Banatul In Secolul al Xvi Lea

CAPITOLUL …

Banatul în secolul al XVI-lea

Banatul în prima jumătate a secolului al XVI-lea

Prima jumătate a sec. al XVI-lea este marcată de evenimente ce vor schimba soarta și destinul Banatului pentru 145 de ani, începând cu anul 1552. Dacă începutul secolului este unul relativ liniștit pentru zona Banatului, treptat spiritele încep să se aprindă din cauza opresiunilor la care sunt supuși țăranii. Astfel Banatul și Transilvania sunt zguduite de o primă mișcare țărănească condusă de Gheorghe Doja. Mișcarea devine un război țărănesc în toată regula împotriva nobilimii, război ce se încheie cu înăbușirea răsculaților în sânge.

Urmare a acestui război este elaborarea unui cod de legi în trei părți de către juristul Werböczi, cod cunoscut sub numele de Tripartitul lui Werböczi. Acest set de legi îi lega pe țărani de glie și înăsprea îndatoririle acestora față de nobili.

Consecința acestui cod se va întrevedea în anul 1526, când armatele regale maghiare, fără sprijin solid din partea țărănimii, este nimicită de impunătoarea oaste otomană, condusă de însuși sultanul Soliman Magnificul, fapt ce va duce la desființarea Regatului feudal Maghiar și la începutul disputei pentru coroana maghiară între voievodul Transilvaniei, Ioan Zápolya și arhiducele Ferdinand de Habsburg.

Sfârșitul acestui an dar și anul 1527 este marcat de o nouă mișcare țărănească, condusă de un fost grănicer sârb, Iovan Nenada, alias Țarul Negru. Și această răscoală este înăbușită în sânge de armatele nobiliare în vara anului 1527.

Aceste mișcări sociale, prăbușirea Regatului feudal Maghiar, lupta pentru coroana maghiară cât și creșterea presiunii otomane în zonă, au dus la finalul dramatic din anii 1551 – 1552, când marea parte a Banatului este cucerită de otomani și transformată în eyalet (vilaiet) cu capitala la Timișoara. Partea montană a Banatului, în speță Banatul de Lugoj și Caransebeș, va fi integrată Principatului Transilvaniei, care se afla sub suzeranitate otomană.

În continuare vor fi prezentate principalele evenimente ale primei jumătăți a sec. al XVI-lea: războiul țărănesc din 1514 condus de Gheorghe Doja, răscoala țărănească din 1526 – 1527 condusă de Iovan Nenada și cucerirea Banatului petrecută în anii 1551 – 1552.

Războiul țărănesc din 1514 condus de Gheorghe Doja

Prima jumătate a secolului al XVI-lea a fost marcată de o serie de mișcări țărănești în Transilvania și Banat, lucru datorat destabilizării situației interne a regatului maghiar, lucru survenit după moartea regelui Matia Corvin.

Astfel că, la finele sec. al XV-lea și începutul celui de-al XVI-lea, starea iobagilor din Transilvania ajunsese de nesuportat. Creșterea cererii de produse alimentare, în special a celor destinate pieței, sursă de venit pentru țărani, prilejuiește nobililor sporirea veniturilor. Cum domeniul funciar, înzestrat cu o tehnică rudimentară, producea puțin, surplusul solicitat este obținut prin mărirea obligațiilor în muncă și bunuri agrare.

Țărănimea în totalitate ei era lovită: cei aserviți datorită creșterii dărilor solicitate de nobili (nona și dijma de animale mici, 10 zile de muncă gratuită) și limitării dreptului de strămutare; cei liberi datorită măririi abuzive a obligațiilor pe care le-au impus Statul și Biserica Romano – Catolică.

Datorită acestor fapte, țăranii fugeau spre locurile care li se păreau mai prielnice, dar cei mai mulți erau prinși și readuși pe vechile moșii. Aceste fugi, invaziile de pradă ale turcilor și tătarilor precum și ciuma, care a bântuit de mai multe ori, au depopulat satele. Pribegia generală i-a determinat pe nobili, în 1482, 1495 și 1504, să încerce împiedicarea strămutării populației rurale. A început astfel un șir de răzvrătiri, care a culminat cu războiul țărănesc din 1514, război ce va avea consecințe catastrofale pentru viitorul regatului feudal maghiar, și anume, dispariția sa.

La moartea regelui Matia, toate frânele care obligaseră liga baronilor la supunere și ascultare au fost rupte. Contradicțiile și anarhia feudală au reizbucnit cu violență. În acest moment marea nobilime a reușit să anuleze până și unele măsuri menite să consolideze puterea centrală. Ea pune stăpânire pe o parte din veniturile statului și înăsprește exploatarea țărănimii. Tot acum se manifestă și nemulțumirea marii nobilimi împotriva bisericii care, pe de o parte, devenise o mare forță economică, iar pe de altă parte, punea la dispoziția curții diplomați și sfetnici care aveau un cuvânt greu de spus în treburile țării.

În contradicție cu interesele baronilor și ale episcopilor, se conturează tot mai clar interesele micii nobilimi și ale clerului de la sate și târguri. Nemulțumirea mocnea și în rândul orășenimii care era împiedicată să se aprovizioneze liber și corespunzător cu produse luate direct de la producătorii țărani. Acest lucru stăvilea și întârzia schimbul de mărfuri dintre sat și oraș. La marginea tuturor acestor interese se afla țărănimea, care era spoliată cu o nemaipomenită cruzime.

Pe fondul acestei situații interne tensionate, Ungaria cunoaște noi invazii turcești în anii 1512 și 1513.

Principii Europei sunt hotărâți, de această dată, să ia măsuri radicale și astfel la curtea regelui ungar Vladislav al II-lea (1490 – 1516) încolțește ideea unei cruciade antiotomane. Această idee este însușită și aprobată de papa Leon al X-lea în vara anului 1513. La 16 aprilie 1514, arhiepiscopul primat al Ungariei, Toma Bakócz, publică bula papei Leon al X-lea, pentru chemarea la o cruciadă antiotomană, promițând doar iertarea păcatelor, nu și eliberarea din iobăgie. Ideea eliberării din iobăgie a fost pusă în circulație de către nobilime după înăbușirea în sânge a revoltei.

În apropierea Budei, pe câmpul Rákos, se adună fără întârziere țărănimea (iobagi, jeleri, țărani săraci), plebeimea orașelor în frunte cu meșteșugarii săraci, unii nobili mici împovărați de datorii, haiduci și păstori. Potrivit cronicarului contemporan italian, Paolo Giovio, aceștia au venit „mai degrabă sătui de viață, decât din dragoste pentru religie”.

Unii nobili, precum vistierul Ștefan Telegdi, atrăgea atenția oficialităților, într-o cuvântare lungă și violentă, că numai „vagabonzii, răufăcătorii și fugarii” vor merge la cruciadă, iar aceștia odată înarmați, se vor întoarce împotriva stăpânilor, dar Toma Bakócz, conducătorul cruciadei, nu a renunțat la acest proiect. Astfel că, la 24 aprilie, la Buda se oficiază un Te Deum pentru izbânda cruciaților. În fruntea acestora este numit micul nobil secui Gheorghe Doja (Dozsa György), înnobilat pentru multele sale fapte de arme împotriva turcilor, unele săvârșite și sub comanda lui Pavel Chinezu. El a rostit o cuvântare prin care chema țărănimea în tabără, popularizând ideea unui război general împotriva turcilor, utilizând în bună parte chiar conținutul bulei papale, căreia i-a adăugat o parte din gândurile sale intime. A spus că toți ce vor lupta vor fi egal îndreptățiți; bunurile se vor împărți între ei; obligațiile feudale vor fi șterse, iar poporul va fi liber din nou. Drept urmare a sporit considerabil numărul cruciaților, ajunși la aproximativ 40.000 de țărani și plebe orășenească, în tabăra de pe câmpul Rákos. Alte mulțimi, printre care țărani, lucrători de la ocne și mine, plebe orășenească, s-au adunat la Alba Regală, Kalocsa, Oradea și în multe alte locuri din Transilvania.

În tabere, cetele țărănești s-au despărțit de cele nobiliare, organizându-se aparte. Între cele două grupuri au început neînțelegeri și certuri, care au denaturat în veritabile hărțuieli și chiar conflicte. Nobilimea, speriată de numărul mare al iobagilor, care părăsiseră ogoarele tocmai în timpul muncilor agricole de primăvară, a început să-i oprească pe țărani de a se mai îndrepta spre taberele de adunare, iar pe cei plecați să-i silească a se întoarce înapoi. Soțiile și copii mai vârstnici ai celor plecați au fost puși să muncească pământurile în locurile lor. Dar mulțimile adunate și organizate, dar slab înarmate, devin o forță tot mai puternică pe măsură ce cetele de țărani, plebea orășenească și lucrătorii mineri sporesc mereu. În timp ce se îndreptau spre tabere, aceste noi cete, au avut prilejul să observe fărădelegile săvârșite de stăpânii feudali și de slujitorii acestora împotriva familiilor celor plecați și împotriva altor oameni nevinovați. Țăranii devin tot mai hotărâți să-și făurească o viață mai bună, doar uniți și cu ajutorul armelor.

Mulțimile fiind înarmate și având conducători pregătiți de luptă, au refuzat poruncile nobilimii de a lupta împotriva turcilor, care erau considerați mai puțin răi și cruzi decât nobilii. Aceștia erau interesați să ia măsuri neîntârziate pentru dizolvarea taberei și trimiterea acasă a țăranilor, unde îi așteptau muncile agricole, dar și subjugarea stăpânilor. Inițiativa în acest sens a aparținut aceluiași arhiepiscop primat, Toma Bakóz, care la 23 mai 1514 dizolvă tabăra cruciată, cerându-i lui Gheorghe Doja, conducătorul curuților, să nu mai primească pe nimeni și să oprească acțiunile pe care curuții le săvârșeau. Arhiepiscopul amenința cu excomunicarea și cu alte pedepse lumești și bisericești pe toți care s-ar fi împotrivit acestei porunci. Dar, răsculații nu se mai înspăimântau de nimic, nu mai țineau seama de nicio religie, disprețuind chiar și puterea regelui. În fruntea lor a fost ales Gheorghe Doja și astfel dintr-o cruciadă antiotomană s-a ajuns la un război intern împotriva marii nobilimi.

Cuvântările comandanților, proclamațiile lui Doja din luna mai 1514, chemau la răscoală pe toți cei asupriți, și anume țărani, orășeni, minieri și ocnași precum și pe micii nobili.

Gheorghe Doja cât și ceilalți comandanți, fiind conștienți de forța pe care o reprezentau aceste mulțimi, față în față cu cea a nobililor, i-a motivat și ambiționat spunându-le:

„Mă uit la fruntea voastră brăzdată de încrețituri, la figurile voastre uscate de sete, la pielea voastră lipită de oase și mă gândesc că dacă curajul vostru nu mi-ar întări nădejdile, abia aș îndrăzni să cred că în aceste trupuri chinuite, gata de moarte, s-ar ascunde o putere în stare să lupte…”

„Tot ce produce pământul cultivat prin munca și sudoarea feței voastre, tot ce arați și secerați devine bunul nobiliar. Pentru ei lucrați pământul, pentru ei sădiți viile, pentru ei creșteți viile, iar vouă vă rămân suferința, foamea și robia… Domnii voștri trândavi nu fac nici un pas fără să vă aducă pagube… Dar acum s-au schimbat lucrurile. În sfârșit s-a ivit prilejul să scuturați tirania nedreaptă a nobilimii, să aveți numai curaj să folosiți acest prilej. În sfârșit a sunat ceasul; puteți să obțineți ceea ce ați râvnit totdeauna, puteți să pedepsiți pe cei ce au aruncat pe capul vostru toate nenorocirile.”

Gheorghe Doja își împarte oastea în patru cete. O ceată condusă de Ambrosiu Száleresi este lăsată pe câmpia de la Rákos pentru a ține sub supraveghere și de a izola nobilimea și orășenimea din Buda. O ceată condusă de preotul Barabás se îndrepta în nord, spre Bačka (Slovacia). O altă ceată condusă de un alt preot, Ștefan Silyanovici, a pornit în sud-vest, spre Zagreb. Ultima ceată și cea mai consistentă, condusă de frații Gheorghe și Grigore Doja și ajutați de diacul Balogh și preotul Laurențiu Meszáros, s-au îndreptat în sud-est spre Szeged, trecând prin Gyula, cu intenția de a intra în Transilvania. Corpul principal condus de frații Doja trece râul Tisa și apoi intră în Crișana și Banat pe valea Mureșului. Așa cum reiese din cele trei direcții de acțiune, este clară intenția lui Doja de a răscula iobagii, păstorii, lucrătorii din mine și ocne, sărăcimea târgurilor și a orașelor fie ei români, unguri, slovaci, ruteni sau sârbi din cele trei colțuri ale regatului, Croația, Slovacia și Transilvania.

Transilvania este cuprinsă de răscoală în mai mare măsură decât alte teritorii, datorită faptului că aici iobăgia luase forme mai accentuate.

Situația tensionată, îl determină pe regele Vladislav să încerce o tactică diversionistă, ce avea menirea de a menține încrederea mulțimilor în „bunul rege”. Astfel, la 24 mai, regele se adresează „credincioșilor săi cruciați”, unde recunoaște opresiunea nobilimii și îi ia sub protecția sa pe cei adunați pe câmpul de la Rákos. Dar, efectul tacticii regale este anulat de măsura adoptată de arhiepiscopul primat, Toma Bakócz, care în aceeași zi de 24 mai, vine cu amenințări asupra recrutării de țărani pentru cruciadă. La rândul lor, nobilii, adresează apeluri principilor germani pentru ajutoare grabnice împotriva țăranilor răsculați, care erau cuprinși de furie și turbare.

Primul popas al lui Doja a fost la Czegléd, unde și-a organizat armata și a pregătit campania spre Transilvania, unde armata nobiliară condusă de voievodul Ioan Zápolya reprezenta o primejdie majoră.

Cu ocazia acestui popas, prin cuvântările liderilor curuților, reiese și programul mișcării, acesta fiind unul cu un pronunțat caracter antifeudal. Se preciza că timpul tiranilor a trecut și că aceștia trebuie să dispară, precum și privilegiile de care aceștia se bucurau. Era exprimată și necesitatea unei noi reglementări a raporturilor sociale, potrivit cărora bunurile materiale, roadele muncii să aparțină într-o proporție mult mai mare celor care le produc. Conducătorii curuților se împotriveau și dărilor în bani către stăpânii feudali, obligație ce era considerată drept un furt la adresa țăranilor. Gheorghe Doja se adresa țăranilor cerându-le să se ridice pentru un viitor mai bun și să-și recupereze libertatea răpită de nobili, cu ajutorul armelor. De altfel și preotul Laurențiu Meszáros îi îndemna pe răsculați să-i prindă pe strângătorii dării în bani, să nu le dea nici un ban și să-i pedepsească chiar cu moartea. Cu alte cuvinte, conducătorii răsculaților cereau o repartiție echitabilă a bunurilor în societate, abolirea prestațiilor feudale, redobândirea libertății, confiscarea domeniilor ecleziastice și suprimarea privilegiilor nobilimii.

Programul înaintat, marea masă participantă (între 40.000 și 70.000 de răsculați), întinderea răscoalei pe o suprafață extinsă, încercarea de a realiza o armată țărănească în vederea zdrobirii nobililor, toate acestea transformă această mișcare țărănească într-un adevărat război țărănesc. Răsculații erau conștienți de faptul că trebuiau să se unească cu orășenii împotriva nobilimii feudale, de aceea conducătorii curuților i-au îndemnat pe țărani să respecte bunurile orășenilor și să nu se atingă de ele. În același timp ei erau sfătuiți să nu ia nimic de la săraci. Totodată, în drumul lor, răsculații au desființat toate vămile, deoarece ei considerau că acestea constituiau o cauză însemnată a scumpirii bunurilor, pedepsindu-i pe vameși. Răsculații aveau o idee preconcepută precum că raporturile nedrepte dintre ei și stăpâni erau concretizate în documente scrise și distrugerea acestora însemna și anularea raporturilor feudale, de aceea peste tot pe unde au trecut, documentele găsite au fost distruse.

Pe de altă parte, armatele nobiliare ucideau și distrugeau totul în calea lor, deoarece voievodul Ioan Zápolya le poruncise „să fie prinși și arestați toți cei ce se numesc cruciați… iar cei prinși să fie decapitați, jupuiți de vii, fripți, uciși și distruși cu cele mai îngrozitoare chinuri.” De la această poruncă nu trebuiau să facă rabat nici bătrânii, nici copii și nici femeile răsculaților, indiferent de religie sau stare socială. În ciuda acestor măsuri represive, oștile țărănești sporeau mereu, pe măsură ce se apropiau de Tisa.

În apropiere de Tisa oastea răsculată se împarte în trei. O ceată condusă de preotul Laurențiu Meszáros, în număr de 2.000 de ostași, se îndreaptă spre nordul Transilvaniei, Crișana și Maramureș, pentru a răscula populația acestor regiuni. Preotul îi îndemna pe răsculați să pedepsească nobilimea care a supt atâția ani sângele și sudoarea poporului. O altă ceată condusă de Grigore Doja se îndreaptă în sud spre Szeged, unde obține o victorie împotriva armatei nobiliare. Oastea condusă de Gheorghe Doja urcă pe valea Crișului Alb, având drept obiectiv ridicarea la luptă a țăranilor din zona Aradului și apoi din Banat. Gheorghe Doja a făcut un popas la Gyula pentru a se odihni și pentru a verifica forțele țărănești. Împreună cu el se afla o armată de peste 33.000 de ostași, pedeștri și călări, relativ înarmată, dar cu un moral ridicat și hotărâtă la luptă și jertfă.

Avangarda, condusă de diacul Balogh, însuma 2.000 de oameni și avea misiunea de a hărțui, măcina și de a deruta oștile nobiliare, unite la Cenad, aflându-se sub comanda episcopului de Cenad, Nicolae Csáki și a comitelui de Timiș, Ștefan Báthory. În timpul confruntărilor de pe Mureș, de la Apateu (Apátfalva) și Nădlac, a sosit și marea parte a armatei conduse de Gheorghe Doja. În 27 mai, trupele nobiliare sunt învinse de curuți, iar episcopul Nicolae Csaki este prins și ucis în pădure, în preajma Aradului: „Doja puse mai întâi să fie îmbrăcat spre batjocură cu mitră și odăjdii, apoi îl maltrată cu lovituri și îl chinui fioros în cele mai diferite chipuri; îi străpunse cu o țepușă partea de jos a trupului, până își dădu sufletul în chinuri.” Comitele Petru Ravazdy, un alt comandant al oastei nobiliare, a fost răstignit. Tot acum cade în mâinile răsculaților și vistierul Ștefan Telegdi, care „fu atârnat în spânzurătoare de acele părți ale trupului pe care rușinea mă împiedică să le numesc și muri în chinuri, sub săgețile trase asupră-i.”

După această luptă, curuții înaintează pe valea Mureșului și la începutul lunii iunie cuceresc orașe, sate, castele și cetăți: Felnac, Zădăreni, Ciala, Arad, Nădlac, etc. Între 6 – 9 iunie, Doja ajunge sub zidurile cetății Lipova, pe care o asediază și o cucerește, iar apoi ia cu asalt și cetatea Șoimuș, care este cucerită rapid. Odată cu aceste cuceriri, în posesia răsculaților intră arme, praf de pușcă, bani, îmbrăcăminte și alimente.

