Banatul Sarbesc Voivodina

Banatul Sarbesc – Voivodina

Banatul istoric are o suprafață de 28526 kmp, care în 1919-1920 au fost împărțite între trei state, astfel României a aparținut 66,5% (18966 kmp), 32,5% (9276 kmp) aparțin Serbiei, iar 1% (284 kmp) Ungariei. (BANATERRA 2014)

O parte dintre români din Sebia este reprezentată de românii din Voivodina (Banatul Iugoslav sau Banatul Sârbesc). După terminarea Primului Râzboi Mondial și după Conferința de pace de la Paris, 1921, numărul de români în Voivodina a atins cifra de aproximativ 80 000. După recensământul din 1991 populația română a scăzut drastic, numărul acestora fiind de numai 30 830, populația micșorându-se cu aproape 50%. Acești români din Banatul Sârbesc trăiesc în mai multe localități, unele fiind în totalitate românești. Pe lângă români, în aceste localități trăiesc și alte etnii, împreună formând licalități mixte precum: Zrenjanin, Panciova, Novi Sad, Biserica Alba, Žitište și altele.

Întinsă pe o suprafață de 1300 kmp în 42 de localități, populația românească de aici este supusî unei descreșteri continue, din cauza unei natalități scăzute. De rețiut este, însă, că românii din Banatul Iugoslav, mulți sau puțini, constituiau o populație baștinașa, cu multe localități din jurul orașului Vârșeț, apărute în sec. XIV și XV. (: Ion Gherman 2003)

Faptul că după cel deal Doilea Război Mondial s-a înființat Uniunea Culturală a Românilor, cu un organ de publicitate, ”Libertatea”, care a apărut la Vârșeț în 1945, și înființarea Liceului Român Mixt la fel ca și Teatrul Popular Român, dovedește o activitate intensă a românilor din Voivodina.

Profesorul Gligor Popi susține că minoritatea română din Voivodina este o prezență vie în viața social- economică, politică și culturală, de pe aceste meleaguri, iar în cursul istoriei soarta comună a legat puternic cele două popoare din regiune. (: Ion Gherman 2003)

Legăturile strânse cu românii din județul Timiș și Caraș Severin, au contribuit și contribuie și în present la păstrarea identității române a românilor din Banatul Sârbesc.

După căderea fostului președinte Slobodan Milošević, Voivodina își recapătă autonomia în anul 2002. Voivodina a fost dintodeauna o porțiune a Serbiei așa zis multiculturalistă , cu o populație de etnie sârbă, maghiară, slovacă, macedoniană, română și de alte etnii. Pe teritoriul Voivodinei, în trecut existau localități în care locuitorii erau minorități unei etnii pure, iar în prezent datorită migrării lor nu mai există nici o localitate asemenea, ci sunt mixte. Statutul Voivodinei, care reprezintă actul oficial la nivel de provincie, numește șase limbi oficiale precum sârbă, maghiară, slovacă, română, rusină și croată.

Evoluția populației pe teritoriul Banatului Sârbesc 1910 – 1991 (locuitori):

Tab.1 BANATERRA 2014

Localitatea Torac, Serbia

Foto. 1 Torac

(Bojan Marceta, 2005)

Istoric al localității

Toracul (Mic și Mare) face parte din străvechile localității românești ale Banatului iugoslav. Este așezat pe malul stâng al canalului Bega, Timișelul de altă dată.

Prima atestare documentară cu privire la existența localității datează încă din anii 1332, Toracul fiind amintit în listele de dijme, păstrate de Arhiva diecezei catolice din Cenad.(Dr. Gheorghe Cotoșman 1935) Potrivit documentelor amintite, la Torac, deja în 1337, s-a instituit o parohie. Mitropolia Ortodoxă Sârbă din Sremski Karlovci căreia îi erau supuși, între 1713-1865, și românii bănățeni. Încă un document istoric amintește Toracul acelor vremuri. Este vorba despre Jurnalul de luptă a lui Baiazid, descoperit abia pe la jumătatea secolului nostru în Arhiva Top Kapu Sarai din Istambul, care dezvăluie faptul că în expediția sa din 1394, împotriva lui Mircea cel Bătrân, după ce atacă Slankamenul și Titelul, trecând prin Torac, Padina, Dimiskar, Orșova…intră în Țara Românească, îndreptându-se spre Rovine.(A.A. Baslakov 1960)

După aceea, o perioadă îndelungată chiar două secole, satul apare ca și celelalte localități din Banat, sat nelocuit de nimeni, drept ”praedium”, cum este trecut pe unele hărți maghiare. Istoricii maghiari susțin că în perioada respectivă, deci sub ocupația turcilor, Toracul a fost pustiit.(Samu Borovsky, 1912).

