Banca Central Europeana Si Sistemul European AL Bancilor Centrale

C U P R I N S

=== BANCA CENTRALA EUROPEANA ===

Considerații de ordin istoric

Uniunea Europeană, în forma în care se găsește în prezent, este rezultatul unui îndelungat proces istoric, marcat de numeroasele conflicte ce au avut loc pe continentul european. Mulți gânditori în diferite perioade de timp au văzut rezolvarea acestei probleme printr-o Uniune a țărilor europene.

Primul care a susținut ideea păcii prin organizarea de confederații a fost Platon. În acea vreme, confederația cetăților grecești dispunea de instituții religioase și politice comune, forumul de soluționare a diferendelor dintre cetăți constituindu-l Consiliul amficționilor.

În perioada romană, datorită prevalenței pornirilor războinice, de cucerire, a fost părăsită ideea de arbitraj, romanii neconcepând ideea soluționării în alt mod decât prin război a diferendelor dintre ei și popoarele considerate „barbare”. „Pax romana” – aspirația Romei – avea în vedere unificarea întregii Europe, dar sub dominația romană.

Ideile generoase ale creștinismului au oferit temeiul reluării propunerilor de soluționare pașnică a diferendelor în spiritul religiei creștine și de organizare a unor instituții care să permită menținerea păcii în condițiile când aceasta era amenințată- În această perioadă, papii au servit deseori ca arbitri în litigiile dintre diverși suverani.

În plan teoretic, apar numeroase proiecte de organizare a păcii.

Pierre Dubois, avocat și procuror francez, a scris De recuperatione Terrae Sanctae în care cerea o reformă a Bisericii, un învățământ laic și propunea organizarea unei federații europene cu un organism central , un conciliu format din oameni înțelepți, pricepuți, credincioși și bogați pentru a fi feriți de corupere.

În 1464, regele Boemiei, Georges de Podiebrad propunea regelui Franței Louis XI constituirea unei confederații europene care, limitând suveranitatea statelor, să fie dotată cu instituții comune, cum ar fi o adunare în cadrul căreia să se voteze cu majoritate simplă, și, de asemenea, o Curte de Justiție, un buget federal și o forță armată comună.

În 1598, Albericus Gentilis propune și el un proiect de organizare a statelor pe baze juridice, iar în 1625 Hugo Grotius preconizează o asociație internațională a principilor creștini.

Din aceeași perioadă datează și un proiect foarte îndrăzneț de organizare internațională, elaborat de Emeric Crucé, care sugera pentru prima oară includerea într-o asociație internațională a unor țări necreștine, pentru a se putea asigura astfel o pace veșnică printr-o reglementare juridică și printr-un arbitraj internațional. De menționat este că în acest proiect se sugera, în premieră, adoptarea unei monede internaționale care să faciliteze schimburile dintre țări.

Dintre proiectele timpului respectiv se cuvine a se menționa în mod deosebit proiectul elaborat de Maximilian Bethune, Duce de Sully, ministrul regelui Henric al IV-lea, în 1645, prin care se avansa ideea unității europene și a realizării unei bune înțelegeri între catolici și protestanți.

Planul Sully avea un caracter preponderent politic și propunea o federație europeană din care urma să facă parte 15 principate. Deși federația purta numele de „republică”, conducătorul ei trebuia să fie regele Henric al IV-lea. Președintele federației nu putea fi ales însă de două ori consecutiv și nici din aceeași familie. Parlamentul european urma să cuprindă 66 de membri, care urmau să fie reînnoiți din trei în trei ani. Totodată, se înființau șase consilii regionale, care reprezentau în fond tribunale de arbitraj. Proiectul avea în vedere pentru prima dată încheierea unor tratate speciale de comerț și trafic. El preconiza, în același timp, crearea unei armate unice, cu un efectiv de 75000 de oameni, având ca singură menire să alunge pe turci din Europa și să mărească astfel teritoriul european al federației. Un obiectiv de perspectivă al planului Sully era elaborarea Constituției europene și asigurarea libertății comerțului de-a lungul întregii Mări Mediterane, precum și pe Marea Neagră.

Un entuziast apărător al ideii federaliste a fost, în secolul XVIII, Abatele Saint Pierre. El a elaborat, în 1713, un proiect de constituire a unei Ligi a celor 24 de state creștine, la care urma să se alăture și Turcia, implicând constituirea unui corp reprezentativ (Parlamentul) cu sediul la Utrecht — oraș de care erau legate interesele internaționale ale acelui timp, limitarea forțelor armate la 6000 de soldați pentru fiecare țară, precum și instituirea unui tribunal însărcinat cu judecarea eventualelor conflicte. Proiectul Abatelui Saint Pierre a fost trimis tuturor șefilor de state și oamenilor luminați ai timpului. Cu toate acestea, efectul său a fost redus.

Într-o scrisoare adresată lui Voltaire, regele Frederic cel Mare scria:

„De Saint Pierre mi-a trimis una din cărțile sale, pentru asigurarea păcii veșnice în Europa. Proiectul este frumos și lesne de înfăptuit, dar nu-i lipsește decât ceva pentru a fi îndeplinit: consimțământul Europei și încă ceva tot așa de neînsemnat”.

Mai caustic, cardinalul Fleury, într-o scrisoare trimisă Abatelui, îi sugera următoarele: „Dvs. ați uitat un articol prim în proiectul dvs., acela care ar prevedea – înainte ca principiile dvs. să fie puse în practică – trimiterea unei trupe de misionari ca să pregătească spiritul și mintea principilor”.

Filosoful german lmmanuel Kant a elaborat, în 1795, un proiect de pace veșnică, proiect care însuma principii valoroase, printre care renunțarea la forță, neamestecul și altele. Spre deosebire de ceilalți gânditori amintiți, care preconizau existența unor armate, având chiar efective limitate, Kant se pronunța categoric pentru desființarea armatelor permanente. El propunea, totodată, instituirea unei federații de state, cu o constituție republicană, garantată de anumite legi pozitive internaționale, care să servească drept îndrumări la buna sa organizare.

În testamentul său politic, Napoleon își exprima încrederea că numai prin pace și convingere Europa va putea să pună capăt neînțelegerilor și să se transforme într-un stat federal. „Am fost obligat a îmblânzi Europa prin arme; astăzi trebuie să o convingem. Las fiului meu destulă forță și simpatie pentru ca să poate continua opera mea prin singurele arme ale unei diplomații luminate și conciliatoare… Europa prin legături federale indisolubile … Învingător al Rusiei la 1812, problema păcii ar fi fost rezolvată pe 100 de ani”.

În secolul XIX se remarcă planul prințului Adam Czartoriski, prezentat ministrului William Pitt, prin care se sugera asigurarea păcii eterne printr-o înțeleaptă repartiție între state cu o populație grupată după legătura lor de sentimente și după interesele lor geografice și economice.

În 1821, Joseph de Maestre, în lucrarea sa „Soirées de Sanct Petersburg”, emite ideea unei Societăți a Națiunilor. Tot în această perioadă, revoluționarul italian Mazzini întrezărește o federație europeana printr-o prăbușire a tronurilor, care ar putea determina apariția „tinerei Europe”.

Secolul XIX este, prin excelență, secolul unor propuneri federaliste. La Congresului pacifist de la Paris din 1849, Victor Hugo rostește celebrele cuvinte: „Va veni ziua când armele vor cădea din mâini și bombele tunurilor vor fi înlocuite cu cuvântul și cu dreptul de vot universal al popoarelor … va veni o zi când tunurile nu se vor mai vedea decât prin muzee, și lumea se va mira că au fost vreodată cu putință. . .Și va veni ziua când vom vedea două grupări uriașe: Statele Unite ale Europei și Statele Unite ale Americii dându-și mâna prietenească peste ocean…”.

În 1878, juristul elvețian Johann Kaspar Bluntshchli avansează ideea unei confederații a statelor europene, condusă de un consiliu federal cuprinzând delegați ai tuturor statelor europene și un Senat, însumând delegații parlamentare din partea tuturor statelor membre ale confederației.

Din aceeași perioadă se pot menționa proiectul scriitorului Godin (1883), proiectul lui Frederich Passy și Randal Cremer pentru crearea unei Uniuni Interparlamentare (1888), proiectul lui François Crispy (sfârșitul secolului XIX), discuțiile purtate în cadrul celor două Conferințe de la Haga (1899, 1907) ș.a.

O perioadă fertilă promovării ideilor federaliste se deschide odată cu înființarea Ligii Națiunilor. În 1923 se înființează, la Viena, cunoscuta Asociație Paneuropa, sub președinția contelui Richard V. Coudenhove Kalergi, iar în 1929 scriitorul italian Bartolucci fondează o Asociație de pace în spiritul ideilor extremei drepte.

Marile idei federaliste în perioada interbelică sunt sintetizate în special în două documente: proiectul contelui Kalergi și planul Briand, elaborat la 1 mai 1930 și supus examinării Ligii Națiunilor la 17 mai același an.

Proiectul unui Pact paneuropean elaborat de contele Kalergi cuprindea 20 de articole în care erau enunțate principiile potrivit cărora statele suverane „vor alcătui o alianță eternă pentru a asigura pacea europeană”. Noua organizație urma să poarte titulatura de ‚Statele federale europene”, toți cetățenii statelor federale devenind și cetățeni europeni.

Membrii federației urmau să respecte Pactul Ligii Națiunilor și Pactul Briand-Kellogg, iar diferendele dintre state urmau să fie judecate de o Curte federală. Minoritățile naționale trebuiau să se bucure de drepturi egale cu majoritatea cetățenilor în fața legilor, precum și în ce privește liberul exercițiu al limbii, învățământului, presei și practicarea cultelor religioase.

Organele preconizatei federații erau Consiliul, cuprinzând câte un reprezentant al fiecărui stat, cu drept de vot; Adunarea, însumând delegați ai parlamentelor sau instituțiilor analoge și Curtea federală, care examina conflictele dintre statele federate, decizând totodată în ceea ce privește conflictele dintre autoritățile federale și guvernele statelor federate.

Uniunea Juridică internațională a elaborat și ea un anteproiect de Uniune Europeană, inspirat din ideile lui Aristide Briand. În concepția sa, organizația europeană urma să fie realizată în etape succesive, acționându-se în cadrul Societății Națiunilor. Se prevedeau ca organe ale organizației europene conferințele, un consiliu, comisiile permanente și un secretariat.

Memorandumul Briand, transmis Societății Națiunilor, relua și dezvolta ideile federaliste exprimate de omul politic francez în toată perioada de după primul război mondial, și în special în discursul din 5 septembrie 1929. Memorandumul avea grijă să sublinieze că în cadrul măsurilor preconizate, suveranitatea absolută și independența politică a statelor din Uniune urmau să fie păstrate și respectate întocmai, fără a suferi nici un fel de prejudiciu.

Un rol important era acordat Ligii Națiunilor, Briand considerând că proiectele sale federaliste pot fi realizate numai într-un asemenea cadru. „Nu este vorba acum de a constitui un grup european în afara Societății Națiunilor; ci, dimpotrivă, de a armoniza interesele europene sub controlul și în spiritul Societății Națiunilor, întregind în sistemul său universal, un sistem limitat, cu atât mai efectiv. Realizarea unei organizații federative a Europei va fi întotdeauna raportată Societății Națiunilor ca un element de progres la activul său, din care națiunilor extraeuropene ele însele vor putea beneficia”.

Ideile europene și-au găsit o realizare concretă după cel de al doilea război mondial, când au fost edificate instituțiile comunitare, ale căror competențe au crescut în mod considerabil, dimensiunii economice a integrării adăugându-i-se cu timpul și o puternică dimensiune politică și militară.

„Războiul a lăsat în urma sa atâtea ruine încât nevoile Europei sunt acum mai mari decât capacitatea de a plăti. Este necesar să luăm în considerare un ajutor suplimentar, cu riscul expunerii la o dislocare economică, socială și politică”… Pe 5 iunie, într-un discurs rostit la Universitatea Harvard, secretarul de stat american, generalul Marshall, propune statelor europene să prelungească și să sporească ajutorul economic nord-american, care, la sfârșitul conflictului mondial, îmbrăcase diferite forme. Dar Statele Unite pun o condiție pentru această ofertă, statele europene vor trebui să participe la o instituție însărcinată cu gestiunea colectivă a ajutorului și cu colaborarea unui program de reconstrucție europeană. Aceasta va constitui prilejul desfășurării Conferinței de Cooperare Economică Europeană care va studia bilanțul nevoilor comune. Pe 16 aprilie 1948 este semnată convenția instituind Organizația Europeană de Cooperare Economică. Șaisprezece state sunt părți ale acestei convenții: Austria, Belgia, Danemarca, Franța, Grecia, Islanda, Irlanda, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Regatul Unit, Suedia, Elveția și Turcia, precum și zonele occidentale de ocupație din Germania și teritoriul Triestului. Între timp Uniunea Sovietică a convins „noile democrații” ale Europei centrale și răsăritene să nu accepte oferta americană – în special Cehoslovacia, care se raliase propunerii lui Marshall. Ulterior, două state vor fi admise în OECE, Republica Federală Germania în 1955 și Spania în 1959.

Odată cu lansarea, în cadrul unei conferințe de presă ce a avut loc la Paris, la 9 mai 1950, a planului „Schumann” se trece la o fază hotărâtoare în destinul comunităților europene. La cele trei principii fundamentale ale acestui plan, care urmărea plasarea producției de oțel și cărbune sub o Înaltă Autoritate în cadrul unei organizații deschisă altor țări europene au subscris șase state: Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda. Au urmat nouă luni de negocieri între aceste state care s-au concretizat în adoptarea Tratatului stabilind comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului – CECO – la 18 aprilie 1951.

CECO se prezintă ca un organism cu un înalt grad de integrare, iar instituțional este format din autorități cu caracter supranațional.

Rolul central îl are Înalta Autoritate, organ independent de statele membre, cu funcțiune de gestiune și care reprezintă interesul comunității. Ea dispune de fonduri proprii provenite din prelevări directe percepute asupra agenților economici și taxe vamale unice. Alături de ea mai funcționează alte trei organe: Consiliul de miniștrii – organ interguvernamental, cu funcție de decizie; Adunarea – formată din parlamentari ai țărilor membre, delegați ai Parlamentelor țărilor membre. Acest organ are în principal rolul de control democratic. Cel de-al patrulea organ, Curtea de Justiție care are menirea de a asigura respectarea normelor juridice ale comunității.

La 25 martie 1957 au fost semnate, la Roma Tratatul stabilind Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) sau Piața Comună și Tratatul privind instituirea Comunității Europene a Energiei Atomice (C.E.E.A.) sau Euratom, care, împreună cu tratatul CECO au constituit cadrul legislativ fundamental al integrării economice europene. Intrarea în vigoare a noilor tratate a avut loc la data de 1 ianuarie 1958, ca urmare a ratificări lor de către părțile contractante conform propriilor proceduri constituționale. În ceea ce privește organele celor două comunități se observă diminuarea caracterului supranațional. Înalta Autoritate este înlocuită de o Comisie care, deși reprezintă tot interesul comunității, și-a pierdut caracterul dominant supranațional.

Celelalte trei instituții: Consiliul (de miniștrii), Parlamentul (Adunarea) și Curtea de Justiție își mențin caracterul și în mare parte atribuțiile.

Deși o perioadă au existat, în paralel, 2 sisteme instituționale internaționale, încă de la intrarea în vigoare a „Tratatelor de la Roma”, în 1958 s-a avut în vedere reunirea instituțiilor celor 3 Comunități, în instituții unice, deci realizarea unui sistem instituțional unic. În această direcție, în anul 1965, prin Tratatul de la Bruxelles s-a consfințit fuzionarea Comisiilor și Consiliilor, astfel încât pentru cele trei comunități a ființat o singură Comisie și un singur Consiliu de Miniștrii.

Fuziunea a fost doar instituțională și nu funcțională, deoarece, funcțional fiecare dintre cele patru instituții au continuat să își exercite atribuțiile prevăzute de fiecare din cele trei Tratate constituite.

Semnat în februarie 1986, Actul Unic European (AUE) se prezintă sub forma a două tratate reunite într-un singur instrument. Primul Tratat privește reuniunea dispozițiilor comunitare, iar cel de-al doilea politica externă.

Prin Actul Unic European se instituie Consiliul european, format din șefii de state și guverne din statele membre care nu se confundă cu Consiliul de Miniștrii. Tot prin A.U.E. anumite puteri de decizie au fost transferate de la Consiliu către Comisie. A fost creat un organ de jurisdicție de primă instanță, Tribunalul, care va funcționa alături de Curtea de Justiție.

La întrunirea de la Maastricht din 9-10 decembrie 1991 Consiliul European a pus bazele unui Tratat, act intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 prin care s-a realizat Uniunea Europeană noua formă de integrare bazată pe cele trei Comunități existente.

La 17 iunie 1997, șefii de stat și de guvern ai Uniunii Europene au convenit asupra unui acord politic privind un nou tratat pentru Europa, Tratatul de la Amsterdam, care avea drept obiectiv de a întări eficacitatea și de a răspunde mai bine așteptărilor cetățenilor.

În prima decadă a lunii decembrie 2000 s-au desfășurat la Nisa lucrările ultimului Summit al secolului XX al Uniunii Europene. Elementul central al Summitului l-a constituit dezbaterea asupra unui nou tratat care va cuprinde noi reglementări referitoare la instituțiile principale ale Uniunii Europene și privind unele politici comune. Astfel, a fost elaborat Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001 și intrat în vigoare la cca. doi ani mai târziu, la 1 februarie 2003.

1.2.Delimitări Conceptuale

În lucrarea de față se încearcă a se avea în vedere, pe lângă Banca Centrală Europeană și întreg sistemul monetar european, inclusiv introducerea monedei unice – Euro – toate aceste aspecte, fiind, de altfel, într-o interdependență evidentă.

Pentru a forma o imagine cât mai clară a celor ce vor fi avute în vedere pe parcurs, apare necesară explicarea, pe scurt, a anumitor termeni centrali ai prezentării pe care o vom încerca în continuare.

Astfel de termeni sau noțiuni utilizate foarte des, pot fi:

a. Banca Centrală Europeană – Instituție bancară a Uniunii Europene, înființată la 1 ianuarie 1999 odată cu intrarea în faza a treia a Uniunii Economice și Monetare și introducerea monedei unice „Euro”.

Rolul BCE este acela de a controla, prin instrumente și proceduri financiar-bancare, politica monetară unică a UE, pentru a asigura stabilitatea prețurilor, supravegherea funcționării Sistemului Monetar European și utilizarea Euro.

b. Banca Europeană de Investiții – Înființată la 1 ianuarie 1958, prin Tratatul de la Roma instituind Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.), este instrumentul bancar al Uniunii Europene. B.E.I. acordă împrumuturi și garanții pentru finanțarea unor proiecte de investiții ce contribuie la dezvoltarea echilibrată a Uniunii Europene.

c. ECU – este acronimul de la „European Currency Unit”. A funcționat între 1979-1998, fiind în același timp unitate de cont și unitate monetară europeană pentru statele membre ale UE.

d. EURO – este numele monedei unice europene ce a luat naștere la 1 ianuarie 1999, odată cu intrarea în cea de-a treia fază a Uniunii Economice și Monetare.

Euro dă naștere unuia dintre cele mai mari și mai puternice blocuri comerciale din lume, deși numai 12 din cei 15 membri ai Uniunii Europene fac parte în prezent din zona monedei unice – așa-numita „Zonă euro”.

Cu toate că introducerea Euro nu schimbă faptul că zona monedei unice este alcătuită din țări diverse și foarte independente, ea întărește fără îndoială legăturile economice și politice din regiune și „greutatea” acesteia în economia mondială. Deoarece succesul Euro va fi determinat în cele din urmă de colaborarea guvernelor Uniunii Europene într-o largă varietate de domenii, de la formularea politicii ratei de schimb până la armonizarea sistemelor legale și a politicii de securitate, conceptul unei Europe occidentale ca un singur bloc economic și politic este acum mai aproape ca niciodată.

Privit în această lumină, euro schimbă într-un mod semnificativ balanța globală a puterii.

Noua monedă creează a doua piață ca mărime din lume care folosește o monedă unică, una care este depășită doar de Statele Unite în ceea ce privește producția totală. Zona monedei unice este, per total, de aproape o cincime din producția globală, foarte puțin sub cea care este atribuită Statelor Unite. Când, și dacă Marea Britanie, Suedia, și Danemarca vor intra în zona euro, Europa va depăși cu ușurință Statele Unite în ceea ce privește producția economică mondială. Deja Europa reprezintă casa mai multor persoane (consumatori, investitori și plătitori de impozite) uniți printr-o singură monedă.

În concluzie, se poate spune, fără teama de a greși, că „Zona Euro” a devenit o superputere economică, privită din perspectiva comerțului mondial și a finanțelor globale.

1.3.Aspecte privind evoluția Sistemului Monetar European

A. Planul Werner

La finele anilor ‘60, Comunitatea realizase „în linii generale” uniunea vamală și lansase, cu bune rezultate, Politica Agricolă Comunitară, creând fundamente temeinice pentru adâncirea procesului de integrare.

