Banca Central Europeana Si Sistemul Bancar European
CAPITOLUL I. monedA unică europeAnă și politicAmonetAră A băncii centrAl europene
1.1. Delimitări coceptuale
În lucrarea de față se încearcă a se avea în vedere, pe lângă Banca Centrală Europeană și întreg sistemul monetar european, inclusiv introducerea monedei unice – Euro – toate aceste aspecte, fiind, de altfel, într-o interdependență evidentă.
Pentru a forma o imagine cât mai clară a celor ce vor fi avute în vedere pe parcurs, apare necesară explicarea, pe scurt, a anumitor termeni centrali ai prezentării pe care o vom încerca în continuare.
Astfel de termeni sau noțiuni utilizate foarte des, pot fi:
Banca Centrală Europeană – Instituție bancară a Uniunii Europene, înființată la 1 ianuarie 1999 odată cu intrarea în faza a treia a Uniunii Economice și Monetare și introducerea monedei unice „Euro”.
Rolul BCE este acela de a controla, prin instrumente și proceduri financiar-bancare, politica monetară unică a UE, pentru a asigura stabilitatea prețurilor, supravegherea funcționării Sistemului Monetar European și utilizarea Euro.
Banca Europeană de Investiții – Înființată la 1 ianuarie 1958, prin Tratatul de la Roma instituind Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.), este instrumentul bancar al Uniunii Europene. B.E.I. acordă împrumuturi și garanții pentru finanțarea unor proiecte de investiții ce contribuie la dezvoltarea echilibrată a Uniunii Europene.
ECU – este acronimul de la „European Currency Unit”. A funcționat între 1979-1998, fiind în același timp unitate de cont și unitate monetară europeană pentru statele membre ale UE.
EURO – este numele monedei unice europene ce a luat naștere la 1 ianuarie b#%l!^+a?1999, odată cu intrarea în cea de-a treia fază a Uniunii Economice și Monetare.
Euro dă naștere unuia dintre cele mai mari și mai puternice blocuri comerciale din lume, deși numai 12 din cei 15 membri ai Uniunii Europene fac parte în prezent din zona monedei unice – așa-numita „Zonă euro”.
Cu toate că introducerea Euro nu schimbă faptul că zona monedei unice este alcătuită din țări diverse și foarte independente, ea întărește fără îndoială legăturile economice și politice din regiune și „greutatea” acesteia în economia mondială. Deoarece succesul Euro va fi determinat în cele din urmă de colaborarea guvernelor Uniunii Europene într-o largă varietate de domenii, de la formularea politicii ratei de schimb până la armonizarea sistemelor legale și a politicii de securitate, conceptul unei Europe occidentale ca un singur bloc economic și politic este acum mai aproape ca niciodată.
Privit în această lumină, euro schimbă într-un mod semnificativ balanța globală a puterii.
Noua monedă creează a doua piață ca mărime din lume care folosește o monedă unică, una care este depășită doar de Statele Unite în ceea ce privește producția totală. Zona monedei unice este, per total, de aproape o cincime din producția globală, foarte puțin sub cea care este atribuită Statelor Unite. Când, și dacă Marea Britanie, Suedia, și Danemarca vor intra în zona euro, Europa va depăși cu ușurință Statele Unite în ceea ce privește producția economică mondială. Deja Europa reprezintă casa mai multor persoane (consumatori, investitori și plătitori de impozite) uniți printr-o singură monedă.
În concluzie, se poate spune, fără teama de a greși, că „Zona Euro” a devenit o superputere economică, privită din perspectiva comerțului mondial și a finanțelor globale.
1.2. reglementări de bază ale Uniunii Europene privind introducerea euro
După data de 4 ianuarie 1999, monedele naționale ale statelor participante la Uniunea Economică și Monetară continuă să circule, dar numai ca exprimări nezecimale b#%l!^+a?ale monedei unice, statutul lor fiind acela de subdiviziuni ale Euro. Exprimarea zecimală a Euro este centul. De asemenea, după această dată pot fi observate și alte modificări:
politica monetară nu mai este concepută la nivel național, ci la nivel comunitar de către Banca Centrală Europeană (B.C.E.);
între țările din Zona Euro toate plățile se efectuează în Euro,
în zona Euro a fost creat sistemul de decontare TARGET, accesul la sistem nefiind însă complet definitivat din punct de vedere tehnic și funcțional.
Dat fiind faptul că o serie de contracte comerciale au fost încheiate anterior anului 1999 și aveau ca monedă contractuală monede europene naționale sau alte monede, se impunea găsirea unei soluții pentru reglementarea juridică a acestor contracte după 1999. În acest sens au fost adoptate la nivel comunitar două reglementări: Reglementarea 1103/97 bazată pe art. 235 al Tratatului, publicată în Jurnalul Oficial L 19.6.1997 și Reglementarea bazată pe art. Art. 109 (4) al Tratatului publicat în Jurnalul Oficial L 19.6.1997 de către ECOFIN. Elementele fundamentale care stau la baza acestor două reglementări au fost stabilite încă din 1995 și sunt următoarele:
definirea statutului de monedă unică și de unitate monetară națională;
continuitatea contractelor;
cursul legal de conversie între Euro și celelalte monede europene;
reguli de rotunjire și evaluare a monedei unice ca urmare a conversiei.
Reglementarea 1103/97 se referă la statele ce nu au adoptat moneda unică. Introducerea Euro ca monedă unică nu trebuie să modifice instrumentele juridice și nu dă dreptul părților să rezilieze contractele de orice fel, unilateral contractate, inclusiv cele legate de operațiuni financiar-bancare. Ea se referă de asemenea și la ratele de schimb.
Continuitatea contractelor este un principiu care rezultă și din prevederile Tratatului privind Comunitatea Europeană și din aplicarea principiului nominalistic care prevede că „părțile trebuie să se înțeleagă prin contract asupra referinței la valoarea nominală a monedelor în discuție, oricare ar fi termenul de plată discutat”. Conversia ECU – Euro este de asemenea confirmată prin reglementarea 1103/97 la o paritate de 1:1. Referințele oficiale la ECU vor fi repoziționate printr-o referință la Euro. Confirmarea se aplică de asemenea și contractelor aflate sub incidența dreptului privat b#%l!^+a?care fac trimitere explicită ECU, așa cum a fost descris de legislația comunitară. În final, Reglementarea 1103/97 include și reguli de rotunjire și folosire a ratelor de conversie. Se stipulează că numai ratele de conversie la Euro în termenii tuturor statelor participante vor fi fixe. Reglementarea 1103/97 nu rezolvă toate problemele deoarece un număr mare de contracte financiare intră sub incidența dreptului altor state. Aceeași observație se menține și în cazul reglementării diferendelor. O altă limită a reglementării 1103/97 rezidă în contractele de împrumut cu rata dobânzii variabilă, deoarece prin trecerea la Euro ratele LIBOR, PIBOR dispar, ceea ce va determina dispariția ratei dobânzii de referință.
Reglementarea 974/98 bazată pe art. 109 (4) din Tratat, din 3 mai 1998 privește, introducerea Euro în țările care au adoptat Euro ca sistem unic de decontare și plată. Ea vizează în special cursul de schimb fix și irevocabil. În perioada de tranziție, Euro este doar o monedă scripturală, iar debitorii își pot achita datoriile contractuale în moneda de contract sau în Euro. Principiul care guvernează această perioadă de tranziție este „fără restricții, fără obligații”. Conform acestui principiu, cetățenii vor avea libertatea de folosire a Euro, dar nu vor fi forțați să folosească moneda unică pe perioada de tranziție. Astfel, alegerea unei monede contractuale atrage exprimarea tuturor actelor ce rezultă din contract în moneda respectivă. De asemenea, anumite clase de instrumente financiare ce exprimă un titlu de datorie publică sau privată și titluri de credit negociabile sau nenegociabile vor fi redenominate în Euro. Aceeași prevedere se aplică și cotațiilor pe piețele organizate (bursele europene). Aceeași reglementarea amintită anterior preciza că după 1 iulie 2002, când Euro va deveni o monedă europeană efectivă, toate contractele, transferurile, plățile vor fi efectuate în moneda unică europeană. Toate acestea s-au întâmplat însă, mai devreme decât se preconiza, moneda unică intrând în circulație la 1 ianuarie 2002, însă doar pentru două luni, circulând în paralel cu monedele naționale ale statelor membre. Astfel euro și-a intrat pe deplin în drepturi începând cu 1 martie 2002, cu 4 luni mai devreme decât data stabilită inițială – 1 iulie 2002.
1.3. autoritatea b.c.e.
Instituțiile financiare tradiționale, precum băncile și societățile de brokeraj de pe b#%l!^+a?piețele de capital, s-au schimbat mult față de imaginea lor recunoscută, acționând în direcția creșterii activității lor transfrontaliere și către fuziuni spectaculoase, dând naștere în acest fel la instituții hibride, active pe mai multe piețe și supuse unei game largi de regulamente și legi impuse de organele de supraveghere din diferite țări. Unii specialiști nu ezită să spună că o parte din astfel de instituții au mers așa de departe încât au alterat rolul finanțelor în economia mondială.
În cadrul acestor mișcări și schimbări mondiale se configurează o nouă ordine a lucrurilor: băncile centrale, ministerele de finanțe, instituțiile financiare și regulatorii ale piețelor de capital au devenit instituțiile și pârghiile cele mai importante de supraveghere și control, în special în ceea ce privește mișcările de capital.
Un moment semnificativ în schimbările mondiale majore poate fi considerat crearea Băncii Centrale Europene, o instituție internațională cu un statut unic. Ea are responsabilitatea majoră asupra politicii monetare în „Euroland”, unul din cele mai mari conglomerate economice din lume. Cu toate că acoperă un număr limitat de membri și își focalizează activitatea asupra unei anumite regiuni geografice, BCE se poate integra totuși în grupul instituțiilor financiare internaționale puternice, ca de exemplu BRI, FM[, ori al băncilor centrale și al trezoreriilor din SUA și Japonia.
Întrebarea pusă de mai mulți analiști nu este dacă această instituție va duce cu ea sau prin ea autoritatea Uniunii Europene, ci cum își va desfășura activitatea și va duce la îndeplinire obligațiile ei în lumina acestei presupuse autorități.
Toate instituțiile cer autoritate pentru a deveni efective, dar nu toate instituțiile „achiziționează” autoritatea pentru a realiza acest deziderat. Autoritatea nu se acordă de către un organ superior. Autoritatea este o „dispoziție relațională” în cadrul căreia capacitatea de comandă este legitimată de către aceia care se supun. În timp ce autoritatea și puterea sunt adesea interschimbabile, ele nu trebuie puse în poziție conflictuală; autoritatea poate exista și fără putere, în timp ce puterea nu conferă în mod necesar autoritate. Ne punem în mod firesc și întrebarea: cum reușesc instituțiile internaționale să câștige autoritate, care la rândul ei le conferă efectivitatea. Care este baza autorității instituționale a Băncii Centrale Europene?
Instituțiile financiare își desfășoară activitatea într-un domeniu construit pe relațiile fragile ale încrederii și percepției, pe de o parte, și într-un orizont de așteptări b#%l!^+a?nesigur, pe de altă parte.
Noțiunea de comunitate conectează indivizii dintr-un spațiu social și într-un anumit timp. Comunitatea reprezintă de asemenea o conectare materială între diferitele colective de agenți; se pune la dispoziția agenților suport și resurse pentru realizarea misiunilor și obiectivelor acestora. In extenso, terenul comunității pune la dispoziție baza materială și ideatică pe care se construiește autoritatea instituțională.
Pentru BCE, problema autorității în termeni comunitari poate fi analizată pe mai multe niveluri:
statele membre ale UE constituie un teren comunitar unde se poate pune problema autorității;
clasa socială poate fi considerată un alt teren comunitar unde se poate ridica problema autorității.
Autoritatea instituțională a BCE nu poate fi acordată, oferită, delegată. Ea trebuie să fie constituită în cadrul actualelor relații care prevalează în UE. Acest proces se poate realiza printr-o îngemănare balansată între autonomia instituțională a BCE și includerea în structura de decizie a reprezentanților semnificativi ai Comunității.
Natura problematică a autorității este tratată deseori în Economia Politică Internațională ori în tratatele de Relații Internaționale. Autoritatea este considerată în termeni ai competenței, și anume ca relație între sarcinile unei instituții, resursele și puterea legislativă care i se conferă. În acest fel autoritatea este considerată ca un produs derivat. Însă obținerea unei puteri economice, militare sau sociale poate fi un element crucial al autorității, dar nu poate fi redus numai la aceasta; trebuie să fie luate în considerare și relațiile sociale și politice, care preced formele de putere de mai sus.
La rândul lor, teoriile „regimului” recunosc semnificația aranjamentelor constituționale pentru instituții, în ceea ce privește autoritatea lor, fac referire la normele și valorile interstatale și folosesc aceste elemente pe lângă resursele materiale în procesul de considerare a puterii și a autorității în politicile internaționale. Teoriile „regimului” sunt un pas înainte față de teoriile „puterii statale”. Pentru teoriile b#%l!^+a? „regimului”, autoritatea derivă dintr-o combinație complexă a resurselor materiale și ideatice emanând de la stat. Putem observa că, în accepțiunea susținătorilor acestor teorii, autoritatea rămâne un produs derivat al statelor.
Un progres în analiza autorității comunitare îl constituie teoriile care, pe lângă mecanismele prezentate mai sus, aduc la rampă și mecanismele și circumstanțele cadrului complex al deciziilor și al celor care sunt puși să ia decizii cu aplicativitate transnațională. Tot în acest context unii analiști fac referire la „internaționalizarea” prestației statelor și a relațiilor acestora cu societatea civilă globalizată. Legat de aceasta, în construirea autorității, pe lângă resursele materiale și balanța puterii, trebuie luat în considerare și consensul ideatic între diversele societăți.
În cazul BCE, va trebui să analizăm deci comunitățile care constituie terenul central pe care operează această bancă, modul cum aceste comunități și BCE intră în relații reciproce și cerințele pe care se bazează autoritatea BCE.
Succesul uniunii monetare depinde de abilitatea cu care BCE își va îndeplini responsabilitățile de o manieră efectivă. Uniunea monetară este integrată în structura societății din Europa și legitimarea ei depinde de acțiunile mai multor agenți, care de multe ori sunt legați între ei doar tangențial. Uniunea monetară este rodul unui proces macroeconomic în care agenții participă în mod colectiv, aceștia având individual un control scăzut. Autoritatea BCE depinde în mare măsură de relațiile reciproce dintre această instituție și agenții europeni.
Se pot identifica două categorii de comunități principale în care operează BCE.
O primă categorie cuprinde instituțiile publice cum ar fi guvernele statelor membre, membrii participanți la Sistemul European al Băncilor Centrale, organisme ale Uniunii Europene, și câteva instituții internaționale de bază angajate în activități similare în ceea ce privește sistemul financiar global (BRI, Federal Reserve din SUA, Banca Japoniei etc.).
Cealaltă categorie include comunitățile de afaceri și financiare din Europa și anumite grupări ale societății civile din Europa. Prima categorie cuprinde autorități cruciale pentru legitimitatea politică a BCE.
Realitatea atestă faptul că instituțiile publice din Europa își extind suportul reprezentat de BCE și conlucrează activ la realizarea succesului acestei bănci.
Se mai resimte o oarecare reținere în conlucrare în grupul instituțiilor b#%l!^+a?internaționale care sunt chemate să contribuie la realizarea integrității sistemului financiar global. Se pare însă că semnalul dat de BRI, care admite și sprijină rolul BCE, este tot mai mult ascultat. Pentru BRI, legitimitatea politică a BCE este o problemă închisă.
1.4. B.C.E. și stabilitatea prețurilor
O bancă centrală desfășoară o activitate permanentă de analiză a unor fenomene importante din economia națională, încercând, prin mijloace specifice, să înlăture influențele și consecințele negative ale acestora. Unul din obiectivele prioritare ale Băncii Centrale este acela de a asigura și a menține stabilitatea prețurilor din economie. Căile de realizare a acestui deziderat pot să difere de la țară la țară, nici o bancă centrală neavând monopolul răspunsurilor corecte.
Obiectivul stabilității prețurilor cere ca politica monetară să fie orientată dincolo de orizontul impactului ei imediat asupra inflației și asupra economiei, în general. După cei mai mulți specialiști acest orizont imediat este de ordinul a 2-3 ani. Această orientare dirijează focalizarea unei politici de perspectivă cu privire la orizontul peste care politica monetară în acțiune astăzi își va produce efectele scontate și, în același timp, oamenii de afaceri și persoanele fizice în general pot să prevadă unele schimbări și efecte în viitor și, astfel, să planifice mai bine activitatea și acțiunile lor.
Așa cum spunea un cunoscut bancher american, stabilitatea prețurilor există când inflația nu mai constituie una din considerentele de bază în luarea deciziilor de afaceri.
Propensiunea Băncii Centrale către o stabilitate a prețurilor pe termen lung nu înseamnă că autoritățile monetare pot să ignore impactul pe termen scurt al evenimentelor economice. Cred că trebuie să recunoaștem un adevăr, și anume că nu putem elimina toate sursele șocurilor inflaționiste potențiale, chiar în condițiile unui b#%l!^+a?succes în menținerea stabilității prețurilor și a unei predictibilități cu privire la trendul acestora. Politica monetară nu va putea duce economia națională cu exactitate acolo unde dorim să se situeze. De exemplu, șocuri provocate de oferta care orientează prețurile spre o creștere vertiginoasă și imediată sunt posibile întotdeauna. Într-o asemenea eventualitate, o politică monetară având ca obiectiv stabilitatea prețurilor nu va trebui să lucreze cu decizii precipitate, ci cu măsuri de reducere graduală a nivelului inflației în timp, pe măsură ce economia se adaptează modificărilor în prețuri relative. În cazul unui șoc în sistemul financiar, politica monetară poate cere măsuri de deflație temporară.
Un principiu-cheie al politicii monetare este că stabilirea prețurilor reprezintă o cale către atingerea unui obiectiv, și anume promovarea susținută a creșterii economice.
Stabilitatea prețurilor este importantă și dorită deoarece o creștere a nivelului prețurilor – inflația -‚ chiar și cu rate moderate, cere costuri economice substanțiale din partea societății.
Putem enumera aici:
creșterea nesiguranței cu privire la rezultatele deciziilor în afaceri și la profitabilitate;
efectele negative ale legăturilor și influențărilor reciproce dintre inflație și sistemul de impozite și taxe asupra costului capitalului;
reducerea influențelor efective ale economiei de piață și a mecanismului prețurilor;
producerea unor distorsiuni pe piață cu avantaje care determină decizii de angajare în activități neproductive.
Ne putem referi la o zonă a ultimului aspect menționat mai sus, și anume investițiile peste măsură și cu predilecție în sectorul financiar. Resursele din economiile cu inflație ridicată, dirijate către tranzacțiile financiare neproductive, preferate unor activități productive, au un volum important.
În țările cu economii emergente se poate constata o creștere considerabilă a sectorului financiar în cursul anilor ‘80 și după. Numeroase estimări internaționale converg spre concluzia că la fiecare 10 procente inflație, până la o inflație de 100%, crește proporția sectorului financiar în PNB cu 1%. Economiile care parcurg o etapă cu b#%l!^+a?inflație înaltă consumă mai multe tranzacții financiare pentru aceeași valoare reală de produse sau servicii. Dacă persoanele fizice și juridice trebuie să cheltuiască mai mult timp, efort și resurse angajate în tranzacții financiare din cauza efectelor periculoase ale inflației se ajunge la situația ca o mare parte a capacității productive a unei economii să fie transferată unei activități de derulare a tranzacțiilor financiare.
