BANATUL – DENUMIRE ȘI CADRUL GEOGRAFIC Considerăm necesar, încă de la început, să prezentăm evoluția acestui teritoriu istoric al României, și cum a… [310302]

Licență

BANATUL – DENUMIRE ȘI CADRUL GEOGRAFIC Considerăm necesar, încă de la început, să prezentăm evoluția acestui teritoriu istoric al României, și cum a… [310302]

Byadmin ianuarie 1, 2024

CAPITOLUL I

BANATUL – [anonimizat], [anonimizat] a [anonimizat], numele de Banat.

[anonimizat], a avut mai multe denumiri.

În antichitate a fost parte a [anonimizat] a ramurii nordice a acestora – a dacilor, aparținând Daciei. Cucerită de către armata romană în 101 e.n. provincia a fost încorporată în cadrul Daciei Romane. Mai apoi a făcut parte din noua provincie Dacia Superioară. Teritoriul Banatului antic era delimitat de trei râuri: [anonimizat]. Tisa forma o zonă întinsă de mlaștini ([anonimizat]), [anonimizat], iar Mureșul închidea la nord sectorul de sud al graniței de vest al Imperiului Roman.

[anonimizat], secolele X-XI, se cunoaște existența unei țări (terra și chiar regnum) [anonimizat], Ahtum. [anonimizat], și Crișana. [anonimizat]: Gesta Hungarorum a lui Anonymus și de Legenda Sancti Gerardi.

Cronologic, prima denumire este cea de Banat de Severin (Banatus Sewerinensis), [anonimizat]. [anonimizat] a fost clarificată pe deplin nici până în prezent. A reprezentat o creație a regalității arpadiene în tendința de a [anonimizat] a Carpaților – o marcă militară. [anonimizat]-ului. [anonimizat], o zonă montană și piemontană adiacentă cetății Severin și a altor câtorva cetăți din preajmă. [anonimizat] a celui următor. [anonimizat] 1524. [anonimizat], a [anonimizat] a celor opt privilegiate. [anonimizat], va fi deosebit de important în stăvilirea ofensivei otomane. [anonimizat], care le vor conserva autonomia pe o lungă perioadă de timp.

[anonimizat] 1373 …in metis Ungariae circa Sebest et maiorem Wlachium… (în hotarele Ungariei către Sebeș [Caransebeș] și Valahia cea Mare [Țara Românească]). În anul 1453, o hartă italiană are trecută peste regiunea bănățeană denumirea de prinzipio della Valachia. Călugărul și misionarul Ioan de Capistrano numește la 1455 Banatul drept …partis Cismontanis… (părțile de dincoace de munți). [anonimizat], în anul 1476 numește Banatul drept …terra chiamata Themisvar… . [anonimizat] 1536 regiunea cuprinsă între Timiș și Mureș se numește Provincia Timișana. O hartă germană din 1536 [anonimizat]-Olt, Transalpina amplasând și principalele cetăți: Cenad, Semlacul Mare, Vărădia, Orșova. În anul 1551, pentru Habsburgi, Banatul avea denumirea de Tomascherischen Landtschafft.

O altă denumire generică, nu numai pentru Banat cât și pentru regiunile dintre Carpați și Tisa, din Maramureș și până la Dunăre, era cea de Partium. Inițial, aceasta definea la sfârșitul secolului al XV-lea o regiune militară ce avea rol de cordon defensiv antiotoman, aflat sub comanda comiților de Timiș. Treptat toate comitatele aflate în această regiune au moștenit apelativul. Ele au fost constituite moral în acele „părți ungurene” ce figurează și în acte până la 1918. Toate comitatele bănățene figurau în acest Partium, inclusiv cele centrale și estice.

Călătorul italian Giovan Andrea Gromo, căpitan la curtea lui Ioan Sigismund Zápolya în anii 1564-1565, trecând prin Banat, mai precis prin părțile sale răsăritene, numește această parte Valachia Citeriore adică „Valahia de dincoace de munți” sau „Valahia de dincoace (Banatul de Severin)”. Un alt italian, Campani G. P., tot în secolul al XVI-lea afirma faptul că „Oradea este în Partium, Lugojul și Caransebeșul sunt în Valahia”.

În secolul al XVII-lea, doi frați Reiner și Iosua Ottens, cartografi, numesc zona Bannat de Temeswar. În secolul al XVIII-lea Ignatz Müller utilizează denumirea de Banatus Temesiensis, și tot în acest secol prințul Eugeniu de Savoya utilizează numele de Bannat de Temesuar, iar Francesco Griselini numește teritoriul Bannatus Temesiensis și Temeswarer Banats.

Banatul este numit uneori în Evul Mediu, Valachia Cisalpina (adică „Țara Românească/Valahia de dincoace de munți”), iar într-o serie de documente latine, din preajma anului 1500, referitoare la Banat, sunt pomenite judecăți făcute nu după „dreptul românesc” (ius valachicum), ca de obicei, ci după „dreptul Țării Românești” (ius Volachie). Cu alte cuvinte, Banatul, fiind o Țară Românească pentru locuitorii lui, era o Valahie pentru cei dinafara lui, pentru neromâni. Evident, este logic să se presupună că românii nu le ziceau acestor țări ale lor Vlahii – din moment ce ei nu utilizau denumirea de vlah –, ci în alt fel, cu un termen derivat din rumân/român.

Celor opt districte românești mai importante din Banat le fuseseră confirmate vechile libertăți încă din 1457, sub forma unui privilegiu ce limita imixtiunile organelor politico-administrative oficiale (inclusiv ale regelui), sporind impresia de țară românească pe care o aveau locuitorii. Folosirea termenului de Volachia în Banat, pentru a denomina acel ținut, confirmă intuiția lui Nicolae Iorga, conform căreia „Țara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulți l-au uitat și unii nu l-au înțeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficește de români”. Din acest punct de vedere, și teritoriile locuite de români, dar ajunse sub putere politică străină, au rămas pentru români tot țări românești, mai ales acolo unde nucleele vechilor formațiuni politice au fost puternice și nu au putut fi dislocate complet.

Considerăm că un rol important în răspândirea utilizării numelui de Banat, începând cu secolul al XVI-lea, l-a avut formațiunea politico-administrativă constituită în jurul anilor 1526-1536, „Banatul de Lugoj-Caransebeș” cu capitala la Caransebeș. Formațiunea avea un important rol militar. În urma cuceririi Timișoarei în 1552, otomanii devastează această zonă, dar nu o ocupă, datorită intervenției domnului muntean, Mircea Ciobanul, care convinge Poarta Otomană asupra câștigului avut prin menținerea acestei zone libere. În perioada 1552-1658, acest Banat de Lugoj-Caransebeș a reprezentat o forță militară excepțională, în cadrul principatului Transilvaniei. În 1658, ultimul ban al Lugojului și Caransebeșului, Acațiu Barcsay, cedează teritoriul otomanilor în vederea încorporării lui în cadrul eyaletului de Timișoara, unde rămâne timp de 30 de ani, iar apoi intră în posesia casei de Habsburg.

Teritoriul acestui Banat era alcătuit din fostele districte Caran, Sebeș, Lugoj, Mehadia, iar în anumite perioade și Almăj, Făget, Marginea, Bujor, Susani, etc. Astfel, formațiunea se întindea de la Mureș până la valea Cernei și de la Carpați până spre Bocșa și Oravița, ocupând culoarul Timiș-Cerna, cu munții din jur, depresiunea Caransebeș, valea Bistrei și valea superioară a Pogănișului.

Cel care utilizează pentru prima data numele Banat, într-o transcriere, este Luigi Ferdinando Marsigli. Acesta consemnează în ciornele tratatului de pace de la Karlowitz din 26 ianuarie 1699, și chiar în textul final, numele de Banatus Temesvariensis (Banatul Timișoarei), modificat mai apoi în Banatus Temesinsis (Banatul Timișean).

Prin contracție, s-a ajuns la varianta simplificată Banat, aceasta conservând amintirea rolului strategic și militar al zonei pe întregul parcurs al evului mediu, rol asumat de populația românească majoritară aici și constituită în propriile-i forme politico-administrative, districtele.

Astfel, regiunea delimitată de râul Mureș la nord, Tisa la vest, Dunăre la sud și Munții Carpați la est, este cunoscută sub numele de Banat. Diferența dintre perioada medievală și prezent este aceea că, dacă în secolele XI-XVI Banatul, în totalitatea sa, aparținea regatului ungar, reprezentând zona de graniță a acestuia, în prezent teritoriul Banatului este divizat în trei părți. În urma tratatelor de pace de la Versailles din 1919-1920, această regiune a fost împărțită, având la bază principiul naționalităților, între trei țări. România a obținut 2/3 din suprafață (66,5%), adică 18.966 km2, Regatul Sârbo-Croato-Sloven (mai târziu Iugoslavia, iar în prezent Serbia) a obținut 1/3 din suprafață (32,5%), adică 9.276 km2, iar Ungaria a obținut 1%, adică 284 km2. Din suma acestor cifre se poate astfel vedea suprafața totală a provinciei geografice Banat, care este de 28.526 km2.

Aici se regăsesc toate formele de relief, iar ca un fapt divers, acestea ocupă fiecare aproximativ 1/3 din suprafață. Totodată, se remarcă dispunerea munte-deal-câmpie, de la est spre vest, într-o coborâre lentă a formelor de relief și a apelor, dar și a climei, a florei și faunei, precum și a solurilor.

Una dintre cele mai complexe descrieri ale Banatului medieval este realizată de umanistul Nicolaus Olachus în lucrarea sa Hungaria, în capitolul al XVII-lea, realizată în secolul al XVI-lea. O altă lucrare de referință în istoriografia bănățeană o reprezintă volumul Încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei scrisă de Francesco Griselini, în secolul al XVIII-lea, la două secole după cea lui Nicolaus Olachus. O descriere a Banatului a mai fost realizată și de istoricul maghiar, Pesty Frigyes în lucrările sale care tratează zona în discuție.

Descrierile regiunii surprind în detaliu relieful și repartizarea sa, fauna, flora și bogățiile aflate aici.

În ceea ce privește dealurile Banatului acestea se desfășoară de la malul Mureșului la nord și până la valea Nerei în sud. Altitudinea se menține între 200 și 300 metri. Valori mai mici se găsesc în depresiunile Făgetului, Brebului și Carașului, iar altitudini ce depășesc 300 metri se găsesc în dealurile Lipovei, Lugojului și Buziașului. Apar și înălțimi mai mari de 400 metri datorate apariției șisturilor cristaline și a rocilor eruptive, acestea aflându-se în dealurile Bulzei (dealul Cirodan = 459 m), Lugojului (Măgura Surducului = 496 m) și Oraviței (Tâlva Mică = 430 m).

Dealurile sunt străbătute de râuri ce înaintează adânc în cuprinsul lor. La contactul dintre deal și munte apar mici depresiuni de contact, iar văile își micșorează profilul longitudinal și se lărgesc dintr-o dată. Cea mai importantă vale, este cea a Timișului, care pătrunde până spre Caransebeș. Timișul desparte în două regiunea deluroasă locală. La nord-vest și nord se află Dealurile Lugojului și Lăpugiului, Depresiunea Făgetului și Dealurile Lipovei. La sud-vest sunt Dealurile Pogănișului, Dognecei și Oraviței precum și depresiunea Carașului.

Solurile dominante în regiunea deluroasă sunt cele brune luvice și luvisolurile albice. În văi și depresiuni predomină solurile aluvionare. Aici se găsesc păduri de cer, gârniță și gorun, iar cele mai mari suprafețe de pe dealuri sunt ocupate de pajiști colinare secundare și terenuri agricole.

Poziționarea acestor dealuri între munți și câmpie a favorizat apariția aici a numeroase districte românești bănățene. Aproximativ ¾ din suprafața lor totală a constituit teritoriul mai multor zeci de districte.

Cât despre Câmpia Banatului, trebuie spus că aceasta face parte din marea Câmpie Panonică. În același timp câmpia Banatului este împărțită între România și Serbia. O parte mai mică este în România și cea mai mare parte în Serbia. Cu excepția Măgurii Vârșețului, restul Banatului sârbesc este o câmpie, în cea mai mare parte joasă, cu mici porțiuni de câmpie înaltă.

În ansamblul ei, câmpia bănățeană este poziționată între dealuri și râul Tisa la vest și fluviul Dunăre la sud. Aceasta se desfășoară de la nord spre sud pe o lățime de peste 100 km. Relieful câmpiei apare dispus în trei trepte: câmpia înaltă, câmpia intermediară și câmpia joasă. Din prima categorie fac parte câmpiile Vingăi, Buziașului, Gătăii și Fizeșului cu altitudini cuprinse între 140-200 m, brăzdate de mai multe râuri ce le fragmentează. Câmpia intermediară se menține la valori de 100-130 m și se pot individualiza atât câmpii de glacis: Hodoni, Duboz, Tormac, Jamu Mare, cât și câmpii tabulare pe bază de loess: Aradului și Sânnicolaul Mare. Treapta cea mai joasă ocupă cele mai mari suprafețe și este legată de activitatea rețelei hidrografice de dinainte de lucrările de îndiguiri. Solurile reprezintă o foarte mare varietate, predominând terenurile arabile și pajiștile puternic modificate.

Despre apele prezente pe teritoriul Banatului, trebuie menționat că acestea sunt prezente în formele cunoscute de râuri, lacuri și ape subterane. Apa a reprezentat o condiție decisivă pentru prezența omului și locuirea sa într-o anumită zonă.

Râurile reprezintă principala structură hidrografică și sunt îndeobște cunoscute. De-a lungul acestora s-au așezat oamenii la începutul dezvoltării societății omenești. Împreună cu terasele, văile, depresiunile, culoarele adiacente au constituit locuri favorabile locuirii umane. Râurile care reprezintă granița naturală a Banatului și delimitează regiunea de restul teritoriilor sunt Mureșul la nord, Tisa la vest și Dunărea la sud. Cel mai important râu este Timișul cu un bazin hidrografic de 5.797 km2. Îl urmează Bega cu 2.391 km2. Bega și Aranca se varsă în Tisa, iar Timișul cu ai săi afluenți Pogăniș, Bârzava, Carașul și Nera se varsă în Dunăre. Toate râurile au pante foarte mici cu multe meandrări, divagări și despletiri.

Lacurile existente în Banat sunt destul de puțin numeroase și de mici dimensiuni. Nu au constituit niciodată o resursă hidrografică principală.

Din punctul de vedere al vegetației, Banatul face parte din mai multe regiuni fitogeografice. Aria cea mai cuprinzătoare este regiunea marocanezo-mediteraneană care cuprinde subregiunea mediteraneană. La rându-i, această subregiune se împarte în trei regiuni: regiunea dacică, provincia daco-ilirică și provincia panono-ilirică. Subprovincia banato-getică este o parte a provinciei dacice și cuprinde mai multe districte: districtul Munților Poiana Ruscă, are ca elemente caracteristice pădurile de fag balcanic cu elemente dacice; districtul Munților Banatului, are numeroase relicve terțiare, specii rare și endemice, precum și tufărișuri de tip submediteranean.

Provincia daco-ilirică este specifică vestului României și se caracterizează prin păduri de cer și gârniță, cu pajiști. Din această provincie fac parte și districtele fitogeografice ale Dealurilor Banatului și Culoarul Mureșului, având drept specific alternanța de fitocenoze și diverși hibrizi de stejari.

Provincia panono-ilirică are drept district și Câmpia Banatului, care se caracterizează prin pâlcuri de păduri și multe specii sudice.

Precum vegetația, și fauna este împărțită în mai multe provincii: dacică, moesică și panonică. Banatul, prin treptele sale de relief, se încadrează parțial în fiecare dintre acestea. Astfel, părți din estul Banatului au o faună de tip dacic, adică central-european cu elemente locale. Fauna specifică provinciei panonice ocupă câmpia vestică. Este vorba despre faună central europeană cu elemente pontice: mamifere, batracieni, lepidoptere și chilopode. Provincia moesică are o faună central-europeană infiltrată cu elemente submediteraneene și mediteraneene. Este prezentă și în Banat în partea sud-estică.

Micile corecturi în privința unor realități geografice medievale au fost făcute la fiecare domeniu în parte. Intervenția omului a modelat parțial cadrul geografic. Semnele exterioare constau în restrângerea zonei pădurilor la deal și câmpie, creșterea spectaculoasă a suprafeței terenurilor arabile, tehnicile agricole noi, îndiguiri, desecări și irigații.

Considerăm că prin intermediul paginilor anterioare am reușit o sumară prezentare geografică a Banatului, aceasta fiind valabilă și pentru perioada medievală. Totodată considerăm că am clarificat și problematica denumirii acestei regiuni istorice.

Se impunea realizarea unui capitol introductiv privind amplasarea geografică a Banatului, cât și a faunei și florei, prin prisma importanței teritoriului pentru marile forțe aflate în vecinătate. Formele de relief au reprezentat granițe naturale care au încetinit avansarea și cucerirea Banatului de către maghiari (dinspre vest spre est), iar mai apoi au reprezentat bazele creări sistemului defensiv anti-otoman.

În același timp subliniem importanța bogățiilor solului – în special a pădurilor – pentru cantitatea mare de lemn necesară efortului de război, dar și a subsolului prin importantele zăcăminte de minereu. Poziționarea geografică a Banatului, cât și resursele naturale, au reprezentat mereu un atu, fapt ce au stârnit interesul puterilor europene: regatul Ungar, Monarhia Habsburgică și Imperiul Otoman.

CAPITOLUL II

CÂTEVA OBSERVAȚII PRIVIND ORGANIZAREA

ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ A BANATULUI MEDIEVAL

În a doua parte a secolului al III-lea, datorită presiunii popoarelor migratoare, împăratul Aurelian decide retragerea armatei și administrației la sud de Dunăre. Astfel, fosta provincie imperială Dacia rămâne fără protecție fiind vulnerabilă în fața atacurilor migratorilor. Acestea, precum și distrugerea orașelor romane au făcut ca populația daco-romană să se reorganizeze. Locuitorii au avut diverse relații cu migratorii, în funcție de modul în care s-a realizat pătrunderea acestora, fiind fie tensionate (conflicte armate), fie de înțelegere (schimb de produse).

Pe parcursul secolelor III-XIII, locuitorii de pe actualul teritoriu al României, și în special din zona cuprinsă între Tisa, la vest, Mureș, la nord, Dunăre, la sud și Carpați în vest, s-au organizat în sate și în formațiuni statale timpurii, ca în final să asistăm la nașterea statelor medievale românești (sec. X-XIII).

În Banat sunt amintite voievodatele lui Glad și Ahtum. Conform notarului lui Béla și cercetărilor istorice, ducele Glad stăpânea teritoriul Banatului de mai târziu, adică o zonă cuprinsă între Mureș, Tisa, Dunăre și Carpați sau, cum spune chiar textul cronicii, Glad „își avea domnia de la râul Mureș până la cetatea Horom”. Din lucrarea notarului anonim Gesta Hungarorum aflăm de existența în prima parte a sec. X a ducelui Glad, care s-a opus năvălitorilor maghiari pe râul Timiș în locul numit Vadum Arenarum (Vadul nisipurilor). Aici armata sa formată din bulgari, cumani și români a fost învinsă, Glad acceptând suzeranitatea maghiarilor. Este posibil ca ducatul să fi fost obligat să dea periodic atacatorilor un tribut și să permită liberă trecere călăreților unguri spre zona balcanică, dar de o cucerire efectivă a Banatului nu poate fi vorba. Cert este că în preajma anului 1000, un urmaș al lui Glad, anume ducele Ahtum (Ohtum), ducea o politică fermă de independență și era adversar al regelui Ștefan I al Ungariei.

Structura etnică a Banatului în acea vreme o conturează, indirect și aproximativ, Anonymus, când spune că oastea lui Glad era formată din „cumani, bulgari și blaci”. Prin Cumani se înțelege de asemenea și pecenegi cât și avari târzii. Populația maghiară s-a fixat greu și târziu în Banat, și mai ales în târguri și orașe.

Prin urmare putem conchide că la momentul năvălirii ungurilor în Pannonia, pe teritoriul Banatului funcționa un stat incipient, locuit de români, bulgari (slavi) și unele rămășițe ale populaților turcice migratoare, stat condus de ducele Glad. Zona era puternic populată și apărată natural. În cuprinsul ducatului sunt menționate o serie de fortificații, cum ar fi Keve (Cuvin) și Horom (Palanca?) – pe teritoriul de astăzi al Serbiei, în Banatul sârbesc – Urscia (probabil Orșova) și cetatea de la Vadul Nisipurilor. Deci, la cumpăna secolelor IX-X existau în ducatul bănățean o serie de realități specifice unei societăți feudale timpurii, iar nucleul de rezistență al ducatului pare să fi fost în sudul sau în sud-estul zonei (Keve, Urscia). Pe plan extern, sub aspect politico-militar, și poate, confesional, sunt atestate legături ale ducatului cu lumea sudică, bizantino-slavă, în speță cu Primul Țarat Bulgar.

După cum s-a menționat, nici atacatorii Banatului de la începutul secolului X nu au putut, și nici nu au intenționat, să cucerească ducatul lui Glad. De altminteri, Cronica Notarului Anonim nu menționează prinderea sau moartea lui Glad și nici așezarea unui alt conducător în fruntea țării. Cea mai bună dovadă că integrarea părților respective în regiunea dominată efectiv de unguri nu avusese loc, sau se produsese firav și temporar, este existența ducatului lui Ahtum în Banat și zonele adiacente, cam la un secol după atestarea ducatului lui Glad.

Ahtum, descendent al lui Glad, este urmașul său, realizând astfel o primă continuitate dinastică în istoria de început a formațiunilor statale românești. Țara lui Ahtum era cu mult mai întinsă decât ducatul înaintașului său Glad, ea cuprinzând și o parte din fostul ducat al lui Menumorut, situată la nord de Mureș, între acest râu și probabil valea celor trei Crișuri reunite. Se poate, cum s-a sugerat, ca și o parte din sud-vestul Transilvaniei (ad partes Transilvanas) să fi aparținut lui Ahtum. Acest stat incipient, cu suprafața de cca. 40.000 km2, se învecina la sud cu Țaratul Bulgar, la apus cu Ungaria, la nord cu teritorii controlate de Ungaria și la est cu formațiunea statală din Transilvania. Prin urmare, acest ducat era departe de a fi cât un comitat.

Sub aspect politic, izvoarele concură în a înfățișa formațiunea lui Ahtum drept un stat incipient, numit când terra, când regnum sau la Anonymus, ducat și patrie. Termenul regnum este dat, de obicei, în evul mediu, statelor constituite, cu organizare social-politică, militară, economică, religioasă și culturală temeinică și cu o existență de sine stătătoare. Conducătorul acestui stat apare și în Legenda maior și la Mahmud Terdzüman drept „principe” cu o putere mare sau la Anonymus ca un dinast care moștenise ducatul de la rudele sale, anume urmașii lui Glad. Prin urmare, în ducatul bănățean, pentru perioada 900-1000, este atestată o dinastie. Nobilimea datora sprijin și supunere „principelui” sau „ducelui”. Acesta dispunea de un aparat administrativ-fiscal, care asigura paza și vămuirea, purtând grija veniturilor conducătorului.

Creștinarea în masă a ungurilor, după exemplul ducelui lor Vajk, a mărit forța statului ungar, transformat în regat. Vajk-Ștefan (997-1038) a urmat o politică de uniformizare a structurilor din interior, de lichidare a vechilor autonomii tribale și de cucerire a unor teritorii din vecinătate, inclusiv a Crișanei de deal și de munte, a Banatului și Transilvaniei. Astfel Ahtum se vede nevoit să țină piept pretențiilor regelui maghiar de a folosi râul Mureș pentru transportul sării din munții Apuseni spre Regatul Maghiar. Pe fondul acestor tensiuni în anul 1028 are loc un conflict armat între armata maghiară și cea a lui Ahtum, în urma căruia ducele a fost învins. Locul său este preluat de Chanadinus, tot un urmaș de-al lui Glad. Familia Chanadinus va deține diverse funcții vreme de câteva generații, apoi se va contopi cu nobilimea zonei.

După înfrângerea lui Ahtum (probabil în 1028) și întemeierea episcopiei de rit latin (1030) la Cenad, începe instaurarea controlului ungar asupra Banatului. O acțiune de cucerire armată și instituțională, întreruptă o vreme în urma crizei regatului din secolul XI, reluată ulterior cu intermitențe și încheiată, în linii mari, în secolul XIII. Vechilor structuri medievale românești, de influență romano-bizantină și bizantino-slavă, li se suprapun elemente ale evului-mediu apusean, vizibile mai ales la nivelul elitelor, administrației și al bisericii. Treptat, se organizează comitatele (Timiș, Cenad, Cuvin, Caraș, Zarand, etc.) și Banatul de Severin, în cadrul cărora, sub forma districtelor, autoritățile regatului sunt silite să recunoască vechi formațiuni locale românești, alcătuite din cnezate și voievodate. Aceste districte, circa 35 cunoscute în evul mediu, au conservat cadrele de viață tradițională, au limitat imixtiunile străine, au impus, pentru cel puțin opt dintre ele, codificarea vechilor libertăți sub formă de privilegii, au păstrat ideea de „țară românească”, într-un cuvânt, au perpetuat în timp specificul civilizației românești, cristalizate în a doua jumătate a mileniului I.

Tot în același timp este amintit urbs Morisena (Cenadul de azi), oraș și cetate, capitala voievodatului lui Ahtum, unde funcționa mănăstirea călugărilor basiliți, închinată Sf. Ioan Botezătorul.

Un rol important în buna organizare statală l-au avut instituțiile medievale. Acestea cuprindeau conducerea supremă a țării, consiliul regal și dregătorii, adunarea țării, biserica, justiția și armata. În Banat aceste instituții au fost influențate de tradiția occidentală. Cei care au creat și susținut aceste instituții erau reprezentanții elitei nobilimii maghiare.

Regalitatea maghiară a introdus în teritoriile nou cucerite, Transilvania și Banat, instituția comitatelor. Mai întâi acestea au fost comitate regale, dar pe măsură ce puterea nobilimii a crescut acestea au devenit comitate nobiliare.

Anterior comitatelor au fost țările, cnezatele și voievodatele. Aceste formațiuni românești medievale au fost numite districtus de noua stăpânire. Numele generic, de proveniență latină, a fost introdus de autorități cu scopul unei anumite uniformizări și de a defini unitățile teritoriale necunoscute lor. Districtele se conduceau după obiceiurile vechi, nescrise, pe care le apărau cu înverșunare în fața tendințelor de impunere a formelor de organizare apusene.

După cucerire i-a naștere și formațiunea numită Banatul de Severin. Aceste forme de organizare administrativ-teritorială vor exista în paralel cu comitatele medievale Cenad, Timiș, Arad, Torontal, Caraș, Cuvin și Horom.

II. 1. Cnezii bănățeni – rol, obligații, nemulțumiri

Termenul slav kneaz derivă din goticul kuni, care corespunde etimologic grecescului genos și latinescului gens, din care se trage cuvântul kuning, könig (rege) a cărui semnificație la început era de șef de gintă, deci mult deosebită de înțelesul modern al cuvântului König – rege. La origini, kuni și kuning a însemnat căpetenie de gintă și cu această accepțiune a intrat și în slava comună, kneaz-ul fiind un șef peste o comunitate de oameni liberi de aceeași proveniență sau înrudire. Vom utiliza forma cnez, cnezi și nu cneaz, cneji, deoarece este forma care desemnează instituția: cnezat.

În Transilvania, problema cnezială, dobândește noi particularități datorită suprapunerii unei organizări de stat străine peste formațiunile politice românești și a unei structuri economico-sociale de model apusean peste realitățile analoage sau pe cale de feudalizare în forme proprii, locale. O altă particularitate provine din numărul cu mult mai mare de documente emise și păstrate, referitoare la cnezii din Transilvania decât cele privindu-i pe cnezii de la sud și răsărit de Carpați. Cnezimea din Transilvania, ca structură socială românească, se află într-un proces de disoluție, de destrămare, după organizarea statornică a statului, deși amintirea ei, în forme involuate, se păstrează mult mai multă vreme, până în epoca modernă, iar în graiul bănățean până astăzi (chinez). Stăpânirea străină a reușit, până în veacul al XIV-lea, să frângă unitatea cnezimii ca statut social-economic și juridic. Deoarece această cucerire străină s-a făcut treptat, sub aspect temporal (secolele XI-XIII) și diferențiat din punct de vedere geografic (unele teritorii au fost cucerite și stăpânite mai de timpuriu și mai direct, altele mai târziu și mai firav), și situația cnezilor a ajuns neuniformă și neunitară. În regiunile în care infiltrația elementelor alogene s-a produs târziu și cu intensitate mică – Maramureș, Hunedoara – Hațeg, Banat, Făgăraș, zone din Munții Apuseni – cnezimea și instituțiile sale s-au perpetuat cu anumite servituți față de stat, sub forma unei clase de stăpâni ereditari ai satelor. Dimpotrivă, în zonele de câmpie din Crișana și Banat sau din centrul Transilvaniei, unde influența și penetrația străină au început mai de timpuriu (secolele X-XI), cei mai mulți cnezi apar în secolele XIV-XV și mai târziu ca simpli villici, primari ai satelor, ca supuși ai noilor stăpâni. În aceste regiuni deschise, de câmpie și de podiș se constată existența celor mai multe domenii feudale maghiare, laice și eclesiastice, de origine donativă. Aceste domenii cuprindeau numeroase sate românești, ai căror primari (villici) erau numiți tot cnezi.

În Făgăraș sau Maramureș, unde penetrația feudală străină a fost aproape nulă până în veacul XIV, în Hațeg, unde a fost cu totul nesemnificativă sau în Banat, unde a fost marginală, sunt concentrați mai toți cnezii stăpâni de pământuri și de supuși, ctitori ai monumentelor de cult ortodoxe, deținători ai curților și cetăților de piatră și recunoscuți în cea mai mare parte în cnezatele lor ca nobili; în câmpia Crișanei și centrul Transilvaniei, în zonele unde au fost așezate și colonizate populații străine, adică acolo unde cucerirea străină s-a făcut de timpuriu direct, la teritoriu, nu apar, în general, cnezi liberi (regali) sau cnezi-nobili, ci doar cnezi asimilați cu supușii.

În ceea ce privește statutul cnezilor în timpul cuceririi maghiare sub regii Arpadieni, dacă admitem că acei cnezi din zonele de câmpie, deschise (unde cucerirea a fost mai timpurie și stăpânirea străină mai apăsătoare) sunt cnezi originari, netransformați sub influența noilor împrejurări, iar ceilalți sunt ridicați la feudalitate exclusiv prin intermediul regatului maghiar, atunci comunitatea sătească, nu a cunoscut diferențieri sensibile până în veacul XIV în Transilvania și, în consecință, relațiile feudale au fost implantate aici în urma cuceririi. Dacă dimpotrivă vedem în elementele cneziale din Maramureș, Banat, Hațeg etc. o feudalitate românească specifică, incipientă și prestatală, cum lasă să se înțeleagă cele mai multe documente, adică o feudalitate românească desprinsă din cadrul comunităților sătești, printr-un proces propriu și intern de evoluție a societății românești, iar pe cnezii de pe domeniile feudale (deveniți intermediari între oamenii lor și noii stăpâni) îi privim ca decăzuți din statutul lor de preeminență social-economică, adică obligați la involuție, atunci se poate surprinde clar impactul feudalismului local românesc, aflat pe cale de a da naștere statului sau statelor, cu feudalismul de model apusean, pe care încerca să-l impună regatul maghiar. Dacă în secolele XII-XIV cnezii transilvăneni mai erau primi inter pares, dacă rămăseseră doar membri mai de vază ai comunității sătești, dacă mai erau aleși și dacă admitem că titlul lor incuba doar o funcție administrativă, atunci germenii inegalității economice, juridice, culturale din societatea feudală românească ar însemna să nu aibă corespondent social, ceea ce ne duce cu gândul la o situație absolut ilogică. Împotriva unei asemenea interpretări se ridică nu numai argumentele logice, ci și mărturiile documentare. Procesul de feudalizare a societății românești, cu o vechime anterioară consemnării etapelor sale în izvoarele scrise, așa cum este el reflectat în documente, n-a putut fi determinat de modelul apusean, deoarece acest model are cele mai slabe ecouri tocmai în regiunile cu cea mai viguroasă și cea mai puternică cnezime. Or, în aceste regiuni, primele mărturii scrise vorbesc despre cnezi care stăpânesc din vechime cnezatele, adică proprietățile lor ereditare, pe care le pot înstrăina, împărți, zălogi etc. În aceste cnezate apar supuși numiți iobagiones, populi sau altfel, care prestează servicii pentru cnez, îi datorează cote patrimoniale din roadele muncii lor și îi duc daruri.

Desigur, cnezul nu este un nobil, deși la 1366, regele Ludovic I îl asimilează (în sensul valorii mărturiei la judecată), pe cel recunoscut în cnezatul său prin diplomă regală cu nobilul adevărat al regatului, dar este un feudal în formare, care stăpânește sate ori părți de sate, și pentru care muncesc supușii săi. Recunoașterea cnezului ca stăpân în cnezatul său nu reprezintă la început o schimbare de fond, ci transformarea unui feudal tradițional, fără document scris, într-un feudal semi-oficializat (când confirmarea se face cu drept cnezial) sau deplin oficializat (când confirmarea implica înnobilarea). În general, sub aspect economic, cnezii nu au fost mari proprietari, stăpânind de la părți de sate până la câteva sate, mai frecvent unul-două sate, adică acea unitate economico-socială și juridică care alcătuia un cnezat. Cu timpul, situația lor s-a diferențiat și mai mult. În urma credincioaselor servicii, mai ales militare, unii au fost de-a dreptul înnobilați, întărindu-li-se cnezatele lor, iar alții au fost confirmați doar ca stăpâni cu dreptul cnezial. În fine, un alt grup a continuat să-și stăpânească un timp cnezatele fără să dețină un document scris, până în clipa când a apărut titularul unui asemenea act (în cele mai multe cazuri chiar ei înșiși, cnezii obțineau un astfel de act). Cei care puteau avea această soartă (de cnezi ce stăpâneau în virtutea unei stări de fapt, de cnezi recunoscuți sau de cnezi-nobili) erau situați în regiunile mai ferite, adică în zone socotite domenii regale sau ale cetăților regale. Cnezii peste care s-a suprapus un stăpân feudal de model apusean, mai ales dacă era vorba de unul laic, nu puteau urma decât calea decadenței, ajungând primari ai satelor (villici), iar alții, dacă erau mai mulți într-un sat, simpli iobagi.

Începând cu secolul XIV, cnezii, cei mai mulți dintre ei fără să posede document de confirmare pentru cnezatele lor, s-au grăbit, iar cei mai mulți au reușit să-și „legalizeze” situația de proprietari, spre a nu se vedea asimilați cu primarii satelor. De aceea vor și apare în actul scris, cu precădere, după această perioadă de cumpănă. Ceilalți cnezi, care aveau deja deasupra lor un nou stăpân feudal privilegiat, din regiunile unde această suprapunere se petrecuse anterior, nu și-au mai putut, decât în cazuri cu totul excepționale, modifica statutul de supuși. Ei și-au mai păstrat mult timp un anumit prestigiu și o anumită autoritate în satele lor, ca și voievozii, conservându-se și împărțirea în cnezate și voievodate a marilor domenii feudale, dar au devenit adesea oameni ai noului lor stăpân, rolul îndeplinit de ei semănând tot mai mult cu o funcție subalternă. Prin aceasta, dubla natură a cnezului și a cnezatului, care implică deopotrivă atribuții administrativ-judecătorești și proprietatea asupra pământului (dominium) se frânge și dispare calitatea esențială de stăpân.

Mai târziu în secolele XVI-XVII, mulți dintre aceștia nici nu mai sunt urmași direcți ai vechilor cnezi, stăpâni de odinioară, fiind numiți sau revocați după voia proprietarului satului iobăgesc. În virtutea acestei duble naturi (ce incumba atribuții administrativ-judecătorești și calitatea de proprietar) și în urma despărțirii unui aspect de celălalt (prin înmulțirea cnezilor ce îndeplineau doar o funcție și prin asimilarea celor recunoscuți ca proprietari cu nobilii), există câteva documente în care cnezatul de pe un domeniu regal apare ca și cum ar comporta un honos sau honor, fiind privit și aici doar ca dregătorie (keneziatus seu officiolatus). Este în fond o ficțiune juridică, prin care cnezii liberi de pe domeniile regale, nerecunoscuți ca nobili, își pot administra cnezatele în numele suveranului, beneficiind de venituri și foloase (emolumenta, utilitates) și chiar de uzufructul posesiunii considerate regale. Această împrejurare nu infirmă statutul de stăpân al cnezului pe pământul său, dar îl încadrează în noile rigori ale actului scris, îngrădindu-i relativ forma de exercitare.

Prima mențiune documentară a uni cnez bănățean datează din 11 martie 1319, prilej cu care se înregistra o plângere a cnezului Baciu (Bach kenezius una cum Iwan filio suo) împotriva unui oarecare Paulus dictus Oloz (un italian din anturajul lui Carol Robert de Anjou) care „a mutat și a așezat cu puterea într-un alt loc din același ținut un sat al său numit Ezeriș, zicând că ar fi moșia sa”. Cnezul român a avut câștig de cauză în acest conflict, reușind să-și păstreze satul și să asigure urmașilor săi înnobilarea, așa cum rezultă din mai multe acte ale secolului al XIV-lea.

