. Banca Nationala a Romaniei. Banca Centrala Si de Emisiune
INTRODUCERE
Conceptul de sistem monetar are înțelesuri și abordări diferite. O abordare cuprinzătoare a sistemului monetar este aceea de „complex de instituții și politici care permit reglementarea circulației monetare dintr-o țară, prin intermediul unui ansamblu de norme juridice care emana de la autoritatea publică, cât și ca totalitatea instrumentelor și tehnicilor de plată”. Constantin Kirițescu a dat definiția cea mai cuprinzătoare în țara noastră : ”Sistemul monetar reprezintă ansamblul normelor legale și instituțiilor care reglementează, organizează și respectiv supraveghează relațiile bănești dintr-un stat”. Pentru ca sistemul să fie omogen este necesară și existența unui sistem de relații între instituțiile ce au ca obiect de activitate circulația monetară.
Sistemul monetar este folosit într-o țară pentru a alimenta subiecții economici cu monedă și pentru a controla schimbul propriei monede cu cele străine. De asemenea, sistemul monetar include elemente ce pot fi utilizate într-o economie pentru implementarea politicii monetare.
Până în a doua jumătate a secolului XIX, în România nu exista un adevărat sistem monetar. Prima lege monetară a țării noastre a fost adoptată în 1867. aceasta a adoptat un sistem monetar zecimal și „regimul monetar bimetalist”. Tot prin această lege a fost creată moneda națională- leul de argint de 5 grame.
În 1880-1881 se înființează Banca Națională a României. Între cele 2 războaie mondiale, România și-a modernizat circulația monetară și sistemul bancar și s-a aliniat din ce în ce mai mult la reglementările și normele emise pe plan internațional. Au acționat parțial și incomplet, sistemele monetare aur-argint, aur-lingouri și aur-devize.
În perioada comunistă, în România, circulația monetară s-a rupt de contextul internațional. După anul 1989, România încearcă să se alinieze din nou rigorilor Sistemului Monetar Internațional. Deși este o perioadă economică grea, cu inflație, depreciere monetară continuă și scădere economică, deși a crescut mult datoria publică externă și deficitele, totuși țara noastră se implică tot mai mult în mecanismele monetare internaționale. Fiind membră a organismelor financiare internaționale, România a adoptat sistemul monetar bazat pe puterea de cumpărare a monedei naționale. Moneda emisă și pusă astăzi în circulație pe plan național are drept corespondent un etalon format prin contribuția bunurilor și serviciilor create în cadrul economiei naționale. Tocmai diversitatea acestor bunuri și servicii face imposibilă redarea sub formă fizică a valorii de întrebuințare corespunzătoare puterii de cumpărare.
Necesitatea existenței sistemului financiar-monetar decurge din faptul că formarea și gestionarea fondurilor de resurse financiare au pe lângă trăsăturile comune și anumite particularități specifice fenomenului pe care îl exprimă, determinate de sursele și modul de alimentare, de modalitățile de repartizare și de utilizare a fiecărui fond în înfăptuirea reproducției sociale, precum și de controlul care se exercită cu ajutorul instrumentelor financiare și bancare asupra creării, repartizării și utilizării produsului național brut.
Sistemul financiar-monetar îndeplinește un rol important în satisfacerea cerințelor legilor economice care acționează în societatea noastră, în realizarea obiectivelor economico-sociale, a atribuțiilor statului. Acest sistem contribuie la folosirea cu eficiență a resurselor materiale și bănești și în intensificarea vitezei de rotație a fondurilor de producție. De asemenea, contribuie activ la justa organizare și desfășurare a repartiției produsului național brut, la înfăptuirea unei circulații monetare sănătoase și la dezvoltarea echilibrată a ramurilor economiei naționale.
CAPITOLUL 1. BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI – BANCĂ CENTRALĂ ȘI DE EMISIUNE
Conceptul de bancă de la apariția sa și până in prezent a evoluat, succesiv în timp, de la forme incipiente până la activități extrem de complexe.
Prima bancă de pe actualul teritoriu românesc a fost creată de Samuel Dobas în anul 1721 în Transilvania, în orașul Sibiu. Aceasta bancă avea ca obiect de activitate schimbul de monede, acordarea de împrumuturi garantate și purtătoare de dobândă, precum și efectuarea de diverse plăți.
În Țara Românească, exista în București, încă din anul 1855 o sucursală cu capital englez a Băncii Otomane, sucursală care s-a organizat ulterior sub numele de „The Bank of Romania”.
După Unirea Principatelor și venirea la tron a principelui Carol I s-au vehiculat o serie de proiecte de înființare a unei bănci naționale, astfel că la 17 aprilie 1880 ia naștere Banca Națională a României. Odată cu înființarea unei bănci naționale au apărut Casa de Economii, Casa de Depuneri și Consemnațiuni, Creditul Funciar Rural, cât și un sistem monetar național.
1.1.Organizarea sectorului bancar ronânesc
Băncile au apărut în România încă din a doua jumătate a secolului XIX. Ele au fost ajutate, atât prin contribuția capitalului român cât și a celui străin.
Imediat după unire (încercări au fost și mai devreme) au apărut: Casa de Depuneri și Consemnațiuni, Banca României, Casa de Economii, cât și un sistem monetar național. Banca Națională a României a luat ființă în 1881, având capital de stat și privat. Sectorul bancar românesc s-a dezvoltat foarte mult între cele două războaie mondiale. A apărut bursa, au fost create mii de bănci, iar moneda națională avea acoperire în aur.
Cele mai multe din aceste instituții financiar-monetar-bancare au fost constituite pentru a fi un sprijin în modernizarea economiei românești.
În înțelegerea conceptului de „ întreprindere bancară”, Banca Națională a României ocupă un loc deosebit, ea fiind garantul stabilității monedei naționale și promotor al politicilor monetare și de credit.
În economia de piață, sectorul bancar coordonat de B.N.R are un rol major, el acționând în promovarea reformei și manifestarea concretă a mecanismului autoreglării economice. În manifestarea lui permanentă, sectorul bancar este o componentă de bază a sistemului financiar-monetar.
Având în vedere rolul pe care îl au băncile pentru buna funcționare a unităților economice și a economiei în ansamblu, s-a impus ca în perioada tranziției la economia de piață să se creeze un sistem modern, capabil să ofere o gamă largă de produse și servicii bancare de un nivel calitativ superior, care să satisfacă exigențele tuturor categoriilor de agenți economici din economia de piață.
În acest context, imediat după 1989, la începutul perioadei de tranziție, în activitatea bancară din România s-au produs schimbări esențiale.
Banca Națională a României a fost reorganizată și a intrat, astfel, în sarcinile sale firești de Bancă Centrală, cu următoarele funcții: emisiunea monetară, asigurarea stabilității monetare, administrarea rezervelor valutare ale țării, urmărirea executării balanței de plăți externe, supravegherea activității bancare pentru activitățile comerciale ale Băncii Naționale a României, a fost creată Banca Comercială Română S.A.
Pentru menținerea circulației bănești la nivelul corespunzător, B.N.R. asigură legătura dintre dimensiunile creditului și volumul masei monetare în circulație.
Supravegherea activității bancare de către B.N.R. , în condițiile economiei de piață, nu a avut în vedere măsuri de comandă, ci de reglementări-cadru, de orientare profesională în activitățile bancare: creditul bancar, decontările, …
Restructurarea sectorului bancar a avut în vedere următoarele aspecte:
Desființarea monopolului statului asupra sectorului bancar;
Reorganizarea băncilor de stat ca societăți pe acțiuni;
Capitalizarea băncilor;
Privatizarea băncilor de stat cu capital majoritar de stat;
Înființarea unui număr mare de bănci;
Diversificarea tipurilor de bănci;
Diversificarea produselor și serviciilor bancare;
Extinderea rețelei teritoriale;
Realizarea unui management performant, participativ și eficient;
Desfășurarea activității bancare după strategii și statute proprii fiecărei bănci;
Deschiderea către colaborarea cu băncile străine;
Sprijinirea activității de investiții și de creditare, ca instrumente majore ale construcției economiei de piață;
Componenta sistemului bancar
Numar de banci
Capital social al bancilor mld. LEI
Este important de subliniat faptul că, la organizarea activității bancare, s-au avut în vedere și unele neajunsuri ale sistemului bancar, existente până în 1989, astfel:
s-a eliminat controlul centralizat al statului, care, prin folosirea mijloacelor administrative și nu a pârghiilor economice, nu putea să se adapteze cerințelor impuse de contextul socio-economic, mai ales în condițiile economiei de piață;
decontările dintre unități se derulau conform unor reglementări metodologice greoaie, rigide, care îngrădeau flexibilitatea și gândirea economică în acest domeniu;
stabilirea unor plafoane de casă infime făcea imposibilă efectuarea unor operațiuni urgente și mărea, în mod exagerat, numărul de documente bancare legate de aceste lucrări;
necesarul de mijloace circulante se planifica, de multe ori, în neconcordanță cu necesitățile, ceea ce ducea la incapacitate de plată, care ducea la credite restante și blocaje în lanț;
sistemul greoi de acordare a fondului de retribuire, multitudinea și complexitatea situațiilor cerute pentru eliberarea sumelor necesare achitării salariilor, ocupa mult prea mult timp, inspectorii băncii nemaiavând posibilitatea să efectueze analizele economice ce se impuneau și evident nici să propună și să aplice măsuri competente;
imposibilitatea înființării unui număr nelimitat de bănci, care să poată efectua orice fel de operațiuni, de la cele mai simple și până la acordarea de credite în lei și valută, nu a permis dezvoltarea unei concurențe, cât de firave, între bănci.
Banca Națională a României are un grad ridicat de independență și răspunde numai în fața Parlamentului. Guvernatorul și Consiliul de Administrație al băncii sunt aleși de Parlament, pe baza recomandărilor Primului Ministru.
Banca Națională a României este o bancă cu capital integral de stat. În Legea privind activitatea bancară nr 58/1998 este stipulat:“Ea este organul de emisiune al statului și stabilește reglementările în domeniul monetar, de credit, valutar și de preț. Banca Națională a României refinanțează societățile bancare și asigură lichidități sistemului bancar. Banca Națională a României asigură supravegherea activității tuturor societăților bancare”.
Capitalul propriu al Băncii Naționale a României aparține în întregime statului. Fondul de rezervă al Băncii Naționale se constituie din profitul evidențiat în bilanțul anual, după acoperirea altor destinații.
Banca Națională a României elaborează balanța de plăți externe, balanța creanțelor și angajamentelor externe, stabilește cursurile de schimb valutar, păstrează și gestionează rezervele internaționale ale statului.
Activitatea Băncii Naționale a României a fost perfecționată permanent, ca urmare a schimbărilor petrecute în economie și societate. Ca urmare a fost necesară înlocuirea Statutului BNR adoptat prin Legea nr 34/1991 cu noul Statut adoptat prin Legea nr 101/1998. În acest document de mare însemnătate sunt precizate atribuțiile BNR ca factor de stabilitate monetară și economică.
1.2.Rolul Băncii Naționale a României
Banca Națională a României acționează ca instituție, din partea statului, pentru a stabilii și coordona politica monetară și de credit a economiei. Banca Națională a României are un rol deosebit în menținerea stabilității monedei naționale și a încrederii publicului în bănci.
Rolul Băncii Naționale a României este acela de a stabilii și implementa politica monetară și de credit, emisiunea monetară, monitorizarea cursurilor valutare, administrarea rezervelor valutare, supravegherea instituțiilor financiar bancare, asigurarea de fonduri pentru stat, asigurarea legăturii cu organiza. Fondul de rezervă al Băncii Naționale se constituie din profitul evidențiat în bilanțul anual, după acoperirea altor destinații.
Banca Națională a României elaborează balanța de plăți externe, balanța creanțelor și angajamentelor externe, stabilește cursurile de schimb valutar, păstrează și gestionează rezervele internaționale ale statului.
Activitatea Băncii Naționale a României a fost perfecționată permanent, ca urmare a schimbărilor petrecute în economie și societate. Ca urmare a fost necesară înlocuirea Statutului BNR adoptat prin Legea nr 34/1991 cu noul Statut adoptat prin Legea nr 101/1998. În acest document de mare însemnătate sunt precizate atribuțiile BNR ca factor de stabilitate monetară și economică.
1.2.Rolul Băncii Naționale a României
Banca Națională a României acționează ca instituție, din partea statului, pentru a stabilii și coordona politica monetară și de credit a economiei. Banca Națională a României are un rol deosebit în menținerea stabilității monedei naționale și a încrederii publicului în bănci.
Rolul Băncii Naționale a României este acela de a stabilii și implementa politica monetară și de credit, emisiunea monetară, monitorizarea cursurilor valutare, administrarea rezervelor valutare, supravegherea instituțiilor financiar bancare, asigurarea de fonduri pentru stat, asigurarea legăturii cu organizații financiar bancare internaționale, analist al condițiilor monetare și economice.
În plus, Banca Națională a României are atribuții speciale, legate și de perioada de tranziție de la o economie centralizată la economia de piață. Acestea sunt:
Asigurarea unei concurențe loiale între bănci;
Încurajarea dezvoltării unei practici bancare corecte, care să sprijine dezvoltarea unui sector privat sănătos.
Banca Națională a României decide care entități pot opera ca bănci și stabilește reguli de emitere a autorizațiilor de funcționare a băncilor. Ea monitorizează activitatea băncilor comerciale, de pe o parte cerându-le periodic rapoarte financiare și statistice, iar pe de altă parte, prin efectuarea de controale la sediul acestora.
Băncile care au probleme financiare intră în supravegherea specială a bănci centrale. Dacă împrejurările o cer, ea va asigura un „portofoliu de salvare”, pentru ca publicul să nu-și piardă încrederea în sistemul bancar.
Banca Națională a României, are rolul de a controla nivelul masei monetare și ratele dobânzii în economie, ca parte a politicii generale.
Rolul deosebit de important în cadrul economiei a Băncii Naționale a României, este susținut de argumente legate de:
Natura banilor ca bun public;
Necesitatea de a controla activitatea băncilor;
Controlul masei monetare;
Rolul sistemului bancar în sprijinirea economiei.
Banca Națională a României joacă un rol important în tranziția economică, încurajând dezvoltarea operațiunilor bancare și reglementând concurența în sistemul bancar.
1.3.Funcțiile Băncii Naționale a României
În cadrul sistemului bancar, banca de emisiune are un rol major. Prin funcțiile îndeplinite, prin legăturile multilaterale cu celelalte, și prin acestea cu economia, banca de emisiune reprezintă o placă turnată a sistemului bancar afirmându-și pe deplin denumirea de bancă centrală. Implicată amplu în emisiunea monetară, în procesele de creditare li de dirijare prin credit și monedă a economiei, în operațiunile valutare și în alte operațiuni importante din punct de vedere monetar și al creditului banca de emisiune a fost deja în atenția multor publicații. Substanța funcționalității bănci de emisiune se manifestă pr câteva funcții principale:
funcția de emisiune și de creditare;
funcția de centru valutar;
funcția de bancă a băncilor
funcția de bancă a statului;
funcția de realizare a politicii monetare.
Funcția de emisiune
Banca Centrală emite bancnote a căror curs este legal și puterea liberatorie nelimitată. În acest sens, bancnotele trebuie să fie rezistente și dificil de imitat, iar volumul emisiunii să fie proporționat nevoilor economice : o insuficiență de emisiune provocând un risc deflaționist, un exces , un risc inflaționist.
Cât timp bancnotele au fost convertibile în moneda de aur sau lingouri, volumul emisiunii a fost reglat în funcție de încasari.
Treptat volumul emisiunii s-a stabilit ca un multiplicator al volumului încasărilor, în prezent neexistând alte limite ale volumului emisiunii decât acelea fixate de către banca de emisiune, în acord cu autoritățile publice, pentru a furniza economiei volumul necesar de lichiditate. De fapt având o pondere din ce în ce mai redusă în lichiditatea monetară, volumul bancnotelor nu depinde decât de preferințele subiecților economici, deci de obișnuințele acestora de ați regla plățile în numerar.
Bancnotele emise precum și depozitele la banca de emisiune numite și dețineri de monedă centrală, reprezintă „baza” circulației monetare.
În legătură cu exercitarea funcției de emisiune Banca Centrală devine, patrimonial, deținătoarea stocului de aur monetar și titulatura rezervelor monetare ale țării.
Funcția de creditare
Banca Centrală participă la creația monetară nu numai sub formă de bancnote, ci și sub forma activelor scripturale în conturi deschise în cartotecile sale, acordând împrumuturi pe următoarele căi:
creditarea Trezoreriei publice, sursa importantă de emisiune monetară în trecut;
intervențiile pe piețele valutare.
Refinanțarea creditelor, acceptate de către bănci de către Banca Centrală se poate face prin două tehnici:
rescontul, adică scontarea de către Banca Centrală a efectelor de ținute de către bănci, la o rată a dobânzii fixă, care constituie rata dobânzi directoare în economie. În prezent această tehnică este utilizată foarte restrictiv;
intervențiile pe piața monetară constituie mijlocul principala de refinanțare a creditelor, fie sub forma pensiunilor pe piața interbancară, fie sub forma operațiunilor de cumpărare+vânzare de bonuri de tezaur sau obligațiuni.
Această funcție de creditare ultimă conferă Băncii Centrale un rol esențial în sistemul monetar și de credit, permițându-i să exercite controlul asupra creației monetare și să orienteze distribuirea creditelor în funcție de nevoile economiei. Realizând această funcție Banca Centrală se afirmă ca bancă a băncilor.
Banca de emisiune-centru valutar
Rolul băncilor de emisiune, ca centru valutar s-a consolidat și extins, în strânsă legătură cu formele convertibilității aplicate în ultimele decenii, și în epoca contemporană.
Trecerea de la etalonul aur-monedă la etalonul aur-devize, într-o mare parte a țărilor avansate, a însemnat implicit încetarea funcționării mecanismului de reglare spontană a circulației monetare internaționale și a transferat băncii de emisiune o parte importantă a responsabilității pentru echilibrarea schimburilor cu străinătatea.
În îndeplinirea acestui mandat, băncii îi sunt încredințate atribuții autoritare de a aplica sistemul de restricții valutare pe care statul le decide și le aplică, între care:
contingetarea și controlul asupra plăților în devize;
preluarea în favoarea statului a unei părți din încasările valutare;
efectuarea și controlul schimburilor valutare etc.
În condițiile convertibilității valutare, statul se îngrijește de constituirea de rezerve valutare, care de regulă se formează și se administrează ca rezerve ale băncii de emisiune. În funcție de interesele statului, sau pe baza unei politici corelate de banca de emisiune cu statul, aceste rezerve sunt folosite pentru asigurarea regularității plăților în valută pentru echilibrarea schimburilor, atunci când, în mod necesar, posibilitățile de export se diminuează în raport cu nevoile de import justificate.
Rezervele valutare reprezintă temeiul intervenției băncii de emisiune pe piață valutară în scopul asigurării stabilității cursurilor valutare, intervenție ce se poate concretiza în influența cererii sau ofertei, prin suplimentarea acestora.
În îndeplinirea funcției de centru valutar, Banca Națională are următoarele sarcini:
emiterea reglementărilor cu privire la operațiunile cu aur și valută, în vederea protejării monedei naționale;
elaborarea balanței de plăți externe și a balanței creanțelor și angajamentelor externe;
stabilirea și publicarea cursurilor de schimb la care BNR și alte persoane juridice autorizate efectuează operațiunile lor cu aur și valută;
stabilirea plafoanelor activelor în aur și valută pe care persoanele juridice autorizate le pot ține în depozite;
păstrarea și administrarea rezervelor internaționale ale statului.
Banca de emisiune – bancă a băncilor comerciale
Banca Centrală joacă efectiv, față de celelalte bănci rolul de bancă privind depozitele și mai ales acordarea de credite.
Prudența, necesitatea asigurării lichidăriilor motivează orice bancă de a-și constitui depozite la Banca centrală, depozite care reprezintă resurse potențiale ce ar putea fi utilizate în cazul derulării imprevizibile a restituirii disponibilităților de la banca respectivă.
De asemenea, necesitatea circulației monedei scripturale, în condițiile compensațiilor creanțelor între bănci face necesară existența depozitelor la Banca Centrală. Prin compensare, o parte a plăților reciproce din economie se sting.
Rezidiul compensării, presupune însă plăți de la bănci către bănci, pentru soldurile plăților reciproce necompensate, lucru posibil la Banca Centrală prin conturile băncilor la această bancă.
Relațiile de credit interbancare, decurg din compensare, reprezintă o condiție necesară a încheierii zilnice a circuitului monetar scriptural, al cărui rol de esență se manifestă zilnic în procesul de creditare a economiei naționale.
Decurgând din această funcție, resursele de creditare sporesc, ca o consecință a constituirii depozitelor băncilor la Banca Centrală, contribuind la multiplicarea procesului de creație monetară.
În funcția sa de bancă a băncilor, banca de emisiune se afirmă ca supraveghetor al comerțului de bancă supunând unui control specific înscrierea, funcționarea și orientarea băncilor.
Banca de emisiune – bancă a statului
Ca bancă a statului, Banca Centrală îndeplinește atribuții ce pot fi grupate în trei categorii principale:
Operațiunile cu Trezoreria Statului. BNR i se atribuie obligația de a ține în evidențele sale contul curent al Trezoreriei Statului fără a percepe comisioane și fără a plăti dobânzi în îndeplinirea acestei atribuții. BNR are obligația de a acționa direct sau indirect, ca agent al statului în următoarele situații: emisiunea obligațiunilor și a altor înscrisuri de stat; vânzarea și răscumpărarea acestora; plata dobânzilor aferente acestor titluri de stat;
Relația cu bugetul de stat, căruia BNR îi poate acorda împrumuturi pentru acoperirea decalajului temporar între venituri și cheltuieli;
Participă în numele statului la stabilirea și dezvoltarea relațiilor financiare internaționale: participarea BNR la tratative și negocieri externe în probleme financiare, monetare și de alte plăți; încheierea acordurilor pe termen scurt; participarea la organizații internaționale cu caracter financiar, monetar și bancar; încheierea de acorduri clearing, de plăți sau de orice alte contracte cu același scop.
Funcția de realizare a politicii monetare
Colaborând cu Ministerul Finanțelor, Banca Centrală joacă rolul esențial în determinarea și definirea politicii monetare.
Ea fixează nivelul obiectivelor intermediare cu privire la rata de creștere anuală a agregatelor, asigurând reglarea monetară fie în cadrul dispozitivului cantitativ de control al creditului, fie prin mecanismul intervențiilor sale pe piața interbancară. Totodată, ea dezvoltă operațiuni specifice de cumpărare și vânzare a bonurilor de tezaur, având misiunea de a determina rata de referință utilizată pentru calculul ratelor obișnuite ale dobânzii.
Banca Centrală concentrează instrumente de comanda vitale pentru economie, având posibilitatea de a influența, de a orienta într-un sens sau altul evoluția economiilor naționale.
Banca Centrală furnizează toate informațiile și datele necesare elaborării politicii monetare, publicând statistici referitoare la agregatele monetare, la corespondențele sale, la sistemul financiar, precum și la piața capitalurilor. Ea stabilește, de asemenea, date referitoare la balanța de plăți și îndatorarea externă.
1.4.Operațiunile efectuate de Banca Națională a României
La data de 1 iunie 1998 este publicată în Monitorul Oficial „Legea privind Statutul Băncii naționale a României”, îmbunătățită și modificată față de cea din 1991.
Astfel, operațiunile efectuate de Banca Națională a României, în conformitate cu noul statut, sunt următoarele:
BNR este banca centrală a statului român având personalitate juridică, se afla în București și poate avea sucursale și agenții în diferite orașe din țară.
Obiectivul fundamental este asigurarea stabilirii monedei, pentru a contribui la stabilitatea prețurilor. În scopul atingerii acestui obiectiv, BNR stabilește și aplică politicile: monetară, valutară, de credit și de plăți, autorizarea și supravegherea prudențial sistemul bancar în cadrul politicii generale a statului. Colaborează cu autoritățile statului și cooperează cu organizații internaționale financiar bancare în calitate de membru al acestora sau ca reprezentant al statului. BNR concepe și aplică politica monetară și valutară, utilizând proceduri și instrumente specifice, scontează, ia în gaj, dobândește sau vinde creanțe, titluri și alte valori, acordă credite, păstrează în conturi deschise minime obligatorii ale băncilor, elaborează și aplică reglementări în domeniul valutar și administrează regimul valutar;
BNR este unica instituție autorizată să emită însemne monetare ca mijloace legale de plată pe teritoriul României. Moneda națională este „leul”, iar subdiviziunea acestuia este „banul”.
BNR acordă băncilor credite pe termene ce nu pot depăși 90 de zile și impune condițiile de garantare a acestora. Stabilește modalitățile de desfășurare a operațiunilor cu băncile, cum sunt: deschiderea conturilor bancare, sisteme de plăți, servicii de compensare, depozite și plată, prevenirea și limitarea riscurilor. Operațiunile pe contul statului se desfășoară în colaborare cu Ministerul Finanțelor; acestea includ operațiuni cu Trezoreria statului și operațiuni cu titluri de stat;
BNR stabilește și administrează rezervele internaționale ale statului, fiind autorizată să efectueze operațiuni cu aur și active externe;
BNR este condusă de un Consiliu de Administrare, compus din 9 membrii, iar conducerea executivă este asigurată de către Guvernator, prim-viceguvernator și doi viceguvernatori. Membrii Consiliului de Administrare sunt numiți de Parlament pentru o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului.
Capitalul social al BNR este de 100 miliarde lei și aparține în întregime statului.
BNR colectează date statistice primare necesare îndeplinirii atribuțiilor sale legale și poate publica astfel date și informații, dar numai în forma agregată. BNR efectuează unele operațiuni în favoarea terților, potrivit reglementărilor proprii;
BNR poate de asemenea să participe la organizații internaționale cu caracter financiar.
Fiecare bancă centrală își alege obiectivele (stabilitatea internă a prețurilor versus stabilitatea cursului de schimb) în funcție de situația concretă din economie. La începutul perioadei de tranziție, dezechilibrul balanței de plăți și rezervele valutare scăzute au reprezentat constrângeri care au determinat centrarea atenția asupra stabilizării echilibrului extern. Pe măsura realizării acestuia în centrul politicii monetare a putut să treacă echilibrul pieței monetare interne. Instrumentele pentru atingerea acestui obiectiv sunt masa monetară și/sau rata dobânzii.