De asemenea, o expansiune a sectorului financiar, acompaniată de creșterea numărului lucrătorilor din acest sector, nu duce decât la o presiune inflaționistă și la o deviere a resurselor umane de la alte sectoare care pot produce și adăuga valoare. Costul investiției supradimensionate în sectorul financiar, la fel ca orice cost al inflației, atrage după sine activități neproductive și reduce baza de resurse de care se dispune la un moment dat pentru dirijarea lor în direcția creșterii economice. O politică care să contribuie la stabilitatea și stabilizarea prețurilor poate contribui la redirecționarea resurselor către domeniile productive. În cazul sectorului financiar dintr-o economie cu inflație ridicată, transferul resurselor către domenii productive poate atinge câteva procente din PNB. Avem de-a face cu bani serioși, a căror utilizare poate avea efecte benefice. Și acesta constituie doar unul dintre avantajele recâștigării stabilității prețurilor.
Mișcarea rapidă de la inflație înaltă către stabilitatea prețurilor are costul său. Una din rezultante este dezvoltarea exagerată a unui sector din cauza existenței unei inflații ridicate. Luarea unor măsuri de reducere a inflației are drept consecință directă un transfer rapid al resurselor din sectorul dezvoltat artificial, cauzând șomaj și falimente. S-a putut constata că în țările în care s-a produs o creștere exagerată a sectorului financiar, acesta s-a contractat în situația când inflația a fost adusă la un nivel mai scăzut. Acesta este un nou argument în favoarea stabilității prețurilor. Înlăturarea cauzelor unor astfel de cicluri de creștere-declin limitează costurile sociale serioase pe care le impune inflația.
Dacă dorim să stabilim obiectivele politicii monetare, trebuie să cunoaștem ce poate și ce nu poate produce politica monetară. Politica monetară poate ancora inflația la un nivel scăzut al prețurilor pentru o perioadă apreciabilă de timp și totodată să cimenteze expectațiile în privința inflației. Politica monetară poate contracara efectele crizei financiare și de asemenea poate preveni descreșterile extreme din economie.
O altă direcție în realizarea unei stabilități a prețurilor este stabilirea unei ținte la b#%l!^+a?nivelul inflației. Această politică a fost urmată de mai multe bănci centrale în ultimii ani, și rezultatele par a fi încurajatoare.
Unul din avantajele acestui domeniu, față de cel al politicii valutare sau al celui utilizând agregatele monetare, este transparența lui față de public. Tentativa de realizare a unei stabilități a prețurilor este arătată clar, ca și nivelurile de variație propuse în cazul inflației. Decizia de atingere a unui nivel al inflației ajută politica monetară să fie mai flexibilă pentru a răspunde cererilor pe termen scurt ale economiei naționale. Urmărirea unui țel de atins în nivelul inflației înlătură problema legată de șocurile rapide din economie, deoarece politica monetară nu mai este puternic dependentă de relația bani-inflație. O astfel de orientare poate contribui la creșterea independenței politicii monetare în așa fel încât autoritățile pot face față mai ușor șocurilor interne și pot izola mai bine economia față de efectele șocurilor externe.
Există și dificultăți legate de implementarea unei astfel de politici. Una din dificultăți este legată de faptul că inflația nu poate fi direct sau ușor controlată de autoritățile monetare. Această problemă nu este prezentă în cazul focalizării pe politica valutară sau pe agregatele monetare.
Provocarea cu care se confruntă politica monetară în contextul actual este modul în care se poate obține efectiv o inflație scăzută și menținerea acesteia în permanență ca un țel al unei politici credibile. Acest țel ridică cel puțin următoarele întrebări:
deoarece stabilitatea prețurilor reprezintă obiectivul primordial al politicii monetare pe termen lung, ce reprezintă această stabilitate a prețurilor în practică, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung?
ce structură instituțională să adopte banca centrală pentru a putea transmite pieței și publicului mesajul unei propensiuni explicite către stabilitatea prețurilor?
cum trebuie să fie articulată o asemenea politică pentru a putea fi urmărită și a se putea grăbi consensul politic pentru sprijinirea acestei propensiuni pentru stabilirea prețurilor?
cum se va implementa în practică o asemenea politică fără a împinge economia prea puternic într-o direcție sau alta?
Dacă stabilim un nivel al inflației prea înalt, avem de-a face cu riscul lansării unei b#%l!^+a?spirale crescătoare a expectației inflaționiste și apoi a inflației.
Pe de altă parte, dacă nivelul inflației este stabilit prea jos, există riscul de a împinge economia în deflație. Or, istoria arată că deflația poate fi extrem de dăunătoare economiei, și în special piețelor financiare. Cele mai dificile crize financiare au fost asociate cu perioade de deflație.
1.5. implementarea monedei unice – euro
1.5.1. punerea în circulație a Euro
La 15 iulie 1997, Institutul Monetar European a luat decizia utilizării unui simbol codificat pentru euro, acesta fiind înregistrat la Organizația Internațională pentru Standardizare. Creatorii simbolului euro s-au inspirat de la grecescul Epsilon și de la prima literă a cuvântului „Europa”; acesta este tăiat de două linii paralele, pentru a se indica stabilitatea monedei euro (€).
La 2 mai 1998 Uniunea Europeană a selectat țările care urmau să participe la EURO după o analiză asupra felului cum aceste țări au îndeplinit următoarele criterii de convergență, la care ne-am oprit, pe larg, pe parcursul lucrării:
inflația – sub 3%;
rata dobânzilor pe termen lung – sub 8,5%;
deficitul bugetar – sub 3% din PNB;
gradul de îndatorare guvernamentală – sub 6% din PNB;
valuta națională să facă parte din SME minimum 2 ani.
Conform Regulamentului CE nr. 1466/97 din 7 iulie 1997, cu privire la Supravegherea Politicilor Bugetare și Supravegherea și Coordonarea Politicilor Economice, statele incluse urmau să înainteze Consiliului și Comisiei Europene periodic, rapoarte privind următoarele domenii:
obiectivele pe termen mediu privitoare la poziția bugetară;
proiecțiile cu privire la dezvoltarea economică și a principalilor indicatori b#%l!^+a?economici, care sunt relevanți pentru realizările programului de stabilitate;
descrierea măsurilor de ordin bugetar și economic pentru realizarea obiectivelor programului de stabilizare;
analizarea schimbărilor în poziția bugetară și a îndatoriri statului, survenite prin influența produsă de trendul indicatorilor economici cuprinși în diversele proiecții prezentate de statele membre.
Banca Centrală Europeană a anunțat următoarele rate oficiale de schimb ale celor 11 monede europene (la acea dată) față de euro, la 1 ianuarie 1999:
În aceeași ordine de idei este important a menționa faptul că de la 1 ianuarie 2001, Grecia a reușit să îndeplinească criteriile de convergență și astfel s-a alăturat celorlalte 11 țări „Spațiul euro”.
Din 1 ianuarie 1999, când euro a devenit moneda oficială a Uniunii Europene, până la intrarea acesteia efectiv în circulație, a mai trecut însă o scurtă perioadă de timp, până la 1 ianuarie 2002.
Peste 300 de milioane de europeni din 12 țări au consemnat, la 1 ianuarie 2002, o pagină de istorie, o data cu intrarea în circulație a noii monede unice, euro, simbol al unității continentului.
Catalogată de anumiți analiști economici drept cea mai importantă revoluție monetară din istorie, adoptarea euro constituie concretizarea unui vis al fondatorilor Europei contemporane, care, imediat după al doilea război mondial, vedeau în unificarea continentului singurul mijloc de evitare a noi conflicte.
Apariția în forma fizică a monedei euro constituie faza finală a procesului început încă din 1999, când aceasta a fost introdusă ca monedă de cont.
Euro a înlocuit treptat, până la 28 februarie 2002 monedele naționale ale Germaniei, Frantei, Italiei, Belgiei, Olandei, Luxemburgului, Spaniei, Greciei, b#%l!^+a?Finlandei, Austriei, Portugaliei și Irlandei.
În ciuda unor mici imperfecțiuni prima săptămână de la introducerea monedei euro a fost considerată un succes.
Prin adoptarea euro, statele Uniunii Economice și Monetare (UEM) urmăresc obținerea unei mai bune coordonări a politicilor economice, și, în special, crearea pe termen lung a unui adevărat "management economic" european. Mai mult, comisarul european Güenter Verheugen apreciază că și viitoarele țări membre ale Uniunii Europene ar trebui să adopte moneda euro. "Noi negociem într-o asemenea manieră cu viitorii membri, astfel încât ei să nu aibă dreptul de a se îndepărta de Euroland. Cred că efectul psihologic al introducerii monedei nu a fost suficient evaluat. Fiecare persoana își va aminti, în mod repetat, în fiecare zi, că este european", a subliniat Verheugen. El consideră că introducerea euro va consolida "conștiința europeană".
Pe de altă parte, președintele Băncii Centrale Europene (BCE), Wim Duisenberg, declara că redresarea economiei europene nu va putea avea loc doar ca urmare a politicii monetare. El a atras atenția că așteptările nu ar trebui sa fie prea mari, având în vedere că reluarea creșterii economice nu se poate baza doar pe politica monetară, chiar dacă este de așteptat ca moneda europeană să se aprecieze în raport cu cea americană. Oricum, oficialul BCE consideră că perioada dificilă pentru economia zonei euro a luat sfârșit, estimând o redresare lentă a acesteia pe parcursul anului 2002. Duisenberg a apreciat că rata de creștere a economiei europene va fi în 2002 de aproximativ 1%.
Începând cu data de 1 martie 2002, Euro a devenit singura deviză utilizată în zona euro, ceea ce a însemnat retragerea de pe piață a monedelor tuturor statelor care au aderat la moneda unică europeană. “Având în vedere numărul mare de actori implicați, tranziția către moneda unică a decurs remarcabil de bine, ceea ce înseamnă că aderarea altor țări la zona euro va decurge și mai rapid”.
Tranziția a însemnat retragerea de pe piață a 12 monede naționale și înlocuirea lor cu 15 miliarde de bancnote euro și 95 miliarde de monede. Aproximativ 80% din noile bancnote și peste 95% din monede au fost livrate către instituțiile financiare din țările cu pricina înainte de începutul anului, ceea ce a dus la o disponibilitate imediată a b#%l!^+a?noii devize pentru comercianți și publicul larg. Campaniile autorităților europene pentru informarea comercianților și publicului au dus la evitarea unor scenarii pesimiste, care includeau invadarea pieței cu bancnote false, jafuri și haos în comerțul cu amănuntul. În mai puțin de două săptămâni, cele mai multe tranzacții cash au început să se desfășoare în euro. Retragerea monedelor naționale a determinat însă și regrete din partea cetățenilor unor state care au introdus euro. Potrivit unui sondaj realizat de publicația “Focus Money” și preluat de Reuters, aproape jumătate din populația germană regretă mărcile germane. Totuși, chiar și în Germania, mulți dintre micii comercianți au refuzat să mai accepte la plată mărci cu câteva săptămâni înainte de sfârșitul perioadei de doua luni de circulație în paralel a mărcii și euro.
Chiar și în țările Uniunii Europene care nu au adoptat, încă, moneda unică, respectiv Marea Britanie, Suedia și Danemarca, euro este o monedă cunoscută
Ca o concluzie, trebuie reținut că, de la începutul anului 2002 și până pe data de 28 februarie 2002, euro a circulat în paralel cu monedele statelor membre ale Uniunii Monetare. Treptat au ieșit din circulație francul francez, guldenul olandez și lira irlandeza, iar data de 28 februarie 2002 a fost ultima zi de circulație pentru șilingul austriac, francul belgian, marca germană, lira italiană, marca finlandeză, peseta spaniolă, escudo-ul portughez și drahma grecească. Din data de 1 martie 2002, monedele retrase au putut fi preschimbate în euro doar la casieriile băncilor, până la jumătatea anului. După aceea, ele vor putea fi schimbate doar la băncile centrale.
1.5.2. Avantajele și dezavantajele introducerii Euro
Consecințele introducerii euro apar evidente în mai multe domenii, printre care enumerăm:
ratele de schimb; b#%l!^+a?
costurile tranzacțiilor;
transparența prețurilor;
piețe financiare profunde.
Astfel, în mediul internațional al afacerilor, deciziile luate sunt adesea afectate negativ de viitoarele modificări ale ratelor de schimb. Cu cât sunt mai puțin previzibile ratele de schimb, cu atât sunt mai riscante investițiile străine și cu atât este mai puțin probabil ca aceste companii să obțină o creștere pe piețele externe. Euro, datorită faptului că înlocuiește monedele naționale de genul mărcii și francului, elimină complet riscul legat de rata de schimb dintre monedele participante. Aceasta va reprezenta un avantaj pentru investițiile internaționale în zona Euro.
Riscul legat de rata de schimb este potențial neplăcut pentru orice consumator, producător sau investitor care astăzi ia o decizie economică ce implică o plată sau furnizarea unui bun sau a unui serviciu la o dată ulterioară. Din păcate, această situație descrie marea majoritate a activităților economice.
Deși tehnicile de acoperire există cu certitudine, ele nu constituie o soluție suficientă pentru această problemă. Firmele își acoperă în mod constant riscul prin intermediul piețelor valutare cu livrare la termen din străinătate, pe care cumpără dreptul de a schimba în viitor devizele externe la rata care este valabilă astăzi. Dar acoperirea are un preț, ca orice altă politică de asigurare. Acest lucru nu este gratuit, el putându-se ridica pentru companiile mici până la două procente din vânzările și achizițiile lor. Mai important, instrumentele de acoperire nu sunt disponibile pentru toate întreprinderile, mai ales pentru firmele și companiile mici și lipsite de lichiditate din țările cu piețe valutare cu contracte la termen (futures) imature.
Spre exemplu, turiștii care își planificau excursii în Europa înainte de introducerea euro s-au confruntat cu inconvenientele și costurile mai multor monede, fiecare dintre acestea fiind recunoscută de un mic segment geografic din Uniunea b#%l!^+a?Europeană și fiecare putând fi schimbată numai prin intermediul băncilor, al caselor de schimb valutar, al birourilor de turism și al companiilor de cărți de credit, în schimbul unei taxe. Aceste taxe se prezintă sub forma unor comisioane fixe, precum și sub forma diferenței dintre prețurile de cumpărare și de vânzare pentru orice monedă dată.
Industria turismului oferă doar un exemplu modest al economiilor pe care le aduce euro pentru costurile tranzacțiilor. Inima economică a zonei euro include zeci de mii de tranzacții dintr-o deviză în alta, în fiecare zi.
Este dificil să se estimeze exact cât de mari vor fi în cele din urmă economiile realizate de euro în ceea ce privește costurile tranzacțiilor, dar pentru Europa, un continent în care comerțul internațional are o importanță vitală, economiile vor fi substanțiale. Un studiu al Comisiei Europene estimează că, înainte de introducerea euro, întreprinderile din Europa au convertit anual 7,7 trilioane de dolari dintr-o deviză a Uniunii Europene într-alta, plătind 12,8 miliarde dolari drept cheltuieli de conversie, adică 0,4 procente din Produsul Intern Brut al Uniunii Europene. Aceste costuri sunt acute în special pentru companiile din țările mici, care au piețe de schimb lipsite de lichiditate și sisteme bancare nesofisticate.
Avantajele concrete, ale acestei noi etape de construcție europeană depășesc simpla economie a cheltuielilor de conversiune. Ceea ce era înainte periferic va deveni, într-un spațiu economic și monetar comun, o zonă centrală. Nu vor mai fi pe viitor, între Bade și Alsacia sau între Flandra și nordul Franței, frontiere care să limiteze cumpărăturile sau serviciile.
O monedă unică face mai evidente diferențele de preț dintre bunurile, serviciile și salariile din țări diferite, îmbunătățind astfel competiția dintre piețe. În absența euro, consumatorii din zona monedei unice au descoperit că este dificil și oarecum obositor să compare prețurile computerelor, uneltelor, materialelor de construcții automobilelor serviciilor de consultanță sau ale furnizorilor generali de dincolo de frontierele naționale. Germanii, de exemplu, nu erau obișnuiți să gândească în „mii de lire”, iar italienii au considerat că escudo-ul portughez este o monedă b#%l!^+a?intangibilă și distantă. Ca urmare, discriminările de preț erau implementate cu ușurință.
Astfel prețurile exprimate în euro oferă un etalon simplu și consecvent pentru a efectua comparații, impulsionând familiile și întreprinderile de pe întreg continentul să compare prețurile cu cele din exterior. Discriminările de preț sunt acum mult mai dificile decât erau înainte de introducerea euro, indiferent de ce produs ar fi vorba.
Datorită absenței riscului legat de rata de schimb, antreprenorilor le este mai ușor atunci când încheie afaceri care speculează micile diferente în prețurile transfrontaliere. Aceasta, în schimb, duce la echivalarea prețurilor dincolo de frontiere.
Cu toate că unii observatori pretind că euro va elimina diferențele de preț de pe continent pentru produsele și serviciile identice – „O sticlă de Coca-Cola în Belgia va trebui să coste tot atâta cât în Franța” – aceste afirmații sunt total incorecte, deoarece prețurile sunt stabilite ca urmare a interacțiunii complexe dintre ofertă, cerere și reglementări, într-o largă varietate de medii competitive. Introducerea unei monede comune nu elimină diferențele de preț în zona euro, după cum dolarul american nu stabilește același preț pentru o cutie de Cola în statele americane.
Înainte de introducerea euro, eforturile depuse pentru a potrivi nevoile financiare imediate ale consumatorilor cu cerințele legate de investiții ale posesorilor de economii erau afectate de costurile psihologice și economice presupuse de cele 12 monede naționale. Fiecare tip de instrument financiar, de la titlurile guvernamentale și împrumuturile acordate de băncile comerciale până la acțiunile obișnuite și instrumentele derivate cu risc ridicat, a fost cotat în moneda națională. Acest lucru a separat piețele financiare și a descurajat investițiile străine, și ar fi fost valabil chiar și în absenta costurilor legate de tranzacții și a riscului legat de rata de schimb.
Euro a schimbat de o manieră revoluționară această situație. Spre exemplu, de la data de 1 ianuarie 1999, bursele mari din zona euro și-au cotat instrumentele financiare, inclusiv cele emise anterior, în euro. Băncile germane oferă un singur produs financiar, împrumuturi în euro, pentru companiile de pe teritoriul întregii Uniunii Europene. Pentru investitori, la fel ca și pentru cei care împrumută, aceste evoluții au făcut piețele b#%l!^+a?financiare europene mai mari, mai accesibile și mai lichide. Deoarece această situație b#%l!^+a?promovează comerțul internațional fără nici un fel de restricții pe singura piață importantă a lumii (piața pe care se comercializează chiar banii), acest lucru este considerat unul din avantajele economice fundamentale ale euro.
Avantajele economice fundamentale ale euro rezultă în mod inevitabil din înlocuirea mărcii, șilingului, markkăi, francului, kronei, guldenului, drahmei, pesetei, lirei sterline, lirei italiene și escudo-ului cu o singură modalitate de plată.
Euro mai oferă și o serie de avantaje economice indirecte.
Aceste beneficii țin de modificările mai profunde în comportamentul piețelor financiare și al companiilor și, prin urmare, sunt mai controversate. Dintre acestea se pot cita: stabilitatea macroeconomiei, rate reduse ale dobânzilor, reforma structurală, statutul de monedă în care se păstrează rezervele, creșterea economică.
Multe dintre cele 15 state membre ale Uniunii Europene, inclusiv câțiva dintre participanții din prima rundă la Uniunea Economică și Monetară, s-au confruntat cu inflația după cel de-al doilea război mondial. Irlanda, Anglia, Portugalia și Spania au fost în special sensibile față de inflație, un fenomen care provoacă confuzie în rândul cumpărătorilor și al vânzătorilor, sporește costurile legate de împrumuturi, ridică rata efectivă a impozitului, transmite semnale negative investitorilor și creează ineficiențe majore pe piață.