Evenimentele din 1968 au condus la o autentică explozie a salariilor în Franța și au forțat această țară să devalorizeze moneda în anul următor și să reintroducă controlul asupra circulației capitalurilor. Cronicizarea surplusului comercial german (pe fondul unor evidente semne de slăbiciune a dolarului) a condus la aprecierea mărcii. Acesta a fost semnalul că economiile țărilor membre C.E.E. sunt semnificativ divergente. Totuși, din mai multe puncte de vedere, performanțele macroeconomice ale tuturor țărilor participante la exercițiul integraționist erau similare. Atunci când Consiliul European din 1969 de la Haga a reconfirmat dorința de a se avansa în direcția realizării Uniunii Economice și Monetare (UEM) și dorința de deschidere spre aderarea de noi membri, scopul adâncirii și lărgirii părea foarte posibil.

În această fază, Germania trebuia să se pregătească pentru transferul unei părți din rezervele sale internaționale către o instituție europeană. Franța propunea, la Haga, crearea inițială a unui mecanism de asistență comună pentru dezechilibrele din balanțele de plăți și conturarea unei politici armonizate cu privire la monedele terțe. În pofida acestor poziții relativ diferențiate, s-au obținut angajamente comune conținând linii directoare identice și s-a decis crearea unui grup de experți format din oficiali cu sediul la Haga, crearea inițială a unui mecanism de asistență comună pentru dezechilibrele din balanțele de plăți și conturarea unei politici armonizate cu privire la monedele terțe. În pofida acestor poziții relativ diferențiate, s-au obținut angajamente comune conținând linii directoare identice și s-a decis crearea unui grup de experți format din oficiali naționali și din experți comunitari.

În octombrie 1970, grupul de reflecție astfel constituit, prezidat de Pierre Werner, a realizat un raport detaliat cu privire la modul în care va funcționa UEM care trebuia finalizată până în 1980. Planul Werner a fost deosebit de concret cu privire la obiectivele finale ale UEM care urmau a fi realizate în două etape, până în 1980. Uniunea monetară urma să genereze „convertibilitatea deplină și ireversibilă a monedelor țărilor membre, eliminarea fluctuațiilor cursului de schimb, fixitatea irevocabilă a parităților și cursurilor valutare și completa liberalizare a fluxurilor de capital”. Acest proces trebuia însoțit de menținerea monedelor naționale la început, și pregătirea lansării unei monede unice comunitare.

În legătură cu cadrul instituțional necesar pentru a gestiona procesul, Raportul conține doar succinte referiri. În centrul acestui sistem instituțional era plasat un sistem comunitar al băncilor centrale europene, conceput prin analogie cu Sistemul Federal de Rezerve al S.U.A., care urma a fi conturat în scopul de a elabora și monitoriza elementele de fond ale politicii monetare comune și ale politicii cursurilor de schimb în raport cu monedele terțe. Raportul, în contrast cu eforturile actuale de a defini o structură instituțională a UEM și de articulare a Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC), a fost mai degrabă vag în ceea ce privește rolul autorității monetare comune și a relațiilor sale cu autoritățile politice.

Raportul Werner a fost destul de sugestiv cu privire la politicile unitare în raport cu țările neparticipante la uniunea monetară, licitând necesitatea unui centru decizional de politică economică, subordonat Parlamentului European, care să exercite o influență decisivă asupra politicii economice comunitare, cu referire, în special, la politicile fiscale: Trăsăturile esențiale ale tuturor bugetelor publice și în special modificarea nivelului acestora, natura echilibrelor și metodele de finanțare sau cheltuire a acestora vor fi decise la nivel comunitar; politicile regionale și structurale nu vor mai rămâne la nivelul țărilor membre; se prevedea că la nivel comunitar se va asigura o consultare sistematică și continuă între partenerii sociali”.

Cu toate că Raportul Werner a acordat o mare importanță proceselor determinate de regulile pieței – libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și forței de muncă-, el a statuat că mobilitatea factorilor de producție va fi susținută și prin transferuri de fonduri publice pentru a monitoriza dezechilibrele regionale și structurale care se vor accentua. Analizate prin prisma discuțiilor care se poartă în prezent referitor la UEM, apar două diferențe de abordare, în plus față de practica neglijare a particularităților și procedurilor instituționale. Raportul a acordat o importanță marginală atingerii convergenței macroeconomice și unei inflații reduse, întrucât coeficientul inițial de divergență între participanți era mult mai redus decât în perioada actuală. Aceste diferențe de percepție reflectă, mai degrabă, unghiurile diferite de abordare a modului în care economiile trebuie să evolueze și să interacționeze. Nivelurile de prețuri erau privite a avea o evoluție moderată pe fondul unor negocieri salariale pacifiste, rolul central în dinamica lor revenind evoluției costurilor. Dezechilibrele externe erau atribuite, în principal, diferențelor existente în ceea ce privește măiestria gestionării cererii interne, în special cu ajutorul pârghiilor bugetare, licitând necesitatea centralizării abilităților decizionale în acest domeniu. La acel moment persistau numeroase restricții în calea liberei circulații a capitalurilor și decidenții politici realizau cu greutate că fluxurile speculative de capital pot provoca ample evoluții ale cursurilor de schimb chiar dacă indicatorii macroeconomici nu indicau necesitatea unei ajustări a ratelor de schimb valutar.

Destul de concret și ambițios referitor la prevederile vizând realizarea uniunii economice și monetare, Planul Werner a fost abilitat la nivel politic de către ECOFIN prin rezoluția din 22 martie 1971 cu privire la realizarea pe etape a UEM, prima etapă trebuind să fie atinsă în 1973.

Obiectivele Uniunii Economice și Monetare au fost aprobate și de șefii de guvern și de stat în octombrie 1972. Ușurința cu care s-a realizat consensul s-a datorat celor două particularități interdependente ale abordării-cadru acceptate rapid de cele șase țări membre și de cei trei noi aderenți.

Prima particularitate s-a definit prin numărul foarte redus al constrângerilor din primul stadiu. Aceste constrângeri se bazau pe proceduri de consultări prealabile de coordonare a politicilor economice naționale. La nivel național, deciziile urmau să fie adoptate în baza unor linii directoare comunitare și să fie monitorizate de organismele comunitare, nefiind prevăzute sancțiuni pentru neîndeplinirea lor. Transferul de autoritate nu numai că a fost amânat pentru etapa a doua, dar nu a fost prevăzut un mecanism sau stimulente bazate pe legile pieței pentru a accelera procesul.

O a doua trăsătură a fost aparenta reconciliere pe care Planul Werner o realiza între abordarea economică și cea monetaristă a integrării europene, evidentă în principalele propuneri de la Haga din anul anterior. Abordarea economică, susținută în principal de Germania și Olanda, stipula că, cursurile valutare irevocabil fixe și crearea unei autorități monetare unice sunt obiective care se vor putea realiza doar după o perioadă mai lungă de timp, după. ce se va fi experimentat coordonarea, pe baze voluntariale, se vor fi obținut performanțe economice convergente și se vor fi produs substanțiale transferuri de abilități bugetare de la nivel național la nivelul organelor comunitare. A doua abordare a integrării europene, cu un pronunțat caracter monetarist, susținută de Franța, Belgia și Italia, accentua rolul integrator al adâncirii armonizării monetare în cadrul Comunității. Adoptând o poziție intermediară și subliniind necesitatea realizării de progrese concomitente în spațiul monetar dar și în domeniile adiacente, Planul Wemer a creat un compromis acceptabil în principiu de toate părțile; dezbaterile care au avut loc la acel moment pe marginea acestor subiecte au fost rezumate, 19 ani mai târziu, în Raportul Delors.

Atenția a fost focalizată, atât în Planul Werner, cât și în documentele ulterior adoptate, spre ceea ce constituia un panel echilibrat de politici sectoriale care să se armonizeze în stadiul final. În acest proces, coordonarea monetară și managementul minuțios al cursurilor de schimb s-au bucurat de cea mai mare atenție. Aceste insuficiențe nu s-au aflat în centrul dezbaterilor cu privire la conținutul Raportului și al eforturilor de aplicare a prevederilor sale în prima fază.

Raportul Werner nu a fost niciodată implementat cu toate că obiectivele Uniunii Economice și Monetare au fost în totalitate aprobate de ECOFIN în martie 1971. Consiliul Ministerial de la acea dată nu a acceptat necesitatea creării unor noi instituții în afara celor deja existente și, prin urmare, nu a sesizat necesitatea modificării Tratatului de la Roma. Respingerea ideii unui centru de decizie economică nu este surprinzătoare, dat fiind faptul că, nici în prezent, centralizarea politicilor fiscale, prevăzută de Planul Werner, nu s-a dovedit posibil de realizat în practică. Eșuarea tentativei de a demonstra necesitatea unei instituții comune de politică monetară s-a datorat incompatibilității acestei idei cu percepția existentă în acea perioade asupra stadiului de uniune monetară și rolului important acordat Fondului Monetar Internațional care, la momentul respectiv, crea posibilitatea menținerii unor cursuri de schimb fixe, fără să fie nevoie de alte instituții monetare.

Neșansa momentului pentru aplicarea Planului Wemer a fost că a coincis cu eșecul sistemului de la Bretton Woods.

În plus, stabilitatea cursurilor de schimb care a caracterizat începutul anilor ‘60 a fost obținută într-un climat economic în care stabilitatea cursurilor nu era legată de sacrificarea unor obiective ale politicilor economice interne. Ratele inflației erau reduse și, practic, asemănătoare în țările europene până în 1973, iar șomajul era moderat; de aceea nu erau necesare nici politici fiscale și monetare riguroase pentru a corecta dezechilibre importante. Mai mult, la acel moment, mobilitatea capitalurilor era încă modestă, ceea ce dădea un oarecare „răgaz” politicilor monetare pe termen scurt.

B. Șarpele monetar european. Sistemul de la Bretton Woods.

În timpul acordurilor de la Bretton Woods, Statele Unite se angajează să vândă aur la 35 de dolari uncia. Țările membre dețin dolari, fapt care nu pune probleme atâta timp cât sunt asigurate că îi pot converti în aur. Dar când, la începutul anilor `60, suma totală de dolari deținută în străinătate depășește suma în aur al FED, incertitudinea legată de convertibilitatea în aur face sistemul mai puțin credibil. Când prețul aurului pe piața privată depășește 35 de dolari uncia, băncile centrale sunt tentate să-și convertească dolarii ca să cumpere aur mai ieftin pe lângă FED. Din cauza dolarilor care ies din Statele Unite și a temerii că țările europene ar cere convertibilitatea lui în aur, Statele Unite sfârșesc prin a suspenda convertibilitatea dolarului în aur la 15 august 1971.

În lunile care urmează suspendării convertibilității în aur a dolarului discuțiile asupra viitorului sistemului monetar internațional se încheie cu Acordurile de la Washington, în decembrie 1971. Marjele de fluctuație ale țărilor europene în raport cu dolarul sunt lărgite de la ± 1% la 2,25%, ceea ce înseamnă implicit că două țări europene pot avea o marjă maximală de 9%. Considerând acest interval excesiv și dorind să se protejeze împotriva variațiilor dolarului, cele șase țări ale Comunității Europene – apoi Danemarca, Regatul Unit, Irlanda și Norvegia puțin după aceea – reduc la jumătate, în martie 1972, marja maximală între ele, adică 4,5%. Cu această constrângere adițională, sistemul a fost numit „șarpele” monetar în „tunel”.

Chiar după punerea în aplicare a sistemului, Regatul Unit și Irlanda părăsesc șarpele în iunie 1972 și Italia în februarie anul următor. Acestea nu sunt singurele defecțiuni în sistemul nou creat, Statele Unite coborând din nou cursul dolarului.

Statele Unite și țările europene iau decizia unei fluctuații generalizate în martie 1973, ceea ce marchează abandonul definitiv al sistemului Bretton Woods și al „tunelului”.

c. Crearea și funcționarea Sistemului Monetar European.

Crearea Sistemului Monetar European a fost negociată în cursul anului 1978, având, mai degrabă, determinanți politici decât economici. Inițiativa acestui salt real în planul integrării monetare europene s-a concentrat la cel mai înalt nivel de decizie politică, și a fost, încă de la început, promovată în afara cadrului uzual al arhitecturii decizionale comunitare.

O serie de propuneri de extindere a procesului de integrare monetară europeană au apărut în condițiile unei perioade de mari frământări și volatilitate la nivel european și internațional. Un număr redus de analiști puteau anticipa, la sfârșitul anului 1977, apariția unei noi și radicale inițiative care să poată relansa, din temelii, procesul de integrare monetară.

Ideea introducerii unei noi monede compozite (ECU), în locul revenirii la un „șarpe valutar” revizuit și lărgit, bazată pe o nouă arhitectură de parități bilaterale, a fost pe larg explicată și îndelung disputată. Această inițiativă se inspira din discuțiile purtate în cadrul Comitetului celor 20 care a propus reformarea mecanismelor de intervenție într-un Sistem Monetar Internațional nou, modificat. Una dintre propuneri viza să confere DST, redefinit în 1976 ca un coș format din numai șase valute, un rol de pivot sau ancoră comună în cadrul unui sistem monetar global, mai sistematic, principalul avantaj fiind creșterea transparenței intervențiilor

Cu ocazia ECOFIN, din martie 1977, s-a lansat propunerea ca Comitetul Guvernatorilor Băncilor Centrale și Comitetul Monetar să-și extindă consultările și asupra problematicii legate de evoluția cursurilor de schimb.

Abaterea unei monede de la media comunitară ponderată ca expresie a coșului ECU, în orice sens, declanșa automat obligația țării în cauză de a interveni pe piața valutară. Deși susținătorii sistemului bazat pe ECU, cu toate că nu de puține ori au arătat că acesta va funcționa riguros, nu scăpau din vedere posibilitatea confruntării cu situații în care Marca germană să devină divergentă, lansând provocări autorităților germane care aveau de ales între aprecierea mărcii și relaxarea politici monetare. Pornind de la același considerente, autoritățile germane, susținute de cele olandeze și daneze, s-au pronunțat ferm împotriva convenirii unor intervenții obligatorii, prin modificarea cursului în ECU al monedei naționale. Germania împărtășea opțiunea franceză, conform căreia marca va cunoaște o evoluție pozitivă în raport cu media ponderată și acest sistem bazat pe ECU va împinge marca în prima linie a procesului de intervenție cu consecințe imprevizibile în planul controlului monetar.

Rolul coșului ECU în cadrul Sistemului Monetar European și în procesul de tranziție către Uniunea Economică și Monetară a continuat să fie subiectul unor aprinse controverse. Cea mai mare parte a disputelor s-a concentrat asupra dimensiunii „private” a ECU și asupra detaliilor tehnice legate de această monedă compozită. Ca o concesie față de această atitudine, acordarea unui rol subsecvent pentru ECU, a fost așa-numitul „compromis belgian”, care propunea calcularea unui indicator de divergență exprimat în ECU în scopul îmbunătățirii procesului de coordonare a politicilor macroeconomice.

Încurajarea discretă a Sistemului Monetar European s-a concretizat în conferirea rolului de activ de rezervă și mijloc de decontare între băncile centrale pentru ECU.

Obiectivul de creare a unei „zone de stabilitate monetară” a fost inspirat de îmbunătățirea performanțelor economice în cadrul CEE unde decalajele de dezvoltare se atenuau și ratele inflației erau în scădere, acestea fiind evoluții cu repercusiuni pozitive la nivelul cursurilor de schimb.

Pe baza deciziei ferme a celor opt țări membre ale CEE, SME era gata de „start” la 1 ianuarie 1979, nici una din țări nesolicitând, la început, revizuirea ratelor centrale de schimb. Aplicarea concretă a SME a întârziat, acest fapt fiind realizat, efectiv, abia la 13 martie 1979, pentru a se putea rezolva problema reducerii progresive a sumelor monetare compensatorii și cea a trecerii la o nouă unitate monetară comună care să mențină stabilitatea PAC.

În cadrul sistemului nou creat au apărut două angajamente principale:

limitarea deprecierii sau aprecierii unei monede în raport cu altele la maximum 2,25% de o parte și de alta a unui curs „pivot”;

punerea la dispoziția Fondului European de Cooperare Monetară a 20% din rezerva de aur și dolari, ceea ce garantează un drept la împrumuturi pe termen mediu și scurt.

În opoziție cu situația anterioară, unde misiunea ajustării aparținea exclusiv Băncii Centrale a țării a cărei monedă cunoștea o criză, în S.M.E. intervențiile sunt concertate: ele angajează cele două Bănci centrale, ale căror monede sunt plasate la extreme.

d. De la Sistemul Monetar European la Uniunea Economică și Monetară.

Determinanții de fond, operaționali și instituționali ai SME nu s-au modificat semnificativ în perioada 1979-1993, deși climatul european și internațional a cunoscut schimbări substanțiale. Cu toate acestea, ca înfățișare agregată, sistemul s-a transformat permanent, realitate ce poate fi asimilată ca dovadă a faptului că arhitecții săi doreau să învețe din experiența sa și să contureze un mecanism mai generos și mai coerent dându-i o dimensiune, mai degrabă, ofensivă, decât defensivă. Chiar de la apogeul său funcțional, anii 1992-1993, sistemul a fost supus la o serie de provocări derivate din: aprecierea unora dintre monedele participante, unificarea Germaniei și redefinirea priorităților noului stat în planul politicii macroeconomice și monetară, dubiile manifestate de anumite grupuri privind capacitatea sistemului de a răspunde noilor cerințe rezultate din Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene din 1992, slăbiciunile dolarului american și, nu în ultimul rând, presiunile speculative semnificative manifestate pe o piață valutară internațională tot mai volatilă.

După ce în septembrie 1992, două monede importante – lira italiană și lira sterlină -‚ au părăsit sistemul, tensiunile s-au amplificat, iar ECOFIN și băncile centrale au decis, la 1 august 1993, să lărgească marjele de fluctuație de la +/-2,25% la +/-15%.

Perioada 1994-1999 constituie, practic, etapa a doua de trecere de la Sistemul Monetar European la Uniunea Economică și Monetară axată în special pe liberalizarea circulației capitalurilor. Pe parcursul acestei perioade urma să fie nominalizat grupul de țări (cel puțin zece) care urma să participe la stagiul 3 al realizării Uniunii Economice și Monetare – introducerea efectivă a monedei unice europene. Crearea Băncii Centrale Europene a fost precedată de crearea Institutului Monetar European care a început să funcționeze la 1 ianuarie 1994.

Art. 109 F din Tratatul instituind Comunitatea Europeană stipulează înființarea unui Institut Monetar European (IME), ca o măsură pentru realizarea celei de-a doua etape a Uniunii Economice și Monetare.

IME avea personalitate juridică în virtutea art. 109 F, paragraful 1 din Tratat, bucurându-se în fiecare din statele membre de capacitatea juridică cea mai largă recunoscută persoanelor juridice de legislația națională. În mod special, Institul Monetar European putea să dobândească și să înstrăineze bunuri mobile și imobile și să stea în justiție

IME este un pilon de bază al integrării europene și este precursorul SEBC. Deși în momentul de față el nu mai există, locul său fiind luat de la 1 ianuarie 1999 de Banca Centrală Europeană, am considerat oportună prezentarea sa, pentru o mai buna înțelegere a mecanismului comunitar de integrare economică și monetară în baza prevederilor articolului mai sus menționat, a Protocolului 4 din TUE privind Statutul Institutului Monetar European și a altor reglementări comunitare, vom face în continuare această prezentare.

1.4. Apariția, personalitatea juridică,

Obiectivele, sarcinile și funcțiile I.M.E.

Institutul Monetar European s-a constituit în conformitate cu articolul 109 F din Tratatul instituind CE; el și-a îndeplinit funcțiile și și-a desfășurat activitățile în conformitate cu dispozițiile Tratatului și ale Statutului său, prevăzut în Protocolul 4 al TUE. Sediul IME a fost la Frankfurt, iar operațiunile sale s-au realizat în ECU.

Membrii IME au fost băncile centrale ale statelor membre (băncile centrale naționale); „Institutul Monetar Luxemburghez” este considerat bancă națională a Luxemburgului. În virtutea art. 109 F din Tratat, Comitetul guvernatorilor și Fondul european de cooperare monetară (FECOM) se dizolvă, toate activele și pasivele FECOM transferându-se automat și integral IME.

I.M.E. a contribuit la realizarea condițiilor necesare trecerii la cea de-a treia fază a Uniunii Economice și Monetare, în special prin:

intensificarea coordonării politicilor monetare pentru a asigura stabilitatea prețurilor;

efectuarea pregătirilor necesare pentru constituirea Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC), pentru implementarea unei politici monetare unice și pentru crearea unei monede unice, în cea de-a treia fază:

monitorizarea funcționării Sistemului Monetar European;

supravegherea dezvoltării ECU (înlocuit, ulterior, cu Euro).