Cnezul presta serviciul său militar – una din obligațiile și ale nobleței – sub drapelul castelanului său ori a altor dregători regali de care depindea. Ca semn de noblețe lupta călare, îndeplinind o slujbă legată de stăpânirea de pământ. Combinarea slujbei militare de călăreț și a moșiei îl apropie de nobilimea condiționară, supusă condiției îndeplinirii slujbei militare, care în împrejurările luptelor cu turcii îi deschide posibilitatea de a se ridica în rândurile nobilimii. Cnezul aparține unei categorii de slujitori militari, iar cnezatul său, cel puțin în districtele cetăților regale, era o stăpânire condiționată de slujba ostășească la cetate. Cnezul rămânea din tată-n fiu atașat domeniului cetății și împărtășea soarta acestuia în caz de zălogire sau dăruire, ajungând în acest caz în rândul familiarilor beneficiarului scrisorii regale de danie.

Fidelitatea, alături de slujbă, precum pierderea posesiunii pentru necredință sunt încă trăsături feudale. În numele moșiilor lor cnezii aveau dreptul de a lua parte la viața publică, de a participa la adunările sau congregațiile districtuale și multidistrictuale, chiar la cele comitatense, unde judecau și hotărau în diverse probleme alături de nobili. Așa se explică marele număr de documente care surprind în rosturile lor acele universitas nobilium et keneziorum (1456) sau congregatio generalis universitatis nobilium kenezyorumque (1428) din districtele bănățene.

De protejarea cnezilor erau preocupați atât regele, cât și castelanii cetăților sale, fiind interesați în conservarea și sporirea forței lor militare. Dovadă stau și autonomiile largi prezervate districtelor, întărirea lor prin diplome regale, dintre care cea din 1457 este foarte importantă pentru destinul social al cnezilor bănățeni. Poziția acestora în cadrul comunității districtuale, prin funcția lor de seniori și slujitori militari, presupunea o stimă socială particulară. Această stimă și distincție se sprijinea pe un mod de a trăi special, pe o vocație particulară ca oameni de arme și pe dobândirea în exclusivitate a anumitor bunuri ca stăpâni de supuși, fapt care le va permite să se echipeze de cavaleri pentru îndeplinirea serviciului militar sub drapel regal. Costumul lor însoțit de arme, ca veritabile accesorii vestimentare, îndeplinea și o pronunțată funcție socială, de distincție și respect, permițându-le să apară în suita castelanilor, a banilor și vicebanilor de Severin cu prilejurile găzduirilor, a expedițiilor militare sau a îndeplinirii diverselor misiuni la curtea regală sau pe lângă alți suverani.

Dacă în secolul al XV-lea, în perioada lui Sigismund de Luxemburg și a Huniazilor, primesc mult râvnitul atribut de nobiles, din secolul al XVI-lea, odată cu decăderea rosturilor militare, judiciare și fiscale, cnezii își vor pierde importanța și distincția socială, ajungând în rândurile unei țărănimi libere, scutită de sarcinile iobăgești, dar supusă serviciului militar al stăpânului domenial, altfel spus în rândurile categoriei libertinilor cu care de altfel rapoartele comisarilor imperiali de la mijlocul secolului îi și asimilează.

a. Obligații militare

Cnezatului îi erau asociate, pe lângă drepturile de judecată ale stăpânului asupra supușilor și obligațiile militare ale cnezului față de regalitate. Cnezii secolelor XIV-XV, urmași ai românilor din secolul al XIII-lea care aveau aparatul lor de război și participau la campanii, au și atribuții militare. Treptat se impune regula ca cnezii să servească în oastea regelui fiecare cu o „lance” – călăreț greu înarmat, cu lance și flamură, plus suita sa formată din câteva persoane. Rosturile militare pe care le-au îndeplinit cnezii din Banat au fost condiționate atât de statutul lor social, cât și de împrejurările naturale care defineau așezarea geografică a acestui ținut românesc în vecinătatea Bulgariei și, mai apoi, a Imperiului Otoman. În Banat, direcția oricărei campanii era hotărâtă de vadurile de la Dunăre, Tisa și Mureș, vaduri în legătură cu marile drumuri de uscat pe care se puteau strecura oștile dușmane înăuntru și care drumuri duceau de-a lungul cursurilor de apă la pasurile sau „porțile” de trecere prin munți. Drumurile și cu rețeaua de cetăți și turnuri care le străjuiau constituiau un capitol însemnat din organizarea militară a teritoriului Banatului medieval.

Unul din principalele puncte de pătrundere în Banat era pe la cetățile Severin și Orșova prin vecinătatea cărora trecea marele drum ce venea de la Vidin, oraș-cetate și vad peste Dunăre. Aceasta era ruta obișnuită pe care s-au deplasat în numeroase rânduri oștile Ungariei și Bulgariei aflate în repetate conflicte militare până spre finele secolului al XIV-lea. Din acest moment locul oștilor bulgărești a fost luat de cele turcești, stăpâne la sud de Dunăre până târziu în epoca modernă. Cetatea Severinului odată trecută, drumul ducea la cea a Orșovei, cetate amintită ca existând încă la pragul secolelor IX-X sub numele de castrum Urscia și care străjuia cele două drumuri: unul de-a lungul Dunării spre valea Carașului și cetățile dunărene Horom și Cuvin, altul de-a lungul râurilor Cerna și Timiș, peste pasul Domașnea sau Poarta Orientală, spre cetatea Mehadia și Caransebeș. Cel de-al doilea drum permitea oștilor invadatoare să se îndrepte spre Timișoara, Arad și Ungaria, urmând cursul Timișului, sau spre Transilvania, mergând de-a lungul râului Bistra, peste Poarta de Fier a Transilvaniei. Cetatea Severinului, ca și regiunea învecinată, erau de mare interes strategic în lupta antiotomană, motiv pentru care, în 16 octombrie 1424 regele Sigismund de Luxemburg îl însărcinează pe comitele de Timiș, Pippo Spano de Ozora să refacă și să întărească cetatea Severinului și a celor aflate în preajma ei, împreună cu cnezii bănățeni.

Un alt drum de importanță militară pentru Banat și, în general, pentru Ungaria a fost cel care pornea de la vadul Dunării, din apropierea vărsării Moravei sârbești, și se îndrepta spre Timișoara. Oștile turcești, coborând de la Niš pe Morava și renunțând la drumul spre Belgrad, obișnuiau adesea să treacă Dunărea la nord prin vadul Semendriei, de unde înaintau prin câmpie spre Timișoara. Pe acest drum invadatorii trebuiau să treacă de cetățile de la Cuvin, Horom (căpitanul acesteia deținând de regulă și funcția de vicecomite al comitatului Caraș), Vărădia flancată de Iladia, Carașova, turnul Ciacovei și apoi Timișoara.

După cucerirea Belgradului de către turci, un alt drum folosit de aceștia pentru incursiuni în Banat și Transilvania era cel dintre râurile Timiș și Bega, drum ce pornea de la vadul Tytel al Tisei și se continua prin zona mai înaltă dintre cele două râuri bănățene. De la Timișoara acest drum, ca și cel care venea direct de la Semendria, se continua de-a lungul Timișului pe la Lugoj, peste Poarta de Fier, spre Transilvania. Pătrunderea pe valea Bistrei, pentru a ajunge în Transilvania, era străjuită dinspre sud de cetățile Mehadiei, Jdioarei, Sebeșului și donjonul de la Turnu-Ruieni, iar dinspre nord-vest de cetatea Lugojului, de cea de lângă Hodoș.

Banatul constituia, așadar, o regiune de mare interes strategic, iar cetatea Timișoarei o veritabilă cheie a Transilvaniei, a Ungariei și chiar a Europei Centrale. De aici și atenția acordată de regalitatea maghiară acestei regiuni pentru apărarea căreia a fost organizat banatul Severinului încă din primele decenii ale secolului al XIII-lea, iar comitelui de Timiș i s-au acordat prerogative largi.

După extinderea stăpânirii maghiare, românii, în frunte cu cnezii și cu voievozii lor, au fost supuși la obligații militare față de castelanii cetăților regale sau față de seniorul laic și ecleziastic pe domeniul cărora se aflau. Alături de atribuțiile lor administrativ-fiscale și chiar mai mult decât acestea, slujbele prestate de ei în oaste și la cetăți au favorizat ascensiunea socială a unor cnezi și voievozi. Pentru meritele câștigate la paza hotarelor Transilvaniei, în luptele cu tătarii și cu turcii sau pentru colaborarea cu puterea regală împotriva cnezilor și a voievozilor răzvrătiți, în secolele XIV-XV mai mulți dintre ei au obținut de la rege sau de la banul Severinului danii care i-au apropiat de condiția nobililor maghiari, îndatoririle lor militare ajungând să fie asimilate cu acelea ale nobilimii. Astfel, la finele veacului al XIV-lea și începutul celui următor, cnezii înnobilați aveau obligația de a servi în oastea regală cu o „lance” în caz de război. Lancea reprezenta o unitate tactică compusă dintr-un cavaler (călăreț greu înarmat, înzestrat cu lance, care purta și o flamură), împreună cu suita sa, formată din mai mulți oameni, care contau însă ca un singur luptător. Fiecare lance era compusă din 10 călăreți, afară de oamenii pedeștri. Un călăreț cavaler era însoțit, de regulă, de trei arcași călări (servi), de un călăreț și un paj. Astfel, putem conchide că o lance era alcătuită din 60 de ostași.

Referindu-ne la cnezii confirmați în stăpânirile lor prin diplome regale de nouă danie, literatura istoriografică încadrează aceste obligații militare în rândul sarcinilor de drept public, care au îmbrăcat diverse forme: în primul rând, obligația de a presta în persoană serviciul militar, la care se adăugau obligațiile supușilor lor în legătură cu întreținerea oastei și a cetăților. Modul în care cnezii români din Banatul medieval și-au prezervat și consolidat statutul lor social-juridic privilegiat datorită serviciilor militare la fruntariile sudice ale regatului, accedând în rândurile nobilimii recunoscute a regatului, este deja binecunoscut. Din păcate, pentru comitatele de câmpie nu întâlnim aproape nicio informație referitoare la implicarea militară a cnezilor ajunși supuși în varii forme pe domeniile feudale; cu siguranță că, potrivit legislației și reformelor militare introduse de regii Angevini și apoi de Sigismund de Luxemburg, unii dintre ei, decăzuți în rândurile iobăgimii, își vor fi urmat stăpânii nobili atunci când cerințele războaielor au impus acest lucru. Din câte se știe, un singur document din anul 1372 conține informații interesante în această problemă. Este vorba despre o listă cu lucrătorii trimiși, la cererea lui Benedict Himfy, comite de Timiș, să repare șanțul cetății Orșova. Pe lângă contribuția unor districte (Chery, Sebeș), sau târguri bănățene (Caran, Sebeș, Chery), a unor familii nobile române sau alogene din comitatul Timiș (Dan de Duboz, Carapciu de Zarna sau Dancs de Macedonia), lista cuprinde și un mare număr de cnezi care își trimit oamenii la repararea cetății. Din ținuturile timișene sunt menționați Domic, cnezul de Zynazeg; Bana, cnezul de Chinka; Roman, cnezul de Hodoș; Balk, cnezul de Mylas; Karachon (Crăciun), cnezul de Zepmezeu; Stan, cnezul de Nevrincea; Luca, cnezul de Boldur, aceștia trimițând câte 1-2 oameni, spre deosebire de nobili, care au trimis un număr mult mai mare (Carapciu – 19 oameni; Dan de Duboz – 15 oameni; Dancs de Macedonia – 6 oameni). A fost vorba despre cnezi ce și-au păstrat încă o parte a atribuțiilor lor tradiționale, chiar dacă în unele cazuri posesiunile în care sunt amintiți aparțin de domeniul cetății regale Jdioara, cum ar fi Chinka, Zepmezeu sau Zaldubag.

Așadar, cnezii bănățeni au reprezentat o categorie socială cu însemnate obligații militare, fiind în măsură să apere cu succes hotarul de la Dunăre împotriva bulgarilor, iar mai apoi a turcilor. Sarcinile lor ostășești decurgeau din stăpânirea cnezatelor, fiind considerați oameni liberi și cu moșii pentru care prestau serviciul militar călare. Formau o cavalerie ușoară, înzestrată pe propria cheltuială, dar cointeresată în apărarea regiunii și mult mai credincioasă regelui decât banderiile nobiliare. De aceea, la nevoie, cnezii reprezentau și o puternică forță socială pe care regalitatea se putea sprijini în efortul de întărire a autorității centrale.

Pentru slujbele lor militare și cu prilejul evidențierilor pe câmpurile de luptă, îndeosebi sub zidurile cetăților Severin, Golubač și Belgrad, mulți dintre cnezi au fost dăruiți cu moșii sub titlul de cnezat sau chiar nobiliar. Astfel, cu timpul din rândurile cnezilor bănățeni s-au ridicat câteva însemnate familii nobiliare românești – Mâtnic, Bizerea, etc. Reprezentanți ai acestora au ocupat dregătorii importante în părțile Banatului, ca de exemplu cele de bani și vicebani de Severin, de castelani și vicecastelani a unor cetăți districtuale, fără a mai aminti că în mare parte cu sprijinul acestor nobili și cnezi români, Iancu de Hunedoara a reușit să realizeze strălucita sa carieră politică și militară. Cu cnezii districtelor libere din Banat, dar și cu cei ai districtelor pe care el însuși le dobândise de la rege, Iancu de Hunedoara a reușit să obțină cunoscutele sale victorii militare împotriva otomanilor.

b. Jurisdicția cnezială

Dreptul de a judeca pe care l-au avut cnezii dăruiți cu jus kenesiale constituie o problemă complexă și complicată. Competența de a judeca a cnezilor, corespunde unei perioade relativ târzii de evoluție, și anume aceleia în care statul se prezintă deja ca deținător al jurisdicției în privința delictelor penale de o anumită gravitate.

În Banat, fiecare district privilegiat, deci cu o anumită autonomie își avea propriul scaun de judecată (sedes judiciaria districtus), prezidat de cnezul sau voievodul districtului, la care participau voievozi, cnezi și reprezentanții altor pături sociale, fruntașii românilor (seniores Olahales). De multe ori se întruneau într-un scaun de judecată reprezentanții mai multor districte, asemenea scaunelor de judecată a celor patru districte hunedorene, ce-și aveau, în cetatea Deva, un scaun de judecată central. Scaunul de judecată al mai multor districte bănățene era prezidat de castelanul cetăților din districtele respective sau ale cetății din districtul unde se întrunea scaunul de judecată sau chiar de banii Severinului, cum s-a întâmplat de mai multe ori în secolele XIV și XV (1391, 1419), când castelanul mai multor cetăți judecă, împreună cu nobilii și cnezii români din patru districte: Sebeș, Lugoj, Caran și Comiat, o serie de cauze civile.

În probleme mai importante se constituia un scaun de judecată central, pentru toate cele șapte-opt districte (scaune) privilegiate, format din reprezentanții acestora și care se întrunea în districtul cel mai important, Sebeș (Caransebeș) (sedem silicet iudicialem principalem septem sedium nobilium Valachalium), unde avea loc și o adunare generală a districtelor românești (congregatio generalis districtum valahicalium). Un asemenea scaun de judecată superior de obicei era prezidat de comite sau judele suprem al tuturor districtelor privilegiate sau de banul Severinului sau chiar de rege, ajutat de opt asesori, reprezentanții celor opt districte românești privilegiate. Și acest scaun de judecată central se întrunea odată pe săptămână, joia.

Cauzele mai importante erau judecate de scaunele de judecată superioare, prezidate de banul sau vicebanul Banatului de Severin și formate din nobilii și cnezii districtelor respective, de obicei din mai multe districte. Astfel, nobilii și cnezii din cele patru districte și provincii (nobilis et kenesiis districtum et provinciarum quator): Sebeș (Caransebeș), Lugoj, Caran și Comiat întrunite în scaun de judecată, judecă procese de proprietate. Numeroase sunt și cazurile când juzii nobililor din cele șapte-opt scaune (districte) românești (judicis nobilium septem sedium Walachalium) se adună în scaune de judecată (sedes iudiciare) sau în adunare generală (congregatio generalis) pentru a judeca diferite pricini.

În districtele românești bănățene judecata se făcea după legea veche și aprobată a acestor districte (iuxta antiquam et aprobatam legem districtum valachalium universorum). Potrivit acesteia, cnezii erau judecați de scaunul de judecată districtual, prezidat de castelanul cetății și format din 5 cnezi jurați, trei din districtul Bârzava și doi din districtul Carașului. Uneori la scaunul de judecată mai participau 7 jurători (cojurători). Reprezenta o justiție mai dreaptă, deoarece pe lângă nobili și cnezi, la adunările amintite participau și reprezentanții țăranilor. La o adunare generală din 1369, a districtului Sebeș (Caransebeș), prezidată de banul Severinului, participă locuitorii „bogați și săraci” din orașul Sebeș pe lângă obștea cnezilor și a altor români din district (Universitas Keneziorum et aliorum Olahorum de districtu Sebes, item cives et universi divites et pauperes de civitate eiusdem).

Cnezul, cât și adunarea nobililor și cnezilor români la scaunele de judecată, judecau cauzele judiciare în conformitate cu dispozițiile lui jus valachicum. În documentele juridice bănățene din Evul Mediu, acest drept românesc apare sub următoarele denumiri:

Într-un document din anii 1390-1392, este vorba despre iuxta legem olahorum;

Într-un document din anul 1478, se menționează Juxta antiquam et approbatam legem districtuum volahicalium universorum;

Într-un document din anul 1499, se vorbește de iuxta ritum volachiae;

Într-un document din anul 1500, se vorbește de Jure volachiae requirente;

Sub această denumire, jure volachiae requirente, mai întâlnim menționat vechiul drept românesc și în alt document din anul 1500;

La fel, în două documente din anul 1503, întâlnim denumirea de iuxta ritum volachiae;

Într-un document din anul 1555, întâlnim deja sub același înțeles denumirea de iuxta ordinem comitatus vestri.

Scaunul de judecată al obștii cnezilor și al celorlalți români era învestit cu putere mare, anulând chiar și hotărâri cuprinse în documente emise de cancelaria regească, cum se întâmplă la 1456, când hotărăște altfel de cum hotărâse regele într-un litigiu între niște frați indivizionari.

Nobilii și cnezii români din cele opt districte românești privilegiate nu puteau fi judecați decât de comitele lor ales, în scaunele de judecată districtuale și interdistrictuale. Cei nemulțumiți cu judecata acestuia aveau dreptul să se adrese judecății curții regești; nemulțumiții și cu această judecată puteau face apel la judecata regească. Pentru răscumpărarea pedepsei în bani nu se puteau lua calul de călărie, armele și șoimii de vânătoare, iar executarea pedepselor în bani nu se putea face decât în prezența judelui românilor. Se interzice, de asemenea, oricui să constrângă pe cnezii și nobilii români și pe iobagii acelora să fie judecați de alte instanțe; orice pricină împotriva vreunui iobag al acestor cnezi și nobili români, urma să fie judecată înaintea comitelui lor; dacă judecata s-ar tărăgăna, împricinatul se putea adresa curții regești, iar dacă nici acesta nu l-ar fi mulțumit se putea adresa regelui.

Uneori cum s-a întâmplat la 1430, cnezii și nobilii români din Banatul de Severin refuzau să se supună judecății reprezentantului Ordinului Teutonic, susținând că pe ei îi judecă numai regele. Ceea ce însemnă larga autonomie a districtelor românești bănățene, prezentă cu decenii mai devreme de diploma privilegiată din 1457, care, de fapt, este o confirmare a unei situații existente dinainte.

Astfel, mărturii despre adunările cnezilor în Banat ne parvin din: 1428, în districtul Mehadia unde apare pomenită Universitas nobilium keneziorumque ac alterius status; aceeași instanță există și în districtul Caransebeș la 1439; în 1457 activează scaunul de judecată al celor opt districte privilegiate bănățene (universi nobili et kenezii necnon alii Walachi).

Jurisdicția cnezială a perpetuat foarte multă vreme, în spiritul unei veritabile personalități a legilor, sistemul și funcționarea dreptului românesc. Districtele românești din Banat, ca și din alte părți, mai cu seamă cele privilegiate, au constituit un cadru juridico-organizatoric care a favorizat și a stimulat acel jus Valachicum normativ nu numai pentru cnezi ci și pentru nobilimea românească. Era doar acea nobilime prezentă alături de cnezi în adunările districtuale și interdistrictuale cu rosturi și judiciare, solidară în fața politicii regale de înstrăinare a districtelor pe seama străinilor, cu categoria socială din care se ridicase, adică cu aceea a cnezilor, cu care a reușit să perpetueze atât individualitatea unui drept, cel românesc, cât și forme proprii de autonomie juridică, fiscală și militară. Obștea celor opt districte privilegiate bănățene, la care ar putea fi asociate și cele neprivilegiate, dovedește vitalitatea unui sistem de organizare socială, promițător în evoluția sa, dar stopat înainte de vreme prin cucerirea unui stat care aducea cu sine alte structuri și o altă ideologie religioasă.

c. Nemulțumiri ale cnezilor bănățeni

Studiul elitelor românești ale Banatului medieval a favorizat apropierea de mediul social în care acestea au evoluat, de la stadiul de cnezi nerecunoscuți oficial în stăpânirile lor patrimoniale, la cel de cnezi nobili ce obțin actele doveditoare pentru dreptul lor de stăpânire funciară, pentru ca din veacul următor ei să fie integrați statutului de nobilitate, așa cum dovedesc formulare de cancelarie ce însoțesc actele lor de proprietate. Ecuația socială propusă are în vedere întreitul raport care s-a stabilit la nivelul ținutului, pornind de la noua legislație introdusă în regat de dinastia Angevină, între cnezii de rând (ce nu au obținut actele de confirmare în vechile lor stăpâniri), cnezii nobili români (recunoscuți de puterea centrală prin actele de noua danie ce le-au fost conferite tocmai în această perioadă) și nobilii alogeni, stabiliți în zonă grație unor donații regale, cei din urmă manifestându-se ca un factor perturbator, ce va complica procesul de redesenare a suprastructurilor sociale bănățene. De la început se impune precizarea că acest raport este unul sensibil diferit de la o zonă la alta, deoarece într-un fel s-a prezentat situația în Banatul de deal și munte, cu ale sale opt districte privilegiate (circumscrise în linii mari Banatului de Severin), mai protejate de imixtiunile externe, și cu totul altfel au stat lucrurile în zona de câmpie a comitatului Timiș, prielnică dezvoltării marilor domenii funciare, deci atrăgătoare pentru nobilimea regatului sau pentru demnitarii acestuia. Interesant se prezintă spațiul de interferență dintre cele două zone, acolo unde fricțiunile determinate de dreptul de stăpânire asupra pământului au fost mult mai virulente în măsura în care aici s-au intersectat trei grupuri de interese: cel al cnezilor de rând, intrați sub varii forme de subordonare, care încă mai încearcă să își păstreze măcar o parte din posesiunile lor funciare; cel al cnezilor nobili români, posesori deja ai titlurilor de nouă danie, care își consolidează în această perioadă patrimoniul funciar; și cel al nobililor alogeni donați cu pământuri în zonă de către regalitate, fără îndoială partea cea mai interesată în extinderea cât mai rapidă, deci și mai brutală, a stăpânirilor funciare. În această zonă intermediară se regăsește o tipologie relevantă pentru ceea ce conflictele de stăpânire vor fi fost în secolul al XIV-lea și în prima jumătate a secolului al XV-lea, atunci când s-a reașezat conform noii legislații în vigoare, sistemul patrimonial funciar bănățean. Astfel, această linie de demarcație s-a aflat la hotarele ce despărțeau comitatul Timiș de spațiul celor opt districte cărășene privilegiate, dintre care Comiatul, Cuieștiul, Izvoarele Carașului și Bârzava au cunoscut cele mai multe confruntări de interese între cnezi și nobili, tranșate aproape fără nicio excepție în favoarea celor din urmă. Actualmente vorbind, este vorba despre partea de nord-vest a județului Caraș-Severin (în arealul localităților Berzovia, Gherteniș, Ramna, Ersig și Șoșdea).

Interesantă este și maniera sensibil diferită în care s-au reajustat raporturile dintre cnezii și nobilii români bănățeni, precum și cele dintre cnezii români și nobilii alogeni, stabiliți în zonă în prima jumătate a secolului al XIV-lea. Dacă în primul caz apartenența la aceeași comunitate socială și patrimonială a avut o continuitate temporală venită din secolele anterioare (acceptată în mod tacit de regalitatea arpadiană), fapt ce a influențat tranșarea într-o manieră mai moderată a raporturilor de stăpânire, nu același lucru se poate spune despre gravele probleme generate de interferența unor elemente din afara spațiului bănățean în sistemul de stăpânire funciară al ținutului, referindu-ne astfel la conflictele provocate de familii precum Himfy de Remetea, Chep de Gherteniș, Danciu de Macedonia sau Ioan Bissenus (Pecenegul) – familii de origine maghiară sau pecenegă, donate de regii Angevini cu moșii în zona de interferență a Banatului timișean și cel cărășan pe parcursul secolului al XIV-lea.

Urcarea Angevinilor pe tronul Ungariei a marcat inaugurarea unei întregi mișcări de reformă, cu urmări vizibile asupra comunității românești, în general, și a elitelor sale sociale, în particular. Faptul că noua dinastie s-a dovedit a fi una militară, nu a putut să nu afecteze structurile militare ale regatului, îndeosebi în regiunile mărginașe, chemate să susțină eforturile militare ale puterii centrale. Banatul a beneficiat de o atenție deosebită, rolul militar al cnezimii române fiind din ce în ce mai evident, reprezentând totodată modalitatea prin care mulți dintre ei au reușit să-și păstreze drepturile și libertățile ce au decurs din calitatea lor de stăpâni de pământuri, deschizându-și astfel calea spre înnobilare, mai precis spre recunoașterea oficială de iure a statutului lor de feudali deținut de facto. Imediata vecinătate a banatului față de Țara Românească a determinat implicarea directă a românilor bănățeni în conflictele care se desfășurau în zonă, cu atât mai mult cu cât Banatul de Severin a devenit un teritoriu disputat acerb între regii Ungariei și primii domnitori ai Țării Românești.

Domnia lui Ludovic I (1342-1382) s-a dovedit a fi contradictorie față de elita românească a Banatului, ceea ce a atras atitudini similare din partea reprezentanților acesteia. În fapt, situația acestora din urmă a fost decisă în urma confruntării celor două coordonate principale ce au caracterizat domnia celui de-al doilea Angevin: pe de-o parte cea socială, restrictivă și nivelatoare, concretizată prin diplomele din 1351 și 1366, care a expus cnezimea română, lipsită de actul scris și ortodoxă, deposedării și decăderii din statutul de nobilitate; pe de altă parte, cea politico-militară, a expansionismului îndreptat spre ținuturile sud-carpatice și sud-dunărene, în cadrul căreia Banatul și apărătorii săi tradiționali au jucat un rol de prim rang, cu atât mai mult cu cât libertatea dobândită de românii de peste munți risca să devină o alternativă periculoasă pentru unitatea statului maghiar.

Documentele vorbesc despre tulburări sociale începând cu anul 1366 la nivelul Transilvaniei și Banatului, caracterizate ca acțiuni de împotrivire față de politica de aservire a cnezilor români și a supușilor lor față de nobilimea maghiară, prin deposedarea și nesocotirea drepturilor străvechi. Pe de altă parte, aceeași perioadă a cunoscut o serie de proscripții și confiscări împotriva unor cnezi bănățeni, acuzați de infidelitate față de puterea centrală, despre care se poate bănui că, încurajați de biruințele domnului muntean, l-au sprijinit trecând de partea lui atunci când a fost atacat de regele maghiar, fie și-au găsit refugiul dincolo de munți. Această ultimă soluție nu a putut fi una viabilă pentru păstrarea drepturilor și libertăților recunoscute în mod tacit de anterioara dinastie arpadiană. În consecință, singura cale de urmat a fost aceea de a materializa credincioasele servicii militare prestate pentru regalitate în acte adeveritoare, de întărire în stăpânirile strămoșești, soluție adoptată cu succes de un mare număr de cnezi bănățeni, ce se vor integra pe parcursul secolului următor în adevărata nobilime a regatului.

În această perioadă regalitatea a efectuat o serie de donații către unele familii străine de spațiul bănățean, posibili demnitari sau apropiați ai acesteia, donații ce au răsplătit cu siguranță servicii militare importante în acest complex context politico-militar. Doar astfel se poate explica stabilirea în Banat a unor familii de origine maghiară sau pecenegă, cel mai cunoscut caz fiind al familiei Himfy (personajul central a fost Benedict Himfy, ban al Bulgariei, ulterior comite de Caraș și Cuvin), ce și-a dobândit patronimicul bănățean de Remetea – una din posesiunile ce au constituit domeniul lor funciar din Banat. Alături de această familie influentă regăsim stăpânirile familiei Chep de Gherteniș, atestată documentar prima dată în 1365, pe cele ale lui Ioan Bissenus (Pecenegul), castelan de Ersomlow (Vârșeț) și comite de Owar, menționat pentru prima dată în anul 1357, sau ale familiei Danciu de Macedonia, aflată atât în situații pașnice cât și litigioase cu familiile Himfy și Chep de Gherteniș, dar și cu oamenii locului.

Un aspect deosebit în evoluția categoriilor de cnezi îl constituie rolul și rostul pe care l-a avut față de ei intensificarea fără precedent a politicii de convertire la catolicism promovată de regele Ludovic de Anjou. Această politică confesională a fost amplificată după războiul cu Veneția, fiind proclamată în 1356 cruciada împotriva „schismaticilor sârbi”, la care se adăugau campaniile din Moldova și Țara Românească, în aceasta din urmă înființându-se, la 1359, o mitropolie ortodoxă. Tot în acest context are loc relansarea, în 1363, de către papa Urban al V-lea a cruciadei în Mediterana Occidentală, iar conciliul de la Cracovia din 1364 hotărăște reluarea și coordonarea expansiunii regilor Poloniei și Ungariei în estul și sudul Europei. În acest context sporesc actele represive împotriva acelor „răufăcători” menționați și în actul regal din 28 iunie 1366. Astfel, pentru prozeliții catolicismului, „făcătorii de rele” nu erau numai strict tâlharii și alți nelegiuitori, ci îndeosebi schismaticii ortodocși: români, slavi și de alt neam.

La 20 iulie 1366, regele Ludovic I se află la Lipova, de unde emite celebrul decret privitor la stârpirea ereziilor din Banat. Ordinul este adresat nobililor, orășenilor și celorlalți locuitori ai comitatelor Caraș și Cuvin de a preda în mâinile comitelui de Caraș și Cuvin, Benedict Himfy sau a fratelui său Petru, pe toți preoții ortodocși împreună cu soțiile și copiii lor și cu toate lucrurile lor, fără vreo vătămare sau batjocură, pentru ca acest Benedict sau Petru să facă cu el ce le va cere regele.

Acest act dovedește că districtele și comitatele bănățene se aflau în centrul politicii regale de catolicizare. Violența prozelitismului în aceste părți s-ar explica atât prin caracterul compact românesc al regiunii, cât și prin numărul mare de cnezi și nobili români existenți aici și care prin interesele lor sociale puteau fi mai ușor constrânși. De asemenea trebuie avută în vedere vecinătatea mitropoliei Țării Românești și a episcopiei Vidinului care puteau să stimuleze rezistențele, așa cum de altfel se pare că s-a încercat prin înființarea, la 1370, a mitropoliei Severinului.

Pe de altă parte, Banatul oferea nobililor regatului multiple posibilități de uzurpări a numeroase sate stăpânite de nobilii și cnezii români în condițiile proscripțiilor inițiate în 1366 și continuate în anii următori. Se putea, relativ ușor, intra în posesia bunurilor funciare ale cuiva dovedit a fi „gazdă de hoți”, termenul avându-și înțelesul său aparte în epocă. O asemenea proscripție se cunoaște din 12 mai 1370 pentru comitatul Caraș, unde cu prilejul adunării nobililor din comitat, s-a întocmit o listă cu proscriși din 28 de sate. Mulți dintre aceștia au precizată calitatea de cnezi, iar acuzarea invocată era aceea de a fi „găzduitori de hoți”, sub această formulă disimulându-se în mare măsură prozelitismul catolic.

Situația existentă în Banat a prilejuit marii nobilimi a regatului numeroase șanse de deposedare a cnezilor dăruiți cu drept cnezial. Există cazul deposedării fiilor lui Necșa (Nexa), Ioan, Ladislau și Petru, deposedare săvârșită în 1369 prin ducerea în eroare a însuși regelui, care i-a alungat din țară pe acești frați, ei redobândind iertarea și posesiunile doar în anul 1372. În același spirit se înscriu și practicile puternicei familii Himfy sau putem aminti cunoscutul proces purtat pentru moșia Voya, la care se putea adăuga multe alte pricini de moșii ivite între nobilii străini pătrunși în comitatele și districtele bănățene și cnezii dăruiți cu drept cnezial, între nobili și castelanii cetăților regale, în toate fiind mai mult sau mai puțin implicați și cnezii. Aceștia se diferențiază tot mai mult economic și social, unii sporind rândurile cnezilor degradați la calitatea de juzi sătești pe domeniile nobiliare, alții păstrându-și calitatea de cnezi dăruiți cu drept cnezial, dintre care nu puțini ajung să beneficieze de înnobilare deplină. Aceste prefaceri și mobilități sociale s-au resimțit și de pe urma politii confesionale Angevine, mulți dintre cnezi pierzându-și stăpânirile sau convertindu-se la catolicism. Dar multe din succesele puterii centrale în această direcție nu au fost decât temporare, căci odată cu moartea regelui Ludovic de Anjou, urmașul său a trebuit să reia și să sprijine acțiunile prozelite în Banat, în cu totul alte condiții, dată fiind angajarea plenară a cnezilor în lupta antiotomană.

Printr-un act din 24 iunie 1369, regele îi conferă lui Benedict Himfy, dar și fratelui său Petru, dreptul de paloș jus gladii pe moșiile Remetea și Iersig. La 5 iulie se confiscă moșiile românilor socotiți ca „răzvrătiți” pe față, anume a fiilor lui Nexa și i se dau tot lui. Probabil că tot în această primă jumătate a anului se aude și glasul cnezilor din Caransebeș protestând împotriva confiscărilor la care sunt supuși. Este drept că acordarea dreptului de paloș se obișnuia să se dea pentru meritele militare, ea constituind un fel de distincție, de dovadă de prețuire. Și de asemenea confiscările, ca măsură de pedepsire și intimidare își aveau contrapartea pozitivă în dăruirea făcută celui favorizat.

O altă nemulțumire a cnezilor din districtul Sebeșului (Caransebeș) universitas kenezyorum et aliorum olachorum de districtu Sebes datată în septembrie 1369 este adresată sub formă de plângere comitelui de Caraș, Benedict Himfy. Potrivit acesteia în decursul anilor ei au suferit pagube considerabile, fiind în serviciul regelui. Printre acestea se numără: ospătarea regelui și a curții sale în vara anului 1366, atunci când acesta se îndrepta spre Vidin; participarea la campaniile împotriva și, apoi, pentru apărarea Vidinului; i-au ospătat pe rege și pe împăratul bizantin la ducere și la întoarcere; au organizat o forță de pază la Mehadia cu 500 de cnezi și 500 dintre oamenii lor, iar oștirea regelui le-a provocat noi pagube, furând fân, alte furaje și alimente. Toate aceste pagube îi fac să nu poată plăti cei 300 de florini ceruți acum de ban.

II. 2. Comitatele

Comitatul este o circumscripție administrativă condusă de un comes (comite), în majoritatea țărilor europene. În regatul medieval al Ungariei, instituirea comitatelor s-a făcut de către regele Ștefan I (999-1038), scopul urmărit de acesta fiind să înlocuiască vechile formațiuni locale, cu conducere ereditară, prin circumscripții administrative supravegheate și coordonate de rege prin demnitarii aulici ai noilor circumscripții, numiți în documentele latine comites, iar în cele maghiare, după un termen croat, ișpani. Comitatele se numeau în limba maghiară vármegye (vár înseamnă cetate), întrucât centrul militar, administrativ și judiciar al comitatului era cetatea de reședință a comitelui, acesta fiind numit și megyeispán. Pe teritoriul Transilvaniei, primul comitat atestat documentar este comitatul de Bihor în 1111. Urmează apoi comitatele Crasna și Dăbâca în 1164, Solnok – Sălaj în 1166, Cluj și Alba în 1177. În Banat primul comitat atestat documentar a fost Timiș în 1177, urmat apoi de Cenad în 1197, Caraș în 1200, Arad în 1214.

Comitele era desemnat de rege, iar din 1526 de către voievodul sau principele Transilvaniei. Pentru îndatoririle sale militare, comitele avea ca ajutor un örnagy (maior), care conducea apărarea cetății de reședință și a întregului comitat, având în sarcina sa edificarea și repararea cetăților, întreținerea lor, săparea și întreținerea șanțurilor de apărare, întreținerea podurilor, etc., un hodnog (locotenent) și un varnog (căpitanul cetății). De asemenea comitele avea ca auxiliar un comes curialis castri și un alispán (vicecomite) care, conform legii din 1548, era ales din cadrul nobilimii mijlocii a comitatului de către congregatio nobilium din comitat. Astfel, în secolele XV și XVI, comitatul a devenit instituția fundamentală a sistemului feudal maghiar și cadrul politic și educativ al nobilimii mijlocii și mici, opunându-se ca atare, atât prerogativelor regale, cât și a celor ale marii nobilimi și subordonându-și țărănimea dependentă și chiar mica nobilime, neposesionată sau dispunând de proprietăți foarte reduse.