Dar, euro introduce un nou regim cu inflație redusă și stabilitate macroeconomică pentru multe din țările din zona euro. Potrivit unor experți, acest lucru este garantat efectiv, deoarece zona euro posedă acum cea mai independentă bancă centrală din lume: este vorba despre Banca Centrală Europeană. Băncile centrale „dirijează” rata inflației într-o țară folosind o varietate de instrumente de politică monetară pentru a coborî sau ridica nivelul general al cererii. Cu cât este mai independentă o bancă centrală, cu atât este mai probabil ca ea să reziste în fața presiunilor politice ale guvernului său în sensul de a permite economiei să crească prea repede sau de a finanța unele cheltuieli publice excesive. Politicienii și bancherii de la băncile centrale se află adesea în divergență, deoarece băncile centrale sunt interesate mai mult în stabilitatea pe termen lung decât în câștigurile economice pe termen scurt. b#%l!^+a?
De altfel, istoria a demonstrat faptul că băncile centrale din multe țări din zona euro nu sunt imune fată de influențele politice, iar din acest motiv euro ar putea reprezenta un avantaj pentru stabilitatea regională pe termen lung. Așa cum afirmat de specialiști în domeniu „Banca Centrală Europeană va fi prima bancă centrală din istorie fără un guvern care să îi privească peste umăr”.
Banca Centrală Europeană este modelată după Bundesbank, o instituție cunoscută în lumea întreagă pentru tradiția sa de independență. Deși nivelul ridicat de independență al Băncii Centrale Europene aduce puține avantaje pentru țările deja recunoscute pentru inflația lor redusă (Germania, Austria, Belgia și Olanda), el permite un viitor economic mai stabil pentru celelalte țări.
În măsura în care euro reduce inflația, el mai exercită și o presiune în sensul diminuării ratelor dobânzilor. Investitorii cumpără obligațiuni numai dacă ei sunt siguri că banii pe care îi vor primi în viitor vor determina un câștig procentual mai mare decât rata inflației. Prin urmare, investitorii solicită rate reduse ale dobânzilor sau „prime de inflație”, de la țările cu o stabilitate mai mare a prețurilor. Acest beneficiu este important în special pentru țările care au înregistrat rezultate slabe în lupta împotriva inflației (Italia, Spania și Portugalia). Aceste țări beneficiază acum de pe urma estimărilor privind o inflație redusă datorită obiectivelor stringente și fermității noii Bănci Centrale Europene.
Euro aduce rate mai mici ale inflației și prin reducerea ratei de risc pentru schimbul valutar. În trecut, un investitor din Luxemburg care dorea să achiziționeze o obligațiune emisă de guvernul irlandez solicita o dobândă suplimentară care să îi ofere o compensație pentru riscul pierderii unei sume de bani datorită modificărilor cursului de schimb liră irlandeză-franc. Această dobândă suplimentară, numită primă pentru risc legat de rata de schimb, este în prezent eliminată în tranzacțiile de credit internaționale care survin în zona euro. Potrivit unui economist, beneficiul reducerii primelor pentru riscul legat de rata de schimb ar putea însemna, pentru monedele mai slabe ale Europei, „reducerea ratelor reale ale dobânzilor pe termen lung cu două procente, poate sau chiar mai mult, iar aceasta ar reprezenta o reducere substanțială și permanentă a costului capitalului în aceste economii”. Este esențial să subliniem însă că țările care au b#%l!^+a?înregistrat în istorie rate reduse ale dobânzilor – Germania, Austria și Olanda – este puțin probabil să fie ajutate de euro în această privință.
Unii specialiști au arătat că Euro încurajează reforma structurală atât de necesară în Europa.
Altfel spus, țările care doresc să se califice pentru Euro trebuie să își ajusteze economiile, îndeplinind criteriile de convergență stabilite în Tratatul asupra Uniunii Europene. Pe viitor, ele trebuie să adere la Pactul de stabilitate și creștere, un acord care limitează strict împrumuturile guvernamentale și care forțează guvernele să își ajusteze finanțele publice. Pactul prevede chiar amenzi pentru țările care recurg la prea multe împrumuturi.
Asemenea măsuri au ridicat întrebări fundamentale despre fezabilitatea pe termen lung a programelor de cheltuieli publice și sociale, notorii prin mărimea lor. Ele au condus, în special, la mari reduceri bugetare și au acordat o nouă atenție importanței unei creșteri economice susținute. Reducerea bugetară în țări precum Portugalia a condus la reduceri drastice ale ratelor dobânzilor foarte devreme în cursul procesului, deoarece piețele financiare și-au schimbat părerea despre guvern, pe care îl consideraseră anterior iresponsabil din punct de vedere financiar. Aceasta a declanșat în schimb o creștere economică prelungită în țara respectivă, creștere care continuă și astăzi.
Liderii Uniunii Europene speră că euro va deveni o monedă în care să se plaseze pe scară largă rezervele internaționale. Monedele în care se plasează rezervele sunt folosite de băncile centrale, de guverne și de companiile private din întreaga lume ca un depozit pe termen lung al valorii și pentru a răspunde cerințelor lor financiare continue. Din punct de vedere istoric, numai monedele foarte lichide, stabile și care sunt acceptate ca modalitate de plată într-o largă arie economică au potențialul de a deveni monede importante în care se plasează rezervele.
1.5.3. perspectivele eurozonei
În lumea unipolară, economia SUA a servit drept punct de sprijin pentru economia mondială; SUA au piețele de valori și de capital cele mai mari și mai lichide din lume și b#%l!^+a?dolarul SUA este moneda de rezervă cea mai importantă.
În decursul ultimelor decenii, economiile din Asia, în special Japonia și ‚‚cei patru dragoni” (Coreea de Sud, Hong Kong, Singapore, Taiwan), au apărut ca un posibil rival pentru SUA.
Dar de la 1 ianuarie 1999 se creează o alternativă având o mărime și putere similare celei americane. Investitorii s-au arătat interesați față de această alternativă, dorind să-și rebalanseze portofoliile deținute acum în majoritate denominate în dolari SUA.
BCE promovează o politică monetară echilibrată iar băncile centrale naționale și-au transformat în Euro activele denominate pînă nu demult în dolari SUA.
La Forumul Economic și Financiar Internațional de la Viena se arăta că lipsa uniunii (unității) politice în Europa va fi un factor important care va determina îndepărtarea momentului când Euro va lua locul dolarului SUA pe piața internațională sau va deveni mai important decât dolarul în rezervele valutare ale statelor. Însă importanța Euro este dată de mărimea și puterea economică a zonei Euro, de piețele financiare dezvoltate în această regiune, ca și de credibilitatea B.C.E.
Există și alte considerente care duc la concluzia că Euro va fi puternic. Uniunea Europeană este într-o unică poziție în măsură nu numai să supraviețuiască actualei crize mondiale, ci să înregistreze chiar o creștere în condițiile în care în alte părți ale lumii se instaurează recesiunea. Cele 12 țări membre, împreună cu Japonia, dețin un important surplus al contului curent. Zona Euro este în măsură să genereze creșterea cererii interne, amplificând investițiile și dezvoltarea. Zona Euro tinde să devină pivotul lumii în anii următori.
În publicația World Economic-Outlook (1998), Fondul Monetar Internațional arăta că SUA dețin prima poziție în privința deficitului extern. Acest deficit se estimează că va crește de la 135 miliarde de dolari SUA în 1996 la peste 330 miliarde dolari în 2003. Se estimează că surplusul deținut de Japonia va crește de la 66 miliarde de dolari SUA la cca. 150 miliarde (în perioada 1996-2003), iar deficitul restului Asiei, în valoare de 37 miliarde dolari, urmează să se transforme în surplus de cca. 100 miliarde dolari. b#%l!^+a?
Alți analiști economici estimează că dolarul va rămâne valuta de referință cea mai importantă pentru cel puțin încă zece ani. La Forumul Economic Internațional s-a arătat că Uniunea Monetară Europeană este suficientă pentru a pune Euro în vârf dar nu și să înlocuiască sau să surclaseze dolarul SUA. Pentru a câștiga acceptarea de care se bucură dolarul, Euro va cere stabilitate și inflație la un nivel scăzut, un climat macroeconomic credibil care va fi determinat în cea mai mare măsură de liderii politici europeni. O rată înaltă a șomajului va duce la creșterea presiunii guvernelor din zona Euro asupra BCE de a continua o politică monetară expansionistă; va fi de asemenea un potențial conflict între statele membre care trebuie să facă față condițiilor interne uneori diferite de cele generale, comunitare. Inexistența unei uniuni politice poate constitui obstacolul major pentru ca Euro să surclaseze dolarul SUA.
Părerea multor specialiști este aceea că Euro va înlocui treptat dolarul de pe piețele mondiale. Un prim argument este acela al importanței monedei americane în comerțul mondial; aproape 5%, din schimburile internaționale sunt denominate în dolari SUA, cu toate că exporturile și importurile americane nu reprezintă decât 10% din cele mondiale, în timp ce valutele europene dețin o pondere de 30% din comerțul internațional, iar yenul japonez reprezintă 5%. Aceste cifre arată clar că moneda americană este supraevaluată în comparație cu valutele europene.
Ponderea dolarului SUA si a valutelor europene in comertul international
Al doilea argument este acela că noua monedă va deveni importantă în comerțul internațional nu numai datorită schimburilor între țările membre; se au în vedere în primul rând Marea Britanie, Danemarca și Suedia (cele trei țări din Uniunea Europeană b#%l!^+a?care pentru moment se găsesc în afara Euro), precum și Elveția care este înconjurată de zona Euro. Volumul schimburilor comerciale între zona Euro și celelalte țări, volum care se află în creștere, va forța utilizarea Euro de către aceste țări partenere.
De asemenea, posibilitatea țărilor europene de a-și denomina contractele internaționale în Euro conduce la o lărgire a ariei de utilizare a Euro.
În concluzie, Euro reprezintă o alternativă la hegemoniei dolarului. Ea va putea să reducă influența politică americană în măsura în care va fi acceptată ca o monedă de rezervă internațională. Aceasta nu înseamnă că autoritățile monetare europene trebuie sa utilizeze Euro în scopuri politice, libertatea de utilizare va fi strâns legată de condițiile oferite.
Succesul Euro depinde de credibilitatea cu care BCE își va juca rolul în continuare. Pierderile în caz de conflict politic sunt limitate atâta timp cât piețele rămân convinse că B.C.E. și conducătorii ei, persoanele de decizie din BCE sunt independente.
Euro va întări Europa din punct de vedere economic, cât și politic
Capitolul II. Banca centrală europeană (B.C.E.) și
sistemul european al băncilor centrale (S.E.B.C.)
2.1. înființarea B.C.E. – sarcini și obiective
Odată cu intrarea în a treia fază a Uniunii Economice și Monetare își intră în atribuții Banca Centrală Europeană și Sistemul European al Băncilor Centrale configurând principalul cadru instituțional al Uniunii Economice și Monetare. Sediul B.C.E. a fost stabilit la Frankfurt, ca și sediul I.M.E.
Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.) și Banca Centrală Europeană (B.C.E.) se constituie în virtutea articolului 4 A din Tratatul privind Uniunea Europeană; acestea își îndeplinesc sarcinile și își desfășoară activitățile în conformitate cu b#%l!^+a?dispozițiile Tratatului și ale Statutului Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene existent într-un Protocol anexat Tratatului privind Uniunea Europeană (Protocolul 3 al T.U.E.).
S.E.B.C. este compus din Banca Centrală Europeană și băncile centrale naționale.
Obiectivul principal al S.E.B.C. este menținerea stabilității prețurilor. Fără a aduce atingere obiectivului stabilității prețurilor, SEBC sprijină politicile economice generale din Comunitate, pentru a contribui la realizarea obiectivelor Comunității, acționând în conformitate cu principiile economiei de piață cu liberă concurență, favorizând o alocare eficientă a resurselor.
După cum se observă din cele prezentate mai sus prin obiectivul principal al ei, Banca Centrală Europeană, diferă de instituția „similară” americană, FDE. Aceasta din urmă are în vedere două obiective importante și concomitente: menținerea șomajului la un nivel scăzut și stabilitatea prețurilor.
Sarcinile fundamentale ale S.E.B.C. sunt:
de a implementa politica monetară a Comunității;
de a desfășura operații de schimb;
de a deține și administra rezervele oficiale ale statelor membre;
de a promova un sistem de plăți eficient.
Sistemul European al Băncilor Centrale contribuie la buna conducere a politicilor promovate de autoritățile competente în ceea ce privește controlul prudențial al instituțiilor de credit și stabilitatea sistemului financiar.
B.C.E. este consultată:
în privința oricărui act comunitar propus în domeniile care țin de competența sa;
de autoritățile naționale, în privința oricărui proiect legislativ în domeniile care țin de competența sa, dar în limitele și în condițiile fixate de Consiliu;
În domeniile care țin de competența sa, BCE poate prezenta avize instituțiilor sau organelor comunitare competente sau autorităților naționale.
Pentru realizarea sarcinilor Sistemului European de Bănci Centrale, Banca Centrală Europeană, asistată de băncile centrale naționale, colectează informațiile b#%l!^+a?statistice necesare, fie de la autoritățile naționale competente, fie direct de la agenții economici. În acest scop, ea cooperează cu instituțiile și organele comunitare, precum și cu autoritățile competente ale statelor membre sau ale statelor terțe și cu organizațiile internaționale.
Banca Centrală Europeană este însărcinată ca, atunci când este necesar, să promoveze armonizarea regulilor și practicilor privind colectarea, prelucrarea și difuzarea datelor statistice din domeniile care țin de competența sa.
Consiliul stabilește persoanele fizice și juridice care au obligația declarării, regimul de confidențialitate și regulile adecvate de executare și de sancționare.
În domeniul cooperării internaționale, în vederea îndeplinirii sarcinilor încredințate SEBC, BCE decide modul de reprezentare a S.E.B.C.
BCE și, cu autorizarea sa, băncile centrale naționale sunt abilitate să participe la instituțiile monetare internaționale.
În exercitarea competențelor și în îndeplinirea obiectivelor și îndatoririlor care le sunt conferite prin prezentul tratat și prin prezentul statut, nici BCE, nici o bancă centrală națională și nici un membru al organelor lor de decizie nu pot solicita sau accepta instrucțiuni din partea instituțiilor sau a organelor comunitare, a guvernelor statelor membre sau a oricăror alte organisme. Instituțiile și organele comunitare, precum și guvernele statelor membre se angajează să respecte acest principiu și să nu încerce să influențeze membrii organelor de decizie ale BCE sau ale băncilor centrale naționale în îndeplinirea sarcinilor lor.
2.2. Organizarea b.c.e.
Structura organizatorică a Băncii Centrale Europene (B.C.E.) este tripartită, în cadrul acesteia desfășurându-și activitatea următoarele organe:
Consiliul guvernatorilor (organ de decizie);
Comitetul director (organ de administrație);
Consiliul general (organ de execuție). b#%l!^+a?
SEBC este condus de organele de decizie ale B.C.E.
Banca Centrală Europeană, care are personalitate juridică, se bucură în fiecare din statele membre de capacitatea juridică cea mai largă, recunoscută persoanelor juridice de legislația națională; BCE poate în special să dobândească și să înstrăineze bunuri mobile și imobile și să stea în justiție.
Organele de decizie ale BCE sunt Consiliul guvernatorilor și Comitetul director.
Consiliul guvernatorilor se compune din membrii Comitetului director și guvernatorii băncilor centrale naționale.
Doar membrii Consiliului guvernatorilor prezenți la ședințe au drept de vot. Prin derogare de la această regulă, regulamentul interior poate prevedea că membrii Consiliului guvernatorilor pot vota prin teleconferință. Acest regulament poate totodată să prevadă că un membru al Consiliului guvernatorilor împiedicat să voteze pe o perioadă mai îndelungată, poate desemna un supleant care să-l înlocuiască în calitatea sa de membru al Consiliului guvernatorilor.
Fiecare membru al Consiliului guvernatorilor dispune de un vot. În afara dispozițiilor contrare conținute de statutul BCE, deciziile Consiliului guvernatorilor se iau cu majoritate simplă. În caz de egalitate de voturi, votul președintelui este preponderent.
Pentru ca Consiliul guvernatorilor să poată vota, cvorumul necesar este de două treimi din membri. Dacă cvorumul necesar nu este întrunit, președintele poate convoca o reuniune extraordinară în cursul căreia deciziile pot fi luate fără întrunirea acestui cvorum.
Voturile membrilor Consiliului guvernatorilor sunt ponderate conform repartiției capitalului subscris la BCE de băncile centrale naționale. Ponderea voturilor membrilor Comitetului director este egală cu zero. O decizie care necesită majoritatea calificată este adoptată dacă voturile favorabile exprimate reprezintă cel puțin două treimi din b#%l!^+a?capitalul subscris la BCE și cel puțin jumătate din acționari. Dacă un guvernator nu poate fi prezent, el poate desemna un supleant pentru a exercita votul său ponderat.
Reuniunile sunt confidențiale. Consiliul guvernatorilor poate decide să facă public rezultatul deliberărilor sale.
Consiliul guvernatorilor se întrunește de cel puțin zece ori pe an.
Comitetul director se compune din președinte, vicepreședinte și alți patru membri.
Membrii își îndeplinesc funcțiile ca activitate cu program complet. Nici un membru nu poate exercita o altă profesie, remunerată sau neremunerată, mai puțin în situația în care Consiliul guvernatorilor i-a acordat o derogare excepțională.
Președintele, vicepreședintele și ceilalți membri ai Comitetului director sunt numiți de comun acord de guvernele statelor membre la nivelul șefilor de stat sau de guvern, la recomandarea Consiliului și după consultarea Parlamentului European și a Consiliului guvernatorilor, dintre persoane a căror autoritate și experiență profesională în domeniul monetar sau bancar sunt recunoscute.
Mandatul lor are o durată de 8 ani și nu poate fi reînnoit.
Doar cetățenii statelor membre pot fi membri ai Comitetului director.
Condițiile de angajare a membrilor Comitetului director, în special retribuțiile, pensiile și alte avantaje privind securitatea socială fac obiectul contractelor încheiate cu BCE și sunt stabilite de Consiliul guvernatorilor la propunerea unui comitet compus din trei membri numiți de Consiliul guvernatorilor și trei membri numiți de Consiliu.
Dacă un membru al Comitetului director nu mai îndeplinește condițiile necesare exercitării funcțiilor sale sau dacă a comis o greșeală gravă, la cererea Consiliului guvernatorilor sau a Comitetului director, Curtea de Justiție poate să-l demită.
Fiecare membru al Comitetului director prezent la ședințe are dreptul să voteze și dispune în acest scop de un vot. În afara dispozițiilor contrare, deciziile Comitetului director sunt luate cu majoritatea simplă a voturilor exprimate. În caz de egalitate de voturi, votul președintelui este preponderent. b#%l!^+a?
Comitetul director este responsabil pentru gestiunea curentă a Băncii Centrale Europene.
Consiliul guvernatorilor adoptă orientările și ia deciziile necesare îndeplinirii sarcinilor încredințate SEBC prin tratat și prin statut.
Consiliul guvernatorilor stabilește politica monetară a Comunității, inclusiv, dacă este cazul, deciziile privind obiectivele monetare intermediare, ratele directoare ale dobânzilor și structura rezervelor în cadrul SEBC și adoptă orientările necesare executării lor.
Comitetul director implementează politica monetară în conformitate cu orientările și deciziile adoptate de Consiliul guvernatorilor. În acest cadru, Comitetul director dă instrucțiunile necesare băncilor centrale naționale. În afară de aceasta, Comitetului director îi pot fi delegate anumite puteri prin decizia Consiliului guvernatorilor.
În măsura în care apare ca posibil și oportun, și fără a aduce atingere reglementărilor comunitare în domeniu, Banca Centrală Europeană apelează la băncile centrale naționale pentru executarea operațiunilor care țin de sarcinile Sistemului European al Băncilor Centrale.
Comitetul director este responsabil pentru pregătirea reuniunilor Consiliului guvernatorilor.