Principalele sarcini ale IME au fost prevăzute de către art. 4 al Protocolului și erau următoarele:

intensifica cooperarea între băncile centrale naționale;

intensifica coordonarea politicilor monetare ale statelor membre pentru a asigura stabilitatea prețurilor;

efectua consultări asupra problemelor care țineau de competența băncilor centrale naționale și care priveau stabilitatea instituțiilor și piețelor financiare;

prelua funcțiile FECOM;

facilita utilizarea ECU și îi supraveghea dezvoltarea, inclusiv buna funcționare a sistemului de compensații în ECU;

efectua cu regularitate consultări cu privire la evoluția politicilor monetare și utilizarea instrumentelor de politică monetară;

era consultat, în mod normal, de autoritățile monetare naționale înainte ca acestea să ia decizii privind politica monetară în contextul cadrului comun al coordonării exacte.

Până cel târziu la 31 decembrie 1996, IME a precizat cadrul reglementar, organizatoric și logistic de care avea nevoie SEBC pentru îndeplinirea sarcinilor sale în cadrul celei de-a treia faze, în conformitate cu principiul unei economii de piață deschise, în care concurența să fie liberă. Acest cadru este prezentat de Consiliul IME Băncii Centrale Europene, la data constituirii ei, pentru ca aceasta să ia o decizie.

O dată pe an, IME adresa Consiliului un raport asupra stadiului pregătirilor pentru cea de-a treia fază a UEM; aceste raporturi conțineau o evaluare a progreselor înregistrate pe calea realizării convergenței comunitare, precum și măsurile și cerințele pentru realizarea politicii monetare unice.

În special, conform articolului 109 F, paragraful 3 din Tratat, IME:

a pregătit instrumentele și procedurile necesare aplicării politicii monetare unice în cursul celei de-a treia etape;

a promovat armonizarea regulilor și practicilor cu privire la colectarea datelor, elaborarea și difuzarea statisticilor din domeniile care țineau de competența sa;

a elaborat regulile operațiunilor pe care trebuiau să le întreprindă băncile centrale naționale în cadrul SEBC;

a promovat eficiența plăților transfrontaliere;

a supervizat pregătirea tehnică a bancnotelor Euro (alegerea temei, avizarea dimensiunilor și a materialului, selecționarea tipografiilor, etc.).

funcțiile I.M.E.

Funcțiile Institutului Monetar European se împărțeau în două categorii:

funcții consultative și

funcții operaționale și tehnice.

Funcțiile consultative erau enunțate în art. 5 din Protocolul 4 al TUE.

Prin împuternicirea dată de art. 109, paragraful 4 din Tratat, Consiliul IME era împuternicit să formuleze avize sau recomandări asupra orientării generale a politicii monetare și a politicii de schimb, precum și asupra măsurilor aferente acestora luate în fiecare stat membru al Uniunii. IME putea să prezinte guvernelor și Consiliului avize sau recomandări cu privire la politicile susceptibile să afecteze situația monetară internă sau externă în Uniune și, în special funcționarea SME.

Consiliul IME putea, totodată, să adreseze recomandări autorităților monetare din statele membre în legătură cu realizarea politicii lor monetare.

IME era consultat de Consiliu asupra oricărui act comunitar (aviz, recomandare, decizie) propus în domeniul care ținea de competența sa. În limitele și în condițiile fixate de Consiliu și după consultarea Parlamentului European și a IME, acesta din urmă era consultat de autoritățile statelor membre în legătură cu orice proiect legislativ în domeniul care ținea de competența sa.

Legislația conținea și o prevedere referitoare la posibila lărgire a competențelor IME astfel, Consiliul, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului European și a IME, putea să-i încredințeze acestuia și alte sarcini pentru pregătirea celei de-a treia etape.

Publicarea avizelor și a recomandărilor IME era decisă de acesta, în unanimitate. Rapoartele publicate de IME sunt puse gratuit la dispoziția persoanelor interesate.

Art. 109 F făcea câteva precizări referitoare la rolul IME în paragraful R. Astfel, în cazurile în care Tratatul CE atribuia BCE un rol consultativ, referirile la BCE erau considerate că se referă la IME, până la înființarea BCE, iar în cazurile în care același tratat atribuia IME un rol consultativ, referirile la IME sunt considerate că se referă la Comitetul guvernatorilor.

În ceea ce privește funcțiile operaționale și tehnice, în conformitate cu art. 6 al Protocolului 4 al TUE, IME:

asigura multilateralizarea soldurilor care rezultau din intervențiile băncilor centrale naționale asupra monedelor comunitare și multilateralizarea lichidării intracomunitare a soldurilor;

administra mecanismul de finanțare pe termen foarte scurt prevăzut în acordul dintre băncile centrale ale statelor membre ale Comunității Economice Europene, care stabilea modalitățile de funcționare a SME, și sistemul de suport monetar pe termen scurt, prevăzut în acordul încheiat de băncile centrale ale statelor membre ale Comunității Economice Europene la 9 februarie 1970, cu toate modificările ulterioare;

exercita funcțiile prevăzute în art. 11 din Regulamentul Consiliului CEE nr. 1969/88, din 24 iunie 1988, care introducea un mecanism unic de suport financiar pe termen mediu al balanțelor de plăți ale statelor membre.

IME putea să primească rezerve monetare din partea băncilor centrale naționale și putea să emită ECU în schimbul acestor active, în vederea aplicării acordului SME; acești ECU puteau fi utilizați de IME și de băncile centrale naționale ca mijloc de plată, precum și pentru operațiunile dintre aceste bănci și IME. IME lua măsurile administrative necesare pentru punerea în aplicare a acestor măsuri.

IME putea acorda autorităților monetare ale țărilor terțe și instituțiilor monetare internaționale statutul de „alți deținători” de ECU și putea stabili clauzele și condițiile privind dobândirea, deținerea sau utilizarea acestor ECU de către „alți deținători”.

IME avea dreptul să dețină și să gestioneze rezerve în valută în calitate de agent pentru băncile centrale naționale și la cererea acestora, băncile centrale naționale care au depus aceste rezerve beneficiau și, respectiv, suportau profiturile și pierderile aferente acestor rezerve. IME exercita această funcție pe baza contractelor bilaterale, în conformitate cu regulile stabilite printr-o decizie a IME; aceste reguli erau menite să garanteze că operațiile realizate cu aceste rezerve nu afectează politica monetară și politica de schimb duse de autoritatea monetară a unui stat membru și că aceste operații respectau obiectivele IME și nu dăunau bunei funcționări a mecanismului de schimb al Sistemului Monetar European.

1.5.Administrarea I.M.E. și resursele sale financiare

I.M.E. a fost condus și gestionat de Consiliul I.M.E..

Consiliul IME se compunea din președinte și guvernatorii băncilor centrale naționale, dintre care util era vicepreședintele; dacă un guvernator era împiedicat să participe la o reuniune, el putea desemna un alt reprezentant al instituției sale.

Membrii Consiliului IME, care erau reprezentanții instituțiilor lor, acționau pe propria răspundere în ceea ce privește activitatea lor. În exercitarea competențelor și în îndeplinirea misiunilor și a îndatoririlor care i-au fost atribuite prin Tratat și prin Statut, Consiliul IME nu putea să solicite și nici să accepte instrucțiuni din partea instituțiilor sau organelor comunitare ori a guvernelor statelor membre. Instituțiile și organele comunitare, precum și guvernele statelor membre s-au angajat să respecte acest principiu și să nu încerce să influențeze Consiliul IME în îndeplinirea sarcinilor sale.

Președintele era numit de comun acord de guvernele statelor membre, la nivelul șefilor de stat sau de guvern, la recomandarea Comitetului guvernatorilor sau a Consiliului IME, după caz, și după consultarea Parlamentului European și a Consiliului European. Președintele era ales dintre persoanele a căror autoritate și experiență profesională în domeniul monetar sau bancar erau recunoscute; președintele IME trebuia să fie cetățean al unui stat membru al Comunității Europene.

Consiliul IME desemna și un vicepreședinte. Președintele și vicepreședintele erau numiți pentru o perioadă de trei ani.

Președintele își exercita funcția ca activitate cu program complet. În afara cazului în care a obținut în mod excepțional o dispensă din partea Consiliului IME, el se angaja să nu desfășoare nici o altă activitate profesională, indiferent dacă aceasta era remunerată sau nu. Președintele avea următoarele atribuții:

pregătea și prezida reuniunile Consiliului IME;

prezenta în raporturile exterioare punctul de vedere al IME;

era responsabil pentru gestionarea curentă a IME;

putea fi audiat, la cererea Parlamentului European sau din proprie inițiativă, de comisiile competente ale Parlamentului European.

În absența președintelui, funcțiile acestuia erau exercitate de către vice-președinte.

Condițiile de angajare a președintelui, în special retribuția, pensia și alte avantaje privind securitatea sa socială făceau obiectul unui contract încheiat cu IME și erau stabilite de Consiliul IME la propunerea unui comitet compus din trei membri numiți, după caz, de Comitetul guvernatorilor sau de Consiliul IME și trei membri numiți de Consiliul European. Președintele nu avea drept de vot cu privire la aceste chestiuni.

Dacă președintele nu mai îndeplinea condițiile necesare exercitării funcțiilor sale sau dacă a comis o greșeală gravă, Curtea de Justiție putea să-l demită, la cererea Consiliului IME.

Consiliul IME era organul abilitat să adopte regulamentul interior al IME. Consiliul IME stabilea regimul aplicabil personalului IME. Curtea de Justiție era competentă pentru orice litigiu existent între IME și funcționarii săi. Consiliul IME se reunea de cel puțin zece ori pe an; reuniunile sale erau confidențiale. Consiliul, hotărând în unanimitate, putea decide să facă public rezultatul deliberărilor sale. Fiecare membru al Consiliului, sau persoana desemnată de el să-l reprezinte, avea un vot.

Membrii Consiliului IME și personalul acestei instituții erau obligați, chiar și după încetarea exercitării funcțiilor lor, să nu divulge informațiile care, prin natura lor, erau sub incidența secretului profesional. Persoanelor care aveau acces la date reglementate de norme comunitare care impuneau obligația păstrării secretului, le erau aplicabile aceste norme.

IME se angaja din punct de vedere juridic față de terți, prin președinte sau vicepreședinte, ori prin semnătura a doi membri ai personalului său, autorizați în mod corespunzător de către președinte să semneze în numele I.M.E..

Consiliul IME lua decizii cu majoritatea simplă a membrilor săi, cu excepția următoarelor situații, când era necesară unanimitatea; aprobarea cadrului reglementar, organizatoric și logistic de care are nevoie SERC pentru îndeplinirea sarcinilor sale în cadrul celei de-a treia faze; publicarea avizelor și recomandărilor adoptate; administrarea rezervelor monetare ale băncilor centrale naționale și acordarea statutului de „alți deținători” de ECU unor autorități monetare ale țărilor terțe.

Domeniile care necesitau o majoritate de 2/3 erau:

formularea de opinii și recomandări cu privire la orientarea politicii monetare și valutare a fiecărui stat membru;

deținerea și gestionarea rezervelor în valută în calitate de agent pentru băncile centrale naționale și la cererea acestora;

folosirea (administrarea) resurselor financiare proprii și adoptarea directivelor în care sunt stabilite metodele pentru realizarea condițiilor necesare SERC pentru îndeplinirea sarcinilor sale în cea de-a treia fază.

IME se bucura pe teritoriul statelor membre de privilegiile și imunitățile necesare îndeplinirii sarcinilor sale (art. 21).

Art. 16 din Protocolul nr. 4 al TUE este cel care reglementează resursele financiare ale I.M.E..

IME era dotat cu resurse proprii; cuantumul acestora era determinat de consiliul IME, în vederea asigurării venitului apreciat ca fiind necesar pentru acoperirea cheltuielilor administrative implicate de îndeplinirea sarcinilor și funcțiilor I.M.E.

Art. 16.2 prevede că resursele IME, astfel determinate, erau constituite din contribuțiile băncilor centrale naționale în conformitate cu grila de repartiție avută în vedere de art. 29.1 din Protocolul 3 al TUE privind Statutul SEBC și al BCE, și vărsate la data constituirii IME. În acest scop, datele statistice utilizate pentru determinarea grilei erau furnizate de Comisie, în conformitate cu regulile adoptate de Consiliu, hotărând cu majoritate calificată la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului European, a Comitetului guvernatorilor și a Comitetului monetar cu caracter consultativ prevăzut de art. 109 C din Tratatul CE.

Consiliul IME, hotărând cu majoritate calificată, determina modalitățile de plată a contribuțiilor.

Exercițiul financiar al IME începea în prima zi a lunii ianuarie și se încheia în ultima zi a lunii decembrie. Consiliul IME adopta bugetul anual înaintea începerii fiecărui exercițiu financiar.

Conturile anuale erau întocmite în conformitate cu principiile stabilite de Consiliul IME. Conturile anuale erau aprobate de Consiliul IME, iar apoi erau publicate.

Conturile anuale erau verificate de auditori externi independenți, agreați de Consiliul IME. Auditorii aveau putere deplină pentru a examina toate registrele și conturile IME și pentru a obține toate informațiile asupra operațiunilor acestuia.

Orice excedent al IME era transferat în următoarea ordine (art. 17.5):

sumă care urma a fi determinată de Consiliul IME era transferată fondului general de rezervă al I.M.E.;

restul excedentului era distribuit băncilor centrale naționale conform grilei prevăzute în art. 16.2.

Dacă exercițiul financiar al IME se solda cu o pierdere, aceasta se compensa din fondul general de rezervă al IME; pierderile rămase se compensau prin contribuțiile băncilor centrale naționale în conformitate cu grila prevăzută de art. 16.2.

IME, care avea personalitate juridică în virtutea art. 109 F, paragraful 1 din Tratat, se bucura în fiecare din statele membre de capacitatea juridică cea mai largă recunoscută persoanelor juridice de legislația națională. În mod special, el putea să dobândească și să înstrăineze bunuri mobile și imobile și să stea în justiție.

Conform art. 15.1 din Protocol, în exercitarea funcțiilor sale și conform condițiilor prevăzute în statutul său, IME:

formula avize;

făcea recomandări;

adopta directive și lua decizii adresate băncilor centrale naționale.(Art1.5din Protocol).

Avizele și recomandările IME nu aveau caracter obligatoriu.

Consiliul IME putea adopta directive, în care erau stabilite rnetodele pentru realizarea condițiilor necesare SEBC pentru îndeplinirea sarcinilor sale în cea de-a treia fază; directivele IME nu erau nici ele obligatorii.

Deciziile IME erau obligatorii pentru destinatari în privința tuturor elementelor lor, fără a aduce atingere responsabilității autorităților competente pentru dirijarea politicii monetare din statele membre respective.

Art. 19 din Protocolul 4 reglementa problematica controlului jurisdicțional al IME.

Actele juridice ale IME erau supuse, în cazurile și condițiile prevăzute în Tratatul privind UE, controlului și interpretării Curții de Justiție; dacă actul a fost anulat sau omisiunea a fost declarată contrară prevederilor Tratatului, IME era obligat să ia măsurile necesare pentru a executa hotărârea Curții de Justiție.

Litigiile dintre I.M.E., pe de o parte, și creditorii săi, debitorii săi sau orice alte persoane, pe de altă parte, erau soluționate de instanțele naționale competente, în afara cazurilor când a fost declarată competentă Curtea de Justiție.

Regimul răspunderii IME era cel prevăzut în art. 215 din Tratatul CE; astfel, răspunderea contractuală a Comunității era guvernată de Legea aplicabilă contractului în cauză, iar în materia răspunderii extracontractuale, Comunitatea trebuia să repare, conform principiilor generale de drept comune statelor membre, daunele produse de instituțiile sale sau de agenții săi aflați în exercițiul funcțiunii lor. Acest articol se aplica în aceleași condiții și daunelor produse de IME sau de agenții săi aflați în exercițiul funcțiunii lor.

Decizia IME de a sesiza Curtea de Justiție era luată de către Consiliul IME.

Lichidarea i.m.e.

Art. 23 din Protocolul 4 al TUE prevede că, în conformitate cu art. 109 L din Tratatul CE, IME este lichidat în momentul constituirii Băncii Centrale Europene (B.C.E.). Toate activele și pasivele IME sunt transferate în mod automat către BCE. Acesta lichidează IME în conformitate cu art. 23, iar lichidarea trebuie să fie încheiată la începutul celei de-a treia faze.

Toate creanțele și datoriile care au rezultat din mecanismul de finanțare pe termen foarte scurt și din mecanismul de suport monetar pe termen scurt s-au regularizat până în prima zi a celei de-a treia faze.

Art. 23.4 stipulează că toate activele și pasivele rămase de la IME vor fi lichidate, iar surplusul rămas în urma acestei lichidări este distribuit băncilor centrale naționale conform grilei prevăzută la art. 29.1 din Protocolul 3 privind Statutul SEBC și al BCE. Consiliul IME putea lua măsurile necesare aplicării acestor prevederi.

Odată cu constituirea BCE, președintele IME demisionează.

Capitolul II

Banca Centrală Europeană (B.C.E.) și

Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.)

2.1.Înființarea B.C.E. – sarcini și obiective

Odată cu intrarea în a treia fază a Uniunii Economice și Monetare își intră în atribuții Banca Centrală Europeană și Sistemul European al Băncilor Centrale configurând principalul cadru instituțional al Uniunii Economice și Monetare. Sediul B.C.E. a fost stabilit la Frankfurt, ca și sediul I.M.E.

Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.) și Banca Centrală Europeană (B.C.E.) se constituie în virtutea articolului 4 A din Tratatul privind Uniunea Europeană; acestea își îndeplinesc sarcinile și își desfășoară activitățile în conformitate cu dispozițiile Tratatului și ale Statutului Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene existent într-un Protocol anexat Tratatului privind Uniunea Europeană (Protocolul 3 al T.U.E.).

S.E.B.C. este compus din Banca Centrală Europeană și băncile centrale naționale.

Obiectivul principal al S.E.B.C. este menținerea stabilității prețurilor. Fără a aduce atingere obiectivului stabilității prețurilor, SEBC sprijină politicile economice generale din Comunitate, pentru a contribui la realizarea obiectivelor Comunității, acționând în conformitate cu principiile economiei de piață cu liberă concurență, favorizând o alocare eficientă a resurselor.

După cum se observă din cele prezentate mai sus prin obiectivul principal al ei, Banca Centrală Europeană, diferă de instituția „similară” americană, FDE. Aceasta din urmă are în vedere două obiective importante și concomitente: menținerea șomajului la un nivel scăzut și stabilitatea prețurilor.

Sarcinile fundamentale ale S.E.B.C. sunt:

de a implementa politica monetară a Comunității;

de a desfășura operații de schimb;

de a deține și administra rezervele oficiale ale statelor membre;

de a promova un sistem de plăți eficient.

Sistemul European al Băncilor Centrale contribuie la buna conducere a politicilor promovate de autoritățile competente în ceea ce privește controlul prudențial al instituțiilor de credit și stabilitatea sistemului financiar.

B.C.E. este consultată:

în privința oricărui act comunitar propus în domeniile care țin de competența sa;

de autoritățile naționale, în privința oricărui proiect legislativ în domeniile care țin de competența sa, dar în limitele și în condițiile fixate de Consiliu;

În domeniile care țin de competența sa, BCE poate prezenta avize instituțiilor sau organelor comunitare competente sau autorităților naționale.

Pentru realizarea sarcinilor Sistemului European de Bănci Centrale, Banca Centrală Europeană, asistată de băncile centrale naționale, colectează informațiile statistice necesare, fie de la autoritățile naționale competente, fie direct de la agenții economici. În acest scop, ea cooperează cu instituțiile și organele comunitare, precum și cu autoritățile competente ale statelor membre sau ale statelor terțe și cu organizațiile internaționale.

Banca Centrală Europeană este însărcinată ca, atunci când este necesar, să promoveze armonizarea regulilor și practicilor privind colectarea, prelucrarea și difuzarea datelor statistice din domeniile care țin de competența sa.

Consiliul stabilește persoanele fizice și juridice care au obligația declarării, regimul de confidențialitate și regulile adecvate de executare și de sancționare.

În domeniul cooperării internaționale, în vederea îndeplinirii sarcinilor încredințate SEBC, BCE decide modul de reprezentare a S.E.B.C.

BCE și, cu autorizarea sa, băncile centrale naționale sunt abilitate să participe la instituțiile monetare internaționale.

În exercitarea competențelor și în îndeplinirea obiectivelor și îndatoririlor care le sunt conferite prin prezentul tratat și prin prezentul statut, nici BCE, nici o bancă centrală națională și nici un membru al organelor lor de decizie nu pot solicita sau accepta instrucțiuni din partea instituțiilor sau a organelor comunitare, a guvernelor statelor membre sau a oricăror alte organisme. Instituțiile și organele comunitare, precum și guvernele statelor membre se angajează să respecte acest principiu și să nu încerce să influențeze membrii organelor de decizie ale BCE sau ale băncilor centrale naționale în îndeplinirea sarcinilor lor.

2.2.Organizarea b.c.e.

Structura organizatorică a Băncii Centrale Europene (B.C.E.) este tripartită, în cadrul acesteia desfășurându-și activitatea următoarele organe:

Consiliul guvernatorilor (organ de decizie);

Comitetul director (organ de administrație);

Consiliul general (organ de execuție).

SEBC este condus de organele de decizie ale B.C.E.

Banca Centrală Europeană, care are personalitate juridică, se bucură în fiecare din statele membre de capacitatea juridică cea mai largă, recunoscută persoanelor juridice de legislația națională; BCE poate în special să dobândească și să înstrăineze bunuri mobile și imobile și să stea în justiție.