Comitatele, instituții politico-administrative, au fost introduse de regalitatea maghiară pe teritoriul Banatului în cursul secolelor XI–XIII. Inițial, comitatul era un teritoriu aferent unei cetăți regale, baza sa logistică. Castelanul era și comite al zonei limitrofe cetății, zonă de unde aduna și bunurile cuvenite statului. Delimitarea teritorială a comitatelor s-a făcut în funcție de drumurile comerciale, interesele regalității maghiare dar și de interesele nobilimii locale.

În fruntea comitatelor bănățene se afla un comite numit de regele Ungariei. Comitele își alegea un vicecomite care avea atribuții judiciare, administrative și militare, ținând seama și de puterea marii nobilimi.

Comitele era ajutat în conducere de juzi (erau aleși de adunarea nobililor din comitatul respectiv), notar și pronotar (erau șefii cancelariei, și redactau actele hotărâte în cadrul sfaturilor); judele curții era conducătorul curții comitatense, având atribuții administrative și judecătorești, iar pe timp de război avea atribuții militare. De asemenea la curte mai erau dregători care se ocupau cu masa și grajdurile comitelui. Dregătorii nu erau plătiți, dar erau răsplătiți cu danii de moșii, venituri în natură și o parte din dări.

Conducătorii comitatelor comiții, vicecomiții și restul dregătorilor comitatensi aveau autoritate politică și administrativă asupra tuturor locuitorilor. Mai îndeplineau și atribuții fiscale. Comitatele au fost un sprijin de seamă al bisericii catolice. Acestea și-au primit numele de la cetățile în jurul cărora au fost organizate: Arad, Cenad, Timiș, Caraș, Cuvin, Horom, Torontal.

Comitatul Timiș. La începuturile sale, comitatul Timiș nu a fost prea mare. Abia după încorporarea districtelor românești de pe Valea Begheiului și Sărazului, comitatul Timiș a devenit unul foarte întins, înspre vest până la Tisa, înspre sud până la Bârzava și înspre nord până în apropiere de Mureș. Acesta ocupa văile superioare ale râurilor Timiș, Nera și Cerna, care uneori aparțineau Banatului de Severin.

Primul comite de Timiș atestat documentar la anul 1177 este Pancrațiu. Astfel, acest an poate fi considerat drept o primă atestare documentară indirectă a Timișoarei (cetatea de pe Timiș). La începutul sec. al XIII-lea este menționat comitele de Timiș, Poth în 1203. În 1241 Banatul și comitatul Timiș cunosc furia tătarilor, care produc distrugeri masive.

În secolul al XIV-lea, comitatul Timiș și în special orașul de reședință Timișoara, cunoaște o recunoaștere internațională impresionantă. Regele maghiar Carol Robert de Anjou își stabilește la Timișoara reședința, astfel cetatea devenind capitala regatului maghiar în perioada anilor 1315-1323.

Comitatul Timiș cunoaște perioada sa de maximă extindere și dezvoltare economică în secolul al XV-lea. Acest secol a fost marcat de personalitățile comiților de Timiș, Filippo Scolari, Iancu de Hunedoara, Pavel Chinezul și Iosif de Som.

Până la sfârșitul sec. al XV-lea sunt menționate documentar în comitatul Timiș 22 de orașe, 990 de sate și 30 de cetăți și fortificații. La acest număr de așezări din comitatul Timiș de la sfârșitul secolului al XV-lea, cercetătorul bănățean Ioan Hațegan a calculat un număr de 10.689 de porți, însumând un număr de 21.180 familii, de unde rezultă un număr de 190.600 de locuitori în comitatul medieval Timiș.

Până în vara anului 1552, moment în care Timișoara este cucerită de turci, următorii nobili au ocupat funcția de comiți de Timiș:

Sub Ștefan I – Achtum

1203 – Poth

1214 – Helze/Hetze/Heere

1233 – Gylet

1235 – Mateiu

1240 – Dionisie

1270 – Ștefan Csáky

1316 – Nicolau Trentul

1333 – Nicolau Pop

1366 – Benedict Heem

1366 – Dionisiu Bebek

1367 – Ladislau Korogh

1368 – Benedict Heem

1370 – Ladislau duce de Oppeln

1371 – Benedict Heem

1387 – Ștefan Losontzy

1392 – Ladislau Sarov

1396-1402 – Nicolau Csáky și N. Marczaly

1402 – Ioan Gara

1407-1424 – Filippo de Ozora

1424-1439 – Ștefan Rozgony

1440 – Ștefan Bathos

1441 – Nicolau Ujlaky

1441 – Iancu de Hunedoara

1456 – Ladislau Huniade

1456 – Mihail Szilágy

1459 – Grigorie Lábatlan

1460 – George Orbanasz

1461 – Petru Szokoly

1476 – Ambrosiu Nagy

1478-1494 – Pavel Chinezu

1494 – Iosif Som

1509 – Mateiu Várday

1511-1516 – Ștefan Báthory

1518 – Petru Perény

1519 – Laurențiu Ujlaky

1520 – Kaspar Raskay

1523 – Nicolau de Macedonia

1525 – Ioan Drágffy

1526 – Petru Perény

1526 – Valentin Török

1527 – Emerich Czibak

1538 – Petru Petrovici

1551 – Ștefan Losonczy

Comitatul medieval Timiș i-a sfârșit odată cu cucerirea Timișoarei și a Banatului de către otomanii conduși de marele sultan, Suleiman Magnificul.

Comitatul Caraș. Acesta s-a înființat între Banatul de Severin și comitatul Timiș, fiind străbătut de râul Caraș. Era format din mai multe districte românești, dintre care 8 cu privilegii înnoite la mijlocul secolului al XV-lea. Primul comite de Caraș menționat documentar la 1200 a fost Weiteh. La 1366 este menționat însuși comitatul Caraș cu adunarea sa generală, alcătuită din 12 asesori. La 1370 este amintită adunarea generală a obștii nobililor din comitatul Caraș, iar la 1383 și 1385 toți nobilii din comitatele Caraș și Cuvin erau obligați la serviciul militar.

La finalul secolului al XV-lea, potrivit lui Csánki Dezső, în comitatul Caraș se aflau 13 cetăți și întărituri, 10 orașe și 290 de sate. În anul 1464, în timpul regelui Matia Corvin, comitatul a fost încorporat Banatului de Severin. Banii de Severin au administrat acest teritoriu de la Mureș până la Orșova, până în anul 1658, atunci când ultimul ban al Lugojului și Caransebeșului, Acațiu Barcsay, l-a cedat turcilor pentru a obține tronul Principatului Transilvaniei.

La numărul de așezări menționat mai sus, istoricul timișorean Ioan Hațegan a calculat un număr de 3.180 porți cu 6.360 familii, deci un total de locuitori la finele secolului al XV-lea de 57.240.

Comitatul Cenad. În perioada de început a organizării comitatense, un teritoriu foarte întins de la Crișul Alb în nord, până departe în Banat în sud și în est până la Munții Apuseni, forma comitatul Cenad. Centrul său se afla la Cenad. Din comitatul Cenad s-au desprins comitatul Timiș, apoi comitatul Arad și ulterior Zarand. Chiar și așa, la finele secolului al XV-lea în comitatul Cenad se aflau 3 castele, 9 orașe și târguri și între 202 sate.

Potrivit istoricului Ioan Hațegan, la un număr de 209 așezări, rezultă un număr de 3.218 porți, 6.430 familii și un număr total de locuitori de 57.900, la sfârșitul secolului al XV-lea.

Comitatul Torontal. A fost un comitat mic atât ca întindere și ca număr de așezări, fiind astfel mai puțin însemnat în raport cu comitatele mari, dar mai însemnat decât cele mici, cu viață efemeră.

Istoricul maghiar Csánki Dezső notează faptul că la finele secolului al XV-lea, în comitatul Torontal se aflau o cetate, patru orașe și 62 de sate.

În baza acestor cifre, istoricul Ioan Hațegan a calculat un număr de 862 de porți, 1.724 familii și un număr total de locuitori de 15.516.

Comitatul Arad. Acesta s-a desprins la începutul secolului al XII-lea din întinsul comitat Cenad. Prima mențiune documentară a acestui comitat datează din anul 1214. Spre sfârșitul secolului al XIII-lea acesta se întindea pe Valea Mureșului, până la intrarea în defileu, pentru ca la sfârșitul secolului să pătrundă puțin și în defileu. Apoi s-a mai extins și la sud de Mureș, spre răsărit, până dincolo de districtul Făget.

Comitatul Arad, era destul de extins, dar mai puțin populat datorită zonelor mlăștinoase, având la mijlocul secolului al XIV-lea 93 de localități. Situația s-a schimbat și numărul populației a crescut, astfel că la finele secolului al XV-lea în comitatul Arad se aflau 9 cetăți, 10 orașe și 382 de sate.

În 1552 și în anii ce au urmat, cea mai mare parte a comitatului Arad a fost ocupată de otomani.

Comitatul Cuvin. A fost un comitat mic cu existență efemeră, fiind situat la vest de râul Caraș. A fost menționat într-un document din 1238, Keve cum toto comitatu. La finele secolului al XV-lea acesta avea trei cetăți, trei orașe și 66 de sate.

Comitatul Cuvin a fost unul mai puțin organizat și consolidat, acesta fiind și motivul pentru care nu a putut supraviețui vreme mai îndelungată, fiind integrat, cu timpul, în districtele vecine Ilidia și Caraș.

Comitatul Horom. A reprezentat un alt comitat mic cu existență efemeră și a fost localizat la est de râul Caraș, delimitat în jurul cetății Haram de la Dunăre. A fost menționat documentar la 1330. S-a contopit în comitatele și districtele vecine, iar documentele de secol XV menționează așezări care făceau parte din districtul românesc Haram; doar în acest sens poate fi acceptată ideea „comitatului” dispărut Horom.

Concluzionând, comitatele medievale bănățene rezistă până în momentul cucerii Banatului de către otomani în 1552, fiind reînființate în 1779 de către noua stăpânire maghiară purtând doar numele comitatelor medievale, având o altă componență și formă.

II. 2. Banatul de Severin

Un rol important în organizarea administrativă a teritoriului Banatului l-a jucat și Banatul de Severin, care a fost organizat drept marcă militară de graniță de către regalitatea maghiară la limita dintre Banat și Țara Românească. Acest ținut era condus de un ban, care mai târziu se va subordona direct, atât militar cât și administrativ, comitelui de Timiș.

Premisele creări Banatului de Severin, trebuie văzute în contextul politicii externe promovate de regalitatea maghiară la Dunărea de Jos la sfârșitul secolului al XII-lea și începutul celui următor. Poziția strategică deosebită a Dunării de Jos prin legăturile naturale care le deschidea spre Peninsula Balcanică au reprezentat o atracție permanentă în tendințele de cucerire ale regilor unguri. Dispariția de la frontierele dunărene la sfârșitul secolului al XII-lea a Imperiului Bizantin, a determinat o amplificare a tendințelor de cucerire spre sud și sud-est ale regatului maghiar. Astfel, extremitatea vestică a sectorului Dunării de Jos de la Belgrad-Branicevo-Niš a fost cucerit de regele Bela al III-lea în anii 1183.

După prima treime a secolului al XIII-lea s-au intensificat eforturile regatului maghiar de a-și supune formațiunile politice dintre Dunăre și Carpați. În urma războiului din 1230, izbucnit între Regatul Maghiar și Țaratul Bulgar în regiunea Vidinului, încheiat cu victoria Regatului Maghiar, a fost creat la hotarul de nord-vest al Țaratului Bulgar Banatul Severinului. Acesta cuprindea și o parte din Oltenia, din județul Mehedinți, cu Turnu Severin, după care a și luat numele. Tot de la Severin derivă și numele de Țara Severinului prin care în documentele maghiare și papale era desemnată Oltenia. În 1233 în lista demnitarilor regatului maghiar se află Luca, banul Severinului, ca reprezentant al noului ținut, vasal coroanei sfântului Ștefan. Este foarte probabil ca titlul de ban, să fi existat în ținutul respectiv la data cuceririi lui de către maghiari. El a fost păstrat și după aceea și transmis dregătorului maghiar care a preluat conducerea banatului de Severin. Cu înțelesul de guvernator, banul se întâlnește, mai întâi, la slavii de sud: din sec. al X-lea în Croația, Slavonia și Dalmația, de la mijlocul sec. al XIII-lea în Bosnia. Demnitatea de ban s-a menținut în ținuturile amintite și după cucerirea lor de către regatul maghiar. Puternica tradiție a acestei instituții în lumea slavilor de sud a obligat pe cuceritori ca în părțile sudice supuse regatului maghiar, și nu numai în aceste părți, să păstreze vechile banate sau să creeze altele noi.

Astfel, această formațiune politico-militară de margine, de tipul mărcii carolingiene, a fost înființată de regalitatea maghiară precum o marcă militară de graniță în jurul anilor 1230. Se încadra în sistemul de apărare a graniței de sud-est a regatului Ungariei. Teritoriul Banatului de Severin va crește prin înglobarea mai multor zone bănățene, dar și a banatului de Mačva (1254), banatul de Cucevo și Branicevo (1272), banatul de Vidin (1365-1369).

Banul, egal în rang contelui palatin, făcea parte din rândul marilor demnitari ai curții regale maghiare. În ierarhia administrativă, îi succeda regelui. Datorită importanței sale, banul era numit de rege pe o anumită perioadă de timp, acesta concentrând în mâinile sale puterea politică, administrativă, judiciară și militară din Banat. Dregător militar, în primul rând, el era comandantul suprem al oștii din ținutul încredințat lui spre apărare. Banul se Severin era ajutat de doi vicebani, unul cu atribuții administrative și altul cu judiciare. Demnitatea de ban de Severin a încetat după catastrofa militară de la Mohacs din 1526, ultimii bani fiind Ioan Zápolya și J. Kálloy.

Crearea banatului de Severin avea scopul nu numai să apere granița Ungariei în aceste părți, ci să fie și un avanpost în vederea supunerii teritoriului românesc dintre Carpați și Dunăre. Dinspre vest prin banatul de Severin și dinspre est prin episcopatul catolic al cumanilor, înființat în 1227 în părțile Milcovului, regatul maghiar a exercitat o permanentă presiune politică și religioasă asupra organizațiilor românești de la sud de Carpați. Conducătorii acestora, lipsiți de orice sprijin extern, au fost siliți să cedeze stăruințelor coroanei maghiare, supunându-i-se, mai întâi, cei din Muntenia (Cumania Neagră) apoi cei din Oltenia. În schimbul întăririi puterii lor și a păstrării privilegiilor pe care și le creaseră, ei au recunoscut suzeranitatea maghiară, obligându-se în același timp să plătească chiar tribut.

În istoria Banatului de Severin, două evenimente, unul de secol XIII și altul de secol XV au demonstrat importanța acestui teritoriu pentru regatul Ungariei. Este vorba despre Diploma Cavalerilor Ioaniți din 1247 și aducerea cavalerilor Teutoni în Banat în 1429. De aceea în continuare vom realiza prezentarea celor două evenimente majore pentru istoria Banatului.

Pentru aprecierea nivelului dezvoltării și organizării feudale între Carpați și Dunăre, a raporturilor dintre formațiunile politice românești prezente aici și regatul maghiar la mijlocul secolului al XIII-lea, o deosebită importanță prezintă diploma prin care regele maghiar Bela al IV-lea a dăruit în 1247 cavalerilor ioaniți, Banatul Severinului. Diploma Cavalerilor Ioaniți (Ospitalieri), a fost emisă la Alba Regală (Székesfehérvár), în Ungaria, la 2 iunie 1247. Din punct de vedere diplomatic, documentul este un privilegiu regal solemn, în timp ce, sub aspectul conținutului, el reflectă un contract/acord încheiat între Bela al IV-lea, regele Ungariei și Rembaldus, marele perceptor al Caselor Ospitalierilor (Ioaniților) din Ierusalim. În contract se arată că regele, „după o îndelungată sfătuire cu fruntașii și baronii regatului nostru”, a decis împreună cu Rembaldus ca, în schimbul daniei Țării Severinului și a altor teritorii pentru numita casă, ioaniții „să ia armele pentru ajutorarea regatului nostru în vederea apărării credinței creștine”, „să se supună și la celelalte îndatoriri ce se vor arăta îndată în această scrisoare”.

Nu era pentru prima dată când respectivii călugări-cavaleri, ce aveau concesiuni în Franța, Pen. Italică, Pen. Iberică, Bavaria, Boemia, Flandra și Anglia, erau onorați cu donații în Ungaria. Ei dispuneau în această țară de varii posesiuni funciare, în locuri disparate, primele dobândite încă din timpul domniei lui Geza al II-lea (1141-1162) și augmentate ulterior. Dania de la 1247 avea însă caracteristici aparte, care o făceau unică în felul său.

Cu ajutorul cavalerilor ioaniți, care preluau drepturile și obligațiile banului de Severin existent înainte de invazia tătarilor, regele urmărea, pe de o parte, să organizeze apărarea regatului în această margine, pe de altă parte, să-și asigure în continuare suzeranitatea asupra teritoriului dintre Carpați și Dunăre. Astfel, pământurile ce urmau a fi controlate de ioaniți sunt în principal: Țara Severinului (Terra Zeurino), adică un teritoriu corespunzător în linii mari Olteniei actuale și cuprins între Carpați, Olt și Dunăre, cu o prelungire și la nord de munți, în Transilvania și „Cumania”, aflată pe teritoriile Munteniei și Moldovei, adică de la Oltul inferior spre est și nord până la hotarele Ruteniei (la nord-est de pasul transcarpatic ce ducea la Rodna); „Cumania”, ca și Țara Severinului, cuprindea în anumite zone ambele versante ale Carpaților, cum se întâmpla în preajma Carpaților de Curbură (Țara Bârsei). Celelalte posesiuni promise sunt pământul din Feketig, „sau alt loc din Transilvania”, cetatea Scardona (aflată la Marea Adriatică), prediul Peszath și pământul Woyla, scos de sub atârnarea cetății Caraș. În imensul teritoriu al Severinului și „Cumaniei” sunt și câteva excepții de la danie, anume două țări ale românilor: una este țara-cnezat a lui Litovoi voievodul sau țara Litua și alta este țara lui Seneslau, voievodul românilor din „Cumania.” Pentru acest avantaj, voievozii români, Litovoi și Seneslau erau obligați să dea ajutor în caz de nevoie, „cu aparatul lor de război”, atât cavalerilor cât și regelui. Aceste țări sunt lăsate, prin urmare, vechilor lor stăpâni, românii, voievozii acestora rămânând în raporturi de vasalitate față de regele Ungariei și trebuind să fie și ei ajutați militar de către cavaleri și rege. Ioaniții urmau să primească jumătate din veniturile, foloasele și slujbele teritoriilor concedate în Severin, cu excepția părții de nord a țării Litua, numită țara Hațegului. Veniturile „Cumaniei”, cu excepția celor din voievodatul românesc a lui Seneslau, erau lăsate în întregime cavalerilor ioaniți pentru 25 de ani (urmând a fi apoi împărțite cu regele). Pentru îndeplinirea celor asumate în diplomă, ordinul trebuia să aducă de peste mare în Ungaria 100 de călugări luptători.

Scopul prim declarat al aducerii celor 100 de cavaleri-călugări era „ajutorarea regatului nostru în vederea apărării credinței creștine.” Pentru îndeplinirea misiunii lor dificile, cavalerii crucii se bucurau de veniturile prezentate anterior, pe care, în unele cazuri, le împărțeau cu regele. Diploma precizează că regele nu păstrează pentru sine nimic din veniturile bisericilor clădite și ale celor care se vor face în viitor, ceea ce înseamnă că aceste venituri vor fi luate în întregime de ioaniți. Excepție făceau veniturile bisericilor arhiepiscopale și episcopale. De asemenea, ioaniții primeau de la suveran și dreptul să ducă o cantitate din sarea ocnelor transilvane, scoasă cu cheltuiala regelui și a lor, în Severin, pentru nevoi proprii și apoi spre Bulgaria, Grecia și Cumania.

Diploma detaliază obligațiile militare ale ioaniților în Ungaria, astfel, în baza contractului încheiat în 1247, sunt și clauze de o mai mare anvergură, referitoare la rolul ioaniților în întreaga zonă sud-est europeană. Imediat după enunțarea în text a daniei țării Severinului, sunt precizate două condiții puse de rege Ospitalierilor:

„dacă ar veni vreo oaste asupra regatului nostru”, trebuiau să participe la lupte a cincea parte din oștenii-călugări aduși în Severin;

dacă regele s-ar îndrepta cu oastea ungară spre Bulgaria, Grecia și Cumania, atunci a treia parte dintre cavaleri trebuiau să-l urmeze pe suveran.

În final, pentru toate daniile făcute la modul atât de generos de rege, marele preceptor „s-a legat limpede și clar în numele zisei case”:

să ia armele contra tuturor păgânilor, de orice neam ar fi;

să ia armele împotriva bulgarilor;

să ia armele contra altor „schismatici”, dacă „ar încerca să năvălească în regat sau în hotarele regatului”.

Pentru aceasta, urmau să fie „de îndată” aduși în „regatul nostru, spre slujba noastră și a regatului nostru, o sută de frați bine și potrivit înzestrați cu arme ostășești și cai.” Dacă regatul ar fi fost amenințat de o „oaste creștină”, atunci „casa” trebuia să dea regelui cincizeci de „frați înarmați” spre paza cetăților și întăriturilor de la hotare: Posonium (Bratislava, astăzi în Slovacia), Musunium (Moson), Suprunium (Sopron), Castrum Ferreum (Cetatea de Fier, Vasváar), Castrum Novum (Cetatea Nouă, Pesta) sau „oriunde va voi regele să-i așeze.” În fine, dacă Ungaria ar fi fost atacată de tătari, atunci urmau să intre în luptă șaizeci de cavaleri. Tuturor acestora, cât timp erau în misiune, trebuiau să li se plătească cele trebuitoare din veniturile regale. Se mai adaugă anumite clauze care să asigure respectarea înțelegerii: perceptorul sau magistrul care va fi trimis de peste mare de către „marele magistru” să conducă casele ordinului din Ungaria era obligat să jure „credință regelui și regatului” și să aibă în atenție creșterea populației în ținuturile dăruite și în alte regiuni ale „regatului nostru”. În schimb, regele se lega să vegheze ca toate cele promise ordinului în Ungaria să fie puse în aplicare.

Banatul Severinului a avut o istorie destul de frământată, mereu schimbându-și stăpânul. A aparținut fie regatului medieval maghiar, fie Țării Românești. Cert este faptul că în secolul al XV-lea Banatul Severinului exercită mai întâi o influență, pentru ca mai apoi să integreze în marginile sale Carașul și Lugojul. În secolul al XV-lea rolul decizional pentru Banat va fi asumat de către comitele de Timiș, iar banul Severinului i se va subordona atât militar cât și administrativ.

Al doilea eveniment semnificativ s-a petrecut în secolul al XV-lea, când, după moartea comitelui de Timiș, Pippo Spano, regele Sigismund de Luxemburg (1387-1437) a procedat la o nouă reorganizare a frontierei sud-estice a regatului. A fost un proces ce a durat, din 1427 până în 1429. În cadrul acestei reorganizări au fost aduși în Banat, în anul 1429, cavalerii teutoni, pentru a întări capacitatea de apărare a țării. În final s-a ajuns ca provincia care îl avusese în frunte pe comitele de Timiș să fie împărțită în trei. Districtele românești au fost scoase de sub autoritatea comiților de Timiș și Caraș, formând o unitate teritorială aparte. Centrul militar și administrativ al acestei diviziuni a devenit cetatea Severinului, care intrase în stăpânire ungurească ceva mai înainte, în anul 1419. Căpitan al cetății Severinului în anii 1427-1428 a fost Emeric Marczali, care în documente apare drept capitaneus Zewriniensis.

Planul inițial al regelui era să aducă ordinul teuton în Țara Bârsei, de unde regele Andrei al II-lea îl alungase în 1225 și, care din ultimul deceniu al secolului al XIV-lea era expusă atacurilor otomane. Ulterior, regele s-a gândit să folosească ordinul teuton la apărarea liniei Dunării de Jos, până la Chilia. În scrisoarea din 2 iulie 1426, adresată vicevoievodului Transilvaniei, Lorand Lépes, Sigismund spune că intenționează să-i cheme în țară pe cavaleri și să le încredințeze apărarea frontierelor Transilvaniei până la Porțile de Fier. La 9 aprilie 1427, regele i-a scris marelui maestru Paul von Rusdorf, iar în această scrisoare nu se avea în vedere Porțile de Fier, ci Dunărea de Jos, până la Chilia. Aici regele și-a expus planul privitor la așezarea teutonilor la Dunărea de Jos. Acesta a fost însă modificat în anul următor, astfel că la 9 octombrie 1428 Sigismund îi scrie lui Rusdorf că este gata să cedeze cavalerilor câteva cetăți de lângă Dunăre, situate între Belgrad și Severin – adică în Banat – pentru a apăra Ungaria împotriva otomanilor. Cavalerii teutoni, cu suita lor, au sosit la Dunăre și au luat în primire ținutul abia în toamna anului 1429. Sigismund i-a folosit pe teutoni pentru a crea la frontiera cea mai amenințată a regatului o provincie specială, cu rosturi de apărare.

Sigismund a luat decizia de a aduce în această regiune ordinul teuton, după ce în 1428 Dunărea a devenit de facto frontieră cu Imperiul Otoman. Condițiile din regiune s-au modificat dramatic în acel an, când, după moartea despotului Serbiei, Ștefan Lazarevici, urmașul său George Brancovici a recunoscut suzeranitatea sultanului și a predat turcilor puternica cetate de la Golubaț, care, în baza unei înțelegeri mai vechi, ar fi trebuit ca după moartea despotului să intre în stăpânirea lui Sigismund. Înfrângerea suferită de acesta la Golubaț, în iunie 1428, când a încercat să ia cetatea din mâinile turcilor, a consolidat noua situație. O consecință a înfrângerii de la Golubaț a fost și pierderea de către Țara Românească a cetăților de la Dunăre (Turnu și Giurgiu) și apropierea domnitorului muntean Dan al II-lea de turci, cărora le-a plătit tribut, dar și intrarea Bosniei regelui Tvrtko al II-lea – fost vasal al lui Sigismund – sub suzeranitatea otomană. În acest nou context politic sud-est european, Sigismund a fost nevoit să treacă la o politică defensivă, care avea ca element central întărirea liniei Dunării (în zona Porților de Fier).

Prin formula Banatului de Severin regiunea a primit o organizare riguroasă adecvată funcției sale defensive, în care banul, ca reprezentant al regelui concentra toate puterile: militare, administrative și judiciare. Această situație diferă de cea din comitate, unde comitele împărțea puterea cu nobilimea locală. Banatul a fost în istoria regatului Ungariei o provincie de frontieră cu o organizare specială, adecvată funcției militare. Această organizare a fost una eficientă, fapt dovedit de activitatea desfășurată de cavalerii teutoni în acei ani pentru fortificarea liniei Dunării: repararea cetăților, construirea de noi cetăți, dotarea cu armament, etc. Formula Banatului a permis ca toate resursele zonei – fiind vorba în principal de încasările de la cnezii din districte – să fie folosite în acest scop. Teutonii au fost integrați sistemului administrativ al regatului Ungariei. Prin formula Banatului, era preîntâmpinat pericolul secesiunii, adică a dezvoltării unei stăpâniri care ar fi putut conduce la desprinderea de regat, așa cum s-a petrecut în Țara Bârsei. În Banat nu a existat un astfel de pericol, datorită faptului că teutonilor li s-au dat anumite dregătorii – ban, castelan, căpitan – într-o unitate administrativă a regatului, iar nu un teritoriu pe care ei să-l organizeze după voința lor.

Ajuns la destinație, Redwitz s-a grăbit să-l informeze pe marele maestru Paul von Russdorf despre cele găsite în Banatul Severinului. Mai întâi i-a prezentat situația și efectivele celor 19 fortificații de la Dunăre și a celor trei cetăți interioare, aflate în imediata apropiere. În cetatea Severinului, care din 1424 era în stăpânirea lui Sigismund, Redwitz a găsit 200 pedestrași și 40 pușcași. Pe insula fortificată Saan se aflau 216 pedestrași. În schimb au fost găsite „pustii” fortificația de la Porțile de Fier, cetatea Sf. Petru și o cetate nenumită, aflată în amonte de Severin. La Gewryn, construită în 1425, Redwitz a găsit 60 de pedestrași, 30 pușcași și 260 de slujitori. În cetatea Peczsch (Peth) în garnizoană a numărat 32 de pedestrași și 20 de pușcași. La Svinița (Tricule), Redwitz a găsit 40 de pedestrași și 6 pușcași, în timp ce la fortificația de la Staniloucz a aflat 32 de pedestrași și 4 pușcași. În cetatea Drencova se aflau 24 de pedestrași și 4 pușcași, în timp ce în fortificația de la Liborajdea au fost aflați tot 24 de pedestrași și 4 pușcași. Într-o cetate numită tot Peczsch, au fost găsiți 20 pedestrași și 4 pușcași. La Sf. Ladislau au fost aflați 400 pedestrași și 56 pușcași (cea mai numeroasă garnizoană de pe malul Dunării). La Pojejena s-au găsit în garnizoană 200 pedestrași și 30 pușcași. La Rybes, în aval de Moldova Nouă, au fost găsiți 40 de pedestrași. Din cele 19 fortificații de pe malul Dunării, 6 erau pustii, iar în cele 13 au fost găsiți 1.348 pedestrași, 198 pușcași și 260 slujitori, deci un total de 1.806 oameni.

În cele trei cetăți de interior, au fost aflați următorii: în cetatea Mehadia 294 de cnezi, 1.112 țărani, 30 paznici ai drumurilor și 20 de curieri; în cetatea Almăjului se aflau 223 de cnezi, 504 țărani, 32 paznici ai drumurilor și 26 de curieri; în cetatea Ilidia se regăseau 126 de cnezi și 450 țărani. Astfel cele trei cetăți aveau la dispoziție 643 cnezi, 2.066 țărani, 62 paznici de drumuri și 46 curieri, cu un total de 2.817 oameni.

La început, Nikolaus von Redwitz, comandantul grupului de cavaleri, a fost căpitan al Severinului, ceea ce înseamnă că era un continuator al lui Emeric Marcali. Prima atestare este din 16 ianuarie 1430, într-un act emis chiar de el (frater Nicolaus de Radewitz ordinis cruciferorum preceptor ceterorum fratrum in regno Hungariae missorum, capitaneus Zeuerinensis, necnon comes monetarum Cibiniensis). Dregătoria de ban al Severinului nu exista în acel moment, astfel că prima atestare a lui Redwitz cu titlul de ban al Severinului este din 18 iulie 1430, când el semnează un document cu frater Nicolaus de Radewitz, Ordinis beate marie virginis domus ierosolimitani preceptor ceterorum fratrum predicti Ordinis in Regnum Hungariae missorum Banus Zewriniensis, necnon camararum monete regalis Cibiniensis comes.

A existat de fapt o relație contractuală între regele Sigismund și ordinul teuton. Cavalerii veneau într-un teritoriu al regatului, pe care ei îl conduc și administrează, dar în anumite condiții, care nu lezau autoritatea regelui aici. În cursul negocierilor purtate de Sigismund cu marele maestru a fost discutat statutul pe care urmau să-l aibă cavalerii în regatul Ungariei. În instrucțiunile pe care le-a dat la 28-29 mai 1429 grupului de cavaleri ce urma să plece în Ungaria, Russdorf spune că aceștia trebuiau să stea la dispoziția regelui romano-german Sigismund, dar respectând regulile ordinului și obiceiurile practicate în Prusia. Poziția cavalerilor teutoni în teritoriul care le-a fost acordat era desigur una puternică. Dar, în condițiile limitărilor care existau aici, banatul de Severin nu a fost un nou stat al ordinului (Ordensland).

În ceea ce privește aspectele teritoriale ale Banatului de Severin, în perioada teutonilor, aceasta cuprindea doar șase districte românești: Mehadia, Almăj, Ilidia, Carașova, Bârzava și Caransebeș. Districtele Lugoj și Comiat au rămas în continuare sub ascultarea comitelui de Timiș. Ele vor fi atașate celorlalte districte în epoca Huniazilor, intrând astfel și ele sub autoritatea banului de Severin. Organizația banatului de Severin a fost menținută și după ce teutonii au părăsit regiunea de sud-est a Banatului. În primele două decenii de la plecarea lor banatul Severinului a cunoscut anumite transformări care au condus la formula „clasică” a banatului de Severin, pe care o întâlnim în documentele din a doua jumătate a secolului al XV-lea și din prima jumătate a secolului al XVI-lea.

Banatul de Severin, ca o provincie a Regatului ungar la frontiera otomană, a fost o organizație nouă care, sub aspect teritorial, nu a reprezentat o continuare a Banatului cu același nume din secolul al XIII-lea. Primul ban de Severin a fost Nikolaus von Redwitz și cu el începe o listă de înalți dregători ai regatului Ungariei care vor guverna aici până la cucerirea otomană. Nu ordinul teuton a introdus aici organizația banatului, ci regele Sigismund. Teutonii au fost cei care au dat o primă formă acestei organizații, care apoi va suferi modificări, cristalizându-se pe deplin în deceniul șase al secolului al XV-lea. Teutonii au preluat din epoca anterioară niște structuri administrative și sociale pe care, în unele cazuri, au încercat să le modifice. Au căutat să limiteze autonomia districtelor românești, ceea ce a dus la conflicte cu societatea locală. Un exemplu îl constituie conflictul cu cnezii din districtul Almăj, care nu au recunoscut autoritatea banului Redwitz, care încercase să se impună ca instanța supremă a districtului, în condițiile în care cutuma spunea că deasupra justiției cnezilor nu era decât regele.

Banatul de Severin se va cristaliza deplin ca instituție abia după plecarea cavalerilor teutoni, îndeosebi în timpul în care demnitatea de ban al Severinului a fost deținută de Frank Tallóczi (1436-1439) și Iancu de Hunedoara (1439-1446). Atunci s-au precizat și raporturile între ban și districte, care au luat forme pe care nu le întâlnim înainte, și au fost asimilate numeroase instituții locale. Sistemul de privilegii acordate celor opt districte românești, pe care îl înregistrează celebra diplomă dată de regele Ladislau V Postumul la 29 august 1457, este și el în parte, un produs al acelor ani.

O moștenire a epocii teutone este poziția Caransebeșului ca loc de rezidență a banului de Severin. După incursiunea otomană din primăvara anului 1432, care a dat o lovitură puternică pozițiilor teutone, banul Redwitz s-a mutat în acest oraș mai ferit, unde vor rezida de acum înainte, timp de mai bine de două secole, banii de Severin, iar de la mijlocul secolului al XVI-lea, banii de Lugoj și Caransebeș.

Concluzionând, putem afirma că un fapt relevant este acela potrivit căruia banatul de Severin s-a bucurat tot timpul de o largă autonomie pentru importanța sa strategică și militară, dar și pe temeiul autonomiei importantelor districte locuite aproape în întregime de români.

II. 3. Districtele

Districtele românești bănățene sunt instituții politico-administrative autohtone care își au începuturile odată cu cnezatele și voievodatele, instituții de tip social-politic și administrativ. Ele au în suprafața lor un număr mai mare de localități decât cnezatele și cuprind de obicei suprafața mai multor cnezate teritoriale. Deosebirea esențială rezidă în conținutul activității: districtul este o instituție cu scop politic și administrativ.

În Banat sunt menționate cele mai numeroase districte dintre toate teritoriile românești. Unele dintre acestea au dispărut înainte de intrarea în circuitul documentelor de proprietate feudală. Altele au dispărut prin înglobarea în districte mai mari. O parte a acestor districte au fost anulate, ca prerogative, de către puterea centrală în momentul ofensivei acesteia împotriva realităților românești.

În funcție de dimensiunea și amplasarea geografică districtele se împart în trei categorii: districte mari, compacte și izolate. Acestea sunt atestate documentar în a doua jumătate a sec. al XIV-lea până la mijlocul sec. al XV-lea.

În ordine alfabetică aceste districte românești bănățene sunt: Bay, Bel(inț ?), Beregsău, Berini, Bistra, Borzlyuk, Bujor, Chery, Cheureg, Chernolch, Cuiești, Duboz, Fârdea, Făget, Hodoș, Horom, Icuș, Iersig Jupani, Jdioara, Lipko, Margina, Maxand, Mănăștiur, Mylos, Recaș, Remetea (pe Bârzava), Sculea, Sânandrei, Șoșdea, Sudgea, Themeskuz, Zaad, Zederyes, Zenthlazlo.

Denumirea de district provine din latinescul districtus și se definitivează sub această formă în secolul al XV-lea. Districtele medievale românești din Banat mai dețin o premieră – au caracter de unicat în istoria românească – opt dintre ele obțin privilegii individuale care sunt apoi reunite în privilegii comune pentru toate cele opt districte. Cauzele acestei situații rezidă în primul rând în puternica organizare socială de tip cutumiar al românilor bănățeni, în al doilea rând în gravitatea extremă a primejdiei otomane la frontiera dunăreană a Banatului. Numărul foarte mare de oameni prezenți în corpurile de armată regală, calitatea de excepție – de cele mai multe ori – a prestațiilor militare, spiritul de sacrificiu al acestor trupe districtuale, pagubele mari suferite de populația districtelor aflate în aria de incursiuni de pradă a otomanilor, puterea uluitoare de a relua mereu ritmul refacerii și dezvoltării economice interne sunt tot atâtea motive ce au reușit să determine puterea centrală maghiară să acorde aceste privilegii, la început pentru fiecare district și apoi pentru toate opt. Aceste privilegii acordate districtelor românești bănățene sunt egale ca însemnătate cu cele dobândite de scaunele săsești și secuiești din cuprinsul voievodatului Transilvaniei.

