Banca Comerciala Si Rolul Acesteia

CUPRINS

CAPITOLUL 1.

SISTEMUL BANCAR ROMÂNESC

1.1 FUNCȚIILE ȘI ROLUL BĂNCILOR ÎN PERIOADA DE TRANZIȚIE

1.2 BANCA CENTRALA ȘI FUNCȚIILE EI

1.3 BĂNCILE COMERCIALE

1.4 RESTRUCTURAREA SISTEMULUI BANCAR ROMÂNESC

CAPITOLUL 2

CREDITUL BANCAR

2.1.CREDITUL

2.2.CREDITUL BANCAR – CONCEPT, TRĂSĂTURI

2.3 IMPORTANȚĂ CREDITULUI BANCAR

2.4 RESURSELE DE CREDITARE

2.5 CATEGORII DE CREDITE

2.6 ACTIVITATEA PROPIRU-ZISĂ DE ACORDARE A CREDITELOR

Capitolul 3

Riscul creditului. Gestiunea riscului creditului

ANALIZA CREDITULUI

3.3 GARANȚIILE CREDITELOR

3.4 CAUZELE APARIȚIEI CREDITELOR NEPERFORMANTE

79 pag

=== CAPITOLUL 2 ===

CAPITOLUL 2

CREDITUL BANCAR

CREDITUL

Creditul bancar este forma cea nai extinsă de credit. El poate fi acordat atât de bănci, cât și de instituții financiare și de credit și acoperă orice scop al debitorului, în condițiile stabilite cu banca. Ca atare există o mare varietate de credite bancare care se deosebesc între ele după obiectul creditului, după garanția oferită, după sezonalitatea și alte criterii.

Creditul bancar realizează două funcții: redistribuirea fondurilor temporar disponibile și funcția de emisiune monetară.

Funcția de redistribuire. În activitatea de creditare băncile folosesc nu numai fondurile lor proprii ci și un însemnat volum de fonduri atrase de la terți, cum ar fi disponibilitățile existente în conturile clienților bancari, diverse plasamente pe termen scurt efectuate de întreprinderi și instituții etc. În felul acesta, prin intermediul băncilor se mobilizează disponibilități bănești temporare existente la anumite categorii de agenții economici, urmând temporare la alți agenți economici – realizându-se astfel, o redistribuție temporară a unei mari părți a disponibilităților existente la un moment dat în economie.

Funcția de emisiune presupune o altă latură a creditului bancar, prin care se realizează lărgirea creditului și anume, pe calea creării de mijloace bănești suplimentare.

Funcția de emisiune a creditului este indispensabil într-o economie dinamică în care activitatea economică în creștere solicită un volum mereu sporit de mijloace bănești. Politica de credit a băncilor constituie totodată și politica lor de emisiune, întrucât creditul acordat de bănci este sursa unor mijloace bănești suplimentare pentru agenții economici, contribuind la realizarea unei corelații între masa banilor în circulație și nevoile productive. Dacă plusul de mijloace bănești cerut de dezvoltare economică nu poate fi acoperit prin funcția de redistribuire a creditului el, poate fi completat prin lărgirea creditului pe calea creării de noi mijloace bănești.

CREDITUL BANCAR – CONCEPT, TRĂSĂTURI

Creditul bancar este operațiunea prin care cel împrumutat (debitorul) ia în stăpânire imediată resurse (bani) în schimbul unei promisiuni – angajament de rambursare viitoare, însoțite de plata unei dobânzi ce remunerează banca.

Creditul băncii este un credit pe bani.

El constă, pentru bancă, în a pune dispoziția unui comerciant sau industriaș un anumit capital pentru un timp determinat, în vederea producției de bunuri sau circulației unor mărfuri.

Esențial în aceste raporturi este faptul că unul dintre parteneri este banca, iar relațiile între bancă și parteneri se desfășoară pe terenul valorificării capitalurilor disponibile și realizarea de profituri, în principal sub formă de dobânzi.

Trăsăturile creditului bancar.

Pentru a putea contura trăsăturile creditului bancar vom porni de la trăsăturile creditului, în general, având în vedere întotdeauna faptul că, de fiecare dată, banca este creditorul iar obiectul creditului îl constituie banul, iar operațiunea de acordare a creditului „comerț bancă”.

Subiectele raportului de credit

Subiectele raportului de credit sunt:

creditorul (banca);

debitorul.

Debitorul poate fi:

o întreprindere (o persoană juridică);

populația;

statul.

Promisiunea (angajamentul) de rambursare:

constituie un element esențial al raportului de credit și necesar, în consecință: angajarea unei garanții.

În raporturile de credit, riscurile probabile sunt:

a) riscul de rambursare;

b) riscul de imobilizare.

Riscul de rambursare.

Constă în probabilitatea întârzieri plății sau a incapacității de plată datorată conjuncturii, dificultățile sectoriale, sau deficiențele debitorului.

Pentru prevederea riscului trebuie să se analizeze temeinic debitorul prin prisma cerințelor respectării raportului de credit sub diverse aspecte: umane (competență, moralitate); economie (situația internațională, națională, cadrul profesional); financiar (situația financiară, îndatorarea existentă, capacitatea de rambursare); juridice (forma juridică, legăturile juridice cu alte întreprinderi). Se poate acționa pentru diviziunea riscului prin colaborarea cu alte instituții de credit.

Evident prevenirea riscului este strict legată de procedura de garantare a împrumutului.

Riscul de imobilizare

Survine la bancă, sau la deținătorul de depozite, care nu este în măsură să satisfacă cererile titularilor de depozite, din cauza unei gestiuni nereușite a creditelor acordate.

De aici decurge necesitatea administrării judicioase a depozitelor și creditelor de către bănci, angajarea de credite pe baza hârtiilor de valoare, mobilizarea efectelor (la piața monetară prin reescont și alte operațiuni).

Creditele care se acordă prin bănci angajează de regulă fonduri ce nu aparțin băncii.

Ca atare banca trebuie să gestioneze eficient fondurile ce i-au fost încredințate, să-și întărească poziția de creditor prin garanții personale și reale.

Termenul de rambursare.

Reprezintă o trăsătură specifică a creditorului, care are o mare varietate: de la termene foarte scurte (24 ore – termen practicat între bănci și piețele monetare) și până la termene de 30 – 50 ani (în soluții recente) pentru împrumuturi privind construcții de locuințe.

Termenul de rambursare poate fi:

Scurt;

Mijlociu;

Lung;

Dobânda.

Este o caracteristică esențială a creditului, este prețul creditului.

Se stabilește în convenția de credit, este negociabilă, în condițiile actuale variază foarte mult, fiind influențată puternic de inflație.

Tranzacția. Acordarea creditului.

Creditul poate fi constituit în cadrul unei tranzacții unice, acordarea unui împrumut, vânzarea unei obligațiuni, angajarea unui depozit la altă bancă.

În ultimul timp s-a dezvoltat sistemul acordării de credit deschis (impracticabil însă la noi), în cadrul căruia împrumuturile efective intervin liber alese de debitor.

Cărțile de credit sunt modalitățile cele mai răspândite pentru această formă.

Consimțirea tranzacției, respectiv acordarea creditului, este un act de mare importanță, în vederea căruia banca trebuie să-și asigure o bună informare și documentare pentru prevenirea riscului.

Consemnarea și transferabilitatea.

Acordurile de credit sunt consemnate, în marea lor majoritate, prin înscrisuri, instrumente de credit, a căror formă de prezentare implică aspecte multiple și diferențiale.

Esențial în aceste instrumente este obligația fermă a debitorului privind rambursarea împrumutului, respectiv dreptul băncii de a i se plăti suma angajată.

Prin intermediul transferului instrumentul de credit se realizează cesiunea creanței, respectiv dreptul de a încasa suma înscrisă în instrumentul de creditare, precum și veniturile accesorii.

În practica bancară, transferabilitatea are un loc important, deoarece permite asigurarea utilizării fluxurilor firești de constituire și utilizare a capacităților temporare disponibile.

2.3 IMPORTANȚĂ CREDITULUI BANCAR

2.3.1 Fluctuațiile și avantajele creditului

Locul și importanța creditului în economie sunt date de rolul acestuia prin funcțiile pe care le îndeplinește.

În primul rând creditul îndeplinește o funcție distribuitivă prin faptul că mobilizează resursele bănești disponibile la un moment dat în economie, redistribuindu-le apoi prin acordarea de împrumuturi spre anumite ramuri, sectoare sau domenii de activitate care au nevoie de mijloace de finanțare.

Disponibilitățile bănești se referă la surplusurile de capital de circulație aflate temporar sub formă inactivă în conturile întreprinderilor deschise la bănci, la rezervele de casă ale firmelor păstrate în conturi bancare etc., dar și la sumele economisite de populație pentru diferite scopuri și depuse la casele de economii sau la băncile comerciale, care și-au lărgit și diversificat operațiunile.

Oferind întreprinzătorilor toate aceste disponibilității, creditul sporește puterea de acțiune productivă a capitalului, punând astfel în mișcare forțele economice latente și contribuind în felul acesta la creșterea avuției reale a societății. Deci băncile, prin creditarea agenților economici, transformă economiile sterile în capitaluri productive.

În plus, operativitatea asigurată procurării de noi capitaluri dă posibilitatea existenței unei elasticități mai mari în economie, pe ansamblul ei, favorizând orientarea cât mai rapidă a investițiilor spre ramurile sau activitățile mai rentabile, asigurând o mai mare posibilitate de adaptare la cerințele pieței interne și externe și contribuind pe această bază la creșterea eficienței marginale a capitalului. Tot prin funcția sa distribuitivă, creditul participă la creșterea gradului de centralizare a capitalului.

O importanță deosebită o are creditul în procesul transformării economiilor în investiții. Așa cum arată economistul englez L. M. Keynes, într-o economie de piață dezvoltată ecuația fundamentală în realizarea echilibrului macroeconomic este S = I, unde S = economiile; I = investițiile.

Orice individ poate economisi o anumită sumă de bani, mai mare sau mai mică, în funcție de venitul lui și de comportamentul său economic.