Astfel, atunci când se dorește, de exemplu, o relatare a politicii monetare, Banca Națională poate să crească masa bănească, rezultatul fiind o scădere a ratei dobânzii. În acest algoritm, cursul de schimb rezultă ca o mărime derivată, ceea ce nu înseamnă că echilibrul pieței monetare externe ar putea fi neglijat.
O problemă care necesită o atenție specială este favorizarea în cadrul influxurilor de capital, cu precădere a investițiilor directe și mai puțin a investițiilor de portofoliu. Acestea din urmă sunt, așa cum o demonstrează recenta experiență mexicană și argentiniană, extrem de volatile, putând cauza perturbații majore unui mediu economic încă insuficient de stabil.
Referitor la asigurarea echilibrului intern al prețurilor, obiectivul primordial în etapa actuală, trebuie arătat că acestea se realizează prin intermediul controlului volumului masei monetare. Cu cât crește decalajul în timp dintre creșterea masei monetare în sens larg și creșterea corespunzătoare a prețurilor, cu cât mai mult înseamnă că economia intră în stare de normalitate.
Instrumentul intermediar pentru atingerea obiectivului propus îl constituie baza monetară, a cărei relație cu masa monetară în sens larg, chiar dacă nu este foarte stabilă, este cel puțin predictibilă.
Pentru influențarea cantității de bani de pe piață, Banca Națională dispune în momentul de față de două pârghii principale – sistemul rezervelor obligatorii și creditul de refinanțare, și mai multe instrumente secundare.
Regulamentul rezervelor obligatorii a fost ajustat în repetate rânduri pentru a spori baza de calcul, prin includerea în cadrul său a depozitelor în valută, a sumelor în tranzit și a altor sume bănești importante. Pe de altă parte, rata aplicată acestei baza lărgite a fost diminuată, de la 10 la 8 procente, la sfârșitul anului 1994, astfel încât, pe ansamblu, cele două mișcări să se compenseze reciproc.
Pe viitor sunt posibile noi ajustări ale regulamentului rezervelor obligatorii, o dată cu creșterea gradului de diversificare și satisfacere a depozitelor la termen și a altor instrumente financiare (obligațiunile de stat și private).
CAPITOLUL 2. POLITICA MONETARĂ ȘI DE CREDIT COMPONENTĂ A POLITICII ECONOMICE
Politica economică reprezintă ansamblul deciziilor autorităților publice în scopul orientării activității economice într-un sens considerat dezirabil de către o națiune.
2.1.Politica economică
Politica economică nu se substituie deciziilor private, în sensul „planificării” acestora, ci încearcă să le orienteze ex ante, oferindu-le un sistem de informare, de incitare, la limita interdicției.
În sens restrâns, politica economică se concentrează pe stabilizarea conjugală, în condițiile în care statul trebuie să-și asume obiectivele creșterii și utilizării depline, într-o economie de piață care nu poate realiza spontan aceste deziderate.
2.1.1.Concept și sfera de acțiune
Conceptul de politică economică poate fi operaționalizat în câmpul alegerilor economice ale unui agent economic particular: statul. Acțiunile acestuia se pot circumscrie în cadrul unei rețele de obiective și instrumente complementare sau concurente, între care statul va trebui să arbitreze.
Statul este considerat a fi în afara economiei, acționând asupra ei după cum consideră că este necesar, raționând în termeni de costuri și beneficiu. Ceilalți agenți: producători, consumatori, ofertanți și solicitanți de muncă etc. reacționează într-un mod adecvat, în raport cu informațiile și deciziile care le sunt transmise.
Cele trei condiții: capacitatea statului de a opera o alegere, exogenitatea și maleabilitatea acțiunii sale, adecvarea comportamentelor descentralizate circumscriu câmpul politicii economice și eficacitatea sa.
Această abordare suportă o dublă relativitate:
Sub aspectul „purității” economice a politicii economice, în sensul că autoritatea politică decide numai în funcție de motivații extraeconomice.
Sub aspectul articulației între stat și piață, în sensul că agenții economici manifestă comportamente greu de modificat prin deciziile de politică economică. Ipoteza anticipațiilor raționale constituie critica cea mai radicală a politicii economice.
Prin politica economică statul își propune să constrângă subiectele economice private și să accepte orientările și deciziile subordonate interesului public supunând sub control principalele variabile economice și sociale.
2.1.2. Obiectivele și instrumentele politicii economice
Obiectivele politicii economice a autorităților române se regăsesc în acordul stand-by extins, încheiat cu Fondul Monetar Internațional în decembrie 1995, precum și în legea de abilitare privind împrumuturile externe.
În mix-ul de politici macroeconomice și structurale, politica monetară urma să contribuie în măsură importantă la consolidarea stabilirii economiei, respectiv la temperarea inflației, la reducerea deficitului contului curent al balanței de plăți și creșterea rezervelor valutare.
Obiectivele divergente, conflictuale se manifestă într-o politică economică atunci când sensurile evoluției lor sunt contradictorii, instrumentalizarea realizării simultane a unor asemenea obiective în cadrul politici economice degenerând finalitatea acestora. În cazul a două obiective divergente, unul dintre acestea trebuie să fie liber față de politica economică.
Raporturile dintre obiective sugerează existența unor ierarhii, unei priorități în cadrul acestora. În acest sens „careul magic” al obiectivelor macroeconomice reprezintă centrul de convergență a ansamblului de obiective economice.
Semnificația careului magic constă și în reporturile de concurență, complementarități și de conflict între cele patru obiective, și anume:
Deplina utilizare a muncii;
Echilibrul exterior;
Creșterea economică;
Stabilitatea prețurilor.
Modificare în timp a ierarhiei obiectivelor e generată de schimbarea condițiilor și finalităților, politica economică conjuncturală înstaurând o altă ierarhie, represabilă față de ierarhia standard.
În acest sens, stabilitatea prețurilor poate constitui, în condițiile de inflație accelerată, obiectivul primar, cu riscul deteriorării utilizării muncii și expansiunii economice în timp ce, într-o perioadă de recesiune cronică, creșterea economică și de ocupare deplină pot deveni, într-o logică a înlănțuirii, obiective majore, preponderente, urmate de o perioadă de stabilizare a prețurilor.
Regrupând aceste politici economice în trei familii „doctrinale”, și anume, social-democrate, centraliste și conservatoare, ierarhia obiectivelor economice, poate fi urmîtoarea:
Referitor la obiectivul creșterii economice, trei aspecte își relevă importanța în prezent și anume:
Tipul de creștere și avantajele sau inconvenientele regimurilor de creștere zero sau de creștere lentă;
Determinanții creșterii și problematica inflației și a șomajului;
Regularitatea creșterii și resurgența ciclurilor.
Instrumentele politicii economice sunt și ele supuse unei revizuiri substanțiale. De exemplu, politica bugetară, instrument prin excelență al marii perioade intervenționiste, este considerată în condițiile în care bugetul este endogenizat în economie, antrenând numeroase fenomene de evecțiune.
De asemenea, politica monetară care, funcționa diferit într-o economie a îndatoririi comparativ cu o economie a piețelor, releva în prezent anumite ipoteze asupra creanței monetare, mult mai complexă decât în trecut.
Într-un astfel de context, anumite instrumente vor fi prioritare, substituindu-se altora. Căutarea unei flexibilități a muncii, utilizarea unor politici locale de dezvoltare, internaționalizarea circuitelor economice, sistematizarea alocațiilor industriale constituie contribuții de neglijat la revenirea spre un regim de creștere normală. Politicile economice își relatează astfel cele două dimensiuni tradiționale: macroeconomică și conjuncturală, promovând perspective mai descentralizate și mai structurale și anume, politici de ajustare pozitivă.
Teoria politicii economice afirmă că, cu cât decidentul politic are mai multe instrumente la dispoziție, cu atât mai mult politica economică aplicată e mai corectă.
În funcție de natura și încărcătura funcțională a instrumentelor de politică economică, acestea se disociază prioritar de familii de politici economice, corespunzător finalităților și programelor adoptate de decidentul public.
În acest sens este evidentă orientarea politicilor de natură social-democrată pentru instrumentele fiscal-bugetare și pentru reformele instituționale și înclinația politicilor de natură liberală pentru instrumentele monetare.
Se pot distinge trei direcții specifice privind intervenția statului în economie:
social-democratică – intervenția directă;
centriștii – intervenția indirectă;
conservatori – intervenția indirectă minora sau nonintervenție.
Utilizarea în cadrul unei politici economice conservatoare, a ratei dobânzii ca instrument dominant se confruntă adesea cu restricții de natură politică și tehnică, diminuând flexibilitatea acestui instrument de politică economică.
preferința populației pentru rate ale dobânzii modice poate „frâna” acțiunea acestui instrument în perioade de inflație majoră;
elasticitatea mișcării capitalurilor față de diferențele raționale ale ratei dobânzii poate constitui o restricție tehnic-exterioară în manipularea ratei dobânzii prin politicile economice interne;
necesitatea armonizării emisiunii titlurilor datoriilor publice poate, de asemenea, să constituie o restricție tehnică a mobilității ratei dobânzii.
Dincolo de aceste restricții și utilizări netipice ale instrumentelor de politică economică, practică și teoria politicii economice au oferit o grupare a acestor instrumente în funcție de perioada necesară pentru modificare nivelului lor, modificare ce constituie însăși esența procesului de instrumentare a politicii economice. Iar această perioadă s-a dovedit a fi cu atât mai lungă cu cât forma instituțională în care trebuie să se realizeze modificarea este mai „democratică”.
Se pot distinge, în cadrul acestei grupări, patru categorii de instrumente:
instrumente care operează în mod automat și continuu. Ca exemplu ar fi baza de impozitare, care variază, în cazul impozitelor, într-o relație automată și continuă cu variația volumului activității economice;
instrumente care operează printr-o intervenție discreționară a decidentului public, însă în mod continuu. De exemplu, intervenția Băncii Centrale, ca ofertant sau solicitant de capital pe piața deschisă;
instrumente care operează discreționar și continuu. În această categorie pot fi citate variațiile ratei de scont sau contingentarea creditelor;
instrumente cu caracter discontinuu, însă nediscreționare. Creșterea cheltuielilor publice reprezintă un instrument din această categorie, deoarece nu pot fi utilizate discreționar de către Guvern.
Această categorie de instrumente reclama o perioadă de timp mai lungă pentru modificare și implementare.
Modelul economic, utilizat pentru fundamentarea politicii economice, presupune existența unor relații de proporționalitate între obiective și instrumente.
În ceea ce privește demersul guvernului, sunt evidente două condiții în cadrul demersului clasic privind politica economică:
obiectivele sunt considerate fixate și independente;
caracterul static al reprezentării politicii economice.
Instrumentele de intervenție vizează atât modificarea adecvată a cadrului în care acționează și funcționează piețele, cât și supravegherea funcționării corecte a piețelor. În acest sens indicatorii politicii economice cunosc o „finisare ” care să permită întreprinderea unor acțiuni mai subtile în termenii incitațiilor și structurilor, acțiuni ce reclamă un instrument mai extins.
Instrumentele politicii structurale, concentrându-se prioritar pe creșterea economică, comportă o perioadă mai îndelungată a reacțiilor necesare propagării efectelor alocative (creșterea investițiilor în sectoarele eficiente însoțită de eliberarea de capital și de forța de muncă).
Specifice unei politici de stimulate a ofertei, instrumentele sunt orientate spre sporirea factorilor de intrare și spre creșterea productivității, existând, de regulă trei categorii de instrumente:
instrumente orientate spre creșterea ofertei de capital și de muncă;
instrumente orientate spre diminuarea șomajului „natural”;
instrumente orientate spre reducerea costurilor de firmă.
În cazul primei categorii de instrumente se distinge instrumentul fiscal, diminuări sau facilități de impozitare, argumentându-se că impozitul pe venitul suplimentar influențează negativ oferta de muncă, iar impozitele pe profit diminuează producția și intervenția.
Referitor la reducerea în funcție de piața muncii, realizarea unor programe de recalificare și reciclare, facilitarea mișcării teritoriale a forței de muncă, stimularea reducerii orelor de muncă etc.
Diminuarea costurilor firmelor utilizează instrumente vizând diminuarea costurilor cu munca, inclusiv salariale pe unitatea de produs, reorientarea producției spre randamente ridicate etc. Dihotomic, instrumentele utilizate vizează fie stimularea alocării eficiente a resurselor, fie extinderea capacităților de producție.
2.2. Politica monetară în cadrul politicii economice
Politica monetară exprimă ansamblul măsurilor luate de Banca Națională sau autoritățile monetare, pentru a exercita o anumită influență asupra dezvoltării economice sau pentru a asigura stabilitatea prețurilor sau cursurilor valutare. În derularea ei, politica monetară și de credit trebuie să țină cont de acțiunea sistemului bancar, care exprimă și reprezintă interesele precum și de acțiunea Trezoreriei care exprimă și reprezintă cerințele statului.
Pentru a realiza obiectivele politicii economice, se folosesc numeroase instrumente de intervenție:
contul direct (prețuri, salarii, comerț exterior);
politicile financiare (bugetară, fiscală, a veniturilor, monetară).
Între instrumentele de intervenție indirectă, politica monetară reprezintă instrumentul cel mai des utiliza, ea exprimând ansamblul măsurilor luate, prin Banca Centrală sau autoritățile monetare, pentru a exercita stabilitatea prețurilor și a cursurilor valutare.
Politica monetară semnifică recunoașterea posibilităților de a acționa prin monedă asupra monedei și deci renunțarea la conceptul de neutralitate monetară.
În derularea ei, politica monetară trebuie să țină cont de acțiunea sistemului bancar, care reprezintă și exprimă ideile economiei, precum și de acțiunea Trezoreriei, care reprezintă și exprimă cerințele statului.
Domeniul de acțiune al politicii monetare este în același timp foarte larg și foarte precis.
Prin monedă, prin reglarea cantității de monedă se acționează pentru a controla lichiditatea și a satisface nevoile economiei. Obiectivele politicii monetare se confundă, în anume limite, cu cele ale politici economice, pentru realizarea cărora politica monetară acționează ca mijloc.
Aceasta implică, pe de o parte, necesitatea de a sigura un maximum de coerență între instrumentele politicii monetare și celelalte instrumente de acțiune.
În acest sens, trebuie subliniat că există o anumită ordine în acțiunea și manifestarea instrumentelor, determinată de ierarhizarea obiectivelor economice: obiectivele strict monetare reprezintă obiective mijlocitoare, preliminare, pentru realizarea obiectivelor economice.
Raporturile dintre politica monetară și politica economică și rațiunea intercondiționării lor au o anumită iterație semnificativă.
Majoritatea volumului de monedă în circulație însoțește sporirea volumului de bunuri și servicii, datorită rolului activ, incitator, al monedei, expansiunea monetară fiind, în acest context, favorizată prin injectarea de mijloace de plată.
Într-o economie cu subutilizare a forței de muncă, majoritatea lichidităților poate facilita relansarea economică, fiind necesar pentru aceasta ca investitorii și consumatorii să solicite aceste lichidități, de regulă, prin exprimarea unei cereri de credit. Dacă un asemenea proces nu va apărea spontan, acțiunea statului va deveni preponderentă și efectul de antrenare se va manifesta prin creșterea investițiilor și cheltuielilor publice, finanțate prin deficitul bugetar, deci prin creșterea de monedă de către Trezorerie.
Atunci când majorarea masei monetare este foarte rapidă, poate să antreneze dezechilibre și reacții în lanț. O prea abundentă distribuire a creditului antrenează o cerere de bunuri de consum și de bunuri de investiții, determinând un proces de expansiune cumulativă, și după aceea, de regulă, prin epuizarea stocurilor și în cazul în care oferta nu poate crește în același ritm cu cererea, generând o creștere a prețurilor și un deficit al comerțului exterior.
În cadrul politicii de control al mijloacelor de plată, condusă de Banca Centrală, se urmărește, conform abordărilor monetariste, armonizarea creșterii regulate a lichidităților, în funcție de dinamica activității economice, de variația vitezei de circulație a monedei și de rata de creștere a prețurilor, considerată acceptabilă.
Este evident ca realizarea obiectivelor politicii monetare se face în strânsă legătură cu coordonatele politicii economice, semnificația politicii monetare nefiind deplină dacă nu exprimă această corelație.
Într-o formulă extinsă, politica monetară poate fi definită ca ansamblul intervențiilor Băncii Centrale sau autorităților monetare care se efectuează asupra lichidității economice, în scopul de a contribui, prin utilizarea tehnicilor și instrumentelor monetare, la realizarea obiectivelor politicii economice.
Instrumentele utilizate de politica monetară sunt:
instrumente și tehnici de intervenție directă sau reglementări bancare;
instrumente și tehnici de intervenție indirectă.
Instrumentele intervenției indirecte sunt utilizate pentru controlul indirect asupra ofertei de monedă limitând, pentru intermediari monetari, accesul la lichiditatea Băncii Centrale.
Aceste tehnici, care vizează o intervenție globală, se sprijină pe triplul fundament:
dependența sistemului bancar față de Banca Centrală;
corelația existentă între volumul de credite și nivelul activității economice;
caracterul elastic al cererii de credit față de nivelul dobânzii.
Instrumentele de intervenție directă asupra lichidității deținute de bănci și intermediari financiari, vizând sfere dominante ale politicii economice, mai ales prin prisma intereselor sistemului bancar însuși, a funcționalității și eficienței sale.
Experiența actuală în ceea ce privește politicile economice evidențiază faptul că toate politicile de asanare economică, care au fost aplicate, au utilizat în mod larg instrumentele monetare, cu un succes evident în ceea ce privește dezinflația, dar cu consecințe mai puțin favorabile asupra economiei reale.
Accentuarea rolului acordat acestui tip de politică a fost determinată și de restricțiile care se impun în prezent utilizării celorlalte instrumente: persistența deficitelor bugetare și rezistența cu care se confruntă politicile salariale restrictive diminuează mult gradele de libertate ale politicii economice.
Există pe plan internațional, un consens cu privire la eficacitatea și la necesitatea politicii monetare în conducerea politicii de stabilizare. În acest sens, este evidentă conexiunea reciprocă care există între diferitele instrumente care sunt la dispoziția autorităților publice.
Analiza experienței acumulate în materie de politici economice în ultimele decenii în țările dezvoltate, permite desprinderea câtorva concluzii:
politicile de austeritate, de inspirație pur monetaristă, au condus, într-adevăr, la reducerea inflației în toate țările, însă cu prețul agravării șomajului, multiplicării falimentelor, încetinirii creșterii economice;
politicile monetariste, nu au generat o relansare automată a economiei, o ameliorare a șomajului. Realizări pozitive s-au obținut acolo unde s-a aplicat o politică monetară suplă, corelată cu un deficit bugetar important, respectiv cu o susținere guvernamentală a cererii de mărfuri.
Într-o economie deschisă, o relansare „autarhică” se lovește imediat de constrângerea externă.
În majoritatea țărilor dezvoltate reducerea inflației a fost însoțită de o creștere a deficitului bugetar, creștere care nu trebuie considerată în mod absolut ca un factor generator de inflație, nefiind singura cauză a acesteia;
Politicile economice „unilaterale”, care absolutizează un anumit obiectiv sau instrument de politică, au fost sortite eșecului, relevându-se necesitatea aplicării programelor de politică economică multidimensională, care să vizeze un compromis al obiectivelor și o combinatorică a instrumentelor.
În acest sens, politica economică de origine keynesistă, care susținea cerere de mărfuri, accentuează necesitatea promovării investițiilor în vederea susținerii creșterii economice.
Reducerea impozitelor pe venituri, corelată cu reducerea cheltuielilor bugetare, și urmată de retragerea reglementărilor administrative în domeniul financiar – bancar și în adaptarea masei monetare în circulație sunt menite să ducă la liberalizarea ofertei și rentabilitatea intervențiilor private care susțin creșterea economică.
Aplicată în diversivitatea și complexitatea realității economice, politica ofertei s-a plasat de multe ori într-un cerc vicios: ritmul anevoios de comprimare a cheltuielilor bugetare nu a putut devansa reducerea impozitelor, sporind deficitul bugetar, contribuind la creșterea dobânzilor și scăderea rentabilității investițiilor private.
Riscul „cercului vicios” a reactivat practic confruntările între cele trei tipuri de politici macroeconomice concurente: keynesistă, monetaristă și a ofertei.
Pe de lată parte, politicile monetare centrate pe agregatele monetare au generat golirea de conținut a acestora, prin inovațiile induse monetizării activelor financiare, constituind, de fapt, un impas al strategiilor monetare actuale, în condițiile unui cost social ridicat, în materie de recesiune și șomaj, al acestor politici.
Acțiunea de limitare a creșterii masei monetare prin politici financiare, fiscale, bugetare, sau de venituri, caracterizate prin austeritate, nu s-a dovedit suficientă, dacă nu se acționează asupra cauzelor sau naturii dereglărilor macroeconomice, în particular, ale procesului infalționist.
Politica monetară fiind o politică de lungă durată, obiectivele sale nu pot fi decât strategice, realizabile printr-un mix de instrumente ale politicii economice de ansamblu. Și unul dintre aceste obiective îl reprezintă asigurarea echilibrului extern pe termen mediu și lung.
Deficitul balanței de plăți curente poate fi acceptat doar pe o perioadă determinat, invizibile înscrise în balanța de plăți curente având un impact semnificativ asupra stabilității cursului de schimb.
2.2.1.Echilibrul monetar și agregatele monetare
Starea de echilibru într-o economie are determinanții în condițiile economice, monetare, financiare, valutare și sociale specifice fiecărei economii și fazelor de evoluție a acestora.
Acest concept de echilibru reflectă continuitatea evoluției, includerea fiecărui moment al evoluției într-o structură corelativă a sistemului economic global. Echilibrul economic dinamic se manifestă ca o tendință de permanentă adaptare la varietatea factorilor de influență, prin depășirea unei stări devenite inadecvate.
Dacă la nivel microeconomic echilibrul poate fi redat, pentru un subiect economic, ca o identitate a tranzacțiilor, la tipuri de piețe sau pe ansamblul sistemului economic.
Echilibrul financiar ia în considerare numai variabilele și relațiile de natură financiară, specificitatea acestora constând în faptul că el se realizează atunci când există simetrie în comportamentul subiecților economici, participanți la acest gen de tranzacții, adică în cazul a doi subiecți.
Echilibrul monetar, cuprinzând un ansamblu de relații și variabile cu caracter monetar, poate fi definit ca fiind starea de identitate între masa bănească realmente existentă în economie (oferta de monedă) și cererea de bani.
Relațiile dintre echilibrul (dezechilibrul) economic, financiar și monetar sunt relații de gen și specie, conceptele de echilibru financiar și echilibru monetar fiind situații particulare ale echilibrului economic.
Conceptul de echilibru monetar trebuie să ia în considerație următoarele caracteristici:
echilibrul monetar constituie un proces obiectiv, influențat de procesele de producție și de circulație din economia de piață;
echilibrul monetar se manifestă ca tendință, având un caracter dinamic, determinat de mutațiile din sfera reală, de care sfera monetară este dependentă;
dependența proceselor monetare de cele reale este relativă, circulația monetară exercitând, la rândul ei, o influență activă asupra proceselor materiale;
echilibrul monetar se realizează atât prin concordanța care trebuie să existe între oferta și cererea de bani, cât și prin concordanțele care trebuie să existe pe celelalte obiecte din economie, în particular, pe piețele financiare.
Asigurarea echilibrului monetar presupune realizarea următoarelor condiții:
raportul în care se află cele două sfere ale circulației monetare: sfera numerarului și sfera monedei scripturale. Considerate în conexiunea dintre ele, în continua lor mișcare, cât și a tendințelor pe care acestea le presupun, aceste două sfere participă, în anumite limite, la înfăptuirea echilibrului monetar;
proporția în care se distribuie capitalul agentului economic propriu și împrumutat. Interdependența dintre aceste resurse, ca o condiție a echilibrului, se dimensionează cu ajutorul bugetelor financiare ale agenților economici și al sistemului de contracte între aceștia;
emisiunea monetară, realizată de către Banca Centrală, ținând seama de cerințele proceselor economice și de concordanță care trebuie și existe între circuitul valorilor reale și al celor monetare, poate contribui la echilibrul monetar;
modul în care se formează și se repartizează veniturile și cheltuielile prin intermediul bugetului de stat, al bugetelor locale;
corelațiile care se asigură între bugetul de stat și celelalte ansambluri valorice din economie constituie o condiție primordială a realizării echilibrului monetar.
Realizarea echilibrului monetar este condiționată și de înfăptuirea celorlalte forme de echilibru (financiar, bugetar, valutar, etc), de interacțiunea dintre ele și de influența pe care le exercită în mod reciproc asupra corelațiilor macroeconomice.
Condițiilor enumerate li se adaugă o serie de factori generați de condiționalitatea instituțional-organizatorică: modalitatea și formele constituirii sistemelor de fonduri în cadrul economiei naționale, viteza decontărilor în general, viteza de rotație a resurselor monetare și materiale, formarea surselor de creditare și distribuirea lor, rambursarea creditelor bancare și participarea la procesul de formare a resurselor financiare naționale.
Un element fundamental al asigurării echilibrului monetar dinamic îl constituie politica monetară, instrumentele și obiectivele acesteia, impactul politicii monetare asupra proceselor monetare, vizând în mod nemijlocit realizarea unui anumit echilibru monetar, ajustarea și corectarea dezechilibrelor apărute, integrarea echilibrului monetar în echilibru economic de ansamblu.
Condițiile și factorii de influență ale echilibrului monetar sunt prezentați în schema de mai jos:
Procese Cererea și oferta
financiare și de mărfuri
valutare
Echilibru sau
dezechilibrul
monetar
Bugetul de stat, Cerere și oferta
bugete locale de monedă
Tranzacții cu
agenții economici Masa monetară Import-export
interni și externi
Capacitatea de
plată a Balanță de plăți
subiecților economici
Sfera numerarului Sfera monedei
scripturale
Rezultă ca în procesul de creare a banilor este implicat un ansamblu de subiecți economici, Banca Centrală având totuși un rol determinant asupra evoluției masei bănești, ea stabilind volumul maxim al creației monetare, în timp ce comportamentul autonom al celorlalte bănci determină gradul de utilizare a acestui cadru maximal, din acțiunea convergentă a ansamblului subiecților bancari rezultând volumul maxim al masei bănești care poate ajunge și a subiecții nebancari.
2.2.2.Teoriile politicii monetare
Problema cantității necesare de bani pentru desfășurarea bună a fluxurilor economice reale a fost amplu dezvoltată în literatura de specialitate. Modul ei de abordare și de soluționare s-a aflat, în primul rând, în dependența și forma predominantă de bani.