Consiliul guvernatorilor adoptă un regulament interior prin care se determină organizarea internă a Băncii Centrale Europene și a organelor sale de decizie.
Președintele sau, în absența sa, vicepreședintele prezidează Consiliul guvernatorilor și Comitetul director al BCE.
Președintele sau persoana pe care o desemnează în acest scop reprezintă BCE în exterior.
Fiecare stat membru asigură compatibilitatea legislației sale naționale, inclusiv a statutului băncii sale centrale naționale, cu tratatul și Statutul, cel târziu până la data instituirii SEBC. Statutele băncilor centrale naționale trebuie să prevadă în special ca durata mandatului de guvernator al băncii centrale naționale să fie de cel puțin cinci ani. b#%l!^+a?
Un guvernator nu poate fi destituit decât dacă nu mai îndeplinește condițiile necesare exercitării funcțiilor sale ori dacă se află în culpă gravă. Decizia de demitere poate fi atacată în fața Curții de Justiție de guvernatorul în cauză sau de Consiliul guvernatorilor, pe motive de violare a tratatului sau a oricărei reglementări privind aplicarea sa. Aceste plângeri trebuie formulate într-un termen de două luni, care curge, după caz, de la publicarea actului, de la notificarea sa reclamantului sau, în lipsa acesteia, din ziua în care reclamantul a luat cunoștință de act.
2.3. Funcțiile, operațiunile și actele juridice ale băncii centrale europene
BCE elaborează și publică rapoarte asupra activității SEBC cel puțin o dată pe trimestru.
Săptămânal este publicată o situație financiară consolidată a SEBC.
BCE transmite Parlamentului European, Consiliului Uniunii Europene și Comisiei Europene, precum și Consiliului European un raport anual asupra activității SEBC și asupra politicii monetare a anului precedent și a anului în curs.
Rapoartele și situațiile avute în vedere mai sus sunt puse în mod gratuit la dispoziția persoanelor interesate.
Consiliul guvernatorilor este singurul abilitat să autorizeze emisiunea de bancnote în cadrul Comunității. BCE și băncile centrale naționale pot emite asemenea bancnote. Bancnotele emise de BCE și de băncile centrale naționale sunt singurele mijloace de plată legale în interiorul Comunității.
BCE respectă, în măsura în care este posibil, practicile existente în ce privește emisiunea și aspectul bancnotelor.
Pentru a-și efectua operațiile, BCE și băncile centrale naționale pot deschide conturi pentru instituțiile de credit, instituțiile publice și pentru alți participanți la piață și pot să accepte active drept garanție, inclusiv titluri în cont curent.
Pentru a atinge obiectivele SEBC și a-și îndeplini sarcinile, BCE și băncile centrale naționale pot: b#%l!^+a?
să intervină pe piețele de capital, fie prin cumpărare și vânzare fermă (la vedere și la termen) sau contracte la termen la curs fix, fie luând sau dând împrumut creanțe și titluri negociabile libelate în monedă comunitară sau necomunitară, precum și de metale prețioase;
să efectueze operații de credit împreună cu instituții de credit și cu alți participanți la piață, pe baza unor garanții adecvate pentru împrumuturile acordate.
BCE definește regulile generale ale operațiilor de open market și de credit efectuate de ea sau de băncile centrale naționale, inclusiv regulile privind comunicarea condițiilor practicate pentru încheierea unor astfel de operații.
BCE este abilitată să impună instituțiilor de credit din statele membre constituirea de rezerve obligatorii la BCE și la băncile centrale naționale, în conformitate cu obiectivele din domeniul politicii monetare. Modalitățile de calcul și determinare a rezervelor minime obligatorii pot fi stabilite de Consiliul guvernatorilor. Orice abatere constatată în această privință dă dreptul BCE să perceapă dobânzi penalizatoare ori să impună alte sancțiuni cu efect asemănător.
Consiliul definește baza de calcul a rezervelor minime obligatorii și raportul maxim autorizat între aceste rezerve și baza lor de calcul, precum și sancțiunile adecvate în caz de nerespectare.
Consiliul guvernatorilor poate decide, cu majoritate de două treimi din voturile exprimate, să recurgă la alte metode operaționale de control monetar pe care le va considera oportune.
Este interzis BCE și băncilor centrale naționale să acorde credite fără acoperire și orice alte tipuri de facilități de creditare instituțiilor sau organelor Comunității, administrațiilor centrale, autorităților regionale sau locale, celorlalte autorități publice, altor organisme și întreprinderi publice ale statelor membre; este de asemenea interzisă și achiziționarea, direct de la ele, a instrumentelor datoriei lor, de către BCE sau de către băncile centrale naționale.
BCE și băncile centrale naționale pot acorda facilități, iar BCE poate adopta reglementări, în vederea asigurării eficacității și solidității sistemului de compensări și b#%l!^+a?plăți în cadrul Comunității și în raporturile cu țările terțe.
BCE și băncile centrale naționale pot:
să stabilească relații cu băncile centrale și instituțiile financiare din țările terțe și, atunci când este necesar, cu organizațiile internaționale;
să dobândească și să vândă, la vedere sau la termen, orice tip de active valutare și de metale prețioase. Termenul „active valutare” include titlurile și orice alte active libelate în moneda oricărei țări sau în unități de cont, indiferent de forma în care sunt deținute;
să dețină și să gestioneze activele;
să efectueze toate tipurile de operații bancare cu țările terțe și cu organizațiile internaționale, inclusiv să primească și să acorde credite.
În afara operațiunilor care rezultă din sarcinile încredințate, BCE și băncile centrale naționale pot efectua operațiuni în scopuri administrative sau în beneficiul personalului lor.
BCE este abilitată să dea avize și poate fi consultată de Consiliu, de Comisie și de autoritățile competente ale statelor membre, în probleme care privesc întinderea și aplicarea legislației comunitare în materia controlului prudențial al instituțiilor de credit și a stabilității sistemului financiar.
În conformitate cu deciziile luate de Consiliu, BCE poate îndeplini sarcini specifice în legătură cu politicile în materie de control prudențial al instituțiilor de credit și al altor instituții financiare, cu excepția societăților de asigurări.
Exercițiul financiar al BCE și al băncilor centrale naționale începe în prima zi a lunii ianuarie și se încheie în ultima zi a lunii decembrie.
Conturile anuale ale BCE sunt întocmite de Comitetul director în conformitate cu principiile stabilite de Consiliul guvernatorilor. Conturile sunt aprobate de Consiliul guvernatorilor și apoi publicate.
În scopuri operaționale și de analiză, Comitetul director întocmește un bilanț consolidat al SEBC, cuprinzând activele și pasivele băncilor centrale naționale care fac parte din SEBC.
Consiliul guvernatorilor adoptă regulile necesare standardizării procedurii contabile și informării asupra operațiilor băncilor centrale naționale. b#%l!^+a?
Conturile BCE și ale băncilor centrale naționale sunt verificate de către auditori externi independenți, recomandați de Consiliul guvernatorilor și agreați de Consiliu. Auditorii au puteri depline în ceea ce privește examinarea tuturor registrelor și conturilor BCE și ale băncilor centrale naționale, și obținerea tuturor informațiilor privind operațiile lor.
Capitalul BCE, care a devenit operațional de la constituirea acesteia, se ridica la 5 miliarde ECU. Capitalul poate fi mărit, dacă este cazul, prin decizia Consiliului guvernatorilor luată cu majoritatea calificată, în limitele și condițiile stabilite de Consiliu.
Băncile centrale naționale sunt singurele autorizate să subscrie și să dețină capitalul BCE.
Consiliul guvernatorilor, hotărând cu majoritatea calificată, determină cuantumul capitalului exigibil și modalitățile de vărsare a capitalului.
Cu unele excepții, părțile băncilor centrale naționale din capitalul subscris la BCE nu pot fi cedate, gajate sau puse sub sechestru.
Grila de repartiție pentru subscrierea capitalului BCE se stabilește odată cu constituirea SEBC și BCE conform procedurii prevăzute în articolul 109 L, paragraful 1 din Tratat. În cadrul acestei grile, fiecărei bănci centrale naționale îi este atribuită o pondere, care este egală cu suma următoarelor procente:
50 % din cota pe care statul membru respectiv o reprezintă în cadrul populației Comunității în penultimul an dinaintea constituirii SBEC;
50 % din cota pe care statul membru respectiv o deține din produsul intern brut al Comunității la prețurile pieței, constatată în cursul celor cinci ani care au precedat penultimul an dinaintea constituirii SEBC. Procentajele se rotunjesc la cel mai apropiat multiplu de 0,05 procente.
După constituirea SEBC, ponderile atribuite băncilor centrale naționale se vor adapta din 5 în 5 ani. Grila adaptată își va produce efectele din prima zi a anului următor.
Băncile centrale naționale vor pune la dispoziția BCE rezerve valutare, altele decât monedele statelor membre, ECU (devenit Euro), poziții de rezervă la FMI și Drepturi Speciale de Tragere, în valoare de până la 50 miliarde ECU (Euro), în echivalent. Consiliul guvernatorilor decide asupra părții care poate fi pretinsă de BCE după constituirea sa, precum și sumele care vor fi solicitate ulterior. BCE este pe deplin îndreptățită să dețină și să gestioneze rezervele care i-au fost transferate și să le utilizeze în scopurile prevăzute de Statutul Băncii Centrale Europene.
Contribuția fiecărei bănci centrale naționale este stabilită proporțional cu partea sa din capitalul subscris la Banca Centrală Europeană.
Fiecare bancă centrală națională deține o creanță asupra BCE până la concurența contribuției sale. Consiliul guvernatorilor stabilește denumirea și remunerarea acestor creanțe.
Banca Centrală Europeană poate cere rezerve valutare suplimentare.
Banca Centrală Europeană poate deține și gestiona poziții de rezervă la FMI (Fondul Monetar Internațional) și DST (Drepturi Speciale de Tragere), precum și să accepte punerea în comun a acestor active.
Băncile centrale naționale sunt autorizate să efectueze operațiile în legătură cu îndeplinirea obligațiilor lor față de organizațiile internaționale.
Nivelul veniturilor monetare ale fiecărei bănci centrale naționale este egal cu venitul anual obținut din activele deținute în contrapartidă cu masa monetară aflată în circulație și din depozitele constituite de instituțiile de credit. Aceste active sunt stabilite de băncile centrale naționale în conformitate cu orientările generale stabilite de Consiliul guvernatorilor.
În cuantumul veniturilor monetare ale fiecărei bănci centrale naționale se scade cuantumul eventualelor dobânzi plătite de respectiva bancă centrală pentru depozitele constituite de instituțiile de credit.
Consiliul guvernatorilor poate decide să ramburseze băncilor centrale naționale cheltuielile efectuate cu ocazia emisiunilor de monedă sau, în cazul unor circumstanțe b#%l!^+a?excepționale, pentru pierderile specifice rezultate din operațiile de politică monetară realizate în contul SEBC. Rambursarea ia forma pe care o consideră adecvată Consiliul guvernatorilor; aceste sume vor putea fi compensate cu veniturile monetare ale băncilor centrale naționale.
Suma veniturilor monetare ale băncilor centrale este repartizată între ele proporțional cu părțile vărsate la capitalul Băncii Centrale Europene, sub rezerva oricărei alte decizii luate de Consiliul guvernatorilor în conformitate cu Statutul B.C.E.
Compensarea și decontarea soldurilor care provin din repartiția venitului monetar se efectuează de BCE în conformitate cu orientările stabilite de Consiliul guvernatorilor.
Profitul net al BCE se transferă în următoarea ordine:
sumă care urmează a fi determinată de Consiliul guvernatorilor și care nu poate depăși 20% din beneficiul net, este transferată fondului general de rezervă în limita a 100 % din capital;
beneficiul net rămas este distribuit deținătorilor părților BCE proporțional cu părțile vărsate.
Dacă BCE înregistrează o pierdere atunci aceasta va fi acoperită din fondul general de rezervă al BCE și, dacă este necesar, ca urmare a deciziei Consiliului guvernatorilor, din venitul monetar obținut în cursul exercițiului financiar respectiv, proporțional cu și până la concurența sumelor alocate băncilor centrale naționale.
Conform dispozițiilor art. 108 A din Tratat, Banca Centrală Europeană:
adoptă regulamente;
ia deciziile necesare îndeplinirii sarcinilor conferite SEBC în virtutea prezentului tratat și a statutului SEBC;
emite recomandări și avize.
Regulamentul are aplicabilitate generală. El este obligatoriu în toate elementele sale și este direct aplicabil în toate statele membre.
Recomandările și avizele nu au forță obligatorie.
Decizia este obligatorie pentru destinatari în toate elementele sale. BCE poate hotărî publicarea deciziilor, recomandărilor și avizelor sale.
În limitele și în condițiile stabilite de Consiliu, conform procedurii prevăzute în articolul 42 din statut, BCE este abilitată să aplice întreprinderilor amenzi sau penalități moratorii, în cazul nerespectării regulamentelor și deciziilor sale.
Actele și omisiunile BCE sunt supuse controlului și interpretării Curții de Justiție.
Litigiile dintre BCE, pe de-o parte, și creditorii săi, debitorii săi sau orice alte persoane, pe de altă parte, sunt soluționate de instanțele naționale competente, în afara cazurilor în care a fost declarată competentă Curtea de Justiție.
Răspunderea băncilor centrale naționale se determină în conformitate cu dreptul național corespunzător.
Curtea de Justiție este competentă să hotărască pe baza unei clauze compromisorii conținută într-un contract de drept public sau de drept privat încheiat de BCE sau în contul acesteia.
Decizia BCE de a sesiza Curtea de Justiție este luată de Consiliul guvernatorilor.
Curtea de Justiție este competentă să hotărască asupra litigiilor privind îndeplinirea de către băncile centrale naționale a obligațiilor care le incumbă potrivit prezentului statut. Dacă BCE consideră că una dintre băncile centrale naționale nu și-a îndeplinit o obligație care-i revine conform prezentului statut, ea poate emite un aviz motivat în această chestiune după ce, în prealabil, a dat respectivei bănci centrale naționale posibilitatea de a-și prezenta observațiile. Dacă banca centrală națională respectivă nu se conformează acestui aviz în termenul stabilit de BCE, aceasta din urmă poate sesiza Curtea de Justiție.
Consiliul guvernatorilor, la propunerea Comitetului director, stabilește regimul aplicabil personalului BCE. Curtea de Justiție este competentă să hotărască asupra tuturor litigiilor dintre BCE și agenții săi, în limitele și condițiile prevăzute în regimul care le este aplicabil.
Membrii organelor de decizie și ai personalului BCE și al băncilor centrale naționale sunt obligați, chiar și după încetarea exercitării funcțiilor lor, să nu divulge informațiile care, prin natura lor, sunt sub incidența secretului profesional. Persoanelor care au acces la date reglementate de norme comunitare care impun obligația păstrării secretului le sunt aplicabile aceste norme.
BCE se angajează din punct de vedere juridic față de terți, prin președinte sau doi membri ai Comitetului director, ori prin semnătura a doi membri ai personalului său, autorizați în mod corespunzător de către președinte să semneze în numele BCE.
BCE se bucură pe teritoriul statelor membre de privilegiile și imunitățile necesare îndeplinirii misiunilor sale, în condițiile stabilite în protocolul asupra privilegiilor și imunităților Comunităților Europene, anexat Tratatului instituind un Consiliu unic și o Comisie unică a Comunităților Europene, de la Bruxelles, din 1965.
După cum de altfel, am mai amitnit, Consiliul general se constituie ca cel de-al treilea organ de decizie al BCE. El este compus din președintele și vicepreședintele BCE, precum și din guvernatorii băncilor centrale naționale. Ceilalți membri ai Comitetului director pot participa, fără drept de vot, la reuniunile Consiliului general. Președintele sau, în absența acestuia, vicepreședintele BCE prezidează Consiliul general al BCE.
Președintele Consiliului și un membru al Comisiei pot participa, fără drept de vot, la reuniunile Consiliului general. Președintele pregătește reuniunile Consiliului general. Consiliul general adoptă propriul Regulament Interior.
Funcțiile Secretariatului Consiliului general sunt îndeplinite de BCE.
Consiliul general contribuie:
la colectarea informațiilor statistice prevăzute în statutul BCE;
la redactarea rapoartelor de activitate ale BCE;
la stabilirea condițiilor de angajare a personalului BCE.
Consiliul general contribuie la pregătirile pentru stabilirea irevocabilă a cursurilor de schimb ale monedelor statelor membre care fac obiectul unei derogări, în raport cu monedele, sau moneda unică, a statelor membre care nu fac obiectul unei derogări.
Consiliul general este informat de președintele BCE asupra deciziilor Consiliului guvernatorilor.
Fiecărei bănci centrale naționale i se atribuie o pondere în grila de repartiție pentru subscrierea capitalului BCE. Băncile centrale ale statelor membre care fac b#%l!^+a?obiectul unei derogări nu vor vărsa capitalul subscris, în afara cazului în care Consiliul general, hotărând cu o majoritate care reprezintă cel puțin două treimi din capitalul subscris al BCE și cel puțin jumătate din acționari, decide că un procent minim trebuie vărsat cu titlu de contribuție la costurile funcționării BCE.
Banca centrală a unui stat membru în privința căruia derogarea a luat sfârșit își varsă partea subscrisă din capitalul BCE în aceleași proporții ca și celelalte bănci centrale ale statelor membre care nu fac obiectul unei derogări și transferă BCE rezervele sale valutare. Suma care trebuie transferată se determină prin înmulțirea valorii rezervelor valutare care au fost transferate deja BCE, exprimată în ECU la cursul de schimb în vigoare, cu factorul care exprimă raportul dintre numărul de părți subscrise de banca centrală națională respectivă și numărul de părți achitate deja de celelalte bănci centrale naționale. Banca centrală în cauză contribuie la rezervele BCE, la provizioanele echivalente acestor rezerve și la suma care mai trebuie afectată rezervelor și provizioanelor, conform soldului contului de profit și pierderi din 31 decembrie al anului anterior încetării derogării. Suma care trebuie vărsată se calculează prin înmulțirea totalului rezervelor, așa cum au fost definite și așa cum apar în bilanțul aprobat al BCE, cu factorul care exprimă raportul dintre numărul părților subscrise de banca centrală respectivă și numărul părților deja achitate de celelalte bănci centrale.
La constituirea Comitetului director al BCE, președintele său, vice-președintele și b#%l!^+a?ceilalți membri ai săi sunt numiți, de comun acord, de guvernele statelor membre la nivelul șefilor de stat și de guvern, la recomandarea Consiliului și după consultarea Parlamentului European și a Consiliului IME. Președintele Comitetului director este numit pentru opt ani. Vicepreședintele este numit pe patru ani, iar ceilalți membri – pentru un mandat cu o durată cuprinsă între cinci și opt ani. Nici un mandat nu poate fi reînnoit.
După stabilirea irevocabilă a cursurilor de schimb, Consiliul guvernatorilor adoptă măsurile necesare pentru a garanta ca valutele pentru care a fost stabilit în mod irevocabil cursul de schimb, să fie schimbate de băncile centrale naționale la paritatea respectivă.
După cum se poate observa din cele de mai sus, BCE are ca linie directoare în acțiunile sale o independență crescută față de factorul politic. Acest lucru a fost rezultatul pus de partea germană care a dorit, dorință îndeplinită de altfel, ca BCE să fie construită după modelul Bundesbank, o bancă care s-a bazat încă de la început pe o independență crescută față de factorul politic. O altă caracteristică dominantă a băncii centrale germane preluate acum de BCE este faptul că nu agreează o politică activistă, spre deosebire de FED urmărindu-se numai asigurarea stabilității prețurilor.
2.4. Băncile Centrale Naționale
Băncile centrale naționale din fiecare stat membru fac parte integrantă din S.E.B.C. și activitatea lor se desfășoară conform orientărilor și instrucțiunilor B.C.E.