Organele de decizie ale BCE sunt Consiliul guvernatorilor și Comitetul director.

Consiliul guvernatorilor se compune din membrii Comitetului director și guvernatorii băncilor centrale naționale.

Doar membrii Consiliului guvernatorilor prezenți la ședințe au drept de vot. Prin derogare de la această regulă, regulamentul interior poate prevedea că membrii Consiliului guvernatorilor pot vota prin teleconferință. Acest regulament poate totodată să prevadă că un membru al Consiliului guvernatorilor împiedicat să voteze pe o perioadă mai îndelungată, poate desemna un supleant care să-l înlocuiască în calitatea sa de membru al Consiliului guvernatorilor.

Fiecare membru al Consiliului guvernatorilor dispune de un vot. În afara dispozițiilor contrare conținute de statutul BCE, deciziile Consiliului guvernatorilor se iau cu majoritate simplă. În caz de egalitate de voturi, votul președintelui este preponderent.

Pentru ca Consiliul guvernatorilor să poată vota, cvorumul necesar este de două treimi din membri. Dacă cvorumul necesar nu este întrunit, președintele poate convoca o reuniune extraordinară în cursul căreia deciziile pot fi luate fără întrunirea acestui cvorum.

Voturile membrilor Consiliului guvernatorilor sunt ponderate conform repartiției capitalului subscris la BCE de băncile centrale naționale. Ponderea voturilor membrilor Comitetului director este egală cu zero. O decizie care necesită majoritatea calificată este adoptată dacă voturile favorabile exprimate reprezintă cel puțin două treimi din capitalul subscris la BCE și cel puțin jumătate din acționari. Dacă un guvernator nu poate fi prezent, el poate desemna un supleant pentru a exercita votul său ponderat.

Reuniunile sunt confidențiale. Consiliul guvernatorilor poate decide să facă public rezultatul deliberărilor sale.

Consiliul guvernatorilor se întrunește de cel puțin zece ori pe an.

Comitetul director se compune din președinte, vicepreședinte și alți patru membri.

Membrii își îndeplinesc funcțiile ca activitate cu program complet. Nici un membru nu poate exercita o altă profesie, remunerată sau neremunerată, mai puțin în situația în care Consiliul guvernatorilor i-a acordat o derogare excepțională.

Președintele, vicepreședintele și ceilalți membri ai Comitetului director sunt numiți de comun acord de guvernele statelor membre la nivelul șefilor de stat sau de guvern, la recomandarea Consiliului și după consultarea Parlamentului European și a Consiliului guvernatorilor, dintre persoane a căror autoritate și experiență profesională în domeniul monetar sau bancar sunt recunoscute.

Mandatul lor are o durată de 8 ani și nu poate fi reînnoit.

Doar cetățenii statelor membre pot fi membri ai Comitetului director.

Condițiile de angajare a membrilor Comitetului director, în special retribuțiile, pensiile și alte avantaje privind securitatea socială fac obiectul contractelor încheiate cu BCE și sunt stabilite de Consiliul guvernatorilor la propunerea unui comitet compus din trei membri numiți de Consiliul guvernatorilor și trei membri numiți de Consiliu.

Dacă un membru al Comitetului director nu mai îndeplinește condițiile necesare exercitării funcțiilor sale sau dacă a comis o greșeală gravă, la cererea Consiliului guvernatorilor sau a Comitetului director, Curtea de Justiție poate să-l demită.

Fiecare membru al Comitetului director prezent la ședințe are dreptul să voteze și dispune în acest scop de un vot. În afara dispozițiilor contrare, deciziile Comitetului director sunt luate cu majoritatea simplă a voturilor exprimate. În caz de egalitate de voturi, votul președintelui este preponderent.

Comitetul director este responsabil pentru gestiunea curentă a Băncii Centrale Europene.

Consiliul guvernatorilor adoptă orientările și ia deciziile necesare îndeplinirii sarcinilor încredințate SEBC prin tratat și prin statut.

Consiliul guvernatorilor stabilește politica monetară a Comunității, inclusiv, dacă este cazul, deciziile privind obiectivele monetare intermediare, ratele directoare ale dobânzilor și structura rezervelor în cadrul SEBC și adoptă orientările necesare executării lor.

Comitetul director implementează politica monetară în conformitate cu orientările și deciziile adoptate de Consiliul guvernatorilor. În acest cadru, Comitetul director dă instrucțiunile necesare băncilor centrale naționale. În afară de aceasta, Comitetului director îi pot fi delegate anumite puteri prin decizia Consiliului guvernatorilor.

În măsura în care apare ca posibil și oportun, și fără a aduce atingere reglementărilor comunitare în domeniu, Banca Centrală Europeană apelează la băncile centrale naționale pentru executarea operațiunilor care țin de sarcinile Sistemului European al Băncilor Centrale.

Comitetul director este responsabil pentru pregătirea reuniunilor Consiliului guvernatorilor.

Consiliul guvernatorilor adoptă un regulament interior prin care se determină organizarea internă a Băncii Centrale Europene și a organelor sale de decizie.

Președintele sau, în absența sa, vicepreședintele prezidează Consiliul guvernatorilor și Comitetul director al BCE.

Președintele sau persoana pe care o desemnează în acest scop reprezintă BCE în exterior.

Fiecare stat membru asigură compatibilitatea legislației sale naționale, inclusiv a statutului băncii sale centrale naționale, cu tratatul și Statutul, cel târziu până la data instituirii SEBC. Statutele băncilor centrale naționale trebuie să prevadă în special ca durata mandatului de guvernator al băncii centrale naționale să fie de cel puțin cinci ani.

Un guvernator nu poate fi destituit decât dacă nu mai îndeplinește condițiile necesare exercitării funcțiilor sale ori dacă se află în culpă gravă. Decizia de demitere poate fi atacată în fața Curții de Justiție de guvernatorul în cauză sau de Consiliul guvernatorilor, pe motive de violare a tratatului sau a oricărei reglementări privind aplicarea sa. Aceste plângeri trebuie formulate într-un termen de două luni, care curge, după caz, de la publicarea actului, de la notificarea sa reclamantului sau, în lipsa acesteia, din ziua în care reclamantul a luat cunoștință de act.

2.3.Funcțiile, operațiunile și actele juridice

ale Băncii Centrale Europene

BCE elaborează și publică rapoarte asupra activității SEBC cel puțin o dată pe trimestru.

Săptămânal este publicată o situație financiară consolidată a SEBC.

BCE transmite Parlamentului European, Consiliului Uniunii Europene și Comisiei Europene, precum și Consiliului European un raport anual asupra activității SEBC și asupra politicii monetare a anului precedent și a anului în curs.

Rapoartele și situațiile avute în vedere mai sus sunt puse în mod gratuit la dispoziția persoanelor interesate.

Consiliul guvernatorilor este singurul abilitat să autorizeze emisiunea de bancnote în cadrul Comunității. BCE și băncile centrale naționale pot emite asemenea bancnote. Bancnotele emise de BCE și de băncile centrale naționale sunt singurele mijloace de plată legale în interiorul Comunității.

BCE respectă, în măsura în care este posibil, practicile existente în ce privește emisiunea și aspectul bancnotelor.

Pentru a-și efectua operațiile, BCE și băncile centrale naționale pot deschide conturi pentru instituțiile de credit, instituțiile publice și pentru alți participanți la piață și pot să accepte active drept garanție, inclusiv titluri în cont curent.

Pentru a atinge obiectivele SEBC și a-și îndeplini sarcinile, BCE și băncile centrale naționale pot:

să intervină pe piețele de capital, fie prin cumpărare și vânzare fermă (la vedere și la termen) sau contracte la termen la curs fix, fie luând sau dând împrumut creanțe și titluri negociabile libelate în monedă comunitară sau necomunitară, precum și de metale prețioase;

să efectueze operații de credit împreună cu instituții de credit și cu alți participanți la piață, pe baza unor garanții adecvate pentru împrumuturile acordate.

BCE definește regulile generale ale operațiilor de open market și de credit efectuate de ea sau de băncile centrale naționale, inclusiv regulile privind comunicarea condițiilor practicate pentru încheierea unor astfel de operații.

BCE este abilitată să impună instituțiilor de credit din statele membre constituirea de rezerve obligatorii la BCE și la băncile centrale naționale, în conformitate cu obiectivele din domeniul politicii monetare. Modalitățile de calcul și determinare a rezervelor minime obligatorii pot fi stabilite de Consiliul guvernatorilor. Orice abatere constatată în această privință dă dreptul BCE să perceapă dobânzi penalizatoare ori să impună alte sancțiuni cu efect asemănător.

Consiliul definește baza de calcul a rezervelor minime obligatorii și raportul maxim autorizat între aceste rezerve și baza lor de calcul, precum și sancțiunile adecvate în caz de nerespectare.

Consiliul guvernatorilor poate decide, cu majoritate de două treimi din voturile exprimate, să recurgă la alte metode operaționale de control monetar pe care le va considera oportune.

Este interzis BCE și băncilor centrale naționale să acorde credite fără acoperire și orice alte tipuri de facilități de creditare instituțiilor sau organelor Comunității, administrațiilor centrale, autorităților regionale sau locale, celorlalte autorități publice, altor organisme și întreprinderi publice ale statelor membre; este de asemenea interzisă și achiziționarea, direct de la ele, a instrumentelor datoriei lor, de către BCE sau de către băncile centrale naționale.

BCE și băncile centrale naționale pot acorda facilități, iar BCE poate adopta reglementări, în vederea asigurării eficacității și solidității sistemului de compensări și plăți în cadrul Comunității și în raporturile cu țările terțe.

BCE și băncile centrale naționale pot:

să stabilească relații cu băncile centrale și instituțiile financiare din țările terțe și, atunci când este necesar, cu organizațiile internaționale;

să dobândească și să vândă, la vedere sau la termen, orice tip de active valutare și de metale prețioase. Termenul „active valutare” include titlurile și orice alte active libelate în moneda oricărei țări sau în unități de cont, indiferent de forma în care sunt deținute;

să dețină și să gestioneze activele;

să efectueze toate tipurile de operații bancare cu țările terțe și cu organizațiile internaționale, inclusiv să primească și să acorde credite.

În afara operațiunilor care rezultă din sarcinile încredințate, BCE și băncile centrale naționale pot efectua operațiuni în scopuri administrative sau în beneficiul personalului lor.

BCE este abilitată să dea avize și poate fi consultată de Consiliu, de Comisie și de autoritățile competente ale statelor membre, în probleme care privesc întinderea și aplicarea legislației comunitare în materia controlului prudențial al instituțiilor de credit și a stabilității sistemului financiar.

În conformitate cu deciziile luate de Consiliu, BCE poate îndeplini sarcini specifice în legătură cu politicile în materie de control prudențial al instituțiilor de credit și al altor instituții financiare, cu excepția societăților de asigurări.

Exercițiul financiar al BCE și al băncilor centrale naționale începe în prima zi a lunii ianuarie și se încheie în ultima zi a lunii decembrie.

Conturile anuale ale BCE sunt întocmite de Comitetul director în conformitate cu principiile stabilite de Consiliul guvernatorilor. Conturile sunt aprobate de Consiliul guvernatorilor și apoi publicate.

În scopuri operaționale și de analiză, Comitetul director întocmește un bilanț consolidat al SEBC, cuprinzând activele și pasivele băncilor centrale naționale care fac parte din SEBC.

Consiliul guvernatorilor adoptă regulile necesare standardizării procedurii contabile și informării asupra operațiilor băncilor centrale naționale.

Conturile BCE și ale băncilor centrale naționale sunt verificate de către auditori externi independenți, recomandați de Consiliul guvernatorilor și agreați de Consiliu. Auditorii au puteri depline în ceea ce privește examinarea tuturor registrelor și conturilor BCE și ale băncilor centrale naționale, și obținerea tuturor informațiilor privind operațiile lor.

Capitalul BCE, care a devenit operațional de la constituirea acesteia, se ridica la 5 miliarde ECU. Capitalul poate fi mărit, dacă este cazul, prin decizia Consiliului guvernatorilor luată cu majoritatea calificată, în limitele și condițiile stabilite de Consiliu.

Băncile centrale naționale sunt singurele autorizate să subscrie și să dețină capitalul BCE.

Consiliul guvernatorilor, hotărând cu majoritatea calificată, determină cuantumul capitalului exigibil și modalitățile de vărsare a capitalului.

Cu unele excepții, părțile băncilor centrale naționale din capitalul subscris la BCE nu pot fi cedate, gajate sau puse sub sechestru.

Grila de repartiție pentru subscrierea capitalului BCE se stabilește odată cu constituirea SEBC și BCE conform procedurii prevăzute în articolul 109 L, paragraful 1 din Tratat. În cadrul acestei grile, fiecărei bănci centrale naționale îi este atribuită o pondere, care este egală cu suma următoarelor procente:

50 % din cota pe care statul membru respectiv o reprezintă în cadrul populației Comunității în penultimul an dinaintea constituirii SBEC;

50 % din cota pe care statul membru respectiv o deține din produsul intern brut al Comunității la prețurile pieței, constatată în cursul celor cinci ani care au precedat penultimul an dinaintea constituirii SEBC. Procentajele se rotunjesc la cel mai apropiat multiplu de 0,05 procente.

După constituirea SEBC, ponderile atribuite băncilor centrale naționale se vor adapta din 5 în 5 ani. Grila adaptată își va produce efectele din prima zi a anului următor.

Băncile centrale naționale vor pune la dispoziția BCE rezerve valutare, altele decât monedele statelor membre, ECU (devenit Euro), poziții de rezervă la FMI și Drepturi Speciale de Tragere, în valoare de până la 50 miliarde ECU (Euro), în echivalent. Consiliul guvernatorilor decide asupra părții care poate fi pretinsă de BCE după constituirea sa, precum și sumele care vor fi solicitate ulterior. BCE este pe deplin îndreptățită să dețină și să gestioneze rezervele care i-au fost transferate și să le utilizeze în scopurile prevăzute de Statutul Băncii Centrale Europene.

Contribuția fiecărei bănci centrale naționale este stabilită proporțional cu partea sa din capitalul subscris la Banca Centrală Europeană.

Fiecare bancă centrală națională deține o creanță asupra BCE până la concurența contribuției sale. Consiliul guvernatorilor stabilește denumirea și remunerarea acestor creanțe.

Banca Centrală Europeană poate cere rezerve valutare suplimentare.

Banca Centrală Europeană poate deține și gestiona poziții de rezervă la FMI (Fondul Monetar Internațional) și DST (Drepturi Speciale de Tragere), precum și să accepte punerea în comun a acestor active.

Băncile centrale naționale sunt autorizate să efectueze operațiile în legătură cu îndeplinirea obligațiilor lor față de organizațiile internaționale.

Nivelul veniturilor monetare ale fiecărei bănci centrale naționale este egal cu venitul anual obținut din activele deținute în contrapartidă cu masa monetară aflată în circulație și din depozitele constituite de instituțiile de credit. Aceste active sunt stabilite de băncile centrale naționale în conformitate cu orientările generale stabilite de Consiliul guvernatorilor.

În cuantumul veniturilor monetare ale fiecărei bănci centrale naționale se scade cuantumul eventualelor dobânzi plătite de respectiva bancă centrală pentru depozitele constituite de instituțiile de credit.

Consiliul guvernatorilor poate decide să ramburseze băncilor centrale naționale cheltuielile efectuate cu ocazia emisiunilor de monedă sau, în cazul unor circumstanțe excepționale, pentru pierderile specifice rezultate din operațiile de politică monetară realizate în contul SEBC. Rambursarea ia forma pe care o consideră adecvată Consiliul guvernatorilor; aceste sume vor putea fi compensate cu veniturile monetare ale băncilor centrale naționale.

Suma veniturilor monetare ale băncilor centrale este repartizată între ele proporțional cu părțile vărsate la capitalul Băncii Centrale Europene, sub rezerva oricărei alte decizii luate de Consiliul guvernatorilor în conformitate cu Statutul B.C.E.

Compensarea și decontarea soldurilor care provin din repartiția venitului monetar se efectuează de BCE în conformitate cu orientările stabilite de Consiliul guvernatorilor.

Profitul net al BCE se transferă în următoarea ordine:

sumă care urmează a fi determinată de Consiliul guvernatorilor și care nu poate depăși 20% din beneficiul net, este transferată fondului general de rezervă în limita a 100 % din capital;

beneficiul net rămas este distribuit deținătorilor părților BCE proporțional cu părțile vărsate.

Dacă BCE înregistrează o pierdere atunci aceasta va fi acoperită din fondul general de rezervă al BCE și, dacă este necesar, ca urmare a deciziei Consiliului guvernatorilor, din venitul monetar obținut în cursul exercițiului financiar respectiv, proporțional cu și până la concurența sumelor alocate băncilor centrale naționale.

Conform dispozițiilor art. 108 A din Tratat, Banca Centrală Europeană:

adoptă regulamente;

ia deciziile necesare îndeplinirii sarcinilor conferite SEBC în virtutea prezentului tratat și a statutului SEBC;

emite recomandări și avize.

Regulamentul are aplicabilitate generală. El este obligatoriu în toate elementele sale și este direct aplicabil în toate statele membre.

Recomandările și avizele nu au forță obligatorie.

Decizia este obligatorie pentru destinatari în toate elementele sale.

BCE poate hotărî publicarea deciziilor, recomandărilor și avizelor sale.

În limitele și în condițiile stabilite de Consiliu, conform procedurii prevăzute în articolul 42 din statut, BCE este abilitată să aplice întreprinderilor amenzi sau penalități moratorii, în cazul nerespectării regulamentelor și deciziilor sale.

Actele și omisiunile BCE sunt supuse controlului și interpretării Curții de Justiție.

Litigiile dintre BCE, pe de-o parte, și creditorii săi, debitorii săi sau orice alte persoane, pe de altă parte, sunt soluționate de instanțele naționale competente, în afara cazurilor în care a fost declarată competentă Curtea de Justiție.

Răspunderea băncilor centrale naționale se determină în conformitate cu dreptul național corespunzător.

Curtea de Justiție este competentă să hotărască pe baza unei clauze compromisorii conținută într-un contract de drept public sau de drept privat încheiat de BCE sau în contul acesteia.

Decizia BCE de a sesiza Curtea de Justiție este luată de Consiliul guvernatorilor.

Curtea de Justiție este competentă să hotărască asupra litigiilor privind îndeplinirea de către băncile centrale naționale a obligațiilor care le incumbă potrivit prezentului statut. Dacă BCE consideră că una dintre băncile centrale naționale nu și-a îndeplinit o obligație care-i revine conform prezentului statut, ea poate emite un aviz motivat în această chestiune după ce, în prealabil, a dat respectivei bănci centrale naționale posibilitatea de a-și prezenta observațiile. Dacă banca centrală națională respectivă nu se conformează acestui aviz în termenul stabilit de BCE, aceasta din urmă poate sesiza Curtea de Justiție.

Consiliul guvernatorilor, la propunerea Comitetului director, stabilește regimul aplicabil personalului BCE. Curtea de Justiție este competentă să hotărască asupra tuturor litigiilor dintre BCE și agenții săi, în limitele și condițiile prevăzute în regimul care le este aplicabil.

Membrii organelor de decizie și ai personalului BCE și al băncilor centrale naționale sunt obligați, chiar și după încetarea exercitării funcțiilor lor, să nu divulge informațiile care, prin natura lor, sunt sub incidența secretului profesional. Persoanelor care au acces la date reglementate de norme comunitare care impun obligația păstrării secretului le sunt aplicabile aceste norme.

BCE se angajează din punct de vedere juridic față de terți, prin președinte sau doi membri ai Comitetului director, ori prin semnătura a doi membri ai personalului său, autorizați în mod corespunzător de către președinte să semneze în numele BCE.

BCE se bucură pe teritoriul statelor membre de privilegiile și imunitățile necesare îndeplinirii misiunilor sale, în condițiile stabilite în protocolul asupra privilegiilor și imunităților Comunităților Europene, anexat Tratatului instituind un Consiliu unic și o Comisie unică a Comunităților Europene, de la Bruxelles, din 1965.

După cum de altfel, am mai amitnit, Consiliul general se constituie ca cel de-al treilea organ de decizie al BCE. El este compus din președintele și vicepreședintele BCE, precum și din guvernatorii băncilor centrale naționale. Ceilalți membri ai Comitetului director pot participa, fără drept de vot, la reuniunile Consiliului general. Președintele sau, în absența acestuia, vicepreședintele BCE prezidează Consiliul general al BCE.

Președintele Consiliului și un membru al Comisiei pot participa, fără drept de vot, la reuniunile Consiliului general. Președintele pregătește reuniunile Consiliului general. Consiliul general adoptă propriul Regulament Interior.

Funcțiile Secretariatului Consiliului general sunt îndeplinite de BCE.

Consiliul general contribuie:

la colectarea informațiilor statistice prevăzute în statutul BCE;

la redactarea rapoartelor de activitate ale BCE;

la stabilirea condițiilor de angajare a personalului BCE.