A existat o perioadă când problema complexa o relație bani-preț putea fi abordată și înțeleasă prin teoria metalistă a cantității de bani în circulație. O asemenea teorie reflecta condițiile când circulația monetară era limita la metalele prețioase și la semnele bănești liber convertibile în asemenea metale.
Partizanii teoriei în cauză consideră că valoarea monedei este dată de cantitatea și prețul mărfii-metal prețios.
Teoria metalistă ajuta și la definirea prin lege, a valorilor banilor, valoarea deosebită de valorile mărfurilor pe care banii le exprimau. Ca urmare, mărimea prețurilor mărfurilor depinde de cantitatea de metal prețios monetar și de valoarea lui, pe de o parte, de volumul bunurilor schimbate, pe de altă parte.
În antiteză cu această teorie, a fost formulată teoria nominalistă a banilor.
Cel care a pus-o în circulație, monetaristul german O. Knapp, susținea că valoare a monedei este legată doar de puterea ei ce a fost legal atribuită de emitent. Acesta din urmă avea rolul determinant în dimensionarea cantității de monedă în circulație, în sporirea sau reducerea acesteia de la o etapă la alta.
Pe o asemenea bază teoretică nu puteau fi explicate acele situații reale de pe piețele monetare, când valorile monedelor, care circulau în paralel, evoluau în sensuri opuse, față de ceea ce prevedea legea circulației bănești.
Odată cu trecerea definitivă la exprimarea prețurilor doar în monedă, s-a impus teoria cantitativă a banilor, ca latură indispensabilă a teoriei schimburilor.
În termenii cei mai largi, această teorie exprima relația dintre cantitatea de semne bănești în circulație, pe de o parte, și nivelul general al prețurilor, pe de altă parte.
Toate celelalte condiții fiind neschimbate, nivelul prețurilor este dat de cantitatea totală a banilor în circulație; mărimea cantității de bani este de competența agenților monetari.
Pornind de la cunoscuta teză a lui J.B. Say, conform căreia orice marfă nouă își crează propria sa piață prin intermediul pieței altei mărfi, M. Wicksell susținea că prețul tuturor mărfurilor crește atunci când cererea generală exprimată în monedă depășește oferta și explică motivele care fac ca cererea monetară să fie superioară sau inferioară ofertei de bunuri.
Ocupându-se de relația dintre prețuri și monedă, Irving Fisher a exprimat o ecuație, care îi poartă numele:
MV = PT
în care:
M = cantitatea de monedă existentă în medie într-un interval de timp;
V = viteza de circulație a monedei;
P = nivelul prețurilor;
T = volumul tranzacțiilor.
Deci, cantitatea de bani în circulație se poate afla prin raportarea volumului bunurilor cumpărate potențiate de nivelul prețurilor la viteza de circulație a monedei (M = PT/V).
La rândul lui, produsul PT exprimă tranzacțiile care presupun prezența efectivă a monedei ca mijlocitoare a schimbului.
Ecuația lui Fisher a devenit expresia teoriei cantitative a banilor atunci când elementele ei monetare (M și V) au devenit privilegiate în relațiile de schimb. În aceste condiții, variația prețurilor este pusă prioritar pe seama dinamicii cantității de monedă în circulație.
Teoria cantitativă a prețurilor a fost pusă încă de la început unei atente analize critice. Bertrano Nogaro, de pildă, a refuzat să creadă că relația de schimb poate fi explicată doar pe baza luării în considerare a influențelor exercitate de masa monetară asupra prețurilor.
De asemenea, Nogaro atrăgea atenția asupra faptului că autorii teoriei cantitative a banilor identificau nejustificat cantitatea de monedă disponibilă cu aceea efectivă cheltuită și cantitatea de mărfuri destinate vânzării cu cea vândută.
Aceste critici constituie începuturile teoriei cantitative a banilor, introducându-se astfel elementele subiectiv-psihologice în teoria banilor.
Austriacul Von Wuser și francezul Aftalion au reevaluat indicatorii monetari prin luarea în considerație a unor elemente psihologice.
Austriacul Von Wuser considera că factorul predominant nu mai este masa totală, ci acele sume bănești care sunt considerate de către deținătorii lor ca venituri ce pot deveni cheltuieli în perioada dată.
În acest caz M devine R, ecuația schimburilor luând următoarea formă:
R = PQ
unde:
R = venitul total în bani;
Q = cantitatea de produse ;
P = prețul mediu.
Dacă M este o mărime globală cu determinare obiectivă, R este un dat parțial și subiectiv. Deci, prin înlocuirea lui M cu R, ecuația schimburilor cuprinde un element uman, un „comportament”.
Perfecționând această analiză, francezul Aftalion proiectează în viitor aprecierea subiectivă a venitului ce urmează a fi cheltuit. El arată că deținătorii de venituri decid asupra modului și momentului cheltuirii unora dintre banii lor în funcție de evoluțiile viitoare ale prețurilor, el precipită cumpărările sale curente de așa manieră încât se ajunge la prețuri ridicate. Adesea acestea sunt mult mai mari decât așteptările.
Raportul dintre cantitatea de monedă și mărimea prețurilor a fost abordat și de școala de la Cambrudge, lordul J. M. Keynes formulând o ecuație proprie a schimburilor, cunoscută ca ecuația de la Cambridge.
Aceasta se prezintă astfel:
n = y(K + rK’)
y =
n = volumul însumat al monedei în numerar și al celei scripturale;
y = nivelul prețurilor, respectiv indicele costului vieții;
K = cererea publică de încasări în moneda lichidă;
K’ = moneda scipturală exprimată în unități de consum;
r = rata rezervei monetare.
Pornind de la această ecuație, economistul englez explica anumite fluxuri macroeconomice reale. Odată ce folosirea mâinii de lucru a ajuns să fie deplină, orice încercare de creștere nelimitată a prețurilor curente, adică ne vom afla într-o situație de inflație autentică.
În ultimile decenii, s-au făcut eforturi deosebite pentru explicarea cantității de monedă în circulație, creându-se o teorie modernă, integratoare și dinamica despre banii și rolul lor în economia de piață.
Economistul american Milton Friedman susține că mișcarea prețurilor și evoluția venitului bănesc nominal sunt provocate prin variațiile ofertei de monedă.
În prezent se simte nevoia de a lega moneda de un lucru mai tangibil și mai ales de a cunoaște elementele comportării ei viitoare.
Nemadispunând de posibilitatea de a compara direct moneda cu valorile mărfurilor schimbate sau cu metalul prețios, el admite că valoarea monedei este fixată prin lege și că aceasta depinde și de modalitățile de emisiune a banilor, de structurile masei monetare și de mecanismele circulației acesteia â, de nivelul activității economice și de orientarea acesteia.
Dincolo, însă, de multitudinea de curente și opinii formulate de diferite școli de gândire monetară, esențial este faptul că ultimele decenii au fost marcate de disputa dintre monetariști și keznisiști. Pe de o parte, se află cei care susțin ideile lui Milton Friedman, potrivit cărora factorul cel mai puternic care influențează viața economică este reprezentat de modific[rile care au loc ]n cantitatea de monedă.
De partea cealaltă , se află discipolii lui Keynes care susțin că activitatea economică este condiționată de factorii determinanți ai cererii globale, considerând că modificările cheltuielilor afectează nivelul real independent de cantitatea de monedă.
Primii neagă importanța și efectele politicii fiscale, ultimii susțin că atât politica monetară cât mai ales cea fiscală, sunt capabile să exercite o influență substanțială asupra venitului și producției.
2.3. Obiectivele politicii monetare și de credit
Politica monetară poate fi abordată utilizând o grilă de analiză specifică asigurând „deplasarea” cadrului explicativ de la instrumente la obiectivele finale, conform următoarei scheme:
Instrumente ale politicii monetare
Obiective operaționale
Obiective intermediare
Obiective finale
Dacă politica monetară vizează, asemănător politicii economice realizarea unor obiective generale (echilibrul balanței de plăți, alocare optimă a resurselor, expansiunea fără inflație), are încă și anumite „puncte de aplicare” privilegiate care constituie obiectivele intermediare, și chiar obiective operaționale.
Astfel, acțiunea autorității monetare vizează nemijlocit realizarea unui nivel optim al creșterii monetare (a masei monetare), stagnarea la un nivel stimulativ a ratei dobânzii și apropierea unui nivel adecvat al cursului de schimb.
Obiectivele finale ale politicii monetare coincid cu acelea ale politicii economice generale:
stabilitatea prețurilor
echilibrul balanței de plăți
creșterea economic[
utilizarea completă a factorilor.
În graficul ce urmează sunt prezentate aceste patru obiective, scalate diferite, în funcție de „măsura” caracteristică celor patru indicatori:
Echilibrul exterior
1
0
Rata creșterii economice
Indicele
prețurilor 5 2
10 3 2 1 0
1
2
3
Rata șomajului
Cu cât mărimea unui indicator se apropie de centrul graficului, situația indicatorului respectiv se ameliorează.
E important de analizat și conceptul de obiectiv intermediar datorită faptului că prin obiective intermediare se definește un agregat reprezentativ unui ansamblu de compartimente asupra căruia autoritatea monetară estimează că poate avea influență și asupra căruia „apasă” când dorește să atingă un obiectiv final.
Ca să poată fi considerată obiectiv intermediar, trebuie să îndeplinească trei condiții:
1. – evoluția sa este cunoscută într-o perioadă vizată (disponibilitate statistică);
2. – evoluția sa este corelată cu aceea a unei variabile reale, considerată ca fiind obiectivul final;
3. – evoluția sa este controlabilă de către banca centrală (care dispune de instrumentarul necesar)
Obiectivele finale ale politicii monetare sunt diverse și sunt realizasbile în funcție de influența și evoluția unor indicatori macroeconomici cum ar fi:
agregatele monetare
rate dobânzii
cursul de schimb
PIB-ul nominal.
Diversitatea tipurilor de agregate, care pot constitui obiective cantitative ale politicii monetare, sunt prezentate fie ca nivel, fie ca dinamică (variație), în cadrul acestei diversități distingându-se trei categorii de agregate:
Agregatele masei monetare
Agregate ale monedei băncii centrale sau bazei monetare
Agregate ale finanțării sau indicatorii.
Acțiunea prin cantitatea de monedă este, înainte de toate, o acțiune asupra structurii patrimoniului financiar, în scopul de a reduce indirect cererea de bunuri și servicii și anticipațiile inflaționiste.
În cea ce privește rata dobânzii, monedele econometrice integrează influența ratei dobânzii asupra venitului, economisirii și investiției.
Din această perspectivă, s_ar putea spine că rata dobânzii constituie obiectivul intermediar al politicii economice în vederea atingerii nivelurilor de activitate și de prețuri dorite.
Dificultățile întâmpinate în fixarea și realizarea obiectivelor de masă monetară accentuează, în mod evident, această tendință și oferă mai multă importanță luării în considerare a relațiilor dintre rata dobânzii și PIB nominal.
Astfel, rata dobânzii joacă mai mult rolul unui obiectiv operațional legat de un obiectiv intermediar (agregatul monetar sau cursul de schimb).
Cursul de schimb este abordat ca obiectiv ]n funcție de regimul valutar aplicat:
Flotare pură
Menținerea unei parități în cadrul sistemului ratelor de schimb
Fixarea unui obiectiv în termenii ratei de schimb reale (flotare administrativă, revalorizarea sau devalorizarea controlată).
În cursul ultimilor ani autoritățile din diferite țări sunt obligate să-și aplice politicile monetare în codiții excepțional de dificile și incerte ca:
1. – fragilitate financiară internă;
2. – interconexiunea și instabilitatea fluxurilor de fonduri financiare;
3. – inovații și produse financiare noi.
De aici și noi strategii în ceea ce privește politicile monetare cu obiective multiple.
Partizanii strategiei centrate pa PIB nominal susțin că fixarea unui asemenea obiectiv comportă în sine un element de stabilizare pentru ciclul activității, însă strategia întâmpină cel puțin două dificultăți:
1. – PIB nominal nu este o variabilă asupra căreia autoritățile monetare să-și poată exercita controlul, cel puțin pe perioada unui an (perioada de referință pentru obiectivele monetare);
2. – PIB e o variabilă de flux pe când agregatele monetare sunt variabile de stoc.
2.4.Instrumentele politicii monetare și de credit
Regula esențială a oricărei politici economice este aceea că fiecărui obiectiv să-i corespundă un instrument. În acest sens, o țară care adoptă mai multe obiective intermediare pentru politica sa monetară trebuie să dispună de un instrument direct pentru atingerea fiecărui obiectiv.
Analiza procesului de emisiune monetară a relevat faptul că, în primul său stadiu, creația monetară îmbracă forma scripturală. Este vorba aici, în principal, despre moneda de creditare efectuate de băncile comerciale la cererea întreprinderilor.
În continuare, în stadiul al doilea, această monedă nouă circulă și, respectiv, este ținută în rezervă de către utilizatori. De asemenea, în funcție de preferințele utilizatorilor, o parte mai mare sau mai mică din moneda scripturală nou creată transformată în monedă legală.
Consecința transformării depozitelor bancare în numerar este reducerea lichidităților băncilor. Gradul de lichiditate al băncilor comerciale este ridicat în cazul în care acestea primesc o cantitate mare de valută (devize), care echivalează cu moneda legală, precum și în cazul în care colectivitatea umană respectivă apreciază mai puțin numerarul. Însă, în general, lichiditatea băncilor comerciale nu este suficientă, iar, ca urmare, acestea încearcă să se refinanțeze fie de pe piața monetară, fie de la banca centrală, pe calea rescontului sau a angajării de credite numite „ de refinanțare”.
Astfel, creația de monedă scripturală a băncilor comerciale antrenează creația de monedă legală a băncii centrale. În cazul în care lichiditatea băncilor comerciale este insuficientă, această relație dintre emisiunea monetară a băncilor comerciale și emisiunea monetară a băncii centrale este inevitabilă. Ori, aceasta este cazul normal, întâlnit în prezent în mai multe țări, printre care și România.
În aceste condiții, atitudinea băncii centrale constituie un factor important care determină băncile comerciale să ducă o politică de credite mai mult sau mai puțin facile.
Cu toate acestea, băncile comerciale dispun de o putere autonomă de creație monetară, care, în anumite împrejurări, poate fi excesivă și, deci, poate duce la inflație.
În acest din urmă caz, banca centrală intervine într-o manieră de natură să reducă multiplicarea creditelor, cerute de sectorul nebancar. Astfel, ea poate acționa asupra multiplicandului, adică asupra lichidității băncilor comerciale, lichidate pe care o sterilizează sub formă de rezerve obligatorii pe care băncile comerciale sunt nevoite să le dețină la banca centrală. De asemenea, banca centrală poate diminua sau argumenta lichiditatea băncilor comerciale prin intervențiile sale pe piața monetară, precum și prin modificarea condițiilor rescontului. În fine, banca centrală poate acționa asupra multiplicatorului prin politica deja amintită în materie de rezerve obligatorii.
Rezultă că, în principiu, există trei tipuri de acțiuni politice pe care banca centrală le poate întreprinde pentru a dirija sistemul monetar:
a) în domeniul pieței rescontului;
b) în domeniul pieței monetare;
c) în domeniul rezervelor obligatorii.
Politica de rescont determină modalitățile și condițiile în care se realizează refinanțarea băncilor comerciale la banca centrală. Existența acestui tip de acțiune a băncii centrale reflectă faptul că în numeroase țări – printre care și România – băncile comerciale nu sunt capabile să emită moneda în mod autonom, ci sunt nevoite să ceară băncii centrale să le înlocuiască parțial în rolul lor de centru creator de monedă. După cum am mai menționat, expresia consacrată pentru a desemna o asemenea situație este „băncile sunt în Bancă”.
Politica de rescont este un instrument esențial, pe care Banca Națională a României se poate baza în implementarea unei politici monetare orientate spre economia de piață.
Politica de rescont exercită două genuri de efecte:
un efect cantitativ, asupra mărimii masei monetare în circulație;
un efect valoric, asupra structurii ratelor dobânzii existente în economie.
Rescontul constituie condiția necesară pentru o bancă comercială cu datorii față de Banca Centrală să fie în măsură să emită moneda.
Acest mod de refinanțare exercită îun puternic efect cantitativ asupra masei monetare. În subsidiar, el are și o influență, și anume, asupra modalitățilopr de creditare. Astfel, ca urmare a posibilităților de a recurge la rescont, băncile comerciale pot acorda inclusiv credite pe termen scurte. Acest efect, cunoscut și sub denumirea de „efect – finanțare”, este sufucient de important în unele țări dezvoltate, ceea ce explică motivul pentru care, în țările respective, sunt admise la rescontul băncii centrale și anume efecte pe termen mediu (până la 5 ani) – așa-zisele „credite de mobilizare a ceanțelor”.
Taxa de rescont determină rata maximă a dobânzii la care băncile comerciale acceptă să ia împrumut una de la alte moneda legală care le lipsește.
Politica de „open market” se deosebește de politica de rescont din două puncte de vedere.
În primul rând, politica de „open market” este de natură contractuală, nu reglementară. Ea realizează pe o anumită piață, unde se formează un anumit preț, și anume pe piața monetară. Pe această piață, unde se schimbă pe titluri de lichiditate create de banca centrală, aceasta din urmă inițiază vânzarea sau cumpărarea unor titluri, generând, astfel, o cerere sau o ofertă de monedă legală.
Inițiativa respectivă nu întâlnește însă adeziunea la schimb cu celelalte părți decât la un anumit nivel al prețului, a cărui variație reflectă starea lichidității pieței. Ori, prin acestea, procedura se deosebește mult de cea a rescontului, care – cel puțin în forma sa simplă – este mai rigidă, în sensul că banca centrală moniterizează toate efectele comerciale care îi sunt prezentate, la o dobândă pe care o stabilește unilateral.
În al doilea rând, politica de „open market” este aplicată deopotrivă băncilor comerciale „aflate în bancă” sau „aflate în afara Băncii”, pe când politica de rescont nu se aplică decât băncilor aflate în prima situație. Politica de „open market” este, deci, reversibilă, achiziționarea de efecte de către banca centrală duce la creșterea lichidității bancare, iar vânzarea de efecte, la reducerea sa.
Prin aceasta, politica de „open market” este superioară politicii de rescont, care nu poate decât să „închidă” sau să „deschidă” „robinetul” de alimentare cu lichidități a sistemului bancar comercial.
Astfel, cele două deosebiri esențiale dintre politica de „open market” și politica de rescont sunt, pe de op arte, flexibilitatea efectului-preț al celei dintâi și rigiditatea efectului-preț ale celei din urmă, iar pe de lată parte, reversibilitatea efectului cantitativ al celei dintâi și ireversibilitatea efectului cantitativ al celei din urmă.
Problema acestor două efecte necesită însă o exprimare mai amănunțită.
La fel ca politica de resort, politica de „open market” exercită două efecte:
un fel cantitativ, asupra mărimii masei monetare în circulație:
un efect-preț, asupra ratei dobânzii predominante în economie.
Intensitatea mai mare a efectului-cantitate exercitat de politica de „open market” comparativ cu efectul cantitate exercitat de politica de rescont se aplică prin caracteristicile deja menționate ale acestor două instrumente: rescontul nu este decât o modalitate de refinanțare a băncilor comerciale, în timp ce „open market” este o modalitate de control a lichidității bancare.
Politica de „open market” acționează continuu asupra politicii de creditare a băncilor comerciale, pe când politica de rescont acționează intermitent. Supra lichiditatea bancară este în afara incidenței politicii de rescont a bănci centrale; numai din momentul în care această supra lichiditate se epuizează în diverse operațiuni de creditare, băncile comerciale încetează să mai fie independente.
Spre deosebire de aceasta, politica de „open market” afectează tot timpul supra lichiditatea bancară, conferind, astfel, băncii centrale posibilitatea de a influența destinația excedentelor respective de lichidități:
cumpărări de titluri de la Banca centrală, fără creație monetară;
acordarea de credite economiei – cu creație monetară.
Politica rezervelor obligatorii constă în obligația pe care banca centrală o impune băncilor comerciale de a deține o parte din activele lor sub formă de monedă legală. Ca urmare, în măsura în care o anumită fracțiune din resursele lor sunt indisponibilizate sub formă de rezerve în moneda legală, băncile comerciale nu se mai pot angaja în operațiuni de creditare generatoare de monedă. În aceste condiții, creșterea coeficientului rezervelor obligatorii apare ca o măsură deflaționistă, care tinde sp ducă la reducerea ritmului de creștere a masei monetare, în timp ce reducerea coeficientului apare ca o măsură inflaționistă, de natură să ducă la accelerarea creșterii masei monetare.
Efectele politicii rezervelor obligatorii pot fi evidente cu ajutorul formulei multiplicatorului creditului:
∆M = ∆E
unde:
∆M – cantitatea de monedă nou creată
∆E – volumul rezervelor lichide excedentare
r – coeficientul rezervelor obligatorii
b – preferința pentru moneda scripturală (gradul de rămânere a fondurilor în sistemul bancar).
Deși politica rezervelor obligatorii este foarte eficace, banca centrală nu poate modifica de câte ori dorește coeficientul rezervelor minimale, deoarece impactul asupra lichidității băncilor comerciale – care, prin natura sa, este puternic șu brutal – face ca echilibrul monetar și echilibrul financiar al economiei să devină extrem de instabile, cunoscând faze rapide de inflație monetară (reducerea coeficientului rezervelor obligatorii sau simpla previziune a acestei reduceri) sau de deflație monetară (creșterea coeficientului rezervelor obligatorii sau simpla anticipare a acestei creșteri). Această politică este, deci, generatoare de instabilitate.
De aceea, modificările coeficientului rezervelor obligatorii sunt întotdeauna de mică amploare ( de exemplu, creșteri de un punct sau de o jumătate de punct procentual), anunțate din timp (pentru a nu crea surprize băncilor comerciale) și însoțite de intervenții în sens contrar ale băncii centrale pe piața monetară (pentru a atenua gradul de brutalitate specific acestei măsuri).
Politica rezervelor obligatorii este mai adecvată pentru corectarea mișcărilor pe termen mediu și lung, decât pentru eliminarea imediată a tensiunilor pasagere. De asemenea, este de reținut că deversări tari pot avea politici de rezerve diferite sub aspectul nivelului coeficientului practic, însă nici o țară nu poate modifica foarte mult și foarte rapid politica rezervelor obligatorii pe care o duce la un moment dat.
Politica rezervelor obligatorii nu poate fi separată de politica de „open market” și că, deci, cele două instrumente de politică monetară trebuie folosite în mod complementar.
Selectivitatea creditelor urmărește controlarea nu a volumului, ci a orientării creditelor bancare în direcția dorită de stat.
Uneori, distribuirea creditelor cu dobânzi bonificate către anumite ramuri sau sectoare constituie monopolul unor bănci sau instituții financiare agreate de stat.
De asemenea, pentru a evita să intervină în foarte mari proporții, statul pune la punct un anumit număr de proceduri, care permit conjugarea mai multor surse de finanțare, de exemplu:
un credit pe termen lung acordat de o instituție financiară specializată, cu o dobândă bonificată de către stat;
un credit bancar pe termen mediu, care de regulă, poate fi refinanțat la Banca Centrală și care beneficiază de clauze derogării de la reglementările privind rezervele obligatorii.
Aceste credite speciale, care permit băncilor comerciale să iasă parțial de sub incidența măsurilor privind încadrarea creditelor, sunt acordate în scopuri precise:
credite pentru comerțul exterior realizat în anumite zone geografice;
credite destinate economisirii de energie și de materii prime;
credite pentru crearea de locuri de muncă și creșterea competitivității în anumite ramuri.
În principiu, selectivitatea nu poate fi respinsă, deoarece permite sprijinirea anumitor sectoare esențiale ale vieții economice. Ea contribuie îndeosebi la susținerea și finanțarea unui număr important de întreprinderi mici și mijlocii puse în dificultate de diverse crize sectoriale ( de exemplu, criza sectorului de locuințe).
Cu toate acestea, bilanțul general al creditării selective (preferențiale) este departe de a fi pozitiv, căci această modalitate de intervenție statală pune în cauză funcționarea pieței capitalurilor și principiile de gestionare a băncilor.
În logica intervențiilor cantitative asupra ritmului de creștere a masei monetare, autoritățile din unele țări aplică anumite modalități de control direct al creditelor bancare, cu ajutorul unui sistem numit, de obicei, „încadrarea creditelor”. De fapt, deoarece creditele bancare nu constituie singurul canal de emisie a monedei, „încadrarea creditelor” este însoțită de un control asupra tuturor celorlalte contraposturi ale masei monetare.
„Încadrarea creditelor” este limitarea, decisă pe calea reglementară, a ritmului de creștere a volumului creditelor acordate de bănci, în raport cu anul precedent, luat ca an de bază. Ritmul de creștere a volumului creditelor bancare este determinat, de regulă, de ritmul de creștere prevăzut al altor contraposturi ale masei monetare, precum și de soldul bugetului de stat și de soldul balanței de plăți cu străinătatea.
Această limitare nu poate fi realizată decât dacă de prevăd anumite sancțiuni pentru băncile care nu o respectă, și fiind vorba despre bănci, sancțiunile respective nu pot fi decât de natură financiară. În practică, principala sancțiune constă în obligarea băncilor care depășeșc ritmul de creștere prescris să constituie rezerve suplimentare, al căror mod de calcul le face rapid intolerabile. Căci, pentru a constitui aceste rezerve suplimentare, băncile vor suferi o pierdere de capital (dimuniarea portofoliului lor de titluri) și vor suporta un anumit cost financiar.
Trebuie, totuși, menționat că „încadrarea creditelor” este modulară în funcție de așezămintele financiare și de activitățile la care șe aplică. Caracterul său coercitiv este atenuat, de asemenea, prin existența creditelor „neîncadrate” (credite pentru export, credite în valută, credite din fondurile financiare proprii ale băncilor), care constituie în multe cazuri alternative pentru întreprinderi.
Nu este însă mai puțin adecvat ca, pe de altă parte, aceste modulări și excepții, care sunt conforme cu politica de selectivitate, constituie tot atâtea căi de intensificare a intervenționalismului.
Avantajul principal al „încadrări creditelor” este extrema sa eficacitate. În cazul în care anumite dezechilibre din economie pot fi eliminate prin reducerea ritmului de creștere a masei monetare, atunci controlul creditelor este, fără îndoială, instrumentul cel mai adecvat pentru realizarea obiectivului amintit. De asemenea, restricțiile cantitative acționează parțial asupra costului refinanțării băncilor comerciale, evitând, în modul acesta, creșterea foarte puternică a ratei dobânzii. De fapt, are loc un proces de „raționalizare” a creditelor, asemănător cu vânzarea pe cartelă a bunurilor de consum, prin care costul creditului este deconectat de cererea și oferta de credite.