A urmat, între anii 1713-1718, războiul austro-turc și mai apoi pacea de la Passorowitz, respectiv Pozarevac (1718), în urma căreia Toracul, împreună cu celelalte așezări bănățene, devine proprietate a Casei Imperiale Austriece. La patru decenii după aceea începe colonizarea Banatului cu elemente germano-catolice. Conform Ordinului Curții de la Viena din 14 iulie 1765, semnat de Maria Tereza, ”toate satele românești aflate în calea coloniștilor germani, trebuiau mutate în alte părți”. Este vorba de Patenta de colonizare a împărătesei Maria Tereza din 25 februarie 1763, și apoi de Decretul pe care l-a înaintat Oficiul de colonizare bănățean în 1765, prin care dispunea mutarea populației românești în partea de sud a Torontalului, pentru a face loc colonițtilor șvabi.Alungați și puși pe drumuri, românii din Săcălaz (de lângă Timișoara) și din Serdin (vechiul Szodi) de peste Mureș, din Crișana, și-au părăsit locurile străbune, apucând pe malul Timișelului, Bega de astăzi, au luat-o spre apus oprindu-se în Torac. Acei erau 340 de familii românești, cu vreo 2000 de suflete, și 500-600 de care cu boi, din comunele românești de odinioară Săcălaz și Serdin. Nu se știe precis nici până astăzi unde s-au stabilit nou-veniții. Probabil că nu chiar exact pe teriroriul vechiului Torac care era la câțiva km, ci puțin mai la răsărit. Coloniștii au dat noilor așezări numele satelor din care au venit: Serdin și Săcălaz. Cu aceste denumiri le aflăm înregistrate pe o hartă maghiară a Banatului, din 1769. Strămoșii torăcenilor au coborât pe malul Beghei, terenul fiind mlăștino, ușor inundabil, și greu de lucrat, ei totuși aveau o mare siguranță fiind că erau feriți din calea agresorilor și a tâlharilor. Din păcate, din cauza acestei strămutări, mulți au părăsit satul iar cei care au rămas au primit pământ. Au măsurat pământul, astfel autoritățile locale l-au dat în folosință. Dar, nu și pentru toți a fost aceasta o ușurare. Era simplu pentru autorități să le dea noilor veniți o parte din uriașa pustă necultivată pe care statul avea interesul să o pună în valoare. Multe famili nu aveau cu ce lucra aceste suprafețe nevând unelte, nici posibilități. (Emil Petrovici, 1997)

În anul 1779, odată cu înființarea Comitatului Torontal și anexarea de câtre Ungaria a Banatului, ambele sate, Săcălazul și Serdinul, își schimbă numele. Primul, în Nagy Torac (Toracu-Mare), iar cel de al doilea, în Kiss Torac (Toracu-Mic). Din acel an bisericile din ambele sate țin matricolele bisericești ale botezaților, căsătoriților și morților.

După anexarea de către Ungaria a Banatului viața torăcenilor era din ce în ce mai grea. La numai trei ani după aceea, începând din 1782 și până în 1848 ei devin iobagi pe moșia grofului Kiss Iszak, care cumpără în arendăde la Curtea Imperială ambele sate. Până la revoluția din 1848 Toracele trec din mână în mână, drept proprietate a diferiților grofi din aceeași familie Kiss. Situația nu sa schimbat nici după revoluție. În ciuda ideilor pașopiste, pământul în loc să fie împărțit țăranilor el este din nou preluat de Curtea Imperială și împărțit bogaților. Așa pământul celor două sate ajunge proprietatea contelui Dukai Csekonica. (Emil Petrovici, 1997).

Canalul Bega a fost curățit în anul 1908, ca în anul 1910 să treacă pe apele lui primul mare vapor, iar în 1912 s-a zidit podul de piatră și beton armat peste canalul Bega între Toracu-Mare și Toracu-Mic. Până în anul 1912 podul vechi era din lemn, pe care adeseori sloii de gheață și apă îl mutau din loc în loc. Până la 4 august 1914, când s-a declarat Primul Război Mondial, locuitorii Toracelor puteau merge zilnic ca vaporul ca făcea cursă pe Bega până la Timișoara.

A urmat Primul Război Mondial în care și-au pierdut viața 118 torăceni. Majoritatea dintre ei au câzut pe câmpul de luptă din Galiția. Condițiile de viață în cele două sate nu s-au schimbat cu mult în bine nici în urma acestui război. Aceasta o confirmă revolta țăranilor din 1918 pe moșia moșierului Draksler, dar și revolta torăcenilor, din același an, în care sărăcimea a prădat averile comercianților greci și evrei, ceea ce i-a determinat pe aceștia să părăsească satul. Viața grea a determinat și plecările, aproape în masă, în anii 1929, 1930, 1931 și 1932, în Dobrogea, în Franța, și peste ocean în Argentina și S.U.A.(Costa Roșu – Pavel P. Filip, 1976).

După al Doilea Război Mondial situația românilor torăceni se îmbunătățește. În anul 1947 cele două sate, Toracu-Mic și Toracu-Mare, se unesc într-unul singur, cu numele Begheiți. Până în 1960, satul Begheiți a fost reședință comunală, iar din 1960 în urma noilor organizări teritorial-administrative din țară, localitatea devine sat al comunei Žitište. Satul a păstrat numele Begheiți din 1947 până în 2001, când a primit iarași denumirea Torac până în prezent.(Costa Roșu – Pavel P. Filip, 1976)

În toamnă, în anul 1991 în Begheiți s-a format un lagăre, centru de detenție din Begheiți, pentru persoanele de origine croată, care proveneau de pe teritoriile afectate de războiul din Croația din 1991, în special din Vukovar. În acel lagăre au fost închiși aproximativ 300 de prizonieri, printre care 30 de femei, despre care se spune că erau abuzate sexual și bătute, de asemenea existau și câțiva români. Dintre toți aceștia, datorită dovezilor din unele documente care făceau parte din acuzarea lui Miloșevici de la Haga, au murit 3 persoane. Prizonierii au fost situați în grajduri și nu aveau încălzire. În decembrie 1991 au fost mutați în alte lagăre din Serbia, iar în jur de 250 au fost trimiși înapoi în Croația, făcând schimb de prizonieri.