Mișcarea lui Doja a avută priză la mase și astfel populația românească și cea sârbească din Banat s-a alăturat în mare număr răscoalei, atât la cucerirea târgurilor și a cetăților de pe Mureș, în special la Nădlac, cât și la ocuparea cetăților Lipova și Șoimoș, unde un rol de seamă i-a revenit voievodului din Ciuci, din regiunea Zarandului.

Răscoala s-a răspândit cu repeziciune, din părțile nordice, Slovacia și Maramureș, până în cele sudice, în Banat și Slovenia. O armată opera în regiunea minieră din Slovacia; alta în regiunea Heves – Eger, sub conducerea lui Barabás; o a treia în Bereg și Maramureș, unde românii țărani, mineri și chiar unii nobili mici se răscoală în număr mare. De aceea, în urma dietei din octombrie – noiembrie 1514, nobilimea mică din Maramureș a fost pedepsită cu asprime deoarece a luat partea țăranilor răsculați și a săvârșit fapte condamnabile.

Armata țărănească condusă de preotul Laurențiu Meszáros, acționa în Satu Mare și Bihor, învingând forțele nobilimii la Săcuieni și Oradea. La Oradea, nobilii erau conduși de Paul Tomori, același conducător ce-i urmărește pe curuți până în Zalău. Aici țăranii suferă o înfrângere, dar se refac, putând continua luptele.

În aceeași vreme, marea parte a armatei țărănești înaintează în Banat, sub comanda lui Gheorghe Doja, în timp ce în Transilvania în regiunea Clujului, Bistriței, Albei în Zarand și Munții Apuseni, în scaunele secuiești se adună alte cete țărănești înarmate, aflate sub comanda unor căpetenii locale.

Extinderea răscoalei îi face pe nobili și pe reprezentanții clerului superior să se adune în jurul lui Ioan Zápolya, voievodul Transilvaniei și a juristului Ștefan Werböczi, conducătorul marii nobilimi. Episcopul Transilvaniei, Francisc Várdai, scria patriciatului din orașele săsești, la 9 iunie, despre „primejdia mare în care se găsesc nobilii, prin intrarea cruciaților în această țară a Transilvaniei”, aducându-le aminte poruncile lui Ioan Zápolya de „a fi pregătiți cu cele mai mari și mai puternice forțe pe care le au pentru salvarea țării, deoarece dacă nu vor face acest lucru, este de temut în ce mare primejdie se va afla întreaga țară.” În 10 iunie, voievodul Ioan Zápolya repetă porunca, cerând să „trimită cât mai repede praf de pușcă și alte lucruri de trebuință” spre Hunedoara, unde își organiza el armata, cu obiectivul de a porni împotriva răsculaților ce pătrunseseră în banat, deoarece faptele nelegiuite ale cruciaților țineau Transilvania în mare pericol. Nobilii au trimis cereri de ajutor împăratului Germaniei, regelui Poloniei și domnilor Țărilor Române.

Războiul curuților a cuprins mase tot mai largi. Orășenii din unele orașe precum Turda, Cluj, Dej, Bistrița, Sighișoara s-au alăturat răsculaților, cărora le-au deschis porțile orașelor, răsculații intrând victorioși înăuntrul zidurilor. Răscoalei se alătură lucrătorii de la ocnele de sare, mai ales cei de la Ocna Dejului, Turda, Cojocna, lucrătorii de la minele de fier din Trascău – Rimetea și de la cele de argint din Munții Apuseni și din Rodna. Căpetenii locale organizează cete și atacuri încununate de succes. Printre căpetenii se fac remarcați Albert de la Turda, lucrător la ocnele de sare de acolo; Ioan Nagy de la Dej, orășean sau lucrător la Ocnele Dejului; un cizmar din Vițea, din părțile Bistriței. Cetele conduse de Ioan Székely au răsculat secuimea și o parte a sașilor, extinzând răscoala până la Bran.

În acest timp, după succesele de le valea Mureșului, armata curuților conduși de Gheorghe Doja, pătrund în Banat și înaintează spre Timișoara. El știa importanța deosebită a acestei cetăți, între zidurile căreia cunoscuse gloria. Astfel, teatrul luptelor principale se mută în Banat.

Dar, în timp ce Doja înainta spre Timișoara, armata condusă de Ambrosiu Szalereszi, pe câmpia de la Rákos, a fost dezbinată de amenințările cu pedepse grele și făgăduieli de iertare, venite din partea nobililor conduși de Ioan Bornemisza. Răsculații au fost apoi supuși unui atac concentric, înconjurați de călărimea nobililor și învinși. Restul armatei răsculate care a reușit să scape, a fost urmărit de nobili și înfrânt în mai multe locuri. Călcându-și promisiunea făcută celor ce s-au lăsat ademeniți și au părăsit tabăra curuților, nobilii i-au ucis pe conducătorii răscoalei, tăindu-le capetele sau trăgându-i în țeapă, iar pe ceilalți i-au amenințat cu pedepse și mai îngrozitoare în cazul în care ar mai îndrăzni să se răscoale.

Doja se îndrepta spre Timișoara, cu scopul de a asedia și cuceri puternica cetate, unde se aflau trupele nobiliare concentrate sub conducerea comitelui de Timiș, Ștefan Báthory.

În 10 iunie, trupele țărănești ajung în fața cetății Timișoarei și își așează tabăra în partea de nord-est, pe câmpia Ulicia. Din acest moment începe un lung asediu asupra cetății, dar armele răsculaților nu sunt însă potrivite pentru cucerirea unei cetăți întărite, cum era Timișoara. Cele câteva tunuri capturate în luptele victorioase de până atunci sau realizate de meșteșugarii răsculați, n-au putut sparge întăriturile și nici înfrânge apărarea.

Cetatea era apărată de comitele de Timiș, Ștefan Báthory, în jurul căruia s-a strâns nobilimea comitatelor, speriată de amploarea războiului țărănesc. Zidurile cetății erau dublate de două rânduri de palisade, cu șanțuri adânci și pline de apă. Pe ziduri și pe bastioane se aflau tunuri mari de cetate, care provocau mari pierderi în rândul țăranilor, cât și lucrărilor geniste inițiate de țărani. Ieșirile trupelor de cavalerie întârziau mersul acestor lucrări.

Tabăra lui Doja era așezată pe câmpul numit Ulicia, situat înspre cartierul Fabric de astăzi. Asediatorii au încercat să escaladeze întăriturile dinspre râul Bega, unde zidurile erau mai puțin înalte. Faptul că terenul era mlăștinos, iar nivelul apei din șanțurile cetății era ridicat, îl determină pe Gheorghe Doja să înceapă săparea unui canal care să devieze apele Timișului Mic (Bega) în Timișul Mare. Ștefan Báthory a reușit însă să distrugă aceste lucrări, iar cursul Begheiului a fost readus cu forța în vechea sa albie. Astfel, răsculații au fost nevoiți să gândească un atac frontal.

Populația cetății fiind nemulțumită de lipsuri, boli și foamete, apărute în timpul asediului, i-au cerut lui Báthory să predea fortificația. Forțat de situație, acesta apelează la ajutorul dușmanului său de moarte, Ioan Zápolya, voievodul Transilvaniei, acum aliat datorită consecințelor acestui război.

În atare condiții, de Timișoara se apropia armata voievodului Transilvaniei, care îl înștiințase pe Doja cum că ar fi de partea sa, acest lucru numai pentru a crea confuzie și o diversiune tactică. Dar, Doja știa de la oamenii săi că nu poate pune bază pe vorbele voievodului. În a doua săptămână a lunii iulie 1514, armata lui Zápolya face joncțiunea cu trupele bănățene adunate și conduse de Petru Petrovici. Ajung lână Timișoara și se pregătesc de bătălie.

Gheorghe Doja este conștient de sosirea momentului crucial al războiului și merge din om în om, amintindu-le de suferințele îndurate, de jignirile pe care le-au provocat nobilimii și de setea de răzbunare a acesteia. Chinuri, pedepse, moarte nemiloasă, jugul șerbiei pentru ei și familiile lor, asta îi aștepta dacă vor fi învinși. Vitejia, îndrăzneala, unirea le poate aduce fie o moarte glorioasă demnă de eroi, fie victorie, bogății, libertate și o viață omenească.

La rândul lor, Zápolya și Francisc Várdai, episcopul Transilvaniei, își îmbărbătează ostașii, făcând apel la sentimentele de ură și de dispreț față de țărănime, înfățișându-le posibilitatea unei victorii ușoare asupra unor oameni neînarmați și nepregătiți pentru lupte.

În ajutorul fraților Doja sosește și preotul Laurențiu Meszáros și împreună organizează armata în vederea luptei decisive. Aceasta s-a desfășurat pe 15 iulie 1514 pe câmpia din jurul cetății. Voievodul își dispersează cavaleria și-i ordonă să atace în toate locurile prielnice ca să creeze derută în tabăra țărănească. În prima linie de luptă a oastei țărănești se așează Doja, cu cei mai buni oameni ai săi, fiind conștient că marea masă a țărănimii – slab înarmată și instruită – este o pradă ușoară pentru nobilimea obișnuită cu armele. Atacul a fost început de oastea țărănească, din centru, condusă de Gheorghe Doja, care cu o îndrăzneală uimitoare, a dat iureș în oastea dușmană. Lupta a cuprins apoi cele două oști ce stăteau față în față, în totalitatea lor. Primele ore ale bătăliei au fost extrem de îndârjite și de sângeroase. Cumpăna victoriei nu înclina nici de-o parte, nici de alta. Călărimea nobiliară a efectuat o manevră de învăluire, a atacat flancurile țărănești, reușind să le rupă în locurile mai puțin rezistente. În cele din urmă, armata țărănească începe să bată în retragere, apoi își rupe rândurile și astfel începe măcelul. Doja și trupele sale călite, luptă până la urmă, dar împuținați și răniți, cedează. Gheorghe Doja și cei puțini rămași în viață din jurul său, sunt capturați de Petru Petrovici. Unii dintre țărani au depus armele, făcând apel la mila nobililor.

Umiliți de repetatele înfrângeri suferite din partea țăranilor, nobilii pregătesc o răzbunare de o cruzime de care nici turcii otomani nu erau în stare, căci aceștia prețuiau vitejia pe câmpul de luptă, în timp ce nobilimea nu avea asemenea sentimente. Prizonierii, legați în lanțuri, sunt întemnițați în carcerele cetății, pregătindu-li-se o judecată sumară.

Răscoala fiind astfel înăbușită în sânge, Ioan Zápolya își putea îndeplini dorința de a decapita, jupuii de vii, a frige și a ucide în cele mai groaznice chinuri căpeteniile curuților. La rândul lor, nobilii, îi cer lui Zápolya să-i chinuiască pe cei prinși, cât mai mult, iar drept recunoștință că i-a scăpat de cel mai de temut dușman al lor, Gheorghe Doja, nobilii îi făgăduiesc voievodului transilvan tronul regal îndată ce va deveni vacant.

În 20 iulie 1514, într-o amiază dogoritoare, în piața judecăților din fața zidurilor cetății Timișoarei, se desfășoară supliciul conducătorilor războiului țărănesc. În fața spectacolului înfiorător, Doja, plin de curaj, sfidând nobilimea ce se desfăta, se adresează țărănimii silită să asiste la „spectacolul” macabru, îndemnând-o să continue lupta împotriva nobililor, aceasta fiind singura cale pentru obținerea libertății. În calitatea sa de conducător, asemuit unui rege al țăranilor, Gheorghe Doja, înlănțuit în lanțuri grele și înroșite în foc, este adus și urcat pe un scaun de tortură sub forma unui tron regal, la fel înroșit în foc. În mână i se pune un sceptru de fier, iar pe cap o coroană de fier, ambele înroșite în foc. Doja nu a scos nici un suspin, nici o lacrimă, nici un geamăt. Uimiți în fața acestei rezistențe, nobilii îi poruncesc călăului să-i taie arterele, iar fretele său Grigore, este obligat s-i bea sângele. În jurul tronului se aflau înlănțuiți cei mai viteji dintre conducătorii țăranilor, care au fost înfometați timp de trei zile. Din trupul său au fost smulse părți, care au fost prăjite și fierte și date drept ospăț acestora. Aproape toți au refuzat, preferând moartea în chinuri, fiind trași în țeapă. Cei care au mâncat, au mai fost lăsați în viață câteva ore.

Schingiuit, sfârtecat, Gheorghe Doja, nu a scos niciun geamăt. Doar atunci când măruntaiele i-au fost smulse l-a scuturat un fior și și-a dat sfârșitul. Trupul i-a fost sfârtecat în patru părți, câte o parte din trup fiind expusă la intrarea în cetățile de la Buda, Pesta, Alba-Iulia și Oradea, ca o groaznică amenințare la adresa celor care s-ar mai fi gândit să-i urmeze pilda. Capul său a fost trimis la Szeged. Părți din trupul său au fost fierte și fripte și date să fie mâncate de către ceilalți conducători care încă nu fuseseră uciși. După ospăț, au fost măcelăriți cu toții, apoi arși, iar cenușa lor aruncată în apa râului.

Chiar dacă comandantul suprem al curuților și unele din ajutoarele sale au fost uciși, războiul nu era încă încheiat. În Ungaria și Transilvania, cete izolate mai continuă lupta. În regiunea Muncaciului, diacul Balogh încă hărțuiește nobilimea; în sud, cetele conduse de Anton Hossu și de un anume Mihail nu depuseseră încă armele; în părțile Dejului, cetele conduse de Ioan Nagy, în ale Turzii conduse de Albert, în secuime conduse de Ioan Székely, încă au tulburat simțitor liniștea nobilimii și la finele anului 1514. Acțiuni însemnate mai săvârșea preotul Laurențiu Meszáros, scăpat din dezastrul de la Timișoara. Acesta încă era stăpân pe comitatele Cluj, Bihor și Sălaj, obținând chiar unele succese în întâlnirile cu armatele nobiliare. Pe teritoriul întregii Transilvanii, cetele țărănești ce au scăpat masacrului, se adunau, jefuind pe nobili și pe strângătorii de dări. Nobilimea se temea de o eventuală reaprindere a răscoalei în primăvara anului 1515. Frica era atât de mare, încât voievodul Transilvaniei chema pentru data de 6 ianuarie 1515, la Turda, oaste în vederea preîntâmpinării reizbucnirii răscoalei. Teama voievodului era fondată, deoarece în Țara Bârsei, țărănimea răsculată, nici în vara anului 1515 nu fusese totalmente supusă. Dar, țărănimea înfometată, istovită și zdrobită, nu a mai avut vigoarea și forța necesară pentru a reaprinde torța răsculării.

Un măcel îngrozitor și o necruțătoare teroare au fost dezlănțuite în toată țara. Aproximativ 50.000 de țărani au căzut victime furiei nobiliare. Pe toate drumurile puteau fi zărite cadavre. Nobilimea, profitând de victorie, a jefuit țărănimea și de neînsemnatele bunuri ce-i mai rămăseseră. Nu numai țărănimea a căzut victimă acestei terori, dar și aliații săi, orășenimea în general și cea săracă în special și chiar nobilimea mică.

Preotul Laurențiu Mészáros și-a găsit sfârșitul fiind ars pe rug în piața Clujului. Represiunea a atins și orașele ce se alăturaseră răsculaților, precum Lipova, Cluj, Dej, Turda. Orășenii se plângeau cu durere că nobilii îi apasă și-i împovărează cu mari procese și cheltuieli, afirmând că și-au pierdut libertățile și drepturile dăruite lor până atunci, deoarece s-au alăturat țăranilor răsculați. Orășenii din Rodna au fost obligați să plătească nobilului Ioan Dragffy o mare sumă de bani drept despăgubire pentru răutățile făcute de orășeni pe moșia sa în timpul răscoalei și pentru că fuseseră de partea țăranilor.

Astfel s-a încheiat acest război dintre țărani și nobili. Urmările sale au fost mult mai profunde decât se putea bănui.

Drept consecință a evenimentelor din 1514, în octombrie – noiembrie se desfășoară la Pesta „dieta sălbatică”, unde nobilimea și legiuitorii săi, în frunte cu Ștefan Werböczi, au cuprins într-un cod de legi „scris cu sânge de iobag”, cunoscut sub numele de Tripartitum, hotărâri draconice în privința țăranilor. Într-un articol al dietei se afirmă că, deși toți țăranii răsculați împotriva stăpânilor lor firești ar trebui pedepsiți cu moartea, dar pentru a nu curge atâta sânge și pentru a nu muri întreaga țărănime, fără de care nobilimea nu ar putea trăi, urmau a fi pedepsiți cu moartea doar căpitanii, centurionii, instigatorii și cei ce uciseseră nobili ori batjocoriseră fete și femei nobile.

Robota a fost statornicită la cel puțin o zi pe săptămână; dijma se stabilea la a noua parte din toate roadele pământului și din animale; la dijmă erau impuse și păsările din ogradă. Darea în bani era prevăzută de la 100 de dinari în sus; birul față de vistieria regală era dublat de la 1 la 2 florini de gospodărie; dijma bisericească era și ea percepută din toate bunurile țăranului.

Întreaga țărănime a fost pedepsită din tată-n fiu la totală și veșnică iobăgie (mera et perpetua servitute), ca aducere aminte ce mare crimă este a te răzvrăti împotriva stăpânului; țăranii au devenit șerbi ai stăpânului de pământ, legați cu totul și pe veci de glie (glebae adscripti), neavând alt drept decât simbria și plata muncii. Proprietatea întregului pământ rămânea nobilului. Dieta a mai hotărât readucerea iobagilor fugiți în ultimii trei ani, adică din anul 1511, pe moșiile părăsite, fiind legați și aceștia de vechile moșii.

Una din consecințele fatale ale reprimării sângeroase a țăranilor în 1514, a fost neparticiparea acestora la campania de apărare a Ungariei, fapt ce a dus la înfrângerea dezastruoasă de la Mohács din 1526. În această înfrângere și-a pierdut viața însuși regele Ungariei, iar înfrângerea a reprezentat sfârșitul Regatului feudal Maghiar.

Tripartitul lui Werböczi, „scris cu sânge de iobag”, a fost „lespedea așezată pe trupul țărănimii” și a produs efecte ce au dăinuit până în sec. al XIX-lea (1848). Două dintre marile personalități iluministe din Transilvania, Ion Inochentie Micu Klein și George Barițiu realizează o radiografie a acestor efecte.

Iată mai întâi deznădăjduita destăinuire a episcopului Ion Inochentie Micu Klein, din 1736:

„Domnul de pământ oprește de la învățătură nu numai pe fiii iobagilor, ci și pe cei ai preoților, deși după lege tuturor fiilor patriei le este permisă cercetarea școalelor. Românilor nu li se permite să-și clădească biserici, fiilor națiunii române le este oprit a se îndeletnici cu măiestriile și cu orice fel de industrie. Ei nu se primesc în nicio breaslă, nu se cuprind în funcțiuni publice, nu au drept de a cumpăra și de a moșteni, nu li se îngăduie să-și sădească vie și să cultive grădini, iar pe cele plantate și cultivate li le strică; n-au nici un drept la păduri și la ape, cu numai să fie încărcați cu noi și noi taxe, așa încât, necum să fie considerați ca fii ai patriei, nu sunt măcar tolerați.”