Economisirea necontinuată de investire constituie însă o tezaurizare și reprezintă un factor dezechilibrat, deprimant pentru economie, ducând-o la recesiune, cu toate consecințele sale. Nu orice individ poate fi întreprinzător, nu își poate asuma riscurile investitorului, nu are calitățile necesare, iar dacă le are , este posibil să nu le poată verifica din cauza lipsei de capital. Creditul este cel care pune la dispoziția întreprinzătorului capitalul necesar asigurând astfel transformarea economiilor, astfel sterile, în investiții. De aceea, creditul este un important factor al creșterii economice.

Prin faptul că la acordarea creditului prin bănci este verificat modul cum urmează a fi utilizată suma primită de către întreprinzător, creditul joacă un rol de diminuare a inițiativelor păguboase, nerentabile.

Oferind posibilitatea accesului la credit a oricărui întreprinzător care, prin intențiile sale fracționale, fundamentate riguros, prezintă garanția sumelor primite (garanții reale), creditul contribuie la proliferarea firmelor de mici dimensiuni, adesea promotoare ale inovației ceea ce favorizează concurența, cu efectele sale pozitive asupra echilibrului economic.

Creditul are și importanța funcției de emisiune monetară.

După ce, prin intervenția ideii de credit s-a ajuns la moneda funciară, adică biletele de bancă, prin intermediul unor solide instituții de credit s-au creat alături de acestea, multiple alte instrumente și tehnici de plată (trata, viramentul, cecul) care au dus la diminuarea folosirii numeralului și la creșterea în mari proporții a monedei scripturale. Prin aceasta s-a asigurat și importanța reducere a cheltuielilor cu circulația banilor, noile tehnici și instrumente de plată oferite de existența creditului făcând față în cele mai bune condiții creșterii excepționale a volumului tranzacțiilor economice.

Reglând dimensiunile cererii și ofertei de mărfuri prin creditarea consumului, pe de o parte și a stocurilor, pe de altă parte, creditul contribuie, pe lângă alți factori la asigurarea stabilității prețurilor.

De exemplu, dacă anumite mărfuri, a căror produce are un caracter sezonier- cereale, de pildă- ar fi aduse pe piață toate în momentul obținerii, oferta ar deveni disproporționat de mare în raport cu cererea și am asista la o scădere spectaculoasă a prețurilor, care r fi urmată apoi (după o perioadă în care s-ar ajunge la raritatea mărfurilor respective) de o situație inversă (o cerere neacoperită de ofertă și o urcare exagerată a prețurilor). Pentru evitarea unor astfel de fluctuații generatoare de risipă și perturbatoare ale echilibrului economic se folosește instrumentul pentru creditare –warant- care oferă proprietarului mărfurile respective posibilitatea obținerii cu anticipație, cel puțin parțial, a contravalorii acestora.

De asemenea, creditul, prin însăși natura lui, contribuie la creșterea vitezei de rotație a banilor, la multiplicarea monedei scripturale, la reluarea permanentă a fondurilor.

Creditul, al cărui cont este dobânda, contribuie, prin reglarea ratei dobânzii la stăvilirea fenomenului de inflație.

Prin finanțarea consumului și prin crearea unor instrumente și tehnici, creditul a devenit o prezență indispensabilă ți în viața populației în orice țară civilizată (creditul consumativ, ipotecar etc).

Creditul are un rol deosebit și în promovarea relațiilor economice internaționale prin diferitele sale forme mai ales în comerțul exterior cu predilecție pentru stimularea exportului și pentru derularea normală a operațiunilor de import – export.

În sfârșit nu se poate trece cu vederea nici rolul pe care îl are creditul în finanțarea deficitului bugetar al statului, acolo unde este cazul sub forma creditului public.

Aceste au fost, pe scurt, avantajele care decurg din existența și utilizarea creditului.

Trebuie însă subliniată pe cât de util și avantajos este creditul ca verigă indispensabilă în mecanismul de funcționare al economiei naționale pe atât de periculos și dezavantajos devine atunci când nu este utilizat în conformitate cu cerințele sale și ale echilibrului economic general.

Cel mai mare pericol îl constituie folosirea lui abuzivă, determinată de iluzia că prin sine însuși creditul reprezintă avuție.

Superceditarea duce la grave dezechilibre economice, monetare, generând atunci când ia proporții inflația.

De asemenea utilizarea creditului pentru finanțarea unor activități economice insuficiente fundamentale poate duce la dezechilibrul structural în economie, la disproporții între ramurile și sectoarele ei de activitate.

O folosire abuzivă a creditului poate stimula și o exacerbare a operațiunilor speculative o creștere a capitalului fictiv care pot ajunge la crahuri financiare. Nu trebuie omise nici problemele riscului presupuse de utilizarea creditului, în special pentru bănci, care neluate în calcul pot provoca prăbușirea în lanț a sistemului bancar, cu consecințe foarte grave pe plan economic, social economic.

2.3.2 Condițiile funcționării și dezvoltării creditului

Pentru ca rolul de „motor” al creditului în desfășurarea mecanismului economic să fie efectiv și eficient, manifestându-se la maximum avantajele și diminuându-se și la minim dezavantajele, este necesară întrunirea mai multor condiții obiective și subiective, care se pot grupa în cinci mari categorii:

a) condiții de ordin juridic legal referitoare la existența unui cadru juridic, a unor legi care să reglementeze cu precizie, fără echivoc, măsurile de protecție acordate contractelor încheiate între debitor și creditor (banca) procedurile de coercițiune față de debitorii recalcitranți etc. astfel încât să crească încrederea agenților economici și să limiteze riscurile;

b) condiții de ordin instituțional, infrastructura constând în existența unui sistem de instituții și organisme solide, bine concepute cu atribuții clare în efectuarea operațiunilor de credit, dar și în exercitarea controlului asupra modului cum sunt respectate aceste atribuții;

c) condiții de ordin social – politic referitoare la existența cadrului general de liniște și de pace socială și politică, de stabilitate și continuitate a operațiunilor generale ale factorilor de decizie macroeconomică, cât și la regimul politic existent și atitudinea lui față de economie de libera inițiativă, față de piață.

Este evident că un climat social caracterizat prin convulsii între diferite categorii sociale, un regim politic șubred, contestat o politică economică oscilantă sau operațiuni și atitudini nesigure, fără perspective clare vor afecta elementul esențial al creditului: încrederea, descurajând atât economisirea prin intermediul instituțiilor specializate, cât și apelul la credite sau acordarea lor.

d) condiții de ordin economic legate de situația de ansamblu a economiei naționale, de perspectiva ei, dar și de conjugarea economică a momentului pe plan intern și internațional. Are importanță situația resurselor existente în economie la dispoziția agenților economici, accesul la acesta, structura economiei naționale, situația pieței de mărfuri, a capitaluriloretc.

e) condiții de ordin psihologic referitoare nu numai la încredere ca suport hotărâtor al creditului, ci și la comportamentul agenților economici, a întreprinzătorilor, dar și al populației în ansamblul ei. Nu putem face abstracție de înclinațiile diferitelor grupuri sociale spre economisire sau consum, spre investiții sau tezaurizare, de atitudinile populației în raport cu libera inițiativă etc. care țin de tradiție, religie, nivel de cultură și civilizație, educație, profesiunea și poziția socială a fiecăruia.

Luarea în considerație a acestor condiții, cunoașterea și crearea lor au o importanță deosebită în înfăptuirea tranziției la economia de piață în România. Numai enumerându-le ne dăm seama că, în cea mai mare parte, ele nu există decât într-o măsură foarte mică, vechiul regim lăsându-le moștenire, dimpotrivă, obiceiurile și mentalitățile antieconomice, contrarii înființării și funcționării uni sistem de credit care să devină un factor propulsor în economia de piață. De aceea într-o primă etapă sarcinile pe linia creării acestor condiții și nu a folosirii unor metode administrative vechii sunt forte mari.

2.4 RESURSELE DE CREDITARE

2.4.1 Resursele proprii

Resursele proprii sunt constituite din capitalul subscris de acționari și beneficiari distribuite și înglobate în diferite fonduri de rezervă sau de risc.

Ca orice societate o bancă posedă un capital propriu. Dar acest capital este neînsemnat în raport cu cifra de afaceri și constituie mai mult o garanție față de deponenți.

Acest capital – într-o proporție mai mare sau mai mică – este imobilizat cu ocazia înființări bănci (clădiri, materiale, mașini de calcul, calculatoare etc.).

Rezervele sunt formate din prelevări asupra beneficiilor anuale și care reprezintă fonduri de garantare.

Rezervele sunt folosite în operațiuni sigure cu scopul de a fi sustrase riscurilor și de a fi ușor transformate în lichidități. Băncile ar putea, fără îndoială, să crească fondurile prin emiterea de obligațiuni în public.

Emiterea de obligațiuni ar crește însă sarcinile de plăți anuale, prin achitarea dobânzilor aferente, reducând astfel suma de distribuit sub forma dividendelor.

În orice caz, mărirea capitalului băncii pe o astfel de cale nu ar crește în mod sensibil posibilitățile acesteia de acțiune.

2.4.2 Resurse atrase

Capital de împrumut.

Capitalul de împrumut, adică fondurile pe care populația le încredințează băncii sub formă de depozite la vederea sau la termen – constituie principalele fonduri care alimentează operațiunile de credit ale băncii.

A căuta, a menține și a crește cât mai mult volumul acestor depozite, este principala activitate de atragere de resurse – pentru că această activitate procură băncii marfa care constituie obiectul comerțului ei – banul.

Moneda scripturală (depozit bancar) în circulație – depinde de atitudinea publicului, de tendințe de tezaurizare a biletului de bancă, de tendința agenților economici și a populației de a utiliza în tranzacții curente biletul băncii centrale.

Partea „depozitelor bancare” în totalul depozitelor, este condiționată și de concurența mai mult sau mai puțin ascuțită pe care o face banilor CEC – ul și Tezaurul, prin acordarea de dobânzi ridicate la operațiunile lor.

Volumul depozitelor la bănci este determinat de încă doi factori, care au o importanță deosebită: securitatea și remunerația.