Rata dobânzii încetează, astfel, să mai fie un instrument de politică monetară, rămânând, eventual, doar o variabilă de control asupra fluxurilor monetare cu exteriorul și, deci, asupra cursurilor valutare.
Inconvenientele „încadrării creditelor” sunt foarte importante, ceea ce explică utilizarea acestui sistem pe scară redusă în țările dezvoltate. În primul rând, în acest caz, ritmul de creștere al volumului total al creditelor bancare este o mărime artificială, care nu ține seama nici de necesitatea economiei, nici de potențialul de creditare al băncilor.
În al doilea rând „încadrarea creditelor” denaturează concurența dintre așezămintele bancare, împiedicând băncile să-și sporească partea lor din piață. În al treilea rând prin fixarea de norme diferențiate în funcție de sectorul de activitate „încadrarea creditelor” paralizează inițiativa băncilor.
Acestea sunt puse în situația să frâneze activitatea întreprinderilor dinamice pentru a susține întreprinderile ale căror afaceri sunt în dificultate. Ansamblul economiei este, deci, afectat prin această politică.
„Încadrarea” și „selectivitatea” (creditarea preferențială) sunt mijloace prin care autoritățile monetare restrâng puterea de apreciere a băncilor comerciale cu privire la elementele esențiale ale activității lor: volumul și orientarea operațiunilor bancare. Prin utilizarea lor, sistemul bancar devine”aparat bancar”, adică un instrument al politicii intervenționiste a statului.
În majoritatea țărilor occidentale, precum și în Japonia, se manifestă în ultimul timp o tendință de abandonare a „încadrării creditelor” și de „banalizare” a procedurilor de creditare (în sensul de declin al procedurilor de creditare speciale). Acest fenomen pare a fi semnul unor profunde transformări nu numai ale structurilor financiare naționale, ci și ale sistemului financiar internațional.
Într-adevăr, includerea țărilor lumii într-un ansamblu financiar internațional și evoluția sistemelor financiare naționale înseși fac ca procedeele directe de intervenție, legate strâns de obiective pur naționale, să de devină caduce; dimpotrivă, devin oportune procedeelor de reglare care țin seama de locul țării în cauze în cadrul complexului mondial.
Astfel, întoarcerea spre o politică de reglare prin rata dobânzii coincide cu o reintensificare a utilizării instrumentelor generale ale politicii monetare, în principal a politicii de „open market” și a politicii rezervelor obligatorii. Cu toate acestea, supravegherea evoluției masei monetare – în diversele sale accepțiuni (M1, M2.), a volumului creditelor bancare și a altor contraposturi ale agregatelor monetare rămân instrumente secundare ale politicii monetare, după cum continuă să exercite anumite forme de control reglementar asupra băncilor și asupra instituțiilor financiar nebancare.
Banca Națională a urmărit atingerea obiectivului declarat în domeniul valutar, acela al convertibilității monedei interne, limitate la operațiunile de cont curent.
Este foarte important pentru că aceasta are un rol decisiv în folosirea mecanismelor de echilibrare macro și microeconomică a României în circuitul economic internațional.
Cursul valutar reprezintă un preț, unul dintre cele mai importante prețuri, așezat la interfața dintre economia națională și cea mondială și influențând puternic variabilele macro și microeconomice interne, iar politica regimului valutar arată gradul de orientare a economiei spre mecanismele pieței.
Valoarea paritară, exprimă printr-un ales (aurul, devizele, etc.), a definit mult conținutul valoric al monedelor naționale, stabilit prin lege de către state. Rigiditatea acesteia a condus la utilizarea valorilor paritare glisante, ajustate periodic, la intervale scurte de timp și a valorilor paritare mobile (ajustate anual).
Practica monetară a impus în prezent folosirea puterii de cumpărare a monedei în calitate de etalon monetar, etalon format corespunzător bunurilor și serviciilor create în cadrul economiei. Acest conținut valoric al monedei este supus modificărilor continue, sub influența factorilor economici, sociali, politici, etc., cu acțiunea directă sau indirectă, în această formă moneda căpătând încărcătura valorică necesară exprimării valorii bunurilor și serviciilor, a fondurilor existente pe piața internațională. Această exprimare a valorii bunurilor și serviciilor în unități monetare nu este altceva decât prețul bunurilor, corelația dintre preț și unitatea monetară fiind evidentă.
Raportul valorii unității monetare a unui stat față xde valoarea unității monetare a altui sat se numește cur valutar, și se exprimă în două forme:
și
unde:
Ms = valoarea monedei străine;
Mn = valoarea monedei naționale;
n = cotația directă;
m = cotația indirectă.
Cea mai utilizată formă de exprimare este prima, prin care valoarea unei unității monetare străine este exprimată în unități monetare naționale. Exprimate prin același raport, paritatea și cursul de schimb diferă prin aceea că paritatea e noțiunea abstractă, teoretică, pe când cursul valutar rezultă pe piață,
În funcție de modul de variație, cursurile valutare au fost, de-a lungul anilor, de mai multe tipuri:
cursuri fixe, stabilite și protejate de autoritățile monetare (curs oficial);
cursuri libere sau flotante (determinate prin mecanismele pieței);
cursuri flotante (pot flota în anumite limite);
Cursul valutar se formează pe piețele valutare în funcție de raportul dintre cererea și oferta de monede naționale ce se schimbă, iar acest raport este determinat de dimensiunile și evoluția tranzacțiilor internaționale cu monedele respective, precum și de corelația dintre datoriile și creanțele externe ale unei țări care participă la piața valutară.
Factorii numeroși care influențează cursul valutar pot fi separați în două mari grupe:
factori interni – factori care țin de activitatea economică ce se concretizează în bunuri materiale sau servicii de o anumită calitate și un anumit preț; factori monetari care privesc masa bănească, creditul, dobânda; factori de esență social-politică, ca și cei care privesc stările psihologice ale oamenilor (mentalitate, stare de spirit, etc.);
factori internaționali includ – raportul dintre cererea și oferta de bani pe piața externă; starea balanței de plăți externe a fiecărei țări; factori de natură economică, financiară, socială, politică, psihologică, specific economiei mondiale.
CAPITOLUL 3. POLITICA MONETARĂ ȘI DE CREDIT A BĂNCI NAȚIONALE A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 1990-2002
Politica monetară reprezintă una dintre componentele esențiale ale politicii economice, ea concretizându-se, la modul general, în acțiunea asupra economiei.
În raport cu doctrina economică a forțelor politice, politica monetară prezintă nuanțări și diferențieri de la o perioadă la alta, rezultate din obiective, politico-economice, interne și externe.
Caracterizarea politicii monetare, ca și a politici economice în general, este relevată prin rezultatele, prin performanțele economice și financiare ale economiei naționale. Totodată, evoluția variabilelor monetare evidențiază modul de instrumentare a politici monetare, gradul de adecvare al acesteia la cerințele și condițiile tranziției economiei românești.
3.1. Caracteristicile generale ale politicii monetare și de credit a Băncii Naționale a României în perioada 1990-2002
Perioada 1990-2002 perioadă de tranziție a economiei românești la economia de piață, evidențiază deteriorarea financiară generalizată, atât la nivel macroeconomic cât și la nivel microeconomic, restructurarea sistemului financiar în condițiile unei insuficiente și inadecvate constituiri a piețelor financiare și de credit precum și incapacitatea instituțiilor și organismelor financiar bancare de a promova și susține strategii și politici care să favorizeze și să stimuleze transformarea benefică a sistemului economic românesc, în special privatizarea și restructurarea, precum și integrarea economiei românești în spațiul economic european.
În acest sens este relevată evoluția unor indicatori macrofinanciari în perioada 1990-2002:
prețurile de consum, expresie valorică a inflației, au înregistrat în 2000 o creștere de peste 800 ori față de 1990, astfel încât puterea de cumpărare a salariului mediu real s-a diminuat cu aproximativ 37% în această perioadă;
deficirul contului curent al balanței de plăți, cumulat, în această perioadă, a fost de „18520” mld. Dolari, angajând economia românească într-un proces de creditare externă cu impact inflaționist, ceea ce a determinat deteriorarea prețului monedei naționale;
datoria externă a României a fost în anul 2000 de 8435 mil. dolari, astfel încât creșterea ponderii datoriei externe în PIB a crescut în perioada 1991-2002 de peste 3 ori, în condițiile în care PIB-ul real s-a diminuat în aceeași perioadă cu peste 21%. Evidențiind reducerea capacității financiare a României de a susține plata datoriei publice;
decapitalizarea agenților economici într-un mediu economic, caracterizat printr-un blocaj financiar cronicizat și structural, este evidențiată și prin prețurile obținute la vânzarea activelor în procesul de privatizare, prețuri care se situează sub valoarea productivă în medie de peste 60 – 70%. Evident, existența unei economii fără mecanisme de piață, fără piețe corect constituite, fără agenți economici orientați motivațional spre profilul creator de valoare produvtivă a influențat determinativ devalorizarea activelor productive românești. Totodată, inconsistența și nefuncționalitatea sistemului financiar, a instituțiilor bancare precum și vulnarabilitatea banului public gestionat de Ministerul Finanțelor au contribuit la agravarea procesului de recapitalizare;
orientarea perseverentă, într-un cadru legislativ oneros și incert, a agenților economici spre evaziune fiscală, a agravat disfuncționalitatea sistemului economic făcândirelevante, pentru deciziile strategice și programatice, informațiile financiare și economice ofiacile. Astfel, valoarea stimativă a blocajului financiar total reprezenta în 1999, circa 70% din masa monetară; valoarea evaziunii fiscale integrată reprezenta circa 24% din valoarea impozitelor și taxelor colectate, însă ponderând această valoare cu inconsecvențele sistemului informațional financiar și comportamentele coruptibile ale agenților fiscali se poate estima o pondere de circa 50% a evaziunii fiscale.
Aceste caracteristici financiare ale economiei românești au încetinit, perturbat și denaturat procesele transformative ale sistemului economic românesc în traiectoria sa spre economia de piață, diminuând potențialul de integrare al acesteia în spațiul economic european.
Dincolo de inadecvarea structurii economiei românești existente în 1989, la cerințele economiei de piață europene, de incapacitățile tehnologice ale agenților economici, de nefuncționalitatea și incoerențele instituțional – legislative; evoluția variabilelor macroeconomice și financiare, precum și a parametrilor (obiective, instrumente, reglementări) politicilor și strategiilor promovate, insuccesele și deformațiile tranziției economiei românești au fost primordial determinate de carențele, inconsecvențele și denaturările administrării și gestionării reformei economice românești în perioada 1990-2000, la care se adaugă orientarea preponderentă a „marilor” investitori și întreprinzători autohtoni și străini, spre acapararea de capital financiar, dar și real și mai puțin spre utilizarea productivă și eficientă a acestuia, condiția esențială a constituirii unui mediu economic de piată funcțională, prin privatizare.
În cadrul politicilor și strategiilor economice promovate în perioada analizată, politica monetară, în particular politica cursului de schimb s-a afirmat ca promotorul și susținătorul esențial al reformei economice, în acest sens, BNR asumându-și dincolo de obiectivele specifice și obiectivele a căror realizare depindea și era condiționată hotărâtor de alte componente ale politicii economice.
În ultimi ani, majoritatea specialiștilor, au arătat că Banca Națională trebuie să pună accentul pe stabilizarea prețurilor ca obiectiv unic al politicii monetare și să treacă pe un plan secundar celelalte obiective, cum ar fi: creșterea economică sau nivelul de ocupare a forței de muncă.
Atingerea unor rate real pozitive ale dobânzii, a fost considerată un obiectiv pragmatic în strategia trecerii la mecanismele economiei de piață.
Din considerentele sociale, în România, liberalizarea prețurilor s-a făcut în mai multe etape, prelungindu-se pe parcursul a circa 18 luni. În această perioadă, inflația a fost preponderent corectivă, iar combaterea ei prin dobânzi real pozitive ar fi încetinit realinierea prețurilor la condițiile de piață și ar fi implicat recesiunea contravenind obiectivelor programatice ale politici Băncii naționale a României.
Politica de dobânzi a Băncii naționale a mai fost influențată și de existența unor rigidități în sistemul bancar, ca și de reticențe cu resort psihologic. Față de aceste considerente, Banca Națională a procedat la majorarea în mai multe etape a dobânzilor pentru refinațare, de la 3 la sută la sfârșitul anului 1990, până la 18% începând cu 15 septembrie 1991, lăsând totodată, băncilor comerciale posibilitatea sde a-și determina propriile rate ale dobânzilor, în funcție de cerere și ofertă.
Obiectivul declarat al Băncii naționale, în domeniul valutar, pentru anul 1991, a fost realizarea convertibilității interne, limitate la operațiunile de cont curent, a monedei naționale, convertabilitatea are un rol decisiv în utilizarea mecanismelor de echilibrare macro și microeconomică ale pieței, sprijinind restructurarea, mărind credibilitatea externă a reformei aplicate în țara noastră și accelerează integrarea economiei României în piața mondială.
În toate economiile bazate pe mecanismele pieței s-a putut constata că procesul inflaționist este alimentat prin oferta de bani neacoperită de resurse materiale într-o structură adecvată.
Prin această prismă, o politică monetară care permite creșterea masei monetare în același ritm cu inflația, nu este în măsură să perpetueze procesul inflaționist.
Încă de la reorganizarea sa, Banca Națională a României a urmărit limitarea creșterii masei monetare, aceasta fiin practic, singura armă la dispoziția autorității monetare pentru lupta contra inflației.
Prin contrast, o politică monetară inflaționistă, care acomodează creșterea prețurilor prin emisiune suplimentară de monedă, oferă numai iluzia creșterii volumului resurselor reale, menținând destorsiunile din economie, întârziind restructurarea și mărind, în final, costul acesteia.
Procesul inflaționist deschis, declanșat odată cu liberalizarea prețurilor, s-a situat în permanență la niveluri superioare celor avute în vedere. Principalele cauze ale acestui fenomen sunt următoarele:
dezechilibrul structural dintre cerere și ofertă ;
disfuncționalitatea perioadei de tranziție;
indisciplina financiară la nivel microeconomic;
opțiunea pentru liberalizarea graduală a prețurilor;
politica de dobânzi a Băncii Naționale a României.
Politica monetară promovată în perioada 1990-2000 au fost orientată spre realizarea celor două obiective ierarhic duale, și anule: controlul inflației, deci menținerea evoluției prețurilor pe un trend care să nu afecteze capacitățile sistemului real și controlul masei monetare ca obiectiv intermediar, prin care Banca Națională influențează evoluția prețurilor.
Această abordare a politicii monetare s-a dovedit pe ansamblul perioadei analizate parțial incorectă, controlul masei monetare neavând efecte semnificative asupra evoluției prețurilor:
dacă masa monetară a crescut în perioada 1990-2000 de circa 261 ori, prețurile au înregistrat o creștere de 803 ori, devansând dinamica masei monetare de circa 3 ori;
controlul masei monetare, însoțit de restricționarea creditelor a generat în economie un volum semnificativ de monedă nebancară, care a circulat pe canale necontrolate de sistemul bancar, multiplicând în acest sens, moneda reală care, ca variabilă monetară, explica evoluția prețurilor.
Inexistența unei strategii economice consistentă și consecventă care să asigure continuitatea deciziilor de politică aconomică a determinat în mod real nerealizarea obiectivelor stabilite de politica monetară.
Totodată, slaba funcționalitate a mecanismelor de transmitere a politicii monetare, și în acest sens insuficienta consolidare a piețelor financiare, au contribuit la neatingerea acestor obiective.
În ansamblul perioadei analizate, se poate delimita perioada 1992-1995, când s-a înregistrat o creștere continuă a PIB-ului real în condițiile diminuării semnificative a ratei inflației, a șomajului și a eroziunii puterii de cumpărare.
Aceste realizări în sfera obiectivelor politicii economice au fost obținute în condițiile în care cursul de schimb a crescut de 26 de ori în perioada 1992-1995, față de perioada ulterioară, iar creșterea datoriei externe a fost cu 47% mai mare comparativ cu perioada ulterioară, 1996-2000.
Abordarea dinamicii politicii monetare și de credit promovată de Banca națională a României în perioada 1990-2000 evidențiază derapajul, în procesul de stabilire a obiectivelor, între nominal și real, reliefat cu pregnanță în centrarea politicii monetare pe curs considerat ancora dinamicii celorlalte variabile monetare și economice, în condițiile unei deprecieri, uneori necontrolate, a variabilei curs și a construirii unor efecte negative între dezechilibrele financiare externe și interne ale economiei, și dezechilibrele structurilor reale de producție.
Obiectivele politicii monetare s.au înscris, îndeosebi în cadrul unei strategii de macrostabilizare, afirma cu intenția autorităților publice de a atenua și diminua dezechilibrele între agregatele, în special financiare, ale României.
În acest sens, se poate afirma că obiectivele strategiei de macrostabilizare, au generat de fapt destabilizări și performanțe negative ale sistemului economic invalidând dezideratele strategice și compromițând finalitățile reale ale tranziției și reformei economice.
3.2. Etape în politica monetară și de credit a Băncii Naționale a României în Perioada 1990-2002
În orice economie de piață, politica monetară constituie una din componentele importante ale politicii economice. În cazul României, după căderea regimului comunist și declararea opțiunii pentru mecanismele de piață, politica monetară a rămas, o bună perioadă, în umbră. Practic, în 1990, se poate spune, că nu a existat o politică monetară.
În primul an de funcționare în noul regim juridic, Banca Națională a fost confruntată cu probleme de extremă complexitate și dificultate. În primul rând al preocupațiilor sale, Banca Națională a României a așezat îndeplinirea funcțiilor – consfințite prin lege – de reglementare și supraveghere a activității societăților bancare, considerând că restructurarea sistemului bancar pe baze avansate va sprijini trecerea la economia de piață.
În fața dezechilibrului care a însoțit procesul de tranziție, Banca Națională a trebuit să adopte decizii dificile, uneori controversate, dar de fiecare dată subsemnate preocupărilor pentru continuarea reformei în domeniul financiar-bancar și pentru soluționarea momentelor de maximă tensiune.
Banca Națională a României a abandonat de timpuriu controlul direct asupra creditului și dobânzilor în economie. În septembrie 1991 au fost abolite plafoanele de credit și liberalizate formal dobânzile. Controlul expansiunii monetare s-a făcut ulterior prin dimensionarea creditului de refinanțare, precum și prin mecanismul rezervelor obligatorii. Din 1997, pe măsura ce creditele de refinanțare și-au pierdut rolul activ, Banca Națională a trecut la utilizarea operațiunilor de open market.
Procesul de flexibilitate a instrumentelor utilizate de BNR a fost relativ continuu și el s-a materializat în reducerea treptată a scadențelor la creditele acordate, de la 3 luni pentru creditele structurale, la (de regulă) o săptămână, pentru creditele de licitație și o zi pentru creditele lombard. Totuși, deși încă din 1991 a fost construit un mecanism de control al lichidității bazat pe creditul structural, creditul de licitație și creditul lombard, gradul de standardizare a acestor instrumente, precum și influența acestora asupra dezvoltării unei piețe monetare autentice au rămas modeste. Mai mult decât atât, operațiunile de open market, a căror utilizare a debutat în 1997, sunt în continuare pe baze ad hoc, iar piața rșmâne destul de puțin eficientă.
Contribuirea unor instrumente de politică monetară aliniate standardelor europene a fost grav afectată de apariția creditelor direcționate, cu sau fără dobândă preferențială. Acestea au apărut începând din ultima parte a anului 1992 la scut timp după prima tentativă a Băncii Național de a aduce dobânzile în zona real-pozitivă. Perpetuarea lor până la finele anului 1996 a fost unul din fenomenele cu cele mai grave consecințe în planul reformei, în general, și al dezvoltării sănătoase a sistemului bancar, în special.
Volumul creditelor direcționate și dimensionate subvenției implicate ăe care acestea au presupus-o au cunoscut urcușuri și cobotrâșuri care au reflectat în fond înseși tendințele procesului de reformă, respectiv pașii înainte sau stagnările din cursul acestor 2 ani. Existența creditelor direcționate a pus în lumină caracterul limitat de facto al independenței băncii centrale în constituirea politii monetare.
Dacă ar trebui făcută vreo observație suplimentară în legătură cu efectele concrete ale creditelor direcționate din România, aceasta este aceea că nivelul costurilor directe este mai mare, iar efectele presupus benefice practic nu există. Este posibil ca această stare de lucruri să nu fi fost datorată cel puțin în parte deturnării pe scara largă a creditelor preferențiale de la destinația avută în vedere.
Fapt este că sectoarele care au beneficiat de transferuri mari de resurse, în mod netransparent, prin credite preferențiale, respectiv agricultură și sectorul energetic, și-au înrăutățit în mod constant performanțele și în fapt au amânat procesul lor de restructurare, agravând condițiile în care acesta a trebuit să se desfășoare în final. Mai mult decât atât, principalele două bănci cu capital de stat care au fost implicate în creditarea preferențială a celor două sectoare menționate mai sus, respectiv Bancorex și Banca Agricolă, au fost sever „contaminate” de implicațiile creditelor direcționate, atât prin ponderea ridicată a creditelor din această categorie devenite în timp neperformante, cât și prin deteriorarea serioasă a corporatiste în aceste bănci.
Trebuie spus, totuși, că Banca Națională și-a expus public reținerile cu privire la eficiența creditelor direcționate, dar a găsit o audiență limitată atât la nivelul clasei politice, cât și la publicul larg. Pentru a limita proporțiile efectelor creditelor direcționate, BNR a apelat la mecanismul rezervelor obligatorii și a utilizat pe o scară mai largă creditele de licitație. Acestea din urmă au reprezentat mecanismul de reglaj fin al lichidității, iar utilizarea lor a prefigurat translatarea obiectivului operațional al politicii monetare dinspre masa monetară spre baza monetară, care s-a produs în 1997.
Opearțiunile de open market s-au născut târziu și au rămas cu totul marginale până în 1999, ca urmare a unui complex de cauze care au acționat în aceiași direcție. Cea mai importantă dintre acestea este nivelul scăzut al datoriei publice interne.
Până în 1992, guvernul a fost creditor net al sistemului bancar, iar apoi datoria publkică s-a constituit într-un ritm scăzut, atât datorită nivelului redus al deficitului fiscal (deficitul cvasifiscal nefiind, în mod evident, reflectat în conturile guvernamentale), cât și ratelor înalte ale inflației, care au erodat stocul datoriei publice, cel puțin atât cât dobânzile au fost negative în termeni reali.
O altă cauză o reprezintă apetența scăzută a Ministerului Finanțalor pentru finanțarea deficitului prin instrumente de piață standardizate (titluri de stat), care ar fi putut avea drept efect, cel puțin într-o primă etapă, creșterea costului asociat datoriei piblice interne. De asemenea, excesul de lichiditate aproape permanent de pe piața monetară a limitat capacitatea băncii centrale ce acestea începuseră să fie comercializate pe piața primară.
Ratele dobânzilor au jucat un rol relativ modest, atât în arsenalul de instrumente ale Băncii Naționale, cât și ca rol în alocarea resurselor în economia reală. La această stare de lucruri au contribuit, în primii ani ai tranziției, menținearea unei iluzii monetare puternice, iar în următorii câțiva ani continuarea practicii directe a resurselor prin credite direcționate.
Ratele dobânzilor au fost puternic negative în termeni reali până la sfârșitul anului 1993, după care s-au situat în general în palierul real-pozitiv, și au început să aibă un rol în deciziile de alocare a resurselor ale operațiunilor din economie. Cu toate acestea, de-a lungul întregii perioade analizate rolul de semnalizare a dobânzilor nu a fost foarte coerent. La aceasta au contribuit atât impredictibilitatea ratei inflației, cât și gradul redus de sofisticare a pieței monetare sin țara noastră. Ca urmare, dobânzile, atât cele active, cât și cele pasive, s-au înscris pe o plajă foarte largă. De exemplu, în ultimul trimestru al anului 1993, dobânzile la credite oscilau între 15% anual pentru creditele subvenționate în agricultură și nu mai puțin de 250% pentru creditele lombard (overnight) acordate băncilor de către Banca națională.
Evoluția dobânzilșor a fost sever afectată de perpetuarea creditelor preferențiale până în anul 1996 și a rămas și în continuare foarte sensibilă, ca urmare a repetatelor experiențe de stop-and-go în cursul reformei în România, în general, și în variabilitatea ratelor inflației, în special.
Practic, au existat trei momente în care rupturi în mersul reformei au condus la creșteri abrupte ale ratei inflației: în vara anului 1992 (când, de altfel, succesul a fost de foarte scurtă durată), în anul 1996, înainte de alegeri, și în perioada octombrie 1997 – august 1998. de fiecare dată, nesincronizarea politicilor economice a obligat la acceptarea ulterioară a unor rate reale ale dobânzilor tot mai mari care reprezentau, de altminteri, premium-ul pentru pierderea credibilității. Așa se explică, printre altele, ratele foarte înalte în termeni reali ale dobânzilor de-a lungul întregului an 1999, care afectează și reluarea creșterii economice.
Aceasta este încă o formă de manifestare a prețului înalt care trebuie plătit pentru inconsistența procesului de reformă sin deceniul care se încheie.
În aceste condiții, Banca națională nu a putut lua în considerare în vreun moment utilizarea ratelor dobânzilor ca ancoră a politicii monetare.
Totuși, banca centrală a desfășurat o continuă activitate de explicare a necesității dobânzilor real-pozitive, pentru a câștiga de partea ei opinia publică, Procesul a fost lung și dificil, pentru că în deceniile de planificare centralizată rolul nu era recunoscut dobânzilor decât efectul în planul costurilor de producție, fiind complet ignorat impactul lor asupra cererii agregate din economie.
Utilizarea cursului valutar ca instrument al politici monetare a fost sever întâmpinată de atenția acordată acestui subiect în zona politicului, deși în mod formal valutarea revenea în exclusivitate Băncii Naționale. De fapt, eșecurile repetate din politica economică își găseau reflectarea inevitabilă în deprecierea monedei, care se producea pe piața liberă, indiferent de opțiunile voluntariste ale autorităților.