Consiliul general contribuie la pregătirile pentru stabilirea irevocabilă a cursurilor de schimb ale monedelor statelor membre care fac obiectul unei derogări, în raport cu monedele, sau moneda unică, a statelor membre care nu fac obiectul unei derogări.

Consiliul general este informat de președintele BCE asupra deciziilor Consiliului guvernatorilor.

Fiecărei bănci centrale naționale i se atribuie o pondere în grila de repartiție pentru subscrierea capitalului BCE. Băncile centrale ale statelor membre care fac obiectul unei derogări nu vor vărsa capitalul subscris, în afara cazului în care Consiliul general, hotărând cu o majoritate care reprezintă cel puțin două treimi din capitalul subscris al BCE și cel puțin jumătate din acționari, decide că un procent minim trebuie vărsat cu titlu de contribuție la costurile funcționării BCE.

Banca centrală a unui stat membru în privința căruia derogarea a luat sfârșit își varsă partea subscrisă din capitalul BCE în aceleași proporții ca și celelalte bănci centrale ale statelor membre care nu fac obiectul unei derogări și transferă BCE rezervele sale valutare. Suma care trebuie transferată se determină prin înmulțirea valorii rezervelor valutare care au fost transferate deja BCE, exprimată în ECU la cursul de schimb în vigoare, cu factorul care exprimă raportul dintre numărul de părți subscrise de banca centrală națională respectivă și numărul de părți achitate deja de celelalte bănci centrale naționale. Banca centrală în cauză contribuie la rezervele BCE, la provizioanele echivalente acestor rezerve și la suma care mai trebuie afectată rezervelor și provizioanelor, conform soldului contului de profit și pierderi din 31 decembrie al anului anterior încetării derogării. Suma care trebuie vărsată se calculează prin înmulțirea totalului rezervelor, așa cum au fost definite și așa cum apar în bilanțul aprobat al BCE, cu factorul care exprimă raportul dintre numărul părților subscrise de banca centrală respectivă și numărul părților deja achitate de celelalte bănci centrale.

La constituirea Comitetului director al BCE, președintele său, vice-președintele și ceilalți membri ai săi sunt numiți, de comun acord, de guvernele statelor membre la nivelul șefilor de stat și de guvern, la recomandarea Consiliului și după consultarea Parlamentului European și a Consiliului IME. Președintele Comitetului director este numit pentru opt ani. Vicepreședintele este numit pe patru ani, iar ceilalți membri – pentru un mandat cu o durată cuprinsă între cinci și opt ani. Nici un mandat nu poate fi reînnoit.

După stabilirea irevocabilă a cursurilor de schimb, Consiliul guvernatorilor adoptă măsurile necesare pentru a garanta ca valutele pentru care a fost stabilit în mod irevocabil cursul de schimb, să fie schimbate de băncile centrale naționale la paritatea respectivă.

După cum se poate observa din cele de mai sus, BCE are ca linie directoare în acțiunile sale o independență crescută față de factorul politic. Acest lucru a fost rezultatul pus de partea germană care a dorit, dorință îndeplinită de altfel, ca BCE să fie construită după modelul Bundesbank, o bancă care s-a bazat încă de la început pe o independență crescută față de factorul politic. O altă caracteristică dominantă a băncii centrale germane preluate acum de BCE este faptul că nu agreează o politică activistă, spre deosebire de FED urmărindu-se numai asigurarea stabilității prețurilor.

2.4.Băncile Centrale Naționale

Băncile centrale naționale din fiecare stat membru fac parte integrantă din S.E.B.C. și activitatea lor se desfășoară conform orientărilor și instrucțiunilor B.C.E.

În acest scop fiecare stat membru are obligația de a asigura compatibilitatea legislației sale naționale, inclusiv a statutului băncii sale naționale cu dispozițiile tratatului și Statutului S.E.B.C. Statutele băncilor centrale naționale trebuie să prevadă în special ca durata mandatului de guvernator al Băncii Centrale Naționale să fie de cel puțin cinci ani.

Un guvernator poate fi destituit dacă nu mai îndeplinește condițiile necesare exercitării funcțiilor sale sau dacă se află în culpă gravă. Decizia de demitere poate fi atacată în termen de două luni în fața Curții de Justiție, pe motive de violare a tratatului sau altor reglementări privind aplicarea sa.

Consiliul guvernatorilor trebuie să ia măsurile necesare pentru a asigura respectarea de către băncile centrale naționale a orientărilor și instrucțiunilor B.C.E., solicitând să-i fie furnizate toate informațiile necesare.

La rândul lor băncile centrale naționale exercită funcții monetare statistice și de cooperare internațională, sub îndrumarea B.C.E.

Aceste bănci pot îndeplini și alte funcții decât cele prevăzute în Statut, cu excepția cazului în care Consiliul guvernatorilor decide cu majoritate calificată că aceste funcții nu sunt compatibile cu obiectivele și sarcinile S.E.B.C.

Spre deosebire însă de funcțiile prevăzute în Statut, aceste funcții pe care băncile centrale naționale le exercită pe propria lor răspundere și pe propriul lor risc, nu sunt considerate ca făcând parte din funcțiile S.E.B.C..

Curtea de Justiție este competentă să hotărască asupra litigiilor izvorând din îndeplinirea obligațiilor ce revin băncilor centrale naționale.

În cazul în care B.C.E. consideră că o bancă centrală națională nu-și îndeplinește obligațiile, ea poate emite un aviz motivat după ce l-a dat acesteia posibilitatea de a-și prezenta observațiile.

Dacă banca centrală națională nu se conformează avizului, B.C.E. poate sesiza Curtea de Justiție.

2.5. B.C.E. – Pivotul Uniunii Monetare Europene

2.5.1.Elemente sine qua non pentru funcționarea

uniunii economice și monetare (U.E.M.)

A. Planul Delors și Tratatul de la Maastricht.

La începutul anilor `90 două evenimente majore au influențat evoluțiile europene:

preluarea de către Jacques Delors a președinției Comisiei Europene și

căderea zidului Berlinului în 1989.

Pe la mijlocul anilor `80, Europa de Vest parcurgea cea mai lungă perioadă de expansiune economică după 1945. Mișcările la vârful politic european au avut un impact important asupra marilor inițiative europene ce au urmat.

Planul Delors de a crea o singură piață pentru bunuri, capital, forță de muncă și servicii către anul 1992 a atras sprijinul oamenilor de afaceri și al celor politici.

La început, Delors a încercat să-l determine pe președintele Mitterand să abandoneze politica „socialismului într-o singură țară” și să îmbrățișeze principiul stabilității cursului de schimb marcă germană/franc francez. În continuare, Delors a căutat să demonstreze că beneficiile pieței interne se pot realiza în cele mai bune condiții printr-o monedă unică și prin renunțarea la nesiguranța legată de fluctuațiile cursurilor valutare și costul tranzacțional înalt în cazul conversiei valutelor.

În 1988, la adunarea de la Hanovra, liderii europeni au dat undă verde pentru crearea unui Comitet însărcinat cu prefigurarea Uniunii Monetare. Acesta a inclus guvernatorii băncilor centrale din țările membre și numeroși experți. Delors a devenit primul președinte la Comitetului respectiv.

Raportul Delors în 1989 schițează trei etape spre Uniunea Economică și Monetară:

prima etapă: începând cu 1 iulie 1990, înlăturarea controalelor de schimburi pentru a asigura libera circulație a capitalurilor în Comunitatea Europeană;

a doua etapă: o mai bună coordonare a politicilor economice și începutul creării Sistemului European al Băncilor Centrale care înlocuiește Comitetul Guvernatorilor Băncilor Centrale;

a treia etapă: Sistemul European al Băncilor Centrale înlocuiește băncile centrale naționale. Această etapă implică și stabilirea irevocabilă a parităților și introducerea monedei unice.

La reuniunea de la Madrid din 1989, liderii europeni au decis lansarea primei etape: liberalizarea mișcărilor de capital.

În mai puțin de doi ani după aceea, la Maastricht, liderii europeni au semnat un Tratat, care a constituit baza trecerii la Uniunea Economică și Monetară, și au fixat termenul de lansare a monedei unice în 1999.

Unificarea germană a jucat un rol important în finalizarea acestei decizii. Ce probă mai valoroasă se putea aduce în favoarea unei astfel de decizii și în implementarea unui astfel de trend decât renunțarea la marca germană, care era atunci simbolul prosperității după al doilea război mondial și acordul dat monezii unice? Germanii au fost gata să renunțe la marcă, cu condiția ca viitoarea Bancă Centrală Europeană (BCE) să fie modelată după Bundesbank. Aceasta înseamnă ca Banca Centrală Europeană (BCE) să fie liberă de influențele politice, urmând să se aplice criterii riguroase pentru țările care se integrau astfel, în ceea ce privește inflația, deficitul public, datoria guvernamentală, stabilirea cursurilor de schimb. Multe țări au agreat astfel de condiții. Anglia și Danemarca, însă, temându-se de repercusiunile politice ce le poate avea Uniunea Monetară, au optat numai pentru dreptul de a decide în privința integrării la o dată ulterioară.

Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene nu a specificat cum și când să fie introdusă noua monedă, și era destul de vag în privința disciplinei bugetare. În decursul următorilor cinci ani, contradicțiile dintre aspirațiile politicienilor și performanța reală a economiilor din Europa au devenit evidente. Nivelurile înalte ale dobânzilor din Germania, cauzate de decizia acestei țări de a finanța costurile, au forțat și celelalte țări membre să urmeze același trend în privința dobânzilor. Se poate spune că între 1992 și 1993 show-ul Uniunii Economice și Monetare nu mai era de actualitate. Lira sterlină și lira italiană au fost scoase din Uniunea Economică și Monetară în septembrie 1992. În următoarele luni, lira irlandeză, escudoul portughez și peseta spaniolă au fost devalorizate. În august 1993, după un nou val de speculații, sistemul de schimb a fost suspendat și au fost admise fluctuații ale cursurilor de 15% în ambele direcții, în jurul cursului central. Această piesă de improvizație ingenioasă într-un moment de criză a putut salva proiectul Uniunii Economice și Monetare.

B. Criteriile de convergență

Tratatul de la Mastricht asupra Uniunii Europene, intrat în vigoare în 1993, condiționează participarea la Uniunea Economică și Monetară de îndeplinirea criteriilor de convergență stabilite. Două dintre aceste sunt interpretate într-o manieră strictă: rata inflației statelor membre nu trebuie să se situeze cu mai mult de 1‚5% peste media ratelor inflației primelor trei state cu cele mai joase nivele și rata dobânzii pe termen lung trebuia menținută în marja de variație de +/-2% față de media ratelor dobânzii pe termen lung ale acelorași trei state. Cursul de schimb al monedelor naționale trebuia să se mențină în marja de fluctuație convenită prin mecanismul ratelor de schimb din cadrul Sistemului Monetar European în ultimii doi ani anteriori datei de intrare în Uniunea Monetară.

Celelalte criterii vizează politica fiscală: datorie publică inferioară limitei de 60% din PIB (Produsul Intern Brut) în prețuri curente și deficit bugetar care să nu depășească 3% din PIB în prețuri curente. Aceste două criterii sunt cele care dau dovadă de o mai mare flexibilitate decât celelalte două.

Interpretarea criteriilor de convergență se poate face plecând de la rațiuni logice. Menținerea inflației la un nivel scăzut este, într-o anumită măsură, condiționată de o tranziție riguros monitorizată pentru a nu se produce un șoc deflaționist și asupra pieței forței de muncă (creșterea șomajului ca rezultat al supraaprecierii Euro), ceea ce ridica totodată problema unei analize serioase a istoricului ratei inflației în țările participante.

Cele mai sensibile aspecte ale criteriilor de convergență sunt cele fiscale. Se pune problema dacă o relaxare fiscală în interiorul Uniunii Economice și Monetare ar fi binevenită, dat fiind faptul că respectarea limitelor deficitului bugetar este dificil de garantat. Pe de altă parte, o datorie publică de până la 60% din PIB este un indicator care poate fi considerat arbitrar a cărui nerespectare nu ar trebui să se constituie ca un obstacol în calea participări unui stat la Uniunea Econoică și Monetară deoarece atâta vreme cât politica fiscală este sustenabilă, datoria publică nu crește.

În Uniunea Economică și Monetară vor putea fi întâlnite economii cu inflație scăzută și cu nivele scăzute ale dobânzilor nominale, ceea ce va diminua sursele și volumul veniturilor bugetare.

Pentru a preîntâmpina o reducere a veniturilor bugetare, condițiile fiscale stabilite în Pactul de Creștere și Stabilite au menirea de a susține politicile guvernelor membre în vederea menținerii deficitului bugetar în limite rezonabile.

Nominalizarea statelor participante la Uniunea Economică și Monetară a fost formal stabilită de către liderii guvernamentali. Deși fundamentele sunt sau ar trebui să fie economice, iar obligațiile legale privitoare la criteriile de convergență au fost stabilite la Maastricht, decizia a fost în cele din urmă una politică. La acest proces, Comisia a avut un rol consultativ. Luarea deciziei referitoare la participanți prin majoritate calificată și nu prin unanimitate (ceea ce ar fi redus numărul participanților prin excluderea Italiei) este o expresie a voinței politice.

La momentul 1 ianuarie 1999, un grup de 11 țări au început colaborarea în a treia fază a Uniunii Economice și Monetare, 8 țări considerate din totdeauna ca trebuind să facă parte din nucleul dur – Germania, Franța, Belgia, Luxemburg, Olanda, Ausria, Finlanda, Irlanda – și 3 țări din sudul Europei – Spania, Italia și Portugalia. Conform criteriilor prezentate mai sus, Grecia nu a putut să intre în „spațiul euro” la acea dată, deși exista voința politică națională în acest sens. Danemarca, Suedia și Marea Britanie au optat pentru a nu se integra în „spațiul euro”, cu toate că reușeau să îndeplinească criteriile de convergență.

La 1 ianuarie 2001, Grecia a aderat la „spațiul euro”. Eforturi masive au fost întreprinse pentru a se putea îndeplini criteriile de convergență de către acest stat.

c. Reglementări de bază ale Uniunii Europene privind introducerea Euro.

După data de 4 ianuarie 1999, monedele naționale ale statelor participante la Uniunea Economică și Monetară continuă să circule, dar numai ca exprimări nezecimale ale monedei unice, statutul lor fiind acela de subdiviziuni ale Euro. Exprimarea zecimală a Euro este centul. De asemenea, după această dată pot fi observate și alte modificări:

politica monetară nu mai este concepută la nivel național, ci la nivel comunitar de către Banca Centrală Europeană (B.C.E.);

între țările din Zona Euro toate plățile se efectuează în Euro,

în zona Euro a fost creat sistemul de decontare TARGET, accesul la sistem nefiind însă complet definitivat din punct de vedere tehnic și funcțional.

Dat fiind faptul că o serie de contracte comerciale au fost încheiate anterior anului 1999 și aveau ca monedă contractuală monede europene naționale sau alte monede, se impunea găsirea unei soluții pentru reglementarea juridică a acestor contracte după 1999. În acest sens au fost adoptate la nivel comunitar două reglementări: Reglementarea 1103/97 bazată pe art. 235 al Tratatului, publicată în Jurnalul Oficial L 19.6.1997 și Reglementarea bazată pe art. Art. 109 (4) al Tratatului publicat în Jurnalul Oficial L 19.6.1997 de către ECOFIN. Elementele fundamentale care stau la baza acestor două reglementări au fost stabilite încă din 1995 și sunt următoarele:

definirea statutului de monedă unică și de unitate monetară națională;

continuitatea contractelor;

cursul legal de conversie între Euro și celelalte monede europene;

reguli de rotunjire și evaluare a monedei unice ca urmare a conversiei.

Reglementarea 1103/97 se referă la statele ce nu au adoptat moneda unică. Introducerea Euro ca monedă unică nu trebuie să modifice instrumentele juridice și nu dă dreptul părților să rezilieze contractele de orice fel, unilateral contractate, inclusiv cele legate de operațiuni financiar-bancare. Ea se referă de asemenea și la ratele de schimb.

Continuitatea contractelor este un principiu care rezultă și din prevederile Tratatului privind Comunitatea Europeană și din aplicarea principiului nominalistic care prevede că „părțile trebuie să se înțeleagă prin contract asupra referinței la valoarea nominală a monedelor în discuție, oricare ar fi termenul de plată discutat”. Conversia ECU – Euro este de asemenea confirmată prin reglementarea 1103/97 la o paritate de 1:1. Referințele oficiale la ECU vor fi repoziționate printr-o referință la Euro. Confirmarea se aplică de asemenea și contractelor aflate sub incidența dreptului privat care fac trimitere explicită ECU, așa cum a fost descris de legislația comunitară. În final, Reglementarea 1103/97 include și reguli de rotunjire și folosire a ratelor de conversie. Se stipulează că numai ratele de conversie la Euro în termenii tuturor statelor participante vor fi fixe. Reglementarea 1103/97 nu rezolvă toate problemele deoarece un număr mare de contracte financiare intră sub incidența dreptului altor state. Aceeași observație se menține și în cazul reglementării diferendelor. O altă limită a reglementării 1103/97 rezidă în contractele de împrumut cu rata dobânzii variabilă, deoarece prin trecerea la Euro ratele LIBOR, PIBOR dispar, ceea ce va determina dispariția ratei dobânzii de referință.

Reglementarea 974/98 bazată pe art. 109 (4) din Tratat, din 3 mai 1998 privește, introducerea Euro în țările care au adoptat Euro ca sistem unic de decontare și plată. Ea vizează în special cursul de schimb fix și irevocabil. În perioada de tranziție, Euro este doar o monedă scripturală, iar debitorii își pot achita datoriile contractuale în moneda de contract sau în Euro. Principiul care guvernează această perioadă de tranziție este „fără restricții, fără obligații”. Conform acestui principiu, cetățenii vor avea libertatea de folosire a Euro, dar nu vor fi forțați să folosească moneda unică pe perioada de tranziție. Astfel, alegerea unei monede contractuale atrage exprimarea tuturor actelor ce rezultă din contract în moneda respectivă. De asemenea, anumite clase de instrumente financiare ce exprimă un titlu de datorie publică sau privată și titluri de credit negociabile sau nenegociabile vor fi redenominate în Euro. Aceeași prevedere se aplică și cotațiilor pe piețele organizate (bursele europene). Aceeași reglementarea amintită anterior preciza că după 1 iulie 2002, când Euro va deveni o monedă europeană efectivă, toate contractele, transferurile, plățile vor fi efectuate în moneda unică europeană. Toate acestea s-au întâmplat însă, mai devreme decât se preconiza, moneda unică intrând în circulație la 1 ianuarie 2002, însă doar pentru două luni, circulând în paralel cu monedele naționale ale statelor membre. Astfel euro și-a intrat pe deplin în drepturi începând cu 1 martie 2002, cu 4 luni mai devreme decât data stabilită inițială – 1 iulie 2002.

2.5.2.Autoritatea b.c.e. și stabilitatea prețurilor

Instituțiile financiare tradiționale, precum băncile și societățile de brokeraj de pe piețele de capital, s-au schimbat mult față de imaginea lor recunoscută, acționând în direcția creșterii activității lor transfrontaliere și către fuziuni spectaculoase, dând naștere în acest fel la instituții hibride, active pe mai multe piețe și supuse unei game largi de regulamente și legi impuse de organele de supraveghere din diferite țări. Unii specialiști nu ezită să spună că o parte din astfel de instituții au mers așa de departe încât au alterat rolul finanțelor în economia mondială.

În cadrul acestor mișcări și schimbări mondiale se configurează o nouă ordine a lucrurilor: băncile centrale, ministerele de finanțe, instituțiile financiare și regulatorii ale piețelor de capital au devenit instituțiile și pârghiile cele mai importante de supraveghere și control, în special în ceea ce privește mișcările de capital.

Un moment semnificativ în schimbările mondiale majore poate fi considerat crearea Băncii Centrale Europene, o instituție internațională cu un statut unic. Ea are responsabilitatea majoră asupra politicii monetare în „Euroland”, unul din cele mai mari conglomerate economice din lume. Cu toate că acoperă un număr limitat de membri și își focalizează activitatea asupra unei anumite regiuni geografice, BCE se poate integra totuși în grupul instituțiilor financiare internaționale puternice, ca de exemplu BRI, FM[, ori al băncilor centrale și al trezoreriilor din SUA și Japonia.

Întrebarea pusă de mai mulți analiști nu este dacă această instituție va duce cu ea sau prin ea autoritatea Uniunii Europene, ci cum își va desfășura activitatea și va duce la îndeplinire obligațiile ei în lumina acestei presupuse autorități.

Toate instituțiile cer autoritate pentru a deveni efective, dar nu toate instituțiile „achiziționează” autoritatea pentru a realiza acest deziderat. Autoritatea nu se acordă de către un organ superior. Autoritatea este o „dispoziție relațională” în cadrul căreia capacitatea de comandă este legitimată de către aceia care se supun. În timp ce autoritatea și puterea sunt adesea interschimbabile, ele nu trebuie puse în poziție conflictuală; autoritatea poate exista și fără putere, în timp ce puterea nu conferă în mod necesar autoritate. Ne punem în mod firesc și întrebarea: cum reușesc instituțiile internaționale să câștige autoritate, care la rândul ei le conferă efectivitatea. Care este baza autorității instituționale a Băncii Centrale Europene?