Securitatea și remunerația fondurilor depuse sunt cei doi factori susceptibili să atragă clientela. Securitatea se bazează pe buna reputație a băncii și nivelul serviciilor acesteia. Remunerația fără a fi neglijată – nu vine decât după aceea.

În practica bancară se disting 3 categorii de depozite:

a) depozite la vedere;

b) depozite cu preaviz;

c) depozite la termen.

a) Depozite la vedere

Reprezintă cea mai mare parte a fondurilor depuse la bănci.

Depunătorii pot retrage folosi, fondurile când doresc. Totuși pentru sume mai mari, banca cere de cele mai multe ori, un preaviz de 24 de ore.

Motivul acestui preaviz este lesne de înțeles, dacă avem în vedere că băncile nu țin aceste fonduri nefructificate.

b) Depozite cu preaviz

Sunt mai puțin utilizate.

Depunătorii pot retrage fondurile cu condiția să avertizeze banca cu un anumit timp, fixat în momentul constituirii depozitului, 5-10 zile sau o lună, în funcție de convenția încheiată.

c) Depozite la termen (scadență)

Sunt cele făcute pentru perioade fixe, pornind de la o lună până la 1-5 ani.

Dobânzile bonificate de bănci depunătorilor de fonduri depind de piața banilor și de natura depozitului.

Desigur, procentul dobânzii este mai mare la depozitul cu preaviz, decât la cele la vedere și încă mai ridicat la depozitul la termen întrucât banca știe cât timp să dispună de aceste fonduri, să le fructifice.

Oricare ar fi natura depozitelor, pentru bancă, rambursarea acestora la timp este o problemă vitală.

Soldurile creditoare ale conturilor curente.

Sunt formate din soldurile existente și pe care titularii le lasă neîtrebuințate, pentru o perioadă mai mare sau mai mică de timp și pe care banca le folosește pe durata existenței lor.

Reescontul la Banca Centrală (BNR).

Pentru a mobiliza fondurile pe care o bancă le are imobilizate în operațiunile de scont, băncile recurg la reescontul Băncii Centrale sau la alte bănci.

Reescontul constă deci, pentru o bancă, în a negocia la o altă bancă efectele de comerț pe care le-a scontat deja clienților săi, cu scopul de a obține disponibilitățile de care are nevoie – înainte de scadența efectelor comerciale.

Creditul băncii – goodwill

Este un acord moral de cea mai mare importanță. Creditul băncii este reprezentat de încrederea pe care acesta o inspiră și se bazează pe o serie de elemente ponderabile și neponderabile ca: reputația, nivelul serviciilor prestate, calitatea operațiunilor, natura afacerilor etc. și care dă semnăturii băncii o valoare ridicată comparativ cu alte bănci.

Pentru acordarea de credite după „consumarea” resurselor proprii, banca apelează la Banca Centrală pentru refinanțare.

2.5 CATEGORII DE CREDITE

1.5.1 În funcție de perioada de acordare:

A. Credite pe termen scurt

B. Credite pe termen mediu

C. Credite pe termen lung.

A. Credite pe termen scurt

Prin credite pe termen scurt, se înțelege orice operațiune de împrumut de sume de bani pe o perioadă ce nu depășește 12 luni.

Pentru credite pe termen scurt, credite acordate întreprinderilor, sau credite de consum, este caracterizată rambursarea integrală la scadență.

Dobânda pentru credite pe termen scurt variază și în funcție de destinația creditului și se plătește de către beneficiarul creditului conform convenției de credite, fie trimestrial (cu regularitate globală la scadență) fie la scadență.

Creditul pe termen scurt este forma curentă a creditului la bancă întrucât convine în mai mare măsură exigențelor de lichidități cerute băncilor de către autoritățile monetare.

B. Credite pe termen mijlociu

Creditele pe termen mijlociu sunt împrumuturi a căror dată de rambursare este de la 1 an la 5 ani.

Se acordă, pentru activitatea de import/export pe bază de contracte ferme în acest sens, pentru activitatea de investiții.

Rambursarea acestui tip de credite se face de obicei în tranșe lunare (sau trimestriale) la aceste tranșe calculându-se și dobânda sumei mai mari, cât și a termenului, dobânda va fi mai mare decât în cazul împrumuturilor pe termen scurt.

Acest tip de credite se acordă prin băncile specializate pe acest tip de operații.

C. Credite pe termen lung

Creditele pe termen lung sunt împrumuturile a căror durată de rambursare depășește cinci ani.

Se acordă pentru investiții pe termen lung, cu durata de folosință îndelungată, de exemplu, creditele pentru construcții de locuințe.

Suma de rambursat (R) reprezintă în ultimă instanță două componente principal (P) + dobânzi (d):

R = P + d

Creditul acordat de bancă trebuie să fie pe o durată relativ scurtă, mai întâi datorită fondurilor pe care le întrebuințează care provin din resursele menționate anterior, apoi, deoarece siguranța rambursării unui credit este invers proporțională cu durata acestuia.

1.5.2 Creditul bancar după debitorul băncii

A. Credite acordate persoanelor fizice

B. Credite acordate persoanelor juridice – agenți economici

C. Credite acordate statului

A) Credite acordate persoanelor fizice sunt mai ales credite de consum care se acordă pe termene diferite (de la foarte scurt la lung).

Acest tip de credite presupune existența unor garanții certe, iar nivelul dobânzii percepute este uniformizat de-a lungul perioadei creditării.

Forme ale creditului acordat persoanelor fizice sunt:

a) Credit pentru construcții de locuințe, pe termen lung cu garanții ipotecare.

Ipoteca este un contract imobiliar, ce ia naștere din convenția părților potrivit formelor prevăzute de lege și care nu produce obligații decât în sarcina celui ce o constituie.

b) Credite pentru cumpărări de automobile

Garanția acestor credite o reprezintă automobilul.

Termenul de rambursare a creditului, pentru acest tip de operațiuni va fi în general de 2 – 5 ani; ratele de dobândă sunt relativ reduse.

c) Credit pentru studii

Acest tip de credite nu sunt profitabile pentru bănci și au o pondere mică în portofoliul de creditare.

d) Linii de credit pentru cărții de credit

În funcție de bonitatea fiecărui client, banca stabilește un anumit plafon debitor până la care se onorează până la care se onorează plățile făcute prin cartea de credit, chiar dacă nu există disponibil în cont. Această formă de creditare s-a dezvoltat mai mult datorită ușurinței folosirii instrumentelor de plată și pentru că, pentru soldul debitor chiar în cadrul plafonului, se percep dobânzii foarte mari.

B) Credite pentru persoane juridice – agenți economici

În raporturile sale cu agenți economici, banca are un rol activ în sprijinirea clienților săi, pentru desfășurarea unei activității rentabile prin păstrarea și fructificarea economiilor bănești în cont, cât și creditarea activităților de producție, comercializarea, prestări servicii, comerț exterior, realizarea unor investiții productive sau gospodărești.

În general creditul acordat de bancă trebuie să satisfacă numai nevoile temporare ale afacerilor să suplinească insuficiența temporară a a capitalului lichid al agenților economici, deoarece, în caz contrar ar degenera într-o simplă vărsare de fonduri.

Capitalul unui agent economic se împarte normal în două părți:

Pe de o parte fondurile care i-au servit la constituirea întreprinderii și care sunt mobilizate în cursul exploatării;

Pe de altă parte fondurile de rulment care sunt fără încetare absorbite și reânoite prin succesiunea cumpărătorilor și vânzărilor;

Or tocmai, aceste fonduri de rulment le creditează banca, pentru a le reînnoi și a le aduce la nivelul necesar, când acesta este insuficient pentru a se face față cheltuielilor productive.

Credite acordate persoanelor juridice (agenți economici) pe bază de contract de creditare

În general, putem vorbi de următoarele tipuri de credite ce se acordă prin bănci agenților economici.

a) avansurile în cont curent sau credite de casă/trezorerie reprezintă raporturile de credit întemeiate pe o deplină cunoaștere a activității întreprinderii, fără a fi consemnate prin înscrisuri relative la fiecare angajament. În fapt aceste credite nu sunt garantate formal. Ele sunt menite să satisfacă necesitățile curente, privind acoperirea cheltuielilor de producție cu caracter imprevizibil și greu de localizat, în obiecte care să reprezinte o garanție veridică.

Aceste credite nu au termen de rambursare.

De regulă acordarea acestor credite este întemeiată de depozite compensatorii. Funcția acestor depozite decurge, într-un sens din faptul că întreprinderile își păstrează toate disponibilitățile în conturile de la bancă, ceea ce permite băncii să acopere necesitățile curent constituite de alte întreprinderi. Pe de altă parte, existența permanentă a depozitelor compensatorii înseamnă pentru bancă o reducere a resurselor utilizate, iar pentru întreprindere un mijloc de păstrare a solvabilității.

O altă caracteristică a acestor credite este faptul că, neavând în faza construcției, în faza exploatării astfel ele bazându-se pe principalele resurse ale băncii. De aici și nivelul dobânzii mai ridicat, stabilit, de regulă în corelație cu dobânda de piață și în mod obișnuit utilizarea suplimentară prin remunerarea băncii, a unui comision.

b) linia de credit (de preferință confirmată) este o modalitate generală de acordare a creditelor.

Această modalitate de acordare a creditelor presupune, fie efectuarea creditării prin cont curent, fie prin deschiderea unui cont separat de împrumut.

Ea permite accesul clientului debitor la sume a căror valoare să se înscrie într-un anumit plafon maxim, aprobat de bancă.

Creditul acordat în cont curent se face în urma unei cereri aprobate de către bancă, în limitele unui plafon stabilit de acesta.

Mărirea acestui plafon depinde de mai mulți factori, dintre care menționăm:

Poziția întreprinderilor pe piață;

Natura activității desfășurate de acesta;

Rezultatul analizelor efectuate de către inspectorii băncii la unitățile economice respective.

c) creditele speciale servesc pentru finanțarea subscrierii de titluri de credit și pentru finanțarea agenților la bursă.

d) linia pe stoc se acordă pe baza unei garanții explicate, respectiv stocul de mărfuri în depozit.

Modalitatea efectivă de creditare o reprezintă creditele de risc, creditele de casă mobilizate și îndeosebi creditele pe documente warant.