În acest scop fiecare stat membru are obligația de a asigura compatibilitatea legislației sale naționale, inclusiv a statutului băncii sale naționale cu dispozițiile tratatului și Statutului S.E.B.C. Statutele băncilor centrale naționale trebuie să prevadă în special ca durata mandatului de guvernator al Băncii Centrale Naționale să fie de cel puțin cinci ani.
Un guvernator poate fi destituit dacă nu mai îndeplinește condițiile necesare exercitării funcțiilor sale sau dacă se află în culpă gravă. Decizia de demitere poate fi atacată în termen de două luni în fața Curții de Justiție, pe motive de violare a tratatului sau altor reglementări privind aplicarea sa.
Consiliul guvernatorilor trebuie să ia măsurile necesare pentru a asigura respectarea de către băncile centrale naționale a orientărilor și instrucțiunilor B.C.E., solicitând să-i fie furnizate toate informațiile necesare.
La rândul lor băncile centrale naționale exercită funcții monetare statistice și de b#%l!^+a?cooperare internațională, sub îndrumarea B.C.E.
Aceste bănci pot îndeplini și alte funcții decât cele prevăzute în Statut, cu excepția cazului în care Consiliul guvernatorilor decide cu majoritate calificată că aceste funcții nu sunt compatibile cu obiectivele și sarcinile S.E.B.C.
Spre deosebire însă de funcțiile prevăzute în Statut, aceste funcții pe care băncile centrale naționale le exercită pe propria lor răspundere și pe propriul lor risc, nu sunt considerate ca făcând parte din funcțiile S.E.B.C..
urtea de Justiție este competentă să hotărască asupra litigiilor izvorând din îndeplinirea obligațiilor ce revin băncilor centrale naționale.
În cazul în care B.C.E. consideră că o bancă centrală națională nu-și îndeplinește obligațiile, ea poate emite un aviz motivat după ce l-a dat acesteia posibilitatea de a-și b#%l!^+a?prezenta observațiile.
Dacă banca centrală națională nu se conformează avizului, B.C.E. poate sesiza Curtea de Justiție.
b#%l!^+a?
CAPITOLUL III. PREZENTAREA RAIFFEISEN BANK
3.1. Prezentarea Raiffeisen Bank : de la înființarea sa până în prezent
Raiffeisen Bank România este subsidiara Raiffeisen International Bank-Holding AG care, la rândul său, este subsidiara integral consolidată a Raiffeisen Zentralbank Osterreich AG (RZB) cu sediul în Viena. Fondată în 1927, RZB este a treia cea mai mare bancă din Austria și entitatea principală a Grupului Bancar Austriac Raiffeisen, cel mai mare grup bancar al țării din punct de vedere al activelor totale, având cea mai vastă rețea de distribuție locală.
Primă uniune de credit în Anhausen, Germania a fost întemeiată în 1862 de Friedrich Wilhelm Raiffeisen (1818 – 1888), fost primar al mai multor orașe germane iar în 1886, apare primă uniune bancară Raiffeisen în Mühldorf, Austria. Grupul Raiffeisen este în prezent cel mai mare grup bancar privat din Austria, deținând o cotă de 25 % din piața bancară austriacă și este structurat pe trei nivele:
Primul nivel este format din 599 de bănci locale autonome Raiffeisen și cele 1.719 de sucursale ale acestora, ce oferă o gamă vastă de servicii bancare, atât pentru persoane fizice, cât și pentru întreprinderi mici și mijlocii sau pentru corporații multinaționale.
Cel de-al doilea nivel este format din băncile regionale (Landesbanken), ai căror acționari sunt băncile locale, având rolul unor case de compensare. Landesbanken se numără și printre acționarii principali ai RZB-Austria, deținând împreună mai mult de 87 % din capitalul social.
Cel de-al treilea nivel, RZB-Austria, acționarul principal al rețelei de bănci din Europa Centrală și de Est, reprezintă instituția centrală a grupului bancar, având inițial scopul de a funcționa ca o casă de compensații inter-regionala, ulterior b#%l!^+a?cunoscând o puternică dezvoltare ca bancă universală atât în Austria cât și pe plan internațional.
RZB-Austria a fost fondată în 1927 pentru a coordona activitățile și politicile financiare ale întregului Grup și este responsabilă cu tranzacțiile și operațiunile efectuate în numele grupului la nivel național și internațional. Deși acționează în mod tradițional în domeniul bancar, oferind întreaga gamă de servicii de bancă comercială și bancă de investiții, Grupul și-a dezvoltat și un număr de filiale specializate în alte tipuri de servicii financiare cum ar fi asigurările (Raiffeisen Versicherung), leasing (Raiffeisen Leasing), fonduri de investiții (Raiffeisen Private Equity Management AG), societăți de administrare a investițiilor (Raiffeisen Kapitalanlagegesellschaft), bănci de credit ipotecar (Raiffeisen Bausparkasse) .
Operațiunile internaționale ale RZB-Austria se concentrează în principal pe piețele emergente. Poziția sa și legăturile tradiționale cu Europa Centrală și de Est au ajutat RZB-Austria să stabilească excelente relații cu firmele, băncile și alte instituții din această regiune. RZB-Austria și-a dezvoltat semnificativ activitatea internațională, reușind să devină una dintre principalele bănci specializate în piețele în formare din Europa Centrală și de Est, fiind în același timp considerată un pionier în regiune. RZB-Austria operează în următoarele cincisprezece țări din regiune: Ungaria, Slovacia, Polonia,Cehia, România, Bulgaria, Croația, Rusia, Ucraina, Bosnia și Herțegovina, Serbia și Muntenegru, Slovenia, Kosovo, Belarus și Albania. Grupul Raiffeisen are una dintre cele mai dense rețele bancare din regiune.
Datorită rolului său de deschizător de drumuri în Europa Centrală și de Est și prezenței sale îndelungate în această zonă, Grupul a reușit să câștige ca și clienți ai săi, încă b#%l!^+a?de la începuturi, cele mai renumite companii din aceste țări și subsidiarele locale ale unor concerne internaționale. Având bănci în 14 state din Europa Centrală și de Est, acum inclusiv în Kosovo și Belarus, precum și o reprezentanță în Lituania, Grupul întâmpină cererile clienților săi oriunde îi pot purta afacerile în regiune. În acest sens, Grupul Raiffeisen nu a fost numai cu mult înaintea lărgirii Uniunii Europene, dar a fost la originea unor impulsuri-cheie pentru piețe aflate la periferia orizontului atenției publice.
Rețeaua Grupului include și Europa Occidentală și celelalte continente. În Asia, RZB este singură bancă austriacă reprezentată în China, cu o sucursală la Beijing și o reprezentanță la Hong Kong. Prezența Grupului include, de asemenea, o sucursală în Singapore și reprezentanțe la Seul, Bombay, Ho Chi Minh City și Teheran. Pe lângă toate acestea, Grupul Raiffeisen este prezent și în centrele financiare cele mai importante ale lumii, precum și pe multe alte piețe dezvoltate. Banca are astfel o sucursală la Londra, o reprezentanță și o subsidiară specializată în finanțe la New York. În Europa, clienții se pot baza pe reprezentanțele Raiffeisen din Paris, Bruxelles și Milano, precum și pe filiala din Malta pentru sprijin local.
Întreaga activitate a Grupului Raiffeisen a fost recunoscută pe plan internațional, atât prin premiile primite de-a lungul timpului în întreagă Europă („The World’s Best Internet Banks” – Global Finance, “Best Corporate/Instituțional Web Design în Europe” – Global Finance, “Best Corporate/Instituțional Internet Bank în Europe” – Global Finance, premii pentru soluții web în Croația, Slovacia, Cehia și Ungaria, “Premiul Euromoney pentru Excelență” inclusiv “Cea mai Bună Bancă în Serbia și Muntenegru”, “Cea mai Bună Bancă în Slovacia”, “Best Debt House în Slovenia” și “Best Equity House în Croația”, “Banca anului 2003 în Austria, Belarus, Bosnia și Herțegovina, Serbia și Muntenegru și Slovacia” b#%l!^+a?de către The Banker), dar și de ratingurile recunoscute de cele mai importante agenții din lume (Standard & Poor’s Short Term A1 și Moody’s Short Term P-1, Long Term A1 și Financial Strength C+, outlook „stabil”, toate în aprilie 2003).
Emblema Raiffeisen: de la "Căluți" la marcă
Doi căluți încrucișați completează vârful unui acoperiș de casă, simbol al protecției și al siguranței. "Căluții" se regăsesc de sute de ani în tradiția folclorului european și reprezintă un simbol al apărării împotriva pericolelor vieții. Simbolul căluților încrucișați a devenit în timp cea mai cunoscută și respectată marcă din Austria.
Istoricul Grupului în România a început în anul 1994 când RZB Austria a deschis o reprezentanță la București, ulterior fiind înființată și o filială bancară deținută în proporție de 100% de către –RZB Austria – Raiffeisenbank (România) S.A. Această entitate bancară a devenit operațională începând cu iulie 1998.
Principalele etape și evoluția sa în cadrul sistemului bancar românesc
În iulie 2001 RZB-Austria și Fondul Româno-American de Investiții (FRAI) au preluat de la APAPS 98,84% din acțiunile Băncii Agricole, una dintre cele mai mari bănci românești deținute de stat. RZB-Austria deținea 93,36% din acțiuni. După achiziție, numele Băncii Agricole a fost schimbat în Banca Agricolă – Raiffeisen SĂ. Valoarea totală a tranzacției se ridica la 52 milioane USD, sumă ce includea angajamentele de investiții.
În 2002, Adunarea Generală Extraordinară a Acționarilor a votat fuziunea celor b#%l!^+a?două entități bancare deținute de RZB Austria în România, Banca Agricolă – Raiffeisen SĂ și Raiffeisenbank (România) SĂ , prin absorbția celei de-a două entități de către prima. Banca rezultată în urma fuziunii se numește Raiffeisen Bank, RZB Austria deținând 94,14% din acțiunile noii entități. În august-septembrie 2002, RZB Austria a desfășurat o ofertă publică de cumpărare pentru toate acțiunile Raiffeisen Bank tranzacționate la BVB, în scopul delistării entității nou-formate de pe BVB, în urma acesteia societatea devenind, cu acordul Adunării Generale a Acționarilor, societate de tip închis. În decembrie 2002, Raiffeisen International Bank-Holding AG (RIB) a devenit acționar majoritar, deținând 99,2% din acțiuni, după achiziționarea a 94,2% dintre acțiuni de la RZB și 5% de la Fondul Româno-American de Investiții.
La 31 decembrie 2003, activele totale ale Raiffeisen Bank se ridicau la 44.028 miliarde lei, față de 26.827 miliarde lei la 31 decembrie 2002. Creșterea de 64% în termeni reali poate fi atribuită în principal creșterii portofoliului de credite nete, de la 10.954 miliarde lei la 28.661 miliarde lei (162%), atât segmentul corporate, cât și cel de retail cunoscând o dezvoltare semnificativă. Sporirea volumului de credite se datorează dezvoltării activității de creditare a băncii prin lărgirea bazei de clienți și produse, pe de o parte, creșterii generale a nivelului creditării în sistemul bancar (49% în 2003) și creșterii economiei românești (4,9% în 2003), pe de altă parte. S-a înregistrat un profit de 4,6 milioane euro.
Activele totale se ridicau la 82.079 miliarde lei la 31 decembrie 2004, comparativ cu 44.028 miliarde lei la 31 decembrie 2003. Ca urmare, cota de piață a Raiffeisen Bank, privind activele totale, a ajuns la 9,2% în decembrie 2004, banca obținând un profit net de 28,3 milioane euro. La 31 ianuarie 2004 structura acționariatului se prezenta astfel: Raiffeisen International Bank-Holding AG – 99,35 %, alți acționari (aproximativ b#%l!^+a?17.750 persoane fizice și juridice) – 0,65%.
Activele Raiffeisen Bank totalizau 11.135,3 milioane lei la 31 decembrie 2005. Creșterea de 35,7% în termeni nominali a activelor totale a rezultat din investițiile întreprinse de bancă în sistemele IT, echipamente și rețeaua de unități, precum și în programe de pregătire a personalului. Raiffeisen Bank a obținut în anul 2005 un venit net din dobânzi de 444,6 milioane lei. În martie 2005 a avut loc majorarea capitalului social cu aproximativ 40 de milioane EUR.
Activele totale ale Raiffeisen Bank au avut o evoluție foarte bună în anul 2006 (creșterea lor fiind de 24,5%), ajungând la 13.860 milioane lei la data de 31 decembrie 2006. Numărul total de unități Raiffeisen era de 265 la sfârșitul lui 2006 față de 215 la sfârșitul anului precedent. La finalul anului 2006, Raiffeisen Bank deținea:
15,5% din numărul total de carduri active de pe piață, adică 1.403.406;
24% din numărul total de carduri de credit de pe piață, adică peste 170.000.
Raiffeisen Bank a încheiat anul 2007 cu un total de 433 de unități. Banca a fost apreciată pentru întreaga activitate desfășurată pe parcursul anului, fiind desemnată „Banca Anului 2007” atât de către Piața Financiară pentru segmentul de activitate corporate, cât și de către Business Press pentru portofoliul diversificat de produse și servicii oferite.
În ciuda crizei economice, începute încă din vara anului 2007, cu impact negativ asupra evoluțiilor înregistrate în trimestrul al patrulea, anul 2008 a fost cel mai de succes an din istoria Raiffeisen Bank. Banca a introdus în portofoliul de produse creditul fără garanții materiale destinat finanțării rapide a activității curente a întreprinderilor mici și mijlocii. Rețeaua de bancomate atinge pragul de 1.000 de ATM-uri puse la dispoziția posesorilor de cârduri. La finele anului 2008, banca avea o cotă de piață de 5,7% la activele totale, 5,3% la b#%l!^+a?credite, 9,8% la depozite, 10,9% la plăți.
Criză economică globală și efectele sale asupra economiilor de piață relativ tinere din Europa Centrală și de Est au pus grupul bancar în fața unor noi provocări.
În anul 2009, an considerat de consiliul de supraveghere drept unul “extrem” și “plin de provocări”, banca a obținut un profit anual de 68,1 milioane EUR, înregistrând o scădere semnificativă față de anul trecut, dar cu toate acestea Raiffeisen Bank a obținut 35% din profitul sistemului bancar românesc, la o cotă de piață de peste 6% din activele acestuia, ocupând poziția a șaptea. Raiffeisen Bank încheie anul cu o rețea de 559 unități bancare și un portofoliu de aproape 2 milioane clienți, dintre care peste 100.000 IMM-uri și 6.600 companii medii și mari. Raportul credite/depozite a fost de 76% (față de 73% la sfârșitul anului 2008), iar rata solvabilității (incluzând și profitul exercițiului) a ajuns la 14,2%, de la 13,6% în 2008. Raiffeisen Bank este desemnată „Banca Anului” de către Business Arena Magazin pentru segmentul de retail și de către Piața Financiară pentru activitatea corporate.
În anul 2010, Raiffeisen Bank a raportat după primele șase luni un profit net de 49,9 milioane de euro, în scădere cu 5% față de ianuarie-iunie 2009 și și-a redus la jumătate costurile cu provizioanele, la 22,6 milioane de euro. Profitul operațional al băncii a fost de 83,8 milioane euro, în scădere cu 21 % față de primul semestru al anului trecut. Au scăzut și cheltuielile operaționale cu 3,7% în euro. Venitul net al Raiffeisen Bank a scăzut în primul semestru cu 12% față de 2009, până la 210,4 milioane de euro, ca urmare a diminuării veniturilor obținute din activitatea de trezorerie. Chiar dacă veniturile au scăzut, banca a reușit să rămână profitabilă printr-un control mai eficient al costurilor, a subliniat președintele său, Steven van Gronigen.
3.2. Organizare Raiffeisen Bank
3.2.1. Misiunea și obiectivele Raiffeisen Bank b#%l!^+a?
Misiunea Raiffeisen Bank este aceea de a reprezenta un partener de termin lung pentru toți clienții săi, oferind o gamă completă de servicii financiare la standarde ridicate și generând un Profit pe acțiune peste medie. Oferind produse și servicii de înaltă calitate, cu o atitudine constant dinamică și axându-se pe inovare, principalul obictiv al băncii este de a deveni banca de primă opțiune pentru clienți și de a fi recunoscută ca fiind liderul pieței bancare.
3.2.2. Forma și structura capitalului și a acționariatului
Raiffeisen Bank S.A. este o societate pe acțiuni, având un capital social de 1.196,259 milioane lei, integral vărsat, reprezentând 11.962.586.385 de acțiuni, administrată în sistem dualist. Banca se situează pe prima poziție în ceea ce privește mărimea capitalului social, urmată apoi de Banca Transilvania, cu un capital de 1.059,697 milioane lei, de BCR-ERSTE, cu un capital de 792,469 milioane lei și de BRD-GSG, cu un capital de 696,92 milioane lei.
Figura nr. 3.1 Situația capitalului social
b#%l!^+a?
În funcție de proveniența capitalului băncii, Raiffeisen Bank este o bancă cu capital majoritar străin, în proporție de 99,49%, restul de 0,51% reprezentând capitalul autohton. Structura acționariatului la Raiffeisen Bank se prezintă astfel:
99,49% – Raiffeisen Bank International AG ;
0,51% – peste 17.500 de acționari persoane fizice și juridice .
Și în ceea ce privește participarea străină la capitalul social, banca se află tot pe prima poziție, urmată apoi de Bancpost (84,72%), BCR-ERSTE (69,30%), BRD-GSG (63,34%) și Banca Carpatică(32,71%). b#%l!^+a?
Figura nr.3.2 Proveniența capitalului
3.2.3. Organizarea activității
Analizând structura acestei bănci comerciale, este necesară următoarea precizare: Raiffeisen Bank România este membră a Grupului RZB și subsidiară a Raiffeisen International Bank-Holding AG. Astfel, vom avea în vedere:
• structura Grupului RZB și a Raiffeisen International Bank-Holding AG;
•structura Raiffeisen Bank România, ca bancă subsidiară.
Aspecte privind Grupul RZB și Raiffeisen International
RZB, Raiffeisen Zentralbank Österreich AG este firma mamă a Grupului RZB și instituția centrală a Grupului Bancar Raiffeisen din Austria.Raiffeisen International este la rândul său o unitate consolidate în întregime a RZB, fiind o companie care administrează b#%l!^+a?toate băncile membre ale Grupului RYB, precum și unitățile subsidiare ale acestora, unde este acționar majoritar. Conducerea RYB este realizată în sistem dualist, astfel:
Consiliul Director (Managing Board) are atribuții de conducere efective, și este format din:
•Herbert Stepic, Chief Executive Officer;
•Martin Grüll, Chief Financial Officer;
•Aris Bogdaneris, Retail Banking;
•Rainer Franz, Executive Development & Training;
•Peter Lennkh, Corporates & Regions;
•Heinz Wiedner, Chief Operating Officer.
.
Consiliul de Supraveghere (Supervisory Board), are atribuții de control asupra activității Grupului RZB și este format din:
•Walter Rothensteiner, Chairman;
•Manfred Url, Deputy Chairman;
•Patrick Butler;
•Karl Sevelda;
•Stewart Gager;
•Peter Woicke.
În ceea ce privește structura RZB, aceasta este organizată pe 4 Divizii (Divizia Financial Operations, Divizia Retail Banking, Divizia Corporates & Regions, Divizia Group IT) și unDepartament aflat în subordinea directă a CEO-ului:
•CEO are în subordine următoarele subdepartamente: b#%l!^+a? b#%l!^+a?
o Communications;
o Human Resources;
o Internal Audit;
o Legal & Compliance;
o Management Secretariat;
o Executive Development and Training.