Primele privilegii districtuale au fost acordate, cândva, în ultimul deceniu al secolului al XIV-lea. Următoarele, în perioada anilor 1427-1430, după eșecul politicii militare ofensive a regalității maghiare și altele, individual, până spre mijlocul secolului al XV-lea. Primele privilegii sunt estimate astfel din cuprinsul diplomelor de la mijlocul veacului al XV-lea ce le amintesc global, fără a le detalia.

Cel mai important document referitor la districte și la privilegiile lor este diploma emisă de regele Ungariei, Ladislau al V-lea Postumul în 29 august 1457. Întrebările ce trebuie puse sunt: cum anume a fost emisă diploma și ce anume conține aceasta? În vara anului 1457 nobilii Mihail Dees de Temeșel și Ștefan, fiul lui Sișman de Buziaș, mandatați de adunările tuturor nobililor, cnezilor și altor români din opt districte: Lugoj, Sebeș, Mehadia, Almăj, Carașova, Bârzava, Comiat și Ilidia, se deplasează la Viena, locul unde se afla regele. Cei doi mandatari îi prezintă suveranului situația reală a acestor opt districte și îi solicită emiterea de diplome de privilegii care să răsplătească eforturile – cu totul deosebite – pe care acești români le-au făcut pe parcursul a mai multor generații pentru apărarea zonei lor de primejdii, prestând slujbe militare credincioase regilor Ungariei, înaintașii celui de față. Apreciind cum se cuvine toate faptele acelor români din districtele susmenționate, regele Ungariei hotărăște să le întărească lor, și urmașilor lor nobili, cnezi și oameni de rând, vechile privilegii acordate de înaintașii săi.

În sinteză, aceste privilegii, nemaiîntâlnite până acum în practica vremii pentru populația românească, acordă drepturile majore care le permit românilor să-și conserve drepturile ancestrale. Astfel, diploma prevedea:

1. Să nu se dea nici unui străin de acum înainte, în cele opt districte, moșii și sate, decât numai acelora care vor fi recunoscuți merituoși pentru serviciile lor dintre români;

2. Niciodată să nu fie despărțite cele opt districte și să nu fie dăruit vreunul dintre ele cuiva;

3. Comitatul Comiat zălogit lui Iancu de Hunedoara va fi reunit la celelalte șapte și se va bucura de aceleași privilegii ca și acestea;

4. Nobilii români și cnezii (nobiles Valachis et kenezy) să nu fie judecați de altcineva, ci numai de comitatele lor în funcție, ceea ce însemna judecată după obiceiul pământului sau legea veche (juxta antiquam et approbatam legem districtum valachalium universorum), iar dacă n-ar fi mulțumiți cu judecata acestuia să aibă dreptul să ceară să fie judecați de judele Curții sau chiar de rege;

5. Nobilii români erau asimilați adevăraților nobili (nobiles Valachi instar verorum nobilium regni), iar dregătorii români erau scutiți de orice dare atât față de rege cât și față de alții și nimeni nu avea dreptul să se atingă de lucrurile și bunurile lor și de ale supușilor lor, pentru a le sechestra sau proprii;

6. Nimeni nu are dreptul să cheme pe vreun nobil sau pe vreun supus al nobililor pentru vreo cauză oarecare în fața vreunui scaun de judecată străin, iar cel ce are vreo pricină cu vreun supus al vreunui nobil român să se adreseze nobilului respectiv; plângerea împotriva vreunui nobil român să se înainteze comitelui lor, singurul în drept a-l judeca; în caz de nemulțumire cu judecata, se va face apel la Curtea regelui și în ultimă instanță la însuși regele;

7. Comiții sau vicecomiții în funcție, când adună gloabele și taxele judecătorești, să nu poată lua caii, câinii de vânătoare, armele și păsările de vânătoare de la cei pedepsiți; astfel de execuție să poată fi îndeplinită numai în fața judelui nobililor românilor (judice nobilium eorumdem Valachorum);

8. Nobilii români să fie asemenea adevăraților nobili ai regatului;

9. Cnezii românilor să fie scutiți de plata oricărei dări, atât față de rege cât și față de alții; să nu poată fi luat nici un lucru sau bun al vreunui om sau al iobagilor lor oriunde ar fi găsit; nimeni să nu poată chema și silii pe acești cnezi și pe iobagii lor să fie judecați în fața scaunului de judecată străin; dacă cineva ar avea vreo plângere împotriva nobililor români și a cnezilor și a iobagilor lor sau a altora, să fie chemat în fața acelor nobili; nobilii români și cnezii să fie chemați în fața comitetului lor în funcție, cei nemulțumiți pot apela la judecata Curții regești și chiar a regelui.

Recunoașterea și garantarea unității celor opt districte, care însemna, de fapt, cea mai bine și mai trainic organizată parte a Banatului pe temeiurile vechilor instituții românești, însemna recunoașterea și garantarea autonomiei celei mai românești zone bănățene, unde modul de viață propriu românilor, în obști, se păstra mai viabil și mai deplin.

O reconfirmare a privilegiului din 1457 are loc în 1606, în condițiile în care cea mai mare parte a teritoriului acestor opt districte se constituiseră în Banatul de Lugoj-Caransebeș, parte a principatului Transilvaniei, cu rol decisiv în oprirea otomanilor la porțile Ardealului.

În afara celor opt districte privilegiate, restul de câteva zeci nu au reușit să obțină un statut special. Ele au existat însă timp de decenii (cele mai mici) și veacuri (cele mai mari și puternice), permanentizând modul specific de viață al românilor, pe aproape trei sferturi din teritoriul Banatului.

Aceste districte vor rezista până în secolul al XVIII-lea, când vor dispărea și se va trece la alte forme de organizare administrativ-teritoriale.

II. 4. Orașele

Orașele erau conduse de un primar (jude), ajutat de un consiliu format din doisprezece jurați. Acești dregători aveau atribuții administrative, judiciare și fiscale, făcând parte din categoria orășenilor bogați.

Important de remarcat este și numărul de locuitori ai orașelor și al comitatelor medievale. Media de locuitori per oraș era de 4.000/5.000, pe când media locuitorilor din târguri era de 3.000/3.500.

În tabelul următor se poate observa numărul total aproximativ de locuitori ai Banatului la finele secolului al XV-lea, luând fiecare comitat în parte (exceptând Aradul ce avea și el sate sud mureșene):

La cifra totală de 321.256 se mai adaugă o populație de 96.257 ce reiese din numărul țăranilor aserviți care nu aveau gospodărie proprie (20%), țăranii liberi, cnezii și voievozii ce nu figurează în conscripția fiscală (5%), populația orășenească și cea nobiliară care nu aveau sarcini fiscale (5%).

Rezultă astfel că populația existentă în Banat la sfârșitul sec. al XV-lea era de aproximativ 417.513.

Având în vedere aspectele administrative prezentate, putem concluziona că Banatului, o regiune geo-politică importantă în cadrul regatului Ungariei, i s-a acordat o atenție specială din partea regalității, fapt ce a favorizat dezvoltarea economică, socială, culturală și demografică, în special în decursul secolului al XV-lea.

CAPITOLUL III

ORGANIZAREA ȘI ECHIPAREA ARMATEI MEDIEVALE DIN BANAT

În ultima parte a dinastiei Arpadiene, imediat după invazia mongolă din 1241, experiențele înfrângerilor militare au schimbat fundamental ideile politice ale lui Bela al IV-lea (1235-1270). Ele indicau, înainte de toate că monarhia are nevoie de fortificații moderne. Castrele vechi, din lemn, ale Sfântului Ștefan, au devenit demult inutilizabile, iar cele care se mai țineau au dispărut odată cu asaltul tătarilor. De aceea, una dintre cele mai spectaculoase schimbări de după năvălirea tătarilor a fost răspândirea cetăților de piatră, cele mai multe fiind ridicate pe culmi de munte.

O altă experiență militară a invaziei mongole a fost necesitatea modernizării armatei. Aceasta se compunea și pe mai departe, în majoritatea ei, din cavaleria iobagilor castrensi și a castrensilor, cărora nu le ajungeau veniturile decât pentru tradiționala platoșă de piele. Dar regele ținea morțiș ca și acest echipament să fie îmbogățit și modernizat. În domeniile regale împădurite, începând cu 1240, a donat suprafețe mici de pământ cu condiția ca stăpânii lor, în caz de război, să dea un număr prestabilit de „înzăuați”. Din urmașii acestor coloniști a fost alcătuită nobilimea „de zece lăncii” (decemlanceatus) din regiunea Špiš (Szepes) care a fost obligată să trimită zece oameni înarmați în oastea regelui. Bela s-a străduit să crească și efectivele cavaleriei grele, în armuri, după model apusean. Cavaleria grea a fost completată cu arcași din cavaleria ușoară.

Sub Angevini, ca și sub Arpadieni, mandatul baronatului a fost în primul rând de natură militară. În caz de război, lui îi revenea sarcina și, totodată, privilegiul, de a conduce în luptă populația ținutului său. Activitatea sa, simbolul puterii de comandant, a fost exprimată prin steagul (vexillum) pe care se afla emblema familiei sale. În secolul al XIV-lea, sub influența italiană, numele drapelului (bandiera, „steag”) cu emblemă a devenit banderium și nu peste mult timp așa s-a intitulat și trupa care se afla sub steag. Astfel, numele unui simbol a ajuns denumirea unei instituții militare. Banderiul din epoca Angevină însemna același lucru ca și unitatea militară de care dispunea comitele din perioada Arpadiană, fiind conduse la fel.

Insurecția nobiliară (ridicarea la oaste a nobililor), devenită obișnuită sub Carol, a fost proclamată cu regularitate. Deja în primăvara anului 1343, toți cei ce erau capabili să poarte o armă erau obligați să ia parte la războiul împotriva Serbiei, și astfel de apeluri nu au fost rare nici mai târziu. Trupele de calitate inferioară erau formate din țărani călare și pedeștrii, în vreme ce trupele de elită erau formate din mercenari. Deseori întâlnim printre ei germani și alți străini, dar grosul armatei de mercenari o formau, totuși, nobilii maghiari. Oastea formată din ei era compusă din cavaleri greu înarmați și din cavaleria ușoară „asociată lor”, din arcași. Cavalerul și escorta sa de arcași alcătuiau cea mai mică unitate a oastei, adică aceea care, de pe la sfârșitul sec. al XIV-lea se numea și în Ungaria „lance”. Recrutarea lor cădea în sarcina cavalerilor curții, nu a baronilor, care primeau dispoziții direct de la rege pentru echiparea și conducerea unui număr stabilit (de obicei 50-80) de călăreți, iar banii necesari erau puși la dispoziție de către vistierie. Aceste trupe alcătuiau nucleul oștirii regale. De regulă, ele evoluau sub steagul regelui, dar s-a întâmplat ca unele unități să fie repartizate sub îndrumarea vreunui baron. Acest tip nou de armată a apărut pentru întâia oară în vremea lui Ludovic cel Mare (1342-1382).

În vremea regelui Matia Corvin (1458-1490) formele tradiționale ale organizării militare au rămas și pe mai departe. În primul rând, așa-numitele banderia, alcătuite din prelați și baroni, au avut un rol important, până la capăt, în războaiele regelui. Începând cu 1454 s-au făcut câteva încercări de a reînființa militia portalis, dar nucleul armatei era deja format din mercenari. Matia a fost unul dintre primii suverani europeni care au avut în permanență sub arme un număr important de mercenari. În 1487 trupele sale numărau 20.000 de soldați din cavaleria grea și 8.000 de pedeștri. Pe lângă mercenarii cehi se mai aflau germani și maghiari. Armata era completată și de o artilerie considerabilă.

III. 1. Legi și decrete militare (finele sec. XIV – sec. XV)

Banatul, zonă de graniță a regatului medieval al Ungariei, a constituit o arie geo-politică și militară de mare importanță strategică, cu scopul bine definit de a opri expansiunea otomană începând cu ultima parte a sec. al XIV-lea. Locuitorii zonei au beneficiat de toate avantajele oferite de acest spațiu confiniar și anume de libertăți și privilegii, precum și de dezavantajele acestei așezări, și anume de faptul că făcea obiectul jafului și robirilor. Datorită acestor jafuri și a incursiunilor otomane, sudul Banatului, dintre Severin și vărsarea Tisei în Dunăre, a cunoscut chiar o depopulare masivă și chiar a dus la dispariția unor comitate precum Carașul și Cuvinul. Teritoriul de graniță aducea venituri importante. Comerțul și vămuirile reprezentau o sursă importantă de venit pe timp de pace, iar pe timp de conflict armat vistieria se umplea din prăzile de război și din răscumpărarea prizonierilor.

Ca primă linie de apărare a Transilvaniei și a Regatului medieval Maghiar, Banatul dispunea de o organizare militară aparte, pe teritoriul său existând cetăți regale ce erau prevăzute cu garnizoane formate din soldați profesioniști. Sarcinile militare ale apărării zonei au făcut parte din atribuțiile populației locale. În timpul regelui Carol Robert de Anjou (1304-1342), Banatul devine un centru important în cadrul regatului, apogeul politic fiind atins în perioada 1315-1323 atunci când Timișoara devine reședința regelui Angevin, iar aici vin reprezentanți ai tuturor caselor regale europene.

Comitatul Timiș, prin cetatea Timișoarei, devine astfel centrul administrativ, politic, militar și economic al întregului Banat. De aici pleacă și expediția regelui Carol Robert împotriva domnului muntean Basarab I, în 1330. Din acest moment, până în anul 1552, Timișoara este punctul de adunare și de plecare al trupelor regale maghiare împotriva turcilor otomani, aflați la sud de Dunăre sau în Țara Românească.

În secolul al XV-lea Banatul aflat sub presiune otomană a suferit modificări, conturându-se treptat două unități administrative principale cu caracter militar: Banatul de Severin și comitatul Timiș. Severinul și-a păstrat rolul său străvechi de regiune de graniță cu organizare specifică, aflată sub comanda banului numit de rege și socotit, cel puțin o vreme, între baronii țării. Banul dispunea de lefegii plătiți ca garnizoane ale cetăților principale: Severin, Caransebeș, Orșova, Mehadia, la 1494-1495 în număr de 200, precum și de unitățile militare ale districtelor românești din zonă, cu atribuții speciale de apărare a vadurilor Dunării.

Comitatul Timiș, sau al Timișoarei, realizat în jurul cetății regale din Timișoara, a crescut ca întindere prin încorporarea celei mai mari părți a comitatelor Caraș și Cuvin, dezorganizate din cauza incursiunilor otomane. În fruntea acestui comitat de graniță au fost numiți comandanți militari și înalți dregători ai regatului și nu numai mari proprietari din comitat, cum era uzanța. Adesea, comiții de Timiș au deținut și Banatul Severinului și cel puțin, începând cu epoca lui Matia Corvin, scaunul timișean de judecată, prezidat de comitele de aici, era și instanță de apel a scaunului din Caransebeș al banilor de Severin. Comitele avea la dispoziție o banderie plătită din vistieria regală.

Armata strânsă pe teritoriul Banatului făcea parte din marea armată feudală maghiară, care era una tipică acelei perioade de timp, bazându-se pe nobilii și pe iobagii acestora, fiind organizată pe baza sistemului banderial, generalizat de regele Carol Robert de Anjou și apoi în special de Ludovic de Anjou.

Banderia reprezintă stindardul unui senior dispunând de puterea de comandă, apoi trupa de cavalerie constituită în jurul acestui stindard. Este o instituție militară caracteristică epocii cruciadelor. Din Franța, prin Angevinii napolitani ajunși regi ai Ungariei (1318-1382), instituția a fost receptată în Transilvania și în Banat. Banderia reprezenta o formație de cavalerie înzăuată pe care marii seniori bandieri o adunau de pe domeniile lor și o aduceau sub steagurile regelui, la chemarea acestuia. Păturile sociale nemilitare (clericii) sau nelibere (șerbii, apoi iobagii) compensau dispensa de serviciu militar prin sarcini fiscale corespunzătoare. În Ungaria, ca și în Polonia, sistemul banderial s-a dovedit un eșec pentru monarhi, atât pe plan militar, cât mai ales pe plan politic. După moartea regelui Sigismund de Luxemburg (1387-1437), dieta maghiară a legiferat obligația suveranului de a nu convoca banderia decât în cazuri excepționale, și numai între granițele regatului.

Treptat, își fac intrarea în armată și mercenarii, luptători de profesie, care luptă pentru bani, pradă, faimă și glorie. O dată cu accentuarea pericolului otoman pe linia Dunării și, după înfrângerea rușinoasă din 1396 de la Nicopole, regele Sigismund de Luxemburg (1387-1437) întrunește dieta regatului Ungar la Timișoara în perioada 23 octombrie – 25 noiembrie 1397 unde adoptă un nou regulament militar, iar mai apoi în ianuarie 1427 același rege, după o altă dietă, emite un alt regulament militar formulat în 9 articole.

Dieta regatului Ungariei de la Timișoara din 23 octombrie – 25 noiembrie 1397 stabilește introducerea serviciului militar obligatoriu și alocarea unor importante sume de bani pentru organizarea sistemului defensiv dunărean. Elementul de maximă însemnătate l-a constituit lărgirea cadrului de participare la luptele antiotomane.

Introducerea serviciului militar obligatoriu însemna sarcini militare pentru nobili, cler și țărani. Fiecare nobil trebuia să vină la oaste cu un om, iar cei aflați în indiviziune trebuiau să vină personal. Nobilul care avea mai mulți iobagi trebuia să trimită câte unul la fiecare 20. Jumătate din veniturile nobilului trebuiau să fie folosite pentru lupte. Dările regale trebuiau date în produse. Dacă nobilul nu participă la oaste, atunci el trebuia să trimită doi iobagi în loc, iar dacă nu trimitea nici un iobag, atunci trebuia să plătească câte un galben pentru fiecare iobag. Nobilul care nu avea iobagi și nu participa, trebuia să plătească câte 3 mărci.

În perioada 1404-1426, florentinul Filippo Scolari este comite de Timiș și al tuturor comitatelor bănățene, și are drept obiectiv întărirea și apărarea liniei Dunării. Sub stricta sa conducere, armata bănățeană s-a integrat perfect în mecanismul armatei regale maghiare. Chiar înainte de moartea acestuia, în decembrie 1426, prin dieta de la Lipova, regele Sigismund pregătea noi măsuri militare. Acestea au fost redactate sub forma unui nou regulament militar ce a fost emis în luna ianuarie 1427.

Decretul militar era alcătuit din 9 articole care prevedeau obligațiile militare, dar și ordinea în interiorul armatei aflate în marș sau la cazare. În cazul în care ordinea și disciplina nu erau respectate, iar ostașii recurgeau la abuzuri de tot felul, pedepsele erau foarte aspre și se mergea chiar până la aplicarea pedepsei capitale. Din nou se reamintește de dările în produse, în animale și în bani, pentru a susține campaniile militare. Acest decret împreună cu hotărârile dietei din 1397 au stat la baza viitoarelor decizii în privința organizării militare luate de regii maghiari, până la căderea regatului Ungariei.

Emis la Brașov, decretul militar a stat la baza organizării armatei medievale maghiare, din care făcea parte și armata bănățeană. Aceasta beneficia de toate dotările tehnice ale vremii, fiind la fel de bine echipată precum întreaga armată regală. Cel care a reușit impunerea decretului militar și a transformat armata bănățeană într-una de elită, a fost comitele de Timiș, Iancu de Hunedoara (1440-1456) care a mai ocupat și funcțiile de Ban al Severinului din 1439, voievod al Transilvaniei (1441-1456), regent al Ungariei (1446-1452) și căpitan general al armatei regatului din 1453. Iancu de Hunedoara a îmbunătățit și a adaptat, la necesitățile vremii, regulamentele militare emise de regele Sigismund de Luxemburg.

După decretul din 1427 au mai urmat și altele. Înfrângerea de la zidurile cetății Golubaț din 1428, agravarea pericolului otoman, l-au determinat pe regele Sigismund să inițieze o serie de măsuri de ordin organizatorico-militar care să îmbunătățească sistemul defensiv al regatului Ungariei. În propunerile înaintate stărilor ungare, țara urma să fie împărțită în șapte regiuni militare, din care cinci aveau ca obiect Transilvania și frontul sudic dinspre turci. Înspre Banatul Timișean se vor îndrepta arhiepiscopul de Calocea și episcopul de Cenad cu 200 de călăreți; românii, slavii, filistenii și cumanii cu 200 de soldați împreună, apoi comitatele Timiș cu 200, Cuvin cu 100, Zarand cu 300, Arad cu 200, Cenad cu 300, Torontal cu 100, Caraș cu 100 și Csongrad cu 200 de soldați; despotul Serbiei după putință. În Transilvania sunt destinați a lupta: banderia regală de 1.000 călăreți, episcopul Transilvaniei cu o banderie, voievodul Transilvaniei și comitele secuilor cu câte două banderii fiecare, voievozii Moldovei și al Țării Românești cu 10.000 de soldați, sașii și secuii cu 4.000, nobilimea ardeleană toată – cu 300 sau 3.000, nobilii români din Transilvania – cu un număr neprecizat, apoi comitatele Bihor cu 600, Bichiș cu 200, Sătmar cu 200, Sabolciu cu 200, Ugocea cu 100, Maramureș cu 50, Bereg cu 100, Crasna cu 100, Solnocul de Mijloc și Dinafară cu 400 de soldați.

Decretul elaborat pe baza recomandărilor regelui-împărat din 12 martie 1433, și adoptat de dieta din 1435, nu cuprinde aceste direcții și efective. Din cele șapte articolele ale decretului din 1435 reiese elementul de noutate potrivit căruia constituie obligație ca iobagii să fie mobilizați alături de domnii lor laici și ecleziastici, astfel: 1 călăreț arcaș la 33 iobagi, sau 3 la 100, și armamentul minim cu care să fie înzestrați, și anume arc, tolbă, sabie și pumnal. Nobilii fără iobagi participă în persoană, înarmați corespunzător, pe cheltuială proprie, în oastea comitatului sau, în cazul că se află pe domeniul cuiva, în banderia acestuia și pe cheltuiala sa. Dintre frații care locuiesc împreună, pleacă doar unul. Nobilii care merg la oaste cu banderiile regale sau ale baronilor sau ca stipendiați ai lor, în afară de oamenii care îi însoțesc acolo, sunt obligați să trimită numărul de oameni cuvenit conform regulamentului în oastea comitatului în care au moșiile. Prelații, baronii, nobilii și persoanele seculare mai de seamă pot reține personal nobil, castelani, administratori, pentru paza și întreținerea castelelor și curților, numai să păstreze o măsură.

La proclamarea ridicării generale, adunarea nobiliară din comitat alegea conscriptori dintre nobilii de mijloc, care întocmeau, împreună cu juzii nobiliari, listele cu efectivele, care erau predate comitelui. Cei care își neglijau obligațiile, se prezentau cu întârziere sau părăseau oastea înainte de vreme, urmau să-și piardă moșiile. În final, decretul prevede măsuri detaliate privind camparea oștilor, procurarea hranei, pedepsirea exceselor soldaților aflați în campanie, aspecte care vor reveni în mai toate decretele ulterioare, dată fiind frecvența abuzurilor în dauna locuitorilor.

În decretul din 29 mai 1439, regele Albert a confirmat legile și obiceiurile vechi ale țării, inclusiv cele de ordin militar. Astfel, stările impuneau totuși reinserarea obligației suveranului de a nu proclama ridicarea generală, atâta timp cât oastea sa de stipendiarii putea rezista în fața dușmanului, de a nu duce oastea țării peste hotare și de a pedepsii ostașii care se dedau la abuzuri față de locuitori. Nobilimea mai obținea recunoașterea dreptului de valorificare a prizonierilor de război, excepție făcând persoanele de vază și căpitanii care se cuveneau regelui.

La 17 septembrie 1439, aflat cu armata țării în tabăra de lângă portul Tydewrew pe Sava, regele impunea stărilor acceptarea unui impozit excepțional de 100 de dinari, pentru recrutarea în viitor a unei armate de mercenari mai puternice (maximum exercitum multitudine stipendiariorum armigerorum), care să reducă la maximum necesitatea ridicării generale. Între magnații care semnează decretul figurează și Iancu de Hunedoara, ban de Severin și Nicolae Dragfi. Printre ei se află și Ladislau Cândea de Râu de Mori, care obținea reconfirmarea unui privilegiu pentru vama de la Poarta de Fier a Transilvaniei, pierdut în incursiunea turcească din 1438.

În perioada lui Iancu de Hunedoara, până în 1454, dietele nu înregistrează modificări semnificative în sistemul militar al Regatului medieval maghiar. Se repetă mai cu seamă măsurile de ordin financiar pentru susținerea trupelor de mercenari și cele privind conduita soldaților față de locuitori.

Dieta din 7 mai 1445, prima după dezastrul de la Varna, a instituit căpitani pentru stoparea anarhiei din diferitele regiuni ale regatului. La 25 ianuarie 1454, doar la câteva luni după căderea Constantinopolului, Iancu de Hunedoara a fost ales căpitan general, doar pentru un an, de stările ungare, modificând regulamentul militar, în scopul creșterii efectivelor și a disciplinei. S-a decis ca la 100 de porți iobăgești să se recruteze 4 arcași călare și 2 pedestrași armați cu tolbă, scut și suliță. În fiecare comitat nobilii aleg un căpitan, care va sta la dispoziția căpitanului general. Toți magnații, baronii, cavalerii, nobilii și fruntașii mari și mici erau obligați să participe individual. În cetăți rămânea un singur castelan, în casele nobililor de vază un singur nobil ca provizor. De asemenea sunt obligați toți cei care nu plătesc „lucrum camerae”: orașele regale și reginale, ale despotului Brancovici și ale altor magnați, tot regatul Slavoniei, precum și filistenii, cumanii, românii, și tătarii (art. IX). Cei care nu se îngrijesc de recrutarea legiuită se execută cu 16 florini pentru un călăreț și 10 florini pentru un pedestraș; în caz contrar li se confiscă posesiunea pe care n-au onorat-o, pedeapsa putând merge până la pierderea capului (art. XI-XII). Acei ostași care fug pe ascuns de la oaste, dacă erau nobili își pierdeau pământul, iar dacă erau nenobili, atunci își pierdeau capul. Sunt supuși pedepsei capitale și cei care, primind poruncă de la stăpânul lor sau, bani în acest scop, refuză să plece la oaste.

Fiul lui Iancu de Hunedoara, Matia Corvin, regele Ungariei, se bazează pe sistemul militar moștenit de la tatăl său. Sistemul corespunde intențiilor sale din primii ani de a continua războiul ofensiv la granița sudică. Fără să renunțe la recrutarea teritorială, în cazul unor expediții de anvergură, treptat el extinde mercenariatul (stipendiarii) (plătită din vistieria regală). Această armată este definită prin profesionalism, dotare superioară și mobilitate, fiind cantonată la curtea regală și în garnizoanele cetăților de graniță sau de interior. Și-a dovedit eficiența, atât prin intervenții la hotare, cât și prin înăbușirea unor revolte interne, ca instrument al politicii de centralizare.

Astfel, decretul din 24 ianuarie 1458 confirma vechiul sistem de apărare al țării, constituit din trei elemente: armata regală – susținută din vistieria regală; banderiile prelaților, baronilor și ale altor magnați; în caz de mare gravitate se recurgea la chemarea la oaste a tuturor nobililor și a oamenilor posesori de orice stare, după cum a fost pe vremea celorlalți regi ai Ungariei (universi nobiles et alterius cuiusvis status possessionati homines exercituantium more prout aliorum regum Hungarie temporibus fuit). La 8 iunie 1458 se confirmă cele spuse anterior, adăugându-se precizarea conform căreia nobilii mobilizați nu puteau fi duși decât până la frontierele țării, unde, în lipsa dușmanului, nu puteau fi ținuți mai mult de 15 zile. În același timp, noul decret se referă la pedepsirea soldaților care în campanie provoacă pagube și acte de violență locuitorilor; se reiterează interdicția încartiruirii în casele nobililor.

În urma dietei de la Szeged din 5 ianuarie 1459, 28 de articole din totalul de 32 adoptate se referă la problemele militare. Toți baronii, nobilii și ceilalți oameni posesionați sunt obligați să dea la 20 de iobagi un călăreț bine armat, cu sabie și scut, arc și tolbă sau lance. Aceștia merg în banderia domnilor de pământ, exceptându-i pe baronii stipendiați din veniturile regale, ai căror iobagi se alătură unităților militare ale comitatului, sub comanda căpitanului numit de rege, comitele sau altă persoană, ori de câte ori se ridică regele și baronii, dar numai până la hotarele regatului și nu mai mult de trei luni pe an în total (art. VIII-IX). Nobilii săraci, fără iobagi sau cu mai puțin de zece, dau la zece nobili un arcaș destoinic prevăzut cu întreținere pe trei luni; iobagii lor se adună cu ai altor nobili, până la unitatea de douăzeci. Nobilii bisericii se ridică după vechiul obicei, și anume individual. Dacă cetatea Belgradului sau alte cetăți de pe Dunăre și Sava ar fi asediate de dușmani, și regele împreună cu prelații și baronii își mobilizează oștile, în cazul acesta toți oamenii sunt obligați la mobilizare generală, conform regulamentului.

Dieta de la Tolna din 29 martie 1463, datorită stării de primejdie și tulburărilor necontenite din partea otomanilor, a proclamat ridicarea generală pentru apărarea țării de turci. De asemenea a adus unele modificări și completări regulamentului, în scopul creșterii numărului de ostași. De această dată prelații, baronii și nobilii având mai mult de zece iobagi, sunt ținuți să ducă cu sine câte un călăreț la fiecare zece iobagi. Nobilii cu peste o sută de iobagi trebuiau să aibă cu ei, bineînțeles pe cheltuiala proprie, doi familiari prevăzuți cu platoșă, colan și cască, lance și scut (art. XII). Nobilii de o sesie și cei având de la unul la zece iobagi participau de această dată individual (per singula capita). Decretul făcea în continuare precizări exprese în scopul evitării oricăror dispense ori sustrageri, fie că este vorba de jurisdicțiile regelui, fie de copii, bătrâni, debili sau văduve de condiție nobilă (art. III-IV). În cetăți puteau rămâne cel mult un castelan cu 3-4 nobili (art. VII), iar la curțile baronilor și marilor nobili (potiorum nobilium) un personal servil precizat, pentru ajutorul familiei (art. VI). Termenul de prezentare în tabără este redus de la 25 la 15 zile (art. X).

În baza „decretului încoronării” din 6 aprilie 1464, se modifică unitatea de recrutare astfel: un călăreț la 12 porți iobăgești sau 10 florini; el confirmă prin încorporare și pe cel din 8 martie 1435 al regelui Sigismund, bineînțeles cu modificările ulterioare de factură militară.

Probleme de apărare revin și în hotărârile dietelor din perioada următoare. Referitor la granița sudică dinspre turci se prevede: utilizarea dării extraordinare de 1 florin de poartă iobăgească (impusă de regele Matia exclusiv pentru necesitățile războiului otoman), scutirea locuitorilor, în schimbul acesteia de alte obligații militare, pe durată determinată, exceptând atacurile armatelor conduse de împărații romanilor și turcilor, regilor Poloniei și Boemiei și pașa Rumeliei, cazuri în care sunt ținuți să se ridice după vechiul obicei al țării, fără a se putea răscumpăra cu bani.

Pregătind campania militară împotriva otomanilor din anii 1475-1476, Matia reușește să adune un număr impresionant de oști. Potrivit unui raport italian redactat de Sebastiano Baduario, armata de cavalerie era formată din 57.000 de ostași: 6.000 călăreți cehi, moravi și silezieni (legiunea neagră), 10.000 din comitate, 16.000 lăncieri secui, 12.000 călăreți moldoveni și 8.000 călăreți munteni, plus 5.000 călăreți sârbi din zonele dunărene.

Pentru efectivele pedestrimii raportul lui Baduario indică 68.000 oameni din care 30.000 pedestrași munteni și 20.000 de moldoveni, plus 2.000 români ardeleni, 2.000 pușcași, 4.000 pedestrași unguri și 10.000 pedestrași cehi, moravi și silezieni, lor adăugându-se un număr neprecizat de pedestrași ardeleni.

Același raport indică și efectivele flotilei fluviale regale: 330 nave, din care 16 nave mari, 14 galere și 300 șăici, cu un efectiv total de 24.000 oameni alcătuit din pușcași, lăncieri, călăreți, infanteriști și marinari. Repartizarea navelor pe Dunăre indică și intențiile militare ale regelui. La Belgrad se află 16 trireme cu câte 4 bombarde de câte 100 pfunzi fiecare (50 kg) pe fiecare bord; fiecare baterie de tunuri este deservită de 3 tunari. Tot la Belgrad se află și 34 corvete lungi cu câte o cerbotana de 40 pfunzi (25 kg). Mai există două bombarde de câte 150 pfunzi (75 kg) și 8 bombarde mari a căror greutate nu este specificată; li se alătură alte piese de armament mici și mijlocii.

Totalul efectivelor armatei regale (pe uscat și fluviale) se ridică – după cifrele raportului – la 125.000 de oameni. Pentru a le aprecia potențialul real trebuie să scădem efectivele moldo-muntene de 70.000 (50.000 pe uscat și 20.000 din flotila dunăreană). Se ajunge astfel la un efectiv real de 57.000 oameni, considerabil dacă acționează unitar.

Urmașul lui Matia Corvin pe tronul Ungariei, Vladislav al II-lea Jagello, reia problematica militară la începutul domniei sale, în așa numitul „decretum maius” din 1492. Printre alții, la aceste lucrări participă în rândul baronilor, Gheorghe More de Ciula, banul Severinului. Magnații și baronii atotputernici, autorii în fapt ai actului, aduceau mai întâi doleanțele lor nemijlocite: dregătorii și lefegii regelui de la hotare să nu prade; dacă o fac să fie pedepsiți ca orice alt vinovat (art. XVII, XIX), ba și cu reținerea făptașilor, chiar dacă sunt nobili (art. XXIII); regele să nu proclame ridicare generală, atât timp cât dregătorii și stipendianții săi pot să facă față; dacă totuși o face, să nu-i ducă pe prelați, baroni banderiați și pe nobili, nici pe oamenii lor, dincolo de hotare, exceptând pe cei plătiți și pe dregători (art. XVIII-XIX). Dacă totuși într-atât ar fi de mare puterea dușmanilor, încât cu forțele zișilor oficiali și lefegii regali n-ar putea să le reziste, atunci să se proclame ridicarea generală și iarăși se repetă limitarea acțiunii la granițele țării (art. XIX). În art. XX se precizează mărimea unei banderii, de 400 de călăreți, jumătate greu înarmați (armigeri), cealaltă jumătate cu arme ușoare, numiți și husari (levis armature vulgo huzarones). Baronii care nu aveau banderie participau după rangul, posibilitatea și numărul iobagilor lor. Ceilalți nobili și oamenii posesionați de stare mai joasă dădeau un călăreț la fiecare 20 de porți sau sesii iobăgești întregi. Nobilii de o sesie, adică fără iobagi, erau ținuți să trimită de fiecare zece case sau curți un călăreț dotat cu lance, scut și arc manual, eventual și platoșă. Reținerea maximă a marii nobilimi față de problemele grave ale apărării a fost validată numai de practicarea și dinspre turci a unui război „de poziții” cu incursiuni peste graniță, care nu puneau serios în primejdie statul maghiar. În felul acesta, cu puține excepții, luptele cu turcii au fost susținute de garnizoanele de pe granița sudică și trupele de lefegii, ajutate uneori de populația din zonă.

În dieta desfășurată la 6 mai 1495, datorită pierderii unor fortificații în favoarea turcilor și slăbirea altora, impunea regelui măsuri drastice privind întreținerea și dotarea cetăților de graniță (castra finitima) cu hrană, armamente și altele necesare, răspunzători de toate acestea și de activitatea militară propriu-zisă fiind dregătorii acestora, sub pedeapsa necredinței (art. XXXIII). La fel erau pedepsiți și cei care scoteau alimente și arme din acele cetăți, cum s-a întâmplat la Jaice și Belgrad (art. XXXV). Ca măsură de prevedere, în cetățile de pe granița de sud se vor numi de acum înainte doi castelani, unul rămânând în permanență la post (art. XXXVI). La dietă au participat între alții și Bartolomeu Dragfi – voievodul Transilvaniei; Ioan Corvin – duce de Oppavia și Liptovia și al Dalmației, Croației și Slavoniei; Petru Vistier de Măcicaș și Iacob Gârlișteanu – bani ai Severinului, Iosa de Som – comitele de Timiș, Ștefan Zápolya – comite de Spiš.

Dieta din 1498, modifică din nou baza de calcul pentru recrutarea în caz de mobilizare generală. Articolul XVI din decret prevede: trimiterea unui călăreț bine armat la 36 de porți iobăgești, în loc de 20 ca până în acest moment. Excepție fac comitatele sudice: Csongrád, Cenad, Zarand, Torontal, Arad, Timiș și Bichiș, care trebuie să dea la 24 de porți un husar, dotat cu scut, lance, platoșă și coif. Nobilii de o sesie dau un călăreț la 36 de porți. Sunt precizate în detaliu și obligațiile bisericii (art. XV), titularii de orice fel și mărimea banderiilor.