Warantul este documentul care atestă existența mărfurilor într-un depozit general. Acest document permite transferarea proprietății prin mențiuni făcute pe o parte a documentelor respectiv, pe recipisa warant.

Warantul prin mențiunea făcută pe warant se transmite creanța constituită prin gajarea mărfii și dreptul, extrem de a dispune ca atare asupra mărfurilor gajate.

Warantul asigură creditorului garanția asupra mărfurilor și posibilitatea recuperării creditului acordat. Având în vedere posibilitatea scăderii prețurilor, nivelul creditului este diminuat în raport cu valoarea garanției, asigurându-se o marjă în favoarea băncii.

Warantul permite recursul cambial, fiind din acest punct de vedere asimilat cambiei și de asemenea, permite mobilizarea lui. De aici posibilitatea băncii să recurgă la recreditare.

2.6 ACTIVITATEA PROPIRU-ZISĂ DE ACORDARE A CREDITELOR

Persoanele fizice, independent autorizate, asociațiile familiale și societățile comerciale, regii autonome etc., pot fi finanțate din credite în scopul completării resurselor proprii, pentru realizarea activităților prevăzute în autorizația de funcționare.

Etapele de acordarea a creditelor sunt:

ETAPA I

Inspectorul băncii poartă, cu solicitantul creditului, o discuție cu caracter de informare-documentare, axată în principal pe activitățile prevăzute în statut sau autorizate, sumele de aprovizionare și posibilitățile de desfacere; cheltuielile și veniturile preliminare de întreprinzător, capital social de care dispune, credite necesare și alte elemente pentru primele concluzii.

În cazul în care, solicitantul este o persoană fizică, interesează: starea materială, scopul creditului.

În această etapă, nu se completează nici un act, ci inspectorul bancar doar își face o imagine globală asupra solicitantului, a necesității reale a acestuia de disponibilități.

ETAPA II.

În cazul în care inspectorul băncii consideră că sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea creditului, clientul băncii trebuie să prezinte următoarele documente:

1. Cererea de acordarea a creditului sau emitere a unui angajament cu menționarea expresă a documentelor anexate la acesta;

Dovada înregistrării la Registrul Comerțului;

Aprobarea CIS sau a Consiliului de administrație conform hotărârii guvernamentale sau decizia administrației locale (după caz) de înființare a societății comerciale sau regiei autonome cu capital de stat sau majoritar de stat și respectiv, contractul de societate și statutul aprobate, cu sentința judecătorească pentru celelalte categorii de societăți privind:

a) angajarea legală a creditului în bancă;

b) asumarea de către bancă a unui angajament în numele agentului economic (acreditiv, garanție la bancară);

c) garanția materială pe care agentul o oferă în mod legal pentru creditul angajat sau pentru asumarea de către bancă a unor angajamente bancare în numele său;

d) programul de activitate pe perioada de la acordarea creditului și până la rambursarea acestuia, respectiv pe perioada de la data asumării angajamentului economic și până la expirarea valabilității lui: program să se muleze pe scheletul BVC elaborat de organele competente în materie;

e) BVC pe anul în curs și perioada menționată în mod detaliat la punctul d.

f) modificările în legătură cu capitalul social inițial, subscris sau vărsat la zi și a măsurilor întreprinse pentru aprobarea și comunicarea modificărilor respective, în condițiile legii către Registrul Comerțului și Monitorul Oficial;

g) contractul de import, export sau orice alt contract de vânzare cumpărare ce pot face obiectul solicitat de client;

h) textul scrisorii de garanției bancară pe care trebuie să o emită banca pe numele clientului său;

i) orice alte aprobări, prevăzute în statut, Regulamentul de funcționare al CIS sau Consiliul de administrație, respectiv contractul de societate etc, care pot avea legătură cu obiectul creditului sau garanția bancară solicitată a se emite.

4. Studiu de fezabilitate pe ansamblu a societății care să includă în mod obligatoriu și studiul de fezabilitate al investiției care face obiectul creditului sau scrisorii de garanție bancară solicitată.

Pentru SA și RA, studiul de fezabilitate se va întocmi obligatoriu prin metoda cost-beneficiu în conformitate cu HG nr. 64/1991.

5.BVC pe anul în curs și de perspectivă, până la rambursarea creditului sau expirarea valabilității scrisorii de garanție întocmit în conformitate cu instrucțiunile și normele elaborate de ministerul Finanțelor.

6. Certificatul de bonitate privind situația economico-financiară, prin prisma angajamentelor bancare asumate de client la banca ce gestionează contul principal HG 842/1991.

În măsura în care este posibil acest certificat trebuie să surprindă și aprecieri asupra stadiului profesional al conducerii agentului economic.

7. Bilanțurile contabile (formular) pe ultimii cinci ani, vizate de organele bancare.

8. Situația conturilor de profit și pierderi, vizat de CIS și cenzorii societății.

9. Situația patrimonială lunară (la zi) cuprinzând în mod obligatoriu situația încasărilor și plăților, atât în lei, cât și în valută.

10. Cash flow, în valută, pe perioada până la rambursarea creditului.

11. Contratul de import, de export, sau orice alt contract ce poate face obiectul creditului sau angajamentului solicitat.

12. Licența de import/export.

13. Textul scrisorii de garanție bancară, solicitate a se emite în limba de contract și în limba română, aprobat de Consiliul de Administrație.

14. Garanție materială reală oferită de agentul economic în contul creditului ce se acordă sau angajamentul ce se asumă în numele lui, de către bancă, cum ar fi:

concesiunea încasărilor în lei/valută pentru perioada până la rambursarea creditului, în condițiile legislative în vigoare privind concesionarea (cod comercial, LEGEA nr. 32/1990, cod civil).

b) controlul de gaj, întocmit și înregistrat în conformitate cu legislația în vigoare în materie, probat cu registrul de inventar, jurnal sau copier al agentului economic, ținute în condițiile legii în care s-a înregistrat gajarea unei părți din patrimoniu.

c) ipoteca, întocmită și înregistrată în conformitate cu legislația în vigoare în materie.

d) polița de asigurare a bunurilor cesionate în favoarea băncii, întocmită și înregistrată în conformitate cu legislația în vigoare în materie.

e) autorizarea debitării conturilor agentului economic de către bancă.

f) scrisori de garanție bancară de la bănci corespondente, în limita plafonului de lucru cu acesta.

g) scrisori de garanție bugetare.

h) orice alte garanții materiale, evaluate de organele în drept, păstrate în depozit la banca respectivă sau alte depozite neutre, autorizate la dispoziția băncii.

Alte condiții:

agentul economic trebuie să aibă cont de disponibil deschis la banca respectivă;

agentul economic trebuie să aibă dosarul juridic adus la zi;

devizul general al lucrării;

planul de amplasare;

situația principalilor indicatori de eficiență economică;

contractul încheiat cu constructorul;

grafic de eșalonare a lucrărilor de investiții;

alte acorduri și avize, prevăzute de lege.

ETAPA III.

Pe baza documentelor prezentate de către client, banca procedează la analiza și pregătirea documentelor în vederea acordării de credite sau asumarea de către bancă, în numele și în favoarea clienților.

Analiza documentației

În continuare, inspectorul băncii, are următoarele sarcini:

Să constituie și să verifice dosarul juridic al clientului, sub aspectul legității. Constituirea agentului economic, persoanele legale autorizate să angajeze agentul economic față de bancă și terți, în relații contractuale, care pot face obiectul creditului sau angajametului solicitat la bancă: angajarea creditului și garanțiilor materiale date de client în favoarea băncii, în sensul existenței acordului expres în această privință al CIS și/sau a Consiliului de Administrație etc.

Subliniem că este necesară concordanța dintre capitalul social inițial subscris și cel vărsat, comunicat prin bilanțul contabil la Registrul Comerțului și cel înscris în statut.

În cazul în care există diferențe, clientul trebuie să dea explicații scrise cu privire la stadiul demersurilor făcute pe linia înregistrării în condițiile legii, a modificărilor existente.

Să analizeze datele din bilanț ale clientului cu privire la:

a) evoluția în timp a creditelor totale, curente și restante;

b) evoluția în timp a disponibilităților la zi în continuare deschise la alte bănci acestea se vor aproba cu extrasele de cont respective;

c) evoluția raportului creanțe de încasat/obligații de plată ale clientului, pe structură și pe vechime;

d) concordanța angajamentelor pe care clientul le are deja la bancă cu datele înscrise în bilanț;

e) evoluția operațiunilor în devize convertibile;

f) evoluția beneficiilor/profiturilor sau pierderilor societății, respectiv dacă pierderile din anii anteriori au fost acoperite și pe ce cale.

În urma analizei din bilanțul debitorului, se vor calcula următorii indicatori, pentru toți anii solicitații (în cazul RA și SC) sau pentru anii de activitate depuși de întreprinderile nou finanțate:

a) situația netă a întreprinderii (SN)

SN = TOTAL ACTIV – DATORII NERAMBURSATE

se va calcula comparativ pentru toții anii de analiză;

creșterea situației nete a agentului economic, de la un an la altul, dovedește îmbogățirea patrimoniului întreprinderi.

b) fondul de rulment (FR)

FR = active circulante – datorii pe termen scurt

FR = Capital permanent – imobilizări

c) necesarul de fond de rulment (NFR)

NFR = Stocuri + Clienți

d) trezoreria netă (cash-fkaw) (TN)

TN = FR – NFR

e) bonitatea clientului adică capacitatea acestuia de a-și da datoriile se va calcula cu ajutorul următorilor indicatori:

solvabilitatea se calculează astfel:

capital social

Solvabilitatea = 100

Capital social + elemente patrimoniale

Acest indicator se poate aprecia pozitiv în cazul în care, coeficientul rezultat se apropie de 100%.

2. lichiditatea – gradul de acoperire a creditelor și obligația prin elemente patrimoniale.