În cea mai mare parte a perioadei 1990-1996, cursul valutar a fost privit mai degrabă ca un obiectiv politic, decât ca un instrument de politică economică. În acest context ostil, banca Națională a reușit, totuși, în timp, promovarea unor reforme importante: eliminarea cursurilor multiple pe piața organizată, controlată de autorități (noiembrie 1991), adoptarea mecanismului de full retention (mai 1992), liberalizarea de facto a licitației interbancare (aprilie 1994), deschiderea pieței valutare continue (august 1994). Până la sfârșitul anului 1996, totuși, piața valutară a rămas în cea mai mare parte a timpului segmentată, cu un curs oficial supraevaluat, practic nerecunoscut pe piață.
De-a lungul anilor, momentele de îngheț al reformei au coincis cu blocarea mecanismului cursului valutar, sub presiunile insistente ale guvernului, ceea ce a pus o dată mai mult în lumină limitele de facto ale independenței Băncii Naționale. Abia începând din 1997 piața valutară a funcționat liber, iar cursul a fost stabilit prin mecanismul cererii și ofertei, ceea ce a dus la dispariția segmentării pieței, ca și a cursurilor multiple.
Ultimul pas important l-a reprezentat acceptarea oficială a prevederilor Articolului VIII din Statutul FMI (martie 1998). Având în vedere constrângerile de ordin politic și experiențele nefavorabile ale publicului, de dată relativ recentă, Banca națională nu și-a putut propune utilizarea cursului valutar ca ancoră a politicii sale monetare, lăsându-i, în continuare, rolul de a valida consistența acesteia.
Etapa 1990-1992
Deși în anul 1991 au fost intensificate acțiunile Băncii Naționale pentru aplicarea reformei economice și atenuarea dezechilibrelor interne și externe, structura economiei românești rămâne, în continuare, distorsionată, fiind caracterizată prin mare a ramurilor producătoare de mijloace destinate investițiilor, a căror flexibilitate este limitată.
Produsul intern brut, s-a redus în anul 1991 față de 1990 cu 13.7%, fiind cel de-al patrulea an consecutiv de declin.
De la debutul primei etape de liberalizare a prețurilor până în luna decembrie 19911, prețurile de consum au crescut cu 344.5%, din care 223.6% în anul 1991. Veniturile medii nominale nete au crescut cu 233.7% în perioada octombrie 1990 – decembrie 1991 și cu 220.9% în anul 1991. Masa monetară a crescut cu aproximativ 100%, de la 513.5 miliarde lei la sfârșitul anului 1990, la 1024.7 miliarde lei la 31 decembrie 1991, într-un ritm mult mai lent decât inflația.
Creditele acordate sectorului neguvernametal a crescut de la 684 miliarde lei, la 1375 miliarde lei în același interval, în condițiile în care statul și băncile comerciale au preluat, din portofoliul întreprinderilor, pierderi și credite neperformante în sumă totală de circa 138 miliarde lei.
Pe parcursul anului s-au înregistrat două tendințe diferite. Până în luna septembrie 1991, expansiunea monetară a fost ținută sub un control strâns, urmărindu-se limitarea presiunilor inflaționiste. Începând cu luna octombrie, creșterea creditului neguvermanetal a fost mult mai rapidă, reprezentând 77.5% din întregul spor al anului, mai întâi ca efect al relaxării politicii monetare a Băncii Naționale, iar apoi ca urmare a aplicării legii nr. 80/1991 privind decontarea prin compensare a plăților restante în economie, care a rezolvat temporar această problemă deosebit de spinoasă.
În mod treptat și cu toată transparența, banca națională a procedat, în cursul anului 1991, la remodelarea mecanismului relațiilor inter-bancare. S-a trecut de le controlul direct, administrativ al sistemului bancar, la promovarea instrumentelor indirecte de control monetar – obiective ținând, deopotrivă, de funcția de reglementare și de aceea de conducere a politici monetare. La începutul anului, s-au utilizat plafoane de credite pentru fiecare bancă în parte.
Dobânda, stabilită administrativ, nu a jucat un rol efectiv. Spre sfârșitul anului, utilizarea platformelor de credit a fost, practic, abolită, mecanismul de refinanțare de la Banca Națională a fost reconceput, piața interbancară a început să funcționeze, fiind create pentru că pârghiile monetare indirecte să acționeze în procesul de alocare a resurselor, ce caracterizează economia de piață.
Politica de dobânzi a Băncii Naționale a României a procedat la majorarea în mai multe etape a dobânzilor pentru refinațare, de la 3% la sfârșitul anului 1990, până la 18% începând cu 15 septembrie 1991, lăsând totodată băncilor comerciale posibilitatea de a-și determina propriile rate ale dobânzilor, în funcție de cerere și ofertă. În acest mod, dobânzile au rămas cu mult sub nivelul inflației.
O politică monetară inflaționistă, care acomodează creșterea prețurilor prin emisiunea suplimentară de monedă, oferta numai iluzia creșterii volumului resurselor reale, menționând distorsiunile din economie, întârziind restructurarea și mărind, în final, costul acesteia.
Măsurile de politică monetară, oricât de corect fundamentate, nu pot produce efectele urmărite în cazul în care se adresează unui sector real rigid, care nu reacționează la pârghiile economice clasice; modificarea dobânzilor, a prețurilor și a cursului de schimb.
Banca Națională a urmărit că ratele dobânzii să intre în rolul firesc pe care-l au în economia de piața în procesul de alocare a resurselor.
Pornind de la rata de referință de 18% pe an la 31 decembrie 1991, Banca Națională a majorat succesiv propriile rate de dobânzi, până la 80% pe an, începând cu 1 iunie 1992. La 1 decembrie 1992, în parte ca urmare a aprecierilor cu privire la o previzibil[ moderare a inflației, dar ;i pentru faptul c[ nivelul dobânzii de referință își pierduse semnificația practică și rămăsese izolat pe cel mai înalt palier. Banca națională a României a redus rata de referință la 70% pe an.
În cursul anului 1991, a fost proiectat mecanismul rezervelor obligatorii, ca instrument adiacent de reglare indirectă a lichidității în economie. De la 1 martie 1992, rata rezervelor obligatorii ale societăților bancare la Banca națională a fost stabilită la 10% din depozitele în lei atrase de sistemul bancar.
De la această prevedere au fost exceptate depozitele guvernamentale, cele interbancare, precum și cele aparținând populației. Prin nivelul lor din luna martie 1992, de 60 miliarde lei, și ținând seama de multiplicatorii bazei monetare, s-a realizat o reducere a potențialului de creștere a masei monetare cu aproximativ 150 miliarde lei.
Întrucât la sfârșitul anului lichiditatea din sistemul bancar a crescut substanțial, parțial și datoria mecanismelor de finanțare preferențială practicate de Banca Națională, în baza de calcul a rezervelor obligatorii au fost incluse, de la 1 decembrie, și depozitele populației.
Au fost astfel majorate aceste rezerve cu peste 40 miliarde lei, limitându-se suplimentar potențialul de expansiune monetară cu 90-100 miliarde lei.
În anul 1991, reducerea relativă a masei monetare a fost o prioritate de prim ordin în lupta antiinflaționistă.
Pentru atingerea acestui scop, Banca națională a apelat în prima parte a anului 1991, la mecanismul platformelor de credit, trecând ulterior la reglarea indirectă a ofertei de bani, prin pârghii specifice (rata dobânzii, mecanismul rezervelor obligatorii).
Rezultatul a fost eliminarea, până la sfârșitul anului 1992, a cvasitotalității excesului de masă monetară: dacă la sfârșitul anului 1990 se înregistra o masă monetară de 513.5 miliarde lei, la un PIB de 857.9 miliarde lei, la sfârșitul anului 1992 masa monetară a ajuns la 1806.4 miliarde lei, la un PIB de 5449.1 miliarde lei.
În cazul cursului de schimb, a existat ca o ancoră antiinflaționistă.
În întreaga perioadă de după 1989, cursul s-a menținut supraevaluat în comparație cu puterea externă de cumpărare a monedei naționale, afectându-se astfel echilibrul balanței de plăți prin descurajarea exportatorilor și încurajarea importatorilor. Ca urmare, rezervele valutare existente la începutul anului 1990 s-au epuizat, fără o influență semnificativă asupra fenomenului inflaționist.
Etapa 1992 – 1996
În primii ani ai tranziției, dezechilibrele din sectorul real și multitudinea șocurilor suferite de economie au condus la formularea unei politicii economice generale acomodative. În aceste condiții, politica monetară nu a avit alternativă rațională la sincronizarea cu celelalte componente ale politicii economice.
În anul 1993, programul de reabilitate a echilibrelor fundamentale în economie a vizat nu numai politica monetară ci și politica veniturilor, politica fiscală și, în cele din urmă, restructurarea sectorului real.
În anul 1993, nu au fost introduse noi instrumente de politică monetară, dar utilizarea lor a fost înbunătățită substanțial și diversificată, pentru orientarea politicii monetare.
Controlul lichidității s-a realizat prin pârghia indirectă a limitării volumului refinanțării, prin mecanismul rezervelor obligatorii și prin trecerea spre rate real pozitive lae dobânzii. Ca urmare a nivelului ridicat al depozitelor guvernamentale în sistemul bancar, ca și a platformelor de credite preferențiale, în prima jumătate a anului, emisiunea monetară s-a situat practic la nivelul cererii de credit.
După crearea contului centralizat al Trezoreriei Statului, banca națională a înlocuit parțial prin linii curente de credite lichiditatea pe care o generase. Aceasta a reprezentat o primă limitate a emisiunii monetare și, în plus, a majorat costul fondurilor, însă nu suficient de mult pentru a depăși ritmul inflației.
În ultimele luni ale anului 1993, Banca națională a revenit la utilizarea instrumentelor de refinanțare adecvate economiei de piață.
Creditul de licitație, ce prefigurează operațiunile de open market, a crescut până la 573 miliarde lei.
Până în luna octombrie băncile comerciale puteau dispune de refinanțarea Băncii naționale, prin intermediul operațiunilor de descoperit de cont (overdraft), care fuseseră concepute a fi utilizate doar pentru nevoi de plăți curente, evitând încetinirea decontărilor interbancare. Aceste credite curente erau acordate automat prin sucursale ale Băncii Naționale și la un cost care rămânea mult sub rata inflației.
Întrucât în noile condiții Banca națională și-a propus să țină sub control strict lichiditatea, funcționarea operațiunilor în descoperit de cont a suferit trei modificări esențiale:
consolidarea și centralizarea zilnică a conturilor societăților bancare la centrala Băncii Naționale;
semnalizarea caracterului excepțional excepțional al finanțării în descoperit de cont, prin majorarea substanțială a contului acestuia;
limitarea volumului creditului în descoperit de cont, la maximum 75% din volumul fondurilor proprii ale băncilor.
În cursul anului 1993, mecanismul rezervelor obligatorii nu a suferit modificări. Nivelul efectiv al rezervelor obligatorii a crescut însă de la 105.3 miliarde lei în luna ianuarie, la 168 miliarde lei în luna decembrie, sub influența majorării masei monetare. În totalul activelor băncilor comerciale ponderea rezervelor obligatorii a scăzut de la 2.5% la 1.7%. Abia la sfârșitul anului, în cadrul acțiunilor sale de înăsprire a politicii monetare, Banca națională a decis modificare regimului rezervelor obligatorii.
Măsurile intrate în vigoare de la 1 februarie 1994, au cuprins:
includerea, în baza de calcul a rezervelor obligatorii, a depozitelor în valută ale rezidenților, cu excepția celor aparținând persoanelor fizice. Rata unică a rezervelor a fost stabilită la 10%. După primele luni de aplicare s-a dovedit că măsura are efecte încurajatoare: s-a redus lichiditatea din sistemul bancar, a început procesul de decolarizare și de consolidare a monedei naționale;
stimularea constituirii de depozite în lei, prin reducerea ratei rezervelor obligatorii aferente creșterii depozitelor în lei. Rata marginală a fost stabilită la 5%;
includerea, în baza de calcul a rezervelor obligatorii, a sumelor în tranzit din conturile băncilor comerciale, dacă acestea depășesc un nivel considerat normal.
La sfârșitul anului 1993 erau reactivate toate instrumentele de politică monetară prefigurate încă din anii anteriori, pentru controlul indirect al agregatelor monetare.
În 1993, politica dobânzilor a înregistrat evoluții esențiale, o dată cu integrarea Băncii Naționale. Rata de referință a Băncii Naționale nu s-a modificat, rămânând 70% de-a lungul întregului an.
Rata medie efectivă a dobânzii de refinanțare a înregistrat un minimum în luna aprilie, când a atins circa 20%, situându-se sub nivelul înregistrat în primul trimestru al anului 1992.
Începând din luna mai, rata medie a dobânzii Băncii Naționale a început să crească, mai lent până în luna septembrie și apoi foarte abrupt în ultimul trimestru al anului, semnalizând orientarea antiinflaționistă a politicii Băncii Naționale. Efectul s-a repercrutat mai întâi asupra sistemului bancar, propagarea lui în sectorul nefinanciar realizându-se de la începutul anului 1994. Astfel, pe seama depozitelor real-pozitive, atât la Banca Națională, cât și pentru depozitele atrase și creditele acordate de sistemul bancar, s-au putut tempera presiunile și anticipațiile inflaționiste și s-a asigurat stabilizarea cursului leului prin pârghii specifice pieței.
Începând cu luna august 1993, nivelul efectiv al refinațării a fost determinat pe baza prognozei lichidității din sistemul bancar, făcută prin metodologii folosite curent de bănci centrale din numeroase țări, ceea ce a oferit un plus de informație pentru fundamentarea corectă a deciziilor.
Încă din ultimele luni ale anului 1993, Banca națională a folosit două instrumente convergente: creșterea puternică a atelor dobânzii și dimensionarea riguroasă a emisiunii monetare.
Controlul lichidității a fost realizat în anul 1994, atât prin diminuarea drastică a refinanțării, cât și prin modificarea regimului rezervelor minime obligatorii, care a atras o majorare substanțială a acestora, fără ca această cerere adițională de rezerve să fie acomodată într-o ofertă de creație monetară.
În această situație, apelul la creditul overdraft (a cărui dobândă se uită în acel moment, la 20.83% lunar), a încetat să mai fie o sursă excepțională de finanțare, ponderea lui ajungând să reprezintă nu mai mult de 16.8% din totalul refinanțării acordate de Banca națională.
În acestor mod, semnalul a fost receptat viguros de băncile comerciale, a căror reacție a fost aceea de competiție acerbă pentru atragerea unor depozite suplimentar, în special de la populație.
Ratele nominale ale dobânzilor practicate de Banca națională au început să scadă din luna mai 1994. A fost respectată regula potrivit căreia, pentru a fi eficace, creșterea dobânzilor trebuie să se producă brusc, iar scăderea gradual, pe măsura atenuării presiunilor inflaționiste.
Până la sfârșitul anului, în fiecare lună, Banca Națională a redus ratele la una sau mai multe din dobânzile practicate de ea.
Procedura a fost astfel concepută încât dobânzile Bănci Naționale să rămână pozitive în termeni reali, pentru a nu antrena diminuarea programului de stabilizare macroeconomică, în plină desfășurare.
În centrul întregii orientări a politicii monetare a fost menținerea ratelor dobânzii în palierul real pozitiv, atât pentru depozite, cât și pentru credite.
Instrumentul intermediar pentru atingerea obiectivului propus îl constituie baza monetară, a cărei relație cu masa monetară este predictibilă. Pentru influențarea cantității de bani de pe piață, Banca Națională dispune în momentul de față de două pârghii principale (sistemul rezervelor obligatorii și creditul de refinațare) și mai multe instrumente secundare.
Regulamentul rezervelor obligatorii a fost ajustat în repetate rânduri, pentru a sporii baza de calcul, prin includerea în cadrul sau a depozitelor în valută, a sumelor în tranzit și a altor sume bănești importante. Rata aplicată acestei baze a fost diminuată de la 10% la 8%, la sfârșitul anului 1994, astfel încât, pe ansamblul, cele două mișcări să se compenseze reciproc.
Ca urmare a evoluțiilor pozitive din economia românească și mai ales a ameliorării funcționări pieței monetare, în anul 1995 Banca Națională a utilizat cu precădere controlul bazei monetare și al refinanțării pentru influențarea cererii agregate din economie. Practic, rata dobânzii a fost într-o mult mai mare măsură rezultatul condițiilor de pe piață decât al influenței dobânzilor băncii centrale. Acest fapt s-a datorat inclusiv creșterii multiplicatorului masei monetare, care a micșorat ponderea refinanțării în totalul creditului din economie.
În aceste împrejurări, capacitatea de control a Băncii Naționale asupra bazei monetare și a refinanțării devine esențială.
Începând cu 1995, au fost puse în evidență corelații majore din domeniul monetar care permit, concomitent, creșterea în termeni reali a masei monetare și a creditului, reducerea inflației și stabilizarea în termeni relativi a cursului valutar, aceste corelații vizează următoarele:
Creșterea mai rapidă a economiilor populației decât a masei monetare și a creditului neguvernamental;
Creșterea masei monetare în sens larg (M2) mai rapid decât a celei în sens restrâns (M1) și decât a bazei monetare (M0);
Menționarea ratelor dobânzii pe un palier mai ridicat decât deprecierea monedei naționale, astfel încât să fie descurajată păstrarea valutei.
Un instrument utilizat activ, și în 1994 și în 1995, a fost rata dobânzii. Menținerea acesteia în palierul real – pozitiv de-a lungul întregului an a întărit încrederea publicului în moneda națională. Dobânzile nominale s-au aflat pe o pantă descendentă, mai puțin pronunțată însă decât aceea a ratei inflației.
Principalul motiv pentru care scăderea dobânzilor nu a fost mai rapidă a fost ca accentuarea dezechilibrului extern a îndemnat piața la mai multă prudență. Creșterea semnificativă, a economiilor populației în sistemul bancar a fost efectiv principala ancoră antiinflaționistă în 1995.
Evoluția refinanțării ca instrument de control al expansiunii bazei monetare a cunoscut două perioade distincte în 1995:
1) perioada ianuarie – august, în care nivelul mediu al refinanțării a crescut cu numai 6.7%. În același interval, masa monetară a crescut cu 32.2%, ceea ce arată că ponderea covârșitoare a expansiunii monetare a avut drept resort creșterea intermedierii financiare și, respectiv a multiplicatorului bazei monetare.
2) perioada septembrie – decembrie, în care refinanțarea a crescut cu aproape 51%, într-un ritm mediu lunar de 10.8%. În aceeași perioadă, masa monetară a crescut cu 29.8%. Aceasta arată că refinanțarea furnizată de Banca națională a fost în exces față de capacitatea economiei de a absorbi neinflaționist acest volum de lichiditate.
Structura refinanțării arată că până în luna iulie 1995 s-a produs o deplasare a refinanțării dinspre creditul structural către creditul de licitație. Ponderea primei categorii a scăzut de la aproape 64% în ianuarie 1995, la 46.8% în iulie, în timp ce a doua categorie a înregistrat o creștere de la 32.9% la 41.5% în aceeași perioadă.
Începând cu luna august 1995, creditele structurale au crescut cu 60%, pe seama creditelor acordate sectorului agricol în această perioadă. Acestora li s-au adăugat alte 100 miliarde lei, reprezentând credite speciale pentru susținerea producătorilor agricoli care au înregistrat calamități.
Două bănci comerciale au început să înregistreze probleme de lichiditate, apelând la credite de descoperit de cont (lombard) de la Banca Națională. O parte a acestora a fost transformată în noiembrie 1995, în credite speciale, fără a se fi modificat însă impactul de ansamblu asupra refinanțării.
Soldul creditelor de refinanțare la finele anului, în contul celor două bănci în criză de lichiditate, a fost de 862.2 miliarde lei.
Evoluția structurii refinanțării a fost influențată puternic de constrângeri ce nu țin propriu-zis de politica monetară a Băncii Naționale a României:
Creșterea creditelor structurale acordate în baza unor legi sau a unor hotărâri guvernamentale;
Creditarea băncilor în dificultate.
În ultimi ani ale anului 1995, s-a produs și o accelerare a ratei inflației.
Aceasta a reflectat nu numai impactul creșterii costurilor de producție, inclusiv sub influența deprecierii leului, ci și creșterea cererii solvabile, alimentată, printre altele, de surplusul de lichiditate furnizat pein emisiune.
Ratele dobânzilor practicate de Banca națională în 1995 nu au mai înregistrat evoluțiile de amploare din anii anteriori. Ca linie generală, trendul a fost descendent până în luna septembrie, marcând tendința de relaxare prudentă a politicii monetare. Astfel, rata medie a coborât de la 57.1% în ianuarie, la 42.2% în aprilie, pentru ca apoi să oscileze în palierul cuprins între 40.8% și 42.0% până în octombrie inclusiv.
Deteriorarea balanței de plăți și presiunile inflaționiste au determinat Banca Națională să revină la o politică de dobânzi mai restrictivă. Ca urmare, rata medie a dobânzii a crescut în noiembrie 1995 la 43.3%, iar în decembrie la 47.2%. Această orientare a avut în vedere reducerea deficitului extern, fără o depreciere de proporții a leului și, implicit, în condițiile limitării inflației.
Principalele rate ale dobânzii băncii centrale au cunoscut următoarea dinamică:
rata de referință (taxa oficială a scontului) a scăzut treptat, de la 55% pe an în ianuarie până la 33% în decembrie, luna în care a fost majorată la 35%;
dobânda de licitație a urmat o traiectorie apropiată de cea a ratei de referință. Nivelul ei mediu a coborât de la 64% pe an în luna ianuarie la 37,7% pe an în luna octombrie, după care a crescut rapid, până la 63,9%, în medie, în decembrie.
rata lombard a coborât de la 105% pe an în ianuarie la 90% în noiembrie, revenind apoi, de la jumătatea lunii decembrie, la 100%.
În ultima parte a anului 1995, Bănca Națională a înăsprit și politica privind rezervele obligatorii ale băncilor comerciale. Acest demers a vizat reducerea lichidității disponibile, pentru a limita procesul de multiplicare a bazei monetare, cât și semnalizarea neechivocă a preocupării Băncii Naționale pentru restabilirea echilibrului financiar și valutar.
Modificarea ratei rezervelor obligatorii s-a referit doar la pasivele aferente competentei în valută din bilanțul băncilor comerciale, întrucât problemele cele mai acute erau generate de sectorul extern. Rata rezervelor obligatorii a crescut de la 16% la 20% în octombrie, și apoi la 40% în noiembrie, în cazul în care rezervele sunt constituite în valută. În cazul constituirii în lei, creșterea a fost de la 7,5% la 9% și, respectiv, la 20%.
În cea mai mare parte a anului, băncile comerciale au constituit rezervele obligatorii la nivelul prevăzut. Din luna iunie 1995, cele doua bănci aflate în dificultate nu și-au îndeplinit decșt parțial și sporadic obligația de constituire a rezervelor. Se poate aprecia, că acest instrument și-a îndeplinit, în general, rolul în reglarea lichidității disponibile din sistemul bancar.
Raportat la obiectivul declarat la începutul anului privind rata inflației, se poate aprecia că politică monetară s-a înscris în parametrii urmăriți.
Și pentru anul 1996, structura instrumentelor de politică monetară utilizate a rămas, în general, aceeași. Acestea include mecanismele de refinanțare, dobânzile Băncii Naționale a României și rezervele minime obligatorii. În luna aprilie 1996, s-au introdus norme de lichiditate valutară, în intenția de a descuraja creditarea în valută. Regulamentul de refinanțare nu a fost modificat substanțial, au fost aduse însă câteva precizări de întarire a disciplinei de refinanțare, respectiv măsuri luate de Bănca Națională.
În 1996 s-a manifestat, pentru prima dată după 1992, o înrăutațire a raportului refinanțare – credit neguvernamental. Pe parcursul anului, acest raport a crescut de la circa 20% la peste 27%, în ultimile luni.
Refinanțarea a constituit suportul monetar esențial al creșterii bazei monetare, expansiunii creditului și deci a masei monetare. Creșterea masei monetare pe seama unor refinanțări masive reprezintă principalul suport monetar al reinflamării inflației în1996.
Suport de refinanțare a fost, în 1996, de 3.747 miliarde lei. Creditele direcționate au crescut cu 2.126 miliarde lei, creditele acordate celor două bănci în incapacitate de plate au fost de 1.871 miliarde lei, iar licitația a crescut, în 12 luni, cu 722 miliarde lei. Soldul celorlalte categorii de credite ( pe termen fix și lombard 0 s-a redus ).
Volumul absolut și relativ al creditelor direcționate a crescut gradual. La jumatatea anului, acestea reprezentau 46,2% din total, pentru ca la finele anului să ajungă la 52,4%.
Ratele dobânzii la credite de refinanțare au fost utilizate în anii trecuți ca instrument de politică monetară, îndeosebi pentru îmbunătățirea cererii de bani, grăbirea ajustării dobânzilor din economie sau ca indicator orientativ.
Pentru programul monetar pe 1996, Banca Națională și-a propus utilizarea flexibilă a acestui instrument, în scopul menținerii cererii de bani și alocării raționale a resurselor de creditare.
În cazul politicii de dobânzi, Banca Națională a operat în condițiile unor constrângeri impuse de politica economică a guvernului, în particular de asigurare a unor resurse mai ieftine pentru finanțarea agriculturii. Deci, orientarea generală a dobânzilor de refinanțare, ca și dinamica lor ca medie, poate amprenta structurii creditelor de refinanțare și a intervenției Guvernului în stabilirea acestor dobânzi.
În 1996, Banca Națională a României a trecut să opereze în contextul unor constrângeri majore date de prevederile actelor normative.
Cu toate acestea, ea nu a fructificat întotdeauna marja de manevră disponibilă. Astfel, nici la începutul anului 1996 și nici la finele său, Banca Națională a României nu a reacționat promt – prin majorarea dobânzilor – pentru a transmite un semnal corespunzător și a descurajat presiunile asupra cererii de credite.
Dobânda la creditul structural ( taxa oficială a scontului ) a rămas nemodificată în cea mai mare parte a anului. În aprilie dobânda la creditele lombard a fost redusă de la 100% la 90% pe an. Rata dobânzii la creditele de licitație, cea mai flexibilă, a tins să scadă ușor: între ianuarie și decembrie a coborât de la circa 65% pe an, la 52,7% pe an. Din partea a doua a anului aceste dobânzi au fost neacoperite în raport cu inflația și nu au reacționat la acumularea tensiunilor inflaționiste.
În ansamblu, nivelul mediu al ratei dobânzii de refinanțare a reflectat mai mult factori aleatori decât decizii voluntareale autorității monetare. Precum dobânda de licitație, nici dobânzile medii de refinanțare nu au fost superioare inflației, și nu au crescut pe măsura intensificării tensiunilor inflaționiste.