George Barițiu alcătuiește următorul tablou retrospectiv:

„Nobilii aveau asupra țăranilor jurisdicția supremă, atât pentru a-i scoate de pe moșii, cât și pentru a-i bate, închide, și chiar pedepsi cu moartea. Stăpânul fiind și dregător al țăranului, acesta era oprit a reclama în contra lui. Iobagul era obligat să muncească de la 4 la 6 zile stăpânului său, chiar și în zilele de sărbătoare ortodoxă, nerespectate de religiunile dominatoare ale Transilvaniei. Dacă se înmulțea familia iobagului, toți băieții ce puteau munci erau luați, de-a valma, cu tatăl lor, la lucru boieresc. Adeseori erau ținuți în locuri depărtate câte trei, patru săptămâni, așa că nu mai puteau griji de nimica din propria lor gospodărie.

Femeile și fetele iobagilor erau întrebuințate la cusut, la tors sau la țesut, sau chiar la slujbele de rând, iar fetele mai erau supuse la jus primae noctis (dreptul de primă noapte).

După ce aproape tot timpul săptămânii era răpit de nobil, iobagul mai era pus și la o sumă de dăjdii către stăpân. Îi datora și bani, pe an câte doi fiorini și 32 de cruceri, un stânjen de lemne și o cofă de unt. Unii dintre iobagi erau îndatorați să cumpere vin de-al boierului pentru 25 de fiorini și a-l plăti numaidecât, fie bun, fie rău. La nașterea unui prunc boieresc, fiecare iobag era dator a aduce plocon câte-o găină; la Paște, două coaste de porc afumate sau o găină; la Sf. Gheorghe, un miel gras; la Crăciun, o găină și zece ouă; vara, câte doi pui, două măsuri de ovăz, două sute de culbeci și o bucată de rășină. Din pescuitul făcut de iobag, el da stăpânului său din doi peșci, unul. La vânat, iobagul nu avea voie să meargă, căci nu putea avea armă, sub pedeapsa de a-și pierde mâna dreaptă. Iobagii erau obligați să cumpere carne de la vitele moarte ale stăpânului; preoții erau obligați să ierneze câinii lui de vânt; la podurile stăpânului, iobagul plătea vamă, chiar dacă se purta pentru treburi boierești; nu putea să-și macine făina acasă la el, ci numai la moara stăpânului, plătind o taxă pe măsură; gunoiul de la vite trebuia să-l care pe ogoarele stăpânului. Femeile iobagilor, pe lângă că cultivau cânepa și inul stăpânului, până ce le făcea în pânză, mai erau datoare să-și ducă la timpul cuvenit gâștele la curtea boierului, ca să i le smulgă acolo și să-i rămână boierului puful și penele lor.”

Înfrângerea oastei țărănești, reducerea răsculaților la iobăgie veșnică, legarea lor de glie, trecerea întregului pământ în proprietatea nobililor, i-au făcut pe aceștia să-și închipuie că toate marile probleme ale epocii au fost soluționate și că vor avea liniște.

Dar, moartea regelui Ladislau, în 1516 și instituirea, pentru fiul său minor Ludovic, a unui consiliu de tutelă alcătuit din episcopi și nobili au aservit și mai mult țara intereselor asupritorilor. Astfel, în aparență, țărănimea fusese redusă la tăcere. Dar, pericolul turcesc era însă mai amenințător ca oricând.

La un deceniu după înăbușirea în sânge a războiului curuților, turcii au ocupat Petrovaradinul și și-au continuat ofensiva spre inima Ungariei. La 29 august 1526, oastea turcească formată din 100.000 de ieniceri, spahii, azapi și achingii, conduși de însuși sultanul Soliman Magnificul, a întâlnit, în câmpia mlăștinoasă de la Mohács, cavaleria maghiară comandată de tânărul rege Ludovic al II-lea. Bătălia a fost scurtă și de o violență rară. În doar câteva ore s-a decis pentru o lungă perioadă de vreme soarta unui regat și a unui popor. Armata maghiară lipsită de ajutor extern și slab legată de țărănime, a fost nimicită complet. Cea mai mare parte din nobili, în frunte cu regele, au căzut pe câmpul de luptă.

Concluzionând, Tripartitul lui Werböczi, înfrângerea de la Mohács și luptele pentru tronul Ungariei, dintre Ioan Zápolya și Ferdinand de Habsburg, au stat la bazele viitoarei mișcări populare din Banat și anume răscoala țărănească antifeudală și antiotomană din 1526 – 1527 condusă de Iovan Nenada, cunoscut și sub numele de Țarul Negru.

Răscoala țărănească din 1526 – 1527 condusă de Iovan Nenada

Evenimentele din primele două decenii ale sec. al XVI-lea au avut drept consecință o altă mișcare populară de amploare în zona Banatului și care s-a extins cu repeziciune în nord în Transilvania, dar și în vest în Ungaria și Serbia. Dispozițiile draconice cuprinse în Tripartitul lui Werböczi, la care s-au adăugat nenorocirile din timpul și de după bătălia de la Mohács, explică izbucnirea răscoalei din 1526 – 1527 de sub conducerea lui Iovan Nenada.

Acesta era un țăran, ostaș de graniță și astfel a reușit să-și încropească oastea din țărani sârbi, români și unguri. Răsculații urmăreau distrugerea bunurilor nobiliare și a proprietarilor acestora, eliberarea țărănimii de grelele poveri și scutirea acesteia de dări. În comparație cu războiul țărănesc condus de Doja, răscoala din 1526 – 1527, datorită insuficientei înțelegeri a scopurilor finale ale răsculaților, a fost îndrumată de Iovan Nenada pe o cale sinuoasă, de colaborare când cu unul, când cu altul dintre cei doi pretendenți la tronul Ungariei, Ioan Zápolya și Ferdinand de Habsburg, fapt ce i-a subminat însăși bazele și mai apoi i-a cauzat sfârșitul.

Această răscoală, a fost lipsită de un program clar și consecvent. Acțiunile răsculaților împotriva stăpânilor feudali; refuzul îndeplinirii obligaților față de aceștia sunt aspecte conținând, „in nuce” elemente „programatice”.

Conștientă de forța pe care o reprezenta, unită și organizată, dovedită în războiul țărănesc din 1514, țărănimea nu se putea resemna cu situația atât de nedreaptă la care a fost condamnată prin legiuirea draconică, Tripartitul lui Werböczi. Aștepta doar conjunctura potrivită pentru a anula, prin puterea armelor, urmările atât de grele ale șerbiei veșnice (merae et perpetuae rusticitatis). Aceasta s-a ivit în vârtejul evenimentelor ce au urmat după dezastrul de la Mohács și anume luptele pentru tronul Ungariei între Ioan Zápolya, reprezentantul „partidei naționale” și Ferdinand de Habsburg, împăratul Germaniei, ce reprezenta „partida habsburgică”.

În atare împrejurări tulburi, nu a fost greu să fie adunate și organizate mulțimile nemulțumite, cu scopul de a lupta împotriva nedreptăților sociale și în același timp a bisericii oficiale. Aspectul social și cel religios, reprezintă caracteristicile răscoalei din prima fază, din toamna anului 1526, de sub conducerea lui Iovan Nenada zis și „Omul Negru” sau „Țarul Negru”, fără program și fără o finalitate precisă. În cea de-a doua fază, din 1527, caracterul social este prevalent, mișcarea transformându-se într-o adevărată răscoală antifeudală.

Având în spate un trecut ostășesc și bazându-se pe calitățile sale personale – om energic cu inițiativă și cu o mare putere de convingere – a reușit să adune într-un scurt timp un mare număr de țărani nemulțumiți: sârbi, români, unguri și bulgari. Tabăra era stabilită la Lipova, în nordul Banatului, de unde, în octombrie pleacă cu o parte din răsculați spre Tokay, unde Ioan Zápolya convocase o dietă în vederea întăririi poziției sale și a alegerii sale ca rege al Ungariei. În speranța atragerii lui Nenada de partea sa, Zápolya îi oferă o mulțime de daruri. Astfel, încărcat de daruri, Iovan Nenada și mulțimile adunate pornesc spre sud, în vederea realizării joncțiunii cu românii și cu sârbii, adunați de Petru Petrovici, împotriva lui Ferdinand de Habsburg. În drum, rândurile răsculaților sporesc necontenit, astfel că armata populară era cuprinsă între 7.000 – 12.000 de oameni.

În sud, „țăranii”, „vagabonzii” și „oamenii fără căpătâi”, cum erau numiți în documentele vremii, conduși de „Țarul Negru”, au cucerit orașul Subotica din mâinile lui Valentin Török, omul lui Ferdinand. În Bačka au fost eliberate unele localități de sub stăpânirea otomană. Aceste acțiuni au încheiat prima fază a răscoalei.

În faza a doua, mișcarea condusă de Iovan Nenada este mai rectilinie, mai clară în ceea ce privește caracterul său de răscoală țărănească antifeudală, atât prin acțiunile concrete ale răsculaților cât și prin scopurile urmărite de aceștia. Dintr-o scrisoare din 13 martie 1527, adresată sibienilor de către vicevoievodul Transilvaniei, Nicolae de Macedonia, aflăm de faptul că răsculații se îndreaptă spre nord, ajungând în părțile Timișoarei, unde devastează și pradă bunurile nobilimii și ale altora. În noiembrie 1526 are loc o luptă purtată lângă Cenad, unde Țarul Iovan se confruntă cu oastea condusă de Ladislau Csáki, partizan al lui Zápolya, pe care Nenada îl părăsise deoarece acesta nu se despărțise de nobilime, opresoarea țărănimii. Ladislau Csáki este învins și ucis. Capul său a fost purtat într-o țeapă prin fața ostașilor victorioși. Drumul spre Timișoara este liber, iar cetatea este ocupată de răsculați. Din ianuarie, centrul de greutate al răscoalei se mută în Banat, iar mai apoi în Transilvania.

În ianuarie – februarie 1527, trupele lui Iovan Nenada își stabilesc cartierul general la Szeged și asigură paza regiunilor sudice față de otomani. În același timp, armata sa atacă curțile nobiliare și împarte domeniile lor țăranilor.

Cronicarul sas Ieronim Ostermayer știe că răsculații își continuau drumul în Transilvania, în luna aprilie ajungând în Hațeg. Paralel, în 14 aprilie, răsculații atacă și înving trupele nobiliare ce trebuiau să apere Porțile de Fier ale Transilvaniei, răsculați ce se îndreaptă apoi spre Alba Iulia.

Pe măsură ce înainta în interiorul Transilvaniei, oastea țărănească sporea mereu, deoarece, cum afirma voievodul Transilvaniei, românii în Transilvania erau cu mult mai numeroși decât sârbii în Ungaria și aveau aceeași religie cu aceștia (Quoniam Walachos in Transilvania multo plures quam Rascianos in Hungaria fore percepimus, qui cum Rascianis unam et eandem sectam profitentur). Întreaga țărănime din părțile Banatului și Hațegului s-au ridicat împotriva nobilimii, deoarece Iovan Nenada le promitea eliberarea de opresiunea domnilor și nobililor. Numărul mare al răsculaților a provocat o mare spaimă în rândurile nobilimii, ce se pregătea să-și părăsească moșiile cu gândul de a se refugia în orașe și în special în castelul de la Hunedoara, unde sperau să fie feriți de pericol. Reprezentanții nobilimii, sub imperiul fricii, descriu în culori foarte întunecate faptele săvârșite de răsculații lui Iovan Nenada. De exemplu, episcopul de Alba Iulia, Nicolae Gerendi, într-o scrisoare adresată sibienilor și brașovenilor spunea că „foarte josnicul sârb” (vilissimus Rascianus) cu toate că era creștin, prin eforturi uimitoare a săvârșit cruzimi teribile și nemaiauzite, distrugând altare și temple și necruțând pe nimeni indiferent de vârstă și sex (Terribiles conatus, mirabiles et inauditas crudelitates, quas, Homo Niger in religione christiana in Christianos exercet, non aris, non templis, non etati, non sexui parcens). Chiar și voievodul Transilvaniei scria bistrițenilor că cei care au căzut în mâinile răsculaților au fost tăiați în patru părți, altora li s-au scos măruntaiele, iar de soțiile și fetele tinere și-au bătut joc în public (Quosdam in quatuor partes desecasse, aliorum viscera, quod est horrendum, extraxisse, uxores etiam, liberos in publicum usum redigere).

Regele Ioan Zápolya, voievodul Transilvaniei Petru Perényi, vicevoievodul Nicolae de Macedonia, episcopul de Alba-Iulia, Nicolae Gerendi fac apeluri disperate pentru organizarea unei armate care să reziste răsculaților. Nobilimea proiecta așezarea taberei anti-țărănești la Sebeș-Alba, de unde urma să organizeze ofensiva împotriva răsculaților. Pentru a obține victoria era nevoie de ajutorul grabnic al sibienilor, brașovenilor, bistrițenilor și al nobilimii din comitate, districte și scaune. Sub cea mai grea pedeapsă toți cei ce puteau da ajutor erau îndemnați să grăbească cu iuțeală maximă, cu toată puterea armată: cavalerie, pedestrime și armament, pentru a ajunge la locul de concentrare.

Conducerea armatei nobiliare a fost încredințată voievodului Petru Perényi, care-i amenința pe răsculați cu pedepse grele, astfel încât „chiar și urmașii lor s-o pomenească în vecii vecilor”. Trupele lui Perényi s-au strâns în cetatea Gyula de unde au plecat și s-au îndreptat spre Arad. La începutul lunii mai au trecut Mureșul spre sud între Pecica și Arad, și la Seleuș, la nord-vest de Vinga, s-a desfășurat confruntarea armată cu Iovan Nenada. Voievodul Transilvaniei a fost bătut și a scăpat datorită iuțelii calului său, adăpostindu-se, în taină, după ce a trecut Mureșul, la Marko Jaksić, un sârb ce nu dorea să-l recunoască pe Iovan de conducător. Nobilii prinși în luptă au fost trași în țeapă.

După această luptă, Iovan Nenada trece de partea lui Ferdinand și pătrunde în voievodat. La 15 mai voievodul Transilvaniei a ordonat ca trupele să se concentreze la Sibiu, localitate mai îndepărtată de regiunea amenințată de trupele lui Iovan. Începând din această lună, Iovan a încetat să mai domine situația spre a putea să-și impună punctul de vedere, cu toate că avea armată numeroasă și câștigase victorii frumoase. Cauza acestei situații era dependența totală de Ferdinand, care preocupat exclusiv de interesele sale imediate și negândindu-se la primejdia ce-l pândea pe Nenada, este lăsat singur să înfrunte puterea militară a regelui Zápolya, om ce avea incomparabil mai mari posibilități de a duce un război decât Iovan și astfel Ferdinand nu se grăbea să-i ofere ajutorul necesar. Deci, țelurile imediate ale lui Iovan Nenada erau amânate și condiționate exclusiv de reușita lui Ferdinand.

Într-o scrisoare datată pe 4 iunie 1527, Iovan îi cerea lui Ferdinand să-i trimită arme potrivite, 1000 platoșe și coifuri pentru soldați, stofă roșie pentru oamenii curții, bani, 3 trâmbițași, o tobă cu un toboșar, un steag aurit care pe o parte să conțină blazonul său, par pe cealaltă parte chipul Sf. Fecioare, haine, precum și arme demnitarului Radoslav Ćelnik, pentru 10 persoane. Tot în această scrisoare, Iovan Nenada îi mai spune că Timișoara a trecut de partea lui Ferdinand; că regele Zápolya strânge trupe în regiunea Crișului și a localității Tur și că solul regelui, care a căutat să-l atragă pe Iovan cu daruri, este închis.

Pe 21 iunie are loc o confruntare sângeroasă între răsculații lui Iovan Nenada și oștile voievodului Transilvaniei, Petru Perényi. Răsculații sunt învinși și sunt nevoiți să se retragă spre Banat.

Pe 7 iulie, într-o scrisoare adresată lui Iovan Nenada de către Ferdinand, acesta îl înștiința pe Nenada că a început campania în Ungaria, ușurându-i prin aceasta sarcina, căci Zápolya va fi silit să-și întrebuințeze trupele pentru propria-i apărare și că, dacă va fi posibil îi va trimite ajutor. Ferdinand îi mai cere lui Iovan să lase o parte din trupe în sud pentru a-i alunga pe turcii de la graniță, iar el să pornească cu forțe mai mari, printre Dunăre și Tisa, spre Buda. În scrisorile din 16 și 20 iulie, Ferdinand își reînnoiește cererea cu adaosul că Iovan să-și trimită și flota spre Buda. Rostul acestei mișcări de trupe era exclusiv în folosul lui Ferdinand, iar Iovan Nenada trebuia, prin marșul său războinic, să abată ajutoarele pentru Zápolya care s-ar fi strâns în aceste părți și, pe cât posibil, fără cruzime și vărsare de sânge, să facă poporul să treacă de partea lui Ferdinand. Iovan, însă nu mai putea onora cerințele lui Ferdinand. Trupele pe care le strângea încă de prin luna mai, Emerik Czibák, episcopul nehirotonit al Oradiei, noul comandant căruia i se încredințase, după insuccesele voievodului Transilvaniei Perényi, comanda trupelor pentru înfrângerea lui Iovan, mai înainte ca acesta să se poată uni cu trupele lui Ferdinand, îl punea de fapt în imposibilitatea pe Iovan Nenada de a-și deplasa trupele. Noua armată a lui Zápolya se aduna destul de greu la Arad, deoarece erau în plin muncile câmpului.

Emerik Czibák a coborât cu trupele de la Oradea spre Arad, strângând pe drum tot ceea ce era necesar războiului. Pe la mijlocul lunii iulie, cetatea Gyula îi dă doi tunari, după ce mai devreme îi dăduse praf de pușcă. În partea a doua a lunii iulie, Czibák se afla lângă Arad, locul de concentrare a tuturor trupelor. Aici trebuiau să sosească trupe din Baia de Criș și Lugoj precum și nobilimea din Caransebeș. Planul episcopului era ca, trecând la sudul Mureșului, să împiedice concentrarea trupelor lui Iovan și să-i învingă pe voievozii sârbi pe rând, mai înainte ca aceștia să se unească între ei. În noaptea de 22 iulie Emerik Czibák și-a trecut trupele peste Mureș și și-a așezat tabăra de căruțe în câmpia de lângă localitatea Frumușeni, la sud-est de Arad. La 23 iulie, Iovan și-a așezat și el tabăra în vecinătate. Bătălia decisivă s-a dat pe 25 iulie. Lupta a fost deschisă de atacul susținut de Iovan Nenada. Răsculații obțin un avantaj, dar care este anulat odată cu apariția cavaleriștilor de la Caransebeș, care au zdrobit trupele lui Iovan. Acesta rănit, și-a retras ce a mai rămas din oastea sa, la Szeged, în speranța că va putea rezista aici până va veni Ferdinand. Nenada a fost împușcat pe una din străzile din Szeged, fiind apoi luat și dus de oamenii săi într-o localitate vecină, în casa unui țăran. Aici a venit și inamicul său, Valentin Török, care i-a tăiat capul Țarului Negru, răzbunându-se astfel pentru înfrângerea suferită în confruntarea cu răsculații. Capul lui Nenada împreună cu alte capete de sârbi, au fost trimise de Török lui Zápolya la Buda, ca dovadă a devotamentului său. Capul Țarului Negru a fost pus în țeapă, în afara cetății Buda, cu fața spre Viena.