Disponibil sume de titluri de alte

și alte mijloace + încasat + credit + elemente

bănești negociabile activ

Lichiditatea =

patrimonială credite și datorii pe termen scurt

Unde:

în disponibil și alte mijloace bănești sunt cuprinse soldurile din bilanț ale conturilor;

disponibil în cont la bănci (lei și valută);

contul casă;

mijloace în curs de decontare;

acreditive deschise și alte valori;

în cadrul sumelor de încasat avem soldurile din bilanț ale conturilor:

produse, lucrări și servicii facturate;

mărfuri expediate;

clienți;

debitori;

sume vărsate în plus la buget;

titluri și creditele negociate pe piață cuprind:

acțiuni și obligațiuni cumpărate de late societății;

efecte de comerț din portofoliul societății ce pot fi negociate prin scontare la bănci.

3. rentabilitatea – capacitatea agentului de a realiza profit;

1. rentabilitatea economică:

masa profitului

Rr = 100

Valoarea producției exprimată în cont

2. rentabilitatea financiară

Beneficiu

RPfin = 100

Capitaluri (proprii + împrumutate)

De asemenea inspectorul băncii trebuie să verifice existența garanțiilor materiale reale, posibil de la client în faza analizei documentației și respectiv, valabilitatea reală a acestora.

Această verificare se va face atât prin verificarea documentelor, cât și prin deplasarea la locul unde ele sunt.

În cazul în care aceste garanții nu se pot constitui în această fază, se solicită semnarea „angajamentului”.

De asemenea se va efectua analiza studiului de fezabilitate din care să rezulte posibilitățile reale ale clientului de rambursa integral și la scadență creditul solicitat și a dobânzilor eferente și a altor costuri ale creditului în condițiile convenite de comun acord cu banca, comparativ cu programul de activitate și BVC al clientului pentru anul curent și de perspectivă, până la rambursarea integrală a creditului.

ETAPA IV.

Negocierea creditelor

Pe baza concluziilor rezultate din analiză (condițiile de creditare fiind îndeplinite), se negociază cu clienți, următoarele condiții:

volumul creditului;

durata de acordare a creditului;

termenul de rambursare;

cuantumul ratelor;

dobânda;

perioada de garanție.

ETAPA V.

Aprobarea creditului

Nota de acordare a creditului după ce a fost semnată de șeful serviciului de clientelă, va fi înaintată alături de concluziile negocierii, Comitetului de risc și credite sau în cazul unor credite mari și Comitetul de Direcție.

ETAPA VI.

În cazul în care acordarea creditului a fost aprobată se va întocmi Convenția de credite care va fi semnată de către reprezentanții desemnați ai băncii respectiv ai agentului economic.

ETAPA VII

Derularea creditelor

Acordarea creditelor se va face prin cont de disponibil din credite (și numai după depunerea de ipotecă și gaj, înregistrarea la notariat și primărie).

La acordarea creditului se oprește un comision de gestiune al băncii (care pot să fie între 0.5 – 3%, în funcție de caracteristicile creditului). Acest comision de gestiune este subliniat în Contractul de credite.

=== CAPITOLUL 3 ===

Capitolul 3

Riscul creditului. Gestiunea riscului creditului

ANALIZA CREDITULUI

Concepte teoretice:

Riscul de creditare exprimă posibilitatea ca debitorii sau emitenții de titluri să nu-și onoreze obligațiile la scadență, ca urmare a degradării situației financiare a acestora, care poate fi determinată de condițiile afacerii împrumutului sau de situația generală a economiei.

Analiza creditului reprezintă procesul de evaluare a riscului de creditare.

Riscul de creditare trebuie apreciat în funcție de ceea ce banca se așteaptă să realizeze de pe urma creditării. Procesul de creditare este potențialul purtător de câștiguri; acestea se pot grupa în două categorii: câștiguri directe și cele indirecte.

Câștigurile directe sunt imediate și, cel mai adesea, cuantificabile. Cele mai importante sunt dobânzile și comisionul de încasat de bancă. La acestea se poate adăuga soldul creditor minim al contului clientului, sold care reprezintă garanția creditului.

Câștigurile indirecte sunt mult mai greu de identificat și mai incerte. Acordarea unui credit poate însă să atragă după sine inițierea sau menținerea unei relații, o creștere a depozitelor, precum și o creștere a cererii pentru alte servicii bancare. Ansamblul acestor câștiguri trebuie avut în vedere atunci când expunerea la risc este analizată și, eventual, acceptată în contextul general al politicii de creditare.

Analiza creditului este un proces care se derulează periodic: înainte de acordarea creditului în vederea fundamentării deciziei de creditare și apoi, în funcție de scadența creditului, la intervale de timp determinate, de regulă atunci când rapoartele financiare ale clientului sunt puse la dispoziție.

Procesul de analiză a creditului are două dimensiuni: o dimensiune cantitativă și o alta calitativă.

Dimensiunea cantitativă a analizei creditului are la bază o serie de activități specifice de colectare, prelucrare și interpretare a tuturor informațiilor referitoare la client, la care banca are acces. Acestea sunt: analiza datelor financiare, prognoza evoluției viitoare a activităților clientului, evaluarea capacității de rambursare prin analiza și prognoza fluxurilor viitoare anticipate de venituri și cheltuieli, evaluarea capacității debitorului de a rezista la șocuri.

Analiza creditului cuprinde analiza solvabilității clientului care are trei funcții:

să contribuie la dezvoltarea băncii prin găsirea unor clienți solvabili;

să evalueze cererile pentru noi credite;

să îi ajute pe debitorii existenți să își mențină sau să-și îmbunătățească solvabilitatea.

Analiza sistematică și obiectivă a solvabilității are trei elemente principale:

folosirea unor concepte contabile obiective și înțelese de cât mai mulți oameni pentru:

a elimina riscurile excesive și necuantificabile care îi afectează pe creditori;

a stabili condițiile de creditare pe baza fluxului de lichiditate actual.

a evalua și a înțelege care este solvabilitatea clientului.

a-i permite creditorului să stabilească termene pentru credite pe baza evaluării riscurilor la zi.

O analiză financiară care să cuprindă:

analiza performanțelor financiare, a îndatorării și a lichidității clientului

identificarea și interpretarea tendințelor financiare ale creditorului

un raport realist între valoarea creditului și fluxul de lichiditate al clientului

structurarea facilităților de creditare pentru a realiza o corelare între necesitatea clientului și intrările și ieșirile de lichidității.

Filosofia tehnicilor consacrate pentru identificarea și evaluarea riscurilor, precum și pentru evaluarea și organizarea facilităților de credite, și au:

O formă comună de organizare a sistemului de informații financiare pentru a face analiza mai ușoară

O analiză standard a indicatorilor financiari și a tendințelor

Un sistem de corelare directă a valorii și a tendințelor creditelor cu nevoile actuale ale clientului și proiecțiile fluxului de lichidități

O structură pentru credite care să protejeze banca împotriva riscurilor principale și care să stabilească o corelație între intrările și ieșirile posibile de lichidități.

Pentru a evalua solvabilitatea și pentru a stabili facilitățile de creditare, analiști de credit folosesc ca instrumente foile de calcul financiare.

Foile de calcul financiare îi permit analistului de credite:

să analizeze fluxurile viitoare de numerar după criterii uniforme

să identifice informațiile și indicatorii critici.

Principalele cinci componente ale foilor de calcul standard:

situația profiturilor și pierderile, denumită și situația veniturilor care indică venitul, cheltuielile și profitul dintr-o perioadă dată;

bilanțul care indică activele, pasivele și valoarea netă la o dată anume;

situația fluxului de numerar sau a realizării numerarului;

o corelare a activului net cu imobilizările corporale și financiare;

fișe cu principalii indicatori financiari.

Foile de calcul se bazează pe date și informații furnizate de client.

Proiecțiile financiare ale clientului vor acoperi nu mai puțin de trei ani și vor cuprinde cel puțin următoarele: situația profitului și pierderile, bilanțul, situația fluxului de numerar, orice note financiare care completează aceste situații.

Pe baza foilor de calcul analiști de credite vor calcula diverși indicatori financiari (de rentabilitate, de eficiență, de îndatorare și de lichiditate) care îi va ajuta la evaluarea riscurilor.

Odată evaluate riscurile se poate trece la etapa următoare, și anume la stabilirea necesarului de credit.

Constatarea analistului ca solicitantul este solvabil înseamnă că, în principiu, creditorul este gata să accepte ca societatea comercială să-i devină client. Dar cât de mare va fi creditul și care sunt termenii de acordare sunt două chestiuni care depind de suma necesară clientului și de capacitatea acestuia de a plăti datoria. Proiecțiile fluxului de lichidități oferă informații pentru ambele.

Discuțiile privind proiecțiile cu conducerea societății comerciale i-au permis analistului să aprecieze capacitatea conducerii de a reacționa în situații de instabilitate și să pregătească scenariul cel mai probabil.

La sfârșitul acestui proces analistul de credite și clientul cad de acord asupra necesarului de credit pentru solicitant.

După stabilirea sumei necesare, analistul de credite recomandă structura creditului – adică „parametrii” sau termenii pe baza cărora va fi acordat creditul.

Structura creditului conține șapte elemente: suma, garanția, prețul, programele de rambursare, prezentarea de rapoarte, documentația, clauze speciale.

Suma este stabilită prin proiecțiile făcute de analist pentru necesarul de credite și poate fi diferența de suma inițială a solicitantului.

Garanția este „plasa de siguranță” a creditorului, în cazul în care debitorul nu poate să-și plătească datoria în întregime și la timp.

Prețul unui credit constă din dobândă și taxe; dobânda se plătește la intervale de timp stabilite (lunar, trimestrial, anual) la închiderea bilanțului pentru restul de împrumut din perioada pentru care se plătește dobânda. Rata dobânzii este deseori exprimată prin rata de bază plus o primă de risc.

În ce privește taxele percepute acestea sunt de mai multe tipuri:

taxa de angajare a creditului este deseori percepută pentru partea nefolosită dintr-o linie de credit aprobată (dobânda se plătește pentru partea folosită);

taxa de evaluarea pentru a acoperii costul activității analistului de credite;

taxa de supraveghere anuală, pentru a acoperii costul supravegherii creditului.

În general, dobânda acoperă, în cazul creditorului, costurile legate de banii destinați creditării, riscul creditului și marja de profit; taxele sunt o altă sursă de profit și pot include sumele destinate rambursării costurilor creditorului.