Evoluția ratelor dobânzilor medii ale băncilor comerciale, a reflectat combinația a cel puțin trei factori:
existența creditelor direcționate, cu dobândă stabilită administrativ, localizată preponderent la nivelul unei singure bănci comerciale;
excesul de lichiditate din sistem, care aimprimat o tendintă de scădere a dpbânzilor;
contracararea ratelor mici ale dobânzilor la rezervele obligatorii.
Din trimestrul III al anului 1996, dobânzile activeale băncilor s-au plasat sub rata inflației. În acest interval, dobânzile la credite au scăzut ușor, de la 57% la 54%, în contrast cu dinamica ascendentă a inflației. Dobânzile medii la depozite au fost practic neschimbate pe tot parcursul anului, variind între 37% și 39% pe an, în schimb, dobânzile la depozitele populației au fost mai ridicate și au avut o tendință de creștere ( nivelul lor a oscilat între 44% și 54% pe an ) .
Rezervele minime obligatorii, introduse în martie 1992, au fost utilizate ca instrumente de politică monetară și în anul 1996.
În iulie 1996 rata rezervelor obligatorii aferente depozitelor în valută a fost redusă la jumătate, în scopul protejării poziției financiare a băncilor comerciale. În aprilie s-au majorat ratele dobânzii bonificate pentru rezerve de la 10% la 12% pe an pentru rezervele în lei și de la 2% la 3% pe an pentru rezervele constituite în dolari SUA.
De la 1 ianuarie 1996, rata dobânzii penalizatoare pentru neândeplinirea rezervelor în lei s-a modificat de le 100% la 110% pe an, dar a revenit la nivelul anterior începând cu 1 aprilie.
Mecanismul rezervelor obligatorii a permis absorbția unui important volum de rezerve bancare. În primul trimestru al anului, nivelul prevăzut în lei nu a fost realizat, în special datorită celor două bănci cu probleme. În semestrul II, băncile luate în ansamblu au menținut rezerve în lei în exces, culminând cu nivelul de 220 miliarde lei în decembrie. În schimb, rezervele în dolari SUA au fost mai mici decât prevederile, în special în semestrul II.
Limitele obiective în utilizarea mecanismului rezervelor obligatorii pentru controlul lichidității, ar fi putut fi depășite printr-o acțiune mai fermă a Băncii Naționale a României de creare sau reactivare a altor instrumente de sterilizare monetară.
Principalii indicatori macroeconomici
Etapa 1996 – 2000
Coaliția politică invingătoare în alegerile din noiembrie 1996 a avut mandat, din partea populației, să aplice o politică economică menită să conducă la creștere economică, sporirea competitivității economiei românești, stimularea mediului de afaceri, îmbunătățirea serviciilor publice finanțate din buget, etc.
Dar, în loc de promovarea unei politici monetare adecvate stadiului tranziției României către economia de piață, capabile să stimuleze dezvoltarea segmentelor cu potențial de competitivitate ale economiei românești, ceea ce presupune nuanțarea, selectivitatea și diferențierea politicii monetare, Banca Națională a promovat, începând cu 1997, o politică de orientare neo-liberală, strict monetaristă, ignorând situația dificilă a economiei reale.
În loc ca politica monetară să contribuie, prin selectivitatea sa la continuarea procesului cunstitutiv, din perspectiva viitorului țării, de ajustare și dezvoltare, derulat între 1993-1996, ea s-a constituit într-un “instrument de asanare generală” în numele neutralității, opțiune inadecvată raportat la starea economiei românești.
Comparativ cu celelalte țări în tranziție, performanța României în ceea ce privește utilizarea instrumentelor de politică monetară pentru atingerea obiectivului declarat și anume reducerea ratei inflației, se plasează pe o poziție submediocră. Aceasta atesta menținerea cauzelor inflației, slăbirea credibilității politicii economice a guvernului și perpetuarea dezechilibrului dintre cererea și oferta agreate.
Conduita consecvent restrictivă a politicii monetare în 1998, factor decisiv al temperării semnificative a inflației, autoritatea monetară adecvând gradul de restrictivitate al acestei politici la condițiile concrete ale economiei.
Prin impunerea unui control strict asupra variabilelor monetare, politica monetară a atenuat considerabil anticipațiile inflaționiste, precum și impactul asupra prețurilor generat de ajustările fiscale și de modificarea prețurilor administrative; prin același comportament, în partea a doua a anului, politica monetară a temperat tendința de depreciere mai accelerată a cursului de schimb și efectele ei asupra inflației.
Banca Națională nu poate dispune în prezent de instrumente cu eficacitate ridicată în influențarea ratelor dobânzii pe piața monetară.
Acest fapt se datorează, în principal, pozițieide debitor net pe care se situează banca centrală în raport cu sistemul bancar, începând cu anul 1997, când, pentru a steriliza intrările de capital străin cu potențial inflaționist ridicat, Banca Națională a fost nevoită să elimine excesul de lichiditate prin atragerea de depozite pe termen de la bănci.
Refinanțare de la Banca Națională a reprezentat în 1998, cel mai puțin eficace instrument al politicii monetare. La sfârșitul anului Banca Națională mai deținea în portofoliu un volum mediu de credite de refinanțare de 555,6 miliarde lei, ceea ce reprezenta numai 2,9% din nivelul mediu al bazei monetare.
După ce creditul lombard a înregistrat niveluri reduse în lunile ianuarie și februarie, apelul băncilor al acest credit a încetat înainte de intrarea în vigoare a noului Statut al Băncii Naționale, care interzice creditarea pe descoperit de cont a băncilor.
Fiind lipsite de funcția lor de influențare a costului resurselor băncilor, taxa scontului și dobânda lombard au cunoscut o singură modificare în cursul anului 1998.Diminuarea, începând cu 1 august, a taxei scontului de la 40% la 35% și a dobânzii lombard de la 140% la 95% s-a dorit a constitui un semnal care să conducă la consolidarea anticipațiilor pozitive ale agenților economici privind reducerea inflației.
În anul 1998, mecanismul rezervelor minime obligatorii a devenit mult mai activă decât îl consacra practica economică. Activitatea lui a fost impusă de caracterul de permanență pe care-l căpătase excesul de lichiditate din sistemul bancar, a cărui sterilizare devenise împovărătoare pentru banca centrală.
Rata rezervelor minime obligatorii s-a majorat în februarie 1996, de la 10% la 12,5%.
Regulamentul privind rezervele minime obligatorii care a intrat în vigoare în luna august a urmărit să adapteze acest instrument la prevederile Statutului Băncii Naționale a României și să sporească eficacitatea băncii centrale în conducerea politicii monetare.
Principalele modificări au fost extinderea bazei de calcul a rezervelor obligatorii și introducerea unei marje de fluctuație a rezervelor băncilor.
Totodată, rata rezervelor minime obligatorii pentru mijloace bănești în lei s-a majorat de la 12,5% la 15%, iar pentru depozitele în valută s-a diminuat de la 20% la 15%.
Majorarea rezervelor obligatorii era absolut necesară, atât ca semnal privind fermitatea politicii monetare, cât și pentru reducerea poziției net debitoare a băncii centrale față de sistemul bancar, care îi vulneriza poziția și îi putea submina credibilitatea.
Deși a majorat în februarie rata rezervelor minime obligatorii la 12,5%, banca centrală a fost nevoită să utilizezeintens în primul semestru al anului instrumentul atragerii de depozite, care a continuat să dețină principalul rol în sterilizarea excesului de lichiditate; ponderea volumului mediu al depozitelor atrase de Banca Națională în totalul depozitelor interbancare s-a menținut în jurul nivelului de 40%, iar la cea de-a doua majorare a ratei rezervelor minime obligatorii din august 1998, această pondere s-a redus la 10,4 % din depozitele interbancare.
Cursul de schimb constituie un determinant important al inflației, dar în același timp, în corelație cu alți indicatori macroeconomici, reprezintă și un factor esențial al competivității externe a economiei, el a influențat în mod decisiv conducerea politicii monetare în anul 1998.
În primul semestru al anului, în efortul de a controla baza monetară și de a calma inflația, politica monetară a beneficiat de aportul favorabil al aprecierii în termeni reali a cursului de schimb, în condițiile în care intrările de capital au favorizat această tendință.
Situarea băncii centrale pe poziția de debitor net al sistemului bancar și insuficiența instrumentelor de sterilizare a excesului de lichiditate a subminat, și în acest an capacitatea Băncii Naționale a României de a impune un control sever și constant asupra lichidității din sistem.
În aceste condiții, banca centrală a apelat la toate instrumentele pe care le deține, încercând ca printr-un mix cât mai eficient, să maximizeze aducerea lichodității din sistem în parametrii considerați neinflaționiști și să minimizeze amplitudinea distorsiunilor pe care mecanismul de transmisie a politicii monetare le-ar fi generat.
Spre doesebire de anul anterior, refinanțarea a constituit în 1999 unul din principalele instrumente de injecție monetară, volumul total al creditului special acordat băncilor aflate în proces de restructurare ridicându-se la peste 10.000 miliarde lei. Rambursarea creditului special s-a realizat gradual, pe măsura asumării dr către Ministrul Finanțelor a costurilor acestei etape a procesului de restructurare a siatemului bancar.
La sfârșitul anului, din volumul creditului special acordat, în portofoliul Băncii Naționale a României se mai aflau 1.930 miliarde lei, efortul de contracarare a impactului monetar al acestui credit în decursul anului 1999 constituind una din formele de manifestare a costului restructurării sistemului bancar.
Majorarea de trei ori în cursul unui singur an a ratei rezervelor minime obligatorii a cunoscut în primul trimestru al anului corecții semnificative.
Cea mai importantă a constat în reducerea perioadelor de observare și de aplicare a rezervelor minime obligatorii de la o lună calendaristică la 15 zile, astfel, s-a eliminat intervalul de suprapunere a celor două perioade, băncile putând cunoaște din timp nivelul rezervelor pe care trebuie să le constituie. Perfecționarea acestui instrument a inclus, de asemenea, extinderea bazei de calcul a rezervelor minime obligatorii și asupra sumelor în tranzit în valută.
În semestrul al doilea au avut loctri major[ri a ratelor rezervelor minime obligatorii aferente depozitelor în lei la 20% începând cu 16 iulie, la 25% începând cu 1 noiembrie și la 30 % începând cu 1 decembrie. Pentru ca modificarea ratei rezervelor să nu inducă costuri suplimentare băncilor, ratele dobânzilor bonificate au fost majorate.În anul 1999, rolul ratelor dobânzilor ca instrumental politicii monetare a fost puternic restricționat atât din perspectiva influențării costurilor resurselor pe termen scurt, cât și din cea a semnalizării orietărilor de politică monetară.Rata dobânzii la depozitele atrase de Banca Națională a României a continuat să constituie cea mai reprezentativă rată de dobândă, fiind însă puternic influențată de nivelul lichidității excedentare di sistemul bancar, și de alți factori de influență ai pieței monetare.Ratele dobânzilor nu și-au refăcut nici în acest an capacitatea de a servii ca parametru esențial de alocare a resurselor din economie.
Cursul de schimb. După ce în luna aprilie a atins nivelul maxim de depreciere de 1999, cursul de schimb al leului și-amodificat traiectoria, intrând într-un proces lent de reapreciere. Mișcarea a fost rezultanta schimbării situației de pe piața valutar, care, revenind la o supraofertă de valută a anihilat anticipațiile de depreciererapidă a leului, chiar în condițiile în care vârful serviciului datoriei externe nu fusese încă depășit.
Adaptându-se acestor evoluții, banca centrală a inversat sensul intervențiilor sale pe piața valutară, încercând să împiedice erodarea câștigului de competitivitate acumulat până în acel moment.
Dacă în prima parte a anului, acțiunile Băncii Naționale a României subordonată obiectivului valutar au fost în concordanță cu menținerea sub control a bazei monetare, în lunile următoare sterilizarea lichidității injectate de Banca Naționalăa României prin cumpărările de valută a devenit una din principalele provocări în conducerea politicii monetare.
În anul 2000, implementarea politicii monetare a beneficiat de intrarea în vigoare a noului Regulament privind operațiunile de piață monetară efectuate de Banca Națională a României și facilitățile de creditare și de depozit acordate de acestea băncilor, care a clarificat condițiile de utilizare de către banca centrală a unor noi instrumente cupronunțat caracter de piață, caracterizatet de un permanent exces de lichiditate.
Astfel, operațiunile de sterilizare s-au efectuat în proporție tot mai însemnată pe scadențe relativ lungi și prin licitație, tranzacțiile reversibile cu titluri de stat deținând în acest context un rol esențial anul 2000, intervențiile băncii centrale pe piața valutară au creat cele mai mari dificultăți menținerii nivelului lichidității în parametrii antiiflaționiști.
Volumul record al cumpărărilor nete de valută efectuate de-a lungul întregului an auconstituit sursa uneiinjecții monetare reprezentând 3,1% din PIB.
Impactul asupra lichidității a fost inegal repartizat de-a lungul anului, cumpărările de valută concentrându-se, îndeosebi în primele cinci luni, nivelul net al achizițiilor în această perioadă atingând 892,7 miliardedolari și antrenând un efort de sterilizare corespunzător.
Rigurozitatea controlului monetar a fost afectată și de operațiunile drstinatesprijinirii băncilor cu probleme și furnizării de lichiditate Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar.
Exercitarea rolului împrumutător de ultimă instanță al băncii centrale s-a concretizat în efectuarea unei injecții de liciditate, reprezentând circa 1,2% din PIB ( 1,9% în anul 1999 ).
Contracararea injecțiilor monetare în exces a fost sprijinităși în anul 2000 de instrumentul rezervelor minime obligatorii.
Menținerea caracteristicilor mecanismului rezervelor minime obligatorii, inclusiv a ratei relativ înalte a rezervelor, a fost justificată de eficacitatea lor ridicată în sterilizarea pe termen lung a unui volum semnificativ de rezerve excedentare și în evitarea fluctuațiilor mari ale lichidității, care ar fi generat volatilitpți și creșteri ale ratelor dobânzii reflectând condițiile de incertitudine sporită din sistem.
Ideea majorării în acest an a ratei rezervelor minime obligatorii a fost respinsă de autoritatea monetară datorită costurilor suplimentare pe care le-ar fi impus băncilor și distorsiunilor de comportament rezultate.
Cilimatul macroeconomic și în special cel monetar al anului 2000 a oferit condițiile unei parțiale reabilitări a politicii dobânzilor ca instrument al politicii monetare, banca centrală a ajuns la un anumit grad necesar de discreționism în formarea ratelor dobânzii la operațiunile proprii.
Astfel, relaxarea prematură a politicii monetare la sfârșitul primului trimestru a însemnat, pe lângă sterilizarea parțială a surplusului de lichiditate, și coborârea forțată a ratelor dobânzilor asociate operațiunilor de absorbție monetară a băncii centrale, fiind afectată de o relativă lipsă de credibilitate, scăderea acestor rate de dobândă nu a fost urmată de o mișcare similară, a ratelor dobânzilor la tranzacțiile interbancare, acestea s-au menținut, în general, la un nivel superior celor practicate de Banca Națională a României.
Principalii indicatori macroeconomici
Evolutia sectorului bancar romanesc in etapa 2000-2002
Anul 2001 a marcat un progres important in procesul de asanare si intarire a sistemului bancar romanesc, performantele acestuia inregistrand o tendinta de apropiere de standardele internationale. Procesul a fost initiat de Banca Nationala a Romaniei prin elaborarea unui program de consolidare a sistemului bancar corelat cu activitatea guvernului si conceput pe coordonate convenite cu organismele internationale.
Intrarea in functiune a unei entitati bancare noi in luna februarie (Banca di Roma SpA), finalizarea privatizarii Bancii Agricole si achizitionarea pachetului majoritar de actiuni al West Bank de catre actionarul Cardine Banking Group au reprezentat principalele modificari structurale in perioada ianuarie-decembrie 2001 si au avut un impact major atat asupra cotei de piata detinute de sectorul privat al bancilor cu capital majoritar strain care a ajuns la 55,2% (o crestere cu 4,3 puncte procentuale in decembrie 2000), cat si asupra ponderii in capitalul total care a crescut la 62,5%. Prin cumpararea Bancii Agricole de catre un consortiu condus de Raiffeisen Zentralbank, numarul bancilor aflate sub controlul statului s-a redus la 3, iar cota de piata a acestora s-a restrans la 41,8%.
Nivelul superior de capitalizare a sistemului bancar, inregistrat la finele anului 2001 (crestere de aproape 50% in termeni reali fata de decembrie 2000), a fost atins in urma finalizarii primei etape de majorare a capitalului social minim pentru societatiile bancare (150 miliarde lei incepand cu 31 mai 2001), recapitalizarii Bancii Agricole si majorarii capitalului social al Eurom Bank. In tabelul 1 cat si in tabelul 2 este prezenta componenta sistemului bancar in anul 2001 si a capitalului social al bancilor in anul 2001.
Componenta sistemului bancar
Capital social al bancilor
Valoarea activului net agregat pe total sistem bancar a fost, la sfarsitul anului 2001, de 344 821,9 miliarde lei in crestere cu 10,2% in termeni reali fata de finele primului semestru si cu 13,5% fata de sfarsitul anului 2000. Cresterea activului net s-a produs, in principal pe fondul majorarii surselor atrase de la clienti sub forma depozitelor si a fost concentrata la nivelul a patru banci mari din sistem (Banca Comerciala Romana, Banca Romana pentru Dezvoltare, ABN Amro Bank si CEC).
In ceea ce priveste evolutia activului net pe grupe de banci constituite dupa natura capitalului, se remarca saltul inregistrat de bancile cu capital majoritar strain (24,5% in termeni reali fata de decembrie 2000), determinat in principal de cele doua transferuri de proprietate care au marcat schimbarea de structura in anul 2001, si incetinirea de ritm a grupei bancilor cu capital autohton (3,4%). In aceste conditii s-a produs o modificare in stuctura in sensul cresterii ponderii grupei bancilor cu capital amjoritar strain 9de la 43,1% in decembrie la 47,3% la sfarsitul anului 2001) in detrimentul grupei bancilor cu capital majoritar autohton, a caror pondere a scazut (de la 49,15 la 44,8%).
Analiza la nivelul intregului sistem bancar a structurii plasamentelor releva, pentru intreaga perioada a anului 2001, preferinta bancilor prntu operatiunile pe piata interbancara (43%) urmate de cele cu clientii 934% in crestere cu 1,6 puncte procentuale fata de decembrie 2000). Revigorarea activitatii de intermediere financiara ca urmare a unei atitudini pozitive a bancilor fata de creditarea economiei reale a fsot refelctata si de dinamica accentuata a productiei din servicii de intermediere financiara, care a crescut in termeni reali in anul 2001 cu 46,3% fata de anul 2000.
Operatiunile cu titluri de stat s-au aflat pe un trend descrescator pe parcursul intregului an, ponderea acestora in portofoliul de active diminuindu-se de la 17,5 la 15,2%, evolutia fiind sustinuta de atenuarea presiunii exercitate pe piata interna de nevoia de finantare a deficitului bugetar. Sursele externe au oferit Ministerului Finantelor Publice spatiu de manevra in implementarea strategiei de crestere a datoriei si au permis rascumpararea unui volum semnificativ de emisiuni scadente.
Cresterea volumului creditului si angajamentelor fata de sectorul real este pusa in, evidenta si de informatiile oferite de centrala riscului bancar, conform carora in luna decembrie 2001 sumele injectate in economie au crescut 16,7% in termeni reali, fata de decembrie 2000. Interesul sistemului bancar pentru investitiile in sectorul bancar s-a manifestat mai pregnant in cea de-a doua parte a anului cand s-a produs o diminuare a randamentelor oferite de celelalte alternative de plasament, precum si reducerea graduala a ratei rezervelor minime obligatorii (de la 30% la 25%) care a oferit bancilor resurse suplimentare de finantare.
In ceea ce priveste alocarea sumelor pe sectoare de activitate, se remarca in continuare sprijinul acordat industriei, care a reprezentat principala destinatie pentru creditele bancare pe tot parcursul anului 2001 (ponderea resurselor canalizate catre acest sector s-a mentinut pe tot parcursul anului la peste 50% din portofoliul de credite si angajamente al bancilor). Creditele si angajamentele acordate industriei au crescut in termeni reali cu 12,8% in decembrie 2001 fata de luna decembrie anului 2000. In medie, la nivelul intregului an fata de anul anterior, cresterea a fost de 6,1%, ceea ce a sustinut doar partial dinamica productiei industriale (8,2%); procesul de modernizare si retehnologizare relevat de structura importului, dominat pe tot parcursul anului de grupa masinilor, aparatelor si echipamantelor industriale, a fost sustinut, in buna masura de resurse externe.
Structura pe destinatii a creditelor si angajamentelor asumate de sistemul bancar releva in continuare asocierea la nivel ridicat de risc creditarii pe termene mai lungi, contributia surselor interne la finantarea procesului investitional mentinandu-se astfel la parametrii redusi. La sfarsitul anului 2001 s-a remarcat o accentuare a evolutiei divergente a creditelor si angajamentelor acordate pentru achizitionarea de echipamente (in scadere cu 8% in termeni reali, in medie la nivelul intregului an) si a celor de trezorerie (in crestere cu 13,1%). In grafice sunt prezentate operatiunile reverse repo si depozitele atrase de BNR in anul 2001.
Ritmul de extindere a activitatii in servicii a impulsonat o mai mare implicare din partea sistemului bancar in procesul de finantare a acestui sector.
Cresterile cu 12,5% in medie fata de anul 2000 si cu 22,2% in decembrie 2001 fata de decembrie 2000 au determinat cresterea ponderii creditelor catre sectorul serviciilor in totalul portofoliului de credite al sistemului bancar la 37,2% in decembrie 2001 fata de 35,6% in decembrie 2000.
Desi au inregistrat o scadere a ponderii in totalul creditelor acordate de sistemul bancar (5,1% in decembrie 2001 fata de 5,3% in decembrie 2000), creditele pentru activitatea de constructii si cele imobiliare au crescut, in medie, cu 9,4% fata de anul anterior.
Perpetuare problemelor referitoare la constituirea garantiilor de catre micii producatori, precum si incertitudinea legata de volumul si calitatea productiei agricole au determinat restrangerea finantarii agriculturii, concretizata in scadere cu 8,3% comparativ cu anul 2000, a creditului bancar catre acest sector (valoare reala medie).
In concordanta cu criteriile stabilite de banca centrala in cadrul sistemului de rating bancar, la sfarsitul lunii decembrie 2001, majoritatea bancilor din sistem (51,5%) erau cotate cu rating 2, acoperind 70% din totalul activelor bancare si 68,8% din totalul surselor atrase si imprumutate.
Fata de sfarsitul anului anterior ponderea bancilor cu rating si 2 au crescut cu 12,1 puncte procentuale.
Tendinta de consolidare a sistemului bancare pe parcursul anului 2001 a fost refelctata si de evolutia principalilor indicatori de prudenta bancara.
In tabel sunt prezentati principalii indicatori de prudenta bancara in anul 2001.
Astfel, plasarea indicatorilor de lichiditate peste pragurile considerate de metodologia BNR pentru nivelul de rating 1 ilustreaza un control adecvat al riscului de lichiditate si cresterea capacitatii bancilor de a-si onora obligatiile financiare asumate.
Factorii care au asigurat in cursul anului 2001 imbunatatirea capitalizarii sistemului bancar au avut un impact semnificativ si asupra indicatorilor de solvabilitate. Nivelul de adecvare a capitalului, exprimat prin cei doi indicatori, s-a situat, la nivelul intregului an, peste dublul cotei minime reglementate (12 si respectiv 8%) si peste limita considerata de regelemntarile BNR pentru bancile bine capitalizate (15 si respectiv 10%). Aceasta situatie reflecta atitudinea inca prudenta a unor banci in asumarea riscului de creditare a sectorului real, schimbarea perspectivei depinzand esential de progresele inregistrate in economie pe linia reformelor structurale.
In ceea ce priveste calitatea portofoliului de credite, se distinge restrangerea la 0,7% in decembrie 2001 a ponderii creditelor restante si indoielnice in total credite, 24 de banci (73% din numarul total al bancilor romanesti) inregistrand, la sfarsitul anului 2001, niveluri subunitare. O evolutie pozitiva inregistreaza si valoarea creantelor restante si indoielnice, a caror pondere in capitalul propriu agregat s-a restrans la 2,8% comparativ cu 3,3% in decembrie 2000. In acest context rata riscului de credit a scazut corespunzator ajungand la 2,5% in decembrie 2001 comparativ cu 3,8 in decembrie 2000.
Principalii indicatori macroeconomici
Performante superioare s-au consemnat si la nivelul indicatorilor de profitabilitate, ROA si ROE situandu-se cu 1,7 si respectiv 8,8 puncte procentuale peste valorile anului 2000. Cu toate acestea ROA ramane sub nivelul optim (3,2%, cu 1,8 puncte procentuale sub cotatia de rating 1), indiciu al unor dezechilibre in structura activului, in sensul insuficientei dezvoltari a activelor generatoare de venituri.
3.3. Perspectivele politicii monetare și de credit a
Băncii Naționale a României în condițiile integrării în U.E.