Instituțiile financiare își desfășoară activitatea într-un domeniu construit pe relațiile fragile ale încrederii și percepției, pe de o parte, și într-un orizont de așteptări nesigur, pe de altă parte.

Noțiunea de comunitate conectează indivizii dintr-un spațiu social și într-un anumit timp. Comunitatea reprezintă de asemenea o conectare materială între diferitele colective de agenți; se pune la dispoziția agenților suport și resurse pentru realizarea misiunilor și obiectivelor acestora. In extenso, terenul comunității pune la dispoziție baza materială și ideatică pe care se construiește autoritatea instituțională.

Pentru BCE, problema autorității în termeni comunitari poate fi analizată pe mai multe niveluri:

statele membre ale UE constituie un teren comunitar unde se poate pune problema autorității;

clasa socială poate fi considerată un alt teren comunitar unde se poate ridica problema autorității.

Autoritatea instituțională a BCE nu poate fi acordată, oferită, delegată. Ea trebuie să fie constituită în cadrul actualelor relații care prevalează în UE. Acest proces se poate realiza printr-o îngemănare balansată între autonomia instituțională a BCE și includerea în structura de decizie a reprezentanților semnificativi ai Comunității. Natura problematică a autorității este tratată deseori în Economia Politică Internațională ori în tratatele de Relații Internaționale. Autoritatea este considerată în termeni ai competenței, și anume ca relație între sarcinile unei instituții, resursele și puterea legislativă care i se conferă. În acest fel autoritatea este considerată ca un produs derivat. Însă obținerea unei puteri economice, militare sau sociale poate fi un element crucial al autorității, dar nu poate fi redus numai la aceasta; trebuie să fie luate în considerare și relațiile sociale și politice, care preced formele de putere de mai sus. La rândul lor, teoriile „regimului” recunosc semnificația aranjamentelor constituționale pentru instituții, în ceea ce privește autoritatea lor, fac referire la normele și valorile interstatale și folosesc aceste elemente pe lângă resursele materiale în procesul de considerare a puterii și a autorității în politicile internaționale. Teoriile „regimului” sunt un pas înainte față de teoriile „puterii statale”. Pentru teoriile „regimului”, autoritatea derivă dintr-o combinație complexă a resurselor materiale și ideatice emanând de la stat. Putem observa că, în accepțiunea susținătorilor acestor teorii, autoritatea rămâne un produs derivat al statelor.

Un progres în analiza autorității comunitare îl constituie teoriile care, pe lângă mecanismele prezentate mai sus, aduc la rampă și mecanismele și circumstanțele cadrului complex al deciziilor și al celor care sunt puși să ia decizii cu aplicativitate transnațională. Tot în acest context unii analiști fac referire la „internaționalizarea” prestației statelor și a relațiilor acestora cu societatea civilă globalizată. Legat de aceasta, în construirea autorității, pe lângă resursele materiale și balanța puterii, trebuie luat în considerare și consensul ideatic între diversele societăți.

În cazul BCE, va trebui să analizăm deci comunitățile care constituie terenul central pe care operează această bancă, modul cum aceste comunități și BCE intră în relații reciproce și cerințele pe care se bazează autoritatea BCE.

Succesul uniunii monetare depinde de abilitatea cu care BCE își va îndeplini responsabilitățile de o manieră efectivă. Uniunea monetară este integrată în structura societății din Europa și legitimarea ei depinde de acțiunile mai multor agenți, care de multe ori sunt legați între ei doar tangențial. Uniunea monetară este rodul unui proces macroeconomic în care agenții participă în mod colectiv, aceștia având individual un control scăzut. Autoritatea BCE depinde în mare măsură de relațiile reciproce dintre această instituție și agenții europeni.

Se pot identifica două categorii de comunități principale în care operează BCE.

O primă categorie cuprinde instituțiile publice cum ar fi guvernele statelor membre, membrii participanți la Sistemul European al Băncilor Centrale, organisme ale Uniunii Europene, și câteva instituții internaționale de bază angajate în activități similare în ceea ce privește sistemul financiar global (BRI, Federal Reserve din SUA, Banca Japoniei etc.).

Cealaltă categorie include comunitățile de afaceri și financiare din Europa și anumite grupări ale societății civile din Europa. Prima categorie cuprinde autorități cruciale pentru legitimitatea politică a BCE.

Realitatea atestă faptul că instituțiile publice din Europa își extind suportul reprezentat de BCE și conlucrează activ la realizarea succesului acestei bănci.

Se mai resimte o oarecare reținere în conlucrare în grupul instituțiilor internaționale care sunt chemate să contribuie la realizarea integrității sistemului financiar global. Se pare însă că semnalul dat de BRI, care admite și sprijină rolul BCE, este tot mai mult ascultat. Pentru BRI, legitimitatea politică a BCE este o problemă închisă.

B.C.E. și stabilitatea prețurilor

O bancă centrală desfășoară o activitate permanentă de analiză a unor fenomene importante din economia națională, încercând, prin mijloace specifice, să înlăture influențele și consecințele negative ale acestora. Unul din obiectivele prioritare ale Băncii Centrale este acela de a asigura și a menține stabilitatea prețurilor din economie. Căile de realizare a acestui deziderat pot să difere de la țară la țară, nici o bancă centrală neavând monopolul răspunsurilor corecte.

Obiectivul stabilității prețurilor cere ca politica monetară să fie orientată dincolo de orizontul impactului ei imediat asupra inflației și asupra economiei, în general. După cei mai mulți specialiști acest orizont imediat este de ordinul a 2-3 ani. Această orientare dirijează focalizarea unei politici de perspectivă cu privire la orizontul peste care politica monetară în acțiune astăzi își va produce efectele scontate și, în același timp, oamenii de afaceri și persoanele fizice în general pot să prevadă unele schimbări și efecte în viitor și, astfel, să planifice mai bine activitatea și acțiunile lor.

Așa cum spunea un cunoscut bancher american, stabilitatea prețurilor există când inflația nu mai constituie una din considerentele de bază în luarea deciziilor de afaceri.

Propensiunea Băncii Centrale către o stabilitate a prețurilor pe termen lung nu înseamnă că autoritățile monetare pot să ignore impactul pe termen scurt al evenimentelor economice. Cred că trebuie să recunoaștem un adevăr, și anume că nu putem elimina toate sursele șocurilor inflaționiste potențiale, chiar în condițiile unui succes în menținerea stabilității prețurilor și a unei predictibilități cu privire la trendul acestora. Politica monetară nu va putea duce economia națională cu exactitate acolo unde dorim să se situeze. De exemplu, șocuri provocate de oferta care orientează prețurile spre o creștere vertiginoasă și imediată sunt posibile întotdeauna. Într-o asemenea eventualitate, o politică monetară având ca obiectiv stabilitatea prețurilor nu va trebui să lucreze cu decizii precipitate, ci cu măsuri de reducere graduală a nivelului inflației în timp, pe măsură ce economia se adaptează modificărilor în prețuri relative. În cazul unui șoc în sistemul financiar, politica monetară poate cere măsuri de deflație temporară.

Un principiu-cheie al politicii monetare este că stabilirea prețurilor reprezintă o cale către atingerea unui obiectiv, și anume promovarea susținută a creșterii economice.

Stabilitatea prețurilor este importantă și dorită deoarece o creștere a nivelului prețurilor – inflația -‚ chiar și cu rate moderate, cere costuri economice substanțiale din partea societății.

Putem enumera aici:

creșterea nesiguranței cu privire la rezultatele deciziilor în afaceri și la profitabilitate;

efectele negative ale legăturilor și influențărilor reciproce dintre inflație și sistemul de impozite și taxe asupra costului capitalului;

reducerea influențelor efective ale economiei de piață și a mecanismului prețurilor;

producerea unor distorsiuni pe piață cu avantaje care determină decizii de angajare în activități neproductive.

Ne putem referi la o zonă a ultimului aspect menționat mai sus, și anume investițiile peste măsură și cu predilecție în sectorul financiar. Resursele din economiile cu inflație ridicată, dirijate către tranzacțiile financiare neproductive, preferate unor activități productive, au un volum important.

În țările cu economii emergente se poate constata o creștere considerabilă a sectorului financiar în cursul anilor ‘80 și după. Numeroase estimări internaționale converg spre concluzia că la fiecare 10 procente inflație, până la o inflație de 100%, crește proporția sectorului financiar în PNB cu 1%. Economiile care parcurg o etapă cu inflație înaltă consumă mai multe tranzacții financiare pentru aceeași valoare reală de produse sau servicii. Dacă persoanele fizice și juridice trebuie să cheltuiască mai mult timp, efort și resurse angajate în tranzacții financiare din cauza efectelor periculoase ale inflației se ajunge la situația ca o mare parte a capacității productive a unei economii să fie transferată unei activități de derulare a tranzacțiilor financiare.

De asemenea, o expansiune a sectorului financiar, acompaniată de creșterea numărului lucrătorilor din acest sector, nu duce decât la o presiune inflaționistă și la o deviere a resurselor umane de la alte sectoare care pot produce și adăuga valoare. Costul investiției supradimensionate în sectorul financiar, la fel ca orice cost al inflației, atrage după sine activități neproductive și reduce baza de resurse de care se dispune la un moment dat pentru dirijarea lor în direcția creșterii economice. O politică care să contribuie la stabilitatea și stabilizarea prețurilor poate contribui la redirecționarea resurselor către domeniile productive. În cazul sectorului financiar dintr-o economie cu inflație ridicată, transferul resurselor către domenii productive poate atinge câteva procente din PNB. Avem de-a face cu bani serioși, a căror utilizare poate avea efecte benefice. Și acesta constituie doar unul dintre avantajele recâștigării stabilității prețurilor.

Mișcarea rapidă de la inflație înaltă către stabilitatea prețurilor are costul său. Una din rezultante este dezvoltarea exagerată a unui sector din cauza existenței unei inflații ridicate. Luarea unor măsuri de reducere a inflației are drept consecință directă un transfer rapid al resurselor din sectorul dezvoltat artificial, cauzând șomaj și falimente. S-a putut constata că în țările în care s-a produs o creștere exagerată a sectorului financiar, acesta s-a contractat în situația când inflația a fost adusă la un nivel mai scăzut. Acesta este un nou argument în favoarea stabilității prețurilor. Înlăturarea cauzelor unor astfel de cicluri de creștere-declin limitează costurile sociale serioase pe care le impune inflația.

Dacă dorim să stabilim obiectivele politicii monetare, trebuie să cunoaștem ce poate și ce nu poate produce politica monetară. Politica monetară poate ancora inflația la un nivel scăzut al prețurilor pentru o perioadă apreciabilă de timp și totodată să cimenteze expectațiile în privința inflației. Politica monetară poate contracara efectele crizei financiare și de asemenea poate preveni descreșterile extreme din economie.

O altă direcție în realizarea unei stabilități a prețurilor este stabilirea unei ținte la nivelul inflației. Această politică a fost urmată de mai multe bănci centrale în ultimii ani, și rezultatele par a fi încurajatoare.

Unul din avantajele acestui domeniu, față de cel al politicii valutare sau al celui utilizând agregatele monetare, este transparența lui față de public. Tentativa de realizare a unei stabilități a prețurilor este arătată clar, ca și nivelurile de variație propuse în cazul inflației. Decizia de atingere a unui nivel al inflației ajută politica monetară să fie mai flexibilă pentru a răspunde cererilor pe termen scurt ale economiei naționale. Urmărirea unui țel de atins în nivelul inflației înlătură problema legată de șocurile rapide din economie, deoarece politica monetară nu mai este puternic dependentă de relația bani-inflație. O astfel de orientare poate contribui la creșterea independenței politicii monetare în așa fel încât autoritățile pot face față mai ușor șocurilor interne și pot izola mai bine economia față de efectele șocurilor externe.

Există și dificultăți legate de implementarea unei astfel de politici. Una din dificultăți este legată de faptul că inflația nu poate fi direct sau ușor controlată de autoritățile monetare. Această problemă nu este prezentă în cazul focalizării pe politica valutară sau pe agregatele monetare.

Provocarea cu care se confruntă politica monetară în contextul actual este modul în care se poate obține efectiv o inflație scăzută și menținerea acesteia în permanență ca un țel al unei politici credibile. Acest țel ridică cel puțin următoarele întrebări:

deoarece stabilitatea prețurilor reprezintă obiectivul primordial al politicii monetare pe termen lung, ce reprezintă această stabilitate a prețurilor în practică, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung?

ce structură instituțională să adopte banca centrală pentru a putea transmite pieței și publicului mesajul unei propensiuni explicite către stabilitatea prețurilor?

cum trebuie să fie articulată o asemenea politică pentru a putea fi urmărită și a se putea grăbi consensul politic pentru sprijinirea acestei propensiuni pentru stabilirea prețurilor?

cum se va implementa în practică o asemenea politică fără a împinge economia prea puternic într-o direcție sau alta?

Dacă stabilim un nivel al inflației prea înalt, avem de-a face cu riscul lansării unei spirale crescătoare a expectației inflaționiste și apoi a inflației.

Pe de altă parte, dacă nivelul inflației este stabilit prea jos, există riscul de a împinge economia în deflație. Or, istoria arată că deflația poate fi extrem de dăunătoare economiei, și în special piețelor financiare. Cele mai dificile crize financiare au fost asociate cu perioade de deflație.

capitolul iii

Implementarea monedei unice – EURO

3.1.Punerea în circulație a euro

La 15 iulie 1997, Institutul Monetar European a luat decizia utilizării unui simbol codificat pentru euro, acesta fiind înregistrat la Organizația Internațională pentru Standardizare. Creatorii simbolului euro s-au inspirat de la grecescul Epsilon și de la prima literă a cuvântului „Europa”; acesta este tăiat de două linii paralele, pentru a se indica stabilitatea monedei euro (€).

La 2 mai 1998 Uniunea Europeană a selectat țările care urmau să participe la EURO după o analiză asupra felului cum aceste țări au îndeplinit următoarele criterii de convergență, la care ne-am oprit, pe larg, pe parcursul lucrării:

inflația – sub 3%;

rata dobânzilor pe termen lung – sub 8,5%;

deficitul bugetar – sub 3% din PNB;

gradul de îndatorare guvernamentală – sub 6% din PNB;

valuta națională să facă parte din SME minimum 2 ani.

Conform Regulamentului CE nr. 1466/97 din 7 iulie 1997, cu privire la Supravegherea Politicilor Bugetare și Supravegherea și Coordonarea Politicilor Economice, statele incluse urmau să înainteze Consiliului și Comisiei Europene periodic, rapoarte privind următoarele domenii:

obiectivele pe termen mediu privitoare la poziția bugetară;

proiecțiile cu privire la dezvoltarea economică și a principalilor indicatori economici, care sunt relevanți pentru realizările programului de stabilitate;

descrierea măsurilor de ordin bugetar și economic pentru realizarea obiectivelor programului de stabilizare;

analizarea schimbărilor în poziția bugetară și a îndatoriri statului, survenite prin influența produsă de trendul indicatorilor economici cuprinși în diversele proiecții prezentate de statele membre.

Banca Centrală Europeană a anunțat următoarele rate oficiale de schimb ale celor 11 monede europene (la acea dată) față de euro, la 1 ianuarie 1999:

În aceeași ordine de idei este important a menționa faptul că de la 1 ianuarie 2001, Grecia a reușit să îndeplinească criteriile de convergență și astfel s-a alăturat celorlalte 11 țări „Spațiul euro”.

Din 1 ianuarie 1999, când euro a devenit moneda oficială a Uniunii Europene, până la intrarea acesteia efectiv în circulație, a mai trecut însă o scurtă perioadă de timp, până la 1 ianuarie 2002.

Peste 300 de milioane de europeni din 12 țări au consemnat, la 1 ianuarie 2002, o pagină de istorie, o data cu intrarea în circulație a noii monede unice, euro, simbol al unității continentului.

Catalogată de anumiți analiști economici drept cea mai importantă revoluție monetară din istorie, adoptarea euro constituie concretizarea unui vis al fondatorilor Europei contemporane, care, imediat după al doilea război mondial, vedeau în unificarea continentului singurul mijloc de evitare a noi conflicte.

Apariția în forma fizică a monedei euro constituie faza finală a procesului început încă din 1999, când aceasta a fost introdusă ca monedă de cont.

Euro a înlocuit treptat, până la 28 februarie 2002 monedele naționale ale Germaniei, Frantei, Italiei, Belgiei, Olandei, Luxemburgului, Spaniei, Greciei, Finlandei, Austriei, Portugaliei și Irlandei.

În ciuda unor mici imperfecțiuni prima săptămână de la introducerea monedei euro a fost considerată un succes.

Prin adoptarea euro, statele Uniunii Economice și Monetare (UEM) urmăresc obținerea unei mai bune coordonări a politicilor economice, și, în special, crearea pe termen lung a unui adevărat "management economic" european. Mai mult, comisarul european Güenter Verheugen apreciază că și viitoarele țări membre ale Uniunii Europene ar trebui să adopte moneda euro. "Noi negociem într-o asemenea manieră cu viitorii membri, astfel încât ei să nu aibă dreptul de a se îndepărta de Euroland. Cred că efectul psihologic al introducerii monedei nu a fost suficient evaluat. Fiecare persoana își va aminti, în mod repetat, în fiecare zi, că este european", a subliniat Verheugen. El consideră că introducerea euro va consolida "conștiința europeană".

Pe de altă parte, președintele Băncii Centrale Europene (BCE), Wim Duisenberg, declara că redresarea economiei europene nu va putea avea loc doar ca urmare a politicii monetare. El a atras atenția că așteptările nu ar trebui sa fie prea mari, având în vedere că reluarea creșterii economice nu se poate baza doar pe politica monetară, chiar dacă este de așteptat ca moneda europeană să se aprecieze în raport cu cea americană. Oricum, oficialul BCE consideră că perioada dificilă pentru economia zonei euro a luat sfârșit, estimând o redresare lentă a acesteia pe parcursul anului 2002. Duisenberg a apreciat că rata de creștere a economiei europene va fi în 2002 de aproximativ 1%.

Începând cu data de 1 martie 2002, Euro a devenit singura deviză utilizată în zona euro, ceea ce a însemnat retragerea de pe piață a monedelor tuturor statelor care au aderat la moneda unică europeană. “Având în vedere numărul mare de actori implicați, tranziția către moneda unică a decurs remarcabil de bine, ceea ce înseamnă că aderarea altor țări la zona euro va decurge și mai rapid”.

Tranziția a însemnat retragerea de pe piață a 12 monede naționale și înlocuirea lor cu 15 miliarde de bancnote euro și 95 miliarde de monede. Aproximativ 80% din noile bancnote și peste 95% din monede au fost livrate către instituțiile financiare din țările cu pricina înainte de începutul anului, ceea ce a dus la o disponibilitate imediată a noii devize pentru comercianți și publicul larg. Campaniile autorităților europene pentru informarea comercianților și publicului au dus la evitarea unor scenarii pesimiste, care includeau invadarea pieței cu bancnote false, jafuri și haos în comerțul cu amănuntul. În mai puțin de două săptămâni, cele mai multe tranzacții cash au început să se desfășoare în euro. Retragerea monedelor naționale a determinat însă și regrete din partea cetățenilor unor state care au introdus euro. Potrivit unui sondaj realizat de publicația “Focus Money” și preluat de Reuters, aproape jumătate din populația germană regretă mărcile germane. Totuși, chiar și în Germania, mulți dintre micii comercianți au refuzat să mai accepte la plată mărci cu câteva săptămâni înainte de sfârșitul perioadei de doua luni de circulație în paralel a mărcii și euro. 

Chiar și în țările Uniunii Europene care nu au adoptat, încă, moneda unică, respectiv Marea Britanie, Suedia și Danemarca, euro este o monedă cunoscută

Ca o concluzie, trebuie reținut că, de la începutul anului 2002 și până pe data de 28 februarie 2002, euro a circulat în paralel cu monedele statelor membre ale Uniunii Monetare. Treptat au ieșit din circulație francul francez, guldenul olandez și lira irlandeza, iar data de 28 februarie 2002 a fost ultima zi de circulație pentru șilingul austriac, francul belgian, marca germană, lira italiană, marca finlandeză, peseta spaniolă, escudo-ul portughez și drahma grecească. Din data de 1 martie 2002, monedele retrase au putut fi preschimbate în euro doar la casieriile băncilor, până la jumătatea anului. După aceea, ele vor putea fi schimbate doar la băncile centrale.

3.2.Avantajele și dezavantajele introducerii euro

Consecințele introducerii euro apar evidente în mai multe domenii, printre care enumerăm:

ratele de schimb;

costurile tranzacțiilor;

transparența prețurilor;

piețe financiare profunde.

Astfel, în mediul internațional al afacerilor, deciziile luate sunt adesea afectate negativ de viitoarele modificări ale ratelor de schimb. Cu cât sunt mai puțin previzibile ratele de schimb, cu atât sunt mai riscante investițiile străine și cu atât este mai puțin probabil ca aceste companii să obțină o creștere pe piețele externe. Euro, datorită faptului că înlocuiește monedele naționale de genul mărcii și francului, elimină complet riscul legat de rata de schimb dintre monedele participante. Aceasta va reprezenta un avantaj pentru investițiile internaționale în zona Euro.