Programul de rambursare se stabilește în funcție de proiecțiile fluxului de lichidități care arată capacitatea debitorului de a rambursa creditul.

În mod normal, creditorul nu cere o rambursare mai rapidă decât permite fluxul de lichidități. Dar nu este necesară o perioadă lungă de rambursare, dacă acest lucru îi permite creditorului să acumuleze un excedent de lichidități.

Totodată programul de rambursare trebuie să arate în ce scop va fi folosit creditul.

Pentru a fi siguri și de scopul în care a fost folosit creditul, creditorii solicită din partea debitorilor rapoarte periodice. Astfel de rapoarte periodice pot fi transmiterea la timp a situațiilor financiare (trimestriale, fără verificare contabilă și anuală, cu verificare contabilă), rapoarte prompte privind acțiunile și evenimentele care ar putea afecta performanțele creditorului stabilite prin clauzele acordului de credite, rapoarte prompte privind orice situații care ar afecta datele de fundamentare a solvabilității pe baza cărora a fost aprobat creditul.

Majoritatea creditelor au la bază un acord sau mai multe:

acordul de acordare a creditelor este principalul document care conține toate termenele și condițiile acceptate de debitor sau de creditor.

acordul pentru garanție dintre garant și creditor stabilește garanția legală pentru obligația debitorului.

Multe acorduri pentru acordarea de credite impun debitorului anumite obligații sau restricții. Acestea reduc riscul pentru creditor. Aceste clauze speciale îl obligă pe debitor să respecte condițiile legate de lichiditate minimă, de indicatorii privind acoperirea dobânzii pentru împrumut și/sau îndatorarea maximală, atâta timp cât mai rămâne o parte din credit.

Alte clauze speciale privesc plata dividendului care poate fi condiționată de verificarea lichidității sau poate fi interzisă atâta timp cât mai rămâne o parte din credit.

De asemenea, clauzele speciale pot interzice debitorul acordarea de drepturi preferențiale altor creditori sau pot interzice debitorului dreptul de a angaja alte credite fără acordul creditorului.

Cea de-a doua dimensiune a procesului de creditare, și anume dimensiunea calitativă poate completa în mod fericit rezultatele analizei cantitative sau le poate răsturna spectaculos.

Analiza calitativă presupune adunarea și actualizarea tuturor informațiilor referitoare la responsabilitatea financiară a debitorului, determinarea scopului final al contractării împrumutului identificarea riscurilor cu care se poate confrunta debitorul și estimarea seriozității și implicării debitorului în respectarea angajamentelor asumate față de bancă.

GESTIUNEA RISCULUI DE CREDIT

Principiile gestiuni riscului de credit

Pentru limitarea pierderilor care decurg din neîncasarea la scadență a creditelor și dobânzilor aferente, se impune o gestionare atentă a riscului de credit, care se realizează a priori și a posteriori.

Gestionarea a priori este o primă etapă și presupune:

divizarea și limitarea riscului;

aprecierea calității (capacității de rambursare) a solicitărilor de credite;

constituirea garanțiilor.

A doua etapă, gestionarea a posteriori, vizează:

analiza portofoliului de credite și constituirea de provizioane;

constituirea rezervei generale pentru riscul de credit.

Divizarea riscurilor, care ține de gestiunea riscului de credit global, are ca obiectiv reducerea riscurilor prin diversificare, evitarea concentrării riscurilor prin diversificarea (economică și geografică) a plasamentelor. Limitarea riscurilor se realizează prin norme stabilite de fiecare bancă, dar și prin măsuri stabilite de autoritatea monetară, opozabile tuturor băncilor.

Limitarea autonormativă vizează limite interne pentru ponderea activităților riscante în fondurile proprii, plafoane de credite pe debitor, grup de debitori, sector de activitate, zonă geografică, etc.

Pentru stabilirea capacității de rambursare a clientului (suma maximă care poate fi împrumutată de un client) se poate folosi o formulă care extrapolează în perioada viitoare media încasărilor zilnice în ultimul trimestru:

Cr – capacitatea de rambursare a împrumutului;

I – încasările zilnice realizate de împrumutat în ultimul trimestru;

P – perioada de valabilitate a creditului (zile);

Ra – rata de actualizare.

Nivelul creditului ce poate fi acordat clientului se stabilește deducând din capacitatea de rambursare valoarea împrumuturilor anterioare nerambursate de care a beneficiat solicitantul:

C = Cr – Ca;

C – nivelul creditului care poate fi acordat;

C – credite anterioare primite.

Gestiunea riscului de credit are la bază două principii: diviziunea și limitarea riscurilor. Diviziunea riscului de creditarea presupune evitarea concentrării riscurilor prin diversificarea plasamentelor și a creditelor în special, știut fiind faptul că concentrarea clienților într-un singur domeniu de activitate este relativ periculoasă pentru o bancă universală într-o perioadă de recesiune când pot interveni greutăți în exploatare.

Pe de altă parte, întreprinderile de talie mare pot avea nevoie de creditare care să depășească limita rezonabilă de angajament a unui singure bănci. În acest caz firmele recurg direct la piețe pentru a-și asigura finanțarea fără intermediar sau se poate constitui un pool bancar din ansamblul băncilor unei singure întreprinderi mari. Această ultimă soluție are dezavantajul că diluează responsabilitatea băncilor participante dar și avantajul divizării riscurilor. Pool – ul permite și participarea băncilor mici la finanțarea marilor întreprinderi și are și autoritate mai mare în impunerea unui plan de redresare a debitorului în caz de dificultate.

Limitarea riscurilor are caracter normativ și autonormativ. În funcție de calitatea mediului economic și de evoluțiile propriilor săi parametri, băncile își asigură limitarea riscurilor în două feluri: global și analitic.

Global se poate stabili o limită maximă pentru ponderea activităților (plasamentelor) riscante în total active sau relativ la capitalul bancar.

Analitic se pot stabili plafoane de credite pe debitor, grup de debitori, sector de activitate sau zonă geografică pentru a preveni ca modificări semnificative ale sistemului economic a acestor grupe să afecteze negativ expunerea la risc.

Pe de altă parte, banca centrală, ca autoritate bancară, își asumă responsabilitatea limitării expunerii consolidante la risc în cadrul sistemului bancar, stabilind norme cu caracter obligatoriu. Rolul autorității bancare este de impulsionare, control și sancționare.

Normele se referă la limitarea riscurilor și vizează împrumuturile mari acordate clienților de către societățile bancare. Conform acestor norme, împrumut mare este atunci când suma tuturor împrumuturilor acordate unui singur debitor, depășește10% din capitalul propriu al societății bancare. Suma totală a acestor împrumuturi mari acordate debitorilor nu va putea depăși de 8 ori nivelul capitalului propriu al societății bancare. Împrumuturile mari acordate unui singur debitor nu poate depăși 20% din capitalul propriu al unei societăți bancare.

Concepte teoretice:

Băncile sunt obligate să limiteze riscul de credit și să depună toate eforturile pentru a-și încasa debitorii. În acest scop, vor fi onorate doar solicitările de credit pentru care există premisele rambursării principalului și plății dobânzilor.

Pentru evaluarea unei solicitări de credit, în cazul persoanelor juridice, sunt urmărite următoarele elemente:

Analiza economico – financiară a activității clienților,

Aspecte nefinanciare privind clienții: tipul de proprietate, conducerea, personalul societății, afacerea, piața etc,

Analiza perspectivelor financiare pe bază de cash – flow.

În cazul clienților persoane fizice, o metodă modernă utilizată o constituie credit – scoring – ul.

Analiza economico – financiară a activității clienților

Concepte teoretice:

Criteriile ce stau la baza evaluării performanțelor financiare ale clientului și capacității acestuia de a – și onora datoria la scadență se stabilesc de fiecare bancă în parte. În urma acestor evaluări, creditele vor fi incluse în următoarele categorii:

Categoria A: performanțe foarte bune, care permit achitarea la scadență a datoriei, cu menținerea acestor performanțe.

Categoria B: performanțe foarte bune, dar fără certitudine pe o perspectivă medie,

Categoria C: performanțe financiare satisfăcătoare, cu tendințe de înrăutățire;

Categoria D: performanțe financiare scăzute și ciclice;

Categoria E: pierderi și incapacitatea rambursării.

3.2.2 Indicatori ai riscului de creditare

Cuantificarea expunerii globale a băncii la riscul de creditare se face prin analiza și monitorizarea permanentă a unui sistem de indicatori care se grupează în trei categorii: indicatori de pondere, indicatori de dinamică și indicatori relativi de corelare a activelor cu capitalul bancar.

Indicatorii de pondere exprimă procentual, la un moment dat, structura activelor bancare sau a portofoliului de credite. Ca indicatorii de risc monitorizați se pot folosi:

credite totale raportate la totalul active, cu cât ponderea creditelor în total active este mai ridicată, cu atât activitatea bancară este percepută ca fiind mai riscantă, de aceea prin politica de creditare se pot stabili un plafon al acestei măsuri și/sau praguri de alertă;

credite de calitate medie raportate la credite totale exprimă direct ponderea creditelor de calitate inferioară în total credite, credite de calitate medie cuprind credite în observație plus creditele substandard și cele îndoielnice.

pierderi la portofoliu de credite raportate la valoarea totală a portofoliului de credite; valoarea acestui raport trebuie să fie cât mai mică pentru ca portofoliul să fie gestionat eficient din punct de vedere al nivelului de creditare. Această mărime servește și drept reper pentru stabilirea rezervelor la portofoliul de credite din care sunt acoperite aceste pierderi.

Indicatorii de dinamică exprimă evoluția în timp a unor indicatori valorici a căror mărime este corelată cu evoluția riscului de creditare post factum. Din categoria acestor indicatori se pot folosi:

dinamica fondului de rezervă pentru acoperirea pierderilor la portofoliu de credite exprimă (post factum) felul în care conducerea băncii anticipă evoluția expunerii la riscul de creditare: cu cât creșterea rezervelor planificate pentru care se constituie provizioane este mai mare, cu atât se poate presupune că banca anticipă pierderi mai mari și că deci, este de așteptat o scădere a calității portofoliului de credite;

dinamica activelor și, mai ales, a creditelor totale, sunt interpretate ca indicatori ai riscului de creditare atunci când exprimă o creștere accelerată, acesta fiind un factor perturbator până la restabilirea unui nivel rezonabil de echilibru între capacitățile bancare de prelucrare a informației și volumul acestuia.