Căderea conducătorului răscoalei, Iovan Nenada, a însemnat destrămarea oastei țărănești, ceea ce constituie o dovadă a faptului că acestei mișcări îi lipseau unele caracteristici importante ce definesc adevăratele răscoale antifeudale.

Însemnătatea răscoalei pentru societatea feudală din acea vreme, prin numărul mare de răsculați și prin acțiunile lor radicale, rezultă și din manifestațiile de bucurie ce au cuprins nobilimea și oficialitatea nu numai din Transilvania, ci și din teritoriile vecine. Astfel, moartea Țarului Negru a produs mare bucurie la curtea lui Zápolya, deoarece Ferdinand pierduse un aliat de mare greutate care, prin sacrificiile sale de sânge în lupta cu Zápolya, i-a dat timp să se înarmeze. Pe Ioan Zápolya l-a cuprins o bucurie copilărească, iar la vederea capului lui Nenada ar fi exclamat: „Blestematule, acum nu mă vei mai amenința”. Aceeași bucurie era și la curtea regelui polon, la Cracovia, deoarece Habsburgii suferiseră o pierdere serioasă, iar aici poporului i se aruncau bani pentru a se bucura.

1551 – 1552: Ani de răscruce în istoria Banatului și a Crișanei

Cei doi ani de la mijlocul secolului al XVI-lea au fost de o deosebită importanță în istoria Banatului și a Crișanei deoarece au adus schimbări radicale în peisajul zonei. Aceasta a fost ca o „minge de tenis”, când în „terenul” imperialilor, când în cel al otomanilor. Teritoriul a fost intens revendicat de ambele tabere combatante datorită poziției sale geo-strategice importante.

Dar cum s-a ajuns la cucerirea Banatului și a Crișanei de către otomani? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să ne uităm la anul 1520, anul în care Soliman Magnificul a devenit sultanul Imperiului Otoman. Acesta avea ambiții mari, de preamărire. Dorea să reia acțiunile de cucerire în bazinele mărilor Negre, Egee, Ionică, Adriatică și Mediteraneană, cât și pe continentul European, unde trebuia să demonstreze superioritatea armatei otomane față de cea maghiară, iar mai apoi față de cea habsburgică. Astfel, începând cu anul 1521, sultanul a demarat o serie de campanii militare sistematice de cucerire a centrului Europei.

A început cu destabilizarea sistemului defensiv maghiar de pe Dunăre. În 1521 otomanii cuceresc cetatea Belgradului, în 1522 cuceresc cetatea Orșovei, iar în 1524 cetatea Severinului. Astfel, trei dintre cele mai puternice cetăți Dunărene au ajuns în mâinile otomanilor. Calea de acces spre regatul maghiar era liberă. A urmat încercarea logică de cucerire a regatului, care a și reușit în urma bătăliei de la Mohács din data de 29 august 1526, bătălie în care regele ungar Ludovic al II-lea a fost răpus pe câmpul de luptă. Din acest moment începe lupta pentru tron dintre Habsburgi și Ioan Zápolya, voievodul Transilvaniei, susținut de Poartă.

Având drum liber spre centrul Europei, otomanii asediază cetatea Vienei de două ori în 1529 și în 1532, dar ambele asedii au eșuat datorită construcției acesteia, ce beneficia de ziduri foarte groase.

Chiar înainte de primul asediu al Vienei, tot pe câmpul de la Mohács, pe 18 august 1529 se desfășoară actul solemn de supunere a lui Ioan Zápolya față de otomani. Acest lucru a însemnat și începutul suzeranității acestora asupra întregii zone: Transilvania, Partium și Banat.

Între cei doi regi ai Ungariei, Zápolya și Ferdinand, se încheie un tratat secret de pace la Oradea în data de 24 februarie 1538. Ferdinand renunță la stăpânirea Transilvaniei și a Ungariei de est, iar Zápolya se declară de acord ca după moartea sa toate stăpânirile sale, inclusiv Transilvania să fie cedate lui Ferdinand și a urmașilor acestuia. Încheierea păcii a fost intermediată de episcopul Gheorghe (George) Martinuzzi, care încerca să apere Transilvania cu ajutor habsburgic, fiind însă gata să plătească și tribut turcilor.

Anul 1541 aduce cu sine cucerirea cetății Buda la data de 29 august. În aceeași zi Transilvania este transformată în principat autonom sub suzeranitatea Porții Otomane, iar Banatul intră în aceeași tutelă, prin Petru Petrovici, comite de Timiș, omul familiei Zápolya și al otomanilor. În septembrie același an, se instaurează suzeranitatea otomană asupra principatului Transilvaniei, iar Lipova este desemnată drept reședință pentru regina văduvă, Isabella, și fiul ei minor, Ioan Sigismund Zápolya.

În 1542, episcopul romano-catolic, Gheorghe Martinuzzi este numit guvernator al Transilvaniei, recunoscut și de Poartă. Acesta duce o politică duplicitară față de cele două tabere, fapt ce-i va fi fatal în iarna anului 1551.

Conflictele armate între habsburgi și turci se încheie prin pacea din 19 ianuarie 1547, încheiată pe 5 ani între Ferdinand și Soliman. Habsburgii sunt nevoiți să plătească un tribut anual de 30.000 de galbeni. În baza acestei păci, sultanul Soliman insistă pe lângă principele Transilvaniei asupra cedării unor cetăți bănățene. Un exemplu este cetatea Bećej pe Tisa, care este cedată turcilor, care după 6 luni este cedată comitelui de Timiș, Petru Petrovici.

La 8 septembrie 1549, se încheie un tratat secret între Ferdinand de Habsburg și Gheorghe Martinuzzi la Nyirbátor, în virtutea căruia Transilvania era cedată Habsburgilor, care-i ofereau, tânărului rege Ioan Sigismund Zápolya, principatele Oppeln și Ratibor, asigurându-i-se și un venit anual de 15.000 de florini ungurești, iar mamei sale o sumă globală de 100.000 de florini. Gheorghe Martinuzzi păstra în continuare demnitatea de guvernator al Transilvaniei, dar mai obținea titlul de episcop primat de Strigoniu cât și promisiunea lui Ferdinand de a interveni pe lângă papă pentru a i se conferi și titlul de cardinal. Acest tratat a fost încheiat fără ca regina Isabella și fiul ei Ioan Sigismund Zápolya să știe, fapt ce o va determina pe regina mamă să ceară în 1550 înlocuirea episcopului Martinuzzi cu Petru Petrovici. Poarta îl numește guvernator pe Petrovici. În octombrie același an sultanul ordonă atacarea principatului Transilvaniei de către Petru Petrovici alături de domnii români cât și de trupele otomane ale beilerbeiului de Buda. Martinuzzi a organizat o ripostă hotărâtă, obligând-o pe regina mamă la aplanarea conflictului armat.

După această confruntare, Ferdinand de Habsburg era decis să ocupe Transilvania și s-o mențină sub stăpânirea sa. În fruntea a 6.000 de mercenari, contele general Gianbattista (Giovanni Battista) Castaldo a intrat în Transilvania în vara anului 1551, însoțit de împuterniciții lui Ferdinand, care urmau să trateze cu Martinuzzi și cu Isabella condițiile cedării Transilvaniei și ale Coroanei Ungare. În Dieta de la Sebeș s-a perfectat înțelegerea, în urma căreia Ioan Sigismund Zapolya renunța la tron și la coroană în favoarea lui Ferdinand, principele Transilvaniei primind în schimb principatul silezian Oppeln. Martinuzzi își păstra titlul de episcop de Oradea, precum și abația de la Cluj-Mănăștur. Ferdinand l-a numit voievod al Transilvaniei, episcop primat de Strigoniu, obținându-i de la papă și titlul de cardinal.

Ferdinand de Habsburg a dorit să-l informeze pe sultanul Soliman că luase în stăpânire Transilvania, promițând plata regulată a dării anuale. Astfel Ferdinand îi trimite o scrisoare marelui vizir Rustem pașa pentru reglementarea relațiilor turco-austriece după ocuparea Transilvaniei de către armatele imperiale <cu ajutorul lui Gheorghe Martinuzzi>:

„Suretul scrisorii sosite de la Ferdinand (Feranduș) măriei-sale Rustem pașa, preaînaltul Allah să-i dea viață lungă!

Măria-sa gloriosul și bravul și mult iubitul nostru prieten, Rustem pașa:

Nu este necunoscută memoriei voastre prețuite faptul că, în anii trecuți, pe când măria-sa fericitul padișah era plecat în expediție împotriva perșilor (Kizilbaș), în ce fel anume se făcuse prietenie și în ce fel se încheiase convenție între noi (anul 1547 – tratat turco-austriac), iar lumea știe cum anume am păzit „legământul și amanul”, pe vrea când mări-sa padișahul se afla în părțile de dincolo.

Toate cele ce s-au petrecut după aceea nu s-au întâmplat din pricina noastră, ci s-au întâmplat din cauza beilerbeiului de Buda, Kasâm pala, și a celorlalți oameni care stau la margine. Făcând dușmănii mari, ei au arătat vrăjmășii și au făcut tiranii. De asemenea, tiraniile lor și pagubele pricinuite de ei fuseseră făcute cunoscute la măreața Poartă în repetate rânduri.

Îndeosebi, darea (peșcheș) noastră, care fusese fixată, am trimis-o an de an la măreața Curte, până când sus-numitul beilerbei de Buda a manifestat dușmănie din pricina parcanului cetății Solnoc și ne-a trimis știre: „Să fiți gata”. Din pricina lui s-au întâmplat aceste mișcări și vrăjmășii. Cetatea aceea numită Solnoc, era pe pământul nostru încă din vechime și potrivit tratatului (ahidname). Și acuma se află pe pământul nostru, iar cetatea pe care am construit-o acum, Kasîm pașa a vrut s-o construiască pe pământul nostru, contrar ahidname-lei. De asemenea, și mai înainte el luase și ocupase câteva cetăți de-ale noastre. Dacă s-a întâmplat așa, atunci am făcut și noi parcanul de la Solnoc, dar nu am săvârșit vreo faptă contrară legământului, întrucât era pământul nostru. Până ce nu l-am construit, nu am acut liniște, din pricina lui Kasîm pașa. Așa de mult ne-a necăjit, pe noi și pe raialele noastre, Kasîm pașa. Întrucât nu am luat cunoștință despre oprirea lui, am întârziat „honorariumul” (kesim) stabilit, până ce vom primi o veste sigură, ca să știm dacă prietenia măriei-sale padișahului este, sau nu, potrivită legământului.

Din această pricină, trimițând solului nostru de la Înalta Curte scrisori, în repetate rânduri, îi spuseserăm să explice această stare de lucruri. Dacă am fi primit vreo veste sigură ar fi fost bine, dar nu am primit deloc. De aceea a fost nevoie să întârziem acel „honorarium”, întrucât, așa fiind situația, s-ar fi putut întâmpla să și iasă cineva în drum și să-l ia cu forța. Noi nu avem alt gând decât acela de a fi rămas în prietenie și de a fi trimis, an de an, la măreața Poartă acel „honorarium”, pentru care am făcut legământ. Din această cauză am luat în stăpânire vilaietul Transilvaniei, dar l-am luat cu voia și cu înțelegerea notabililor (a’yan) țării și a crăiesei (regina văduvă Isabella). De asemenea, l-am luat sub cuvânt, iar în schimbul supunerii arătate de crăiasă și de fiul ei (Ioan Sigismund Zápolya), i-am respectat așa cum se cuvine prieteniei. Nu am făcut acest lucru cu vreun alt gând.

De asemenea, ceea ce dădeau ei padișahului vostru, pentru vilaietul Transilvaniei, am fi putut să dăm și noi, ceea ce dădeau ei an de an, iar pentru a întări prietenia dintre noi și măria-sa cel măreț, am fi dat și mai mult. Nu ne îndoim că ați fi rămas mulțumiți în acest fel.

De asemenea legământul se făcuse în sensul ca cetățile și ținuturile aflate în mâinile musulmanilor să rămână în mâinile lor, iar ceea ce se află în mâinile creștinilor să rămână, de asemenea, tot în mâinile lor, și așa să fie liniște și siguranță și așa scrie în ahidname.

Despre această chestiune s-a pomenit de mai multe ori în scrisori către măria-voastră, iar solul nostru, aflat la Înalta Curte, amintise de ea atunci când s-a jeluit.

Persoana voastră ilustră știți că nu noi am fost pricina stricării prieteniei. Dar pentru restabilirea prieteniei, liniștii și siguranței am fi căutat multe căi și am fi manifestat multă bunăvoință. Chiar și în situația de acuma, plecându-se capul pentru bine și pentru liniște și siguranță, tot gândul nostru și toată dorința noastră sunt doar pentru prietenie.

Speranța noastră este ca aceasta să se realizeze înainte ca dușmănia dintre noi și padișah să crească din pricina parcanului Solnoc și a vilaietului Transilvaniei, mai ales că dădusem de știre, în repetate rânduri, precum că cetatea Solnoc este a noastră.

Fiind a noastră, nouă ni s-a cuvenit s-o construim.

De asemenea, mai comunicasem că și noi vom da pentru Transilvania banii (mal) pe care îi vor da ceilalți către Poarta cea măreață și declarasem că vom proceda așa cum se cuvine prieteniei și unei bune vecinătăți amicale.

Știind că adevărul este adevărat, nu ne-am fi răzgândit pentru tot ceea ce spuneam și am fi făcut „legământ” precum că ne vom ține de cuvânt cu tărie.

Dacă așa stau lucrurile, atunci lăsând la o parte tragediile din trecut, pentru a reînnoi prietenia dintre noi, am găsit potrivit, cu stăpânul și fratele (Carol Quintul) meu cel iubit, împăratul creștinilor, să facem în felul care urmează, ceea ce o veți afla și din scrisoarea sa:

Astfel, vă rugăm pe măria-voastră pentru ca, binevoind să mijlociți între noi, să nu precupețiți bunăvoința voastră și sprijinul vostru și, luând asupra voastră această treabă importantă, să mijlociți între noi ca să se acorde poruncă de siguranță pentru sosirea solului nostru, la Curtea cea măreață. Fie că este vorba de solul fratelui meu, împăratul, fie de solul nostru, din amândouă părțile să meargă la Înalta Curte, cu sprijinul vostru, solii noștri ca să vadă ceea ce este de făcut pentru prietenia și pentru liniștea și siguranța noastră, iar apoi să fie trimiși înapoi.

Dar când solul nostru va fi trimis acolo, să se oprească, de amândouă părțile, strângerea oștilor noastre și pornirea expediției și să se amâne ruinările și incendierile până la îndeplinirea dorințelor noastre, oricare ar fi ele. Astfel încât cu înțelepciunea lui Allah, prietenia dintre noi să se restabilească și mai vârtos decât cea de dinainte.

Cu voia lui Allah, dacă fericitul padișah își va acorda, în această privință, îngăduința sa, ca să fie pace și liniște între noi, atunci va fi mare prietenie între noi, în toate privințele, și va fi liniște și siguranță și se va împiedica vărsarea de sânge mult.

Pe măria-voastră vă rugăm mult și vă cerem să binevoiți să răspundeți tuturor acestor spuse și rugăminți ale noastre, pentru ca, dacă Poarta cea măreață va dori, să dea firman precum că așa s-au întâmplat lucrurile. Atunci și noi, la rândul nostru, vom da porunci oastei noastre și oamenilor noștri ca să stăm liniștiți și să fim în pace cu toți supușii măreței Porți și pentru ca ei să nu se gândească deloc la pricinuirea de pagube și stricăciuni. Dar și oastea Înaltei Curți să stea în liniște și pace cu supușii noștri.

Dacă această chestiune va fi începută astfel, sperăm să meargă înainte.

De asemenea, să se binevoiască pentru ca solul nostru, Iuvăniș-Maria (Joannes Maria-Malvezzi), aflat la Curtea cea măreață, să vină iarăși la slujba noastră. Dreptatea și echitatea măriei-sale cel măreț, precum și justețea și mărinimia sa sunt cunoscute întregii lumi.

De aceea, chiar dacă solul nostru are păcate mari, să i se arate totuși bunăvoință, întrucât solii nu sunt persecutați nicăieri. Pentru a nu se spune că acest lucru se cuvine faimei Porții, sperăm ca, arătându-se bunăvoință și mărinimie, el să fie slobozit și trimis cu bine din nou la slujba lui.

De asemenea, vă rugăm, în toate privințele, pe măria-voastră pentru ca, potrivit faimei, dreptății și mărinimiei voastre, să-l salvați, rugându-l pe măria-sa padișahul în legătură cu cel pomenit mai sus. Speranța noastră este că nu numai în privința solului nostru amintit mai sus, dar și în privința tuturor celor spuse de noi, ca și a tuturor treburilor noastre nu veți întoarce privirea voastră binevoitoare de la noi și veți binevoi să ne dați răspuns de bun augur.

Dacă veți reuși realizarea acestor chestiuni și veți binevoi să ne dați sprijinul domniei-voastre, atunci în schimbul bunăvoințelor și a generozităților domniei-voastre, recompensându-vă așa cum ni se cuvine nouă s-o facem, vom trimite mari peșcheșuri măriei-voastre.

De asemenea, nefăcându-se altfel decât potrivit celor declarate de noi, să nu se facă contrar vorbelor noastre.

S-a scris în orașul Linz (Linc), în a 24-a zi a lunii aprilie (Abril). Acum s-au împlinit 39 de zile.”

Sultanul nu putea accepta o astfel de situație. Drept urmare, din vara anului 1551 teritoriul Banatului și al Crișanei devine teatru de operații militare, în care cetățile bănățene pică, când în mâna imperialilor când în mâna otomanilor. Cheia succesului operațiunilor otomane era cucerirea celei mai puternice cetăți bănățene, cetatea Timișoarei.

Astfel, în Banat încep să sosească trupe imperiale pentru a instaura administrația habsburgică și de a pregăti cetățile aflate aici pentru defensiva anti-otomană. În 26 iulie 1551, trupele imperiale se îndreaptă spre Banat pentru a asigura apărarea zonei. Comandanții imperiali sunt Giovanni Battista Castaldo și Andrei Báthory, ajutați de Ștefan Lozonczy și Gheorghe Seredy, care intră în Banat cu trupe de cavalerie, precum și de Aldana care intră cu pedestrime spaniolă și germană.

Pe 3 august Aldana, împreună cu 400 de oameni din pedestrimea spaniolă și cu un detașament de 100 de mercenari germani, se îndreaptă spre Lugoj și Timișoara, unde ajunge pe 10 august. Întărește astfel garnizoanele celor două cetăți.