Riscul legat de rata de schimb este potențial neplăcut pentru orice consumator, producător sau investitor care astăzi ia o decizie economică ce implică o plată sau furnizarea unui bun sau a unui serviciu la o dată ulterioară. Din păcate, această situație descrie marea majoritate a activităților economice.

Deși tehnicile de acoperire există cu certitudine, ele nu constituie o soluție suficientă pentru această problemă. Firmele își acoperă în mod constant riscul prin intermediul piețelor valutare cu livrare la termen din străinătate, pe care cumpără dreptul de a schimba în viitor devizele externe la rata care este valabilă astăzi. Dar acoperirea are un preț, ca orice altă politică de asigurare. Acest lucru nu este gratuit, el putându-se ridica pentru companiile mici până la două procente din vânzările și achizițiile lor. Mai important, instrumentele de acoperire nu sunt disponibile pentru toate întreprinderile, mai ales pentru firmele și companiile mici și lipsite de lichiditate din țările cu piețe valutare cu contracte la termen (futures) imature.

Spre exemplu, turiștii care își planificau excursii în Europa înainte de introducerea euro s-au confruntat cu inconvenientele și costurile mai multor monede, fiecare dintre acestea fiind recunoscută de un mic segment geografic din Uniunea Europeană și fiecare putând fi schimbată numai prin intermediul băncilor, al caselor de schimb valutar, al birourilor de turism și al companiilor de cărți de credit, în schimbul unei taxe. Aceste taxe se prezintă sub forma unor comisioane fixe, precum și sub forma diferenței dintre prețurile de cumpărare și de vânzare pentru orice monedă dată.

Industria turismului oferă doar un exemplu modest al economiilor pe care le aduce euro pentru costurile tranzacțiilor. Inima economică a zonei euro include zeci de mii de tranzacții dintr-o deviză în alta, în fiecare zi.

Este dificil să se estimeze exact cât de mari vor fi în cele din urmă economiile realizate de euro în ceea ce privește costurile tranzacțiilor, dar pentru Europa, un continent în care comerțul internațional are o importanță vitală, economiile vor fi substanțiale. Un studiu al Comisiei Europene estimează că, înainte de introducerea euro, întreprinderile din Europa au convertit anual 7,7 trilioane de dolari dintr-o deviză a Uniunii Europene într-alta, plătind 12,8 miliarde dolari drept cheltuieli de conversie, adică 0,4 procente din Produsul Intern Brut al Uniunii Europene. Aceste costuri sunt acute în special pentru companiile din țările mici, care au piețe de schimb lipsite de lichiditate și sisteme bancare nesofisticate.

Avantajele concrete, ale acestei noi etape de construcție europeană depășesc simpla economie a cheltuielilor de conversiune. Ceea ce era înainte periferic va deveni, într-un spațiu economic și monetar comun, o zonă centrală. Nu vor mai fi pe viitor, între Bade și Alsacia sau între Flandra și nordul Franței, frontiere care să limiteze cumpărăturile sau serviciile.

O monedă unică face mai evidente diferențele de preț dintre bunurile, serviciile și salariile din țări diferite, îmbunătățind astfel competiția dintre piețe. În absența euro, consumatorii din zona monedei unice au descoperit că este dificil și oarecum obositor să compare prețurile computerelor, uneltelor, materialelor de construcții automobilelor serviciilor de consultanță sau ale furnizorilor generali de dincolo de frontierele naționale. Germanii, de exemplu, nu erau obișnuiți să gândească în „mii de lire”, iar italienii au considerat că escudo-ul portughez este o monedă intangibilă și distantă. Ca urmare, discriminările de preț erau implementate cu ușurință.

Astfel prețurile exprimate în euro oferă un etalon simplu și consecvent pentru a efectua comparații, impulsionând familiile și întreprinderile de pe întreg continentul să compare prețurile cu cele din exterior. Discriminările de preț sunt acum mult mai dificile decât erau înainte de introducerea euro, indiferent de ce produs ar fi vorba.

Datorită absenței riscului legat de rata de schimb, antreprenorilor le este mai ușor atunci când încheie afaceri care speculează micile diferente în prețurile transfrontaliere. Aceasta, în schimb, duce la echivalarea prețurilor dincolo de frontiere.

Cu toate că unii observatori pretind că euro va elimina diferențele de preț de pe continent pentru produsele și serviciile identice – „O sticlă de Coca-Cola în Belgia va trebui să coste tot atâta cât în Franta” – aceste afirmații sunt total incorecte, deoarece prețurile sunt stabilite ca urmare a interacțiunii complexe dintre ofertă, cerere și reglementări, într-o largă varietate de medii competitive. Introducerea unei monede comune nu elimină diferențele de preț în zona euro, după cum dolarul american nu stabilește același preț pentru o cutie de Cola în statele americane.

Înainte de introducerea euro, eforturile depuse pentru a potrivi nevoile financiare imediate ale consumatorilor cu cerințele legate de investiții ale posesorilor de economii erau afectate de costurile psihologice și economice presupuse de cele 12 monede naționale. Fiecare tip de instrument financiar, de la titlurile guvernamentale și împrumuturile acordate de băncile comerciale până la acțiunile obișnuite și instrumentele derivate cu risc ridicat, a fost cotat în moneda națională. Acest lucru a separat piețele financiare și a descurajat investițiile străine, și ar fi fost valabil chiar și în absenta costurilor legate de tranzacții și a riscului legat de rata de schimb.

Euro a schimbat de o manieră revoluționară această situație. Spre exemplu, de la data de 1 ianuarie 1999, bursele mari din zona euro și-au cotat instrumentele financiare, inclusiv cele emise anterior, în euro. Băncile germane oferă un singur produs financiar, împrumuturi în euro, pentru companiile de pe teritoriul întregii Uniunii Europene. Pentru investitori, la fel ca și pentru cei care împrumută, aceste evoluții au făcut piețele financiare europene mai mari, mai accesibile și mai lichide. Deoarece această situație promovează comerțul internațional fără nici un fel de restricții pe singura piață importantă a lumii (piața pe care se comercializează chiar banii), acest lucru este considerat unul din avantajele economice fundamentale ale euro.

Avantajele economice fundamentale ale euro rezultă în mod inevitabil din înlocuirea mărcii, șilingului, markkăi, francului, kronei, guldenului, drahmei, pesetei, lirei sterline, lirei italiene și escudo-ului cu o singură modalitate de plată.

Euro mai oferă și o serie de avantaje economice indirecte.

Aceste beneficii țin de modificările mai profunde în comportamentul piețelor financiare și al companiilor și, prin urmare, sunt mai controversate. Dintre acestea se pot cita: stabilitatea macroeconomiei, rate reduse ale dobânzilor, reforma structurală, statutul de monedă în care se păstrează rezervele, creșterea economică.

Multe dintre cele 15 state membre ale Uniunii Europene, inclusiv câțiva dintre participanții din prima rundă la Uniunea Economică și Monetară, s-au confruntat cu inflația după cel de-al doilea război mondial. Irlanda, Anglia, Portugalia și Spania au fost în special sensibile față de inflație, un fenomen care provoacă confuzie în rândul cumpărătorilor și al vânzătorilor, sporește costurile legate de împrumuturi, ridică rata efectivă a impozitului, transmite semnale negative investitorilor și creează ineficiențe majore pe piață.

Dar, euro introduce un nou regim cu inflație redusă și stabilitate macroeconomică pentru multe din țările din zona euro. Potrivit unor experți, acest lucru este garantat efectiv, deoarece zona euro posedă acum cea mai independentă bancă centrală din lume: este vorba despre Banca Centrală Europeană. Băncile centrale „dirijează” rata inflației într-o țară folosind o varietate de instrumente de politică monetară pentru a coborî sau ridica nivelul general al cererii. Cu cât este mai independentă o bancă centrală, cu atât este mai probabil ca ea să reziste în fața presiunilor politice ale guvernului său în sensul de a permite economiei să crească prea repede sau de a finanța unele cheltuieli publice excesive. Politicienii și bancherii de la băncile centrale se află adesea în divergență, deoarece băncile centrale sunt interesate mai mult în stabilitatea pe termen lung decât în câștigurile economice pe termen scurt.

De altfel, istoria a demonstrat faptul că băncile centrale din multe țări din zona euro nu sunt imune fată de influențele politice, iar din acest motiv euro ar putea reprezenta un avantaj pentru stabilitatea regională pe termen lung. Așa cum afirmat de specialiști în domeniu „Banca Centrală Europeană va fi prima bancă centrală din istorie fără un guvern care să îi privească peste umăr”.

Banca Centrală Europeană este modelată după Bundesbank, o instituție cunoscută în lumea întreagă pentru tradiția sa de independență. Deși nivelul ridicat de independență al Băncii Centrale Europene aduce puține avantaje pentru țările deja recunoscute pentru inflația lor redusă (Germania, Austria, Belgia și Olanda), el permite un viitor economic mai stabil pentru celelalte țări.

În măsura în care euro reduce inflația, el mai exercită și o presiune în sensul diminuării ratelor dobânzilor. Investitorii cumpără obligațiuni numai dacă ei sunt siguri că banii pe care îi vor primi în viitor vor determina un câștig procentual mai mare decât rata inflației. Prin urmare, investitorii solicită rate reduse ale dobânzilor sau „prime de inflație”, de la țările cu o stabilitate mai mare a prețurilor. Acest beneficiu este important în special pentru țările care au înregistrat rezultate slabe în lupta împotriva inflației (Italia, Spania și Portugalia). Aceste țări beneficiază acum de pe urma estimărilor privind o inflație redusă datorită obiectivelor stringente și fermității noii Bănci Centrale Europene.

Euro aduce rate mai mici ale inflației și prin reducerea ratei de risc pentru schimbul valutar. În trecut, un investitor din Luxemburg care dorea să achiziționeze o obligațiune emisă de guvernul irlandez solicita o dobândă suplimentară care să îi ofere o compensație pentru riscul pierderii unei sume de bani datorită modificărilor cursului de schimb liră irlandeză-franc. Această dobândă suplimentară, numită primă pentru risc legat de rata de schimb, este în prezent eliminată în tranzacțiile de credit internaționale care survin în zona euro. Potrivit unui economist, beneficiul reducerii primelor pentru riscul legat de rata de schimb ar putea însemna, pentru monedele mai slabe ale Europei, „reducerea ratelor reale ale dobânzilor pe termen lung cu două procente, poate sau chiar mai mult, iar aceasta ar reprezenta o reducere substanțială și permanentă a costului capitalului în aceste economii”. Este esențial să subliniem însă că țările care au înregistrat în istorie rate reduse ale dobânzilor – Germania, Austria și Olanda – este puțin probabil să fie ajutate de euro în această privință.

Unii specialiști au arătat că Euro încurajează reforma structurală atât de necesară în Europa.

Altfel spus, țările care doresc să se califice pentru Euro trebuie să își ajusteze economiile, îndeplinind criteriile de convergență stabilite în Tratatul asupra Uniunii Europene. Pe viitor, ele trebuie să adere la Pactul de stabilitate și creștere, un acord care limitează strict împrumuturile guvernamentale și care forțează guvernele să își ajusteze finanțele publice. Pactul prevede chiar amenzi pentru țările care recurg la prea multe împrumuturi.

Asemenea măsuri au ridicat întrebări fundamentale despre fezabilitatea pe termen lung a programelor de cheltuieli publice și sociale, notorii prin mărimea lor. Ele au condus, în special, la mari reduceri bugetare și au acordat o nouă atenție importanței unei creșteri economice susținute. Reducerea bugetară în țări precum Portugalia a condus la reduceri drastice ale ratelor dobânzilor foarte devreme în cursul procesului, deoarece piețele financiare și-au schimbat părerea despre guvern, pe care îl consideraseră anterior iresponsabil din punct de vedere financiar. Aceasta a declanșat în schimb o creștere economică prelungită în țara respectivă, creștere care continuă și astăzi.

Liderii Uniunii Europene speră că euro va deveni o monedă în care să se plaseze pe scară largă rezervele internaționale. Monedele în care se plasează rezervele sunt folosite de băncile centrale, de guverne și de companiile private din întreaga lume ca un depozit pe termen lung al valorii și pentru a răspunde cerințelor lor financiare continue. Din punct de vedere istoric, numai monedele foarte lichide, stabile și care sunt acceptate ca modalitate de plată într-o largă arie economică au potențialul de a deveni monede importante în care se plasează rezervele.

3.3.Perspectivele eurozonei

În lumea unipolară, economia SUA a servit drept punct de sprijin pentru economia mondială; SUA au piețele de valori și de capital cele mai mari și mai lichide din lume și dolarul SUA este moneda de rezervă cea mai importantă.

În decursul ultimelor decenii, economiile din Asia, în special Japonia și ‚‚cei patru dragoni” (Coreea de Sud, Hong Kong, Singapore, Taiwan), au apărut ca un posibil rival pentru SUA.

Dar de la 1 ianuarie 1999 se creează o alternativă având o mărime și putere similare celei americane. Investitorii s-au arătat interesați față de această alternativă, dorind să-și rebalanseze portofoliile deținute acum în majoritate denominate în dolari SUA.

BCE promovează o politică monetară echilibrată iar băncile centrale naționale și-au transformat în Euro activele denominate pînă nu demult în dolari SUA.

La Forumul Economic și Financiar Internațional de la Viena se arăta că lipsa uniunii (unității) politice în Europa va fi un factor important care va determina îndepărtarea momentului când Euro va lua locul dolarului SUA pe piața internațională sau va deveni mai important decât dolarul în rezervele valutare ale statelor. Însă importanța Euro este dată de mărimea și puterea economică a zonei Euro, de piețele financiare dezvoltate în această regiune, ca și de credibilitatea B.C.E.

Există și alte considerente care duc la concluzia că Euro va fi puternic. Uniunea Europeană este într-o unică poziție în măsură nu numai să supraviețuiască actualei crize mondiale, ci să înregistreze chiar o creștere în condițiile în care în alte părți ale lumii se instaurează recesiunea. Cele 12 țări membre, împreună cu Japonia, dețin un important surplus al contului curent. Zona Euro este în măsură să genereze creșterea cererii interne, amplificând investițiile și dezvoltarea. Zona Euro tinde să devină pivotul lumii în anii următori.

În publicația World Economic-Outlook (1998), Fondul Monetar Internațional arăta că SUA dețin prima poziție în privința deficitului extern. Acest deficit se estimează că va crește de la 135 miliarde de dolari SUA în 1996 la peste 330 miliarde dolari în 2003. Se estimează că surplusul deținut de Japonia va crește de la 66 miliarde de dolari SUA la cca. 150 miliarde (în perioada 1996-2003), iar deficitul restului Asiei, în valoare de 37 miliarde dolari, urmează să se transforme în surplus de cca. 100 miliarde dolari.

Alți analiști economici estimează că dolarul va rămâne valuta de referință cea mai importantă pentru cel puțin încă zece ani. La Forumul Economic Internațional s-a arătat că Uniunea Monetară Europeană este suficientă pentru a pune Euro în vârf dar nu și să înlocuiască sau să surclaseze dolarul SUA. Pentru a câștiga acceptarea de care se bucură dolarul, Euro va cere stabilitate și inflație la un nivel scăzut, un climat macroeconomic credibil care va fi determinat în cea mai mare măsură de liderii politici europeni. O rată înaltă a șomajului va duce la creșterea presiunii guvernelor din zona Euro asupra BCE de a continua o politică monetară expansionistă; va fi de asemenea un potențial conflict între statele membre care trebuie să facă față condițiilor interne uneori diferite de cele generale, comunitare. Inexistența unei uniuni politice poate constitui obstacolul major pentru ca Euro să surclaseze dolarul SUA.

Părerea multor specialiști este aceea că Euro va înlocui treptat dolarul de pe piețele mondiale. Un prim argument este acela al importanței monedei americane în comerțul mondial; aproape 5%, din schimburile internaționale sunt denominate în dolari SUA, cu toate că exporturile și importurile americane nu reprezintă decât 10% din cele mondiale, în timp ce valutele europene dețin o pondere de 30% din comerțul internațional, iar yenul japonez reprezintă 5%. Aceste cifre arată clar că moneda americană este supraevaluată în comparație cu valutele europene.

Ponderea dolarului SUA si a valutelor europene in comertul international

Al doilea argument este acela că noua monedă va deveni importantă în comerțul internațional nu numai datorită schimburilor între țările membre; se au în vedere în primul rând Marea Britanie, Danemarca și Suedia (cele trei țări din Uniunea Europeană care pentru moment se găsesc în afara Euro), precum și Elveția care este înconjurată de zona Euro. Volumul schimburilor comerciale între zona Euro și celelalte țări, volum care se află în creștere, va forța utilizarea Euro de către aceste țări partenere.

De asemenea, posibilitatea țărilor europene de a-și denomina contractele internaționale în Euro conduce la o lărgire a ariei de utilizare a Euro.

În concluzie, Euro reprezintă o alternativă la hegemoniei dolarului. Ea va putea să reducă influența politică americană în măsura în care va fi acceptată ca o monedă de rezervă internațională. Aceasta nu înseamnă că autoritățile monetare europene trebuie sa utilizeze Euro în scopuri politice, libertatea de utilizare va fi strâns legată de condițiile oferite.

Succesul Euro depinde de credibilitatea cu care BCE își va juca rolul în continuare. Pierderile în caz de conflict politic sunt limitate atâta timp cât piețele rămân convinse că B.C.E. și conducătorii ei, persoanele de decizie din BCE sunt independente.

Euro va întări Europa din punct de vedere economic, cât și politic.

3.4.Euro – monedă de referință pentru România

Începând cu 3 martie 2003, România a trecut la Euro, ca monedă de referință. Aceasta a fost decizia Consiliului de Administrație al Băncii Naționale, reunit în ultima decadă a lunii ianuarie.

În continuare vom încerca a avea în vedere unele aspecte, precum:

influența acestui eveniment în viața de zi cu zi a românilor;

influența trecerii la Euro asupra mediilor de afaceri;

dacă este sau nu această măsură utilă, sau se mai putea aștepta.

În primul rând trebuie bine precizat faptul că trecerea la Euro, ca monedă de referință, nu are numai implicații de natură tehnică.

De acum încolo, moneda uzuală în evaluările economice va fi euro.

Cotațiile celorlalte valute vor fi derivate din cotația euro-leu și din evoluțiile principalelor valute pe piețele internaționale. Cotarea dolarului va fi făcuta prin cross, adică încrucișată.

De la data trecerii la euro ca monedă de referință salariul mediu al românilor spre exemplu, nu mai valorează atâția dolari, ci cam atâția Euro. De asemenea, prețurile, de la case și mașini de import până la aur și energie se măsoară în euro. Așadar, va trebui să ne obișnuim cu faptul că dolarul va ieși cu încetul din conștiința colectivă ca echivalent valutar al leului și că el va fi înlocuit de moneda europeană.

Există, însă, și alte implicații decât acestea, să le spunem, formale. Intervențiile Băncii Naționale pe piața valutara vor fi făcute în euro și nu în dolari, ca până acum. În al doilea rând, strategiile BNR vor avea ca țintă evoluția monedei euro, care astfel va avea o evoluție controlată, spre deosebire de celelalte valute, inclusiv dolarul, care vor avea o evoluție mai volatila, mai ușor influențate de evoluția piețelor internaționale.

Aceasta va însemna și o schimbare de optică în ceea ce privește riscul valutar. În condițiile în care moneda euro va avea o evoluție controlată și ea va fi folosită ca ancoră în strategiile antiinflaționiste, riscul valutar va fi ceva mai redus în proiecțiile pe euro și ceva mai ridicat atunci când tranzacțiile viitoare vor fi în altă valută.

Tot astfel, rezerva valutară a BNR pe care până acum ne-am obișnuit să o estimăm în dolari va fi estimată în euro. Structura rezervelor valutare va suferi la rândul său modificări. Anume plasarea ei preponderentă în certificate de trezorerie americane se va schimba pe plasamente similare pe piețele financiare europene.

Cum însă poziționarea externă a României nu se poate schimba peste noapte nici în ceea ce privește comerțul internațional, nici în ce privește aprovizionarea cu materii prime, nici în ceea ce privește evoluția unor piețe, cum ar fi, de pildă, piața aurului, estimările prețurilor în lei va păstra la bază un coș implicit euro-dolar în care, în principiu, raportul dintre cele doua monede va fi 60%-40%.

Toate operațiunile de mai sus vor necesita, cu siguranță, modificări de natură tehnică, cu deosebire a unor programe informatice. Conducerea BNR ne asigură că detaliile de natură tehnică au fost puse la punct și că toate aceste modificări nu vor presupune disfuncționalități. Procesul va fi controlat și piața valutară va fi permanent funcțională.

Trecerea la referință euro nu e o măsura conjuncturală, ci o măsură tactică ce face parte dintr-o strategie de lungă durata ce a fost demarată acum câțiva ani și are ca moment final adoptarea euro ca moneda națională, cel mai devreme, în 2009.