•Divizia Financial Operations, condusă de către CFO, cuprinde subdiviziile:
o Corporate Risk Management;
o Group Controlling & Accounting;
o Investor Relations;
o Retail Risk Management;
o Treasury Coordination & Asset Liability Management;
o Strategic Portofolio Management;
•Divizia Retail Banking, cuprinde:
o Affluent Banking;
o Cards;
o Consumer Banking;
o Products and Marketing;
o Sales & Distribution;
o SME Banking;
•Divizia Corporates & Regions, cuprinde:
o Corporate Banking CEE;
o Corporate Relationships & Banking Alliances; b#%l!^+a?
o Product Development;
o Raiffeisen Leasing International;
o Regional Office;
•Divizia Group IT este alcătuită din:
o Organisation & Project Office;
o Process & Productivity Management;
o Shared Service Centres & Country Coordination;
Funcțiile RZB sunt legate în mod evident de rolul său de element central al sistemului de bănci din Grup; astfel, aceste funcții sunt:
coordonarea STRATEGICĂ a operațiunilor băncilor membre, prin RaiffeisenInternational, ca entitate subsidiară;
stabilirea politicilor STRATEGICE în domeniile investițional, de marketing, demanagement al riscului, ș.a.
controlul băncilor membre.
b#%l!^+a?
3.3. Structura Raiffeisen Bank România
Conducerea Raiffeisen Bank România este realizată, din 30 aprilie 2013, prin următoarele organisme decizionale:
Consiliul de Supraveghere, ce reprezintă organismul de control;
Directoratul, ce îndeplinește atribuțiile de conducere pripriu-zise ale Băncii.
Raiffeisen Bank Romania este organizată într-un mid similar celorlalte bănci comerciale din România; astfel se pot distinge 2 nivele:
Unitatea Centrală;
Sucursalele județene și agențiile locale
Organigrama Unității Centrale
Pentru a înțelege structura Unității Centrale, este necesară analiza funcțiilor acesteia:
Elaborează strategia de dezvoltare a băncii;
Stabilește politica de creditare, dezvoltare sau de fuziune și achiziții;
Efectuează studii de marketing;
Acordă servicii de consultanță și audit financiar;
Organizează acțiuni de pregătire a cadrelor;
Inițiază colaborări cu bănci din țară și străinătate;
Asigură lichidități și fonduri de creditare unităților subordinate;
Stabilește nivelul dobânzilor și comisioanelor;
Stabilește plafoane de credite pentru unitățile subordonate;
Contactează împrumuturi și plasamente de pe piața interbancară; b#%l!^+a?
Asigură echilibrul între resurse și plasamente
Fig.3.3. Organigrama Unității centrale a Raiffeisen Bank Romania b#%l!^+a?
Unitatea Centrală este organizată în 5 Divizii (Corporate Banking, Retail Banking, Trezorerie și Piețe de Capital, Operațiuni și IT, Risc) și un Departament Special aflat în subordinea Președintelui; fiecare dintre cele cinci Divizii este condusă de către un membru al Directoratului.
Conducerea Raiffeisen Bank România este realizată, din 30 aprilie 20071
Herbert Stepic – Președinte al Consiliului de Supraveghere;
Heinz Wiedner – Membru;
Martin Grull – Membru;
Aris Bogdaneris – Membru;
Peter Lennkh – MembruDirectoratul, ce îndeplinește atribuțiile de conducere propriu-zise ale Bancii; acesta este alcătuit din:
Steven van Groningen – Președinte;
Marinel Burduja – Prim-Vicepreședinte, Corporate Banking;
James D. Stewart, Jr. – Vicepreședinte, Trezorerie și Piete de Capital; b#%l!^+a?
Razvan Munteanu – Vicepreședinte, Retail Banking;
Carl Rossey – Vicepreședinte, Operatiuni și IT;
Vladimir Kalinov – Vicepreședinte, Rise;
Unitatea Centrală este organizată în 5 Divizii și un Departament Special aflat în subordinea Președintelui; fiecare dintre cele cinci Divizii este condusă de către un membru al Directoratului, astfel:
Președintele – are în subordine directă următoarele compartimente:
Control Financiar și Contabilitate;
Audit;
Juridic și Conformitate;
Secretariat General; b#%l!^+a?
Resurse Umane;
Relații Publice.
Atribuțiile acestui departament sunt strâns legate de atribuțiile Președintelui; astfel, acest departament trebuie să organizeze agenda de lucru a întrunirilor Conducerii; efectuează actele de control financiar și contabil; stabilește politica de personal pentru management; verifică legalitatea, oportunitatea și eficientă operațiunilor strategice ale băncii, ș.a.
Divizia Corporate Banking, condusă de către Prim Vicepreședinte, cuprinde următoarele subdivizii:
Clienți Corporativi;
Produse pentru Corporații și Know-How Management;
Instituții financiare;
Sector Public;
Dezvoltări Imobiliare Rezidențiale.
Această Divizie stabilește politica strategică a Băncii în ceea ce privește relațiile acesteia cu întreprinderile mari și mijlocii, precum și cu entitățile publice, centrale sau locale; astfel, asigura servicii de consultanță financiară și manageriala companiilor partenere; asigură, împreună cu Divizia Trezorie și Piețe de Capital, negocierea și b#%l!^+a?procesarea ofertelor de creditare obligatara a entităților publice; totodată, efectuează operațiuni de cooperare cu alte instituții financiare, publice sau private, naționale sau internațional.
Divizia Retail Banking, condusă de un Vicepreședinte, cuprinde subdiviziile:
Marketing și Comunicare;
Cârduri;
Credite Persoane Fizice;
Management Pasive;
IMM;
Proiecte Speciale Retail;
Vânzări și distribuție.
Această Divizie are rolul de a stabili și consolida relațiile Băncii cu întreprinderile mici și mijlocii, precum și cu clienții persoane fizice; efectuează astfel operațiuni de marketing și promovare a produselor financiare ale Băncii către aceste segmente ale pieței. Asigură creditarea eficientă a întreprinderilor mici și mijlocii, asigurându-le totodată acestora și consultanta necesară în domeniul financiar. În același timp, stabilește politica de emitere de carduri destinate persoanelor fizice, în colaborare cu Divizia Operațiuni și IT, care asigura suportul logistic.
Divizia Trezorerie și Piețe de Capital, condusă de un Vicepreședinte, cuprinde b#%l!^+a?următoarele subdivizii:
Trezorerie și Arbitraj;
Managementul Bilanțului și Portofoliului;
Servicii Titluri;
Middle Office.
Această Divizie gestionează depozitele negociate, tranzacțiile de schimb valutar, tranzacțiile cu titluri de stat, depozitele pe piața interbancară și serviciile aferente pieței de capital. Totodată, asigura un management strategic al bilanțului în scopul optimizării venitului net din dobânzi și a valorii de piață a capitalului propriu.
Divizia Operațiuni și IT, condusă de asemeni de un Vicepreședinte, cuprinde subdiviziile:
Operațiuni;
Organizare, Dezvoltare și Management Procese;
Informatică și Comunicații;
Logistică;
Securitate Bancară.
Divizia OIT asigura dezvoltarea infrastructurii informatice a băncii, precum și asigurarea și securizarea traficului de date care se desfășoară intre filiale și centrala, dezvoltarea și diversificarea canalelor alternative de distribuție, precum și punerea la dispoziție a materialelor și serviciilor necesare desfășurării unei bune activități bancare, respectarea cerințelor de securitate necesare tranzacționării de fonduri, implementarea și asigurarea utilizării eficiente a tehnologiilor IT&C, în ceea ce privește transmiterea, b#%l!^+a?prelucrarea și utilizarea informațiilor ce se manipulează în Back Office, în relațiile de trezorerie ale băncii și în tranzacțiile pe care banca le efectuează pe piața de capital.
Divizia Risc, condusă de un Chief Risk Officer, cuprinde subdiviziile:
o Credit Risc – Corporații și IMM;
o Consumer Risk;
o Grup Risc Control și Managementul Portofoliului;
o Administrare, Control, Garanții;
o Restructurare și Recuperare Credite;
o Analiză financiară și Rating.
Operațiunile specifice acestei Divizii sunt cele privitoare la managementul eficient al riscului bancar, având atribuții privitoare la verificarea activităților Băncii în ceea ce privește acordarea de credite, gestiunea activelor, recuperarea creanțelor exigibile și neonorate la scadentă de către clienșii băncii; totodată, cooperează cu Divizia Trezorerie și Piețe de Capital pentru minimizarea, în condiții de eficiență, a riscului bursier.
Raiffeisen Bank România este organizată într-un mod similar celorlalte bănci comerciale din România; astfel, se pot distinge două nivele:
Unitatea Centrală;
Sucursalele județene și agențiile locale;
3.4. Funcții, activități și operațiuni bancare b#%l!^+a?
Principalele funcții ale băncii Raiffeisen sunt următoarele:
Atragerea de disponibilități de la populație și de la agenții economici;
Creditarea persoanelor fizice și persoanelor juridice;
Funcția de transfer, prin care banca asigură plățile între entitățile economice din interiorul țării sau pe plan internațional.
Raiffeisen Bank desfășoară următoarele activități:
Atragerea de disponibilități de la populație și de la agenții economici români și străini;
Deschiderea/ închiderea conturilor de card pentru persoane fizice și juridice;
Principalele operațiuni desfășurate de către Raiffeisen Bank sunt:
Deschiderea de conturi pentru administrarea mai facilă și mai eficientă a banilor clienților băncii;
Efectuarea de încasări și de plăți;
Transferuri bancare în lei și în valută;
Serviciile atașate acestora sunt:
my Banking, oferă informații financiare privind contul banca personal și cursul valutar și cu ajutorul său se pot efectua transferuri intra și inter bancare.
Raiffeisen Direct, 08008020202 banca este mai aproape de client, fără că acesta b#%l!^+a?să facă cel mai mic efort și fără să plătească comisioane sau taxe suplimentare;
Sweep, oferă posibilitatea de a transfera automat sumele care depășesc un nivel prestabilit în alt cont indicat de către client
Smart Tel, oferă informații despre cont, care sunt disponibile 24 de ore din 24, 7 zile pe săptămână, direct pe ecranul telefonului mobil, sub forma unor mesaje text de tip SMS;
Programul Asigurarea ta în caz de incendiu, propune o asigurare de viață titularilor de conturi curente în lei, deschise la Raiffeisen Bank
Programul Asigurarea ta în caz de accident, care acoperă decesul și invaliditatea totală permanentă din accident, 24/24 ore, oriunde în lume iar în cazul în care unul din aceste evenimente se produce, titularul de cont (sau moștenitorii săi după caz) va primi o despăgubire de 6000 EUR.
Plăți directe furnizor, Raiffeisen Bank va plăti, din contul current, clientului toate facturile pentru telefonul fix și mobil,la gaze, la lumină și altele;
Credite de prefinanțare a exporturilor, finanțarea comerțului cu bunuri fungibile.
3.5. Prezentarea centralei unității bancare și rețelei teritoriale a băncii
În prezent Raiffeisen Bank – Administrația Centrală este organizată în 5 divizii principale:
Retail;
Trezorerie și piețe de capital;
Corporații;
Operațiuni și IT;
Risc.
Între funcțiile și atribuțiile principale deținute de către unitatea centrală a Raiffeisen b#%l!^+a?Bank sunt:
Stabilirea politicii de creditare;
Stabilirea politicii de dezvoltare atât la nivel național,cât și la nivel internațional;
Acordarea serviciilor de consultanță, audit;
Inițierea unor colaborări cu bănci din țară și din străinătate;
Asigură lichidități și fonduri de creditare unităților subordinate;
Stabilește nivelul dobânzilor și a comisioanelor;
Stabilește plafonul de creditare pentru unitățile subordinate;
Asigură echilibrul între resurse și plasamente;
Elaborează norme pentru fiecare activitate și serviciu în parte
Angajează, promovează și concediază personalul de conducere din unitățile subordonate;
Elaborează normele de lucru și urmărește aplicarea lor;
Elaborează bugetul de venituri și cheltuieli și urmărește îndeplinirea lor;
Organizează sistemul informațional, sistemul informatic și cel statistic al băncii;
Fiecare divizie este alcătuită din mai multe direcții, care la rândul lor, pot fi alcătuite din mai multe departamente, fiecare dintre ele având competențe și responsabilități specifice.
La nivelul agenției Raiffeisen Rebreanu:
b#%l!^+a?
Figura nr.3.4. – Organigrama agenției Raiffeisen Bank Rebreanu
Consilierii clienți și ofițerii tranzacții clienți au rolul de a menține și dezvolta baza existentă de clienți.
Consilierii clienți efectuează analiza financiară documentațiilor de credit pentru persoane fizice în vederea eligibilității acestora în conformitate cu criteriile de creditare retail, prezintă produsele Raiffeisen Bank clienților/potențialilor clienți; identifică nevoile clienților, recomandând serviciile și produsele adecvate ; administrarea bazei de clienți; înrolarea clienților PF; deschidere de cont PF; intervievarea clienților persoane fizice în scopul acordării de credite retail; verificarea veridicității și corectitudinii întocmirii documentației furnizate de către clienți, dealeri sau retaileri după caz.
Analistul de credite retail PF: asigură gestiunea creditelor din portofoliul de credite în strânsă legatură cu consilierul de clientelă, pe baza dosarului de credite; întocmește și analizează dosarul de descriere/ reînnoire a angajamentelor băncii; analizează dosarele întocmite (oportunitate comercială, rentabilitate, risc); elaborează propunerilor de creditare, primirea documentației necesare elaborării propunerii de creditare, analiza financiară; elaborează contractele de credit, redactează contractele de credit după primirea notificării; transmite contractul către consilierul de clientele pentru a fi semnat de către client; verifică b#%l!^+a?semnăturile și împuternicirile; deschide și urmărește dosarele de credit valide, angajamentele (riscuri, neplătite, rentabilitate) și garanțiile din sfera de responsabilitate; constituirea și urmărirea garanțiilor, redactarea contractelor de ipotecă, de amanetare, și a diverselor acte; înregistrarea în arhiva electronică; primirea și verificarea polițelor de asigurare; urmărirea conturilor fără mișcare; studiul rentabilității clienților.
Activitatea ofițerilor tranzacții clienți constă în: administrarea bazei de clienți; verificarea și administrarea contului; închideri de cont; actualizare informații despre clienți; eliberare extrase și documente anexate; organizează distribuirea cardului către client, informare client asupra modului de folosire a acestuia și a codului PIN, eliberează extrase de cont card; promoveaza serviciile de acceptare carduri de către comercianți; primește, verifică și procesează operațiuni non-cash pentru PF, IMM și PFA: plăți, încasări, servicii Smart-Tel, Western Union; primește și procesează ordinele de schimb valutar în cont ale clienților PF și PJ; verifică rapoartele privind tranzacțiile zilnice efectuate, clasează documentele la b#%l!^+a?dosarele clienților; efectuează corecția/reglarea eventualelor operațiuni eronate pentru conturile tranzitorii și de suspensie pentru care este responsabil; execută orice altă sarcină legată de fluxul firesc al activității și misiunii postului.
3.6 . Cadrul legislativ general și specific
Armonizarea cu cadrul legal, instituțional și de supraveghere al UE
Spațiul economic al Uniunii Europene se caracterizează prin largi liberalizări ale circulației mărfurilor, serviciilor, capitalului și forței de muncă. Acest model, gestionat cu grijă, este apt să asigure cel mai bine prosperitatea durabilă a cetățenilor. În același timp, însă, acesta presupune respectarea unor reguli stricte de operare pe piață. Sistemele bancare, veriga esențială în funcționarea optimă a economiei de piață, sunt supuse unor rigori deosebite dar, în același timp, performanța lor este condiționată de îndeplinirea mai multor precondiții.
Strict tehnic, reglementările românești sunt în mare parte armonizare cu cele ale UE.
Principalele prevederi nearmonizate sunt cele privind liberalizarea circulației capitalurilor și supravegherea pe o bază consolidată. Reglementările UE trebuie însă privite în întrepătrundere cu alte două perspective: pe de o parte, necesitatea asigurării unor precondiții macroeconomice, culturale și structurale și, pe de altă parte, standardele internaționale în materie.
Absorbția cu succes a reglementărilor UE depinde de existența unor condiții prealabile, subliniate cu tărie chiar de forurile internaționale de reglementare[19] și care au b#%l!^+a?o mare relevanță și pentru cazul României. Acestea sunt: a) politici macroeconomice sănătoase și durabile; b) infrastructura publică dezvoltată; c) disciplina de piață eficace; d) proceduri corespunzătoare pentru rezolvarea eficientă a problemelor băncilor; e) mecanisme de protecție sistemică.
În desfășurarea activității sale, Raiffeisen Bank se supune reglementărilor și ordinelor emise de Banca Națională a României (Legea nr.312/2004 privind Statutul BNR), de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.99/2006 (Legea bancară), de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.10/2004 (Legea falimentului bancar).
În conformitate cu Articolul 25 din Statutul BNR, aceasta “are competența exclusivă de autorizare a instituțiilor de credit și răspunde de supravegherea prudențială a instituțiilor de credit pe care le-a autorizat să opereze în România, în conformitate cu prevederile Legii nr.58/1998 privind activitatea bancară, cu modificările și completările ulterioare”. În desfășurarea activității sale, Raiffeisen Bank dispune de autorizație de funcționare din partea BNR.
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.99/2006 (legea bancară) reglementează condițiile de acces la activitatea bancară și de desfășurare a acesteia pe teritoriul Romaniei ( articolul 11 din legea bancară: ”fiecare instituție de credit trebuie să dispună de autorizație potrivit prezentei ordonanțe”), supravegherea prudențiala a instituțiilor de credit și a societăților de servicii de investiții financiare și supravegherea sistemelor de plăți și a sistemelor de decontare a operațiunilor cu instrumente financiare. Totodată, în ordonanță este prevăzut faptul că instituțiile de credit trebuie să-și organizeze întreaga activitate în conformitate cu regulile unei practice bancare prudente și sănătoase, cu cerințele legii și ale b#%l!^+a?reglementărilor emise în aplicarea acesteia.
În Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.10/2004, articolul 1, prevede ca “procedura falimentului, reglementată prin prezența ordonanță, se aplică instituțiilor de credit, persoane juridice române, inclusiv sucursalelor acestora cu sediul în străinătate”. Procedura falimentului se aplică acelei bănci devenite insolvabilă, atunci când aceasta nu a onorat integral creanțele certe, lichide și exigibile, pe o perioadă de cel puțin 30 de zile, sau când valoarea obligațiilor băncii depășește valoarea activului său.
Organismele de control și reglementare
Organismele de control și reglementare la nivel extern, care supervizează activitatea băncii Raiffeisen sunt: Banca Națională a României, Ministrul Finanțelor Publice, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, Agenția Națională pentru Protecția Consumatorului, iar la nivel intern sunt: Adunarea Generală a Acționarilor, Consiliul de Administrație, Comitetul de Direcție, Comitetul de Audit, Auditorul Financiar, Comitetul de Credit, Comitetul de Risc, Comitetul de Administrare a Activelor și Pasivelor.
În scopul coordonării politicii financiare, stabilită de Guvern și aprobată de Parlamentul României, privind politica valutară, monetară și de credit, Ministerul Finanțelor Publice colaborează cu Banca Națională a României pentru elaborarea balanței de plăți externe, a balanței creanțelor și angajamentelor externe, a reglementărilor din domeniul monetar și valutar.