Tot în aceeași zi, vizirul Mehmed Sokollu trece Dunărea în fruntea a 8.000 de ieniceri și a 100.000 achingii. Același vizir îl înștiințează pe cardinalul Martinuzzi de faptul ca la campanie vor mai lua parte 13 sangeac bei cu trupele lor, 70.000 de tătari, beii de Vidin și Silistra, cât și voievozii români. Deci armata otomana ataca Banatul din două direcții. Una venea dinspre Dunăre, iar cealaltă venea din Țara Românească. Ambele armate aveau intenția declarată de a recupera Banatul și Transilvania din mâna comisarilor imperiali, care își instalaseră propria administrație.

În această lună este schimbat Petru Petrovici din funcția de comite de Timiș (și al întregului Banat) și de căpitan suprem al forțelor din regiunile sudice, cu Ștefan Lozonczy, Lucaci Szekely și Rafael Podmaniczky. Tot în această lună sunt amintiți Toma de Sântana – castelan de Bečej, Petru Nagy – castelan de Cenad, Laurențiu Balogh – castelan de Becicherecu Mare, Joan Pethő de Gerse – castelan de Lipova și Gheorghe Seredy – castelan de Lugoj și Caransebeș.

În 20 august ajunge la Viena o scrisoare trimisă de generalul G.B. Castaldo, cu ocazia preluării acesteia de către trupele imperiale, din care aflăm o descriere plastică a cetății și orașului Timișoara, cât și o parte din componența garnizoanei cetății:

„Mai întâi, castelul care se află pe o ridicătură într-o câmpie, și care este o cetate inexpugnabilă, cu locuințe și camere construite de unguri; are o fântână adâncă cu apă cristalină care a fost descoperită după foraje îndelungate; lângă castel curge râul Timiș, care contribuie la apărare. Din ordinul Majestății Sale au fost aduse provizii pentru timp îndelungat. Au fost aduse și muniții care, împreună cu cele existente – pulbere și ghiulele de plumb – constituie un arsenal puternic. Domnul Aldana este comandantul de câmp, cu cei 400 de archebuzieri și mercenari. La poalele castelului este așezat orașul, cu aproximativ 2.000 de case. Aici sunt 2.000 de călăreți ai lui Báthory călăreți sârbi și 100 de haiduci sârbi. Pe o distanță de o milă și jumătate în jurul orașului sunt numai mlaștini și, pentru cine vrea să intre călare, este doar un singur drum, străjuit de copaci și care este păzit tot timpul, dar și un pod care, în caz de pericol, se poate incendiate… . Castelul și cetatea se situează la granița dintre Transilvania și Valahia… . Teritoriul Timișoarei este în afara Transilvaniei, parțial în Valahia și parțial în Ungaria… .”

După sosirea în Timișoara a imperialilor, garnizoana cetății număra un efectiv de 3.570 de apărători împărțiți astfel: 2.020 călăreți din care 300 se aflau sub comanda lui Losonczy, 300 sub Seredy, 200 sub Alfonzo Perez, 120 sub Nicolae Báthory, 100 sub Gabriel Pereny și 1.000 călăreți sârbi; 1.550 pedestrași, din care 400 spanioli și 450 mercenari sub conducerea lui Aldana, 600 spanioli conduși de Castelluvio și Villandrando, plus 100 de haiduci sârbi.

În 7 septembrie trupele otomane intră în vestul Banatului și încep operațiunile militare. Între 11 – 19 septembrie se desfășoară asediul cetății Bečej, care este cucerită în 19 septembrie de vizirul Mehmed Sokollu. Cei 200 de apărători sunt lăsați să plece. Pe 24 și 25 septembrie este asediată și cucerită cetatea Becicherecu Mare (Zrenjanin). După aceste cuceriri se înființează primul sangeac de pe teritoriul Banatului, cel de la Bečej – Becicherecu Mare, avându-l drept sangeac-bei pe Malkocioglu pașa. Sangeac-ul cuprindea zonele Bečej, Becicherecu Mare, Ciacova, Șemlacu Mic, Ilidia.

După Becicherecu Mare, turcii cuceresc una după alta cetățile: Cenad, Igriș, Felnac, Zădăreni, Nădlac, Chelmac, Păuliș și Mândruloc. Apoi între 1 – 3 octombrie, Ulama pașa ajunge cu avangarda la Lipova, asigurând astfel sosirea vizirului. Între 6 – 8 octombrie se desfășoară asediul și prima cucerire a Lipovei. La apropierea otomanilor, castelanul Lipovei, Petru Nagy, împreună cu întreaga garnizoană au fugit și au părăsit astfel cetatea Lipovei.

Dar, iată cum descrie cronicarul turc, Mustafa Gelalzade, aceste cuceriri:

„După aceasta Mehmed-pașa și-a ales atâtea tunuri câte erau necesare și dând poruncă ca acestea să fie trase de bivoli, a mers asupra cetății Cenad. Aceasta era fortăreața cea mai importantă a dușmanului. Acolo multe biserici, și clopotnițe cu turnuri desfătau vederea omului. Oștile acestei cetăți îndată ce au văzut ordia au venit și au cerut aman. Atunci Mehmed-pașa iertându-i, i-a scos pe sakmanii (căpetenii) lor și i-a eliberat și îndată a așezat acolo comandanții și muhafâzi dintre ai săi.

După aceea, turcii au mers asupra cetății Lipova. Această cetate se găsea sub stăpânirea unuia numit Peter Andiryaș, care avea vreo 20.000 de ostași și numeroase căpetenii. Aceștia trebuiau să meargă înainte, iae Peter Andiryaș pregătindu-se aștepta în fața orașului Lipova. Mehmed-pașa, pentru a afla știri noi despre acest dușman, a trimis cete ce iscoade spre Lipova. Din întâmplare, în ziua aceea și detașamentele de recunoaștere ale dușmanului cercetau forțele turcești. Amestecându-se, cetele s-au încăierat. Oștile turcești, cu multă experiență în războaie, au depus sforțări pentru a-i înfrânge și a lua în robie pe cei care veniseră. De aceea repezindu-se cu armele în mâini asupra lor, pe mulți dintre ei i-au culcat la pământ, iar alții fiind luați în robie au fost aduși cu mâinile legate în tabără. Cei care au scăpat din mâinile turcilor, mergând la stăpânirea cetății Lipova, au arătat cum stau lucrurile. Și Peter Andiryaș înțelegând că nu mai poate sta acolo și-a luat de îndată oștile și s-a retras la Timișoara. Turcii, cum au văzut că aceștia s-au făcut nevăzuți, s-au apropiat de oraș, înconjurând cetatea.

Păzitorii cetății înțelegând că nu pot s-o scoată la capăt cu turcii, au adus și au predat cheile cetății. Ostașii turci au prădat acele părți.

Mehmed-pașa, după ce i-a încredințat lui Ulama-pașa paza cetății, a mers cu toate forțele sale împotriva Timișoarei.”

Astfel, după puternica cetate a Lipovei, urma și rândul cetății Timișoarei, cheia succesului operațiunilor militare în Banat. Între 13 – 14 octombrie trupele otomane pornesc de la Lipova spre Timișoara, iar pe 15 acestea ajung în fața porților cetății. Dar, asediul asupra Timișoarei începuse încă din 13 octombrie. În această zi de 15 octombrie au loc și primele atacuri ale apărătorilor cetății. Perez împreună cu 400 de călăreți și Villandrando cu 400 de pedestrași ies și hărțuiesc trupele otomane. Aceste confruntări se soldează cu 22 de turci morți și cu un călăreț creștin mort.

În 17 octombrie, turcii sapă primele tranșee în dreptul porții de nord a cetății, iar în ziua următoare amplasează în baterie două tunuri mari de asediu, care provoacă stricăciuni zidurilor. Acestea sunt totuși reparate rapid de apărători și de localnici. Turcii își concentrează loviturile asupra Palăncii Mici (Insula), apărată de 100 de pedestrași spanioli sub conducerea lui Aldana. Losonczy cere ajutor de la garnizoana Caransebeșului.

În 20 octombrie, otomanii continuă tragerile de artilerie, iar apărătorii conduși de caransebeșeanul George Vaida, ies și luptă cu cei din tranșee. Ziua următoare trupele otomane prind vitele timișorenilor aflate în pășunile din jur, iar apărătorii ies și încearcă să le recupereze. Pe 22 și 23 octombrie, otomanii lansează puternice salve de artilerie, încearcă și câteva asalturi, fără nici un rezultat. Locuitorii repară spărturile provocate de artileria turcă. În 24, apărătorii ies și provoacă pierderi mari celor aflați în tranșee. Drept răspuns, otomanii trimit apărătorilor cetății, scrisori în vârfuri de săgeți prin care le cereau capitularea. În data de 25 octombrie, datorită vremii ploioase, a lipsei de baterii grele de artilerie dar și a geniștilor, otomanii ridică asediul asupra Timișoarei, își dezafectează tabăra și încep retragerea spre Bečej.

Primul asediu al Timișoarei este văzut astfel de cronicarul turc, Mustafa Gelalzade:

„Orașul Timișoara era foarte mare și cetatea sa era foarte bine întărită, dar aceste părți nu erau sub stăpânire turcească. Fortărețele, bisericile și turnurile sale cu clopotnițe erau apărate de apele și mlaștinile din jur. Întăriturile sale erau puternic înarmate. În locașurile sale de închinăciune se găsesc diferite lucruri artistice, frumos ornate, precum și tot felul de cruci.

Timișoara, care era în mâna dușmanului, trecea drept unul dintre orașele cele mai însemnate din țare ghiaurilor. Dar aici încă nu călcase picior de musulman.

Mehmed-pașa, odată ajuns la Timișoara, a înconjurat cetatea și orașul, a așezat tunuri în mai multe locuri și le-a îndreptat asupra cetății. Ambele părți s-au pregătit și au luptat cu strășnicie. Când se trăgea din tunurile turcești, cetatea se cutremura stând gata să cadă. Dar, din pricina timpului care se înrăutățise brusc, Mehmed-pașa a renunțat pentru moment la cucerirea cetății.”

Și călătorul italian Francesco Griselini prezintă primul asediu al Timișoarei din octombrie 1551 astfel:

„Ștefan de Losoncz se pregătise de apărare, iar alături de el se aflau bărbați pe al căror curaj se putea bizui. În rândurile garnizoanei se aflau Gabriel Perényi, Nicolae Báthory, un frate al lui Andrei, Simion Forgács, Gaspardo, un spaniol, împreună cu fratele său, care îi era egal în vitejie, precum și mulți alți oșteni din acel neam.

[…] La 13 octombrie beglerbegul atacă din această parte cu cea mai mare vehemență. trecu de palisade și încercă să se apropie de ziduri prin săparea unor șanțuri. Focul necontenit din turn se dovedi însă o piedică prea mare în calea înaintării săpăturilor, după cum desele ieșiri ale celor asediați produseră mari dezordini, însoțite de considerabile pierderi omenești în rândurile taberei inamice. […] După ce făptuise minuni de vitejie, Simion Forgács căzu în fine copleșit de numărul dușmanilor. Acoperit de răni, trupul său lipsit de vlagă ajunse sub un morman de leșuri, unde și rămase, fiind socotit fără viață. Un turc, care se aflase mai înainte în robie la una dintre rudeniile lui Forgács, îl recunoscu pe câmpul de bătălie, îl readuse în simțiri, îi obloji rănile care începuseră să supureze și se îngriji de dânsul cu cel mai deosebit devotament uman. Astfel reuși Forgács să se întoarcă pe ascuns în cetatea asediată, după ce făcu turcului doar un cadou de vreo opt sute de florini în loc de orice răscumpărare. Aceste ieșiri se remarcau de altfel printr-o mulțime de fapte de vitejie. Urmarea din partea asediatorilor fu aceea că beglerbegul, profitând de venirea zilei de sf. Dumitru, după care – potrivit unui privilegiu dat de Murad I cu ocazia bătăliei de la Varna – otomanii nu mai sunt obligați să lupte în câmp, se retrage pe tăcute și la adăpostul nopții, ducându-și oastea să ierneze la Belgrad.”

După ridicarea asediului asupra Timișoarei, începe „reconquista” Banatului de către imperiali; astfel în 28 octombrie Ștefan Losonczy îl trimite pe voievodul Perasici la Cenad, care recucerește ziua următoare cetatea, iar pe 30 este înapoi la Timișoara. În această zi trupe din garnizoana Timișoarei încep urmărirea armatei otomane aflate în retragere și recuceresc, de pe o zi pe alta, cetățile ocupate de otomani.

Între 1 – 20 noiembrie se desfășoară asediul cetății Lipova. Trupele imperiale comandate de G.B. Castaldo, ajung din Transilvania la Lipova și încep asediul cetății. După 20 de zile de asediu, Ulama-pașa capitulează. Castaldo încalcă prevederile capitulării și provoacă o încăierare în care mor mai mulți apărători otomani, iar Ulama-pașa este rănit. Otomanii nu vor uita acest incident, ce va fi răzbunat în anul 1552, atunci când cetatea Timișoarei va fi cucerită de musulmani.

Până în data de 28 noiembrie au fost recucerite cetățile Bulci, Chelmac, Lipova, Păuliș, Ciala, Nădlac, Felnac, Cenad, Mako, Dudeștii Vechi și Galad. Ca urmare a acestor evenimente, în 15 decembrie are loc la Timișoara adunarea nobiliară a comitatelor bănățene, ce hotărăște măsuri militare pentru apărarea Banatului, una dintre ele fiind și întărirea fortificațiilor cetății Timișoara, refăcute în stil bastionar italian nou.

Tot în decembrie, Centorio, realizează o descriere a cetății Timișoarei, care spune despre ea că „este o cetate mică, înconjurată de fortificații de pământ și lemn; sunt lacune în partea bastionului, dar adâncimea șanțului și palisadele îl apără bine iar artileria nu-l poate bate; o altă parte a cetății este alcătuită din ziduri vechi, la care au început lucrări de refortificare pe o lungime de 150 de pași. Turnul din mijloc a fost fortificat pentru archebuzieri; laturile din sud și est sunt de pământ și au fost transformate în stil bastionar, cu două bastioane de pământ, pe laturile de nord și vest a fost construit un nou tronson, lung de 150 m și lat de 2 m; la Turnul Apei au fost construite cazemate pentru artilerie.”

Anul 1551 se încheie avându-i în prim plan pe imperiali care planifică apărarea Banatului și a Crișanei în fața viitoarei campanii otomane. Sub aceleași auspicii începe și anul 1552, dar acum în prim plan fiind otomanii care încep să-și adune oameni, tunuri, muniție și provizii pentru campania bănățeană ce avea să înceapă la sfârșitul lunii mai.

Între timp în ianuarie sosesc în Banat mai mulți arhitecți militari habsburgi ce aveau misiunea să fortifice trecătorile, dar și cetățile Timișoara, Lugoj și Caransebeș. Datorită lipsei de bani, lucrările întârzie până în primăvară, când din nefericire începe campania otomană, iar lucrările se desfășoară contracronometru și destul de hazardat.

Comitele de Timiș, avea în subordonare comitatele Timiș, Torontal, Arad, Cenad, Csongrad, Bekes, Solnocul exterior, Zarand și Bihor. Deci, trebuia să asigure protecția cetăților pe o rază destul de extinsă.

La sfârșitul lunii martie, Dieta de la Bratislava îi trimite comitelui Ștefan Losonczy 2.500 de galbeni pentru refacerea fortificațiilor Timișoarei, iar în plus mai primește solda pentru 500 de călăreți și 200 de pedestrași timișoreni. În luna mai sosește la Timișoara arhitectul Martino da Spazio, care reușește să ridice o palisadă de lemn în partea de sud-vest a cetății.

Garnizoana cetății Timișoara avea la data de 29 mai 1552 un efectiv de 750 de călăreți (Losonczy 300, Alfonzo Perez 200, Gabriel Pereny și Gh. Seredy câte 100, Simon Forgacs 50) și 200 pedeștri dintre haiduci. Datorită sporirii amenințării otomane, aceste efective sunt suplimentate și astfel ajung în iunie la un număr de 2.310 apărători, din care 960 călăreți și 1.350 pedeștri (250 spanioli – comandați de Castelluvio, 300 mercenari cehi, 150 mercenari germani, 200 haiduci, 250 cetățeni timișoreni.

În această lună lucrările de fortificare continuă, iar pe zidurile cetății sunt amplasate 17 tunuri mari și altele mai mici. Cetatea este prevăzută cu 3 bastioane (Turnul Apei și cele de la porțile de nord și est), orașul fortificat are și el două bastioane, iar la poarta de nord se găsește o întăritură de pământ.

Între 30 – 31 mai, două armate otomane se află la hotarele Banatului, una la Orșova cu beiul local și trupele muntene și cealaltă la Horom (Palanca) unde ridică un pod peste Dunăre. Acestea avansează spre Timișoara. În această perioadă caransebeșenii, lugojenii, timișorenii, lipovenii și alți locuitori ai Banatului cer comisarului imperial Castaldo, ajutor bănesc și militar, lucru ce el nu-l poate oferi.

După 11 iunie, trupele otomane trec Dunărea, ajung la râul Caraș pe care-l traversează și-și continuă incursiunea prin Banat până la Timișoara. Pe 24 iunie ajunge în fața Timișoarei, Kasâm, beiul de Becicherec, în fruntea a 1.500 de călăreți. În întâmpinare ies 400 de călăreți în frunte cu Alfonzo Perez și voievodul Nicolae, însoțiți de 100 pedestrași spanioli. În confruntări sunt uciși 20 de otomani. În cetate nu se afla și Ștefan Losonczy, deoarece acesta plecase la Lipova după ajutoare. În 25 iunie, acesta se reîntoarce și închide cetatea Timișoarei și anunță trupele și locuitorii Timișoarei de începerea asediului otoman asupra cetății.

În 26 iunie, la Timișoara ajunge artileria otomană de asediu, formată din trei baterii cu 30 tunuri. De această dată trupele otomane sunt întâmpinate de Losonczy și Perez, care în fruntea unei trupe atacă avanposturile acestora. Mor și primii apărători, câțiva husari și tânărul nobil Ștefan Sulyok.

Asaltul asupra cetății continuă, iar în 28 iunie, comisarul imperial Castaldo îi scrie arhiducelui Maximilian de faptul că lucrările făcute la Timișoara sunt insuficiente, la fel și numărul apărătorilor. El concluzionează afirmând că Timișoara nu are nicio șansă să reziste noului asediu. Tot în 28 iunie, în tabăra otomană sosește Ahmed-pașa, al doilea vizir, cu întregul dispozitiv militar otoman și începe așezarea trupelor pentru asediul. La este se află trupele de Rumelia conduse de Mehmed Sokollu , iar la vest cele anatoliene conduse de Hasan-pașa. Creștinii întreprind o altă incursiune în afara cetății, ce se soldează cu morți de ambele părți.

Otomanii își amplasează tunurile în baterii îngropate, iar în următoarele două zile se construiesc poduri peste șanțurile cu apă, pentru a se apropia de ziduri. Ziua de 29 iunie aduce cu sine primele salve de artilerie otomană asupra Timișoarei: unele asupra Insulei (Palanca Mică), altele asupra porții de nord și a fortificației de pământ din fața acesteia. Se trag câte 30 de funți de ghiulele care ating piețe și case, inclusiv castelul; distrug porțiuni mari de ziduri. Concomitent cu asediu se desfășoară și ample lucrări genistice.