Indiferent de obiectivele și instrumentele utilizate,asigurarea unei perspective pozitive pentru politica monetară presupune îndeplinirea următoarelor condiții:
să fie adecvate condițiilor concrete ale transformării economiei românești, caracteristicilor și potențialului piețelor și mecanismelor acestora astfel încât mesajul, semnaleleinstrumentelor monetare să dispună de subiecți economici care să recepteze și să poată acționa în sensul realizării obiectivelor;
instituțional și reglementativ să existe mecanisme de transmisie a politicii monetare, apte să permită inducerea nedistorsionată a intențiilor și dezideratelor vehiculate de instrumentele de politică monetară. În acest sens, diminuarea segmentării, favorizarea concurenței, deconcentrarea pieței financiare românești, reducerea impactului sistemului bancar pe acestă piață vor putea contribui la o mai corectă transmitere a impulsurilor politicii monetare, la o mai bună omogenizare a perceperii semnalelor instrumentelor monetare de către operatorii pieței;
integrarea neadversă a instrumentelor de plitică monetară în mix-ul politicii economice de ansamblu și aservirea acestor instrumente unor obiective finale înscrise într-o strategie economică pe termen mediu. Va fi necesar ca obiectivele finale ale politicii economice să se circumscrie unei ierarhii a priorităților, obiectivele specifice politicii monetare trebuind să vizeze finalități accesibile instrumentelor sale, să contribuie, nu să determine realizarea acestora. În acest sens inflația, diminuarewa ei, temporizarea creșterii prețurilor nu poate reprezenta un obiectiv final al politicii monetare, ci a unui mix de instrumente ale politicii economice, participarea politicii monetare la stăpânirea inflației realizându-se prin supravegherea agregatelor monetare, a lichidității, obiectivul reprezentând, de fapt, în perioada tranziției obiectivul cel mai accesibil și adecvat al politicii monetare. Indiferent de mix-ul de instrumente, în perspectiva instrumentelor monetare vor trebui să susțină și să favorizeze acțiunea instrumentelor bugetare și fiscale;
abandonarea calității de ancoră a cursului în condițiile deschiderii econumiei românești, construcției acesteia în perspectiva integrării, politica cursului de schimb trebuie astfel instrumentată încât să permită supravegherea prețurilor pe piețe și prin instrumente directe de reglementare care să inducă comportamente ale subiecților economici în sensul ajustării și restructurării pozitive a economiei;
plasarea fub’nției de supraveghere bancară în afara sferei de influență directă și unică a Băncii Naționale, în sensul constituirii unui Consiliu de supraveghere financiară, deci a ansamblului pieței financiare ( monetară, de credit, asigurări, de capitaletc.), independent și care să cuprindă reprezentanți ai autorității monetare, dar și specialiști neimpicați politic sau administrativ. Acest cosiliu ar asigura disjuncția între promovarea și aplicarea politicilor minetar financiare și supravegherea modului cum subiecții economici internalizează și reacționează la aceste politici, apreciind gradul de adecvare a politicilor monetar financiare la atarea economiei, evidențiind corecturi și ajustări ale acesteia.
Asigurarea acestor condiții va permite promovarea unei strategii monetare în cadrul căreia obiectivele și instrumentele monetare să contribuie la reorientarea formării și consolidării economiei de piață în sensul constituirii potențialului necesar integrării eficiente, performante a economiei românești în spațiul european.
În această perspectivă contribuția politicii monetare la diminuarea și controlul inflației s-ar putea înscrie într-o abordare temporală pe termen mediu:
stabilirea pe o perioadă de cinci ani a vitezei, a ritmului adecvat de reducere a inflației va permite o dimensionare graduală a evoluției lichidității, obiectiv specific al politicii monetare, astfel încât instrumentele politicii monetare, obiectivele operaționale ale acesteia, inclusiv supravegherea activității de creditare să se adapteze flexibil condițiilor concrete ale tranziției și consolidării economiei de piață din România;
perspectiva temporală va depinde de lagurile, de ecarturile necesare pentru ca instrumentele politicii monetare să-și poată valorifica potențialul reglativ, să poată asigura realizarea obiectivului specific și să contribuie la atingerea obiectivului final. Este evident că această perspectivă imprimă politicii monetare un caracter anticipativ, prospectiv, reclamând o cunoaștere realî și corectă a stării economiei, a condiționărilor sistemului financiar monetar.
Secvențialitatea teleogică a evoluției obiectivelor monetare va implica gradualitate, credibilitate și limite de toleranță, și totodată va necesita apropierea, în condiții de condiționalitate internă, integrarea monetară contituind o componentă, un rezultat al integrării economice. Trebiue luat în considerare faptul că economia europeană, economia mondială își modifică continuu configurația, structurile și polarizarea, ceea ce solicită politicii monetare românești, politicii economice, o detașare pozitivă, dar și o implicare constructivă de, și în problematica integrării monetare;
Promovarea unei mpolitici de credit active care să fie simultan selectivă, stimulativă, punitivă și corectivă, și în acest sens promovarea unei deconcentrări, descentralizări a sistemului bancar,diversificarea și localizarea instituțională și instrumentală a activităților bancare, reconsiderarea rolului lor pe piețele financiare.
Este evident ca procesul de reconstrucție a sistemului bancar va trebui să se circumscrie principiului capitalizării românești prin investiții străine, inducerea concurenței și competitivității bancare pe baza unui management performant fiind condiția esențială a finalizării unei strategii monetare consistente și performante.
reconsiderarea activității Trezoreriei publice pe piețele financiare, asumarea de către aceasta atât a funcției de casier, cât și a funției de bancher, numai în acest fel îndeplinându-și rolul de gestionar al banului public. Diminuarea fenomenelor de evicție de segregare artificială a monedei, a activelor se va putea realiza numai în condițiile în care nivelul ratelor dobânzi sunt stabilite prin mecanisme concurențiale în condiții instituționale și reglementative instrumentate de Banca Națională.
Această perspectivă va putea permite concretizarea secvențială a instrumentelor și obiectivelor politicii monetare, armonizarea acestora în cadrul politicii economice, structurarea priorităților și distribuirea funcțională a competențelor și responsabilităților. În perspectiva consolidării economiei de piață si a integrării ecomonice europene, politica monetară componentă a politicii economice va trebui să asigure și să permită acomodarea și adaptarea determinărilor microeconomice, deci a entităților economice la cerințele și constrângerile piețelor financiare internaționale, a reglementărilor instituționale care vizeazămediul de afaceri internațional.
Politica monetară promovată în perioada 1990 – 2000 în România a contribuit la o evoluție distorsionată a economiei, caracterizată în principal prin insuficienta cuplare dintre caracteristicile procesului transformativ înregistrat în structurile reale ale sistemului economic și parametrii politicii monetare, în sensul că prin instrumentele de politică monetară nu s-a reușit să se favorizeze componentele și tendințele pozitive ale acestui proces, din contră.
Centrată preponderent pe aspectele nominale, monetare ale tranziției, aspecte extrase din “textele” încă inoperante corect ale structurilor economice și monetare europene, politica monetară a fost gestionată cași cum în România ar fi existat economie de piață consolidată, cu mecanisme și comportamente adecvate.
Rezultatele acestei strategii post-factum negative promovate s-au concretizat într-o situație economică problematică în România, la sfârșitul anului 2000 economia românească fiimd, din punct de vedere al performanțelor și competitivității, inaptă să-și propună o posibilă integrare benefică în UE mai devreme de anul 2010, în condițiile în care sistemul UE și-ar păstra actuala configurație, dinamică șirezonanță politică.
Constrângerile în ceea ce privește politica monetară și diminuarea independenței în termeni de politică bugetară, impuse de integrarea europeană, vor necesita pentru Romînia eforturi prealabile de reconstrucție a structuriloreconomice, de adaptare a acestora la dezideratele liberei circulații, ceea ce evident va induce economiei românești o stare marginală de aservire, de preluare a acelor activități economice care pot contribui la destinderea piețelor din nucleul dur al UE.
Făra o dinamică activă a economiei, de recuperare și transformare,asigurată înainte de declanșarea procesului integrării, România, ancorată puternic într-un spațiu al dezideratelor iluzionante, se va confrunta fie cu o politică a porților închise, fie cu o politică a cercurilor concentrice.
Ințelegerea situației actuale a economiei românești în condiții eventualei integrări în UE poate fi facilitată prin prezentarea cerințelor impuse, cel puțin la nivelul anului 2000, în spațiul UE:
realizarea unei zone monetare optime în cadrul careia factorii de producție sunt suficient de mobili pentru a permite o ajustare în cazul șocurilor asimetrice. În acest sens, dacă o regiune este afectată asimetric de un șoc economic și dacă factorii productivi nu sunt destul de mobili, ajustarea se realizează rpin rata de schimb, evidențiind faptul că regiunile nu pot constitui o zonă monetară optimă, integrabilă.
În cadrul unei zone monetare neoptimale, caracterizată prin mobilitatea insuficientă a factorilor de producție, mecanismele de ajustare vor afecta alternativ nu numai rata de schimb, dar și ocuparea ( mâna de lucru ) și favtorii reali ( veniturile). Renunțarea, prin acceptarea monedei unice la mecanismele de ajustare ale ratei deschimb, va orienta ajustarea spre factorii reali, care vor suporta dureros, în regiunea neadaptată, impactul integrării.
Zona monetară optimă poate fi determinată prin următoarele criterii:
mobilitatea mâinii de lucru;
gradul de simetri a șocurilor în spațiul economic integral (variabilitatea ratei de schimb reale);
diversificarea bunurilor ;
similiaritatea bunurilor între țări;
concentrarea regională a industriilor ( segregarea tehnologiilor );
deschiderea economiilor.
Posibila constituire în cadrul UE a unei zone monetare optime este însă interogată d rigiditatea salariilor și iluzia monetară la nivelul agenților economici comunitarizați, comportamentul divergent al acestora pe piețe libere reglementate afectând condiționalitățile zonei monetare optime, cu implicații asupra subiecților economici din zonele neperformante.
federalizarea bugetară, promovată ca un mecanism alternativ de ajustare, în cadrul zonei monetare optime a UE, prin două instrumente:
stabilizarea inter-regională automată, prin care se încearcă atenuarea variațiilor de venit printr-o modificare a impozitelor și a transferurilor, urmărindu-se să se diminueze fluctuațiile economice pe termen scurt între regiunile uniunii;
redistribuire fondurilor, orientată spre egalizarea pe termen lung a veniturilor, fiind concentrată spre echitate și coeziune.
Acest mecanism de ajustare poate avea conotații teoretice, deoarece absorbția “comunizate” a șocurilor, autonomia politicilor bugetare, constrângerile datoriei se vor putea constitui în motive divergente între regiunile UE (de fapt, entității naționale bine consolidate), eventualele ajustări agravând, într-un sistem de guvernare puternic reglementat, situația economică a țărilor (regiunilor) marginale.
În fapt, prin federalizarea bugetară se va “normaliza” o activitate continuă de asistare socială, și nu numai, a țărilor “nefavorizate” din cadrul Uniunii, de către țările, economiile, regiunile care vor dispune de atuurile instituționale, tehnologice și politice.
independența băncilor centrale, sustragerea acestora de sub controlul Executivelor naționale și integrarea comportamentelor acestora în cerințele și normele standardizate ale Băncii Centrale Europene constituie o condiție esențială a integrării, principalul argument fiind cel al credibilității, al neangajării politice (naționale) a băncilor centrale.
Între independența băncilor centrale naționale față de Executiv și controlul inflației (prin prețuri) legătura ambiguă, alti factori, dincolo de controlul masei monetare, contribuind la fluctuația inflaționistă a prețurilor.
Ruperea Băncii centrale naționale de problematica concretă a mediului economic regional, va adâncii falia între nominal și real, va induce puternic comportamente monetare și financiare dictatoriale, dar și reacții de respingere, de incubare a neîmplinirilor, de recuperare instituțională a reglementărilor financiare și monetare, evident în verigile marginale ale Uniunii, părăsite în final de interes benefic al dirijismului financiar.
Relevant în evoluție va deveni concentrarea deciziilor Băncii Centrale Europene pe un câmp al intereselor polare, generate într-o “rețea nucleară” definită pe regiunile europene puternice, plasând celelalte regiuni pe cercuri de interese adesea negative, divergente, greu de amortizat și favorizând captarea acestor regiuni în spații economice tangente.un dialog de compromitere a obiectivului stabilității prețurilor, între Banca Centrală Europeană și guvernele naționale nu va putea fi susținut, compromiterea acestui obiectiv consenând erodarea structurilor Uniunii, mecanismele de ajustare relevându-se în fapt ca modalități de menținere a sărăciei în limitele suportabile, evident în regiunile neperformante.
Orientarea UE spre un dirijism financiar în condițiile liberalizării piețelor, insuficien controlate, ar creea în spațiul european zone ale imponderabilității, segregând, prin staționarea majorității populației, o putere de cumpărare precară a veniturilor, ajutoarele comunitare, parteneriatele și asistența socială putând internaționaliza, prin polarizarea financiară, armonizarea perversă a intereselor.
coordonarea politicilor economice constituie calea armonizării economice europene și în acest sens externalitățile și gestiunea crizelor constituind două argumente în favoarea coordonării,susținută de realitatea iterdependențelor politicilor bugetare și monetare.
Obstacolele cu care se confruntă economiile europene în sensul coordonării, condiționarea obiectivă, în sens istoric și cultural, a divergențelor ar putea constitui și a constiuit de fapt motivul promovării unei integrări prin unitate și nu prin diversitate.
Dezideratele integrării promovată de Maastricth se bazează pe argumetele federalismelor naționale,argumente neutre însă complexului socio-cultural și politico economic al Europei, moneda unică neputând constitui un instrument al integrării ci, poate un rezultat al acesteie în câmpul posibilului.
Obiectivele divergente ale economiilor pot genera cooperarea și necooperarea, după cum obiectivele divergente pot impune coordonarea, gestiunea crizelor economice în spațiul european nu implică necesitatea abordărilor unitare, reglementărilor deterministe, punctuale în planul politicilor, ci coerența acestora, orientarea lor diferențiată spre împlinirea unor obiective comune, este adevărat cu posibile pierderi, cu asumări de riscuri, dar nu disrugănd diversitatea.
Integrarea europeană pe direcția coordonării politicilor având ca suport interdependența acestora, fără a efectua diversitatea și specificul regiunilor, va implica aplicarea unor politici bugetare limitative la nivel național, prin supravegherea comunitară a externalităților comunitare precum rata inflației și rata de schimb. Pe de altă parte, supravegherea inflației, inflație care declanșată într-o regiune se propagă în întreg spațiul european, ar impune necesitatea dominației politicii monetare față de politica bugetară, dominanța manifesța în regiunea afectată, circumscrisă cerințelor reglementate ale Uniunii, însă instituționalizată la nivelul autorității monetare naționale.Dincolo de modalitățile integrării, de rețeaua de relații, de specificitățile regionale etc, sunt importante rezultatele previzibile ale acestora și interesele circumscrise acestor posibile rezultate.
În prezent condiționalitățile integrării sunt dure, în special în ceea ce privește criteriile de convergență. Dacă ar fi îndeplinite simultan de către toate țările din cadrul uniunii lărgite, ar avea numai o existență conjunctuală, efemeră. Dinamica economică caracterizată fundamental prin dezechilibre necesită constituirea unor “debusee” ale neîmplinirilor, presupune reduceri și restructurări, recesiuni și expansiuni, presupune deci diversitate și ierarhie, armonizări și adversități.
Începând de la 1 ianuarie 1999 Banca Centrală Europeană a preluat responsabilitatea politicii monetare pentru cele 11 țări care participă la moneda unică. Însă după o lună de bună conviețuire între dolar și euro, euro a pierdut continuu teren în fața dolarului, cauza aparentă constând în distorsiunile înregistrate în politica economică europeană, aceasta datorându-se însă ratării procesului pozitiv al integrării prin influența politicilor globale puternic divergente, insuficient și incomplet controlate de piețele financiare globalizate.
Asigurarea criteriilor de convergență privind deficitul fiscal, datoria publică, ratele dobânzii s-a realizat prin măsuri temporare, conjucturale care s-au constituit în factori de presiune asupra unor economii din UE.
Încadrarea în normele de convergență a țărilor Uniunii în 1999 reprezintă rezultatul unui efort susținut de ajustare a indicatorilor nominali, creșterea economică înregistrată fiind determinată covârșitorde piețele externe încă favorabile expansiunii, însă trendul economiilor din Uniune sugerează viitoare abateri de la aceste criterii, care vor genera divergențe și dezarmonii în procesul integrării.
În cazul țărilor în tranziție se pot delimita două categorii distincte: trei țări avansate din punct de vedere economic pe calea integrării, care la nivelul anului 1999 îndeplinesc criteriile de convergență, și restul țărilor distribuite pe o scară diferențială a realizării acestor criterii.
În cazul primelor trei țări realizarea criteriilor a însemnat menținerea unei rate înalte a șomajului, creșterea ponderii datoriei publice în PIB, deteriorarea evoluției ratei de schimb și financializarea exogenă a structurilor economice prin specializare și avantaje comerciale.
România s-a asociat unei evoluții divergente traiectoriei integrării, deteriorarea indicatorilor de eficiență în termeni absoluți, dar și relativi fiind evidentă, încercările de diminuare a inflației prin politici monetare restrictive și politici bugetare austere degenerând în fenomene perverse și adverse, susținute și întreținute de un cadru instituțional și legivlativ, de un sistem financiar – bancar inadecvat condiționalităților integrării.
Experiența țărilor din UE pe o perioadă de 5 – 10 ani evidențiază că integrarea, în sensul compatibilizării economiilor și armonizării interdependențelor, este posibilă pornind de la instituții și norme, de la reguli și organisme.
CAPITOLUL 4. IMPACTUL POLITICII MONETARE PROMOVATE DE BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI
În România, politica monetară a constituit deopotrivă obiectul anenției publicului și al sferei politice. Într-o oarecare măsură, performanța, ca
și rolul politicii monetare, a fost văzută prin oglinzi deformate, din motive endogene sau nu autorității monetare.
În absența unei gestiuni economice orientate spre profit, firmele au continuat să perceapă politica monetară ca pe un furnizor automat de resurse financiare, în buna tradiție a mecanismului economiei planificate centralizat. Orice tentativă de înăsprire a condițiilor monetare a fost tratată drept acțiune antieconomică.
Atitudinea firmelor a fost frecvent facilitată de poziția ambiguă a autorităților publice care, în cea mai mare parte a anilor ’90, nu au reușit să asigure unitatea dintre angajamentele publice și pattern-ul efectiv al politicilor promovate.
Banca Națională a României a renunțat la monopolul intermedieriifinanciare, solicitând băncilor comerciale ca lichiditățile suplimentare să fie plasate pe piața interbancară.
Reacția excesiv de critică – mai ales din partea guvernului – la adresa calității politicii monetare a fost alimentată și de autonomia instituțională a autorității monetare, care a împiedicat accesul necondiționat al guvernului la resursele băncii centrale. La limită, guvernul a intervenit decisiv, anulând, de facto, această autonomie. În același timp, succesul limitat al politicii monetare în reducerea convingătoare a inflației a fost alimentat de insuficienta rezistență a bancii centrale în cursa lungă a stabilizării macroeconomice. Perioadele în care politica monetară a operat convingător au fost scurte și, ca atare, insuficiente pentru a da roade.
Față de dosarul relativ fragil al politicii monetare, o întrebare legitimă și majoră o constituie, evident, în ce măsură actualul regim monetar din România este capabil să realizeze doritul succes al stabilizării macroeconomice și progresul dezinflației, compatibile cu un orizont rezonabil de apropiere și integrare în structurile economice ale Uniunii Europene.
În ciuda handicapului de performanță, autorii creditează în continuare regimul monetar actual din România, bazat pe o bancă centrală autonomă și flotare controlată a cursului.
Legislația bancară (legea privind statutul Băncii Naționale și legea bancară) a fost adoptată încă din prima jumătate a anului 1991.
În datele lor generale, legile respective au răspuns în bună măsură exigențelor în materie din economiile mature.
Au fost statuate sistemul bancar în două trepte, independența băncii centrale și obiectivul fundamental – stabilitatea prețurilor, a fost limitată sever posibilitatea băncii centrale de a finanța deficitul bugetar. Primul Consiliu de administrație al băncii centrale, format din personalități neafiliate politic și numit pentru o perioadă de 8 ani, a dovedit în timp o orientare reformistă. Este simptomatic în acest sens faptul că, în primele luni de la instalare, Consiliul de administrare al BNR a abolit plafoanele de credit și de dobânzi, orientând banca centrală către utilizarea unor macanisme indirecte.
În 1998 au fost adoptate legi bancare noi (privind statutul BNR, privind activitatea bancară și privind falimentul băncilor), care nu modifică în mod esențial prevederile vechii legislații. În noul statut al BNR este precizată expres cerința neapartenenței politice la dispoziția băncii centrale pentru supravegherea sistemului bancar, sunt simplificate și adaptate la activitatea bancară procedurile de faliment. De altminteri, legislația bancară actuală se aliniază aproape în întregime la standardele UE în materie, fiind necesare doar câteva ajustări minore pentru deplina compatibilitate.
Acest cadru instituțional favorabil s-a dovedit întru totul insuficien pentru îndeplinirea cu succes a rolului fundamental al politicii monetare. Problema centrală a constituit-o aderența limitată, de facto, a autorităților publice la mecanismele și instituțiile care permit funcționarea eficientă a economiei de piață. fIlozofia dominantă în cea mai mare perte a perioadei, împărtășită în practică de o mare parte a spectrului politic, a fost aceea a abordării graduale a reformei, sub argumentul asigurării suportabilității sociale a acesteia. Astfel, liberalizarea prețurilor – cheia de boltă a funcționării normale a economiei de piață – a început spre sfârșitul anului 1990, iar după treiani de liberalizări succesive se ajunsese la o pondere a prețurilor liberalizate de 80% din PIB; abia în 1999 procesul a fost încheiat.
Privatizarea, la rândul ei, afost concepută eronat și a evoluat extrem de lent. Un mecanism al cupoanelor apropiat celui din Cehia a fost aplicat și în România. Ca și în Cehia, rezultatele privatizării prin cupoane au fost dezamăgitoare, iar procesul a trenat în România până în 1995. Cât privește privatizarea prin vânzarea activelor deținute de Fondul Proprietății de Stat, performanța a fost foarte modestă: până în 1999 s-au privatizat doar un sfert din avtivele deținute inițial.
Construcția instituțională a sistemului bancar, deși principial corecta, a rămas tributară orientării de ansamblu a autorităților. Astfel, băncile mari cu capital de stat și-au asumat funcțiicvasifiscale, în timp ce unele dintre băncile cu capital privat au manifestat slăbiciuni majore în planul guvernanței corporatiste. Rezultatul a fost un sistem bancar fragil, care și-a îndeplinit în mod distorsionat funcția de alocare a resurselor.
În evluarea performanțelor în stăpânirea inflației nu poate fi trecut cu vederea faptul că ancorele utilizate în acest scop s-au dovedit ineficiente sau de-a dreptul false.
Astfel, utilizarea masei monetare în sens larg (M2) părea un candidat mai bun ca obiectiv intermediar decât, baza monetară,vând în vedere imperfecțiunile mecanismului de tranmisie, cel puțin în primi ani ai tranziției. De astfel, în anii 1991-1994, BNR a untilizat M2 ca obiectiv intermadiar,urmărind prin program ca o creștere de banimai mică decât a PIB nominal să comprime presiunile inflaționiste. În realiatte însă, viteza de rotație a banilor s-a deteriorat rapid ca urmare a lipsei de credibilitate din sistem să nu reprezinte în realitate o constrângere pentru creșterea prețurilor.
De altfel, începând din 1992 și-au făcut apariția creditele preferențiale direcționate, având ca sursă emisiunea băncii centrale. Ca urmare, lichiditatea din sistem a fost în permanentă abundență. Creația monetară excesivă a avut multiple efecte negative, printre care acela de a întârzia procesul de atragere a economiilor populației în sistemul bancar. Nu s-a confirmat regula – întâlnită pe scară largă în țări care înregistrează represiune financiară – ca băncile să prolifereze în teritoriu pentru a atrage bani ieftini de la populație. Astfel, la sfârșitul anului 1993 (anul celei mai ridicate inflații și, de altfel, anul cu progresele cele mai mici în planul reformei), depunerile persoanelor fizice la bănci, altele decât CEC, acopereaunumai 0,7% din creditul neguvernamental acordat de bănci, în timp ce refinanțarea de la Banca Națională conta pentru 46,3% din aceste credite.
Utilizarea cursului valutar drept ancoră antiinflaționistă de facto a reprezentat un eșec total în România.
Tentative pe această linie au fost înregistrate, cu unele intermitențe, în întreaga perioadă 1990–1996. Motivele eșecului sunt legate, în ultimă instanță, deabsența condițiilor, monetare și extramonetare, care să o facă credibilă și, deci, eficace.
În primul rând, nivelul cursului valutar stabilit drept țintă era din capul șocului nerealist, mult supraevaluat, în comparație cu nivelul recunoscut de piață.
În al doilea rând, condițiile monetare (nivel al lichidității ridicat, rate scăzute ale dobânzilor) erau opuse celor compatibile cu utilizarea ancorei menționate. Ca urmare, satbilitatea nominală cursului valutar obținută, de altminteri, pe căi neortodoxe, era percepută în mod corect de operatori ca fiind nesustenabilă, fapt pentru care aceștia își constituiau în prețuri marje care să le acopere pierderea viitoare, anticipată, pentrumomentul în care cursul avea să se deprecieze.
Prin acest mecanism, efectul direct rezultat prin sta ‚bilitatea în termeni normali a costului componentelor din import era anihilat prin efectul indirect al anticipației infaționiste. Rezultatul nu a fost decât acela ca stabilitatea cursului a antrenat deteriorarea balanței de plăți, perpetuarea segmentării piețelor si lipsa de transparență a acestora.
Perioada reletiv îndelungată în care s-au manifestat aceste fenomene a generat și o pronunțată inerție: chiar dacă auoritățile ar îndeplini acu toate condițiile recomandate teoretic pentru utilizarea cu succes a cursului valutar ca ancoră antiinflaționistă, eșecurile de până în 1996 în acest plan afectează sever credibilitatea utilizării unei asemenea ancore, cel puțin în viitorii câțiva ani.
Rata dobânzilor nu a reprezentat nici un moment in perioada 1990-2000, o ancoră a programelor Băncii Nationale a României.
Iluzia monetară până prin anii 1992 – 1993, lipsa suportului politic și mecanismul de transmisie mai mult decât incert în condițiile constrângerilor bugetare slabe, au reprezentat tot atâtea motive care au făcut ca BNR să nu aibă ân vedere această posibilă teoretic,ancora monetară. De altminteri , nici în alte țări în tranziție, ea nu afost utilizată și nu există suficient suport teoretic pentru a recomanda această ancoră în condițiile acestor țări.
Nici celelalte politici macroeconomice nu s-au putut constitui în ancore antiinflaționiste,chiar arunci când în aparență ele erau satisfăcătoare.Astfel ,politica fiscală a excelat prin lipsă de transparență și progres operațional foarte lent in timp ce deficitul public consolidat a fost foarte modest (o valoare mediană de 1,8 % din PIB anual în perioada 1990 –2000), deficitul cvasifiscal s-a ridicat, aproape an de an ,la niveluri foarte înalte,care explică de altminteri m,ecanismul prin care politica fiscală a avut un caracter expansionist.
Mai multi autori au analizat mecanismele prin care s-a produs deficitul cvasifiscal și au încercat evaluări cantitative ale acestuia.Chiar dacă metoda de evaluare diferă, concluzia a fost apropiată si anume că deficitel au urcat până spre 20 % din PIB în anii 1991 – 1992, după care au scăzut treptat dar s-au menținut în cei mai mulți dintre ani, între 5 – 10 % din PIB.