Controlul bancar intern al Băncii Raiffeisen se exercită la nivelul fiecărei unități bancare fiind diferențiat în funcție de modul de organizare a activității și natura proprietății. Acest control se exercită nu numai asupra operațiunilor efectuate pentru titularii de conturi ci și pentru operațiile proprii în scopul descoperirii deficiențelor existente în activitate, având un caracter complex și vizând verificarea unor obiective ca:
desfășurarea activității privind operațiunile cu numerar; b#%l!^+a?
păstrarea disponibilităților în conturi;
respectarea cadrului legal al operațiunilor;
modul de efectuare al înregistrărilor în contabilitatea bancară;
activitatea de creditare bancară;
modul de gestionare a valorilor materiale și bănești;
Controlul bancar intern cuprinde următoarele forme:
a) Controlul bancar preventiv ce se realizează asupra operațiunilor proprii ale unităților solicitate a fi efectuate de către titularii de conturi. Acest tip de control se exercită de către conducătorul compartimentului financiar-contabil și lucrătorii împuterniciți în acest scop. Obiectivele din cadrul acestui tip de control urmărite de banca Raiffeisen sunt:
oportunitatea, necesitatea procurării de materiale specifice activității bancare;
respectarea legalității efectuării cheltuielilor bancare proprii și a lucrărilor de investiții proprii;
respectarea criteriilor privind angajarea personalului, modul de salarizare.
b) Controlul ierarhic operativ curent ce se execută la ghișeu. Din punct de vedere al conținutului economico-financiar se urmărește necesitatea, oportunitatea, economicitatea, legalitatea operațiunilor cuprinse în documentele bancare. Această formă de control are în vedere modul de exercitare ce se manifestă ca o activitate de autocontrol asupra tuturor operațiunilor bancare;
c) Controlul bancar intern ulterior, acesta exercitându-se periodic după ce se efectuează operațiunile bancare. Acest control este de competența șefului compartimentului de contabilitate, directorului băncii, persoanelor cu astfel de atribuții, precum și a celor special angajați ca revizori bancari. Agențiile, filialele, sucursalele băncii Raiffeisen sunt verificate în cadrul controlului bancar ulterior de organele de specialitate. Îmbunătățirea continuă a documentației bancare din punct de vedere a formei, conținutului circuitului acesteia, exercitarea unui control bancar segmentat și la obiect, vor contribui la sporirea calității activității bancare, aceste aspecte reflectându-se direct în activitatea titularilor de cont.
3.6.1. Norme
Norma 17/2003 privind organizarea și controlul intern al activității instituțiilor de credit și administrarea riscurilor semnificative, precum și organizarea și desfășurarea activității de audit intern a instituțiilor de credit
Instituțiile de credit sunt responsabile pentru organizarea și controlul intern al activității lor, pentru administrarea riscurilor semnificative, precum și pentru organizarea și desfășurarea activității de audit intern a acestora.
Instituțiile de credit trebuie să asigure aplicarea în mod corespunzător a prevederilor prezentelor norme de către entitățile cuprinse în perimetrul de consolidare al acestora, astfel încât să fie create condițiile pentru efectuarea supravegherii pe baza consolidata.
Control intern este un proces continuu la care participă consiliul de administrație, conducătorii, precum și personalul instituțiilor de credit, prin care se furnizează o asigurare rezonabilă asupra atingerii obiectivelor stabilite;
Conducere operativă resprezinta persoanele care asigură conducerea nemijlocită a compartimentelor din cadrul instituției de credit, al sucursalelor și al altor sedii secundare;
Sistem informațional reprezintă ansamblul de fluxuri informaționale organizate într-o concepție unitară, care asigură legătura dintre nivelul de conducere (decizional) și nivelul de execuție (operațional);
Administrarea riscurilor semnificative –reprezinta un proces focalizat pe analiza profilului de risc, în vederea maximizării raportului dintre risc și profit în diferite domenii de activitate ale unei instituții de credit;
Riscuri semnificative sunt acele riscuri cu impact însemnat asupra situației patrimoniale și/sau reputationale a instituțiilor de credit;
Risc de credit este riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ca urmare a neîndeplinirii de către contrapartidă a obligațiilor contractuale;
Risc de țară este riscul asociat riscului de credit, care este determinat de condițiile economice, sociale și politice ale țării de origine a împrumutatului;
Risc de transfer este o componentă a riscului de țară, care apare atunci când obligația împrumutatului nu este exprimată în moneda locală a acestuia;
Risc de piață reprezintă riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, care apare din fluctuațiile pe piața ale prețurilor, ratei dobânzii și cursului valutar;
Risc de preț este componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piața ale prețurilor valorilor mobiliare, mărfurilor și instrumentelor financiare derivate;
Regulamentul Nr. 8/1996 BNR privind cunoașterea clientelei în scopul prevenirii spălării banilor și finanțării terorismului
Instituțiile trebuie să adopte norme interne de cunoaștere a clientelei care să prevină folosirea instituției pentru desfășurarea unor activități ce au ca scop spălarea banilor sau finanțarea actelor de terorism.
Normele de cunoaștere a clientelei, elaborate de fiecare instituție, trebuie să corespundă naturii, volumului, complexității și întinderii activității acesteia și să fie adaptate la gradul de risc asociat categoriilor de clienți pentru care această prestează servicii financiar-bancare și la gradul de risc al produselor/serviciilor oferite.
Normele de cunoaștere a clientelei trebuie să fie aprobate la nivelul organelor de conducere ale instituției și supuse revizuirii ori de câte ori este necesar, dar cel puțin anual.
Normele de cunoaștere a clientelei trebuie să fie cunoscute de întregul personal cu responsabilități în domeniul cunoașterii clientelei, în scopul prevenirii spălării banilor și finanțării terorismului.
Verificarea identității clientului se realizează pe baza documentelor din categoria celor mai greu de falsificat sau de obținut pe cale ilicită sub un nume fals, cum sunt documentele de identitate, emise de o autoritate oficială, care să includă o fotografie a titularului.
În situația în care un client este reprezentat în relația cu instituția de o altă persoană, care acționează ca împuternicit, curator, tutore sau în orice altă calitate, instituția trebuie să obțină și să verifice și informațiile și documentele corespunzătoare cu privire la identitatea reprezentantului, precum și, după caz, cele referitoare la natura și limitele împuternicirii.
Slăbiciuni ale reformei sistemului bancar
Privatizare târzie și neîncheiată
Privatizarea rapidă și completă, cu investitori strategici, este soluția cea mai potrivită pentru asigurarea unui sistem bancar sănătos și competitiv, apt să sprijine creșterea economică pe termen lung.
România a declanșat acest proces mai târziu decât cele mai multe țări din Europa Centrală și de Est. La finele lunii iunie 2001, în sistem existau patru bănci cu capital de stat, care dețineau împreună circa 55 la sută din capitalul total al băncilor și aproximativ 46,4 la sută din totalul activelor (ulterior Banca Agricolă a fost privatizată). La aceeași dată, băncile cu capital străin dețineau 33,2 la sută din capital.
Progresul relativ lent al privatizării ample a sistemului bancar românesc trebuie privit însă și în legătură strânsă cu dinamica, de asemenea lentă, a restructurării întreprinderilor, explicată nu numai prin rigiditățile structurale mai accentuate în economia românească, ci și prin opțiunea politică prevalentă, care a pus costurile sociale pe termen scurt în centrul politicii de restructurare economică.
Restructurare bancară nearticulată
Modelul care s-a impus în reforma sistemului bancar (exemplu Ungaria) se bazează pe o intervenție a statului în două faze succesive: recapitalizare (prin preluarea la stat a creditelor neperformante) și, apoi, privatizare, cu aplicarea de constrângeri bugetare la nivelul întreprinderilor de stat. Este preferabil ca băncile insolvabile mici (care nu prezintă risc sistemic) să fie scoase din sistem prin vânzare, fuziune sau lichidare, cu o intervenție financiară minimă din partea statului. Intervenția oficială în rezolvarea crizelor bancare prezintă mai multe avantaje, care precumpănesc în raport cu costurile financiare și economice: menținerea integrității mecanismului de credit și a sistemului de plăți, conservarea stabilității financiare și economice și întărirea sistemului bancar.
O lacună a politicilor de restructurare bancară a fost caracterul reactiv, nu proactiv, al intervenției statului. La finele anului 1998, situația sistemului bancar devenise dramatică: creditele și dobânzile din categoriile îndoielnic și pierdere reprezentau 254 la sută din capitalul propriu al băncilor și peste 58 la sută din total (credite și dobânzi). Această situație este caracterizată în raportul pe anul 2000 al BNR (pag. 100) drept „virtual faliment” (al sistemului bancar – nn).
De asemenea, în România, intervenția statului în tratarea problemelor din sistemul bancar a suferit prin lipsa de coordonare cu măsuri care să elimine sau să reducă substanțial cauzele dificultăților băncilor. În primii ani de tranziție (în 1992 și 1994), guvernul a preluat la datoria statului credite neperformante moștenite din perioada anterioară anului 1990 (contra obligațiuni), însumând circa 4 la sută din PIB. De asemenea, în 1992 trei bănci cu capital de stat au primit o injecție directă de capital. Toate aceste inițiative de recapitalizare au avut deficiente serioase, cea mai importantă fiind aceea că recapitalizarea nu a fost însoțită de o restructurare operațională a băncilor în cauză și nici de un progres în restructurarea întreprinderilor, ceea ce a menținut slaba guvernanță a băncilor și, de asemenea, sursa creditelor neperformante.
O strategie de consolidare bancară în România s-a conturat în 1997, în contextul agravării situației financiare a unor bănci mari (Bancorex și Banca Agricolă). Prin comparație, consolidarea bancară în Ungaria a debutat la finele anului 1992 și s-a încheiat practic în 1994. Strategia autorităților române din 1997 a inclus: i) eliminarea din sistem a băncilor insolvabile; ii) restructurarea Bancorex și Băncii Agricole; iii) măsuri pentru privatizarea a două bănci: Banca Română pentru Dezvoltare și Banc Post. În cadrul acestei strategii, BNR, ca autoritate de supraveghere, și-a propus în particular, îmbunătățirea supravegherii și a funcționării fondului de garantare a depozitelor bancare.
Strategiile de rezolvare a crizei de solvabilitate a două dintre cele mai mari bănci din sistem din 1997 (Bancorex și Banca Agricolă, cu circa 34 la sută din totalul activelor), deși mai articulate (îndeosebi pentru că randamentul la titlurile de stat emise în schimbul creditelor neperformante a fost legat de condițiile pieței), au încorporat slăbiciuni importante. În primul rând, acționarii (FPS și SIF) nu au fost implicați în acoperirea deprecierii activelor (costul total rămânând în sarcina bugetului de stat). În al doilea rând, creditele neperformante au rămas în portofoliul băncilor (în afara bilanțului), cu șanse minime de a putea fi valorificate; alternativa, cu rezultate mult mai bune în alte țări, ar fi fost transferul activelor neperformante către o societate creată ad hoc de administrare a acestor active. În fine, strategiile inițiale nu prevedeau nici un plan de restructurare operaționala a celor două bănci. În aceste condiții, situația celor doua bănci a continuat să se deterioreze. În privința Bancorex, în 1999 s-a luat decizia de lichidare, cu transferul activelor neperformante la o agenție de administrare a activelor bancare. În final, costul financiar al lichidării băncii s-a ridicat la circa 4,5 la sută din PIB.
În cazul Băncii Agricole, programul de restructurare din 1997 a condus la o reducere a personalului și rețelei teritoriale, fără însă a se reface solvabilitatea; în plus, cultura managerială a rămas necorespunzătoare. Insuccesul restructurării și spectrul încetării plăților au condus la aplicarea unui nou program de restructurare în 1998, care a cuprins: transferul activelor neperformante la agenția de administrare a activelor bancare; numirea unui nou consiliu de administrație; stabilirea unui calendar strict de măsuri, inclusiv termenul limită de privatizare (nereușita ar fi fost urmată de lichidare). Costul restructurării acestei bănci echivalează cu circa 1,5 la sută din PIB, la care se adaugă participarea BNR cu asigurarea de lichiditate și alte mecanisme de sprijin[13]. Termenul limită pentru privatizare a fost reeșalonat de câteva ori; în cele din urmă, în toamna anului 2001 capitalul majoritar a fost achiziționat de un investitor strategic.
O a doua componentă a strategiei de consolidare bancară (prima fiind restructurarea Bancorex și a Băncii Agricole) a fost eliminarea din sistem a băncilor insolvabile (mai mici). Pași decisivi au fost făcuți în 1999 și 2000 când BNR a luat măsuri de gestionare a situației mai multor bănci private mici, inclusiv introducerea de cereri de declarare a falimentului.
Absența unui cadru macroeconomic favorabil
O altă lecție a tranziției arată că succesul reformelor structurale, inclusiv al celor bancare, depinde în mare măsură de stabilizarea economică. În România, în cea mai mare parte a anilor ’90, mediul macroeconomic a fost foarte instabil și dominat de recesiune. Recesiunea se instalase încă din 1988; în cinci ani (1988-1992), PIB s-a comprimat cu circa o treime. În primii ani ai tranziției declinul economic a fost în mare parte dominat de căderea puternică a exporturilor (în 1992 exporturile reprezentau numai circa 42 la sută din nivelul celor din 1989). Principalele cauze ale prăbușirii exporturilor au fost: embargoul asupra Irakului, și apoi, asupra fostei Iugoslavii și dezmembrarea pieței fostului CAER. O a doua perioadă a declinului economic a acoperit anii 1997-1999 (-12,7 la sută ). Recuperarea economică nu s-a realizat nici până în anul 2000 (PIB real din 2000 reprezintă 83 la sută din cel din 1990).
Acest ciclu economic caracterizat prin variații ample ale producției și inflației a afectat valoarea activelor bancare (inclusiv calitatea creditelor), dobânzile și lichiditatea, plasând băncile într-un mediu dominat de riscuri care nu au întârziat să se materializeze în credite neperformante, pierderi și insolvabilitate.
Sistemul bancar a receptat influențe nu numai din mediul macroeconomic, ci și din calitatea politicilor macroeconomice și instrumentelor de implementare a acestora. În ceea ce privește politicile macroeconomice, acestea pot fi caracterizate, pentru întreg deceniul trecut, ca fiind fluctuante (între fermitate și laxitate), în funcție de ciclul electoral (lucru vizibil îndeosebi în politica de venituri) și presiunile macroeconomice, cu deosebire cele din sectorul extern. Variația imprevizibilă a politicilor macroeconomice a indus incertitudini în politica de creditare și de dobânzi a băncilor. Similar, în perioadele de laxitate a politicilor economice, expansiunea creditului a tins să crească peste limitele de prudență bancară. Alternativ, în etapele de restrictivitate a politicilor, dobânzile reale au tins să crească excesiv, cu influențe negative asupra capacității debitorilor de rambursare a creditelor; de asemenea, în aceste situații lichiditatea băncilor a scăzut, reprezentând un factor de agravare a situației de ansamblu a unor bănci.
O a doua caracteristică a tipologiei politicilor macroeconomice este insuficienta lor coordonare. Un exemplu relevant, îndeosebi în ultimii ani, este situația de fapt în care politica monetară a fost lipsită, pe lungi perioade de timp, de sprijinul altor politici (de venituri, fiscală și de restructurare microeconomică), ceea ce a determinat creșterea dobânzilor nominale și reale, cu efectele menționate anterior. Rezultatul a fost nu atât compensarea efectelor unor politici ci, mai degrabă, o potențare a influențelor negative asupra economiei.
Insuficiența cadrului juridic și de reglementare
Reglementarea activității bancare a urmat standardele internaționale și, în general, a fost satisfăcătoare, cu excepția, notabilă, a legislației privind falimentul băncilor. Principalele deficiente ale legii privind falimentul băncilor din 1998 sunt: tribunalul – și nu autoritatea de supraveghere – stabilește insolvabilitatea unei bănci; procedurile de lichidare sunt complicate și pot să se deruleze pe un număr important de ani; legea asigură o protecție exagerată debitorilor.
Datorită slăbiciunilor legislației privind falimentul, dar și a celei privind supravegherea bancară (îndeosebi slaba putere de sancțiune prevăzută în Legea privind statutul BNR din 1991), eficacitatea activității de supraveghere a fost mult limitată. Ca urmare, cele mai multe inițiative ale autorității de supraveghere (BNR) au fost contestate în justiție, cu câștig de cauză pentru bănci.
Cadrul de supraveghere insuficient de articulat, care a dominat întreaga perioadă a anilor ’90, este atestat de gradul foarte scăzut de armonizare a reglementărilor naționale cu standardele Comitetului de supraveghere bancară de la Basel privind principiile de bază pentru o supraveghere prudențială eficace (Basel Core Principles, 1997). O analiză comparativă întreprinsă de o misiune tehnică a FMI în mai 1998 identifică doar câteva criterii respectate, din cele 25 ale Principiilor de bază.
Principalele slăbiciuni ale cadrului legal privind falimentul băncilor au fost corectate abia recent (octombrie 2001), iar supravegherea s-a întărit începând cu finele anului 1999, când s-a revăzut structura organizatorică a direcției de profil și au fost îmbunătățite procedurile de supraveghere, compatibile cu standardele internaționale: s-a creat un sistem de clasificare a băncilor și avertizare timpurie (care deja și-a dovedit virtuțile informaționale prin anticiparea problemelor de solvabilitate ale unor bănci); s-au creat planuri de acțiune pentru diferite situații de criză bancară; inspecțiile la sediul băncilor – realizate anual – tind să pună accent sporit pe evaluarea riscurilor. Mai recent, programul economic pe anul 2001 include mai multe măsuri privind adoptarea celor mai bune practici în domeniul supravegherii (Basel Core Principles).
În ceea ce privește mecanismele de protecție sistemică, sunt de remarcat două aspecte: (i) autoritatea de supraveghere (BNR) și-a îmbunătățit permanent procedurile de intervenție ca împrumutător de ultimă instanță, îndeosebi în situațiile de criza sistemică. Capacitatea de a interveni cu succes în astfel de împrejurări a fost confirmată în anii 1998 – 2000 (criza Bancorex și a Băncii Agricole); (ii) celălalt mecanism de protecție, fondul de garantare a depozitelor, creat în 1996, este, ca să cităm un raport al FMI, „un remarcabil succes operațional, dar un eșec total pe plan financiar”. Eșecul pe plan financiar a fost datorat nivelului insuficient al resurselor pentru acoperirea depozitelor populației, garantate, la băncile intrate în faliment în anii 1998 și 1999 (golul de resurse a fost finanțat de Banca Națională a României). Fondul de garantare are drept obiectiv să promoveze stabilitatea financiară prin întărirea încrederii deponenților în sistemul bancar. În acest scop, fondul asigură protecție deponenților persoane fizice prin garantarea și respectiv plata depozitelor bancare ale acestora, în limita plafonului de 100,4 milioane lei, atunci când o bancă intră în faliment. Fondul este finanțat de către bănci prin contribuții inițiale, anuale și speciale.
Schema românească de protecție a depozitelor are un design modern, care corespunde, în multe privințe, orientărilor de bună practică prezentate într-un document recent al FMI. Legislația românească privind protecția depozitelor nu este însă pe deplin armonizată cu cerințele Directivei UE privind schemele de garantare a depozitelor (mai 1994), care prevede, printre altele, garantarea unor categorii de deponenți, persoane juridice, și un nivel de garantare de minimum 20 000 euro. Un proiect de ordonanță de urgență, elaborat recent de autoritățile române, are în vedere înlăturarea diferențelor de reglementare dintre legislația românească și cea comunitară din domeniul protecției depozitelor. De asemenea, proiectul de ordonanță conține o serie de prevederi care vor reduce și mai mult efectul stimulentelor perverse induse de sistemul de garantare a depozitelor.
CONCLUZII
În acest sfârșit al lucrării de față, având în vedere complexitatea tuturor celor expuse pe parcurs, am considerat necesar a face un scurt rezumat al celor prezentate anterior, cu specială privire asupra Băncii Centrale Europene și Sistemului European al Băncilor Centrale. Și aceasta în vederea formării unei imagini cât fundamentate asupra subiectului ales și a statuării celor mai importante aspecte.
Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C) reprezintă o structură care permite integrarea băncilor centrale naționale în sistemul general comunitar.
Misiunea fundamentală a acestei structuri bancare este aceea ca utilizând în mod eficient o serie de măsuri și modalități să pună în aplicare politica monetară comunitară.