Odată cu începutul bombardamentului asupra Timișoarei, aflăm și numărul apărătorilor. Într-o altă scrisoare trimisă de Castaldo arhiducelui Maximilian, acesta îi detaliază garnizoana timișoreană: 1.000 călăreți maghiari, 200 haiduci, 300 cehi, 250 spanioli, 150 germani, 760 husari, 250 germani, 100 englezi aflați sub comanda lui Castelluvio, 100 caransebeșeni și 250 oșteni ai orașului. Pe lângă efectivele de soldați mai amintește și de 17 tunuri mari, altele mai mici și 12.000 florini, bani gheață.

În 3 iulie are loc un bombardament susținut, care este apoi urmat de un asalt general asupra zidurilor de la nord, apărate de spaniolii lui Mendoza, cât și asupra zidurilor sudice apărate de spaniolii lui Castelluvio, ienicerii atacând peste ruinele primelor fortificații sub conducerea pașei Mustafa Tenbel (beiul de Nicopole). După patru ore de asalt otomanii se retrag, iar apărătorii reocupă ruinele și încep munca de reconstrucție a spărturilor și a zidurilor prăbușite.

Timp de patru zile otomanii bombardează necontenit cetatea Timișoarei, aruncând asupra ei sute de ghiulele, reușind să distrugă multe fortificații, cât și clădiri din interior. În a patra zi a bombardamentelor consecutive, pe 6 iulie, are loc un atac otoman condus de Mustafa bei asupra Insulei. Spanioli resping acest atac, dar comandantul lor, Mendoza, este rănit. În această confruntare sunt uciși 2.000 de otomani și 150 apărători.

În 18 iulie, otomani cer predarea cetății, dar apărătorii sunt mobilizați să reziste prin primirea unui ajutor bănesc în valoare de 3.500 florini. Otomanii primesc noi ajutoare în 19 iulie, iar pe 20 iulie forțează intrarea în oraș prin noi atacuri asupra fortificațiilor. Se dau lupte grele și în dreptul Turnului de Apă. Sistematic otomani distrug fortificațiile, astfel că în 24 iulie cea mai mare parte a fortificațiilor este distrusă, inclusiv Turnul de Apă. Ziua următoare apărătorii se retrag în ultima fortăreață, fără apă, alimente și cu puține arme și muniții. Orășenii solicită predarea cetății, iar apărătorii încheie un acord de capitulare cu otomanii în 26 iulie. Următoarea zi, garnizoana cetății părăsește cetatea Timișoara, ieșind pe poarta Praiko, conform condițiilor capitulării. Având în minte masacrarea garnizoanei otomane de la Lipova din anul 1551, otomanii îi instigă pe crești provocând anumite incidente. Se ajunge astfel la masacrarea întregii garnizoane a cetății Timișoara, ultimul ucis fiind comitele Ștefan Losonczy.

Printre bănățenii omorâți se numără: castelanul de Timișoara – Sővényhazi, Francisc Haraszti, Blasius Deli, Martin Kenezi, Petru Boli, Ioan, Grigore, Boldizsar Fekete, Emeric Abrahamfi, Ioan și Ladislau More (hunedoreni din Ciula), Martin Szeni, Nicolae de Jimbolia, Mihail Szentjanosi, Mihail Szekelysegi, Mihai Balica și Ioan Gleșan.

Despre asaltul și cucerirea Timișoarei, cât și a tuturor cetăților bănățene și cele aflate în Crișana, au scris atât cronicari otomani, cât și cărturari creștini. În paginile ce urmează voi prezenta asediul și cucerirea Timișoarei prezentate de cronicarul turc Ibrahim Pecevi cât și de cronicarul creștin, Francesco Griselini. Din cele două prezentări se poate observa diferența de limbaj, cât și de stil. Chiar dacă sunt puncte diferite de vedere, important este că au redat unele evenimente care au schimbat istoria Banatului și a Crișanei pentru o perioadă de 164 de ani.

Ibrahim Pecevi prezintă astfel:

„Tărăgănarea cuceririi cetății Timișoara și noua biruință a ghiaurilor în timpul atacului asupra cetății Lipova au mărit mânia padișahului. Fiind numit mare serdar cel de-al doilea vizir, Ahmed-pașa, acesta a pornit ieșind din Adrianopol în ziua de 27 ale lunii rebi-ul-ahîr <anul 959> (21 aprilie 1552), împreună cu segbanbașî (comandantul unei unități de ieniceri), cu câteva mii de ieniceri, cu patru bulucuri conduse de aga de bölük (comandant al unei categorii de oaste ce purta acest nume), cu tunari și cu gebegii, precum și cu mulți alți ostași aleși din armată. De asemenea, și victoriosul mirimiran a adunat la Belgrad lângă el pentru expediție oastea din Rumelia, precum și pe ceilalți oameni, construind pe Dunăre și un pod puternic spre a se trece dincolo. Îndată după venirea vizirului amintit (Ahmed-pașa), toți aceștia, împreună cu ostașii însărcinați să meargă în expediție, au trecut podul și în ziua a cincea a lunii ramazan (25 august 1552) cel binecuvântat s-a răspândit știrea despre asedierea Timișoarei de către oastea victorioasă. Un număr de 16 tunuri mari (balimez), așezate în diferite locuri potrivite, au început să bată cetatea. Comandantul ei era necredinciosul Loșandja care fusese asediat în anul ce trecuse. Înlăuntrul cetății, în afară de maghiari, croați (Hîrvat) și alți nedemni, se mai aflau și vreo 300 – 400 de pușcași spanioli și vreo 200 de luptători nemți (Nemce).

În cronicile ghiaurilor s-a scris că în ziua când musulmanii s-au așezat lângă cetate, acela (Loșandja) a venit de asemenea și a intrat în ea.

Craiul (împăratul Austriei) cel rătăcit se afla la Turin (în Slovacia). Acesta (Loșandja), mâniindu-se a spus: „Anul trecut eu mi-am făcut datoria, acum oastea islamică se pregătește să meargă asupra ta. Podul este în curs de construire, se fac de asemenea și alte pregătiri. Din partea voastră nu văd nici un fel de ajutor; cei care se închid acolo (în cetate) se închid pentru moarte.” Dar în cronica ghiaură nu s-a mai scris că toți beii creștini și comandanții și însușii craiul cel rătăcit l-au rugat foarte mult pe acesta (Loșandja) și, fiind convinși că nu se vor mai întâlnii unii cu alții, ei (cei care plecau) și-au sărutat copiii și familiile și și-au luat rămas bun. Venind și numărând oastea sa încercuită, el ar fi găsit că acolo (la Timișoara) se aflau 2.500 de luptători.

Într-adevăr, afurisitul de Loșandja a făcut o seamă de vitejii și nu s-a dat înapoi de la sforțări și lupte. Dar emirii musulmanilor și ceilalți gazii ai săvârșit fapte de eroism și vitejii de neînchipuit. În iureșuri se duceau la moarte unii după alții și nu se dădeau înapoi, ci se aruncau așa precum oile merg la sare. La un moment dar, calul de sub mirimiranul cel victorios a fost lovit, dar el, încălecând îndată un alt cal, n-a părăsit iureșul.

Luptele au continuat astfel 35 de zile. În cele din urmă <ghiaurii> au cerut aman. Cetatea a fost cucerită prin capitulare. Apoi, capitularea nefiind respectată, au fost făcuți prizonieri și măcelăriți cu toții. Motivul stricării capitulării a fost acela că atunci când, în urma capitulării, Ulama-pașa a ieșit din Lipova (1551), Törek Ferendj (sau Andrei Báthory) a călcat obligațiile acesteia. De aceea și turcul a călcat condițiile capitulării Timișoarei și pe când ghiaurii părăseau cetatea, un ienicer s-a agățat de un inoș, în limba lor „inoș” înseamnă pag, la care ținea foarte mult Loșandja. Atunci Loșandja, nemaiputând să rabde, l-a ucis cu sabia pe ienicerul acela și astfel capitularea s-a stricat. Loșandja fiind grav rănit în două locuri, a fost adus la Ahmed-pașa, în fața căruia el a spus următoarele: „Eu ce să fac? Raialele nu m-au lăsat în pace. Jurasem și le făgăduisem să mor odată cu ele. De altfel, până ce veți fi luat Timișoara tot ar fi murit atâția oameni de la voi.” Afară de cele 7.000 de tunuri trimise dincolo și în afară de cele care, intrând în înfundăturile zidurilor, nu mai puteau fi scoase, el (Losonczy) mai adusese înlăuntrul cetății atâtea tunuri, încât socotea că, salvând cetatea, le va da probabil craiului în dar. Rana lui Loșondja neputând fi vindecată, Ahmed-pașa a dat poruncă să i se taie capul. Ei (ghiaurii) au mai descris amănunțit că și capul său a fost trimis la norocosul padișah.

Dat fiind că cetatea de mai sus era locul cel mai însemnat al acelor ținuturi și hotărându-se să fie beilerbeilic pentru supunerea și apărarea țării, beilerbeilicul a fost acordat gaziului Kasîm-pașa. Acesta, pe timpul craiului (Ioan Zápolya) fusese asediat la Buda și era unul dintre martorii celor mai multe cuceriri din Ungaria.”

Iată cum prezintă Francesco Griselini căderea Timișoarei:

„La 24 iunie o trupă de cavalerie ușoară fu deja văzută înaintea Timișoarei. Losonczy era plecat pentru a solicita în persoană sprijin și trupe de ajutor. Fu însă găsit în apropiere, iar la vestea apropierii dușmanului putu să mai ajungă în cetate la vreme de noapte, în ascuns, făcând un mare ocol prin pădurea de la Giarmata. La Timișoara era așteptat cu nerăbdare de ai săi. Dând glas bucuriei de a-l revedea, garnizoana declară că va apăra sub conducerea sa cetatea cu vitejie, până la ultima suflare. Losonczy profită de ocazie pentru a le spune tot ceea ce le-ar fi putut ridica și mai mult curajul, întărindu-le bunele hotărâri. Apoi își făcu planul de apărare și trecu în revistă garnizoana. Aceasta număra o mie de localnici călare și o mie cinci sute de pedestrași, parte spanioli, parte boemi.

Între timp, conducătorii trupelor ușoare trimise înainte observară situația, iar Ahmed, venind din urmă cu grosul armatei, își așeză tabăra la miazăzi de cetate și la răsărit de oraș, deoarece socotea mai ușoară cucerirea din acea parte. Sinuozitățile Begheiului împărțeau ținutul în trei mici insule, spre care accesul era barat de două șanțuri mari, recent construite. Acestea protejau în același timp garnizoana, care trebuia să apere insula mai mare, zidurile castelului și turnul cel mare de lângă poarta castelului de apă.

Fără a ține seama de aceasta, turcii puseră în poziție două baterii – fiecare cu opt tunuri de calibru mare – și bătură vreme de patru zile atât de tare una din aceste redute, încât trebui să fie părăsită. Acum erau mai puțin stânjeniți la lucrările lor, așa că atacară cu aceeași furie și cealaltă redută, încât spaniolul Gaspardo, împreun cu oamenii săi, din cauza violenței tirului, fu nevoit să se retragă în galeria acoperită. De acolo, el încercă să umple și să repare spărtura largă făcută de dușman în zidul bătut de întreaga artilerie inamic, după cucerirea celor două redute. Spaniolii nu se putură menține nici aici. Gaspardo fu nevoit să adauge apelurilor sale și amenințarea că-i va ucide cu propria mână pe toți mizerabilii cuprinși de lașitate, care ar căuta să se sustragă primejdiei din fața dușmanului.

În descrierea sa, dezlânată și compilată, cu privire la acest asediu, Sambuccus menționează că îndemnurile lui Gastaldo îi influențează pe oșteni să revină la datoria lor. Fără ca dușmanul să prindă de veste, ei făcură o ieșire, atacând trupele care se apropiau sub conducerea pașei de Nicopole. În toiul luptei pașa își găsi moartea, iar viteazul Gaspardo, prezent pretutindeni, porunci astuparea breșei în cea mai mare grabă. În genere, atacul și apărarea fuseseră până atunci atât de intense, încât ambele părți înregistraseră pierderi serioase în oameni. Ahmed se îndoia în privința desfășurării acțiunii sale, deoarece începură să-i lipsească gloanțele și praful de pușcă. Losonczy văzu însă că apărarea îi va deveni tot mai anevoioasă, căci și lui îi lipseau praful de pușcă, alimentele, banii și oamenii, garnizoana împuținându-se mult, prin cei morți și răniți. Ambii comandanți erau animați de speranță, iar speranța li se împlini. Pașa de Anatolia îi trimise lui Ahmed ca întăriri o mie de spahii, precum și o însemnată provizie de praf de pușcă și alte materiale de război. Losonczy va primi, în schimb, o sumă de bani și câțiva oșteni inimoși conduși de Toma Várkos, pentru obținerea cărora îl trimisese mai înainte pe Ștefan Drag.

Turcii începură acum din nou să bată cetatea, în chip groaznic. Galeria acoperită fu pierdută, iar Losonczy nevoit să se retragă cu toți oamenii săi în turnul construit deasupra porții celei mari. Aici le spuse oștenilor săi, într-o cuvântare mișcătoare, că de vor pieri în lupta împotriva dușmanilor neamului creștinesc, apărând acea poziție, îi va aștepta raiul și nemurirea, iar în urma lor va rămâne o glorie de neșters. Astfel îi îmbărbătă în toate felurile, purtând de grijă celor răniți, fiind prezent pretutindeni unde era de lucru, așa că asediul dură vreme de treizeci și două de zile. În fine, dup ce turcii puseră mine, asediații trebuiră totuși să părăsească turnul și să se salveze în castel.

Castelul fu la rândul său apărat cu cea mai mare stăruință. Lipsind însă orice subzistență, iar numărul apărătorilor scăzând mereu, lui Losonczy i se atrase atenția că ar fi o nedreptate să înmormânteze sub ruinele unei cetăți – care oricum nu mai putea fi apărată – oșteni ce-și făcuseră datoria și de care ar mai fi fost nevoie în ocazii mai bune. Spaniolii amenințară în taină că vor capitula separat, deoarece prinseseră de veste că trupele de ajutor așteptate fuseseră parte împrăștiate, parte măcelărite. Losonczy cedă. După deliberări ale statului-major, comandantului dușman îi fură comunicate în scris condițiile de predare a castelului. Se cerea ca garnizoana, întreaga artilerie din cetate, cu toate cele trebuincioase, să se poată retrage cu arme și bagaje sub drapelul desfășurat, urmând a i se pune la dispoziție căruțe și escortă sigură până la un loc anumit. De asemenea, pe drum nimeni nu trebuia să-i tulbure pe cei aflați în retragere ori să le pricinuiască vreo pagubă.

Ahmed, care dorea cu înfrigurare stăpânirea asupra castelului, acceptă prin jurământ toate aceste condiții. Pe lângă acestea îi mai trimise lui Losonczy un firman semnat cu propria-i mână, prin care confirma totul în mod solemn. În ziua următoare fură îndepărtate dărâmăturile care blocau drumul, iar garnizoana părăsi castelul. Ștefan de Losonczy se afla la mijloc, pentru a putea lua deîndată măsuri, în cazul încălcării frauduloase a condițiilor de capitulare stabilite. Pe când răspundea salutului lui Ahmed și al celorlalți comandanți otomani, observă cum era luat de lângă sine unul dintre favoriții săi, pe nume Tomori, care-i purta sabia cea mare. Nu putu suporta aceasta, văzând prea bine că dușmanii căutau doar prilejul să încalce credința cuvântului dat. Înfuriat la culme, îi chemă pe ai săi la arme, cu voce răsunătoare. În aceeași clipă smulse unui turc sabia de la coapsă și lovi un sangeacbei care i se împotrivi. Toți cei ce alergară să-l împresoare simțiră brațul său puternic. Era limpede că hotărâse să-și sfârșească viața ca un om de onoare: oricum, soarta capitalei comitatului său era pecetluită, iar el nu mai avea nimic de pierdut. Copleșit de mulțimea dușmanilor și acoperit de răni mortale, fu târât în fața lui Ahmed, care, ca răspuns la reproșurile făcute de muribund, porunci să fie decapitat pe loc. După îndepărtarea oaselor, capul fu umplut cu pleavă, apoi înfățișat întregii armate în vârful unei lăncii și trimis la Constantinopol ca semn al triumfului.

Așa căzu Timișoara și așa sfârși Losonczy, împreună cu toți tovarășii săi de nenorocire.”

Din cele două descrieri reiese clar fantastica importanță a Timișoarei pentru interesele politico-militare otomane în zona central-europeană. După ce aceasta a căzut în mâinile musulmanilor, aceștia s-au axat pe cucerirea întregului Banat și al Crișanei. Rând pe rând au căzut în mâinile otomanilor cetățile: Șoimuș, Lugoj, Caransebeș, Mehadia, Cuvin, Semlacu Mare, Panciova, Făget, Lipova, Cenad, Sînnicolau, Ciacova, Giarmata, Becicherecul Mare, Kikinda și toate celelalte localități fortificate cuprinse între Mureș și Tisa.

După cucerirea cetății Szolnok, era direct amenințată de otomani și Crișana.

Începând cu vara anului 1552, Banatul a devenit o zonă supusă voinței lui Allah, iar noul eyalet al Timișoarei se întindea de la Lipova, Făget, Lugoj, Caransebeș și Mehadia până la Tisa și de la Arad și Nădlac în nord până la Dunăre în sud.

Anii 1551 – 1552 au fost ani de răscruce care au schimbat destinul și istoria Banatului și a Crișanei pentru următorii 164 de ani.

Banatul în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Pentru a înțelege mai bine situația Banatului din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, trebuie văzut contextul internațional și jocul făcut de marile puteri combatante pentru a echilibra raportul de forțe pe continentul european.

Principalii pioni ai acestui veac au fost marele Imperiu Otoman și Casa de Habsburg. Firește, fiecare a avut aliații săi care aveau interese politice, militare și economice atât pe continent cât și-n afara lui. Astfel, un mare aliat european al Imperiului Otoman, a fost regatul Francez, care dorea să oprească expansiunea continentală a Casei de Habsburg, care prin diverse alianțe matrimoniale a reușit să pună stăpânire pe o mare parte a Europei.

Cadrul politic internațional a mai fost marcat de apariția și expansiunea religiei Reformate (Luteranism, Calvinism și Unitarianism) drept pentru care statele puternic catolice, la îndemnul statului Papal, au pus bazele Ligii Sfinte. Menirea acesteia era să oprească expansiunea reformismului, iar mai apoi și cea otomană.

Cei mai de seamă exponenți ai Sfintei Ligi au fost reprezentanții Casei de Habsburg: Carol Quintul – regele Spaniei (1516 – 1556) și împărat al Sfântului Imperiu Romano-German (1519 – 1556), fratele său, Ferdinand I – arhiducele Austriei (1521 – 1564) și împărat al Sfântului Imperiu Romano-German (1556 – 1564), Maximilian al II-lea – împărat romano-german (1564 – 1576) și Rudolf al II-lea – împărat romano-german (1576 – 1612).

De cealaltă parte s-au aflat sultanii otomani: Soliman I sau Suleiman Magnificul/Legiuitorul (1520 – 1566) și urmașii săi Selim al II-lea (1566 – 1574), Murad al III-lea (1574 – 1595) și Mehmed al III-lea (1595 – 1603).

Între cele două mari puteri s-au aflat Regatul Maghiar, voievodatul Transilvaniei și Banatul.