Indicatorii relativi, de corelare a activelor bancare cu capitalul și fondurile bancare, sunt sugestivi deoarece dau o expresie cantitativă a raportului dintre expunerea la risc și sursa de finanțare a acestei expuneri. Se pot folosi indicatori ca:

profitul net raportat la pierderile la portofoliul de credite; profitul net este principala sursă de finanțare a pierderilor, dar acoperirea acestora nu este singura sa destinație;

raportul dintre fondurile de rezervă și pierderile înregistrate la portofoliul de credite, raport care trebuie să fie mai mare decât 1 pentru a putea aprecia ca managementul este prudent.

Analiza portofoliului de credite și constituirea provizioanelor

Concepte teoretice :

Este o etapă în gestionarea riscului de credit care urmează procesului de acordare a creditelor și vizează constituirea de resurse pentru acoperirea pierderilor care apar la portofoliul de credite. Vom urmări în continuare stabilirea nivelului cerut (de normele reglementare) al provizioanelor pentru riscul de credit. Se procedează mai întâi la o clasificare a creditelor în cinci categorii, iar pentru fiecare categorie este normat un nivel de provizionare:

Calitatea creditelor din portofoliu

În România clasificarea clienților se face ținând cont de evaluarea performanțelor financiare ale clienților și de capacitatea acestora de a – și onora la scadența datoria.

Evaluarea performanțelor financiare se face de către fiecare societate bancară și credite vor fi incluse în una din următoarele categorii:

categoria A: performanțe foarte bune, care permit acordarea la scadență a datoriei cu menținerea acestor performanțe;

categoria B: performanțe bune dar fără certitudine pe o perspectivă medie;

categoria C: performanțe financiare satisfăcătoare, cu tendința de înrăutățire;

categoria D: performanțe financiare scăzute și ciclice;

categoria E: pierderi și incapacitatea rambursării.

Serviciul datoriei poate fi apreciat ca:

bun: rambursări după scadență, cu întârziere maximă de 7 zile;

slab: întârzieri la scadența până în 30 zile;

necorespunzător: întârzieri la scadența peste 30 zile .

În funcție de aceste două criterii, creditele se clasifică:

BUN SLAB NECORESPUNZĂTOR

STANDARD ÎN OBSERVAȚIE SUBSTANDARD

ÎN OBSERVAȚIE SUBSTANDARD ÎNDOIELNIC

SUBSTANDARD ÎNDOILENIC PIERDERE

ÎNDOIELNIC PIERDERE PIERDERE

PIERDERE PIERDERE PIERDERE

Creditele neperformante sunt cele la care apar evenimente la scadență întotdeauna creditele din categoriile îndoielnic și substandard. Pierderile au început și ele prin a fi credite neperformante.

Creditele neperformante generează pentru bancă cele mai mari cheltuieli de gestiune a riscului. Nivelul maxim al costurilor este atins în cazul creditelor trecute la pierdere, la care nu se mai poate recupera nimic și care sunt acoperite din fondul de rezervă sau fondul de risc. Acoperirea lor duce la o diminuare corespunzătoare a activului și pasivului băncii, deci la o restrângere a volumului de activitate. Creditele neperformante sunt păstrate în portofoliu căci nu sunt încă pierderi și au șanse reale de a nu deveni pierderi dacă sunt gestionate corespunzător. De aici și marea problemă a cheltuielilor legate de gestiunea lor, cheltuieli care includ:

creșterea cheltuielilor administrative impuse de gestiunea separată și preferențială a acestor credite care deja creează probleme; acestea pot să apară ca un cost de oportunitate pentru ca personalul băncii acordă atenție sporită acestor credite, fără a asigura băncii un profit sporit, ci doar pentru a proteja plasamentele anterioare propriu-zise; sau pot să apară sub forma cheltuielilor suplimentare propriu-zise atunci când banca apelează la terți pentru rezolvarea unor probleme de specializare (servicii de evaluare, consultanța, avocați);

creșterea cheltuielilor juridice în cazul apelului la instanța de judecată;

deteriorarea imaginii băncii față de acționari, autoritatea bancară și clienți, în această ordine și în măsura în care ponderea creditelor neperformante este în creștere sau a atins deja cote ridicate față de situația înregistrată la celelalte bănci din sistem.

3.2.4 Rezerva generală pentru riscul de credit

Concepte teoretice:

Pe lângă provizioanele specifice fiecărui tip de credit există și posibilitatea constituirii unor rezerve generale pentru riscul de credit. Legislația românească prevede un volum deductibil fiscal al rezervei generale pentru riscul de credit de maxim 2% din soldul creditelor acordate. Aceste rezerve pot acoperi pierderile la portofoliul de credite în cazul unei provizionări necorespunzătoare.

Rgrc=2% x Cr ;

Rgrc= rezerva generală pentru riscul de credit

Cr= soldul creditelor acordate.

Ca modalități de finanțare a riscului de credit se folosesc atât reținerea riscurilor, cât și cedarea lor prin asigurare. Astfel, se pot încheia asigurări pentru bunurile ce se constituie garanție materială a creditului acordat sau asigurări de viață și de accident pentru titularii privați ai unor contracte de credit pe termen lung. Deși nu este cea mai importantă modalitate de finanțare a riscurilor protecția prin asigurare este foarte eficientă și puțin costisitoare pentru bancă, deoarece încheierea acestor contracte de asigurare poate fi impusă clientului.

Reținerea riscurilor are la bază constituirea unor fonduri bancare proprii din care se acoperă pierderile la portofoliul de credite.

În funcție de politica de creditare a băncii, creditele nerambursate la scadență și cele îndoielnice pot fi tratate în mai multe feluri.

Tratamentul efectiv al acestor credite presupune fie colectarea fondurilor din creanțe reduse (diminuate) sau trecute la pierderi, fie renegocierea/anularea creanței.

Rata dobânzii percepută de bancă la creditele acordate poate fi o modalitate efectivă de finanțare indirectă a riscurilor.

La stabilirea nivelului minim de rată a dobânzii, pe care o negociază cu clientul, banca poate avea două strategii: tarifarea la cost sau tarifarea în funcție de rata solvabilității bancare.

În cazul tarifării la cost rata de bază a dobânzii bancare percepute de la debitori este calculată în funcție de costul resurselor de creditare.

Dacă resursele de creditare provin dintr-un pool bancar atunci se folosește un cost mediu ponderat al surselor împrumutate. Dacă se folosesc resurse speciale atunci costul acestora corectat cu o cotă procentuală de cheltuieli generale (cheltuieli directe și indirecte din contabilitatea analitică) reprezintă rata de bază pentru stabilirea ratei dobânzii percepute. Prima de rentabilitate este calculată în funcție de rata de rentabilitate financiară (RRF) astfel:

PR = RRF/(1-t)*k/p

PR = prima de rentabilitate;

RRF = rata de rentabilitate financiară;

t = cota (medie) de împrumut;

k = capitalul; p = plasamentele.

În cazul tarifării în funcție de acoperirea cu fonduri proprii (conform normelor de solvabilitate impuse) la aceste rate de bază se adaugă o primă de risc ce exprimă riscul static de nerambursare, apreciat pentru fiecare categorie de credite (în funcție de calitate) pe baza datelor interne din perioade anterioare de timp în condițiile de comparabilitate din punct de vedere al fazei ciclului economic.

3.3 GARANȚIILE CREDITELOR

Garanția este denumirea generică utilizată pentru a desemna orice metodă, instrument sau angajament accesoriu contractului de împrumut, pus la dispoziția sau pus în favoarea băncii, în virtutea contractului încheiat, în măsură să asigure banca de realizarea certă a drepturilor garantate, respectiv recuperarea sumelor împrumutate (inclusiv dobânzile), în cazul nerambursării acestora de către debitori.

Așadar, garanțiile sunt folosite în caz de insolvabilitate a debitorului pentru a acoperi prin valorificarea debitul neacoperit de beneficiarul facilităților oferite de bancă.

Pornind de la accepțiunea dată garanției, obligația din contractul de credit este obligația principală. În virtutea ei, clientul este obligat să ramburseze ratele scadente și dobânzile aferente la termenele cuvenite.

Garanția cerută suplimentar de bancă dă naștere unei a două relații, secundare, dacă obligația inițială asumată nu a fost îndeplinită, banca apelează la executarea garanției.

În practică există multe tipuri de garanții, fiecare tip având caracteristici și utilizări proprii, necesitând o documentare specifică pentru a permite băncilor să beneficieze de drepturile pe care aceste garanții le conferă.

Cel solicitat să ofere o garanție suplimentară băncii, privind îndeplinirea obligației de rambursare a creditului are, în principiu, două alternative:

poate garanta cu bunuri materiale, imobil, terenuri sau active financiare pe care le pune la dispoziția băncii, sub forma ipotecii, gajului, depozitului bancar etc., acestea fiind denumite garanții reale;

poate apela la o terță persoană – numită garant, care va și consemna obligația că va achita datoria, în cazul în care cel pentru care garantează (debitorul) nu își îndeplinește obligația asumata prin contractul de împrumut. Instrumentul garantării poate fi în acest caz scrisoarea de garanție bancară, avansul constatat etc., acesta făcând parte din garanțiile personale.

Pentru a-și îndeplini scopul pentru care este constituită, garantul trebuie să răspundă anumitor cerințe de bază:

existența unui patrimoniu independent de relația contractuală, suficient de mare și cerut în timp, pentru a acoperi obligația garantată;

garanția să fie astfel concepută încât să asigure băncii dreptul și posibilitatea de a o executa fără ca debitorul să se poată acestei executări;

banca, în calitate de beneficiar al garanției, să aibă un grad ridicat de lichiditate, dacă trebuie executată în cazul în care clientul nu își rambursează datoria.

Principalele tipuri de garanții utilizate și definite în normele interne de creditare sunt:

IPOTECA – servește la garantarea obligațiilor debitorului față de creditorul său printr-un bun imobil din patrimoniu, anume desemnat pe cale legală în acest scop.