În Banat și Transilvania regele întreținea din veniturile sale trei banderii: una a voievodului Transilvaniei, a comitelui secuilor și a comitelui de Timiș. Dintre ecleziastici, întrețineau banderii episcopii de Alba Iulia și Oradea, cel de Cenad (Arad) cu 100 de călăreți, capitlul din Alba Iulia cu 200. Regele aducea un banderiu de 1.000 de călăreți.

Dincoace de Tisa mai ridicau banderii proprii Bartolomeu Dragfi voievodul Transilvaniei, Iosa de Som comitele de Timiș, Ioan Ungur de Nădăștia și alți magnați care dețineau domenii în aceste părți.

Decretul din 8 mai 1500 îl adaugă între „banderiați” și pe Gheorghe More de Ciula, în calitate de curtean, la acea dată unul din banii Belgradului. Între demnitari mai figurează Bartolomeu Dragfi, voievod al Transilvaniei și comite al secuilor și banii Severinului Petru Vistier de Măcicaș și Iacob Gârlișteanu, cei din urmă menționați la 1500. La 1504 apare același Iacob Gârlișteanu, ban împreună cu un alt coleg și Emeric Dej de Timișel, mare stolnic. În anul 1513 obținea privilegiul de a întreține banderie proprie maramureșeanul Petru de Dolha.

Măsurile de ordin militar de la începutul secolului al XVI-lea vizează aproape exclusiv sistemul militar defensiv din fața Imperiului otoman. Primejdia cea mai mare venea însă din interior, datorită prăpastiei existente între cele două Ungarii: cea a magnaților și cea a țăranilor și a oamenilor de rând.

Politica aristocrației maghiare a reușit nu doar să elimine treptat țărănimea din sistemul de apărare a țării, dar a făcut din ea, precum și din o parte a micii nobilimi, un dușman extrem de primejdios, creându-se astfel premisele prăbușirii finale.

Regulamentele militare ale regatului Ungariei sunt valabile, în linii mari, și în Transilvania. În virtutea vechilor sale obiceiuri și autonomiei sale, aici se menținea mai departe obiceiul tradițional de ridicare generală pe capete și a iobăgimii în caz de primejdie.

III. 2. Organizarea și înzestrarea armatei în vremea lui Iancu de Hunedoara

În perioada medievală, armata bănățeană era înzestrată și echipată în concordanță cu alte oștiri medievale europene. Armamentul era format din cel de tăiere și izbire (săbii, spade, măciuci, topoare), de aruncare la distanță (arcuri cu săgeți, sulițe, lăncii și arbalete), precum și de protecție (zale, platoșe, scuturi, coifuri). Acestora li se alătură armele de foc (un stadiu incipient) cât și mașinile de asalt și asediu.

Arma tradițională, cea mai simplă și, deci, cea mai răspândită, era reprezentată de arcul cu săgeți. Fiecare țăran, iobag atunci când era chemat la oaste, era obligat să dețină un arc și tolbă cu săgeți. Acesta era de două tipuri, arcul simplu și cel perfecționat. Arcul simplu era rezultat din îndoirea în semicerc a unei nuiele elastice, legate la cele două capete cu o sfoară de in sau cânepă, unsă, pentru a-i conferi o rezistență sporită. Arcul mai perfecționat era confecționat cu lemnul mai îngroșat în porțiunea de unde era prins, cu prelungirile șănțuite la extremități, care erau întoarse pentru fixarea corzii. Proiectilele trase erau reprezentate de săgeți din lemn prevăzute cu vârf ascuțit din fier. Deseori vârfurile săgeților erau otrăvite, sau li se dădea foc pentru a aprinde obiectivele inamice.

Arcurile perfecționate au dus la realizarea arbaletelor sau balistelor. Acestea reprezentau un arc metalic fixat pe un pat de lemn cu putere de propulsie și viteză mult mai mare. Pe corpul arbaletei, perpendicular pe arc, se așeza săgeata într-un șanț longitudinal. La capătul șanțului/jgheabului, se afla un cârlig legat de un trăgaci, care declanșa și propulsa săgeata. Printre primii arbaletieri sunt amintiți cei de la cetatea Bran, înainte de 1377. Știrile despre arbaletieri și despre meșterii de arbalete se înmulțesc în sec. XV și XVI. Pe teritoriul Transilvaniei – Brașovul și Sibiul – ocupau locul principal în confecționarea arbaletelor și a balistelor.

În ceea ce privește lupta corp la corp, armele cel mai des utilizate erau măciuca/ghioaca, buzduganul, sulița și lancea, precum și săbiile/spadele, dar și halebardele. Spre sfârșitul sec. al XIV-lea și începutul sec. al XV-lea sunt introduse și armele de foc – bombardele (puști medievale).

Ghioaca sau măciuca era arma specifică pedeștrilor, fiind realizată dintr-un lemn de esență tare, fiind mai groasă și țintuită la un capăt, pentru un efect mai puternic. Această armă de izbire era confecționată de ostași înșiși. Alături de această armă de izbire se mai afla și buzduganul, care avea capul din fier și coada din lemn sau fier.

Sulițele, alături de lăncii, erau foarte des folosite, fiind confecționate cu ușurință de cei ce le utilizau. Acestea aveau coadă lungă din lemn, prevăzute cu vârf din fier, care la rândul său era ascuțit – pentru împuns, sau în formă de cârlig – pentru a trage călărețul jos de pe cal. Sulițele mai erau utilizate și la aruncat. Anumite sulițe erau prevăzute la capăt cu două vârfuri, unul drept și ascuțit – pentru străpungere, celălalt încovoiat – pentru doborârea călărețului de pe cal.

De asemenea, săbiile erau și ele de două tipuri, pentru împuns (drepte) și pentru lovire (curbate). Acestea reprezentau armele cavaleriei, dar o dată cu trecerea timpului, au ajuns să fie utilizate cu precădere de pedestrime. Reprezentau cea mai răspândită armă, alături de arc. Meșterii săbieri erau prezenți în fiecare oraș, și de asemenea în aproape fiecare sat, unde realizau asemenea arme pentru săteni. Din aceeași categorie a săbiilor făcea parte și spada, ce era o sabie cu lamă dreaptă, mai mare și mai grea, fiind prevăzută cu două tăișuri. Garda era formată din două brațe drepte, iar mânerul avea forma unui disc aplatizat. Acestea erau arme grele și necesitau ambele mâini pentru mânuire. Au fost utilizate tot mai mult în sec. al XV-lea atât de cavalerie cât și de pedestrime.

Halebardele erau formate dintr-o coadă lungă de lemn, la capătul superior fiind prevăzute cu o secure, terminată cu un vârf de săgeată. Aceste temute arme erau folosite atât pentru împuns, pentru tăiat cât și pentru doborârea adversarului de pe cal. Această armă era confecționată de meșteri profesioniști din toate orașele și în special din orașele aflate în sudul Transilvaniei.

Cea mai mare parte a oastei era reprezentată de pedestrime, iar aceasta continua să folosească unelte agricole transformate în arme. Cele mai utilizate erau coasele, topoarele, securile, secerile și altele. Coasele erau întrebuințate în special împotriva cavaleriei, pentru a tăia tendoanele picioarelor cailor. Unele securi aveau tăișul convex, iar muchia se termina cu un vârf de suliță. Topoarele și securile erau folosite mai ales în lupta corp la corp, și mult mai rar în cea călare.

Odată cu a doua jumătate a sec. al XIV-lea, cu generalizare în secolul următor, oastea bănățeană a fost dotată și cu arme de foc. Primele de acest fel au fost bombardele, ce erau confecționate din fier forjat sau din bronz. Alături de bombarde se confecționau și archebuze. Ambele arme de foc erau de două tipuri, grele și ușoare. Bombardele erau și ele de două categorii, mari – cu tragere lungă, și mici – cu tragere scurtă. Gloanțele erau din fier sau plumb. Mai existau și bombarde manuale (bombardae manualis), ce se purtau în mână. Utilizau gloanțe din plumb, de unde vine și denumirea de plumbatae.

Pentru apărare, cel mai mult întrebuințate au fost scuturile. Cele mai simple și construite chiar de ostași, erau cele din lemn. Erau ușor de mânuit, fiind foarte ușoare, în comparație cu cele construite din fier. Acestea erau confecționate de meșterii specializați din orașe. Uneori, nobilii cereau ca aceste scuturi de fier să fie căptușite cu piele.

Pentru protecția corporală împotriva loviturilor de sabie, halebardă sau suliță erau folosite armurile și cămășile de zale. Pe lângă armurile mai grele din metal, se mai foloseau și cămăși de zale peste care se puneau uneori și pieptare. Aceasta era o îmbrăcăminte mai ușoară ce permitea o mai mare mobilitate celor ce o purtau. Pentru protecția capului erau utilizate căștile și coifurile, care erau separate de armură, fie constituiau parte componentă a armurii. Căștile la rândul lor erau atât deschise – nu apărau fața, cât și închise – acoperind în întregime fața, fiind prevăzute cu mici orificii la ochi și gură.

Iancu de Hunedoara și-a construit sistemul defensiv bazându-se pe cnezimea românească, pe oastea cnezială și voievodală. Această oaste era organizată pe unitățile politico-administrative proprii românilor, districtele. Făcea parte din oastea voievodului Transilvaniei, dar ca unitate aparte.

Tot comitele de Timiș introduce în armata sa armele de foc sub formă de tunuri rudimentare (bombarde), care trăgeau cu ghiulele de piatră, fier sau plumb și, tot acum, un rol major în strategia de luptă o au carele de luptă.

Deoarece în perioada sa, armata regatului Ungariei a repurtat cele mai răsunătoare victorii împotriva turcilor, în acest subcapitol vom analiza atât organizarea cât și armamentul armatei medievale din Banat din vremea lui Iancu de Hunedoara.

Noua sa armată era alcătuită din mercenari, miliții populare, milițiile nobilimii comitatense, cruciați, voluntari balcanici, unii magnați cu banderiile lor de cavalerie grea. Totuși, baza armatei sale era constituită de elementul românesc din toate cele trei țări române. Această armată era mai disciplinată și mai mobilă. În sistemul său militar cavaleria grea avea în continuare un rol important, dar acum el introduce și infanteria, care este dotată cu arme de foc și cu arme albe. Sistemul de atac al lui Iancu de Hunedoara pune accent pe cavaleria ușoară și pe pedestrime, deoarece acestea au libertate de mișcare și pot întreprinde acțiuni de învăluire și de întoarcere. Acțiunile lor sunt susținute de artileria de câmp, iar spatele armatelor este protejat de tabăra de care de tip husit – Wagenburg.

Un rol major în armata lui Iancu de Hunedoara î-l reprezintă mercenarii. Ludovic de Anjou a angajat în număr mare mercenari, pe care i-a implicat în războaiele purtate în Italia. Dar, mercenarii au fost aduși și în Ungaria drept garnizoane în cetățile regale. De exemplu, în 1380 în castelul de la Bran se afla un contingent de arcași englezi. Politica de angajare a mercenarilor străini s-a schimbat, fiind angajați cu predominare mercenari din cadrul regatului. Acești mercenari erau angajați și luptau sub conducerea cavalerilor regali, fiind plătiți din vistieria regală. Mercenarii făceau parte din banderia regală, fiind sub directa comandă a regelui. Ei erau, de asemenea, angajați să servească și în banderiile baronilor. Iancu de Hunedoara angajează în special mercenari cehi și germani. O altă prezență majoră a mercenarilor în oastea maghiară este cea din rândul infanteriei, unde sunt angajați mercenari infanteriști husiți și germani. Dar, abia sub conducerea lui Matia Corvin, mercenarii au reprezentat coloana vertebrală a armatei maghiare, prin celebra armată a „cămășilor negre”.

În vremea sa, Matia a creat probabil cea mai formidabilă armată regulată a epocii. Nucleul armatei sale a fost format din mercenarii lui Jiskra, integrați de acesta în armata regală după împăcarea din 1462. Bonfini spunea că armata de bază a lui Matia era formată din 2.000 cavaleri și 5.000 de infanteriști. Același Bonfini relata de faptul că în campania sa austriacă din 1487, Matia a utilizat 20.000 cavaleri, 8.000 infanteriști și 5.000 de care husite de luptă. Nucleul armatei a fost reprezentat în continuare de mercenarii germani și cehi, la care s-a adăugat treptat și cavaleria ușoară sârbă.

În epoca sa, trăsătura caracteristică a noii armate create de Iancu de Hunedoara a fost caracterul ei multinațional. Aria teritoriilor de pe care au fost recrutați soldații plătiți a fost Europa centrală (cehi, poloni, unguri, germani, austrieci), din Europa de sud-est (sârbi, sași, secui, români, bosniaci) și în număr mai redus din Europa apuseană (italieni). Valoarea militară a mercenarilor era foarte ridicată, ei fiind oameni care trăiau din meșteșugul armelor, fiind deprinși cu instrucția și cu disciplina militară, de asemenea dispunând de un armament adecvat.

Întreținerea unei numeroase armate de mercenari necesita importante mijloace materiale. Iancu de Hunedoara a fost nevoit să se limiteze la ajutorul financiar primit din Serbia, Raguza, Brașov, Bratislava, dar mai ales a fost nevoit să recurgă la resursele interne: veniturile proprii și veniturile regale. În vederea asigurării încasării regulate a dărilor, Iancu de Hunedoara a trebuit să ia o serie de măsuri administrative împotriva baronilor, care căutau să utilizeze în folosul lor banii strânși, să împiedice încasarea dărilor, să uzurpe veniturile regale, în concluzie să submineze opera de apărare a țării prin crearea unei situații care să facă imposibilă achitarea plății mercenarilor.

Milițiile populare, au reprezentat un alt element important al armatei lui Iancu de Hunedoara, în izvoarele narative ale vremii fiind amintite sub denumirea de provinciales. Milițiile erau formate în cea mai mare parte din țărani liberi și iobagi și din orășeni (meșteșugari, lucrători, sărăcimea orașelor).

Încă din primele sale bătălii împotriva otomanilor, comitele de Timiș a făcut apel la secui și la locuitorii din sate și orașe, cerându-le acestora să vină la oaste pentru salvarea țării. Datorită acestor elemente populare, armata comitelui a ajuns în scurt timp la efectivul de 15.000 de oameni.

În ceea ce privește capacitatea de luptă a acestor miliții populare, trebuie menționat că ele erau slab înarmate. Chiar dacă dispuneau de armament foarte variat, acesta nu se putea compara cu puternicele mijloace de luptă cu care erau dotați otomanii. Aceste miliții aveau în dotare: săbii, pari, aruncătoare de pietre, arcuri, arme de foc de diferite tipuri, precum și cârlige de fier de tras dușmanul de pe cal.

Un alt element, ocazional, al noii sale armate l-a reprezentat utilizarea de cruciați și voluntari balcanici.

Cruciații, voluntari sau angajați cu plată, sunt amintiți în campania cea lungă din 1443, în campania de la Varna, unde au fost aduși de cardinalul Iulian Cesarini, precum și în bătălia de la Belgrad, unde au făcut minuni de vitejie. Aceștia erau recrutați din rândul maselor populare. Se știe că în anul 1456 din Germania au plecat spre Belgrad cizmari, croitori, țesători, băiețași, brutari, studenți, clerici, toți făcând parte din rândurile sărăcimii, fiind aduși de inchizitorul Capistrano. Această componență ne face să comparăm bătălia de la Belgrad cu cruciadele din 1212, 1251, 1309 și 1320.

Ostașii cruciați proveneau în mod obișnuit din țările Europei centrale: Polonia, Germania, Austria – țări catolice, în care propaganda catolică, în folosul cruciadei, a fost tot timpul activă. În perioada medievală, mințile oamenilor erau puternic stăpânite de prejudecăți religioase, fiind îmbibate de misticism, și ca atare sloganurile religioase, promisiunile de a acorda indulgențe celor ce pleacă în cruciadă, aflau ecou în mințile și sufletele oamenilor epocii. Dar, alte motive, mult mai serioase, i-au mânat pe aceștia spre frontul antiotoman, și anume necesitatea vitală de a scăpa de amenințarea otomană, la care s-a adăugat dorința lor de căpătuială.

Contribuția acestora la lupta lui Iancu de Hunedoara a fost importantă. Din nefericire însă, gradul de instruire a cruciaților a fost destul de redus, astfel că în preajma bătăliei de la Belgrad, comitele de Timiș a fost nevoit să-i instruiască în mânuirea armamentului. Dintre cruciații participanți la lupta de la Belgrad, doar o treime și-a asigurat o instrucție adevărată în mânuirea armamentului, restul luptând cu coase și praștii.

Cot la cot cu cruciații au luptat și voluntarii balcanici, care erau conștienți că, doar luptând alături de creștini, se vor elibera de sub stăpânirea otomaă. În 1443, în campania cea lungă, un corp de trupă format din bulgari înarmați a constituit avangarda armatei cruciate, pe drumul de la Niš la Sofia. În 1444, în drum spre Varna, acțiunile armatei conduse de Iancu de Hunedoara au fost sprijinite de răscoalele bulgarilor, din diferite regiuni, împotriva otomanilor. În 1448, la Kossovopolje, turcii care au fugit prin munți, au fost nimiciți de sârbii localnici, iar în bătălia de la cetatea Belgradului din 1456, orășenii sârbi au luptat ca voluntari în armata condusă de Iancu de Hunedoara.

Elementul românesc, din armata lui Iancu de Hunedoara, a reprezentat sprijinul cel mai important în lupta antiotomană. Rolul militar al cnezilor români din Transilvania, mai ales al celor de la granițele de sud ale țării, unde pericolul otoman era mai mare, a fost deosebit de important. Încă din timpul regelui Sigismund de Luxemburg, numeroși cnezi și voievozi români din Banat, Țara Hațegului și Maramureș, s-au distins în luptele antiotomane.

În perioada în care frații Huniade ocupau funcția de bani ai Severinului, Iancu de Hunedoara își avea slujitorii săi credincioși (familiares), recrutați din rândul cnezilor din jurul Hunedoarei și dintre cei din jurul Caransebeșului. Pe măsură ce domeniile lui Iancu de Hunedoara cresc, sunt atrași cnezi înnobilați sau, pe cale de înnobilare, din părțile sudice ale comitatului Timiș, precum reprezentanții familiilor Bizerea și Ciornea.

Astfel, în 1439, adunarea nobililor și a cnezilor din districtul Caransebeș adeverește faptul că Lado de Bizerea, precum și fii săi Ladislau și Nicolae, au luptat împreună cu ceilalți cnezi în luptele împotriva turcilor la Dunărea bănățeană. Pentru fapte asemănătoare sunt răsplătiți cnezii din Ciorna: Mihail, fiul lui Mihail, și Blasiu, fiul lui Stoian, dându-li-se 12 moșii. Pentru fapte de arme asemănătoare săvârșite de cnezii nobili de Măcicaș, Nicolae, fiul lui Dionisie, și frații săi primesc 11 moșii în districtul Caransebeșului, pe care regele Vladislav le confirmă în anul 1440. În același an, tot pentru fapte de arme, sunt răsplătiți de rege și Ladislau și Dees, fiii lui Petru de Themeselew, cu moșiile Luncavița Mare și Mică, Tapolchan și Keozepkriwa din strictul Mehadia.

La 6 februarie 1439, Albert de Habsburg, rege al romanilor și al Ungariei, îi întărește nobilului Iacob, fiul lui Lațcu din Delinești, în chip de nouă danie, stăpânirea asupra moșiilor Delinești, Apadia, Kysfalu, Laczkan și Striges, precum și asupra jumătate din moșiile Felsew Ilhowa și Also Ilhowa, toate aflate în districtul Caransebeș, poruncind Capitlului din Cenad să le treacă în stăpânirea acestuia.

În 1442, cu ocazia luptelor din Transilvania, o serie de cnezi bănățeni din districtul Lugojului s-au remarcat în luptă. În legătură cu apărarea cetăților bănățene au fost menționați Nicolae de Turcin din Gamza și Mihail din Cornet, cnezii nobili Mihail și Blasiu, fiul lui Stoian de Ciorna și Nicolae de Bizerea. Cot la cot cu aceștia au luptat pentru apărarea cetăților dunărene și cnezii hunedoreni Mujina și Șandru din Densuș. La „expediția cea lungă” din 1443 au participat și cnezi hațegani, aici fiind menționați cei din familia Ungur din Băiești. Capul familiei Ungur își pierde viața în timpul bătăliei de pe Morava, drept pentru care Iancu de Hunedoara îi răsplătește urmașii. Alți cnezi hunedoreni răsplătiți, cu prilejul campaniei cele lungi, au mai fost Andrei din Peștiana, Filip de Vlad împreună cu frații săi Balul, Mihail, Toma, Balotă, Dumitru și Vlaicu.

Tot în cadrul campaniei lungi s-au remarcat în luptă și cnezii bănățeni precum Nicolae de Bizerea, Dionisie și Ladislau de Temeșel, alături de care au luptat cu vitejie și cnezii maramureșeni, precum Simion de Bocicoel.

În cadrul campaniei din 1444, Banatul și Hunedoara au fost reprezentate de 5.000 de ostași, mulți dintre ei fiind răsplătiți ulterior cu danii de moșii sau scutiri de dări. Dintre cnezii bănățeni, în lupta de la Varna s-au distins cnezii de Temeșel, Dees și Ladislau, precum și cnezul Petru de Beregsău, care a fost grav rănit în luptă.

În 1448, la bătălia de la Kossovopolje au participat mulți români transilvăneni, în număr de 2.000. În timpul acestei lupte, cnezul Teodor din Hunedoara i-a salvat viața voievodului transilvan, drept răsplată pentru această faptă cnezul primind moșia Bretelin, o parte din pământul Calmar ce aparținea de cetatea Devei, precum și titlul de noblețe. Tot în această luptă s-au distins și cnezii bănățeni din Măcicaș, Ciorna și Bizerea. Mihail de Ciorna a obținut, pentru meritele sale militare, importanta dregătorie de ban al Severinului, pe care a deținut-o împreună cu un alt român, Petru Danciu, răsplătit pentru fapte asemănătoare săvârșite cu același prilej.

Și la marea luptă de la Belgrad din 1456, românii au fost bine reprezentați de țăranii români din Transilvania, conduși de cnezii lor. Alături de Iancu de Hunedoara s-au aflat Cândeștii din Râu de Mori, urmașii cnezului Ungur din Nădăjdia și numeroși alții. În anii care au urmat, toți aceștia au fost răsplătiți cu înnobilarea, fie cu danii de moșii.

În toate acțiunile sale politico-militare, omul de stat Iancu de Hunedoara, s-a bazat pe mulțimea de români din ținuturile mărginașe ale Transilvaniei precum și pe conducătorii lor, pe cnezi. Reprezentanții Banatului au luptat alături de voievodul transilvan, împreună cu reprezentanții Țării Hațegului și Maramureșului. Dar, în afară de acești români din Transilvania, Banat și Maramureș, efortul antiotoman al lui Iancu de Hunedoara a fost susținut și de Țara Românească și Moldova.

Concluzionând, putem afirma faptul că în vremea sa, Iancu de Hunedoara a realizat un bloc antiotoman format din cele trei țări române, alianță ce a prelungit stagnarea otomană la sud de Dunăre, pentru aproape încă un secol, protejând astfel creștinătatea central și vest europeană.

Din punctul de vedere al organizării pe arme, oastea lui Iancu de Hunedoara era formată din: cavalerie (grea și ușoară), infanterie (pedestrași), artilerie, unități fluviale, carele de luptă și meșterii geniști.

1. a) Cavaleria grea (cuirasată – cataphracti equites, equites gravis armaturae), era cea mai importantă fiind formată din călăreți cu armură grea. Era alcătuită din reprezentanți ai nobilimii mici și mijlocii, unii magnați-soldați dar și din mercenari, fiind folosită în toate teatrele de operații, atât interne cât și peste hotare. Forma de organizare era a banderiului. Avea în dotare spadă cu două tăișuri, scut, lance și buzdugan. Luptătorul, dar și calul, purtau echipamentul de protecție – armura (cuirasă). Cavaleria grea avea o mare putere de izbire și penetrare a armatei inamice, dar greutatea mare a cuiraselor îi reducea simțitor mobilitatea. Datorită acestei greutăți, în bătălia de la Kossovopolje din 1448, cavaleria nu a putut lua trapul, salvându-se cu greu de loviturile trupelor sultanului Murad al II-lea.

Armura din plăci a cavalerului era cea mai rezistentă și cântărea peste 20 kg. Un cavaler echipat în armură din plăci avea mobilitate și putea încăleca ușor. Armura uni cavaler era compusă din: coif, acoperitor pentru gât, pieptar de zale, armură pentru umăr și braț, armură pentru cot și sub-braț, armură pentru antebraț, mănușă, cuirasă pentru coapse, platoșă pentru picioare, apărătoare pentru pulpe, armură pentru laba piciorului prevăzută cu pinteni.

În luptă, cavalerii foloseau mai întâi lancea care era lungă și grea, putând ucide un om dintr-o lovitură. După atac, cavalerul arunca lancea și folosea sabia cu două tăișuri, care era folosită pentru lovituri de tăiere și retezare. În timpul luptei, cavalerii se protejau cu ajutorul scutului pe care era pictat blazonul familiei din care proveneau. Atunci când acesta lupta în calitate de pedestraș, cavalerul deseori folosea buzduganul sau îmblăcie atacând capul adversarului. Cavalerul mai deținea și un pumnal.

b) Cavaleria ușoară (hipobalistae), era formată din nobilimea mică maghiară, iazigi, cumani, secui, cnezi români, husari sârbi. Se poate observa deci, o componență diversificată, atât ca stare socială cât și ca proveniență etnică. Era organizată în banderii nobiliare comitatense. Pe parcursul sec. XIV-XV, efectivele acestei cavaleri au crescut, datorită ridicării în rândurile ei a husarilor recrutați din rândul iobagilor, având în dotare arcuri cu săgeți. În comparație cu cavaleria grea, cavaleria ușoară avea echipament obișnuit, iar ca armament era înzestrată cu armament alb, atât pentru lupta în depărtare (arc și săgeți), cât și pentru lupta corp la corp (lance, scut, sabie, topor de luptă, buzdugan).

Spre deosebire de cavaleria grea, care pentru lupta corp la corp era prevăzută cu paloș și spadă, cavaleria ușoară dispunea de diverse tipuri de săbii mai ușoare, precum sabia dreaptă ungurească, sau cea curbată de tip oriental. Săbiile drepte aveau rolul de a împunge adversarul și de a străpunge cuirasele cavaleriei grele la locurile de articulație, iar săbiile curbate erau folosite pentru lovire și tăiere. Pentru cai, această cavalerie folosea un harnașament format din zăbale, șei și scări mult mai ușoare decât la cavaleria cuirasată.

Cavaleria ușoară ar fi dispus și de arme de foc, precum archebuza care trăgea cu pietre și bile de plumb, dar și alte arme de foc individuale (bombarda manualis). Chiar dacă nu avea aceeași forță de penetrare precum cavaleria cuirasată, cavaleria ușoară era mult mai mobilă având o mare capacitate de manevră, dar și o relativă putere de foc. Astfel, misiunile ei de luptă vor fi altele decât acelea ale cavaleriei cuirasate.

2. Infanteria (pedestrimea), reprezenta o armă importantă în structura oastei conduse de Iancu de Hunedoara, având un rol sporit față de trecut, tocmai datorită modificărilor impuse de specificul luptei cu turcii. Era cea mai însemnată, atât numeric cât și ca participare la lupte, fiind alcătuită din mercenari, miliții populare, iar în unele cazuri din cruciați și voluntari. În afară de mercenari, care reprezentau cadrele permanente, infanteria era recrutată la începutul expedițiilor, iar rândurile ei se completau în cursul campaniei, pe măsura necesităților.

La rândul ei infanteria se împărțea în două, în funcție de genul de armament pe care îl avea în dotare, în infanterie grea (loricata) și infanterie ușoară (milites levis armaturae).

a) Infanteria grea, era alcătuită din ostași înarmați cu scuturi de diferite forme, săbii scurte (gladius), căști de fier, fiind echipați cu platoșă din zale ușoare (lorica).

b) Infanteria ușoară, era compusă din lăncieri sau sulițași, auxiliari, arcași sau săgetași, fiind înarmați cu arcuri și săgeți, apoi din ostași dotați cu o armă de foc individuală (bombarda manualis/pixis manualis) și arbaletieri.

Arma de foc manuală (bombarda sau pixis manualis) era purtată în mână, iar atunci când se utiliza, era fixată pe o furcă și apoi se trăgea.

În luptă, mai întâi intra infanteria grea urmată apoi de cea ușoară. Infanteria grea avea o putere de izbire mai mare, dar cea ușoară avea o putere mai mare de foc și posibilitatea luptei la distanță, fiind înarmată cu arme albe pentru lupta la distanță: arbalete și arcuri cu săgeți, dar și cu arme de foc individuale.

Armele de foc portative, archebuzele, aveau țevi cilindrice și o lungime de 427 mm, cu un calibru de aproximativ 15 mm, iar altele mai mari, muschetele, aveau calibrul de 20-30 mm cu o țeavă ce în timp a ajuns la 600 mm. Țintirea cu aceste arme de foc era imprecisă, nefiind prevăzute cu cătări. Trăgeau pe o distanță de 100 – 200 m, se încărcau pe la gura țevii cu pietre sau plumb și se aprindeau cu o vergea de fier înroșit sau cu un fitil. Era nevoie de doi soldați pentru a utiliza aceste arme de foc. Aveau atât distanța de tragere cât și viteza de deplasare a bilei mai mică decât săgeata trasă de arc sau arbaletă. Armele de foc aveau mai mult un impact psihologic datorită zgomotului pe care-l produceau atunci când erau utilizate.

Infanteria mai era dotată și cu: îmblăcie (o bilă de fier cu țepi era legată printr-un lanț de un mâner de lemn), arme de foc portative ( fistula, sclopetum), arbalete, săbii încovoiate, praștii, cârlige de fier sau lăncii cu ciocuri de fier pentru a trage călăreții jos de pe cai. Milițiile populare erau echipate cu pari, ciomege, coase, topoare, securi, etc. Armamentul de luptă al infanteriștilor se completa cu bărzi de luptă rotunde într-o parte și cu muchie în cealaltă parte, sau cu vârf într-o parte și cu tăiș în cealaltă parte, securi de luptă, topoare de luptă (lungime: 3,75 – 3,78 m; greutate: 3,235 – 5,200 kg), sulițe de aruncat, clește de fier pentru a prinde oameni, halebarde de diferite tipuri, bărzi de lăncieri, țepi de împuns în 3 muchii, pumnale și săbii-pumnal, târnăcop de luptă husit având într-o parte un fel de buzdugan și în cealaltă parte o lamă cu un pumnal, arcuri sau arbalete ce trăgeau cu săgeți simple în trei muchii sau cu săgeți explozive (un tub de fier de 11 cm era încărcat cu praf explozibil care înainte de a fi tras era aprins la un fitil lateral), săbii cu creastă de-a lungul lamei sau simple, buzdugane, topor-măciucă de fier, coifuri, scuturi de lemn.

Având în vedere efectul în luptă al armamentului cavaleriei cât și al infanteriei, se poate considera că cele mai eficiente arme în lupte au fost: buzduganele și topoarele de luptă, săbiile drepte, arbaletele, archebuzele și bombardele manuale, praștiile, țepile de împuns în trei muchii, buzduganele-pumnal, săbiile-pumnal, târnăcoapele de luptă, arcurile și arbaletele cu săgeți explozive și îndeosebi îmblăciul și lăncile lungi.

Infanteria, în general, și cea ușoară, în special, avea o capacitate mare de manevră, dar era limitată de greutățile de deplasare, lucru remediat prin implicarea carelor de luptă în transportul soldaților.

Infanteriștii mânuiau cel mai ușor armele albe (săbiile de diverse tipuri, securile și topoarele de luptă, țepile de împuns în 3 muchii, pumnalele, buzduganele, lăncile, halebardele, îmblăciul), pe când armele de foc și arbaletele cu săgeți explozive aveau o funcționare mai complicată, fiind astfel mai greu de mânuit, necesitând de un personal specializat.

Drept muniție, atât cavaleria cât și infanteria lui Iancu de Hunedoara foloseau pentru arbalete și arcuri, săgeți simple sau explozive, și pietre pentru praștii. Armele de foc portative foloseau gloanțe de plumb. Aceste arme sunt amintite la Belgrad în timpul luptei din 1456, alături de alte arme de foc numite sclopeta. Fiecare trăgător cu arma de foc portativă dispunea de o cantitate de praf de pușcă necesară tragerilor.

3. Artileria, era o armă nouă, apărută odată cu sporirea armelor de foc, în sec. al XV-lea și nu era prea numeroasă. În vremea lui Iancu de Hunedoara aceasta era în curs de dezvoltare, fiind compusă în mare parte din mercenari.

Aceasta este de mai multe tipuri: artilerie de câmp, de asediu și artileria carelor de luptă. Și la această din urmă armă există o împărțire: artilerie grea și artilerie ușoară (cea de câmp și a carelor de luptă).

a) Artileria grea, avea în dotare tunuri mari (bombardae magnae), de asediu și de cetate cu un calibru neobișnuit de mare, ajungând până la 850 mm. Aceste tunuri erau folosite atât la asedierea cetăților, cât și în apărarea lor. Distanța mică ce-i separa de inamic îi expunea pe tunari focului acestuia și de aceea se impunea amenajarea unor construcții de protecție din lemn, care la tragere se ridicau și după ce se trăgea o salvă erau din nou lăsate. Pe lângă aceste tunuri se mai utilizau și bombardele mari (bombardae grossae, tormenta), care erau turnate din bronz, iar distanța de tragere era cuprinsă între 500 și 1000 metri. La distanțe mai mici, tirul lor era mai eficace decât cel al falconetelor.

b) Artileria ușoară (de câmp și a carelor de luptă), avea în dotare bombarde mici (bombardae parvae) și falconete, cele două genuri de armament corespunzând oarecum obuzierelor cehe.

Bombardele mici, erau piese de artilerie prevăzute cu țeavă scurtă, fiind construite din fontă, bronz sau fier forjat. Trăgeau cu proiectile de piatră sau de plumb, iar distanța de tragere era cuprinsă între 400 și 700 metri. Deseori aceste bombarde erau montate pe cărucioare mobile. Falconetele (couleuvres, coulevrines cerbottana), erau tunuri de calibru mai mic de 55 – 135 mm, cu o țeavă lungă și subțire ce trăgeau cu proiectile în greutate de 450-550 g.

Deoarece, despre gurile de foc cu care era dotată artileria ușoară din oastea lui Iancu de Hunedoara, nu există date suficiente, și având în vedere asemănarea artileriei din vremea sa cu cea husită, următoarele date se referă la gurile de foc husite. Asemănătoare cu falconetele, în artileria ușoară husită erau tarasnicele – tunuri de calibru mic, prevăzute cu țeavă cilindrică, având o lungime de circa 1.060 mm, cu un calibru de 46 mm. Existau și unele piese cu țeavă octogonală la exterior în secțiune transversală, cu o lungime de 1.240 mm, cu un calibru de 44 mm. Mai existau piese de 1.330 mm lungime, cu calibru de 45 mm. În cazul în care țeava tarasnicelor era turnată din bronz, atunci se putea ajunge la calibre mai mari, de până la 100 mm, dar, de obicei acestea erau realizate din fier. Tarasnicele trăgeau cu ghiulele de piatră sau cu proiectile din fier sau plumb. Trăgeau la o distanță de 250 – 300 m și erau prevăzute cu un „afet” și un „aparat” de dat înclinarea țevii.

Artileria de câmp husită utiliza tunul numit houfnice, echivalentul bombardei mici din artileria oastei voievodului transilvan. Era un tun mic pe roți. Aceste tunuri de câmp aveau un calibru de aproximativ 160 – 230 mm, țeava atingând o lungime de circa 600 – 900 mm, fiind făurită din plăci de fier strânse cu benzi circulare. Houfnicele trăgeau cu proiectile de piatră, fiind utilizate pentru a trage asupra inamicului ce se afla la o distanță redusă. În comparație cu tarasnice, care nu dispuneau de afete mobile, houfnicele erau fixate pe un afet cu două roți, fapt ce făcea ca ele să se poată deplasa mai ușor.

Chiar dacă puterea de foc a artileriei grele era mai mare decât a celei ușoare, datorită faptului că această categorie de artilerie era mai slab reprezentată în armata lui Iancu de Hunedoara, rolul principal pe câmpurile de luptă l-a jucat artileria ușoară. Aceasta era mult mai mobilă, iar bombardele mici și falconetele erau foarte eficiente și puteau fi aprovizionate foarte ușor cu pulbere și cu ghiulele.

Ca exploziv, atât pentru armele de foc ale infanteriei cât și ale artileriei, se folosea pulberea explozivă (pulvis), ce reprezenta un amestec de silistră (azotat de potasiu), pucioasă și cărbune de lemn de salcie.

4. Carele de luptă, au reprezentat un alt gen de armă din cadrul oastei lui Iancu de Hunedoara, fiind împrumutate de la husiți. În lupte erau conduse chiar de mercenarii cehi.

În primăvara anului 1443, în timp ce voievodul transilvan pregătea „campania cea lungă”, acesta a cerut brașovenilor să-i pregătească pentru armată care de luptă taborite dotate cu bombarde, arme de foc portative, mașini de război și toate cele necesare. Voievodul a cerut ca acele care taborite să fie realizate conform indicațiilor unui meșter ceh. Acest lucru ne permite să presupunem că aceste care taborite erau construite la Brașov, iar în acel atelier lucrau și meșteri cehi. Iancu de Hunedoara a folosit, în „campania cea lungă”, 600 de care de luptă, în afară de cele care transportau provizii, ostași, arme și muniții. Carele de luptă erau așezate în forma unei fortărețe și astfel era construită „cetatea de care” (Wagenburg).