Deficitul cvasifiscal a reprezentat un simptom al întârzierii reformei la nivel microeconomic și principala cale prin care au fost anihilate tentativele repetate ale politicii monetare de a deveni restrictivă
Din punct de vedere operațional, politica fiscală a evoluat de asemenea foarte lent. Până în 1993 nu au fost lansate emisiuni de titluri de stat,deficitul fiind finanțat prin consumarea treptată a depozitelor din conturi extrabugetare (fondul pentru pensia suplimentară, fondul pentru ajutorul de șomaj).
Instrumentele datoriei publice au evoluat foarte lent și în continuare. Nici în 2000 nu există încă o piață secundară lichidă și adâncă a titlurilor de stat, iar finanțarea deficitului public se realizează aproape în exclusivitate prin titluri pe termen scurt(până la 3 luni)sau prin datarie externă. Această stare de lucruri a adăugat un element de incertitudine suplimerntar la mecanismul de formare a ratelor dobânzilor pe piață și a atras un cost foarte ridicat al finanțării interne a deficitului public, ori de câte oripolitica monetară a devenit restrictivă (în mod deosebit în 1997 și 1999).
In încheierea listei politicilor cu efect inflaționist se află politica de venituri. Indexarea subunitară și plecând de la inflația anticipată ar fi trebuit să conducă la un efect pozitiv asupra dinamicii inflatiei.
In realitate,politica salarială s-a manifestat până spre sfârșitul anului1998 drept unul din factorii inflaționiști cei mai puternici.
In primul rând spre deosebire de multe alte țări în tranzitie, plata salariilor a fost în întreaga perioadă,un tabu și a reprezentat functia obiectiv a întreprinderilor din sectorul controlat de stat.
In al doilea rând,negocierile salariale au ținut seama în foarte mică măsură de performanțele productiei, fiind mai deegrabă dependente de forța sindicatelor dintr-o industrie sau alta.Astfel,s-a ajuns la paradoxala situatie ca industriile cele mai eficiente, aflate în proprietatea statului (minerit,metalurgie),să ofere salarii dintre cele mai mari,fie pe seama subvențiilor ,fie a arieratelor.Această stare de fapt a condus la o rezistență interna mai mare la mecanismele de reformă și a contribuit astfel la perpetuarea alocării ineficiente a resurselor.
La nivel macroeconomic,semnalele transmise de politica de venituri sunt întrucâtva mai putin clare. Salariul mediu real individual a scazut până în 1994,ca și în 1997 și a crescut în ceilalți ani. Totuși costul unitar salarial a crescut an de an până în 1994, a scăzut lent în 1995 – 1996 și a crescut puternic în 1998.
Abia în ultima parte a anului 1998 a fost abandonată complet politica de indexare a salariilor, ceea ce în măsura în care constrângerile bugetare vor deveni efective, ar putea antrena un efect antiiflaționist al politicii de venituri.
Așadar, potențialele ancore ale unui program de stabilizare au avut adeseori rezultate contrare. Dacă tinem seama și de efectul de autoantrenare, inclusiv în planul credibilității, generat de politicile predilect inflaționiste practicate de autorități, ar fi fost de așteptat ca rata inflației, oricum ajunsă timp de mai mulți ani în zona cu trei cifre, să alunece către hiperinflație.
În realitate nu s-a întâmplat acest lucru din mai multe motive. Primul în ordine cronologică și probabil ca impact pe întreaga perioadă, la constituit deficitul extern. Acesta a atins niveluri considerabile în cei mai mulți ani de peste 5% din PIB, primcipala componentă fiind deficitul comercial. Totuși resursele reale atrase din exterior au majorat oferta agregată cu efecte antiiflaționiste.
Un alt motiv manifestat în primii ani ai tranziției, a fost menținerea unei iluzii monetare relativ puternice, alimentată de perioada foarte lungă de prețuri fixe din deceniile anterioare. Efectul practic al acestei stări de lucruri, a fost că populația, principalul deținător de active monetare din 1990, a reacționat cu mare întârziere la procesul de eroziune a valori activelor monetare și ca urmare a suportat o pierdere excepțional de ridicată prin taxa prin inflație. Astfel în 1990, în prima fază de liberalizare a prețurilor, pierderea suferită de populație, practic peste noapte, a echivalat cu 10,2% din PIB. În 1991 transferul de valoare a reprezentat 11,4% din PIB, iar în 1992 a fost de 5,3% din PIB, întrucât între timp scăzuse semnificativ gradul de monetizare a economiei.
Faptul că populația nu a identificat mai prompt mijloace de protecție împotriva inflației a suferit practic o marjă de manevră a autorităților și a micșorat considerabil presiunile inflaționiste necontrolate pe care le-ar fi putut declanșa o fugă de bani generalizată din primele etape ale liberalizării prețurilor.
Al treilea motiv al evitării alunecării în hiperinflație a fost că, în timp, politicile economice s-au ameliorat, chiar dacă neuniform și într-un ritm mult mai lent decât în majoritatea celorlalte țări în tranziție.
Politica monetară, care av fi discutată mai jos a jucat un rol semnificativ în acest proces.
Politica fiscală a cunoscut și ea ameliorări. Astfel în 1993 a fost introdusă taxa pe valoarea adăugată care a înlocuit anacronicul și ineficientul impozit pe circulația mărfurilor. În același an a început să funcționeze Trezoreria statului, ceea ce a condus imediat, printre altele la dipariția finanțării cheltuielilor publice din emisiunea băncii centrale. Mai târziu a fost îngustată considerabil marja în care s-au format deficitele cvasifiscale, astfel încât, în ansamblu, politica fiscală a fost tot mai puțin expansionistă.
Politica de venituri a avut un caracter mai degrabă expansionist,cu relativ puține episoade antiinflaționiste,cel mai semnificativ fiind anul 1997.
In sfârșit,un rol ce nu poate fi trecut cu vederea la jucat însuși procesul de restructurare la nivel microeconomic.Acesta s-a produs în special ca urmare a privatizării și întăririi guvernanței corporatiste în sectorul privat al economiei ( care a ajuns în 1998 la circa 62% din PIB).
In același timp, chiar în sectorul neprivatizat a avut loc o ajustatre in mare parte in mod spontan,sub presiunea mecanismelor de piață și a epuizării resurselor de finanțare disponibile.
Chiar dacă ,privită retrospectiv,ameliorarea politicilor și a cadrului instituțional nu pot fi puse la îndoială, ele s-au produs într-un proces neuniform,cu multe ezitări și chiar cu pași înapoi,care au costat mult în planul credibilității, ca și al rezultatelor de ansamblu ale economiei.
Este semnificativ faptul ca PIB din anul 1998 reprezenta în ROMANIA numai 76 % din nivelul anului 1989, în timp ce,în țările în care reforma s-a produs mai timpuriu și mai complet,PIB a depășit deja nivelul din acel an.
Evoluția masei monetare evidențiază două aspecte:
Structural, caracterizat prin creșterea ponderii disponibilului băncilor la Banca Națională a Romaniei în valoare totală a bazei monetare de la 32 % la sfârșitul anului 1992 la 52 % la sfârșitul anului 1999, reflectând de fapt o diminuare a potențialului de creditare a băncilor datorită cerințelor de supraveghere bancară prin rezervele minime obligatorii.
Functional, caracterizat prin disjungerea dinamicii multiplicatorului bazei monetare (M1) de dinamica multiplicatorului (M2), astfel încât,unei diminuări a nivelului (M1) de circa 45% îi corespunde o majorare a multiplicatorului (M2) cu 42 %,evidențiind cresterea puternică a ponderii activelor financiare mai putin lichide în masa monetară (M2).In aceste condiții,în lipsa unor instrumente moderne de plată,derularea operațiunilor comerciale ale populației au fost afectate de lipsa de lichidități.
Impactul politicii monetare
asupra masei monetare și a bazei monetare
Pe ansamblul componentei mai puțin lichide a lui M2 s-a înregistrat o creștere relevantă a ponderii depozitelor în valută de la 5,1 % la sfârsitul anului 1990,la peste 48 % în 2000, acest fenomen de dolarizare a depozitelor evidențiind atât inegalitatea distrubuirii monedei de segmente ale populației,cât și modul de valorificare pasiva neinvestițională a surplusurilor monetare.
Dolarizarea monedei naționale relevă de fapt nefuncționalitatea piețelor de capital și totodata atractivitatea redusă a mediului investițional românesc.
Evoluția economiilor populației și a depozitelor în valută
Impactul politicii comerciale asupra mix-lui de politici macroeconomice,în general și asupra politicii monetare în spexial, a fost într-o mai mică măsură discutat public,deși acesta nu a fost de loc naglijabil. In cea mai mare parte a perioadei analizate,politica comercială din ROMANIA a reușit a performanță prea puțin de invidiat.
Politica de import a fost citată pentru caracterul ei excesiv de protectionist: în realitate protecția vamală a fost una dintre cele mai slabe din toate tările în tranziție și s-a caracterizat printr-o lipsă de transpareță,care a lăsat loc liberului arbitru.
Calculele arată ca în perioada 1991 – 1998 nivelul mediu al taxelor vamale,efectiv aplicate în ROMANIA s-a ridicat doar la 4,65 % din valoarea importurilor. In același timp,politica de export a excelat prin birocrație și absența practică a mecanismelor de stimulare.
Stimularea importurilor și stânjenirea exporturilor reprezintă o formulă de politică comercială care nu-și găsește multe precedente pe plan mondial. Ea a fost însă urmată cu îndărătnicie de autoritățile române sub impresia ,nu întotdeauna mărturisită, ca prin pretul mai mic al importurilor se reduc presiunile inflaționiste și se câștigă timp în procesul de restructurare a economiei.
Functionând de această manieră, politica comercială a contribuit la agravarea celui mai periculos dezechilibru din economie – celextern,a cărui restabilire a rămas,în ultima instanță, aproape în totalitate în sarcina politicii valutare a BanciiNationale.
Evoluția creditului intern,care a crescut în perioada 1990 – 2001 în termeni nominali,de circa 203 ori,evidențiază insuficienta susținere financiară de către bănci a dinamicii economice,având în vedere că în aceeași perioadă PIB-ul a crescut de 600 ori în termeni nominali,rezultând 0,33 unități de creștere a creditului intern pe o unitate de creștere PIB.
Totodată în cadrul creditului acordat agenților economici s-a înregistrat o pondere ridicată a creditelor neperformante,a căror pondere a fost în 2000 de 52%.
Pe fondul insuficientei creditări a economiei aceste fenomene au agravat situația financiară a agenților economici,contribuind,pe fondul lipsei unor mecanisme de compensare, la amplificarea blocajului financiar.
CAPITOLUL 5. CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Problema cardinală care frământă societatea românească după 1989, cea mai comentată și cea mai criticată, cu implicații dintre cele mai largi, date de conținutul, prioritățile de acțiune și desfășurarea sa în timp, este reforma economică
În mod evident, distrugerea economiei central-planificate a fost mai la îndemână decât construirea economiei de piață. Drumul spre acest scop, procesele care o prefigurează, reprezintă în linii mari ceea ce societățile occidentale, ajunse acolo printr-un lung și laborios proces evolutiv, au etichetat drept “emerging markets” – sau economii de piață în formare.
În esența sa, reforma economică vizează:
reconstrucția cadrului legislativ și instituțional, ca și a modalităților de cooperare inter-instituțională;
reașezarea întregii activități economice și financiare pe principiile economiei de piață, respectiv ale eficienței în alocarea resurselor;
elaborarea și implementarea unor norme stricte de disciplină economico-financiară care să guverneze o alocare rațională a resurselor, în măsură să stimuleze investițiile străine directe necesare vitalizării creșterii economice echilibrate și sustenabile;
coordonarea aspectelor micro și macro economice pentru evitarea rupturii, a desincronizării între nivelurile reformei – respectiv, între acela la care reforma se efectuează și acela la care se susține rezultatul obținut;
un complex de politici economice, financiare, monetare și măsuri coerente de implementare a acestora care să permită cooperarea instituțională flexibilă în vederea atingerii unor obiective generale comune cu mijloace specifice coordonate rațional.
Aceste repere permit definirea mediului complex în care acționează sistemul bancar și banca centrală și totodată delimitează răspunderile între activitatea Băncii Centrale la nivel macro și respectiv activitatea băncilor comerciale la nivel micro. Cele două planuri – macro și micro – se intercondiționează și acționează simultan, fiecare asupra nivelului său specific, într-un scenariu ideal ele susținându-se reciproc.
Astfel, ținând cont de scopul final al activității economico financiare în general – acela de alocare eficientă a resurselor în vederea unei creșteri economice semnificative, dar echilibrate și sustenabile – rolul sistemului bancar pentru economie poate fi asemuit cu acela al sistemului sanguin pentru corpul omenesc. Așa cum prin vene și artere sângele este dirijat prin corpul omenesc, băncile – sub coordonarea Băncii Centrale, care este pentru economia unei țări ceea ce este inima pentru om – trebuie să mobilizeze resursele bănești temporar disponibile din economie și să le redistribuie conform principiilor eficienței în beneficiul economiei naționale.
Desigur, comparația are limitele ei, întrucât în timp ce corpul omenesc apare ca un organism unitar, în economia unei țări pot apărea discordanțe și conflicte de interese între nivelul macro și cel micro – ceea ce în cazuri extreme poate periclita funcționarea întregului sistem. În acest context a apărut termenul de “economie reală” (însemnând producția, serviciile și factorii care îi determină), tocmai pentru a sublinia că aceasta este adevărata economie, spre deosebire de lumea finanaciar bancară, care uneori poate ajunge să existe și să funcționeze după legi și interese proprii, oarecum în paralel cu prima.
Rolul Băncii Centrale este așadar, acela de a imprima eficiență și coeziune funcționării unitare a sistemului bancar în condițiile date de mediul economic general. În timp ce băncile sunt ocupate la nivelul micro – acolo unde eficiența se crează sau se pierde, banca centrală acționează pentru crearea climatului favorabil de lucru pentru bănci, susținând activitatea primelor prin măsuri specifice la nivel macro.
Macro-stabilizarea, vizând atingerea echilibrelor fundamentale din economia națională, odată atinsă nu poate fi abandonată ca țel strategic pentru simplul motiv că nu este dată pentru totdeauna. Ea are mai curând caracterul de “foc continuu, care trebuie întreținut în permanență” – mai ales ținând cont de presiunea unei game foarte variate de factori destabilizatori care i se opun.
Micro-stabilizarea ține mai mult de tactică decât de strategie și se obține prin efortul conjugat al agenților economici și al băncilor, prin restructurare, privatizare, dezvoltare bazată pe plan de afaceri etc. – pe de o parte – și prin creditare, efectuarea plăților, analiză, monitorizare și alte modalități specifice de acțiune ale băncilor.
Acționând la nivel macro, Banca Națională, ca Bancă Centrală a țării, caută să creeze condiții propice pentru creșterea economică sănătoasă, adică una neinflaționistă – în principal prin reglarea cantității de bani de pe piață, urmărind așadar stabilitatea prețurilor.
La rândul lor, băncile pot acționa pentru dirijarea fluxurilor bănești spre destinațiile /întreprinderile eficiente, în cadrul unui proces foarte asemănător cu selecția naturală.
Dar, nici Banca Națională și nici sistemul bancar în ansamblu nu pot face reforma decât în sistemul lor și nu în altă parte – chiar dacă efectele benefice ale unui sistem bancar modern și eficient, respectiv cele negative ale unui sistem bancar nerestructurat, primitiv și contraproductiv, în cazul nereușitei eficientizării sale, se vor repercuta inevitabil și asupra celorlalte componente ale economiei naționale. Dar, indirect, prin impunerea unor modalități și principii de lucru calitativ noi, specifice economiei de piață sistemul bancar va putea accelera și tranziția celorlalte sectoare economice la economia de piață.
Construirea pe termen mediu, a unui cadru al politicii monetare va fi făcută pornind, pe de o parte, de la restricțiile pe care le impun evoluția de până în prezent, iar, pe de altă parte, de la obiectivul declarat al autorităților, regăsit în întregul spectru politic, de integrarea în Uniunea Europeană.
Obiectivul central al politicii monetare trebuie să-l reprezinte continuarea procesului dezinflaționist, urmărind ca la orizontul următorilor 5-7 ani rata inflației să se înscrie în zona 5-6% anual. Pentru atingerea acestui obiectiv sunt necesare, deopotrivă, utilizarea instrumentelor monetare și construirea unui set de politici sprijinit de dezvoltarea instituțională corespunzătoare. O asemenea abordare pornește de la convingerea autorilor, împărtășită și de alți analiști ca în România, ca și în celelalte țări în tranziție, procesele inflaționiste nu au numai determinări de ordin monetar și, deci, nu pot fi rezolvate exclusiv prin utilizarea politicii monetare.
Orizontul de timp propus de autorități are, de altminteri, drept justificare principală faptul ă succesul de durată în reducerea și menținerea la niveluri scăzute a inflației depinde în mod critic de alte componente decât politica monetară, în mod deosebit cele de ordin structural, a căror construcție cere timp.
Primul și, probabil, cel mai important demers asupra căruia trebuie să insiste banca centrală este asigurarea suportului atât din partea publicului, cât și a decidentului politic pentru construirea unor politici consecvent și coerent antiinflaționiste. Această precizare este importantă, întrucât până în prezent politici sectoriale aparent viabile nu au ținut seama de restricțiile date de nivelul resurselor disponibile, astfel încât cercul s-a închis la nivel macroeconomic prin inflație, prin deficit extern sau prin ambele.
Pentru a avea succes într-un asemenea demers, banca centrală va trebui să fie o prezență publică mult mai activă și va trebui să abandoneze procesul de reformă, dar și erodează credibilitatea politicii monetare.
Construirea ansamblului de politici trebuie să pornească de la ameliorarea semnificativă a politici fiscale. Aceasta presupune în primul rând evitarea cu orice preț a deficitelor cvasifiscale și limitarea deficitului la un nivel finanțabil neinflaționist. Având în vedere nivelul scăzut al monitorizării economiei, precum și gradul modest de sofisticare a pieței financiare, autoritățile ar trebui să-și propună menținerea unui surplus primar și reducerea deficitului total la circa 2% din PIB sau chiar mai puțin. O asemenea conduită ar elimina efectul de evicțiune a sectorului privat și ar permite o coborâre a ratelor reale ale dobânzilor spre un nivel care să stimuleze reluarea creșterii economice sănătoase.
Se consideră că îmbunătățirea performanței fiscale poate fi obținută prin: reducerea aparatului birocratic din administrația centrală și locală; reducerea până la eliminare a subvențiilor pentru ramuri fără orizont; lărgirea bazei de impozitare prin introducerea impozitului pe venitul global și eliminarea numeroaselor exonerări punctuale – de cele mai multe ori netransparente – la plata unor impozite; costurile bugetare cu datoria publică pot fi reduse sensibil printr-un management mai performant al acesteia.
Politica de venituri poate juca, la rândul ei, un rol important în orientarea dezinflaționistă a politicii economice. Este necesară, în primul rând, o corelare cu mult mai transparentă a veniturilor cu performanțele muncii. Este foarte improbabil ca sindicatele să devină partizane ale privatizării cât timp industriile din proprietatea statului oferă concomitent securitatea locului de muncă, venituri mai mari decât media din economie și facilități sociale generoase. Deși autoritățile par să fi sesizat aceste probleme, rezolvarea lor întârzie.
Experiența de până acum arată că rezolvarea deplină și durabilă a acestei probleme nu va putea fi făcută decât odată cu privatizarea.
Aceasta, reprezintă de fapt punctul crucial al succesului stabilizării economice, care este reforma la nivel de întreprindere. Astfel, singura soluție durabilă rămâne accelerarea privatizării. Succesul procesului de stabilizare economică și atingerea performanțelor politicii monetare în domeniul scăderii inflației depind în mod vital de stoparea ,, sângerării” pe care o suferă proprietatea publică în economie.
Autorii consideră că susținătorii unei restructurări înaintea privatizării nu fac altceva decât să fie exponenții grupurilor de interese care își extrag rente din perpetuarea stării de lucruri din prezent.
Dacă vor fi obținute progrese semnificative în domeniile punctate mai sus, politica monetară va fi aceea care, în continuare, va trebui să identifice căile pentru succesul procesului de dezinflație.
Se apreciază că obiectivul urmărit pe termen mediu va putea fi atins cu mai mult succes în cadru instituțional oferit de o bancă centrală independentă, împuternicită cu libertatea de a construii și ajusta politica monetară, ceea ce înseamnă în fond o înclinație spre un caracter discreționar, mai degrabă decât spre reguli fixe.
Astfel, este de anticipat că, pe măsura ameliorării funcționării economiei și dezvoltării pieței financiare, se va produce treptat o creștere a cererii de bani și a intermedierii financiare. Această tendință va trebui acomodată prin politica monetară.
De bună seamă, linia de democrație dintre decizia voluntaristă, cu iz politic, și acomodarea monetară impusă de creșterea cererii de bani este foarte fină. Această, cu atât mai mult cu cât este posibil ca un proces inițial de îmbunătățire a condițiilor din economie să fie afectat de o prea mare propensiune în acomodarea monetară prematură.
În aceeași linie de gândire se așează și opinia autorilor potrivit căreia utilizarea cursului, nu ar putea fi realizată cu succes în viitor câțiva ani.
Motivul expus a fost lipsa de credibilitate, având în vedere istoria recentă în materie.
Există încă alte două motive pentru ca ancora-curs să nu fie adecvată.
Primul este că prețurile ar trebui să rămână în continuare destul de flexibile pentru a permite continuarea ajustării nivelului relativ al acestora.
Al doilea ar fi acela că un curs legat sau fix privează politica monetară de capacitatea de a avea un rol activ. Succesul unui asemenea mecanism depinde de îndeplinirea altor condiții decât cele strict referitoare la paritatea cursului valutar. Dacă aceste condiții sunt însă îndeplinite, atunci un mecanism de curs valutar mai puțin rigid poate servi mai bine unei creșteri economice sănătoase și durabile.
Construirea politicii monetare ar putea să continue cu succes în cadrul funcțional din prezent, urmărind în principal o țintă monetară, și anume baza monetară, ajustabilă în raport cu alte evoluții esențiale din economie.
Utilizarea bazei monetare ca obiectiv intermediar este posibilă datorită faptului că multiplicatorul bazei monetare este relativ stabil sau cel puțin predictibil, iar banca centrală dispune de informație privitoare la baza monetară, practic, în timp real. Astfel, ea poate interveni cu promptitudine pentru a corecta abaterile neanticipate.
În determinarea obiectivelor cantitative privind creșterea bazei monetare, banca centrală are posibilitatea de a ține seama de principalii factori care o influențează: modificarea numerarului în circulație (cu o tendință de scădere atât în raport cu alte agregate monetare, cât și cu PIB nominal); creșterea multiplicatorului bazei monetar; creșterea cererii de bani.
Pentru validarea nivelului cantitativ luat drept țintă, Banca Națională poate utiliza evoluția ratelor dobânzilor pe piața interbancară, precum și evoluția pieței valutare. Ambele au avantajul de a fi, de asemenea, disponibile în timp real, iar evoluția lor, cel puțin în ultima jumătate de an, tinde să ofere informații de mai mare acuratețe privind consistența politicii monetare.
Se apreciază că scenariul descris mai sus a reprezenta o formulă optimală pentru progresul susținut al reformei și grăbirea perspectivelor integrării în Uniunea Europeană. În cazul în care glisările sunt relativ mici și nu conduc la compromiterea de ansamblu al cadrului macroeconomic, politica monetară poate fi construită pe aceleași principii de bază, urmând a răspunde la întrebarea dacă procesul de dezinflație poate fi continuat în ritmul avut în vedere de scenariul optim. Răspunsul afirmativ ar presupune o înăsprire a politicii monetare, care ar veni în întâmpinarea unei probabile reveniri mai lente a cererii de bani. Într-un asemenea scenariu este de anticipat că și creșterea economică ar fi mai monetară, dar aceasta s-ar datora mai degrabă ritmului mai lent al reformai decât unei înăspriri a condițiilor monetare.
În cazul în care banca Centrală va aprecia că obiectivul cantitativ antiinflaționist își poate pierde credibilitatea, chiar în condițiile unei politici monetare mai strânse, apreciem că este incomparabil mai important să se evite mișcările oscilante de până în prezent, decât să se urmărească, și în cele din urmă, să se rateze o țintă prea ambițioasă.
Trebuie semnalat faptul că în aceste scenarii banca centrală dispune deja de instrumentul necesar adaptării politicii monetare în funcție de condițiile concrete.
Dacă într-un orizont de 5-7 ani obiectivul coborârii inflației în zona de 5-6% anual va fi atins, se va putea pune problema regândirii politicii monetare, care să așeze în centrul acțiunii sale stabilitatea cursului de schimb. O asemenea modificare este inevitabilă, pe măsura atingerii unui stadiu mai avensat în procesul de integrare europeană.
Reușita acestui proces și viteza cu care va putea fi desfășurat depind însă în mod hotărâtor de capacitatea autorităților de a implementa acum reforme structurale decisive.
BIBLIOGRAFIE:
– Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel
„Moneda Credit Bănci” – Editura Didactică și
Pedagogică, București-1997
– Paul Bran
„Relații valutar financiar internaționale” – Editura
Didactică și Pedagogică, București- 1990
– Silviu Cerna
„Sistemul monetar și politica monetară” –
Editura Enciclopedică București 1996
– Vasile Dedu
„Management Bancar” – Editura Didactică și
Pedagogică, București – 1996
– Mariana Diaconescu
„Bănci, sisteme de plăți și riscuri” – Editura
Economică București 1999
– Ion Dragulin, Eugen Rădulescu
„Politica monetară – provocări și perspective”
– Constantin Floricel
„Relații Valutar Financiare Internaționale” – Editura
Didactică și Pedagogică, București – 1997
– Costin Kiritescu
„Moneda – mica enciclopedie” – Editura Enciclopedică București 1998
– Gheorghe Manolescu
„Moneda și impozitele ei” – Editura Economică,
București – 1997
– Dumitru Tudorache
„Monedă, bănci, credit” – Editura Sylvi, București 2000
– Buletine trimestriale BNR
– Rapoarte anuale 1991-2000, BNR
– Legea privind activitatea bancară nr. 58/1998
– Legea privind falimentul bancar nr. 83/1998
– Legea privind Statutul BNR nr. 101/1998
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Banca Nationala a Romaniei. Banca Centrala Si de Emisiune (ID: 131650)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.