Strategia a avut ca moment de pornire, vara anului 2001. Atunci s-a renunțat la pasul zilnic de depreciere a cursului, lăsându-se o mai mare libertate de exprimare pieței. Această tendință a fost accentuata odată cu luna mai a anului 2002, atunci când, cu precauția unei predictibilități pe perioade mai lungi, trimestriale, s-a permis o mai mare variabilitate a cursului pe termen scurt, inclusiv posibilitatea aprecierii monedei naționale.

În perioada ce va urma trecerii la referință euro, vor fi elaborate strategii antiinflaționiste care vor avea ca obiectiv central reducerea inflației ca țintă directă. Acestui obiectiv i se vor subordona, strategic vorbind, toate celelalte, ca de pildă controlul masei monetare.

Toate acestea ar fi tactici de preaderare. Imediat după aderarea la Uniunea Europeană ar urma intrarea în mecanismul ERM (euro rate mechanism), ceea ce presupune o variație controlată a cursului într-un palier care să nu depășească 15%. Și, în sfârșit, adoptarea euro ca monedă națională, înlocuindu-se astfel moneda tradițională, veche de un secol și jumătate, leul romanesc.

Trecerea la referință euro este necesară. Argumentele care pledează în favoarea trecerii la moneda de referință Euro sunt:

a. Este, întâi de toate, o confirmare a reconfigurărilor din comerțul exterior al României. Doua treimi din comerțul exterior al țării noastre se derulează cu state ale Uniunii Europene.

b. După ianuarie 2002, atunci când moneda europeană a căpătat o formă fizică (bancnote și monezi), acceptabilitatea publicului român, firme ori persoane fizice, a crescut continuu.

c. Această măsură este o continuare firească a invitației ce a fost făcută României de a adera în 2007 la Uniunea Europeană.

d. Trecerea la moneda de referință Euro a fost solicitată de BCE. În momentul trecerii României la Euro, ca monedă de referință, doar două țări din spațiul central și est-european, România (cu moneda de referință dolarul american) și Letonia (cu moneda de referință DST, moneda de cont a FMI) nu trecuseră la referința euro.

În ceea ce privește consecințele trecerii la Euro, opiniile sunt împărțite.

Aprecierea puternică a Euro în ultima perioadă creează unele particularități în procesul de trecere de la moneda de referință dolar la moneda de referință euro. Banca Națională insistă asupra faptului că aprecierea Euro nu a influențat această măsură. Există, totuși, câteva consecințe care nu pot fi ignorate. Cea dintâi este legată de faptul că trecerea la moneda de referință Euro avantajează exportatorii. În ceea ce privește importurile, efectul nu este similar, dat fiind că, în continuare, mare parte a materiilor prime au prețul în dolari, cum ar fi, de pildă, cele achiziționate din Rusia. În ce privește efectele asupra inflației, este posibil ca pe termen scurt să existe anumite oscilații, legate mai ales de impactul psihologic. Un vânzător care fixase un preț în dolari va păstra, probabil, același preț și în euro, chiar dacă asta mărește prețul cu 10%.

Decizia Băncii Naționale a României de raportare a leului la euro era un fapt inevitabil ținând cont de profilul economiei românești pe de o parte (majoritatea schimburilor comerciale ale României are loc cu țări din Uniunea Europeană), precum și de eforturile României de aderare la structurile europene. În contextul în care dolarul a pierdut întâietatea în zona europeana, reacția României nu reprezintă decât un răspuns firesc la noile realități economice. Încă de la anunțul oficial al deciziei, guvernatorul BNR a făcut precizarea că această măsură este de ordin tehnic, și că singura consecință va fi aceea ca pentru rațiuni de politică monetară și valutară, banca va utiliza intervenții pentru piața valutară euro în locul dolarului.

Trebuie să precizam însă ca acest fapt nu va conduce în nici un caz la efecte vizibile în economia reală. Temerea importatorilor care susțin că raportarea directă a leului la euro va avea consecințe nefaste asupra activității lor este neîntemeiată. Atât timp cât Banca Naționala își va urma politica de apreciere reală a monedei naționale față de coșul euro-dolar în care ponderea 60-40% este păstrată, cursul euro-dolar, cel care afectează poziția majorității exportatorilor, va urma evoluția firească.

Nici construcția bugetară nu va fi afectată. Într-adevăr, bugetele anilor trecuți au avut la bază, la capitolul macroindicatori, un curs de schimb leu-dolar. Dacă ne gândim însă care sunt capitolele influențate de cursul valutar, vom remarca faptul că există unul singur: cheltuielile cu datoria publică externă și cea internă contractată în valută. Cum însă compoziția portofoliului scadent pentru datoria contractată nu este afectată și așa cum am precizat anterior, cursul monedei naționale față de euro și dolar nu depinde de această raportare, nu există nici un motiv de îngrijorare care să indice anumite probleme.

Temerile că trecerea la raportarea monedei naționale la euro poate produce o creștere a inflației sunt total neîntemeiate. Cauzele fundamentale ale inflației se regăsesc în dezechilibrele economiei reale, în evoluțiile nefavorabile ale piețelor internaționale sau uneori chiar în fenomene meteo. Este deci greu de crezut că o decizie ca cea luată de BNR va putea afecta rata inflației, în contextul în care politica guvernului pentru reducerea inflației are drept puncte de susținere o politică salarială neinflaționistă și un deficit bugetar sustenabil. Angajamentul ferm în acest sens luat de guvern și față de organismele financiare internaționale poate fi remarcat comparând prognozele inițiale de inflație în anul 2002 (22%) cu cifra înregistrata la finalul anului (17,8%).

Capitolul iv

Concluzii

În acest sfârșit al lucrării de față, având în vedere complexitatea tuturor celor expuse pe parcurs, am considerat necesar a face un scurt rezumat al celor prezentate anterior, cu specială privire asupra Băncii Centrale Europene și Sistemului European al Băncilor Centrale. Și aceasta în vederea formării unei imagini cât fundamentate asupra subiectului ales și a statuării celor mai importante aspecte.

Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C) reprezintă o structură care permite integrarea băncilor centrale naționale în sistemul general comunitar.

Misiunea fundamentală a acestei structuri bancare este aceea ca utilizând în mod eficient o serie de măsuri și modalități să pună în aplicare politica monetară comunitară.

S.E.B.C. este reglementat prin dispozițiile Tratatului de la Maastricht și Protocolului privind Statutul S.E.B.C. și al B.C.E.

S.E.B.C. și-a început activitatea în vederea realizării politicii monetare comunitare, odată cu intrarea în a treia fază a U.E.M., înlocuind Institutul Monetar European, al cărui rol avea caracter tranzitoriu.

În acest scop în Tratat și în Statut sunt stabilite o serie de obiective și sarcini fundamentale. Conform art. 105 par. 1 din Tratatul de la Maastricht, obiectivul principal al S.E.B.C. este menținerea stabilității prețurilor. Fără a aduce prejudicii stabilității prețurilor, S.E.B.C. își aduce sprijinul la politicile economice generale din Comunitate, în vederea contribuirii la realizarea obiectivelor Comunității. S.E.B.C. acționează conform principiului economiei de piață deschise în care concurența este liberă, favorizând o alocare eficientă a resurselor. Aceleași obiective sunt preluate și prezentate și în Protocolul privind Statutul S.E.B.C. (în art. 2).

Sarcinile fundamentale ale S.E.B.C. (prezentate atât în art. 105 par. 2.5. din Tratatul de la Maastricht cât și în art. 3 din Statut) sunt:

definirea și implementarea politicii monetare a Comunității;

desfășurarea operațiunilor de schimb, conform dispozițiilor tratatului (art. 109);

păstrarea și administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre;

promovarea bunei funcționări a sistemelor de plăți.

Ca principiu general, în art. 8 din Statut se arată că S.E.B.C. este condus de organele de decizie ale Băncii Centrale Europene (B.C.E.).

Spre deosebire de obiective care au un caracter general, sarcinile fundamentale au un caracter concret și aplicativ.

Banca Centrală Europeană este o instituție financiară investită cu putere de reglementări și decizie în cadrul sistemului financiar comunitar.

B.C.E. are personalitate juridică proprie și se bucură în statele membre de capacitatea juridică cea mai largă recunoscută persoanelor juridice de legislația națională.

Banca dispune de propriul său personal, al cărui regim juridic este stabilit de Consiliului guvernelor, la propunerea Comitetului director, normelor juridice aplicabile personalului B.C.E. fiind cuprinse în statutul Băncii.

Litigiile dintre B.C.E. și angajații săi sunt soluționate de Curtea de Justiție, în limitele și condițiile prevăzute de regimul care le este aplicabil.

Având în vedere importanța și specificitatea domeniului de activitate, membrii organelor de decizie și personalul B.C.E. și al băncilor naționale sunt obligați să nu divulge informațiile care sunt sub incidența secretului profesional chiar și după încetarea exercitării funcțiilor lor, fără a se preciza un termen.

Persoanele cu drept de semnătură care angajează B.C.E. din punct de vedere juridic față de terți sunt președintele sau doi membri ai Comitetului director, ori doi membri ai personalului său, autorizați de președinte să semneze în numele Băncii.

În condițiile stabilite în protocolul asupra privilegiilor și imunităților Comunităților Europene, B.C.E. ca și alte instituții comunitare, se bucură pe teritoriul statelor membre de privi legile și imunitățile necesare îndeplinirii misiunilor sale.

Totodată, banca beneficiază de independență în exercita-rea competențelor sale, astfel încât nici un membru al organelor sale de decizie nu poate accepta instrucțiuni din partea vreunei instituții comunitare sau din partea statelor membre.

La rândul lor, statele membre au obligația corelativă de a respecta principiul independenței B.C.E. și de a nu încerca să influențeze în nici un fel îndeplinirea sarcinilor ce îi revin acesteia.

Ca instituție financiară, B.C.E. este dotată cu capital precum și cu resurse proprii.

Capitalul B.C.E., devenit operațional de la constituirea sa se ridică la 4 miliarde EURO, putând fi mărit prin decizia Consiliului guvernatorilor luată cu majoritate calificată.

Băncile centrale naționale sunt singurele autorizate să subscrie și să dețină capitalul B.C.E. Subscrierea capitalului se realizează conform grilei de repartiție stabilite conform dispozițiilor din Statutul S.E.B.C. și B.C.E. (art. 29).

În afara acestui capital, băncile centrale naționale vor pune la dispoziția B.C.E. rezerve valutare, (altele decât monedele statelor membre), ECU, poziții de rezervă la F.M.I. și Drepturi Speciale de Tragere, în valoare de până la 50 miliarde ECU, în echivalent contribuția fiecărei bănci centrale naționale fiind stabilită proporțional cu partea sa din capitalul subscris la B.C.E.

Sediul B.C.E. a fost stabilit la Frankfurt.

Structura organizatorică a B.C.E. este tripartită, în cadrul acesteia desfășurându-și activitatea următoarele organe:

Consiliul guvernatorilor (organ de direcție);

Comitetul director (organ de administrație);

Consiliul general (organ de execuție).

Consiliul guvernatorilor reunește conducătorii B.C.E. (președintele, vicepreședintele) și patru membri, precum și guvernatorii băncilor centrale naționale, întrunindu-se de cel puțin 10 ori pe an. Reuniunile sale sunt confidențiale, deciziile fiind adoptate, de regulă, cu majoritatea simplă a membrilor prezenți. Consiliul guvernatorilor adoptă orientările și ia dispozițiile necesare îndeplinirii sarcinilor încredințate S.E.B.C. prin Tratat, stabilește politica monetară a Comunității, obiectivele monetare intermediare, ratele directoare ale dobânzilor și structura rezervelor în cadrul S.E.B.C.

Consiliul guvernatorilor este singurul abilitat să autorizeze emisiunea de bancnote în cadrul Comunității, B.C.E. și băncile naționale centrale putând emite asemenea bancnote, care sunt singurele mijloace de plată legale în interiorul Comunității. Consiliul guvernatorilor adoptă regulamentul interior prin care se determină organizarea internă a B.C.E. și a organelor sale de decizie.

Comitetul director, reprezentând organul de administrare al B.C.E., este compus din președinte, vicepreședinte și patru membri.

Nici un membru al Comitetului director nu poate exercita altă profesie, remunerată sau nu, în timpul exercitării funcțiilor sale.

Membrii Comitetului director sunt numiți de comun acord de guvernele statelor membre, la recomandarea Consiliului și după consultarea Parlamentului European și a Consiliului guvernatorilor, dintre persoane a căror autoritate și experiență profesională sunt recunoscute în domeniul monetar sau bancar, și având cetățenia statelor membre.

Mandatul membrilor Comitetului director este de 8 ani și nu poate fi reînnoit.

Condițiile de angajare, retribuțiile, pensiile și alte avantaje privind securitatea socială a membrilor Comitetului director sunt stabilite de Consiliul guvernatorilor.

Membrii Comitetului director pot fi demiși de Curtea de Justiție, la cererea Consiliului guvernatorilor sau a Comitetului director, dacă nu mai îndeplinesc condițiile necesare exercitării funcțiilor lor sau au comis o greșeală gravă.

Deciziile Comitetului director se iau cu majoritate simplă a voturilor exprimate, fiecare membru dispunând de un vot.

Comitetul director este responsabil pentru gestiunea curentă a B.C.E., având obligația de a implementa politica monetară în conformitate cu orientările și deciziile adoptate de Consiliul guvernatorilor. În acest cadru, Comitetul director dă instrucțiunile necesare băncilor centrale naționale. Comitetului director îi pot fi delegate anumite puteri prin decizia Consiliului guvernatorilor.

Consiliul general se constituie ca cel de-al treilea organ al B.C.E., fiind compus din președintele și vicepreședintele B.C.E., precum și din guvernatorii băncilor centrale naționale.

Ceilalți membri ai Comitetului director pot participa la reuniunile Consiliului general, însă fără drept de vot.

Consiliul general contribuie la îndeplinirea funcțiilor consultative ale B.C.E. privind aplicarea legislației comunitare în materia controlului prudențial al instituțiilor de credit și a stabilității sistemului financiar, la colectarea informațiilor statistice, la redactarea rapoartelor de activitate ale B.C.E., la stabilirea regulilor necesare standardizării procedurii contabile și informării asupra operațiilor de angajare a personalului B.C.E.

Consiliul general nu are puteri de decizie, însă acționează pentru îndeplinirea atribuțiilor B.C.E., având un rol executiv.

Președintele B.C.E., sau, în absența sa vicepreședintele prezidează Consiliul guvernatorilor și Comitetul director ale B.C.E.

De asemenea, președintele, sau persoana pe care el o desemnează în acest scop, reprezintă B.C.E. în exterior, în raporturile cu instituții similare sau altele asemenea.

Exercițiul financiar al B.C.E. și băncilor centrale naționale începe în prima zi a lunii ianuarie și se încheie în ultima zi a lunii decembrie. Conturile anuale ale B.C.E. sunt întocmite de Comitetul director conform principiilor stabilite de Consiliul guvernatorilor. Conturile B.C.E. și ale băncilor centrale naționale sunt verificate de auditori externi independenți, recomandați de Consiliul guvernatorilor și agreați de Consiliu. Ei au puteri depline în privința examinării conturilor și registrelor B.C.E. și băncilor centrale naționale.

B.C.E. reprezintă organul de conducere al S.E.B.C., având un rol important în cadrul sistemului monetar european, fiind investită cu atribuții de reglementare și decizie.

În cadrul S.E.B.C, B.C.E. îndeplinește un ansamblu de funcții, repartizate pe mai multe categorii:

a. funcții consultative. În acest context, subliniem că Banca este consultată atât de autoritățile naționale în privința oricărui proiect legislativ în domeniile care țin de competența sa – în limitele și în condițiile fixate de Consiliu, cât și în privința oricărui act comunitar, de către instituțiile comunitare în domeniile sale de competență. De asemenea, B.C.E. poate prezenta avize consultative instituțiilor comunitare sau autorităților naționale privind domeniile ce țin de competența sa.

b. funcții statistice. În îndeplinirea acestor funcții, B.C.E., asistată de băncile centrale naționale, colectează informațiile statistice necesare de la autoritățile naționale competente sau de la agenții economici, cu care cooperează în acest scop.

c. funcții monetare. B.C.E. și băncile centrale naționale pot deschide conturi instituțiilor de credit, instituțiilor publice și altor participanți pe piață și pot să accepte active drept garanție. De asemenea, B.C.E. și băncile centrale pot să intervină pe piețele de capital (prin cumpărare, vânzare, contracte la termen la curs fix, luând sau dând împrumut creanțe și titluri negociabile în monedă comunitară sau necomunitară) și să efectueze operații de credit împreună cu instituțiile de credit și cu alți participanți pe piață.

Tot în cadrul exercitării funcțiilor monetare, B.C.E. este abilitată să impună instituțiilor de credit constituirea de rezerve obligatorii la B.C.E. și la băncile centrale naționale.

Conform art. 21 din Statutul S.E.B.C. raportat la art. 104 din Tratatul de la Maastricht le este interzis B.C.E. și băncilor centrale naționale să acorde credite fără acoperire și orice alte tipuri de facilități de creditare instituțiilor sau organelor Comunității, autorităților centrale, regionale sau locale, altor organisme și întreprinderi publice ale statelor membre. Este de asemenea interzisă achiziția directă de către B.C.E. sau băncile centrale naționale, a instrumentelor datoriei acestei instituții.

d. funcții de cooperare internațională. În domeniul cooperării internaționale, pentru îndeplinirea sarcinilor încredințate S.E.B.C; B.C.E. este abilitată să decidă modul de reprezentare al sistemului bancar. Cu autorizarea sa, băncile centrale naționale sunt abilitate să participe la instituțiile monetare internaționale.

În plan extern, B.C.E. și băncile centrale naționale pot îndeplini următoarele operațiuni:

să stabilească relații cu băncile și instituțiile financiare din țările terțe și cu organizațiile internaționale;

să dobândească și să vândă orice tip de active valutare și de metale prețioase;

să efectueze toate tipurile de operații bancare cu țările terțe și cu organizațiile internaționale; inclusiv să primească și să acorde credite.

În exercitarea atribuțiilor sale, B.C.E. poate recurge la următoarele acte: adoptă regulamente, ia decizii, emite recomandări și avize.

În limitele și în condițiile stabilite de Consiliu B.C.E. este abilitată să aplice întreprinderilor amenzi sau penalități în cazul nerespectării regulamentelor și deciziilor sale.

Actele și omisiunile B.C.E. sunt supuse controlului și interpretării Curții de Justiție. Litigiile dintre B.C.E. și creditorii, respectiv debitorii săi sau alte persoane, sunt soluționate de instanțele naționale competente, cu excepția cazurilor când este declarată competentă Curtea de Justiție.

B.C.E. are obligația de a elabora și publica rapoarte, cel puțin o dată pe trimestru, privind activitatea S.E.B.C. De asemenea, B.C.E. transmite Parlamentului European, Consiliului, Comisiei și Consiliului European, un raport anual asupra activității S.E.B.C. și asupra politici monetare a anului precedent și a anului în curs.

Regimul răspunderii B.C.E. este cel prevăzut în art. 215 din Tratatul de la Maastricht. Răspunderea băncilor centrale naționale se determină în conformitate cu dreptul național corespunzător.

Curtea de Justiție este competentă să hotărască în baza unei clauze compromisorii conținută într-un contract de drept public sau de drept privat încheiat de B.C.E. Decizia B.C.E. de a sesiza Curtea de Justiție este luată de Consiliul Guvernatorilor.

Bibliografie

Andrew Brociner – Europa Monetară. SME, UEM, moneda unică, Institutul European, Iași, 1999

Nicoleta Diaconu – Sistemul instituțional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, București, 2001

Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea – Drept instituțional comunitar european, Editura Actami, București, 1999

Augustin Fuerea – Instituțiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2002

Ion Jinga, Andrei Popescu – Integrarea europeană. Dicționar de termeni comunitari, Editura Lumina Lex, București, 2000

Dumitru Miron ș.a. – Economia integrării europene, Editura ASE, București, 2001

Viorel Marcu – Drept instituțional comunitar, Editura Lumina Lex, București, 2001

Dumitru Mazilu – Integrarea europeană. Drept comunitar și instituții europene, Editura Lumina Lex, București, 2001

Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu – Drept instituțional european, Editura Olimp, București, 1999

Roxana Munteanu – Drept european. Evoluție – Instituții – Ordine juridică, Editura Oscar Print, București 1996

Alina Profiroiu, Marius Profiroiu – Introducere în realitățile europene, Editura Economică, București, 1999

Werner P., B.H. Ansiaux, Georg Broouwers, Bernard Chappier, Report to the Council and the Commission on the Realisation by Stages of Economic and Monetary Union in the Community, Bulletin 11 – 1970 of the EC, Brussels, 1970.

Dan Drosu Șaguna – Tratat de drept financiar-fiscal, Editura All Beck, București, 2001

Frédéric Teulon – Sistemul monetar internațional, Institutul European, Iași, 1997

Art. 64 al Protocolului 4 privind Institutul Monetar European.

Art. 109 F, par. 1 din Tratatul C.E.

Art. 22 din Protocol.

Art. 10.4 din Protocol.

Art. 5 din Protocolul privind statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene (Statutul SEBC) anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană

Art. 7 din Statutul S.E.B.C.