Carele husite, erau vehicule mari pe patru roți, trase de 4 cai și având o loitră a carului dublată prin două plăci groase de lemn tare prinsă de loitră prin scoabe de fier, în scopul protejării infanteriștilor, care stând în car, trăgeau cu arbaletele sau cu muschetele asupra inamicului. Loitra opusă avea o deschizătură cu o ușă mobilă susținută de lanțuri. În timpul marșului, ușa se închidea pentru a nu împiedica deplasarea, iar în luptă se cobora, iar ostașii intrau în car fără a fi observați. În interior, carele de luptă aveau cutii de lemn fixate pe laturile vehiculului, în care ostașii își țineau gloanțele pentru armele de foc portative și săgețile pentru arbalete. De asemenea, în care se mai aflau și soldați înarmați cu căngi, arcuri, arbalete, îmblăcii.

Carele husite erau de două tipuri: de luptă (Schlachtwagen), care erau predominante și cele de transport (Proviantwagen), ce erau destinate transportului oamenilor, alimentelor, armamentului, muniției și a diferitelor componente pentru repararea acestora. Raportul dintre cele două tipuri de care era de 3/2 în favoare celor de luptă. Astfel, în „campania cea lungă” au fost folosite 1.000 de care, din care 600 de luptă și 400 pentru provizii și transport. Atât în campania din 1444 și din 1448, comitele de Timiș a utilizat 2.000 de care, din care 1.200 de luptă și 800 pentru provizii. La fiecare 5 care de luptă se amplasa un tun mic, iar la 20 de care se amplasa un tun mare, astfel rezultă că în timpul campaniei din 1443 comitele de Timiș a avut 120 de tunuri mici și 30 de tunuri mari, iar pentru campaniile din 1444 și 1448, 240 de tunuri mici și 60 de tunuri mari.

Atunci când se aflau în deplasare, carele de luptă și cele de transportat provizii erau dispuse pe unul sau mai multe rânduri, în funcție de terenul pe care-l străbăteau. Când se apropiau la câteva sute de metri de inamic, carele adoptau dispozitivul de apărare, organizându-se într-o tabără de care de formă dreptunghiulară sau circulară. În interiorul taberei erau adăpostiți caii, carele de transportat provizii și forțele ce trebuiau să intre în luptă. Ostașii ce trebuiau să apere tabăra erau dotați cu bombarde, falconete, arbalete, spade, arcuri cu săgeți, îmblăcie, buzdugane, și căngi. Între carele de luptă se montau bombarde pentru a spori puterea de foc. Când se aflau în marș, primele care de luptă erau dotate cu piese de artilerie, pentru a deschide, în caz de necesitate, prin foc, drum oastei.

Carele de luptă husite aveau o eficiență sporită în lupta ofensivă, când prin apariția lor surprindeau inamicul, cât și în cea defensivă când erau folosite ca element de protecție împotriva cavaleriei inamice. Un impediment al acestor care era viteza redusă de deplasare.

5. Marina (flotila de pe Dunăre), era compusă din vase de diverse tonaje. Acestea au fost utilizate pe scară largă în timpul bătăliei de la Belgrad din 1456. În acel moment, flota lui Iancu de Hunedoara ar fi avut 200 de vase mai mici și una mare, în care au fost transportați membrii suitei lui Iancu, arme și muniții. De aici rezultă faptul că existau două tipuri de vase: de luptă și de transport (ca și în cazul carelor husite). Navele erau dotate cu: baliste, arbalete, arcuri cu săgeți și spingarde. Puterea de izbire a acestor nave a fost una mare, din moment ce în bătălia Belgradului ele au reușit să treacă de 200 de nave turcești legate între ele cu lanțuri. Duelul între nave începea prin bombardarea de la distanță, apoi prin abordaj și lupta corp la corp.

6. Meșterii geniști, erau cei care construiau cetățile de care, reparau drumurile în fața carelor de luptă și a coloanelor de ostași, construiau poduri în fața acestora și amenajau terenurile impracticabile. Mai erau și artificierii, care realizau și plantau minele de asediu.

În întreaga perioadă a evului mediu, orașele Transilvănene, cât și marile orașe din nordul regatului Ungar, au reprezentat importante centre de realizare a armelor, armurilor și munițiilor medievale.

De exemplu, în zona de nord la Bardějov, Banská Bystrica, Trnava, Sopron se realizau arme albe: arcuri cu săgeți și arbalete. Armele de foc mai noi se produc tot în partea de nord a regatului, la Bardějov. La Trnava și la Sopron se fabricau tunuri pe 2 și 4 roți, iar la Košice se fabricau tunuri și arme de foc portative. Un alt oraș unde se turnau tunuri și se producea praf pentru armele de foc a fost Prešov. Bratislava (Pojon) a fost un alt mare centru unde se turnau tunuri mari și mici, precum și arme de foc portative. De aici și-a dotat armata Iancu de Hunedoara în campania din 1448, cu un mare număr de tunuri și care de luptă prevăzute cu tunuri.

Orașele Transilvănene care produceau arme, armuri și muniții erau Brașovul, Sibiul, Bistrița și Clujul.

În dotarea armatei lui Iancu de Hunedoara au ajuns arme și muniții achiziționate din Germania, Austria, Spania, Cehia, Polonia, dar și altele capturate în urma luptelor cu otomani.

Putem concluziona că, în secolul al XV-lea, cea mai mare amenințare la adresa Europei creștine era reprezentată de Imperiul Otoman, care în acel moment avea cea mai bine dotată, echipată și pregătită armată. Aceasta era disciplinată și ordonată, impunând teamă în rândul statelor europene și, în special, a celor aflate la nord de Dunăre.

Acestei puternice armate, i-a făcut față armata regală ungară condusă de Iancu de Hunedoara, a cărui oaste era la fel de bine echipată și dotată cu cele mai noi invenții, beneficiind de inovațiile în materie de armament și muniții, precum cea otomană.

Doar impresionantele resurse materiale, financiare și umane au făcut, într-un final, diferența între cele două armate, acest lucru petrecându-se în secolul al XVI-lea, atunci când sultanul otoman Suleiman Magnificul a reușit să învingă trupele regale maghiare la Mohács în 1526, apoi să cucerească Buda în 1541 și într-un final, în 1552, cetatea Timișoarei.

CAPITOLUL IV

COMANDANȚII MILITARI

Teritoriu strategic cu o importanță militară incontestabilă pentru regatul Ungariei, Banatul a reprezentat prima linie defensivă împotriva expansiunii otomane la nordul Dunării. Cu o astfel de însemnătate majoră în sistemul defensiv, suveranul avea nevoie de oameni loiali și capabili, astfel că a numit în această zonă comandanți militari, care au dat dovadă de geniu militar, inteligență politică, și de abilitate administrativă și economică.

Strategi, diplomați, politicieni, conducători de trupe, dar și iscusiți administratori, aceștia au reușit să se impună în fața otomanilor, beneficiind de ajutorul puternicelor familii de cnezi români. Reprezentanții acestor familii cneziale, împreună cu comiții de Timiș, care aveau în subordine întregul Banat, au alcătuit elita militară din zona confiniară a regatului.

Puterea acestor cnezi români a crescut treptat, odată cu recunoașterea meritelor militare din partea regelui. Cnezii au beneficiat de danii regale, prin care erau împroprietăriți cu diverse domenii, iar astfel puterea și rolul lor în regat a crescut foarte mult.

Începând cu anul 1308 pe tronul regatului Ungariei a ajuns dinastia Angevină, care prin regele Carol Robert de Anjou a făcut ca numele cetății Timișoara să fie cunoscut în toată Europa. Între 1315-1323, curtea regală Angevină se află la Timișoara, cetatea devenind timp de 8 ani capitala regatului. Până în 1315 s-au finalizat ridicarea cetății de piatră a Timișoarei și un castel, care devine reședință regală.

Faptul scoate în evidență importanța strategică a Banatului și, în special, a Timișoarei, care începând cu sec. al XIV-lea, se va afla în centrul tuturor evenimentelor importante petrecute în partea de sud a regatului Ungariei. Aici se țin diete, se adună oștile care pleacă în campanile militare împotriva domnilor Țării Românești, bulgarilor, iar mai apoi împotriva turcilor.

Important pentru regat, era ca în zona aceasta comiții să fie numiți din rândul oamenilor de încredere ai regelui, care și-au demonstrat loialitatea și și-au câștigat reputația pe câmpul de luptă. În momentul numirii comiților de Timiș, nu s-a ținut cont de etnia și de locul de proveniență a persoanei. Tocmai acest lucru a dus la implicarea totală a acestora în treburile regiunii, fapt ce, irevocabil, a pus bazele dezvoltării sociale, economice și culturale în Banat. Cu timpul puterea acestora crește, iar în sec. al XV-lea, unii dintre ei dețin și funcția de comandanți supremi ai armatelor regale maghiare sau a armatelor de sud ale regatului.

Dintre toți comiții de Timiș, cei mai reprezentativi și totodată adevărați protectori ai creștinătății, au fost: florentinul Filippo Scolari (Pippo Spano de Ozora), care a ocupat funcția de comite de Timiș, Arad, Cenad, Caraș, Torontal între anii 1404-1426; Iancu de Hunedoara, comite de Timiș între 1441-1456; Pavel Chinezu, comite între 1478-1494; Iosif de Som, ultimul comite important, între 1494-1509. Aceștia au fost susținuți de familiile cneziale/nobiliare românești: Cerna, Ciorna, Danciu, Mușina, Mâtnic, Măcicaș, Gârliște, Bizere, Fiat de Armeniș, Tîncova, More, Temeșel, etc.

Cnezii/nobilii bănățeni din districtele românești au luat parte la evenimentele politico-militare locale, cât și la cele desfășurate în Balcani și nu numai. Implicarea lor în acțiunile militare, loialitatea față de coroană, dar și reușitele din cadrul campaniilor militare, le-au fost recompensate de regi prin acordarea de diplome de recunoaștere și confirmare a posesiunilor.

Începând cu finalul sec. al XIV-lea, cnezii bănățeni au luat parte la toate campaniile militare alături de rege, astfel că pe aceștia îi regăsim în campania din 1365 de la Vidin alături de Ludovic I Anjou; începând cu 1389, ei reprezintă prima linie de apărare a regatului, în sudul Banatului, pe Dunăre.

Participă cu contingente, dar și cu bani la campaniile antiotomane din vremea regelui Sigismund de Luxemburg și a lui Iancu de Hunedoara, când se atinge apogeul participării acestora la luptele antiotomane, din punct de vedere numeric. Considerăm, pe drept cuvânt, că secolul al XV-lea a reprezentat perioada de glorie a comiților bănățeni, întrucât în secolul următor aceștia nu mai sunt conduși de aceleași valori morale precum ale predecesorilor, fapt ce se va putea observa în prima jumătate a secolului, când în urma campaniilor otomane Banatul este cucerit și stăpânit timp de 164 de ani.

Intenția noastră este ca în acest capitol să prezentăm imaginea acestor conducători militari, care în decursul activității lor au reușit să devină unii dintre cei mai importanți și influenți oameni în regat.

IV. 1. Filippo Scolari – comite de Timiș, Arad, Cenad, Caraș și Torontal (1404-1426)

Învestirea în funcția de comite de Timiș, și al întregului Banat în 1404, reprezintă încununarea carierei sale. Cei numiți în această funcție erau soldați de carieră, dar și abili politicieni. A fost și cazul florentinului Filippo Scolari.

Născut în anul 1369, în localitatea Tizzano, de la periferia Florenței, i-a avut părinți pe Stefano și Antonia. Familia Scolari își avea rădăcinile în renumita familie Buondelmonti, care după moartea celui mai însemnat membru Buondelmonte Buondelmonti în 1215, se scindează și se implică într-un război politic-social purtat între ghibelini (seniori feudali grupați într-o partidă care acordă sprijin împăraților romano-germani în disputa acestora cu papalitatea) și guelfi (alianță a negustorilor și meșteșugarilor în sprijinul scaunului pontifical roman). Familia Scolari se alătură ghibelinilor și luptă împotriva părinților lor, familia Buondelmonti, care făcea parte din gruparea guelfilor.

În 1258 familia Scolari a fost exilată de către guelfi, dar nu la mult timp după, guelfii au fost înfrânți, iar familiei Scolari i s-a permis să se întoarcă în Florența. Evenimentele se precipită, iar gruparea ghibelinilor este învinsă, astfel că în 1267 familiei Scolari i se confiscă majoritatea posesiunilor, în 1280 fiind nevoiți să ia drumul exilului, spre Roma. Se vor stabili în zona Latium, cuprinsă între Civitavecchia (Orașul Vechi) și Roma, trăind în sărăcie și aflându-se la discreția înaltului pontif.

Cei din familia Scolari se fac remarcați prin serviciul militar purtat în favoarea regelui și astfel, în 1355, Carol al IV-lea de Luxemburg (1347-1378), tatăl viitorului rege al Ungariei, Sigismund de Luxemburg, se adresează Signioriei florentine de a-și schimba atitudinea față de cei ce au adus servicii regale și să restituie fraților Lippo și Nardo Scolari toate bunurile mobile și imobile, care le-au fost confiscate în 1267. Acestora li s-au restituit o parte din posesiuni și au redobândit un loc elevat în viața cetății de pe Arno.

O parte din membrii familiei Scolari se apucă de comerț, iar o altă parte îmbrățișează cariera militară, ambele îndeletniciri oferind șansa de sporire a avuției. Cei ce optaseră pentru negoț, făcuseră acest pas deoarece Florența era o mare putere comercială alături de Veneția și Genova, iar mărfurile manufacturilor florentine erau la mare căutare în întregul bazin maritim mediteraneano-pontic, în special stofele și produsele de marochinărie. În ceea ce-i privește pe cei ce au îmbrățișat cariera militară, aceștia aveau posibilitatea evidențierii în desele lupte purtate între principii italieni, fiind bine remunerați de către marii seniori.

Dintre militarii Scolari, se face remarcat și tatăl lui Filippo, Stefano. Acesta moare în anul 1406 sau 1407, aflându-se la Budapesta. Deci, moare atunci când Filippo avea 37 sau 38 de ani și era deja numit comite de Timiș. Acesta moștenește abilitățile și calitățile de ostaș de la tatăl său, dar și de la predecesorii săi, care toată viața și-au dedicat-o măiestriei armelor.

Cei trei biografi ai lui Filippo Scolari: Florentinul Anonim, Jacopo di Poggio Bracciolini și Domenico Melini, realizează următoarea caracterizare a comitelui de Timiș:

„Era de înălțime medie, slab dar bine echilibrat, corp grațios, ochi mari negri și plini de viață, față proporționată și veselă, părul și barba blondă în tinerețe; purta barba și părul lung până la umeri urmând obiceiul acelui popor, și anume al ungurilor; El a fost întotdeauna sănătos, exceptând sfârșitul vieții, când ar fi suferit chinurile de nedescris provocate de gută. Purta veșminte lungi de mătase, întotdeauna urmând tradiția maghiară. Era elocvent și cu un intelect excepțional, și învăța cu multă ușurință limbi străine: pe lângă Toscană mai vorbea, maghiară, germană, poloneză, Cehă, sârbă și română, ca și cum ar fi fost limbi materne. Era prevăzător și curajos; era uman, amabil și avea un temperament calm; tolera criticile atât de mult încât prietenii săi adesea-l mustrau că nu se preocupa de demnitatea sa. Iubea frumosul precum un adevărat nobil: a înfrumusețat chiar Timișoara, a cărui guvernator era, cu clădiri luxoase și cu un rând de ziduri, invitând noi locuitori să populeze orașul, cărora le asigura o cazare sigură. Era foarte religios și generos: era binefăcător față de Biserică, față de persoanele fără adăpost, de bolnavi și orfani; De asemenea, era mărinimos cu rudele și cu familiarii săi, cărora le rezerva distincții, titluri și privilegii.” [tr.n]

Filippo Scolari, zis și Pippo, diminutivul tipic italian pentru Filippo, a mai avut un frate, Matteo, pe care îl va ajuta să promoveze în societatea maghiară.

Încă de mic copil, mama acestuia s-a preocupat de educația lui, dobândind primele noțiuni de gramatică de la preotul angajat de aceasta. Până la vârsta de 13 ani deslușește tainele matematicii și ale materiei auxiliare a acesteia, contabilitatea. Înainte de a părăsi locurile natale, acesta a lucrat ca practicant în una din prăvăliile sau băncile florentine. Rezultatele promițătoare i-au determinat familia să-l trimită în afara Italiei pentru a-și completa cunoștințele și practica în materie de negoț.

În jurul anului 1385 Pippo a fost încredințat de către părinții săi unor negustori care mergeau cu mărfurile lor în Germania. Acesta i-a cucerit pe noii săi protectori prin iuțeala minții, corectitudine și înfățișare. Fiind nevoiți să plece în Flandra, negustorii îl încredințează pe tânărul florentin negustorului din Florența, Luca del Pecchia, care îl ia cu el la Buda. Odată ajuns în centrul urban de pe Dunărea mijlocie, stimulat de situația financiară înfloritoare și largul credit de care se bucurase compania comercială a protectorului său, Pippo depune un zel deosebit în noua sa meserie, dând dovadă de reale aptitudini în rezolvarea chestiunilor de contabilitate. Astfel, în scurtă vreme a ajuns omul de încredere al negustorului și părea a fi predestinat unei cariere comerciale strălucite.

Curajul, simțul ordinii și abilitatea lui Pippo ca administrator, nu au întârziat să atragă atenția trezorierului regal. Astfel, cu ocazia încheierii unor tranzacții legate de aprovizionarea curții regale, trezorierul regelui Sigismund, Nicolae Kanizsai (atestat documentar între 1388-1398), rămâne impresionat de calitățile tânărului, dorind cu toată ardoarea să-l ia în slujba sa. Negustorul Pecchia este înduplecat și ca urmare Pippo părăsește colonia florentină pregătit să intre în slujba celui care-l solicitase. Nu se întâmplă așa, iar florentinul ajunge în suita arhiepiscopului de Esztergom, Ioan Kanizsai, fratele trezorierului. Acesta îndeplinea funcția de arhiepiscop începând cu anul 1387. Fapta în urma căruia Pippo își schimbase statutul de slujitor în acela de protejat al arhiepiscopului s-a petrecut în jurul anului 1390, când Pippo avea 20 sau 21 de ani. Prezentarea unei balanțe financiare negative de către funcționarii cancelariei episcopale a stârnit în rândul mai marelui personaj bisericesc bănuiala că ar fi înșelat, fără ca el să aibă capacitatea de a dovedi prin acte necinstea subalternilor săi. Participând la una dintre altercațiile dintre arhiepiscop și administrator, Filippo Scolari îl acuză pe administrator de rea credință. Arhiepiscopul, surprins de îndrăzneala florentinului, îi cere acestuia să-și dovedească spusele. După o atentă și minuțioasă verificare a conturilor, Scolari reușește să prezinte dovezile înșelăciunii.

Credința de care dăduse dovadă cu atâta competență, îl determină pe arhiepiscop să-l numească administratorul domeniilor și a veniturilor arhiepiscopale. Mulțumit de serviciul adus și de faptul că-și redresase situația financiară, arhiepiscopul îl recompensează pe Scolari încredințându-i administrarea domeniului propriu, Simontornya, importantă cetate cu multe posesiuni în jur. Cetatea era proprietatea comună a fraților Kanizsai, deci Scolari era direct implicat și în administrarea proprietăților funciare ale respectivei familii.

Perspicacitatea prin care a putut face dovada înșelăciunii împotriva arhiepiscopului, îi crease lui Scolari o binemeritată popularitate. Persoane de seamă din anturajul arhiepiscopului se interesează de istețul slujbaș, căutând să-l cunoască personal. Nu este exclusă posibilitatea ca în acea vreme, Scolari să fi fost prezentat și importantului senior feudal, Andrei de Ozora, viitorul său socru. Tot la Esztergom, Filippo a avut prilejul să îl cunoască și pe regele Sigismund de Luxemburg, în preajma lunilor mai-iunie 1394.

Regele și consilierii săi s-au întâlnit cu arhiepiscopul de Esztergom în castelul acestuia de la Simontornya pentru a discuta organizarea militară a zonei. Regele dorea mobilizarea a 12.000 de cavaleri care să protejeze linia Dunării împotriva turcilor, care de curând cuceriseră Serbia. În urma discuțiilor s-a ajuns la stabilirea unui plan de acțiune a cărui punere în aplicare necesita mari sume de bani ce urmau să fie repartizate, după necesități, diverselor compartimente ale armatei care se crea. Nici regele și nici arhiepiscopul nu puteau efectua calculele în toată complexitatea detaliilor și spre rezolvarea impasului în care se aflau căutau o persoană capabilă să efectueze asemenea operațiuni matematice. La palat se afla și tânărul Scolari, care a fost propus de arhiepiscopul Kanizsai, regelui Sigismund pentru a efectua dificilele calcule. Chemat în fața regelui, Scolari estimează, cu precizie și rapiditate, suma necesară înzestrării și întreținerii acestui corp de armată. Promptitudinea efectuării complicatelor calcule atrage nu numai laudele celor prezenți, ci și simpatia regelui. Acesta a fost captivat de capacitatea tânărului, ai cărui ochi străluceau de inteligență. Sigismund dorea să fie înconjurat de consilieri și de funcționari inteligenți, capabili și loiali, și astfel tânărul Scolari este luat în serviciul regelui, dorind să creeze o nouă aristocrație, opusă celei arpadiene și angevine, care era conservatoare și retrogradă.

Filippo Scolari a debutat în slujba regelui ca om de finanțe, iar în 1399 îl regăsim în funcția de comite al minelor de aur și argint ale regatului din Kremnica, Slovacia (comes urburarum nostrarum [regis] de Crempnicia).

În 1397 este posibil să fi luat parte la lucrările Dietei regale de la Timișoara. În a doua parte a acestui an, sau la începutul anului 1398, se căsătorește cu fiica lui Andrei de Ozora, Barbara. Printr-un act de danie emis la 25 mai 1398, regele Sigismund de Luxemburg îi donează lui Scolari și soției sale ¾ din posesiunea Ozora, în urma morții lui Andrei. Cea de-a patra parte a feudei, îi revine lui Nicolae, fratele Barbarei. În data de 25 iunie 1398, conventul bisericii din Szekszard anunță introducerea lui Pippo și a Barbarei în posesia moșiilor primite. Prin două documente emise în 5 noiembrie 1399, Filippo beneficiază de alte două privilegii: primul confirmă dreptul de a ține târg săptămânal la Ozora, în fiecare joi a săptămânii; al doilea îi acordă dreptul sabiei (ius gladii) asupra supușilor care trăiau pe domeniile sale. Aceste privilegii transformă domeniul Ozora, dintr-un simplu sat, într-un important centru comercial. Este momentul în care Scolari face pasul în rândul nobilimii mijlocii, drept răsplată pentru înaltele sale servicii aduse coroanei maghiare.

Din anul 1400 mai aflăm două știri referitoare la Pippo Spano. Prima se referă la prezența fratelui său Matteo Scolari, lângă Filippo. Matteo apare în calitate de coproprietar al tuturor posesiunilor lui Filippo. A doua știre se referă la închiderea procesului pentru moștenire purtat între Nicolae de Ozora și Scolari. Dar, de fapt, procesul se desfășoară între Barbara, fiica lui Nicolae și Filippo Scolari, pentru acel sfert filial (jus quartalium) acordat fiicelor de către legislația feudală. În schimbul sumei de 400 de florini aur, aceasta renunță la partea ei și astfel domeniul Ozora aparține în totalitate lui Filippo, Matteo și Barbara Scolari.

Împreună cu soția sa, au avut patru băieți, toți murind la vârsta copilăriei.

Pippo Scolari își continuă ascensiunea, iar în anul 1401 apare în două documente purtând titlul de comite al cămării sării regale (relacio Piponis comitis camararum salium regalium). Documentele au fost emise din Bratislava la 21 ianuarie și la 1 februarie, ceea ce reprezintă o confirmare a faptului că proaspătul demnitar regal își însoțește suveranul aproape în toate călătoriile acestuia. Sintagma relacio Piponis va însoți din acest moment înainte zeci și zeci de documente regale emise între anii 1401-1426, de la cele mai simple la cele mai importante și ample acțiuni. Scolari mediază diverse afaceri, procese și donații, devenind astfel omul de încredere al regelui într-un șir întreg de probleme și domenii.

Vechile nemulțumiri ale nobilimii angevine față de politica dusă de Sigismund de Luxemburg, duc la o nouă serie de tulburări interne. Realizarea unei noi aristocrații și numirea străinilor în funcții de conducere, precum și politica imprudentă față de papa Bonifaciu al IX-lea (1389-1404), au îndepărtat de tron atât vechea nobilime cât și clerul. Papa solicitase clerului din regat să ridice mulțimile împotriva regelui Sigismund; acest ordin se conjuga cu complotul baronilor, care în linii mari urmărea înlocuirea regelui Sigismund de Luxemburg cu Ladislau de Anjou-Durazzo, regele Neapole-lui. În regat se declanșează un nou război civil. Participarea lui Filippo Scolari la evenimentele anilor 1401-1403 marchează etapa consolidării pozițiilor sale și a deplinei afirmări.

Baronii maghiari au decis să se răscoale împotriva propriului lor rege, care se retrage în castelul său de la Buda. La 28 aprilie 1401, forțele militare ale nobilimii răsculate se apropiau de Buda, apoi de castelul regal pe care pun stăpânire. Liderii răscoalei intră în sala tronului unde se refugiase regele împreună cu însoțitorii săi. În fruntea conjuraților se aflau palatinul Dietrich Bebek, arhiepiscopul de Esztergom, Ioan Kanizsai, arhiepiscopul de Kalocsa, Ioan Szepesi, voievozii Transilvaniei Nicolae Csáky și Nicolae Marczali, marele vistiernic Ștefan Debröi, comitele secuilor George Csáky, episcopii Luca de Oradea, Ioan Laki de Srem, Ștefan Upor de Alba Iulia, ș.a. Intenția conjuraților era de a-l prinde și detrona pe rege. Auzind argumentele nejuste ale conjuraților, regele răbufnește și îl lovește cu pumnalul pe primul conjurat aflat în calea sa, moment în care coroana îi pică de pe cap. De față era și Pippo Scolari, care se luptă cu conjurații pentru a-l salva pe rege. Sigismund este luat prizonier și încarcerat mai întâi la Visegrád, iar mai apoi în castelul Siklos, aparținând fraților Gara. Rămâne aici timp de șase luni, fiind eliberat în toamnă. Îi câștigă de partea sa pe cei doi frați Gara. Scolari care luptase cu arma în mână alături de regele său, este salvat de la moarte sigură de fostul său protector, arhiepiscopul de Esztergom. Rămâne încarcerat la Esztergom preț de câteva luni, după care este eliberat. Se întoarce pe domeniul său de la Ozora, unde pregătește trupe în sprijinul regelui Sigismund, detronat.

La sfârșitul lunii august 1401, Sigismund iese din captivitate și pleacă în Stiria, pe domeniile familiei Cilli. Apoi pleacă în Cehia, de unde spera să primească ajutor din partea fratelui său, regele Wenzel (Vaclav al IV-lea al Cehiei, 1378-1419). Un an mai târziu, în vara anului 1402, Sigismund se logodește cu Barbara de Cilli, fiica lui Herman II de Cilli, câștigând astfel importantul sprijin al magnatului. În august 1402 încheie un acord cu cei trei arhiduci austrieci, Albrecht, Wilhelm și Ernst, privitor la succesiunea la tronul Ungariei. Coroana ungară urma să revină Habsburgilor, dacă Sigismund nu ar fi avut urmași pe linie masculină. Astfel, cu ajutoare cehe, austriece și cele oferite de Cilli, reîncepe lupta pentru tronul regal.

Luptă mai întâi pentru a recuceri coroana Boemiei din mâna markgrafului morav, Jöbst, dar evenimentele din Ungaria iau amploare, fapt ce-l determină pe Sigismund să încheie armistițiu cu magnatul morav în primăvara anului 1403 și să se îndrepte spre Ungaria. În ianuarie 1403, conjurații se adună la Oradea, în catedrala romano-catolică, unde jură pe mormântul regelui Ladislau cel Sfânt, că-l vor înscăuna ca rege al Ungariei pe Ladislau de Neapole. Planurile operaționale ale magnaților maghiari prevăd acțiuni combinate ale trupelor comandate pe Dunăre de Kanizsai și Banffy, în sud-vest de Bebek și Debröi, iar în Transilvania și Banat de Csáky și Marczali. De partea lui Sigismund acționează frații Nicolae și Ioan Gara, Herman Cilli, Stibor de Stiboricz, Petru Pereny, Filippo Scolari, ș.a.

Între a doua jumătate a anului 1402 și prima jumătate a anului 1403, viitorul comite de Timiș, Filippo Scolari, răscoală comitatele din vestul Ungariei, înlăturând partida adversă și pregătind contingente armate loiale lui Sigismund. În fruntea unei trupe de 600 de călăreți, reușește să elibereze în primăvara anului 1403, câteva cetăți și orașe importante din aceste comitate. Cucerește și cetatea Veszprém din mâna arhiepiscopului de aici. În urma acestor victorii, dar și ale celorlalți partizani ai lui Sigismund, comitatele dintre Dunăre, Balaton și Austria trec de partea suveranului legitim.

Primele 12 galere napolitane apar pe țărmul dalmat în dreptul portului Zara (Zadar) pe 9 iulie 1403. La 10 zile după aceasta, pe 19 iulie, pretendentul la tronul Ungariei, Ladislau de Neapole debarcă la Zara, fiind însoțit de nunțiul papal, sora sa Giovanna și de mulți alți nobili din Neapole. Nunțiul papal la rândul său a fost însoțit de arhiepiscopul de Tarent, episcopul de Segna (Fiume) și de alți 10 înalți prelați. Suita lui Ladislau este întâmpinată de nobilii locali cât și de cei trimiși de răsculații din Ungaria. Ladislau a fost încoronat rege la Split (Spalato) în ziua de 5 august de către arhiepiscopul de Esztergom, Ioan Kanizsai. Acesta își trimite trupele spre Buda, prin Dalmația și Bosnia, dar el rămâne pe loc.

Trupele fidele lui Sigismund, grupate în partea de nord a regatului (Slovacia) au fost puse sub comanda lui Nicolae Gara și obțin câteva victorii. Recuceresc orașele Komarom, Székesfehérvár, Visegrád, revin chiar la Buda și înaintează spre sud-vest, unde se aflau trupele magnaților maghiari. Filippo Scolari a participat la aceste lupte din centrul regatului, Bosnia și Croația, până către finele anului 1403. Înfrângerea răsculaților pe majoritatea câmpurilor de bătălie, nefiind decisivă, îl determină pe Sigismund de Luxemburg să recurgă la diplomație. Pentru a nu legitima încoronarea lui Ladislau, Sigismund s-a reîncoronat rege al Ungariei în a doua jumătate a lunii august, la Visegrád, în prezența demnitarilor loiali. În baza acestui eveniment, a putut emite la 8 octombrie 1403, decretul de amnistie, ce prevedea iertarea răsculaților în cazul în care aceștia depuneau armele în termen de 8 zile în Ungaria, 15 în zona Dravei și 20 de zile în Transilvania și Banat.

Primii care au depus armele și au cerut iertare regală au fost Dietrich Bebek și Ioan Kanizsai. Acesta din urmă și-a pierdut rezidența din Esztergom. Ladislau de Neapole părăsește Dalmația pe 7 noiembrie 1403. Cei doi voievozi ai Transilvaniei, Nicolae Csáky și Nicolae Marczali, au fost destituiți din funcție, fiind înlocuiți cu Iacob lackfi și Ioan Tamási Ioan Kanizsai a fost înlocuit în funcția de cancelar cu episcopul de Zagreb, Eberhárd.

Între 26 octombrie și 9 noiembrie, Scolari este alături de Sigismund la Székesfehérvár, atestați ca atare de 14 documente, prin care diverși participanți la luptele din vară sunt răsplătiți. Împreună rezolvă probleme economice, financiare și chiar politice, generate de revenirea la normal. Filippo Scolari și fratele său, Matteo, au fost răsplătiți de rege pentru fidelitatea lor, iar la 8 noiembrie cei doi frați Scolari primesc posesiunile Szokol și Endred, din comitatul Tolna. Sigismund de Luxemburg recunoaște serviciile credincioase prestate de Pippo în acest timp, în care aproape toți magnații și preoții localnici au trecut de partea lui Ladislau de Neapole. Actele de cancelarie reliefează fidelitatea nestrămutată a lui Scolari, care a rămas alături de Sigismund, sprijinindu-l cu toate mijloacele materiale și umane posibile. Pippo participă alături de slujitorii săi la pacificarea mai multor comitate răzvrătite, pe care le aduce de partea suveranului legitim. Sfaturile înțelepte ale lui Scolari au fost bine recepționate de rege, inclusiv mediația acestuia pentru amnistia generală. Toate aceste detalii constituie mărturia directă a rolului diplomatic jucat de Pippo în aplanarea conflictului dintre cele două tabere, întotdeauna în favoarea suveranului său.

În februarie 1404 se desfășoară la Buda lucrările dietei regale, la care ia parte și Pippo Scolari, în timpul căreia Sigismund confirmă amnistia anunțată în octombrie 1403, ca primă măsură pentru consolidarea situației regatului. Din acest moment florentinul intră în perioada deplinei sale maturități și ascensiuni sociale.

Dintr-o scrisoare datată 16 aprilie 1404, de la Bratislava Sigismund îi scrie ducelui Burgundiei despre situația generală a regatului și totodată îl informează că voievozii Țării Românești și Moldovei fac parte din alianța constituită împotriva turcilor.

Sigismund de Luxemburg îl numește pe Scolari comite de Timiș la finele anului 1404, sau în prima zi din 1405. La 2 ianuarie 1405 este emis un document care se referă la reconfirmarea dreptului său de judecată asupra răufăcătorilor prinși pe posesiunile sale. Acesta este cel mai vechi act de cancelarie în care Scolari apare în noua sa calitate comitatensă.

Potrivit descrierii evenimentelor anterioare, acesta era un soldat de carieră, credincios lui Sigismund de Luxemburg și care prin abilitățile sale militare și administrative a reușit să ducă la ridicarea acestei regiuni de graniță.

În Banat, florentinul este cunoscut sub apelativul de Pippo Spano (Spano provenind de la termenul Ispan = Comite). Acesta va reuși să restabilească liniștea și ordinea, pornind astfel un proces de dezvoltare economică a zonei. Se remarcă drept un bun administrator, diplomat/politician și mai presus de toate un excelent comandant militar. Are în subordine toate comitatele bănățene, gestionează și conduce salinele și minele regatului, în același timp fiind și mare vistiernic regal.

În 1405 are loc prima campanie antiotomană la sud de Dunăre, încununată de succes. Urmează apoi campaniile din 1406 și 1408 din Bosnia precum și în 1409 la sudul Dunării. La toate aceste campanii încununate de succes au luat parte și Voicu de Hunedoara (tatăl lui Iancu de Hunedoara), nobilii Szilagy și Garazda, dar și zeci de nobili și cnezi bănățeni care vor beneficia de ajutorul și sprijinul comitelui în fața regelui. Pentru faptele lor de arme vor primi din partea regelui posesiuni funciare sau li se recunoșteau posesiunile prin acordarea de diplome de recunoaștere a acestora.

Loialitatea sa față de rege, dar și talentul militar, îl determină pe Sigismund să-l numească în fruntea armatelor regale împotriva Veneției în trei campanii victorioase, între 1411-1413.

Scolari s-a implicat în refacerea centurii de cetăți de pe aliniamentul Dunării, aceasta reprezentând cea mai importantă și mai mare lucrare militară cu scop defensiv din cariera sa. Tot ca element defensiv, comitele dispune construcția de mici forturi de pământ prevăzute cu palisadă de lemn, acestea fiind amplasate între cetăți. Cu scop defensiv și pentru întărirea siguranței în fața otomanilor, repară unele cetăți și construiește altele noi. În 1419 și 1424 dispune refacerea cetății Severinului; în același timp începe construcția cetății de la Orșova și consolidarea centurii de fortificații de la Mehadia.

Prin alianțele antiotomane încheiate cu domnii munteni Mircea cel Bătrân și Dan al II-lea, cu despotul Serbiei, Ștefan Lazarevici, florentinul își demonstrează calitățile diplomatice. Prin intermediul acestui parteneriat reușește să țină pe loc, la sudul Dunării, forțele otomane.

În 1418 moare domnitorul muntean Mircea cel Bătrân, Filippo Scolari acordând o atenție sporită Dunării de Jos, realizând o nouă alianță cu Dan al II-lea. În 1419 respinge atacul turcilor de sub zidurile cetății Severinului.

Între 1421-1423 participă la acțiunile militare anti-husite. Până la finalul vieții sale în 1426, reușește să-i respingă pe turci din Banat, Țara Românească, Serbia, Bosnia și Bulgaria. După moartea sa survenită în cetatea Lipovei, regele Sigismund de Luxemburg a renunțat la politica ofensivă trecând la cea defensivă, pe linia Dunării.

Moștenirea lăsată de Scolari a reprezentat un sistem defensiv bine pus la punct, bazat pe cetăți, castele regale și nobiliare, așezate în linii succesive de la sud (Dunăre) până în nord (linia Mureșului).