Sistematic, Poarta pornește o puternică campanie de cucerire Europeană, care în urma luptei de la Mohács din 29 august 1526 se sfârșește cu desființarea Regatului Feudal Maghiar și stabilirea unei puternice baze militare otomane în inima Ungariei, de unde puteau întreprinde campanii militare împotriva habsburgilor. Drept urmare în 1529 se desfășoară primul asediu al Vienei, încheiat dezastruos pentru asediatori, cu pierderi semnificative de 40.000 soldați.

Un fapt decisiv care a dus la dezastroasa înfrângere de la Mohács a fost neimplicarea în conflict a voievodului transilvan, Ioan Zápolya, care a așteptat dincolo de Tisa împreună cu trupele sale desfășurarea evenimentelor.

Ca urmare Transilvania și Banatul intră în sfera de influență directă a Porții. Un alt rezultat al acestei înfrângeri l-a reprezentat împărțirea Ungariei între otomani și habsburgi și începerea luptei pentru succesiune la tronul Ungariei între voievodul Transilvaniei Ioan Zápolya – susținut de otomani și arhiducele Austriei, Ferdinand I Habsburg. Teritoriul Ungariei a devenit astfel teatru de operațiuni militare între cele două puteri, balanța înclinând când de o parte când de alta.

Ioan Zápolya a fost ales rege al Ungariei, în baza actului din 1505 care interzicea ascensiunea unui nemaghiar pe tronul Ungariei, în cadrul dietei de la Székesfehérvár desfășurată în 10 noiembrie 1526.

În replică, regina văduvă Maria (soția regelui Ludovic al II-lea, decedat la Mohács), sora arhiducelui Ferdinand a convocat o altă dietă progermană la Bratislava, care-l alege rege al Ungariei pe Ferdinand I Habsburg.

Până în primăvara anului 1527, Zápolya reușește să-și impună controlul asupra regatului Maghiar, cu excepția Croației, Bratislavei și Șopron-ului, iar în 28 februarie 1528 încheie un tratat de alianță cu Poarta ce are drept rezultat începerea campaniei sultanale din Ungaria din 1529, campanie ce se termină cu primul asediu al Vienei. În 19 august 1529 pe câmpul de la Mohács, Zápolya îl recunoaște ca suveran pe sultanul Suleiman, căruia îi jură credință. Urmare a acestui act, pe 18 septembrie 1529, Suleiman îl înscăunează pe Zápolya la Buda drept rege deplin asupra întregii Țări a Ungariei.

În anul 1534, episcopul de Oradea și comite al Timișoarei, Emerik Czibák, a fost asasinat, locul său la episcopia Oradei fiind luat de Gheorghe Utjesenic (Martinuzzi), iar comite de Timiș a fost numit Petru Vic (Petrovici). Ambii erau oameni fideli lui Ioan Zápolya.

După îndelungi eforturi, episcopul Martinuzzi a reușit să-i aducă pe cei doi adversari față în față la Oradea unde în mare secret au semnat un acord de împăcare, Pacea de la Oradea. Acordul prevedea „ca fiecare să rămână în stăpânirea părților de regat pe care le deținea în fapt, Timișoara împreună cu teritoriile de dincoace de Tisa începură iară să-și vină în fire. Aceste provincii îi erau însă acordate lui Ioan Zápolya numai pe durata vieții, iar titlul regal era rezervat doar persoanei sale. În cazul în care ar fi avut un moștenitor, acesta putea ridica pretenții doar asupra ducatului Špis, numit de obicei Zipserland, și adupra bunurilor sale familiale. Toate celelalte bunuri reveneau lui Ferdinand sau urmașilor săi, astfel încât regatul neștirbit să-și redobândească mărimea de odinioară.”

În 1540, soția lui Ioan Zápolya – Isabella, fiica regelui polon Sigismund – l-a născut pe Ioan Sigismund Zápolya, urmașul la tronul Ungariei. La scurtă vreme, Ioan Zápolya, a murit la Sebeș, în vârstă de 53 de ani.

Înainte de a muri, el îi desemnă tutori legali ai noului născut pe episcopul Gheorghe Martinuzzi și comitele Petru Petrovici. Aceștia împreună cu văduva Isabella îl încoronează pe tânărul principe cu numele de Ștefan Ioan Sigismund.

Din acest moment au reînceput luptele dintre cele două facțiuni ungară și progermană. În această dispută se implică direct și sultanul Suleiman care susține familia Zápolya: „Aceasta dădu prilej la noi tulburări, care zdruncinară și sfâșiară toate regiunile regatului. Sub pretextul abil al protejării orfanului, Soliman luă în stăpânire și mai multe localități fortificate decât avea până atunci; de asemenea, puse mâna și pe Buda. La ordinul său, Isabella cu fiul ei se adăpostiseră în castelul fortificat de la Lipova, în ținutul Timișoarei, care fusese întărit de markgraful Gheorghe de Brandenburg încă în vremea regelui Vladislav al II-lea. Episcopul Gheorghe menținu pentru sine administrarea Transilvaniei; atât de bine știu acest om să-l câștige pe monarhul turcesc, legându-și în același timp interesele proprii de calitatea sa de tutore al tânărului principe.”

Se observă astfel clar faptul că în anul următor, 1541, sultanul Suleiman a întreprins o campanie sultanală în Ungaria de pedepsire a Habsburgilor, prilej cu care capitala Buda a fost cucerită, iar partea centrală a Ungariei a devenit Pașalâcul de Buda. Tot din acest an, Transilvania a devenit Principat Autonom sub suzeranitate otomană, iar Banatul s-a subordonat principatului. Print-un abil joc diplomatic, episcopul Martinuzzi primește conducerea Transilvaniei.

Anul următor, 1542, habsburgii întreprind o campanie care viza eliberarea Ungariei. La această campanie acceptă să participe și domnul Moldovei, Petru Rareș, care încheie un tratat secret cu imperialii.

Aceste manevre de culise, atrag furia Porții, care în anul 1543 desfășoară pe teritoriul Ungariei a zecea campanie sultanală. Campania s-a desfășurat în perioada 23 aprilie – 16 noiembrie și s-a încheiat cu o serie de cetăți cucerite: Székesfehérvár, Valpo, Pecs, Siklos.

Incursiunile turcești în teritoriile creștine continuă, astfel că la 19 iunie 1547, forțele creștine semnează un tratat de pace pe 5 ani cu Poarta. Capitolul V al tratatului prevedea ca Austria să plătească 30.000 de ducați anul pentru părțile ocupate din fostul regat maghiar, astfel Austria devenea tributară Porții.

Datorită conflictelor din Asia, habsburgii încalcă tratatul de pace și în 1551 intră cu trupe în Transilvania. Trupele habsburge au fost conduse de generalul marchiz Castaldo și acestea impun ocuparea militară a Transilvaniei până în 1556. Acest fapt fără precedent era de neiertat din partea Porții, lucru care a declanșat războiul Turco – Austriac, desfășurat până în anul 1566, anul morții sultanului Suleiman.

La conducerea Transilvaniei se menține Gheorghe Martinuzzi, care în 1551 este ridicat la rangul de cardinal de către Ferdinand I. Martinuzzi duce o politică duplicitară, fapt ce va atrage decizia sultanului de a invada Transilvania și de a o recupera împreună cu Banatul din mâna comisarilor imperiali care-și instalaseră propria administrație. Invazia trebuia să se facă din sud prin cucerirea cetăților bănățene și în special cea a Timișoarei.

Astfel că în septembrie trupele otomane cuceresc pe rând cetățile Cenad, Igriș, Felnac, Zădăreni, Nădlac, Chelmac, Păuliș, Mândruloc. În octombrie e cucerită și cetatea Lipova după care încep pregătirile pentru asedierea Timișoarei. Pe 13 octombrie începe asedierea Timișoarei care este ridicată pe 25.

În noiembrie imperialii reușesc să recucerească cetatea Lipovei.

În vara anului 1552, turcii reiau asediul Timișoarei pe care o cuceresc pe 27 iulie. După îndelungi sacrificii, garnizoana cetății capitulează și părăsește cetatea prin poarta Praiko. După un moment de maximă tensiune, reizbucnește conflictul armat între garnizoană și turci, garnizoana fiind masacrată până la ultimul om, acesta fiind Ștefan Losonczy, unul din cei trei comiți de Timiș.

Pe acest fond politic internațional are loc cucerirea Timișoarei și a întregului Banat. Doar Banatul de munte reprezentat de Lugoj și Caransebeș va fi lăsat liber și alipit Principatului Transilvaniei.

Începând cu fatidicul an 1552, Banatul de câmpie va fi transformat în provincie otomană, sub denumirea de Vilayetul (Eyaletul) de Timișoara. Timp de 164 de ani Banatul va fi un vast spațiu musulman, aflat la întretăierea a două lumi: creștină și musulmană.

Cucerirea cetății Timișoara a reprezentat un moment de răscruce în istoria raporturilor militare dintre Imperiul Otoman și Sfântul Imperiu Romano-German. Poziția geo-politică strategică a reprezentat siguranța drumului spre centrul Europei, asigurând în același timp și controlul principatului Transilvaniei.

Potrivit legislației musulmane, întreg teritoriul țării era proprietatea sultanului, care îl administra prin reprezentanții săi. Conducătorul vilayetului era beilerbeiul de Timișoara ce avea atribuții politice, militare și civile, fiind ajutat de un stufos aparat administrativ, civil și religios. Vilayetul era împărțit în mai multe sangeacuri, echivalentul a unor districte militare.

Vilayetul de Timișoara a cuprins regiunile vestice și centrale ale Banatului, iar unitatea administrativ-teritorială de bază a fost nahiya. În ceea ce privește districtele românești din zona Făgetului (Fârdea, Mănăștiur, Bujor, Sudgea), nahyia s-a suprapus peste teritoriul districtelor. Au avut loc următoarele schimbări: comitatul Keve (Kovin/Kuvin) a devenit nahyia Panćevo, comitatul Haram a primit denumirea de nahyia Moldova (Moldova Veche), comitatul Caraș a primit o parte din Horom și a fost împărțit în trei nahiyi: Bocșa, Carașova (Kîrașova ve Bitlinik), Șumig (Șemlit).

Unitatea administrativ-teritorială superioară nahiyei a fost sangeacul (san-djak). Sangeacurile bănățene în perioada 1552 – 1566 au fost: Timișoara, Lipova, Cenad, Becej-Becicherecu Mare, Gyula, Moldova și Arad (ultimele două fiind când nahyi când sangeacuri). Sultanul Soliman a alipit vilayetului de Timișoara, în decembrie 1552, pentru un timp și sangeacurile de la sud de Dunăre: Vidin, Smederevo, Krușevac, Srem, Zvornik, dar care mai apoi au fost atribuite altor vilayete.

Aceste alipiri de teritorii vilayetului de Timișoara demonstrează importanța strategică a acestuia în cadrul Rumeliei. Împreună cu vilayetul Bosniei la vest și vilayetul de Buda în centru, s-a format un triunghi cu vârful înfipt chiar în inima Europei (vezi Anexa 13), fapt ce a exercitat o presiune militară constantă asupra puterilor creștine europene. Pierderea unuia sau a altuia din aceste vilayete a însemnat și declinul puterii otomane pe linia Dunării.

Primul beilerbei (guvernator otoman) de Timișoara a fost Kasâm pașa. Acesta a ocupat această funcție între anii 1552 – sfârșitul 1554, 1555 – martie 1557 și în 1559.

Dar iată cum prezintă un cronicar turc – Mustafa Gelalzade – transformarea Timișoarei în eyalet și alegerea lui Kasâm pașa drept beilebei al Timișoarei: „În acea zi, cu ajutorul lui Dumnezeu, ordia turcă a luat cetatea. De aceea bisericile sale au fost transformate în geamii, clopotele au fost aruncate din clopotnițele cu turnuri și s-a început acolo citirea ezanului (chemarea la rugăciune a musulmanilor), Timișoara fiind cetatea cea mai însemnată din tot ținutul Transilvaniei, turcii, pentru diriguirea treburilor lor de acolo au transformat-o într-un centru de eyalet. Astfel ei au hotărât ca și pentru stăpânirea altor provincii să facă aici un beilerbeilîc. Această provincie fiind în apropiere de hotarele altor dușmani creștini, a fost nevoie să fie trimisă aici și oaste sub conducerea unui serdar destoinic și încercat. Din acest punct de vedere și pentru slujba adusă împărăției, padișahul s-a gândit la Kasâm pașa. De aceea, ca răsplată pentru sacrificiile și slujbele aduse împărăției și în același timp pentru vitejia sa s-a găsit potrivită alegerea lui Kasâm pașa ca beilerbei de Timișoara. Și astfel Timișoara a devenit o adevărată provincie turcească.”

Timp de 164 de ani Timișoara a fost sediul vilayetului. Acesta era condus de un beilerbei ce avea în subordine mai mulți bei, un locțiitor (caimacam) și un defterdar (cel ce se ocupa de finanțe) care era trimis tot timpul la sultan. Sediul beilerbeilor dar și al defterdarilor, al bogățiilor și al prafului de pușcă era vechiul castel al Huniazilor. Mai existau o casă a pașei și o reședință de vară. Musulmanii erau toți egali în drepturi și promovau pe scara socială prin propriile merite. Nu exista proprietate funciară, iar averea nu era transmisibilă. Sultanul era stăpânul tuturor pământurilor și al bunurilor, el fiind cel care dona fidelilor săi uzufructul unor posesiuni.

Una dintre cele mai importante instituții fiscale otomane a fost cea a defterdariatului. Defterdarul era arendașul veniturilor anuale ale vilayetului (vămile, baterea monedei, exploatarea orezăriilor, a minelor, a bunurilor fără deținător, a impozitelor și a taxelor diverse). Această practică a permis administrației otomane să obțină venituri fără să investească mijloace și bani pentru refacerea capacităților productive. Primul defterdar a fost Mehmed, înlocuit ulterior cu Mustafa. Cu timpul au apărut două tipuri de defterdari: cei ai visteriei și cei ai timarurilor. Aceștia erau ajutați de un aparat funcționăresc.

Din punct de vedere juridic, vilayetul a fost împărțit în kaza (corespunzător nahiyei), conduse de un cadiu (kadi – judecător) numit în funcție de sultan. Primul cadiu timișorean a fost Mevlâna Abd el Fetah. Cadiul era numit printr-un berat și îi judeca atât pe oșteni cât și pe orășenii supuși în conformitate cu șaria (legea canonică a Islamului), sunna (tradiția islamică) și kanun (lege, regulament). Cadiul nu era doar judecător, ci avea și atribuții economice, sociale și religioase. Acesta controla înregistrarea populației , a caselor goale din Timișoara, păstra bunurile încredințate, averea celor dispăruți, încheia contractele de căsătorie între musulmani dar și între creștini și musulmani. Aplica codul general de legi Kanun Al-i Osman.

În ceea ce-l privește pe guvernatorul vilayetului, beilerbeiul, acesta era numit și revocat din funcție (mazilit) doar de sultan. Acesta provenea din rândul vitejilor comandanți de oști și lise acorda titlul de pașă cu 2 sau 3 tuiuri. Nu toți beilerbeii au fost chiar destoinici, aceștia fiind schimbați foarte repede, sau în cazuri extreme au fost uciși. Un caz interesant este al beilerbeiului Seidi Ahmed pașa, care în momentul în care a refuzat să lupte împotriva Transilvaniei a fost executat chiar la Timișoara și înmormântat cu fast chiar în moscheea ctitorită de el.

În secolul al XVI-lea armata otomană era cea mai puternică din lume asigurând siguranța și preamărirea imperiului pe trei continente: Asia, Europa și Africa, în același timp fiind și stăpâna mărilor. Astfel această puternică armată avea cantonată la Timișoara o garnizoană care era formată din:

– Pedestrime, alcătuită din ieniceri (aceștia erau soldați recrutați din rândul copiilor creștini crescuți în religia islamică) ce aveau o organizare militară de tip mercenar; aceștia alcătuiau nucleu dur al oricărei garnizoane. O categorie specială a ienicerilor era reprezentată de muhafiz-ii (cei mai viteji), din rândul cărora era ales dizdarul (comandantul cetății). Fiecare unitate se numea „bölük” având 10 oameni conduși de un serbölük. Aceștia purtau un doman lung, peste șalvarii bagați în cizme. Aveau o pușcă lungă, un pumnal, cuțite și pistoale. Erau încazarmați și primeau soldă și alimente. Mai primeau stofa pentru îmbrăcăminte și o lingură pe care o purtau înfiptă în turban. De asemenea trupe pedestre erau și azapii sau reis-ii recrutați din rândul musulmanilor. Aceștia erau împărțiți în ode de câte 10 oameni, apoi în djemanet ce avea 4 ode. Aveau sergenți și agă.

– Cavaleria, era alcătuită din ode ce cuprindeau 10 călăreți reuniți în formații de 100 de oameni. Călăreții sunt cunoscuți drept spahii, dar în realitate se numeau ulufegii și aveau steagurile roșii pe sulițe și garigerii cu steaguri albe. O secțiune specială era alcătuită din caii neînfricați (könülük), trupe de elită folosite la spargerea frontului inamic.

– Artileria, era cel mai important element al armatei și era format din topcii (artileriști). Au beneficiat de cea mai bună artilerie din lume. Elementul de bază al artileriei era bateria care era comandată de un „ser-topci” care era ajutat de un nazir (funcționar) însărcinat cu aprovizionarea bateriei, fiind secondat de un kiatib. Artileriștii erau împărțiți în bölükuri. După cucerirea Timișoarei, aceasta s-a transformat într-unul dintre cele mai importante fabrici de salpetru (pulbere pentru artilerie). În cadrul bateriei exista un dnagu a cărui singură îndatorire era aceea de a se ruga la Mahomed pentru a feri depozitele de pulbere de explozii.

Garnizoana otomană a Timișoarei, număra în anii 1590/1591, 258 de oșteni împărțiți astfel:

– Ulufegii: erau împărțiți în 2 escadroane. Primul escadron avea 53 de călăreți și era format din 6 ode, comandat de Amrullak aga, cu o soldă zilnică de 32 akçe (aspri). Prima odă era condusă de sergentul Salih Ahmed cu 10 aspri și avea 8 călăreți în subordine, fiecare cu câte 8 aspri. A doua odă era condusă de sergentul Kurd Abdullah cu 10 aspri și avea în subordine 6 călăreți, fiecare cu câte 8 aspri. A treia odă era condusă de sergentul Hasan Ida cu 9 aspri și avea în subordine 8 călăreți, fiecare cu câte 8 aspri. A patra odă era condusă de sergentul Hasan Abdullah cu 9 aspri și avea în subordine 8 călăreți, fiecare cu câte 8 aspri. A cincea odă era condusă de sergentul Djafer Husein cu 10 aspri și avea în subordine 8 călăreți, fiecare cu câte 8 aspri. Cea de-a șasea odă era condusă de sergentul Oroslan Ferhad cu 10 aspri și avea în subordine 8 călăreți, fiecare cu câte 8 aspri.

Cel de-al doilea escadron avea 42 de călăreți și era comandat de Hamza aga ce avea o soldă zilnică de 20 aspri, fiind ajutat de sergentul Halii Behram ce avea o soldă zilnică de 8 aspri. Escadronul era împărțit în 4 ode a câte 10 călăreți fiecare ce aveau câte 8 aspri solda zilnică.