S.E.B.C. este reglementat prin dispozițiile Tratatului de la Maastricht și Protocolului privind Statutul S.E.B.C. și al B.C.E.
S.E.B.C. și-a început activitatea în vederea realizării politicii monetare comunitare, odată cu intrarea în a treia fază a U.E.M., înlocuind Institutul Monetar European, al cărui rol avea caracter tranzitoriu.
În acest scop în Tratat și în Statut sunt stabilite o serie de obiective și sarcini fundamentale. Conform art. 105 par. 1 din Tratatul de la Maastricht, obiectivul principal al S.E.B.C. este menținerea stabilității prețurilor. Fără a aduce prejudicii stabilității prețurilor, S.E.B.C. își aduce sprijinul la politicile economice generale din Comunitate, în vederea contribuirii la realizarea obiectivelor Comunității. S.E.B.C. acționează conform principiului economiei de piață deschise în care concurența este liberă, favorizând o alocare eficientă a b#%l!^+a?resurselor. Aceleași obiective sunt preluate și prezentate și în Protocolul privind Statutul S.E.B.C. (în art. 2).
Sarcinile fundamentale ale S.E.B.C. (prezentate atât în art. 105 par. 2.5. din Tratatul de la Maastricht cât și în art. 3 din Statut) sunt:
definirea și implementarea politicii monetare a Comunității;
desfășurarea operațiunilor de schimb, conform dispozițiilor tratatului (art. 109);
păstrarea și administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre;
promovarea bunei funcționări a sistemelor de plăți.
Ca principiu general, în art. 8 din Statut se arată că S.E.B.C. este condus de organele de decizie ale Băncii Centrale Europene (B.C.E.).
Spre deosebire de obiective care au un caracter general, sarcinile fundamentale au un caracter concret și aplicativ.
Banca Centrală Europeană este o instituție financiară investită cu putere de reglementări și decizie în cadrul sistemului financiar comunitar.
B.C.E. are personalitate juridică proprie și se bucură în statele membre de capacitatea juridică cea mai largă recunoscută persoanelor juridice de legislația națională.
Banca dispune de propriul său personal, al cărui regim juridic este stabilit de Consiliului guvernelor, la propunerea Comitetului director, normelor juridice aplicabile personalului B.C.E. fiind cuprinse în statutul Băncii.
Litigiile dintre B.C.E. și angajații săi sunt soluționate de Curtea de Justiție, în limitele și condițiile prevăzute de regimul care le este aplicabil.
Având în vedere importanța și specificitatea domeniului de activitate, membrii organelor de decizie și personalul B.C.E. și al băncilor naționale sunt obligați să nu divulge b#%l!^+a?informațiile care sunt sub incidența secretului profesional chiar și după încetarea exercitării funcțiilor lor, fără a se preciza un termen.
Persoanele cu drept de semnătură care angajează B.C.E. din punct de vedere juridic față de terți sunt președintele sau doi membri ai Comitetului director, ori doi membri ai personalului său, autorizați de președinte să semneze în numele Băncii.
În condițiile stabilite în protocolul asupra privilegiilor și imunităților Comunităților Europene, B.C.E. ca și alte instituții comunitare, se bucură pe teritoriul statelor membre de privi legile și imunitățile necesare îndeplinirii misiunilor sale.
Totodată, banca beneficiază de independență în exercita-rea competențelor sale, astfel încât nici un membru al organelor sale de decizie nu poate accepta instrucțiuni din partea vreunei instituții comunitare sau din partea statelor membre.
La rândul lor, statele membre au obligația corelativă de a respecta principiul independenței B.C.E. și de a nu încerca să influențeze în nici un fel îndeplinirea sarcinilor ce îi revin acesteia.
Ca instituție financiară, B.C.E. este dotată cu capital precum și cu resurse proprii.
Capitalul B.C.E., devenit operațional de la constituirea sa se ridică la 4 miliarde EURO, putând fi mărit prin decizia Consiliului guvernatorilor luată cu majoritate calificată.
Băncile centrale naționale sunt singurele autorizate să subscrie și să dețină capitalul B.C.E. Subscrierea capitalului se realizează conform grilei de repartiție stabilite conform dispozițiilor din Statutul S.E.B.C. și B.C.E. (art. 29).
În afara acestui capital, băncile centrale naționale vor pune la dispoziția B.C.E. rezerve valutare, (altele decât monedele statelor membre), ECU, poziții de rezervă la F.M.I. și Drepturi Speciale de Tragere, în valoare de până la 50 miliarde ECU, în echivalent contribuția fiecărei bănci centrale naționale fiind stabilită proporțional cu partea sa din capitalul subscris la B.C.E.
Sediul B.C.E. a fost stabilit la Frankfurt.
Structura organizatorică a B.C.E. este tripartită, în cadrul acesteia desfășurându-și activitatea următoarele organe:
Consiliul guvernatorilor (organ de direcție);
Comitetul director (organ de administrație);
Consiliul general (organ de execuție).
Consiliul guvernatorilor reunește conducătorii B.C.E. (președintele, vicepreședintele) și patru membri, precum și guvernatorii băncilor centrale naționale, întrunindu-se de cel puțin 10 ori pe an. Reuniunile sale sunt confidențiale, deciziile fiind adoptate, de regulă, cu majoritatea simplă a membrilor prezenți. Consiliul guvernatorilor adoptă orientările și ia dispozițiile necesare îndeplinirii sarcinilor încredințate S.E.B.C. prin Tratat, stabilește politica monetară a Comunității, obiectivele monetare intermediare, ratele directoare ale dobânzilor și structura rezervelor în cadrul S.E.B.C.
Consiliul guvernatorilor este singurul abilitat să autorizeze emisiunea de bancnote în cadrul Comunității, B.C.E. și băncile naționale centrale putând emite asemenea bancnote, care sunt singurele mijloace de plată legale în interiorul Comunității. Consiliul guvernatorilor adoptă regulamentul interior prin care se determină organizarea internă a B.C.E. și a organelor sale de decizie.
Comitetul director, reprezentând organul de administrare al B.C.E., este compus din președinte, vicepreședinte și patru membri.
Nici un membru al Comitetului director nu poate exercita altă profesie, remunerată sau nu, în timpul exercitării funcțiilor sale.
Membrii Comitetului director sunt numiți de comun acord de guvernele statelor b#%l!^+a?membre, la recomandarea Consiliului și după consultarea Parlamentului European și a Consiliului guvernatorilor, dintre persoane a căror autoritate și experiență profesională sunt recunoscute în domeniul monetar sau bancar, și având cetățenia statelor membre.
Mandatul membrilor Comitetului director este de 8 ani și nu poate fi reînnoit.
Condițiile de angajare, retribuțiile, pensiile și alte avantaje privind securitatea socială a membrilor Comitetului director sunt stabilite de Consiliul guvernatorilor.
Membrii Comitetului director pot fi demiși de Curtea de Justiție, la cererea Consiliului guvernatorilor sau a Comitetului director, dacă nu mai îndeplinesc condițiile necesare exercitării funcțiilor lor sau au comis o greșeală gravă.
Deciziile Comitetului director se iau cu majoritate simplă a voturilor exprimate, fiecare membru dispunând de un vot.
Comitetul director este responsabil pentru gestiunea curentă a B.C.E., având obligația de a implementa politica monetară în conformitate cu orientările și deciziile adoptate de Consiliul guvernatorilor. În acest cadru, Comitetul director dă instrucțiunile necesare băncilor centrale naționale. Comitetului director îi pot fi delegate anumite puteri prin decizia Consiliului guvernatorilor.
Consiliul general se constituie ca cel de-al treilea organ al B.C.E., fiind compus din președintele și vicepreședintele B.C.E., precum și din guvernatorii băncilor centrale naționale.
Ceilalți membri ai Comitetului director pot participa la reuniunile Consiliului general, însă fără drept de vot.
Consiliul general contribuie la îndeplinirea funcțiilor consultative ale B.C.E. privind aplicarea legislației comunitare în materia controlului prudențial al instituțiilor de credit și a stabilității sistemului financiar, la colectarea informațiilor statistice, la redactarea b#%l!^+a?rapoartelor de activitate ale B.C.E., la stabilirea regulilor necesare standardizării procedurii contabile și informării asupra operațiilor de angajare a personalului B.C.E.
Consiliul general nu are puteri de decizie, însă acționează pentru îndeplinirea atribuțiilor B.C.E., având un rol executiv.
Președintele B.C.E., sau, în absența sa vicepreședintele prezidează Consiliul guvernatorilor și Comitetul director ale B.C.E.
De asemenea, președintele, sau persoana pe care el o desemnează în acest scop, reprezintă B.C.E. în exterior, în raporturile cu instituții similare sau altele asemenea.
Exercițiul financiar al B.C.E. și băncilor centrale naționale începe în prima zi a lunii ianuarie și se încheie în ultima zi a lunii decembrie. Conturile anuale ale B.C.E. sunt întocmite de Comitetul director conform principiilor stabilite de Consiliul guvernatorilor. Conturile B.C.E. și ale băncilor centrale naționale sunt verificate de auditori externi independenți, recomandați de Consiliul guvernatorilor și agreați de Consiliu. Ei au puteri depline în privința examinării conturilor și registrelor B.C.E. și băncilor centrale naționale.
B.C.E. reprezintă organul de conducere al S.E.B.C., având un rol important în cadrul sistemului monetar european, fiind investită cu atribuții de reglementare și decizie.
În cadrul S.E.B.C, B.C.E. îndeplinește un ansamblu de funcții, repartizate pe mai multe categorii:
a. funcții consultative. În acest context, subliniem că Banca este consultată atât de autoritățile naționale în privința oricărui proiect legislativ în domeniile care țin de competența sa – în limitele și în condițiile fixate de Consiliu, cât și în privința oricărui act comunitar, de către instituțiile comunitare în domeniile sale de competență. De asemenea, b#%l!^+a?B.C.E. poate prezenta avize consultative instituțiilor comunitare sau autorităților naționale privind domeniile ce țin de competența sa.
b. funcții statistice. În îndeplinirea acestor funcții, B.C.E., asistată de băncile centrale naționale, colectează informațiile statistice necesare de la autoritățile naționale competente sau de la agenții economici, cu care cooperează în acest scop.
c. funcții monetare. B.C.E. și băncile centrale naționale pot deschide conturi instituțiilor de credit, instituțiilor publice și altor participanți pe piață și pot să accepte active drept garanție. De asemenea, B.C.E. și băncile centrale pot să intervină pe piețele de capital (prin cumpărare, vânzare, contracte la termen la curs fix, luând sau dând împrumut creanțe și titluri negociabile în monedă comunitară sau necomunitară) și să efectueze operații de credit împreună cu instituțiile de credit și cu alți participanți pe piață.
Tot în cadrul exercitării funcțiilor monetare, B.C.E. este abilitată să impună instituțiilor de credit constituirea de rezerve obligatorii la B.C.E. și la băncile centrale naționale.
Conform art. 21 din Statutul S.E.B.C. raportat la art. 104 din Tratatul de la Maastricht le este interzis B.C.E. și băncilor centrale naționale să acorde credite fără acoperire și orice alte tipuri de facilități de creditare instituțiilor sau organelor Comunității, autorităților centrale, regionale sau locale, altor organisme și întreprinderi publice ale statelor membre. Este de asemenea interzisă achiziția directă de către B.C.E. sau băncile centrale naționale, a instrumentelor datoriei acestei instituții.
d. funcții de cooperare internațională. În domeniul cooperării internaționale, pentru îndeplinirea sarcinilor încredințate S.E.B.C; B.C.E. este abilitată să decidă modul de reprezentare al sistemului bancar. Cu autorizarea sa, băncile centrale naționale sunt abilitate să participe la instituțiile monetare internaționale. b#%l!^+a?
În plan extern, B.C.E. și băncile centrale naționale pot îndeplini următoarele operațiuni:
să stabilească relații cu băncile și instituțiile financiare din țările terțe și cu organizațiile internaționale;
să dobândească și să vândă orice tip de active valutare și de metale prețioase;
să efectueze toate tipurile de operații bancare cu țările terțe și cu organizațiile internaționale; inclusiv să primească și să acorde credite.
În exercitarea atribuțiilor sale, B.C.E. poate recurge la următoarele acte: adoptă regulamente, ia decizii, emite recomandări și avize.
În limitele și în condițiile stabilite de Consiliu B.C.E. este abilitată să aplice întreprinderilor amenzi sau penalități în cazul nerespectării regulamentelor și deciziilor sale.
Actele și omisiunile B.C.E. sunt supuse controlului și interpretării Curții de Justiție. Litigiile dintre B.C.E. și creditorii, respectiv debitorii săi sau alte persoane, sunt soluționate de instanțele naționale competente, cu excepția cazurilor când este declarată competentă Curtea de Justiție.
B.C.E. are obligația de a elabora și publica rapoarte, cel puțin o dată pe trimestru, privind activitatea S.E.B.C. De asemenea, B.C.E. transmite Parlamentului European, Consiliului, Comisiei și Consiliului European, un raport anual asupra activității S.E.B.C. și asupra politici monetare a anului precedent și a anului în curs.
Regimul răspunderii B.C.E. este cel prevăzut în art. 215 din Tratatul de la Maastricht. Răspunderea băncilor centrale naționale se determină în conformitate cu dreptul național corespunzător.
Curtea de Justiție este competentă să hotărască în baza unei clauze compromisorii conținută într-un contract de drept public sau de drept privat încheiat de B.C.E. Decizia B.C.E. de a sesiza Curtea de Justiție este luată de Consiliul Guvernatorilor.
BIBLIOGRAFIE
Andrew Brociner – Europa Monetară. SME, UEM, moneda unică, Institutul European, Iași, 1999
Nicoleta Diaconu – Sistemul instituțional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, București, 2001
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea – Drept instituțional comunitar european, Editura Actami, București, 1999
Augustin Fuerea – Instituțiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2002
Ion Jinga, Andrei Popescu – Integrarea europeană. Dicționar de termeni comunitari, Editura Lumina Lex, București, 2000
Dumitru Miron ș.a. – Economia integrării europene, Editura ASE, București, 2001
Dardac Nicolae, Teodora Barbu, Monedă, Editura ASE, București, 2009
Viorel Marcu – Drept instituțional comunitar, Editura Lumina Lex, București, 2001
Dumitru Mazilu – Integrarea europeană. Drept comunitar și instituții europene, Editura Lumina Lex, București, 2001
Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu – Drept instituțional european, Editura Olimp, București, 1999
Roxana Munteanu – Drept european. Evoluție – Instituții – Ordine juridică, Editura Oscar Print, București 1996
Alina Profiroiu, Marius Profiroiu – Introducere în realitățile europene, Editura Economică, București, 1999
Werner P., B.H. Ansiaux, Georg Broouwers, Bernard Chappier, Report to the Council and the Commission on the Realisation by Stages of Economic and Monetary Union in the Community, Bulletin 11 – 1970 of the EC, Brussels, 1970.
Dan Drosu Șaguna – Tratat de drept financiar-fiscal, Editura All Beck, București, 2001
Frédéric Teulon – Sistemul monetar internațional, Institutul European, Iași, 1997
Dumitru Tudorache, Monedă, bănci, credit, Editura Fundația România de Mâine, București, 2008
Ioan Alexandru, Drept administrativ european, Editura Universul Juridic, București, 2011
Ioan Bogdan, Tratat de management financiar-bancar, Editura Economică, București, 2002
Lupu Diana Viorica, Constantin Adrian Blanaru, Monedă, credit, bănci, Editura Performantica, Iași, 2007
Manolescu Gheorghe, Monedă și politici monetare, Editura Fundația România de Mâine, București, 2011
Neguriță Octav, Monedă, credit, bănci, Editura Terra Nostra, Iași, 2009
Opritescu Marin , Jenica Popescu, Cristi Spulbar, Moneda, credit, banci , Editura Sitech, Craiova, 2008
Medar Lucian Ion, Care a fost rolul recomandărilor Comitetului de supraveghere pentru instituțiile de credit și noile cerințeale Acordului Basel III, în Analele Universității Constantin Brâncuși, Târgu Jiu, Seria economie, nr.4/2010
Art. 64 al Protocolului 4 privind Institutul Monetar European.
Art. 109 F, par. 1 din Tratatul C.E.
Art. 22 din Protocol.
Art. 10.4 din Protocol.
Art. 5 din Protocolul privind statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene (Statutul SEBC) anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană
Art. 7 din Statutul S.E.B.C.
Raport anual BCE 2010
Raportul anual 2006 a Raiffeisen Bank România
www.bnro.ro
www.ec.europa.eu
ww.raiffeisen.ro
www.capital.ro
www.ecb.int
www.eu.int
=== BΙBLΙОGRΑFΙΕ ===
BIBLIOGRAFIE
Andrew Brociner – Europa Monetară. SME, UEM, moneda unică, Institutul European, Iași, 1999
Nicoleta Diaconu – Sistemul instituțional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, București, 2001
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea – Drept instituțional comunitar european, Editura Actami, București, 1999
Augustin Fuerea – Instituțiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2002
Ion Jinga, Andrei Popescu – Integrarea europeană. Dicționar de termeni comunitari, Editura Lumina Lex, București, 2000
Dumitru Miron ș.a. – Economia integrării europene, Editura ASE, București, 2001
Dardac Nicolae, Teodora Barbu, Monedă, Editura ASE, București, 2009
Viorel Marcu – Drept instituțional comunitar, Editura Lumina Lex, București, 2001
Dumitru Mazilu – Integrarea europeană. Drept comunitar și instituții europene, Editura Lumina Lex, București, 2001
Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu – Drept instituțional european, Editura Olimp, București, 1999
Roxana Munteanu – Drept european. Evoluție – Instituții – Ordine juridică, Editura Oscar Print, București 1996
Alina Profiroiu, Marius Profiroiu – Introducere în realitățile europene, Editura Economică, București, 1999
Werner P., B.H. Ansiaux, Georg Broouwers, Bernard Chappier, Report to the Council and the Commission on the Realisation by Stages of Economic and Monetary Union in the Community, Bulletin 11 – 1970 of the EC, Brussels, 1970.
Dan Drosu Șaguna – Tratat de drept financiar-fiscal, Editura All Beck, București, 2001
Frédéric Teulon – Sistemul monetar internațional, Institutul European, Iași, 1997
Dumitru Tudorache, Monedă, bănci, credit, Editura Fundația România de Mâine, București, 2008
Ioan Alexandru, Drept administrativ european, Editura Universul Juridic, București, 2011
Ioan Bogdan, Tratat de management financiar-bancar, Editura Economică, București, 2002
Lupu Diana Viorica, Constantin Adrian Blanaru, Monedă, credit, bănci, Editura Performantica, Iași, 2007
Manolescu Gheorghe, Monedă și politici monetare, Editura Fundația România de Mâine, București, 2011
Neguriță Octav, Monedă, credit, bănci, Editura Terra Nostra, Iași, 2009
Opritescu Marin , Jenica Popescu, Cristi Spulbar, Moneda, credit, banci , Editura Sitech, Craiova, 2008
Medar Lucian Ion, Care a fost rolul recomandărilor Comitetului de supraveghere pentru instituțiile de credit și noile cerințeale Acordului Basel III, în Analele Universității Constantin Brâncuși, Târgu Jiu, Seria economie, nr.4/2010
Art. 64 al Protocolului 4 privind Institutul Monetar European.
Art. , par. 1 din Tratatul C.E.
Art. 22 din Protocol.
Art. 10.4 din Protocol.
Art. 5 din Protocolul privind statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene (Statutul SEBC) anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană
Art. 7 din Statutul S.E.B.C.
Raport anual BCE 2010
Raportul anual 2006 a Raiffeisen Bank România
www.bnro.ro
www.ec.europa.eu
ww.raiffeisen.ro
www.capital.ro
www.ecb.int
www.eu.int
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Banca Central Europeana Si Sistemul Bancar European (ID: 136987)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.