IV. 2. Iancu de Hunedoara – comite de Timiș și al întregului Banat (1441-1456)

Iancu de Hunedoara, fost discipol a lui Filippo Scolari, a fost un urmaș pe măsura predecesorului său. Sfaturile și învățăturile florentinului l-au ajutat pe Iancu să aplice strategia militară italiană în luptele cu otomanii. Matia Corvin, fiul lui Iancu de Hunedoara și viitorul rege al Ungariei, spunea despre Filippo Scolari: „acest excelent comandant l-a învățat pe tatăl meu primele lucruri din meșteșugul războiului și sub severa sa educație a devenit mai întâi cel mai viteaz oștean, apoi căpitan.”

În tinerețe, documentele latine îl numesc Ioan Românul (Johannes Olah). În mediile românești, ortodoxe, balcanice și grecești, el a fost numit mereu, încă din timpul vieții, Iancul, Iancu, Ianco sau Iango. Astfel că marele comandant militar a avut două nume, dintre care, evident, pe măsura creșterii prestigiului și faimei, s-a impus cel oficial și catolic, anume Ioan (Joannes), fără ca numele românesc și ortodox să fi fost vreodată abandonat. Practica existenței a două nume de botez era curentă în epocă; de pildă, un frate al lui Voicu s-a numit în chip românesc Radu, iar în mod oficial (catolic) Ladislau; mai mult, fratele lui Iancu, numit și el oficial Ioan (cel Tânăr), mai avea și numele tradițional de Ivașcu (Ivachko). Pe baza acestui temei, în decursul acestei teze îl vom numi Iancu, potrivit tradiției românești.

Opinăm că mai întâi trebuie să realizăm o prezentare a ascensiunii sale sociale, politice și militare pentru a putea astfel observa etapele prin intermediul cărora a devenit cel mai important om de stat în regatul medieval al Ungariei.

Despre omul și personalitatea lui Iancu de Hunedoara, cronicarul Thuróczy spunea în Chronica Hungarorum:

„Era pe atunci în regat un ostaș cu suflet mare, născut în sânul unei nobile și vestite familii de peste munți, se numea Iancu de Hunedoara și era un om războinic și născut pentru a purta armele și a sta în fruntea războaielor…Pe omul acesta, cum stau mărturie faptele sale…prevedea cerească l-a ales ca viitor apărător al regatului, aducându-i din țări străine între hotarele Țării Ungariei… Iară Iancu de Hunedoara…într-atâta a devenit de vestit, încât de la slujbele mărunte cu care fusese răsplătit încă de tânăr s-a ridicat până la rangul de voievod al Transilvaniei.”

Din această descriere reiese o primă teorie a apartenenței înaintașilor lui Iancu de Hunedoara. Se spune că ar fi descendentul unei familii boierești din Țara Românească, care în condițiile grele ale sfârșitului de sec. XIV din Țara Românească, unii boieri mai mici s-au strămutat în Transilvania. Aceasta trebuie pusă în legătură cu raporturile pe care le-au avut boierii munteni în decursul vremii cu otomanii. La sfârșitul secolului al XIV-lea, înaintașii lui Iancu de Hunedoara se situau în rândul boierilor favorabili alianței cu Ungaria. Atunci când partida filoturcă a obținut o hegemonie trecătoare în Țara Românească, familia lui Iancu a trebuit să fugă în Ungaria. Faima de buni ostași a membrilor acestei familii a atras atenția regelui maghiar Sigismund de Luxemburg, care i-a primit în slujba sa. Cei doi frați români trecuți în Transilvania au fost Șerbu și Radu. Șerbu s-a distins prin meritele sale militare deosebite, împreună cu fii săi. Dintre aceștia trebuie remarcat Voicu, fiul cel mare și viitorul tată a lui Iancu de Hunedoara, care a ajuns ostaș al curții regale.

O a doua teorie, ar fi aceea, potrivit căreia Iancu de Hunedoara este descendentul unor cnezi hunedoreni, și anume cnezi regali. Se cunoaște faptul că mulți dintre cnezii regali s-au distins prin servicii militare aduse regelui și au fost răsplătiți, cu danii de moșii intrând în rândurile micii nobilimi.

Mai există două ipoteze, false, privind descendența lui Iancu de Hunedoara. Prima este o ipoteză politică, realizată la comandă, și afirmă că acesta ar fi descendent al familiei romane Corvina (idee exprimată de cronicarul umanist al regelui Matia Corvin – Antonius Bonfinius); a doua ipoteză îl prezintă pe viitorul guvernator al Ungariei ca fiind fiul natural al regelui Sigismund cu fiica unui cneaz român din Țara Hațegului (idee pusă în circulație de cronicarul Gaspar Heltai).

În seamă, trebuie luate doar primele două teorii. Dar, fie că tatăl lui Iancu de Hunedoara venise din Țara Românească, fie că se ridicase dintre cnezii din părțile Hunedoarei, un fapt cert este acela că Voicu a fost în slujba regelui Ungariei, iar în primii ani ai sec. al XV-lea se căsătorește cu o tânără din mica nobilime hunedoreană, Elisabeta de Margina (Marzsinai). Familia Margina era originară, poate, din târgul/districtul românesc Margina (situat la sud de Mureș, în zona de interferență a comitatelor Hunedoara și Timiș) și trecută la catolicism. Acest nume de Margina/Mursina a mai fost asociat și cu cel al familiei de cnezi-nobili români Mușina din Densuș, fără ca legăturile de rudenie între mama lui Iancu și Mușinești să poată fi însă dovedite.

Din căsătoria acestora s-a născut, în jurul anului 1400, fie în 1405 sau pe la anul 1407, un băiat cu numele Iancu, care urma să devină cel mai important reprezentat al luptei antiotomane din prima jumătate a sec. al XV-lea. Acesta a mai avut un frate, Ioan cel Tânăr, născut după 1409 și care îi va fi alături mai târziu, în cariera sa militară, murind în 1441 în luptele de pe lângă Belgrad. A mai avut un frate mai mic, Voicu, care moare de tânăr, după 1419. Pe lângă aceștia a mai avut și două surori, una se va mărita cu nobilul Ioan Székely, iar cealaltă, Clara, cu Pancrațiu de Dindeleag.

Un moment important în ascensiunea acestei familii survine în anul 1409, când la 18 octombrie, regele Sigismund de Luxemburg îi dăruiește lui Voicu, fraților săi, Mogoș și Radu, vărului lor Radu, precum și fiului lui Voicu, Iancu, domeniul Hunedoara, cu pământurile care țineau de el, aproximativ 10 sate, vămi, mine de sare, aur, argint și fier. În urma acestei danii, familia lui Iancu de Hunedoara ocupă deja o poziție importantă în cadrul nobilimii provinciale, de stare mijlocie. La 10 februarie 1410 regele, la cererea lui Voicu, a întocmit pe baza actului din 1409, un privilegiu întărind donarea domeniului Hunedoara. Răsplătindu-i serviciile militare familiei lui Voicu și a altora, regele Sigismund urmărea să întărească apărarea graniței Transilvaniei împotriva otomanilor, legând asemenea familii, prin interese materiale, de regiunile ce începeau a fi direct amenințate.

Cu această ocazie a primit familia Huniazilor și blazonul ei nobiliar, ce are drept emblemă un corb cu aripile ușor desfăcute și purtând un inel în cioc.

Nu se știe dacă Iancu s-a născut la curtea regală sau la Hunedoara, dar cert este că în anul 1409 îl găsim pe domeniul de la Hunedoara, unde a copilărit, și de mic copil a cunoscut viața țăranilor din acele părți. Simpatia lui pentru cnezii și țăranii liberi, legăturile de familie, pe care se va sprijini în cursul carierei sale politice, primejdia otomană, au reprezentat idei ce au evoluat cu sine.

Iancu a fost educat, în primul rând, ca soldat. S-a călit pentru a suporta căldura și frigul, s-a deprins din fragedă vârstă cu mânuirea armelor. Nu a urmat o învățătură prea înaltă. A fost îndrumat de parohul Hunedoarei sau de capelanul local. Limba latină nu a stăpânit-o niciodată prea bine. Conform obiceiului micilor nobili, a plecat de acasă la o vârstă fragedă, fiind trimis să-și desăvârșească educația militară la curtea unui mare baron.

Până la intrarea în slujba suveranului, Sigismund de Luxemburg, Iancu și-a desăvârșit pregătirea pentru cariera armelor, după moda timpului, la curțile princiare și ale unor magnați. În această perioadă Iancu de Hunedoara a intrat în contact cu mai multe nume și familii importante, astfel: 1. Ujlaki Miklós (Nicolae); 2. Ștefan Lazarevici (despotul Serbiei); 3. Evrenos-oglu Ali bei; 4. Familia Cillei (Hermann); 5. Filippo Scolari (Pippo Spano de Ozora); 6. Dimitrie/Dumitru Csupor (episcop de Zagreb); 7. Filippo Maria Visconti (principe de Milano); 8. Familia Csáki; 9. Csánadi (Csánad) Ferenc – identificabil cu Frank de Talovac, ban de Severin.

Din această listă trebuie eliminate două nume, Evrenos-oglu Ali bei și Hermann Cillei, potrivit lui Engel Pál, Camil Mureșan, dar și Adrian Andrei Rusu.

Potrivit cronologiei peregrinării lui Iancu Huniade, realizate de Adrian Andrei Rusu, mai întâi acesta ar fi intrat în slujba lui Filippo Scolari, decedat la 1426. A ajuns aici prin intermediul părintelui său, iar momentul este presupus a se fi întâmplat în jurul anului 1420. Au urmat apoi perioade relativ scurte, între un an și maximum patru, petrecute în slujba lui Ștefan Lazarevici – decedat în 1427, Gheorghe Csáki – decedat în 1428 sau 1429, Ladislau Csáki – primul comite de Sătmar, Ugocea și Crasna, al doilea voievod al Transilvaniei, apoi, eventual Ștefan Ujlaki, ban de Macsva – decedat în 1430, fratele mai bătrân al lui Nicolae, mai târziu colegul de voievodat al lui Iancu de Hunedoara. Moartea succesivă a acestor magnați explică și de ce ucenicia a fost atât de aglomerată de popasuri.

Cât timp a fost în slujba familiei Ujlaki, Iancu a avut în subordine un detașament de 6 până la 12 călăreți echipați cu platoșe. L-a însoțit pe Ștefan Ujlaki împotriva husiților, campanie în care acesta și-a aflat moartea.

În 1430, intră în slujba regelui Sigismund de Luxemburg; între 1428-1430, acesta se căsătorește cu Elisabeta Szilágyi, care provenea dintr-o familie nobiliară din Slavonia, sau din comitatul Solnocului de mijloc. Familia Szilágyi făcea parte din rândul celor care sprijineau domnia lui Sigismund de Luxemburg. Tatăl Elisabetei luase parte la luptele împotriva unor pretendenți ce amenințaseră venirea lui Sigismund pe tronul Ungariei. Din această căsătorie au rezultat doi fii: cel mai mare Ladislau, născut în 1431 și cel mic, Matia, născut la Cluj la 24 februarie 1443.

În momentul intrării sale în slujba regelui, Iancu de Hunedoara era tânăr, având o înălțime mijlocie, bine legat, cu gât puternic, păr castaniu sclipitor, ochii mari, fața rumenă și cu un aer de seriozitate în ținută. Îi plăcea meseria armelor mai mult decât orice altă distracție.

În serviciul regelui, Iancu și-a îmbogățit cunoștințele, mai ales cele militare, cunoscând de asemenea oameni influenți, locuri noi și acumulând experiență. În toamna anului 1431 îl însoțește pe regele Sigismund de Luxemburg în Italia, făcând parte din rândul contingentului promis ca ajutor ducelui Milanoului, Filippo Visconti, împotriva Veneției. A stat în slujba ducelui milanez timp de doi ani, până în 1433. Aici îl întâlnește pe clericul Ioan de Zredna, care în urma anilor petrecuți la studii în Italia va deveni unul dintre primii reprezentanți ai culturii umaniste în Ungaria, iar prietenia cu Iancu de Hunedoara îl va înălța la rangul de episcop de Oradea și de cancelar al regatului.

A fost prezent la încoronarea lui Sigismund cu coroana de fier a regilor longobarzi pe 25 noiembrie 1431, act ce preceda încoronarea ca împărat, ce trebuia să se întâmple la Roma, săvârșită fiind de însuși papa în luna mai 1433. La încoronarea sa ca împărat, Iancu de Hunedoara nu a fost prezent. În cei doi ani petrecuți în ducatul Milanoului, Iancu a cunoscut mai mulți condotieri, din a căror artă a avut multe de învățat. A avut prilejul să studieze organizarea armatelor italiene, metodele lor de luptă, văzându-i pe unii comandanți ai vremii, precum Francesco Sforza, de la care a putut învăța știința militară.

Tot în această perioadă a reușit să facă o oarecare avere la Milano, putând astfel împrumuta, în anii următori, regelui Sigismund, în mai multe rânduri, sume importante de bani, pentru care primește zălog sate și moșii prin jurul Aradului, Cenadului și în comitatul Békés. De exemplu îl împrumută pe rege cu suma de 1.200 florini în 1434 și cu 1.250 de florini în 1437. După încoronarea lui Sigismund din 1433, Iancu se întoarce în Ungaria.

La data de 17 ianuarie 1434, îl întâlnim pe Iancu alături de Sigismund de Luxemburg în localitatea Basel din Elveția. Aici se desfășurau ședințele adunării generale a reprezentanților de frunte ai bisericii catolice. În timpul conciliului îl cunoaște pe trimisul papei, cardinalul Giuliano Cesarini, alături de care va lupta în Bulgaria, la Varna în 1444, și care își va găsi sfârșitul pe acel câmp de luptă. La Basel s-a mai discutat și o chestiune importantă pentru regele Sigismund, și anume prin ce mijloace să se înăbușe mișcarea de eliberare a cehilor de sub suzeranitatea germană, mișcare cunoscută sub numele de mișcarea husită. Print-un conciliu ținut tot în Elveția, dar la Constanța (Konstaz) în 1415, s-a încercat eradicare mișcării prin arderea pe rug a liderului acestei mișcări, ereticul Ian Hus, fapt ce a înăsprit lupta cehilor împotriva imperiului și a bisericii romano-catolice.

Sigismund intră în tratative cu orășenii și cu feudalii cehi, care formau aripa moderată a mișcării husite, și care, înspăimântați de revendicările și luptele sociale ale maselor populare se arătau dispuși să accepte din nou dominația germană. Prin trădarea acestei mișcări moderate, Sigismund de Luxemburg este recunoscut ca rege al Cehiei, iar în anii următori va pleca în Boemia, pentru a-și lua în stăpânire tronul, de la care husiții îl înlăturaseră în 1419. Între 1436-1437, Iancu de Hunedoara s-a aflat în suita regală, fiind în fruntea unui detașament de 50 călăreți greu înarmați, în campania din Boemia. Cei mai mulți dintre cehi nu au fost de acord cu revenirea stăpânirii germane și astfel au recurs la mișcări armate. Rezistența lor a trebuit înfrântă, Iancu de Hunedoara participând la aceste lupte. L-a avut alături de el pe fratele său mai mic, Ioan cel Tânăr. Luptele din Cehia au avut drept rezultat îmbogățirea experienței politice și formarea cunoștințelor de artă militară ale lui Iancu de Hunedoara. Viitorul comite de Timiș a apreciat valoarea elementelor husite, pe care le va angaja ulterior, în mare număr, în armata sa, împotriva turcilor. Totodată a putut observa îndeaproape și tactica militară întrebuințată de husiți: folosirea pe scară largă a infanteriei și a tunurilor ușoare și îndeosebi folosirea căruțelor ca mijloc de transport și de apărare improvizată. În momentul în care se desfășura o bătălie în câmp deschis, husiții își dispuneau cu repeziciune căruțele în formă de pătrat, le legau între ele cu lanțuri și întăreau spațiile goale cu bârne și scânduri. În campanile sale antiotomane, Iancu de Hunedoara va pune în aplicare unele din învățămintele tacticii husite.

Cei doi frați Huniade au luptat în Cehia și împotriva jagellonilor poloni, care nutreau speranța să ocupe și tronul ceh. Și în acest teatru de operațiuni, frații au avut prilejul de a-și risca viața pentru rege.

Bătrânul împărat Sigismund moare, în decembrie 1437, iar locul său pe tronul regatului Ungariei este luat de Albert de Austria, care a fost încoronat în aceeași lună la Székesfehérvár (Alba Regală). Cei doi frați se întorc în Cehia, iar Albert este încoronat și rege al cehilor, la Praga, în 29 iunie 1438. O armată polonă pătrunde în Cehia, și în alianță cu husiții încearcă să-l alunge pe noul rege. Dar acesta cu o oaste destul de însemnată numeric, asediază, fără succes, centrul husit de la Tabor, între august-septembrie 1438. În schimb, reușește să-i respingă pe polonii pătrunși pe teritoriul ceh, încheind cu aceștia un armistițiu la Wroclaw, în noiembrie. La aceste operații militare a participat și Iancu de Hunedoara.

În paralel cu aceste evenimente din Cehia, în sudul regatului maghiar, în Banat și în Banatul de Severin, primejdia otomană a sporit, iar banul de Severin, Francisc (Frank) Thalloczi a fost luat în captivitate de către otomani, care au asediat cetatea Severinului. Pe fondul acestor evenimente, la finele anului 1438, frații Iancu și Ioan cel Tânăr de Hunedoara, au fost învestiți în funcția de bani ai Severinului. Învestirea s-a făcut chiar din timpul tratativelor de armistițiu cu polonii. Astfel, cei doi frați își iau în primire slujba la întretăierea anilor 1438 și 1439. Aveau în pază cetățile Severin, Gureni, Orșova și Mehadia. În luna mai 1439, frații Huniade se află în serviciul regelui Albert în fruntea a 100 de călăreți, plătiți de cei doi. Pentru acest lucru, fraților le sunt zălogite câteva localități din comitatul Bodrog.

În momentul în care a ajuns ban al Severinului, Iancu de Hunedoara avea 32 de ani, iar cincisprezece dintre aceștia îi consacrase carierei armelor.

În 27 octombrie 1439, regele Albert, bolnav, moare. Moartea acestuia a lăsat Ungaria fără rege, aruncând regatul Ungariei într-un război civil între tabăra marilor magnați, care o susțineau pe regina văduvă, Elisabeta, însărcinată cu viitorul rege, Ladislau V Postumul, și tabăra nobilimii mici și mijlocii, condusă de Iancu de Hunedoara, care dorea un rege capabil să conducă țara împotriva expansiunii otomane.

Pe 1 ianuarie 1440 este întrunită dieta la Buda, unde regina Elisabeta a cerut sprijinul nobililor maghiari, pentru a putea conduce regatul până la apropiata naștere a moștenitorului legal. Majoritatea nobilimii a părut înclinată spre satisfacerea acestei cereri, însă la dietă a luat parte și banul de Severin, Iancu de Hunedoara, care a expus în plen gravitatea primejdiei turcești, rivalitatea dintre Ungaria și Polonia pentru coroana cehă, pentru Galiția și Moldova. A arătat ce pericol reprezintă pentru Ungaria să rămână total izolată în fața pericolului otoman. Acest lucru era posibil deoarece sultanul îi oferise deja regelui polon, Vladislav al III-lea Jagello, o alianță militară împotriva Ungariei. Iancu de Hunedoara conchidea că era nevoie urgentă de un rege major, cu autoritatea reală de a conduce statul, și de o întărire a legăturilor Ungariei cu țările vecine, în special cu Polonia. Prin urmare el susținea candidatura regelui polon la tronul Ungariei. Acestuia urma să i se propună, o dată cu tronul Ungariei, și căsătoria cu regina văduvă Elisabeta, rămânând în vigoare drepturile de moștenitor ale copilului pe care-l aștepta, dar numai după moartea lui Vladislav.

Discursul lui Iancu a avut efectul scontat, și astfel proiectul său a fost adoptat de majoritatea membrilor dietei. Chiar și regina, s-a lăsat cu greu convinsă să accepte trimiterea unei solii la curtea polonă. În ianuarie 1440, delegația ungară a plecat la Cracovia, unde a început tratativele cu curtea polonă. Din această delegație au făcut parte Matko de Talovac, banul Dalmației, Croației și Slavoniei, Ioan – episcop de Segno (în Dalmația) și încă trei mari demnitari. În timpul discuțiilor, pe 22 februarie, regina Elisabeta a născut un băiat. A poruncit delegației să oprească negocierile, dar ambasada maghiară sprijinită de Iancu de Hunedoara a continuat discuțiile. La 6 martie regele Vladislav a acceptat coroana maghiară promițând că va întări prin jurământ, la încoronarea sa, drepturile, libertățile și obiceiurile Ungariei, și că va apăra Ungaria și Polonia de otomani și tătari. Peste câteva zile, dieta maghiară a confirmat alegerea lui Vladislav ca rege al Ungariei, cu numele de Vladislav I al Ungariei.

De cealaltă parte, regina Elisabeta a ordonat arestarea membrilor soliei ce se întorceau din Polonia. A confiscat și a distrus actele ce erau în posesia acestora. Ladislau Garai, păzitorul tezaurului regal din cetatea Vișegradului, i-a pus la dispoziție coroana regilor Ungariei, cu care proaspătul născut Ladislau Postumul a fost încoronat la Székesfehérvár, de către arhiepiscopul de Strigoniu, Dionisie Szécsi. Ducele Ulrich de Cilli a prestat jurământul de credință în numele nobililor prezenți. Regele minor a fost pus oficial sub tutela ducelui Albert de Habsburg, spre a-i atrage pe Habsburgi în sprijinul partidei Elisabetei. Habsburgii au primit și câteva orașe de la granița de vest a Ungariei.

Regele ales al Ungariei, Vladislav, a sosit la Buda pe data de 21 mai 1440, însoțit de o impunătoare suită polonă, fiind întâmpinat de palatinul Laurențiu Héderváry, de Iancu de Hunedoara, de membrii familiilor Marczali, Frangepán, Csáky, Losonczi, de delegați ai regelui Bosniei și ai despotului sârb Gheorghe Brancovici. A fost încoronat pe 17 iulie 1440, tot la Székesfehérvár, de același arhiepiscop de Strigoniu. Neavând coroana regilor ungari, care se afla în posesia Elisabetei, Vladislav a fost încoronat cu coroana ce împodobea relicvele regelui Ștefan cel Sfânt, la Székesfehérvár.

Dintr-un act emis la Buda pe 9 august 1440 aflăm de faptul că proaspătul încoronat rege al Ungariei și Poloniei, Vladislav I, le dăruiește fraților Iancu și Ioan de Hunedoara, bani ai Severinului, sub formă de nouă danie, ca răsplată a meritelor militare dobândite în cadrul luptei antiotomane și pentru sprijinul acordat la alegerea ca rege al Ungariei și încoronarea ca suveran, moșiile Șoimuș, Bârsău, Nevoieș și Buruieni din comitatul Hunedoara, împreună cu moșia Bujor din comitatul Timiș, cu satele, ținuturile și cnezatele care țin de acestea.

După această încoronare, ruptura dintre cele două partide s-a adâncit. De partea reginei se aflau marii magnați: Cilli, Garai, arhiepiscopul Szécsi și părțile de apus și de nord ale țării. De partea regelui Vladislav și a aderenților săi, printre care se afla și Iancu de Hunedoara, s-au alăturat regiunile de răsărit, precum și Transilvania.

În fruntea trupelor partidei regale a fost numit Iancu.

De partea cealaltă, regina cheamă trupe de mercenari husiți din Boemia, conduși de Ioan Jiskra. Pentru a-i putea plăti, aceasta îi amanetează regelui Friedrich al III-lea de Habsburg coroana „sfântă” a Ungariei, pentru suma de 2.500 de ducați. Mai primește și drepturile de tutelă ale minorului Ladislau al V-lea Postumul. În iarna anilor 1440-1441, regina îi mai amanetează regelui Friedrich moșii de prin Austria, chiar orașul și ținutul Sopron din Ungaria. În apus, partida reginei se baza pe puterea familiei de Cilli, stăpânitoare a unui vast domeniu în sudul Austriei, în nordul Croației și Slavoniei.

Războiul civil i-a amploare, iar Iancu de Hunedoara luptă pentru a anihila puterea marilor magnați. Au loc mai multe confruntări, dar una dintre cele mai importante s-a desfășurat în 10 septembrie 1440, pe malul Dunării, lângă Báttaszék. Magnații conduși de Ladislau Garai au fost înfrânți de armata regală, condusă de Iancu și Nicolae Ujlaki. Ladislau Garai, în urma înfrângerii, s-a refugiat în Austria.

Prin această luptă, Iancu de Hunedoara s-a impus în atenția tânărului rege. Drept urmare, ca răsplată a serviciilor militare prestate în slujba regelui, acesta l-a numit într-una din cele mai înalte demnități, și anume aceea de voievod al Transilvaniei, dar și comite de Timiș, păstrând și calitatea de ban al Severinului. Primește și câteva moșii, în Hunedoara. Alături de el, în funcția de voievod al Transilvaniei, este numit și Nicolae Ujlaki.

Războiul civil care a bântuit Ungaria a continuat și în iarna anilor 1440-1441 și s-a prelungit până în primăvară, când armata regală, condusă chiar de regele Vladislav, a învins oastea magnaților, condusă de Ulrich de Cilli. La 19 aprilie 1441, s-a încheiat o pace potrivit căreia magnatul trebuia să renunțe la a-l mai sprijini pe Ladislau al V-lea Postumul și pe mama acestuia, Elisabeta. I s-a promis, în schimb, că va fi primit în grația regelui Vladislav și tratat la fel ca ceilalți mari nobili. Dar războiul civil nu se sfârșise, și astfel în octombrie 1441, în nord, lângă Košice, armata regelui a fost înfrântă de cea condusă de Ioan Jiskra.

Din acest moment și până în anul 1444, regatul Ungariei este dominat de o stare de nesiguranță internă, generată de rivalitățile nobiliare și ambițiile dinastice, atât de nocive consolidării frontului de apărare antiotomană. Apoi în 1444, după dezastrul de la Varna, în urma căruia regele Vladislav moare, în Ungaria reîncepe războiul civil. De data aceasta, se impune categoric Iancu de Hunedoara, care este ales guvernator al Ungariei, asigurând astfel liniștea de care regatul avea atâta nevoie. Perioada de stabilitate, impusă de Iancu începând cu anul 1446, a prelungit existența regatului Ungariei cu trei sferturi de secol.

Între 1426 și 1439, anul numirii sale în funcția de ban de Severin, și 1441 anul numirii în funcția de comite de Timiș și voievod al Transilvaniei, Banatul și Transilvania au de suferit de pe urma incursiunilor otomane. Una dintre cele mai violente incursiuni a fost cea din 1438. Francisc Pall publică Epistola de crudelitate Turcarum de unde aflăm despre evenimentele petrecute în acea incursiune. Iancu se implică în reconstrucția cetății Timișoara, avariată de turci dar și de cutremurul din 1443. Mărește și înfrumusețează castelul, reședința Huniazilor, iar mai apoi a tuturor comiților de Timiș.

În această perioadă cetatea Timișoarei redevine un important punct strategic militar. Aici, Iancu de Hunedoara își planifică acțiunile antiotomane, și tot de aici pleacă în aceste campanii. Reușește să realizeze și să consolideze un front comun antiotoman cu domnii români. Un loc important în campaniile sale antiotomane îl au nobilii și cnezii români bănățeni. Este momentul de afirmare pentru anumiți cnezi și nobili, iar altora li se reconfirmă statutul și posesiunile funciare deținute.

Între 1443-1444 întreprinde „campania cea lungă” de la sud de Dunăre, la care iau parte și nobili bănățeni. Nicolae de Bizerea este cel care iese în evidență, și se află lângă Iancu de Hunedoara pe durata întregii campanii. Curajul și faptele deosebite de arme îl conving pe regele ungar să-l confirme în 1444 în stăpânirea mai multor moșii din districtul Caransebeș. În 1448, Iancu de Hunedoara îl învestește pe același Nicolae în funcția de castelan al Branului.

În 1444 în cetatea Timișoarei poposesc trupele cruciate, care în frunte cu regele Vladislav I Jagello, pornesc spre Varna, unde acesta își găsește sfârșitul, iar o parte a armatei creștine este salvată datorită experienței militare a lui Iancu de Hunedoara.

Cea mai importantă distincție deținută de Iancu, a fost aceea de guvernator a regatului Ungariei, în perioada 1446-1453. A putut deține această funcție datorită abilităților sale de bun politician, diplomat și în special de excepțional strateg, reușind să țină sub control partidele puternicilor nobili din regat, care se războiau pentru tronul regatului. În perioada guvernării sale, cetatea Timișoarei se menține drept un important punct administrativ, diplomatic, militar și social, dovadă stând zecile de documente emise de aici.

În 1448 întreprinde o nouă campanie militară antiotomană, cu scopul de a distruge forțele principale otomane din Balcani și de a elibera Macedonia, dar este înfrânt la Kossovopolje. Aliații albanezi, în frunte cu Skanderbeg, nu au putut ajunge la locul bătăliei, datorită opririi trupelor de către despotul Sârb, Gheorghe Branković. Tot acesta, îl va întemnița și pe Iancu de Hunedoara, în momentul în care ajunge la Smederevo pe 24 octombrie. Va fi eliberat prin răscumpărare în luna decembrie a aceluiași an.

Un an important în istoria Europei este 1453, anul căderii Constantinopolului (Regina Lumii), în mâinile otomanilor conduși de sultanul Mahomed al II-lea. Faptul punea în pericol direct integritatea regatului Ungar, următoarea cetate vizată de către otomani fiind cea a Belgradului. Dacă aceasta era cucerită, drumul spre Buda, inima regatului, era liber. Dificila sarcină a apărării i-a revenit comitelui de Timiș, Iancu de Hunedoara, care în 1454 a fost numit comandant al armatei ce urma să fie organizată.

În 22 iunie 1456, Iancu emite ultimul său act din Timișoara, după care pleacă în fruntea trupelor spre cetatea Belgradului, aflată deja sub asediu otoman. La 3 iulie, de la Cuvin, Iancu cere sașilor din cele șapte scaune să se alăture oastei sale și îi înștiințează că l-a însărcinat pe Vlad, voievodul Țării Românești, să le apere ținuturile. Același cuceritor al Constantinopolului, Mahomed al II-lea, conducea și asediul asupra Belgradului. Soarta Europei Centrale era în joc. Doar geniul militar a lui Iancu de Hunedoara, cât și dorința de victorie a creștinilor, au făcut ca soarta bătăliei să fie înclinată în favoarea armatei creștine. Victoria decisivă a fost obținută în ziua de 22 iulie 1456.

Cu această victorie, Iancu stopează expansiunea otomană la sud de Dunăre, pentru încă 7 decenii, când în 1526, turcii sub comanda sultanului Soliman Magnificul intră pe teritoriul Ungariei și cuceresc cetatea Buda.

Victoria de la Belgrad i-a adus lui Iancu de Hunedoara recunoștința întregii Europe, papa însuși numindu-l „Atlet al lui Hristos”.

Liderul militar și politic s-a stins din viață în august 1456, la Zemun, după ce s-a îmbolnăvit de ciumă, lăsând în urma sa un Banat bine organizat, cu un sistem defensiv bazat pe cetăți, întocmai ca și predecesorul său, iar cetatea Timișoarei a continuat să aibă un rol militar, economic, administrativ și cultural semnificativ în cadrul regatului Ungariei.

La aproape un an de la moartea marelui om de stat, Iancu de Hunedoara, regele Ungariei, Ladislau al V-lea Postumul se afla în vizită la Timișoara. Aici se întâlnește cu văduva Elisabeta Szilágyi, căreia, potrivit lui Aeneas Silvius, îi spune:

„Nu trebuie să purtați doliu după soțul Dvs. Iancu Huniade a trecut de la moarte în viață. El a păstrat Ungaria pentru creștinătate, mie mi-a salvat regatul, patriei sale i-a asigurat pacea, pe dușmanii credinței catolice i-a înfrânt și alungat de la fruntarii. El a fost mântuirea noastră. Nici dușmanii nu pregetă să-l admire. A fost măreț în viață și în moarte, viteaz pe câmpul de bătălie și erou pe patul de suferință; acolo a învins oști, aici s-a biruit pe sine. Faptele sale de arme sunt cunoscute. Se știe cu câtă înțelepciune și vigoare și-a susținut rândurile proprii, nimicindu-i pe dușmani. Iar când văzu apropierea clipei supreme și agravarea bolii, n-a admis ca sf. cuminecătură să-i fie adusă la pat. A socotit sub demnitatea sa ca Domnul să-l cerceteze pe un slujitor. S-a sculat, deci, de pe patul de suferință și – deoarece picioarele nu-l mai ascultau – a poruncit să fie dus la biserică. Acolo, după ce se spovedi creștinește și primi sf. cuminecătură, și-a dat sufletul istovit de cele pământești. Încotro se va fi îndreptat oare sufletul său? La Dumnezeu, pentru care a purtat atâtea războaie. De mult merita el cerul, iar un astfel de bărbat nu trebuie jelit. Aruncați deci veșmintele funebre și îndepărtați tristețea. Trebuie să ne bucurăm cu cele ce sunt spre bucurie, atunci când vremea lacrimilor a trecut.”

IV. 3. Pavel Chinezu – comite de Timiș între (1478-1494)

La 22 de ani de la moartea strategului și politicianului, Iancu de Hunedoara, în fruntea comitatului Timiș este numit Pavel Chinezu, acesta ocupând și funcția de comandant suprem al trupelor regatului Ungariei. Precum iluștrii săi predecesori, comitele se remarcă prin calitățile sale excepționale de oștean – a câștigat toate luptele purtate împotriva otomanilor – de bun strateg și administrator.

Dorim să realizăm o prezentare a unei serii de evenimente relevante care i-au marcat viața celui ce avea să devină soldat în armata regală, general de oști, iar mai apoi comite de Timiș.

Potrivit cronicarului Antonio Bonfini, Pavel Chinezu era de statură obișnuită, robustă, având o înălțime de aproape 1,70 m, iar conformația mâinilor și picioarelor făcea ca el să fie asemuit lui Hercule. În susținerea puterilor sale deosebite, același cronicar spunea că Pavel putea ridica piatra de moară cu o greutate cuprinsă între 50-60 kg, fiind capabil să ia în dinți un om înarmat și să se învârtească cu el având asupră-și propriile arme, iar în întrecerile atletice ale ostașilor și în locurile de antrenament era veșnic neînvins.

Tot Bonfini prezintă felul în care Pavel Chinezu și camarazii săi de arme serbau victoriile împotriva otomanilor, chiar dacă în ziua de astăzi acest mod de sărbătorire este considerat inuman și macabru. Un astfel de exemplu este victoria de la Câmpul Pâinii:

„Împreună cu oștenii, ei se rânduiră pe câmpul de bătălie, iar leșurile dușmanilor, acoperite de răni și înotând în sângele lor negru, au fost așezate în grămezi, unele peste altele, în chip de mese. Pe aceste mese fu servită apoi cina. Bucuria generală fu de nedescris, iar bucuriile vinului și ale mesei îi urmară dansurile, însoțite de cântece ostășești care, deși nu excelau prin metrică, abundau totuși de numele conducătorilor viteji. Când îi ajunse rândul să danseze, Pavel Chinezu ridică, fără a se ajuta de mâini, doar cu dinții, leșul unui turc foarte mare și dansă cu el în cerc – o muncă herculeană, dar pentru spectatorii prezenți un simplu prilej de admirație.”

Din informațiile existente reiese că Pavel Chinezu s-a născut în jurul anului 1432, din părinții Nicolae și Maria. Nicolae era morarul satului, unul dintre cei mai importanți oameni de acolo. În jurul vârstei de patru ani, în timp ce tată său se afla la oaste, luptând împotriva turcilor, aceștia realizează o incursiune în Banat, ajungând până în satul în care trăia Pavel. Victime ale turcilor au fost femei, bătrâni și copii. Printre acestea se afla și Maria, mama lui Pavel. Văzând-o pe aceasta fără suflare, Pavel își jurase să ajungă oștean, mai mare și mai puternic decât tatăl său și odată ajuns oștean să nu aibă nicio zi și nicio noapte liniștită până nu se va răzbuna pe otomani.

De la tatăl său a deslușit tainele armelor; nu exista o zi în care Pavel să nu se antreneze cu spadele grele de luptă sau cu lama subțire a sabiei. Prindea repede orice mișcare, repetând-o până când o făcea la fel ca dascălii săi. Arcul și săgeata îi erau la îndemână și le folosea atât la vânat cât și la exerciții militare. Știa că într-o bună zi va deveni oștean, dorind ca această zi să vină cât mai repede.

Momentul în care Pavel este remarcat de regele Matia Corvin, îl reprezintă chiar întâlnirea cu proaspătul rege al Ungariei, în vârstă de doar 18 ani, fiul cel mic al lui Iancu de Hunedoara. Momentul trebuie să se fi petrecut undeva în a doua jumătate a anului 1458, sau în prima jumătate a celui următor. Conform tradiției populare, reluată și de istorici, întâlnirea dintre ce doi este interesantă. La moara în care locuia bătrânul morar Nicolae și fiul său Pavel, poposește într-o zi o ceată de vânători însetați. În mijlocul cetei se remarcă un tânăr plin de viață și înconjurat cu semne de respect de cei din jur. Ieșit în întâmpinarea oaspeților, despre care știa că sunt nobili, bătrânul morar se scuză că nu le poate oferi ospitalitate pe măsura nobleții lor, din cauza sărăciei sale. Le oferă direct o carafă cu apă/vin fără tavă. În acest moment apare fiul morarului, Pavel, care ia carafa cu apă/vin din mâna tatălui, o așează pe o piatră de moară aflată în curte și o oferă apoi vânătorilor. Cel care o primește este însăși regele. Impresionat de forța herculeană a tânărului morar dar și de noblețea gestului, regele se arată dornic să-l ia la curtea sa.