– Azapi și Reisi: erau împărțiți în două grupări. Primul grup conținea 75 de ostași și era condus de Husein aga cu 15 aspri soldă zilnică, ajutat de chehaia Durak cu 10 aspri zilnic. Acest grup era împărțit în 3 rias, fiecare rias avea câte 2 ode, iar oda era formată din 10 soldați. Primul rias era comandat de Mahomed reis cu o soldă de 12 aspri și 2 ode în subordine. Al doilea rias era comandat de Behram Bosna reis cu o soldă de 11 aspri și 2 ode în subordine. Cel de-al treilea rias era condus de Ali reis cu o soldă de 12 aspri și 2 ode în subordine.

Al doilea grup conținea 44 de ostași și era condus de Ahmed aga cu o soldă zilnică de 27 aspri, fiind ajutat de Hajdar chehaia cu o soldă de 12 aspri. Grupul era împărțit în 2 rias cu câte 2 ode fiecare. Primul rias era condus de Djame Mahmud reis cu o soldă de 9 aspri, iar al doilea rias era condus de Djafer Mohamed reis cu o soldă de 9 aspri. Soldații aveau o soldă de 5-6 aspri.

– Martologii: atât musulmani cât și creștini se aflau sub comanda lui Halil aga ce avea o soldă zilnică de 10 aspri. Erau împărțiți în 4 ode, fiecare condusă de către un sergent. Astfel, erau în total un număr de 40 ostași.

– Muteferica (carda imperială călare): era formată din 4 ostași conduși de intendentul Bali chehaia, cu o soldă zilnică de 20 aspri. Ceilalți trei erau: Ali Celebi cu 16 aspri, Husein aga cu 13 aspri și Zulfikar Mustafa cu 10 aspri.

Numărul total era de 258 ostași la care se mai adaugă un număr neprecizat de tunari și muhafâzi.

Tot pentru anii 1590/1591 se cunosc și garnizoanele altor cetăți din vilayetul Timișoarei: Făget (94 de ulufegi, azapi și reis); Bocșa (63 de ulufegi și martalogi); Gyula (709 de ulufegi, muhafâzi, azapi, martalogi și muteferica); Erdőhegyi (260 de muhafâzi, ulufegi, azapi și muteferica); Bekes (238 de ulufegi, muhafâzi, azapi și martalogi); Szarvas (195 de ulufegi, azapi și reis, martalogi și muteferica); Arad (32 de muhafâzi și tunari); Lipova (229 de ulufegi, azapi și reis, martalogi și muteferica); Șiria (37 de azapi și martalogi); Ineu (331 de ulufegi, azapi, martalogi și muteferica); Topincs (26 de martalogi); Cenad (73 de ulufegi și martalogi); Mizaki/Mucsaki (42 de azapi, reisi și martalogi); Vrsac (23 de martalogi); Dandabad/Vardabad (22 de ostași).

Din veniturile totale ale vilayetului de 10.812.449 aspri, mai bine de jumătate (6.271.931 aspri) se cheltuiau cu soldele ostașilor.

În perioadele de confruntări militare, sultanul delega pentru apărarea cetăților, și alte trupe, specificând perioada serviciului și sumele zilnice primite, inclusiv din ce fonduri proveneau și cine trebuia să le plătească.

În estul Banatului (zona de munte) orașele Lugoj și Caransebeș nu au intrat în cadrul vilayetului de Timișoara, ci au format o zonă militară tampon – Banatul de Lugoj-Caransebeș ˗ între vilayetul Timișoarei și Principatul Transilvaniei, cu sediul la Caransebeș, reședința banului. Acesta a fost alipită Principatului. În 7 martie 1553 sultanul îi acordă Banatul de Lugoj-Caransebeș ca și sangiac (stăpânire asupra ținutului) lui Ioan Sigismund Zápolya. Petru Petrovici (fost comite de Timiș) vine aici în numele principelui transilvan.

La 27 martie 1554, Caransebeșul și Lugojul au fost cedate de sultan lui Petru Petrovici, împreună cu tributul de 3.000 galbeni, iar la 7 aprilie același an, acesta primea împuternicirea sultanului de a reprezenta interesele principelui Ioan Sigismund Zápolya, până la revenirea sa pe tron.

În 1552, după înființarea vilayetului de Timișoara și după noile împărțiri teritoriale, districtul Caransebeș se mărește prin alipirea a 31 de sate din cadrul celor 6 districte privilegiate (erau 8 districte privilegiate – Lugojul și Caransebeșul au fost păstrate, restul de 6 fiind împărțite) astfel: 20 de la districtul Mehadia, 7 de la districtul Almăj, 4 de la districtul Comiat. Districtul Bârzavei este și el înglobat în districtul Caransebeș.

Marea parte a districtului Comiat a fost încorporată vilayetului Timișoarei, iar satele care nu au fost ocupate de otomani au fost integrate în districtul Caransebeș.

În Banatul de Lugoj-Caransebeș s-a păstrat instituția banului și a vicebanului, până în anul 1658, când și această zonă a fost încorporată în vilayetul Timișoarei.

Astfel, Banatul de Lugoj-Caransebeș a fost condus de un ban ajutat de unul sau doi vicebani. Banii aveau atribuții și prerogative militare, administrative și judecătorești, dar și competențe politico-diplomatice. Atribuțiile vicebanilor erau în mare parte asemănătoare cu cele ale banilor, cu excepția prerogativelor militare.

Până la sfârșitul secolului al XVI-lea se cunosc următorii bani ai Lugojului și Caransebeșului:

1. Petru Petrovici: 27 martie 1554 – 13 octombrie 1557.

2. Ioan Gleșan: 16 mai – 28 iulie 1552.

3. Blasius Zekel: 17 iulie 1553.

4. Ladislau Bekes: 1558 – 1559.

5. Nicolae Cherepovici: 17 aprilie – 19 noiembrie 1559.

6. Grigore Bethlen de Ictar: octombrie 1560 – 6 februarie 1566.

7. George Berendy: 1556; 18 octombrie 1568 – 1573.

8. Nicolar Orbai: 17 decembrie 1566 – 22 iunie 1568.

9. Ștefan Tompa: 28 februarie 1573 – 7 iunie 1577.

10. Gașpar Barcsai, 16 iulie – 8 august 1575.

11. Toma Thornai (Turnea): 13 septembrie 1577 – 6 februarie 1585.

12. George Palatici de Ilidia: 24 iunie 1586 – 7 mai 1588; 5 mai 1593 – 11 octombrie 1594; mai – iunie 1596.

13. Albert Lonay: 2 ianuarie 1589 – 19 februarie 1590.

14. Mihail Horvath de Nyved: 18 iulie 1590 – 10 aprilie 1591.

15. Ștefan Bekes: aprilie – mai 1595.

16. George Börbely de Sima: 27 mai 1595 – aprilie 1596.

17. Andrei Barcsai de Bârcea Mare: 24 iulie 1597 – 13 iunie 1602.

Finalul secolului al XVI-lea, începând cu 1593, este marcat de reluarea ostilităților militare între Liga Sfântă și Poartă. În aceste confruntări sunt implicate și cele trei țări române dar și trupele vilayetului de Timișoara. Întregul Banat este transformat în teatru de operațiuni militare, cu cetățile vilayetului fiind când cucerite de imperiali când recucerite de otomani.

Între ianuarie – iulie 1594 în Banat se desfășoară o mare răscoala a românilor și sârbilor împotriva turcilor. Aceștia au fost conduși de către Petru Majos, român din satul Obad. În ianuarie cuceresc cetatea Vârșeț, ce devine centrul de rezistență antiotomană. În martie este atacată și distrusă cetatea Bocșa, iar în aprilie la fel se întâmplă și cu cetatea Margina. Răsculații au sub control zona Dunării între Horom și Pancevo. Pe 1 iulie cuceresc Zrenianinul (Becicherecul Mare), dar pe 10 iulie are loc o contraofensivă otomană majoră, în urma căreia sunt măcelăriți 4.000 de creștini. Aceasta a fost victoria care a pus capăt acestei răscoale, care dacă ar fi avut suport imperial, ar fi schimbat soarta Banatului.

În trei ani consecutivi, 1595, 1596 și 1597 capitala vilayetului, Timișoara, va fi asediată de trupele creștine, fără a reuși însă să o cucerească.

În lunile iunie-iulie 1595 se desfășoară campania transilvană asupra vilayetului de Timișoara, ce se soldează cu cucerirea mai multor cetăți: Cenad, Făget, Vărădia de Mureș, Chelmac, Lipova, Șoimoș, Arad, Felnac, Nădlac, Șiria, Pâncota, Ineu, Bocșa și Vârșeț.

Între septembrie – octombrie același an se desfășoară asedierea cetății Timișoarei de către principele transilvan Sigismund Báthory. În momentul în care garnizoana Timișoarei primește întăriri, principele ridică asediul și se retrage.

Cronicarul turc Ibrahim Pecevi prezintă astfel asediul Timișoarei: „Apoi a trimis oastea sa purtătoare de semne de înfrângere la asediul Timișoarei. Hadâm Djafer Pașa, care venise la Belgrad, s-a îndreptat asupra acestora cu oamenii săi care se găseau alături de el, precum și cu oastea din acele părți. Atunci, afurisiții, neputând să mai rămână, s-au retras de lângă cetate și, ridicându-și tunurile, au plecat în capitala lor nenorocită.”

Asediul Timișoarei din iunie – iulie 1596 este descris în detaliu de Francesco Griselini, astfel:

„Sigismund însă, care nu avea nimic de temut din spate și a cărui oaste sporise considerabil cu trupele destinate Moldovei, nu întârzie nici o clipă pentru a porni asupra Timișoarei.

La mijlocul lunii iunie se afla înaintea cetății. Oastea și-o împărți în trei corpuri. Cel dintâi, comandat de Gáspár Kornis, luă poziții spre miază-noapte; al doilea, sub ordinele lui Albert Rézi și Ștefan Toldi, fu așezat spre soare-apune, iar al treilea, a cărui comandă și-o rezervase Sigismund, era destinat pentru cazul în care pașa de Belgrad ar fi trimis celor asediați trupe de ajutor.

Într-adevăr, la puține zile după primul atac, prin apropiere se aflau deja 16.000 de tătari împreună cu 5.000 de ieniceri și spahii, pregătiți să-i atace pe asediatori. Aceștia reușiseră între timp – învingând o sumedenie de piedici și greutăți cauzate de pământul mocirlos datorat apelor revărsate ale Begheiului – să-și aducă tunurile în poziție. Sigismund nu își pierdu curajul. Își întări mai întâi propriul corp de oaste prin efective luate de la celelalte două corpuri, aflate în fața zidurilor cetății. Apoi, fără a mai aștepta vreun atac, porni el asupra dușmanului. Făcu aceasta cu atâta noroc, încât dușmanul se opri din fugă abia la Panciova, trecând Dunărea și retrăgându-se în număr foarte mic la Belgrad. Pierderile erau de peste 10.000 de oameni, parte morți, parte prizonieri.

Autorul unei istorii a împăraților turcești, scrisă în latinește, afirmă că vestea acestei înfrângeri l-ar fi mâniat pe sultan în așa măsură, încât – printr-o poruncă adresată comandantului de la Buda – îl rechemă deîndată pe Geafer pașa, aflat în Ungaria cu 40.000 de oameni, pentru a despresura Timișoara, a-l încercui pe Sigismund în Transilvania și a supune apoi și această țară. Între timp o armată deja pregătită, de 350.000 turci și tătari sub conducerea vizirilor Ibrahim și Cigala, primi ordin să-și grăbească marșul, încheind cât se poate de repede cucerirea Ungariei, pentru a înainta apoi spre Austria, până la Viena. Sigismund se afla deja de 40 de zile în fața Timișoarei, vreme în care papa îi trimise în dar o spadă sfințită și o pălărie. Timișoara se împotrivea însă cu zădărnicie. Chiar și Báthory începu să resimtă lipsa de alimente. Pe de altă parte, nu era înzestrat nici cu artileria necesară unui astfel de asediu. Mai mult, îi sosiră știri despre oștile dușmane, care-i puteau cădea în spate, tăindu-i cu desăvârșire legăturile cu Ungaria de Jos și cu Transilvania. Înțelepciunea îi dictă să ridice asediul. Báthory o făcu cu atâta precauție, încât turcii nu îndrăzniră să-l tulbure pe timpul retragerii.”

Și-n următorul an, 1597, Banatul este teatru de operațiuni militare, apogeul acestora reprezentându-l asediul puternicei cetăți a Timișoarei. De această dată asediul este prezentat într-un periodic german tipărit la Nürnberg în 1598. Periodicul a fost tradus în limba română de muzeograful timișorean Horst Helfrich și pus în circuitul istoric de cercetătorul timișorean Ioan Hațegan. Iată cum este descris asediul Timișoarei din 1598:

„Discurs” – Scurte știri și povestiri despre ce s-a petrecut din toamna trecută până în timpul nostru de 4 luni… Tipărit la Nürnberg cu aprobare, 1598.

„Atunci când principele transilvan a ajuns cu trupele în fața Lipovei au cucerit cetatea Nădlac din apropiere și au murit mulți turci care erau în cetatea respectivă și care se apăraseră. După aceea s-au ocupat de Cenad, care cu ani în urmă a fost un minunat centru episcopal; principele a ocupat-o și a lăsat aici provizii și muniții. După cucerirea cetății amintite, au pornit în fața Timișoarei. Au tras și au asediat-o. Domnul cancelar și Gáspár Kornis – cu câteva zile înainte de sosirea lui Albert Király de la Oradea – au asediat cu trupele lor cetatea Timișoara; despre faptul că mai mulți bărbați și femei nobile din Timișoara s-au dus în tabăra creștină și i-au rugat să cucerească cât mai repede cetatea… . În timp ce Timișoara a fost asediată și se trăgea cu tunurile, Armat (Ahmat/Ahmed) pașa l-a chemat pe fiul surorii hanului tătăresc despre care s-a mai povestit, iar serdarul Ungariei i-a cerut. Drept care cere ajutor căci fără ajutorul lui îi era imposibil să țină cetatea. Serdarul a ordonat pașei din Anatolia să trimită ajutoare. El însă nu putea să îndrăznească să-l atace pe principele transilvan și nici nu a vrut, dar după ce acesta a cucerit cele două mari castele din Joskerek (Becicherecul Mare) și Martona susnumit cancelar cu două mii de pedeștri și două mii de călăreți a pornit spre Joskerek, l-a cucerit, a omorât tot ce i s-a opus – așa cum îi scrie cancelarul domnului Bochkay. Mai departe el a amintit faptul că la Timișoara s-au pus în poziție trei tunuri mari și că cel de-al patrulea bastion este încercuit și turcii au încercat o ieșire puternică prin spatele transilvănenilor dar aproape toți au fost măcelăriți. De asemenea sunt neînțelegeri în cetate: unii sunt pentru predare, alții nu. O serie de tătari au sosit dar au fost respinși iar pe 25 octombrie 400 de haiduci au trecut Tisa dincolo de Cenad și au atacat castelul Martona, i-au ucis pe toți cei din interior, au prins doi begi, pe unul l-au decapitat și au luat tot din castel, aflând acolo lucruri minunate, apoi i-au dat foc. Au adus un beg, oștean cu experiență, în fața taberei din Timișoara. Pe 29 octombrie principele transilvan l-a trimis pe domnul Pancrațiu Segnyei la secui la Brașov, apoi la Mihai, voievodul Valachiei, ca să vină cu 15.000 oameni – pedestrași și călăreți – iar pe cei 3.000 trabanți să-i trimită la Dunăre, iar cu cei 6.000 secui să cu cucerească cât mai repede Timișoara… . Între timp această cetate a fost asediată tot mai mult de principe și nu le-a venit nici un ajutor (turcilor). Câțiva turci – vreo 5.000 de grăniceri – au vrut să-i sperie în 4 noiembrie, dar principele i-a așteptat la râul peste care trebuiau să treacă cu 10.000 oameni. Conducătorul turcilor, Harman pașa, era experimentat, iar când turcii au vrut să treacă, transilvănenii i-au atacat atât de serios, încât cea mai mare parte a lor a rămas în apă și ne mai ajungând în fața Timișoarei, iar restul au fugit și Harman Pașa care a fugit în munți și a fost urmărit câteva mile spre a fi prins. Fiindcă acum le revenise totul, transilvănenii au început cu mare atenție și sârguință să asedieze mai serios cetatea, să o încercuiască mai strâns; s-au adus 10 sau 12 tunuri mari din Alba Iulia, după care cancelarul a dat ordin ca pe 12 noiembrie să se atace și au atacat patru ore fără pagube pentru ei. De această dată turcii au făcut o ieșire puternică, de care principele aflase deja, drept care ei au fost întâmpinați cu o ploaie de foc, fiind nevoiți să se retragă cu mari pierderi. La această ieșire au fost prinși 5 turci nobili care au spus că nu mai este posibilă să fie ținută Timișoara dacă nu îi vine ajutor și au mai spus de asemenea că sunt mari neînțelegeri între locuitorii Timișoarei, mulți vrând să predea cetatea iar alții nu sunt de acord. De aceea transilvănenii au sperat să cucerească cât mai repede cetatea. În 14 noiembrie principele a ordonat să vină mai multe tunuri din Alba Iulia și să se facă totul și să atace cetatea și cu mai mult entuziasm. Turcii retrași de la Vac, în jur de 6.000, s-au adunat între Hatvan și Szolnok, pentru a despresura Timișoara, lucru aflat de ai noștri și drept urmare cancelarul a trimis în întâmpinarea lor, din tabăra de la Timișoara, două mii de călăreți și două mii de pedestrași, fără cei patru mii de trabanți, cu ordinul să-i macine; Timișoara rămânea în continuare asediată. (Turcii atacă spre Oradea și Albert Kiralyi, aflat la Timișoara, se întoarce acolo)…dar înainte, fiindcă nu le plăcea să plece din fața Timișoarei, au mai atacat-o o dată serios pe 25 noiembrie de dimineața până seara iar cetatea a fost atât de distrusă de trageri încât cel ce ar fi văzut-o altădată nu ar mai fi recunoscut-o. Dar turcii, cu ajutorul lemnului și a pământului, au opus o dârză rezistență iar ai noștri – și datorită timpului nefavorabil – s-au hotărât să renunțe și să alerge în ajutorul Orăzii.”

Așa cum reiese din cele trei prezentări ale asediului Timișoarei de la finele secolului al XVI-lea rezultă faptul că cetatea Timișoarei era încă una extrem de importantă și de rezistentă. Într-adevăr, dacă ea ar fi fost cucerită de trupele imperiale atunci, soarta întregului Banat s-ar fi schimbat, în sensul că turcii ar fi fost evacuați de pe aceste teritorii, iar Banatul ar fi redevenit acea zonă de graniță importantă din punct de vedere geo-politic și strategic pentru creștini.

Dar, acest lucru nu a fost posibil decât un veac mai târziu, în anul de grație 1716, când trupele imperiale conduse de prințul Eugeniu de Savoia au reușit eliberarea Timișoarei, acesta fiind primul pas în vederea eliberării întregului Banat din mâinile musulmanilor.