Garantarea plății prin ipotecă, în esență, constă în aceea că, dacă la scadență debitorul nu rambursează ratele și obligațiile aferente, banca creditoare în favoarea căreia a fost constituită ipoteca poate cere vânzarea bunului ipotecat, iar din suma obținută să-și acopere creanțele.

Există două mari probleme ce trebuie luate în considerare în cazul ipotecii. Prima este modul de evaluare. Chiar dacă se obține o evaluare profesională, evenimentele neașteptate (cum ar fi cutremurele sau modificările prețurilor) pot modifica valoarea reală a garanțiilor într-un sens nedorit. Pentru a se evita pierderile care ar rezulta din producerea unor evenimente neprevăzute, bunurile ipotecate se asigură la o societate de asigurare, iar polița de asigurare este andosată la ordinul băncii creditoare.

Cealaltă dificultate constă în timpul considerabil necesar vânzării proprietății, mai ales pe o piață imobiliară în stagnare sau pe care se manifestă o supraofertă de imobile și o cerere scăzută.

GAJUL – presupune înstrăinarea bunului și constă în remiterea de către debitor în favoarea creditorului a unui bun mobil care, în cazul în care datoria nu va fi achitată la scadență, va fi vândut și din banii obținuți se va acoperi datoria debitorului.

Gajul poate fi cu deposedare sau fără deposedare, în ultimul caz bunurile rămânând în posesia debitorului.

În principiu, orice bun poate fi utilizat drept gaj dacă îndeplinește următoarele condiții:

bunul gaj să aibă o valoare suficient de mare în raport cu creanța garantată;

valoarea să fie constantă sau chiar crescătoare în timp în cazul unui bun material, acesta să fie asigurat la o societate de asigurare sau depozitat spre păstrare la instituții specializate.

DEPOZITUL BANCAR – la prima vedere este o garanție ideală. Cu toate acestea, clienții care oferă drept garanție un depozit bancar nu sunt debitorii doriți de bancă.

Depozitul bancar îndeplinește cele mai multe cerințe ale unei garanții:

este accesibil oricând;

se constituie sub forma unei sume fixe, cunoscute de bancă;

în cazul în care depozitul este constituit în altă monedă decât cea care s-a dat împrumutul, la stabilirea nivelului depozitului drept garanție, banca trebuie să aibă în vedere riscurile rezultate din fluctuațiile cursului de schimb al celor două monede (monede depozitului și moneda în care s-a acordat împrumutul).

Dezavantajul depozitului bancar este legat de faptul că banca lua ca angajament legal de plată, în favoarea unui terț, propriile pasive. Acest neajuns poate fi evitat dacă depozitul este constituit la o altă bancă. Banca la acre există acel depozit poate emite o garanție în favoarea băncii care acordă împrumutul. Acest proces este adesea costisitor.

Înainte de a accepta o garanție, indiferent de natura obligațiilor garantate sau instrumentul de garantare utilizat, banca trebuie să aibă în vedere trei aspecte:

dreptul de proprietate;

perfectarea contractului de garanție;

valoarea garanției.

Înainte ca un client să acorde drepturi asupra unui bun pe care banca îl acceptă drept garanție, acesta trebuie să aibă drept de proprietate asupra bunului respectiv. În cazul garanțiilor reale, cum este ipoteca, este important de știut dacă nu mai există un terț care are anumite drepturi asupra bunului respectiv.

În cazul ipotecii, prioritatea rangului se determină prin prioritatea datei la care aceasta a fost legal înscrisă. Acest lucru este foarte important deoarece, în caz de executare silita debitorului, creditorii ipotecari sunt preferați altor creditori.

Totodată se poate întâmpla ca alte persoane, care direct sau indirect sunt asociate bunului ce formează obiectul garanției, să aibă anumite drepturi (ex.: bloc de apartamente în care chiriașii au dreptul pe perioada închirierii).

Perfectarea contractului de garanție reprezintă un termen generic pentru a desemna ansamblul activităților și cerințelor impuse de lege și a căror respectare asigură băncii drepturile asupra garanției constituite.

Se disting mai multe aspecte ale garantării:

cunoașterea codului legal de folosire a garanțiilor, atât în sensul respectării legilor specifice, cât și a normelor bancare;

îndeplinirea tuturor formalităților legale pentru ca banca, în calitate de beneficiar, să aibă asigurată posibilitatea utilizării garanției în cazul în care banii trebuie recuperați;

documentele prioritare ale garanției trebuie să fie astfel concepute încât să asigure băncii dreptul și posibilitatea de a o executa fără ca debitorul să se poată opune;

constituirea oricărei garanții presupun anumite costuri, banca trebuie să le evalueze și să stabilească cine le suportă.

În practică, băncile calculează nivelul de acoperire asigurat de garanție, în raport cu valoarea obligației garantate. Bunurile oferite drept garanție sunt evaluate de specialiștii băncii sau de alte instituții specializate. Din valoarea bunurilor astfel evaluate, băncile calculează un anumit proiect care constituie valoarea garanției.

Nivelul acoperirii reflectă experiența băncii în posibilitatea de a încasa cât mai mult din garanție ca urmare a executării ei.

În stabilirea nivelului de acoperire, banca trebuie să aibă în vedere că, în cazul în care bunul trebuie vândut, poate nu va exista cerere pentru astfel de produse sau, prin vânzarea unui stoc mare, prețul se poate reduce, fapt ce va influența negativ suma ce poate fi obținută.

În românia, materializarea garanțiilor în cazul limită, când numai pentru valorificarea lor se mai pot acoperi pierderile suferite de bănci, este greoaie. Băncile sunt obligate să inițieze acțiuni în justiție pentru obținerea titlului executoriu și numai după aceea pot să treacă la vânzarea bunurilor ce s-au constituit drept garanție materială a creditorului.

3.4 CAUZELE APARIȚIEI CREDITELOR NEPERFORMANTE

La apariția creditelor neperformante concură, în general, factori:

interni, care țin de specificul și de modul de acționare al băncii;

externi – de mediu și de conjunctură.

Acești factori acționează de cele mai multe ori împreună și bineînțeles independent de voința părților.

În categoria factorilor putem aminti:

fazele ciclului economic;

conjunctura economică, politică, socială, națională sau internațională;

tratate;

catastrofe naturale.

Acești factori acționează asupra unor grupe întregi de clienți și de aceea, identificarea și evaluarea acestora se face pentru sectoare de activitate de către specialiștii băncii.

Factori interni:

efectuarea unei analize de credit greșită bazată pe o documentație incompletă sau necorespunzătoare, o interpretare eronată a rezultatelor financiare și a bonității clientului, utilizarea unor proceduri de analiză incomplete, neluarea în considerare a unor factori de risc;

schimbări nefavorabile de factori economici după ce creditele au fost acordate, astfel încât cel care împrumută nu poate realiza ceea ce și-a propus;

managementul necorespunzător sau schimbări inadecvate ale managementului, ale structurii organizatorice sau forma de organizare a clientului;

nedepistarea din timp a unor semnale de acționare privind derularea necorespunzătoare a activității clientului din cauza urmăririi creditelor după acordare.

Acești factori pot fi împărțiți în două categorii:

greșeli ce apar la acordarea creditului;

greșeli care se fac după acordarea creditului și sunt în general greșeli efectuate de personalul responsabil din creditare și urmărire.

La acordarea creditului există posibilitatea ca ofițerul de credit să cunoască insuficient activitatea desfășurată de client și perspectivele acestuia de a realiza performanțe financiare corespunzătoare în viitor.

De asemenea, insuficiența cunoaștere a pieței pe care clientul își desfășoară activitatea, excesiva dependență a clientului de un singur furnizor sau de un singur client, sunt factori care influențează calitatea portofoliului de credite. Există posibilitatea ca unele credite neperformante să apară datorită neprofesionalismului și incompetenței personalului în situațiile în care ofițerul de credite:

permite clientului să-l intimideze, să facă presiuni asupra lui să-l convingă să-i acorde creditul;

se teme să pună întrebări pertinente pentru a nu supăra clientul sau a nu-l pierde;

nu aprofundează analiza activității clientului, pentru a nu se prelungi durata de analiză;

tranzacționează împrumuturi dificile care s-ar cuveni să fie predate unui ofițer de credit cu experiență superioară;

realizează o analiză necorespunzătoare a documentației prezentată de solicitantul creditului;

nu respectă normele în procesul de creditare;

nu asigură garanțiile riscului pe care-l implică creditul respectiv.

După acordarea creditului, cauzele apariției creditelor neperformante decurg din efectuarea unei activități de urmărire defectuoasă a situației clientului prin:

nesolicitare;

neanalizarea informațiilor financiare ale clientului;

nesesizarea impactului produs de schimbările intervenite în condițiile economice asupra clientului în cauză.

Pentru o identificare operativă a clienților care au tendințe de înrăutățire a situației, normele de creditare atrag atenția asupra unor semnale timpurii care pot indica respectivele tendințe.

Astfel, printre semnalele financiare se numără:

înrăutățirea indicatorilor economico-financiari;

evoluția necorespunzătoare a indicatorilor față de alte firme din ramură;

vânzarea unor active importante;

vânzarea unor produse finite la un preț mai mic decât costul de fabricație;

acumulare de stocuri;

abateri de la disciplina contractuală;

diferențe mari între obiectivele propuse și realizarea acestora.

Semnale economice/tehnice sunt:

utilizarea incompletă a capacității e producție;

tehnologii și produse învechite;

poziția modestă deținută în cadrul ramurii în care activează pe piața pe care își vinde produsele;

acționarea în instanță a clientului de către terțe persoane;

modificări ale raporturilor de muncă (revendicări, greve).

De asemenea :

lipsa unui plan coerent de afaceri;

modificări frecvente ale strategiei;

modificări în structura capitalului social;

refuzul de a oferi informații.

sunt cauze mai puțin evidente dar care au rol în creșterea portofoliului de credite neperformante.

În concluzie, atenția personalului trebuie să fie mărită și să mențină rapoarte permanente cu debitorul pentru a evita apariția creditelor problematice.