Pavel pleacă spre Buda, dar are de înfruntat primejdiile unui drum destul de lung și anevoios. Ajuns în pădurea de la marginea Budei, Pavel întâlnește un grup de nobili aflați la vânătoare. Aceștia se reped spre Pavel, cu gândul să-l calce în picioare și apoi să-l biciuiască. Este recunoscut de către unul dintre foștii însoțitori ai regelui, generalul Blasius Magyar, care-l ia sub protecția sa, povestind celorlalți despre prima întâlnire cu Pavel Chinezu.

Generalul l-a dus pe Pavel la rege, spunându-i acestuia că dorește să devină oștean în armata regală. Matia Corvin a fost de acord, încredințându-l pe Pavel generalului Blasius. Ucenicia armelor nu a fost deloc ușoară acesta fiind nevoit să muncească serios în taberele regale pentru a ajunge la deprinderea completă a utilizării armelor. Întâietatea dobândită prin calitățile sale fizice deosebite este completată de tehnica mânuirii armelor albe și a celor de foc, care-și făcuseră apariția în cadrul armatei regale. Tot acum, Pavel deprinde și primele elemente de tactică și strategie militară. Cel mai probabil, ele i-au fost predate de către Blasius Magyar, după ce acesta a remarcat mintea sprintenă a tânărului.

Până în anul 1464 nici un document nu-l amintește pe Pavel Chinezu. Documentele de după anii 1464-1470 vorbesc însă toate despre servicii militare prestate regelui încă din frageda sa tinerețe. Putem astfel concluziona că începuturile militare ale lui Pavel Chinezu se desfășoară încă din primii ani de domnie a suveranului, adică imediat după încoronarea din 1458.

Între 1459-1462, regatul Ungariei întreprinde campanii militare împotriva otomanilor, dar și împotriva habsburgilor și cehilor. Aceste campanii reprezintă una dintre primele mențiuni, cunoscută nouă, despre luptele în care Blasius Magyar deține un rol de conducător. Tot Bonfini amintește că în aceste lupte și-a făcut debutul și ucenicia armelor, Pavel Chinezu. El este doar un tânăr simplu, nici măcar de rang nobil, care-și desăvârșește tehnica militară; se va impune destul de curând prin curajul și vitejia dovedite. Va lupta atât în nord, împotriva creștinilor, cât și în sud, în special împotriva otomanilor.

Conform obiceiului timpului, înainte de începerea propriu-zisă a luptei, în fața celor două tabere combatante ies cei mai viteji și curajoși ostași, provocând la luptă dreaptă câte un dușman. Pavel Chinezu este unul dintre acești vestiți luptători, care iese mereu la harță, fiind întotdeauna învingător. Legenda spune că, în timpul unei asemenea încleștări, Pavel îi strânge atât de tare mâna dușmanului încât acesta nu-și mai poate descleșta degetele înțepenite; Pavel își scoate sabia și-i retează capul.

În anii 1459, 1460-1461, Pavel se regăsește printre participanții la luptele din nordul regatului, fiind mereu în preajma lui Blasius Magyar. Primește deja primele sale grade militare, chiar dacă nu deține funcții de natură să-l aducă în atenția curții regale și a izvoarelor contemporane.

În primăvara și vara anului 1462, Pavel Chinezu este cu siguranță participant la luptele din Slovacia. În luna mai î-l însoțește rege la Buda, în iunie la Szeged, iar apoi în iulie prin Transilvania.

Între 1463-1464, Pavel participă la campaniile bosniace, unde luptă sub comanda aceluiași general Blasius. Prima atestare documentară cunoscută nouă despre Pavel Chinezu datează din 1464. Documentul este semnalat de Csanki Dezső, care indică o sursă din arhiva națională maghiară. Documentul se referă la o donație regală în favoarea lui Pavel Chinezu, căruia Matia Corvin îi dăruiește posesiunea Kétyi din comitatul Abaúj. Fostul proprietar s-a dovedit a fi infidel și, conform uzanțelor juridice ale vremii, posesiunea i-a fost confiscată. În cuprinsul actului, Pavel Chinezu este amintit cu titlul de „egregius Paulus Kenezy”. Faptul semnifică deja ridicarea sa la rangul de nobil, care îi permite să obțină și posesiuni din partea regelui. Nu putem ști dacă acordarea nobilității s-a făcut cu prilejul încoronării din 1464, cum ar părea probabil, sau ca vreun alt eveniment, anterior. La data emiterii donației, Pavel Chinezu avea această calitate. Sub acest nume va figura în diplomele regale în perioada deceniilor următoare, eventual sub o formă apropiată „Kinisio”. Epitetul de „egregius” este primul pe scara ierarhică, indicând totuși un nobil, traducându-se prin strălucit, glorios, ales. Este folosit pentru a desemna categoria micii nobilimi fidelă regelui, aflată în exercițiul unor funcții regale și care beneficiază adesea de grația suveranului. Posesiunea donată este întâmplătoare, prima care s-a eliberat, venind la scurt timp după acel act de nobilitate.

În 1465, Pavel Chinezu luptă alături de Blasius Magyar împotriva ultimei rezistențe husite. Cehii sunt învinși, iar conducătorul lor – Svehla – capturat și dus la Buda.

Conflictul husit se redeschide în primăvara anului 1466. La aceste confruntări participă generalul Blasius, cât și Pavel Chinezu, care în acest moment se regăsește cu rangul de căpitan. Tot în Slovacia îi regăsim pe cei doi și în următorul an, dorind să pună capăt rezistenței husite. După cucerirea punctelor de rezistență, husiții sunt obligați să depună armele. Supraviețuitorii vor intra în trupele regelui ca mercenari, acum înființându-se acea „legiune neagră”, faimoasă în toate bătăliile dintre anii 1467-1492. Numele i-a fost dat după culoarea închisă a echipamentului său militar.

În octombrie 1467, în timpul dietei de la Turda, regele acordă amnistie generală tuturor răzvrătiților transilvăneni, în schimbul renunțării la pretențiile lor, iar în ceea ce-l privește pe viitorul comite de Timiș, este numit în funcția de comite de Maramureș, drept răsplată pentru serviciile aduse suveranului. Devine cel de-al 29-lea comite de Maramureș, aceasta fiind prima funcție publică pe care o îndeplinește Pavel Chinezu în administrația regală.

La finele anului, noul comite de Maramureș îl însoțește pe regele Matia Corvin în campania împotriva domnului Moldovei, Ștefan cel Mare, care a susținut răscoala nobilimii transilvănene din vara-toamna anului 1467. În luna noiembrie, trupele regale se află în Moldova asediind și cucerind cetatea Romanului, iar la finele lunii ajung la Baia. Lupta se desfășoară în 14/15 decembrie, în urma căreia trupele regale sunt înfrânte. Rănit, regele reușește să scape, și se refugiază la Brașov, unde este tratat. Participarea la această campanie a lui Pavel Chinezu este certificată de Matia Corvin, într-o diplomă din anul 1472.

În decembrie 1468, Pavel Chinezu se află tot în funcția de comite de Maramureș, fapt dovedit de documentul din 26 decembrie 1468, emis de regele Matia, și-n care se amintește de faptul că pentru suma de 1.100 florini, familia Losoncz/Banffy îi zălogește lui Pavel Chinezu posesiunile Bered, Moygrad, Kwchyo, Paptele și Zurech.

În 1469 se află în Cehia, împotriva „ereticilor” husiți. Și-n 1471, Pavel Chinezu se află alături de rege, pe fronturile din Moravia, Slovacia și Silezia. În toamna-iarna aceluiași an, Pavel Chinezu, în calitate de comandant în corpul de generali din preajma regelui, participă la toate luptele din Polonia între 1472-1474.

Un eveniment important care a avut drept consecință ridicarea sa la rangul de mare nobil, s-a petrecut pe 20 mai 1472. Împreună cu mentorul său Blasius Magyar, acum ban al Dalmației și al Croației, se înfățișează în fața judelui curții regale, Ștefan Báthory, cu solicitarea de a li se permite înfrățirea de moșie pentru toate posesiunile lor. Blasius Magyar se obligă să-l introducă pe Pavel Chinezu în jumătatea tuturor cetăților, orașelor, posesiunilor și satelor pe care le stăpânește împreună cu fratele său Clemet, cu excepția târgului Adon, din comitatul Fejér, care după moartea sa îi revine soției sale, Barbara. Pavel Chinezu se obligă la rându-i să facă același lucru pentru toate posesiunile sale pe care le stăpânește sau le va stăpâni. În cazul în care unul dintre copărtași moare, posesiunile revin celui rămas în viață. Prin acest pact se realizează și o alianță matrimonială între fiica lui Blasius, Benigna și Pavel Chinezu, care se vor căsătorii în anii următori. Ajuns la această înfrățire de posesiuni și chiar la adopțiunea filială, Pavel Chinezu intră cu drepturi depline în rândul marii nobilimi. Acest act confirmă, o dată în plus, legitimitatea stării de nobil a oșteanului Pavel Chinezu. Regele ia aminte de acest act pe 4 iunie, iar pe 14 noiembrie îl sancționează, fiind de acord cu toate punctele înțelegerii între cei doi comandanți.

Printr-un document emis la Esztergom din 22 august 1472, regele recunoaște serviciile credincioase ale curteanului „Pauli Kynysy”. Drept răsplată, primește domeniul Nagy-Vázsony, alcătuit din cetatea cu același nume, cu satele Nagy-Vázsony, Csepel, Bakony, Herend, Barnag, Hagy-Szöllős, Kyrtha și părți din satele Kis-Szöllős (toate în comitatul Veszprém) și Abon, Padalics, Thószeg, Bek, Kécske, Kört, Saas, jumătate din posesiunile Veseny, Bekeny și Korekegyháza din comitatul Solnocul exterior, prediile Hegyes și Hollós din comitatul Cenad. Mai primește 14 vămi și vaduri existente pe cuprinsul posesiunilor Veseny și a târgului Warkon. Toate aceste posesiuni au aparținut unui nobil decedat, fără urmași pe linie masculină, fapt ce face ca aceste proprietăți să revină regelui, care le distribuie unor protejați, fie le alipește domeniului regal.

În 1474, trupele regale, în care se remarcă din nou Pavel Chinezu, acționează în nordul regatului, luptele desfășurându-se pe perioada întregului an în Silezia și Polonia de sud. Trupele comandate de Ștefan Zápolya și Pavel Chinezu, devastează, ard și pradă sudul Poloniei până în jurul Cracoviei, timp de o lună de zile. Pe 19 noiembrie, luptele se încheie, iar trupele sunt lăsate să plece la vatră. Regele apreciază faptele de arme ale lui Pavel Chinezu, răsplătindu-l cu generozitate. Pe 19 septembrie 1474, în timp ce se afla la Wroclaw, regele îi donează familiarului său noi posesiuni. În preambulul acestei diplome, Matia Corvin recunoaște meritele deosebite împotriva turcilor (lupte purtate înainte de 1468), a ereticilor cehi (1468-1472) și a altor dușmani (împotriva polonezilor, 1473-1474). Prin acest document, regele îi donează lui Pavel Chinezu domeniul Liethava, din comitatul Trencin, compus din 26 de localități (Liethava, Swyuna, Stronya, Konska, Dyweohyna, Frywald, Schwaye, Jasenyowe, Zdynyowe, Chzrna, Parua, Babkow, Podhoree, Breznice, Royecz, Lehothka, Strazow, Chlwnycz, Bony, Lwchka, Bystrycha, Parva, Wysnyewe, Ternowe Zawthka, Dywyn, Bythorow și Kraznahorska), plus jumătate din vama sau tributul orașului Liethava. Pe 18 septembrie, capitlul din Nitra primește ordinul regal, iar la 26 decembrie îl introduce pe beneficiar în posesiunea acestor drepturi, comunicând faptul regelui.

Între noiembrie 1475-15 februarie 1476, Pavel Chinezu acționează în sud, pe fluviul Sava, unde participă la asedierea și cucerirea cetății Sabac. Printre cei care au luat parte la această campanie regală antiotomană, se numără și Vlad Țepeș. După asediul Sabacului, Vlad Țepeș luptă alături de Pavel Chinezu în Serbia și Bosnia, luptele desfășurându-se în primăvara anului 1476.

În primăvara anului 1476, Pavel Chinezu este numit comandant al cetății Belgradului, „Paulo Chinis vajvoda, cioe Capitano… in Belgrado”, așa cum reiese dintr-un document din 17 mai 1476, trimis din Buda curților italiene. Din acest moment Pavel Chinezu începe consolidarea defensivă dunăreană. Deține funcția de comandant al Belgradului doar până la finele primei părți a anului, după care se cunosc alți comandanți ai Belgradului: Grigore Bradic și Henric Onofrius de Baismoiz.

În 5 septembrie 1476, regele îi reînnoiește lui Pavel Chinezu donația privitoare la domeniul Liethava, din comitatul slovac Trencin. Obligativitatea reînnoirii periodice, demonstrează temporalitatea actului de danie, ce este valabil doar atât timp cât beneficiarul își îndeplinește obligațiile față de suveran.

Anul 1477 este marcat de luptele ungaro-austriece. Cauza acestor lupte a reprezentat-o dorința casei de Habsburg de a alipi Ungaria, posesiunilor lor ereditare. Astfel, imediat după începutul anului 1477, regele își concentrează trupele în tabăra de la Györ. Între martie-aprilie, aici se adună 17.000 de oameni sub comanda unui strălucit stat major format din Ștefan Zápolya, Ștefan Báthory, Pavel Chinezu, Vuk Branković, Dimitrie Jakšić, Laurențiu Ujláki, Bartolomeu Drágffy, etc. Pavel Chinezu este printre primii sosiți în tabără, în fruntea banderiei sale personale. Mai târziu se îndreaptă spre curtea regală și-l însoțește pe rege la lucrările dietei, unde Pavel Chinezu susține cauza războiului anti austriac, iar dieta ia hotărârea finală de a declara război. Acesta este declanșat pe 12 iunie și se desfășoară în totalitate pe teritoriul Austriei. Habsburgii suferă înfrângeri succesive, fapt ce-i determină să ceară pacea, care se va încheia doar după implicarea papei. Astfel, armistițiul în 9 puncte, se încheie la 30 noiembrie 1477, fapt ce permite combatantelor să-și refacă forțele, dar nu poate fi vorba despre pace, deoarece situația militară nu este clară, iar fiecare suveran dorind victoria.

Pavel Chinezu participă la această campanie până în ultima zi, 30 noiembrie, după care părăsește definitiv teatrul de război austriac. Îl însoțește pe rege la Buda unde ajunge pe 18 decembrie. După sărbătorile de iarnă, evenimentele militare de la Dunărea de mijloc și de jos se precipită, iar regele îl trimite în acele regiuni pe Pavel Chinezu. Acesta este numit comite de Timiș, iar prima sa atestare în calitate de comite de Timiș datează din 13 mai 1478.

În timpul domniei lui Matia Corvin, sistemul defensiv dunărean are destule breșe, pe care acțiunile otomane le lărgesc an de an. Obligațiile sale militare din centrul Europei, îl rețin pe rege ani de zile departe de zonele sudice, dar creșterea continuă a presiunii otomane aici, îl forțează să caute o personalitate militară capabilă să le anihileze.

Această personalitate a fost Pavel Chinezu, numit comite de Timiș la începutul anului 1478 și căpitan general al armatei sudice a regatului. Pavel Chinezu îi solicită lui Matia Corvin detașarea sa pe frontul antiotoman, întrucât nu mai dorește să lupte împotriva creștinilor, ci să comande trupele de la Dunăre.

La data numirii sale în noile funcții, Banatul se prezintă ca unul dintre ținuturile de graniță, având o populație numeroasă, dar cu o stare economică și socială afectată grav de desele incursiuni otomane. De la moartea lui Iancu de Hunedoara, situația militară se degradează continuu, fără ca urmașii să reușească, cât de cât, acțiuni notabile. Comitatele în care se împarte Banatul sunt: Timiș (cel mai întins), Caraș, Cuvin, Cenad, Arad și Torontal. Peste partea sudică a comitatului Timiș, se suprapune parțial Banatul de Severin. Comitele de Timiș își subordonează în fapt toate celelalte comitate Bănățene, inclusiv Banatul de Severin.

Încă de la numire el se preocupă de siguranța Banatului, creând un sistem de pază preventivă pe linia Dunării. Îi supune pe prizonierii turci, aduși la Timișoara, la unele torturi care erau inimaginabile, în concepția musulmanilor.

Acesta a reluat ideea de alianță românească antiotomană, așa cum am prezentat în paginile anterioare, luptând alături de Vlad Țepeș, în 1475 și 1476. În vremea sa, cnezii și nobilii bănățeni au avut un rol important în armată, iar răsplata lor a fost pe măsura faptelor. Acțiunile sale antiotomane și torturile la care-i supunea pe turci, i-au determinat pe aceștia să nu mai atace Banatul.

Avându-i drept model pe Filippo Scolari și Iancu Huniade, Pavel Chinezu a pus la rându-i accent pe întărirea capacității de apărare a Banatului, prin sistemul defensiv de cetăți. În 13 octombrie 1479, pe Câmpul Pâinii de lângă Orăștie, Pavel Chinezu, alături de românii bănățeni din comitatele Timiș, Caraș, Torontal și Cenad, a repurtat cea mai mare victorie creștină antiotomană, de după dispariția lui Iancu de Hunedoara.

Între 1480-1481, acesta trece Dunărea și provoacă grele înfrângeri forțelor otomane. La întoarcere, aduce mii de familii creștine, pe care le așează în întreg Banatul. În 1482, ca măsură punitivă, beiul otoman Mihaloglu Ali, întreprinde o incursiune de pradă și jaf în Banat, dar Pavel Chinezu reușește să-l ajungă din urmă, lângă cetatea Zrenjanin (Becicherecul Mare – Serbia). Înfrângerea turcilor, îi determină pe aceștia să încheie pace, pe o perioadă de cinci ani, prelungită apoi pe încă trei.

În 1490, regele Matia Corvin moare, iar în regat se instaurează din nou războiul civil. Reușește să restabilească ordinea în regat și participă la alegerea noului rege, Vladislav al II-lea Jagello (1490-1516). După acest episod se reîntoarce în cetatea Timișoarei, pentru a respinge asaltul otoman. Între 1490-1494, întreprinde o serie de campanii antiotomane victorioase. În decembrie 1493 și în ianuarie 1494, participă la apărarea cetății Belgradului.

Se îmbolnăvește și moare la 24 noiembrie 1494, în castelul său Sf. Clement. Corpul îi va fi transportat în scurt timp pe posesiunea sa de la Nagy-Vázsony și va fi înmormântat în mănăstirea ctitorită de el însuși, în prezența celor apropiați.

Postul său și toate funcțiile deținute de el sunt oferite lui Iosa de Som, mâna dreaptă a lui Pavel Chinezu, care devine comite de Timiș până în 1509.

IV. 4. Iosa de Som – comite de Timiș între 1494-1509.

Succesorul lui Pavel Chinezu, în funcțiile de comite de Timiș și căpitan suprem al părților inferioare, a fost desemnat, la sfârșitul lunii decembrie 1494, Iosa de Som. De ani de zile acesta a îndeplinit diverse funcții pe lângă Pavel Chinezu, de la cele mai umile, până la acelea de om de încredere. El este cel care asigura corespondența zilnică a comitelui, care nu știa să scrie și nici să citească.

Iosa de Som era un bărbat care slujise sub arme, încă din prima tinerețe, remarcându-se cu mai multe prilejuri împotriva turcilor. Prima sarcină dată de regele Vladislav al II-lea Jagello, comitelui de Timiș, a fost aceea de a-i aduce la ascultare pe magnații răzvrătiți din Croația și Slavonia, în special pe comitele de Srem, Laurențiu Ujláki. În anul 1495 totul era deja aplanat, iar regele Ungariei, încheia cu turcii, un armistițiu pe trei ani.

În această perioadă Iosa de Som își îndreaptă toată grija spre organizarea internă a Banatului. A sporit numărul de oșteni și i-a instruit, astfel încât putea să plece cu ei oricând la război.

Armistițiul cu turcii s-a încheiat în 1502, iar confruntările cu aceștia au reînceput, fiind înfrânți la Jasice, în Bosnia și respinși spre ținuturile slavone, Požega și Valko. Conducătorii trupelor creștine au fost contele de Sf. Gheorghe, voievodul Transilvaniei și comitele de Timiș, Iosa de Som. Trupele conduse de cei trei comandanți au trecut Dunărea la Horom și au pornit asediul Vidinul. Curând, cetatea a fost cucerită, împreună cu întăriturile sale. O parte a garnizoanei a fost luată în prizonierat, iar o altă parte măcelărită. Cetatea a fost apoi incendiată. Același scenariu s-a întâmplat și la Kladova și în suburbiile de la Nicopole. Prada și numărul prizonierilor a fost considerabilă. Foarte mulți creștini au fost aduși în Banat, și așezați pe câmpia dintre Belgrad și Timișoara. Succesul acestei campanii antiotomane, l-a determinat pe sultan să încheie un nou armistițiu, pe o perioadă de 7 ani, încheiat la Buda, de regele Vladislav al II-lea Jagello și reprezentanții lui Baiazid.

Armistițiu a oferit Banatului o perioadă de acalmie. Între 1509-1511, regiunea bănățeană se confruntă cu o puternică epidemie de ciumă. Victimă îi cade chiar comitele de Timiș, care moare în anul 1509. A fost un conducător prețuit de oameni pentru înțelepciunea de care a dat dovadă și pentru măsurile bune pe care le-a adoptat.

Începând cu anul 1512, comite de Timiș este numit Ștefan Bathory, nepotul renumitului voievod omonim al Transilvaniei.

Observând importanța Banatului de-a lungul sec. al XV-lea și, în special, a comitelui de Timiș, care-și avea reședința în cetatea Timișoarei, putem afirma, fără ezitare, că această cetate a reprezentat punctul nodal al sistemului militar, început de Filippo Scolari și finalizat de Pavel Chinezu.

Concluzionând, susținem ideea potrivit căreia cetatea Timișoarei a fost cea mai importantă fortificație, din punct de vedere strategic, din partea de sud-est a regatului, motiv pentru care în secolul a XVI-lea circula o vorbă/butadă în rândul turcilor: „Acela care cucerește Buda obține un oraș, iar cine cucerește Timișoara stăpânește o țară”.

CAPITOLUL V

SISTEMUL DEFENSIV MEDIEVAL BĂNĂȚEAN

Când abordăm problematica referitoare la sistemul defensiv bănățean, avem în vedere fortificațiile existente în această zonă de graniță, care de-a lungul timpului au deservit drept piloni defensivi pentru puterea stăpânitoare.

În acest capitol ne-am propus să prezentăm fortificațiile bănățene cât și importanța lor în cadrul sistemului defensiv al regatului medieval ungar. Regii Ungariei au fost conștienți de rolul strategic deținut de fortificațiile Dunăre în lupta antiotomană, scop în care au îndreptat fonduri, materiale de construcții și oameni pentru ridicarea sau conservarea acestora. Sigismund de Luxemburg a fost cel care a investit cel mai mult în lanțul de fortificații bănățene.

Încă din antichitate sunt datate arheologic și documentar, o serie de cetăți/castre romane, care au avut rolul de a apăra, acest meleag, aparținător al Imperiului, de popoarele migratoare.

În timp, pe locul unor fortificații romane, au luat naștere edificii întărite. Folosim termenul general de fortificații, care reprezintă toate structurile întărite: cetăți, castele, biserici fortificate, donjoane.

Teritoriul Banatului a fost presărat cu foarte multe astfel de fortificații, datorită simplului fapt că se afla la fruntariile regatului Ungariei, fiind astfel nevoie de un sistem defensiv bine pus la punct.

Raportându-ne la perioada medievală, scopul acestor fortificații era de a asigura protecția Ungariei împotriva expedițiilor tătarilor, iar apoi a bulgarilor din sud. Aceste fortificații au deservit drept bastion de apărare împotriva expansiunii otomane. La finele secolului al XIV-lea, Imperiul Otoman avea graniță comună cu regatul ungar, pe Dunăre. Astfel se explică și necesitatea creării de noi fortificații, precum și consolidarea celor existente pe valea Dunării.

Sistemul defensiv medieval bănățean, a fost gândit și conceput pe trei centuri: centura Dunării, în sud; centura Mureșului, în nord și centura de interior, care pleca de la est spre vest, adică dinspre zona deluroasă-muntoasă a Banatului spre câmpia și pusta Timișeană.

Centurile aveau drept scop apărarea regatului Ungariei, a Banatului și a Transilvaniei. Fortificațiile puteau comunica între ele, iar în caz de pericol își puteau pregăti apărarea mult mai bine.

Potrivit obiceiului medieval, și pe teritoriul Banatului, fortificațiile au fost construite din diverse materiale: pământ, lemn, piatră, cărămidă și din toate materialele combinate. În timp, unele fortificații au devenit cetăți puternice, pentru care s-au purtat lupte grele. În acest sens putem aminti cetatea Severinului, Orșovei, Timișoarei, Lipovei, Ineului etc.

Sistemul defensiv era coordonat de la Timișoara, din puternica cetate, care în istoria sa a fost cucerită doar de două ori, o dată de otomani iar apoi de habsburgi. Comitele de Timiș, era cel care deținea și funcția de căpitan general al armatei regale maghiare de sud, coordonând activitatea tuturor comiților bănățeni. Pentru foarte multe campanii militare, Timișoara era locul de adunare a trupelor regale la plecarea, dar și la întoarcerea din expediții. De aceea toți comiții de Timiș din secolele XIV, XV și XVI s-au preocupat în mod special de întărirea și extinderea cetății Timișoarei.

Dintre fortificațiile bănățene, unele au avut un caracter efemer, altele au fost construite mai târziu, în secolul al XV-lea; multe au fost distruse în timpul asediilor și nu au mai fost reconstruite, iar altele au rezistat până în secolul al XVIII-lea, când a început un proces general de dărâmare a fortificațiilor, datorită tratatelor de pace în primul rând, dar și extinderii orașelor în afara incintei cetăților, astfel încât aceste ziduri au trebuit să dispară.

În perioada medievală, fortificațiile au fost ridicate în punctele cele mai importante, care să le asigure protecția necesară. În zona deluroasă-muntoasă, fortificațiile au fost ridicate în cele mai înalte zone, pe când, la câmpie, acestea au fost ridicate în zonele mlăștinoase, sau pe malul râurilor, de unde se puteau realiza canale de apărare cu apă în jurul lor.

Fortificațiile au fost ridicate de meșteri, care aveau în subordine lucrători. De obicei la fiecare ridicare de fortificație, erau doi meșteri cu îndatoriri diferite. Unul era conductorul constructor (magister fabrice), care era știutor de carte, deținea controlul concepțiilor comune și dispunea de repartizarea finanțelor alocate. Cel de-al doilea meșter era cel de lucrare (magister operis), și avea cunoștințe de matematică, geometrie, fizică, geologie, tactică militară (cunoștea puterea armelor de asediu și individuale, prevedea și dotarea zonelor mai vulnerabile). El transpunea în practică ideile generale ale conductorului constructor.

Pentru munca lor, meșterii primeau o sumă de bani. Puterea de stat era singura în măsură să recompenseze munca constructorilor de cetăți, prin danii de pământuri.

Ca materiale de construcție, s-au utilizat: lemnul, tiranții, piatra (moale, tare, dură/rece), cărămizi, țigle și lespezi, lianții (lutul, mortarul de ghips, piatra de var – calcarul primar), feroneria de construcție.

Fortificațiile nu puteau fi construite fără uneltele adecvate. Astfel, acestea se împart în mai multe categorii:

unelte de măsurat: compasul – apare ca simbol grafic și heraldic al meseriei în reprezentări iconografice pe pereții bisericilor, pietrelor de mormânt; nivela; echerul; abacul;

unelte de acțiune asupra pământului: hârlețe, sape – pentru tăierea și dislocarea pământului; roabe, tărgi, coșuri, saci – pentru transportul pământului; maiul – pentru tasarea pământului;

unelte de pietrărie: diverse tipuri de ciocane – ciocanul cu secțiune migdalată, cu vârfuri ascuțite; ciocanul de tăiat cu două lame, ușor torsionate; ciocanul cu lame crestate în extremități; ciocanul cu o lamă, iar pe partea opusă cu o terminație tipică ciocanului modern „polca”; ciocanul „încăpățânat” cu capete terminate prin concavități; dălți – dalta pentru poansonare cu vârf ascuțit, cu cap lățit, dalta cu mâner de lemn, gradina sau dalta cu dinții drepți, dalta cu dinți în boabe de orz, dalta cu marginile lamei ridicate; ciocanul târnăcop – pentru extracția pietrei; pene de fier – pentru spartul pietrei; sfredelul;

unelte de zidărie: mistrii, scripeți, ciocane, pene, dălți pentru piatră, dornuri, sfredele;

mașinile de ridicat: utilizau scripeți realizați din lemn și cu componente mici de fier (coșuri, mici platforme – erau instabile; cleștii sau sistemele de elevare cu pene);

schelele: se împart în două tipuri mari – schela independentă cu stâlpi verticali înfipți în pământ și ancoraje care nu lăsau urme în construcție (turnul de la Ciacova) și schela încastrată.

Toate fortificațiile au anumite elemente constitutive, iar acestea sunt:

valurile lungi;

valurile scurte: au mai avut și rolul unor poduri de trecere peste ape mai mici;

palisadele: erau simple garduri care asigurau o protecție elementară față de intruși;

șanțurile: reprezintă opusul valului. Inițial șanțurile erau goale, mai apoi s-a introdus apă în ele. Dar există și cetăți care au beneficiat de șanțuri cu apă încă de la început: Timișoara, Cetatea de Baltă, Oradea;

curtinele de piatră;

turnurile: la început au fost construite din lemn, iar mai apoi din piatră și cărămidă, cu diverse forme geometrice: circulare, hexagonale, triunghiulare, patrulatere, dar și semicirculare. Au existat cetăți cu câte două, trei și patru turnuri.

De asemenea, fortificațiile beneficiază de amenajări exterioare cât și interioare, cum ar fi:

zonele de protecție: sunt spațiile exterioare zidurilor de incintă care asigură vizibilitatea și controlul apropierii de fortificații, vizibilitatea asigurându-se prin eliminarea vegetației;

căile de acces: reprezintă drumul principal de intrare într-o cetate;

porțile: au fost vitale pentru comunicare și vulnerabile pentru apărare;

donjoanele: sunt înălțări arhitectonice supraetajate, cu caracteristici militare, destinate unei locuiri restrânse, fără să aibă inițial alte rosturi auxiliare (turn de poartă, de flancare a incintelor, de observație, de clopotniță), în jurul căreia gravitează toate celelalte componente ale cetății; donjoanele au avut diverse planimetrii: circulară, patrulateră, rectangulară, hexagonală și poligonală;

palatele: cele mai impozante construcții laice au primit titulatura de palate. Acestea erau clădiri cu un minim de trei încăperi. Cea mai importantă încăpere era aula, apoi urma camera care reprezenta încăperea în care se locuia (apartament privat), iar a treia încăpere era cea de „serviciu”. De obicei, palatele aveau două niveluri, iar la parter se găseau depozitul, cămara și închisoarea;

capelele: au fost locul de rugăciune din cadrul unei cetăți. Arhitectura capelelor este liberă precum și cea a fortificațiilor care le-au găzduit.

alte clădiri interioare: locuințele, anexele utilitare (grajd, depozit, atelier: bucătărie, atelier de fierărie, atelier de monetar);

spațiile exclusive: instalațiile de igienă/băi, temnițe;

fântânile și cisternele: fântânile au existat cu preponderență în cadrul cetăților de câmpie unde s-a putut fora în pânza freatică cu ușurință. Cisternele sunt depozitele de apă, ce aveau menirea de a colecta și păstra apa pentru mai multa vreme. De obicei, cisternele erau realizate în preajma unor clădiri a căror acoperișuri colectau cu ușurință apa de ploaie.

curțile interioare: curtea unei fortificații a avut serioase limitări de folosire. Au existat totuși și modalități de înzestrare a curților. Cele mai vizibile au fost pavajele din lut bătătorit, piatră și pământ, pietriș, cărămidă (curtea cetății Timișoara);

grădinile sau parcurile: erau locuri de relaxare ce conțineau flori și pomi fructiferi.

Fortificațiile nu au avut numai rol militar, ci au fost centre rezidențiale de exploatare domenială și au avut utilități publice, din cele mai diverse.

În cadrul cetăților a existat și o organigramă internă formată astfel:

castelanii: în funcție de rangul cetății, au existat castelani regali, precum și castelani nobiliari, care erau la rândul lor laici și episcopali; principala atribuție a castelanului era aceea de comandant al cetății. Acesta angaja, întreținea și comanda oștenii, asigura întărirea și apărarea cetății, răspundea de siguranța regiunii date în grijă și îndeplinea diverse alte atribuții administrative și economice pe domeniul cetății, fiind în același timp și judecătorul locuitorilor de pe domeniul respectiv. Castelanul cumula uneori și funcția de comite, dacă cetatea sa era centrul administrativ al regiunii. Castelanii realizau venituri însemnate, atât din leafa primită, cât și din diversele daruri și beneficii din slujbe.

vicecastelanii: proveneau de obicei din nobilimea mică și mijlocie, fiind aleși mai ales dintre oamenii de credință ai celor ce dețineau cetatea sub titlul honoratului. În comitatul Timiș, primul vicecastelan este menționat în anul 1323. Atribuțiile lor se apropie mult de cele ale castelanilor. În lipsa acestora, vicecastelanii îndeplineau aproape toate sarcinile lor sau erau delegați cu majoritatea atribuțiilor lor: militare, arbitri în procese, părtași la încercările de lărgire abuzivă a castelaniei, apărarea intereselor ei, martori, executori judiciari, etc.;

slujitorii și oficialii: erau reprezentați de oamenii liberi. Printre aceștia se numără și țăranii/iobagii care dețineau pământ și formau marea parte a banderiei. Slujbașii erau recrutați din rândul micii nobilimi locale deoarece aceștia cunoșteau realitățile locurilor, erau relativ numeroși și formau rezervorul de cadre militare cu care se îngroșau rândurile banderiei cetății, atunci când se făceau convocările pentru război. Apoi, au fost slujitorii regali (servientes regis), care au provenit din rândul oaspeților și al mercenarilor. Din cadrul slujitorilor regali au fost recrutați slujitorii (servientes), precum și clienții/familiarii (familiares), care au luat parte la administrarea cetății. O altă categorie de slujbași au fost și militarii în soldă (mercenarii). Deseori slujbașii i-au înlocuit și chiar reprezentat pe castelan, în diverse pricini, au participat la hotărniciri, au fost executori judiciari, instrumente polițienești, curieri și propagatori ai poruncilor, vameși și strângători de dări. Aceștia erau remunerați de către comandantul cetății.

alte categorii și oamenii cetăților: au fost reprezentați de șerbi și iobagi (reprezentanții principali ai țăranilor cu loturi întregi), precum și de populația din jurul cetății. Aceasta din urmă, era obligată la servicii directe și specifice: aprovizionări (producție și transport), reparații, lăzuiri periodice.

În ceea ce privește arhitectura și dimensiunile fortificațiilor bănățene, unele au avut dimensiuni modeste, altele erau simple posturi de semnalizare, dar respectau condițiile de construcție, adică o poziție favorabilă (de preferat pe înălțimi, sau zone mlăștinoase), ziduri groase, posibilități de alimentare cu apă și apoi, dacă era posibil, și loc de retragere. De altă parte erau cetățile mari care aveau o factură apuseană, italiană, fiind prevăzute cu centură de apărare din zid exterior și șanț, turnuri de observație și de retragere în caz de pericol. Ca materie primă la aceste fortificații s-a utilizat piatră obișnuită de râu sau de stâncă, rareori fasonată, iar în mod sporadic s-a folosit cărămida, intercalată între rândurile de piatră, sau izolat. A mai existat și a treia categorie de cetăți bănățene, de tip vaubanian, de creație franceză. În acest caz cetățile au fost construite în întregime din cărămidă, cu excepția colțurilor unde s-a folosit piatră ecarisată. La toate cetățile, indiferent de perioada de construcție, s-a utilizat mortarul cald, drept liant, ce a făcut din zidărie un adevărat conglomerat.

Numele tuturor fortificațiilor au fost menționate în documente cel puțin o dată, deci chiar dacă arheologic nu s-au putut depista pe teren locația unora dintre ele, cel puțin există mărturia scrisă a existenței lor.

Cetăți: multe din aceste cetăți au devenit de-a lungul timpului cetăți regești sau feudale. Zidurile acestora au fost construite, mai întâi din pământ, dar după ce au devenit regale, zidurile au fost construite din piatră. Cele mai multe dintre aceste cetăți aveau un singur rând de ziduri de apărare, dar au fost și care au avut două sau chiar mai multe ziduri, construite succesiv, cu scopul de a cuprinde în interiorul lor suprafețe mai mari sau obiective mai multe.

Pe teritoriul Banatului și Crișanei se află mai multe astfel de cetăți: cetatea Șoimoș (comitatul Arad), cetatea Ilidia (districtul Ilidia), cetatea Caransebeș (districtul Caransebeș), cetatea de la Feldioara (comitatul Timiș), cetățile Orșova, Cuvin, Horom, Morisena, Pescari, Insula Banului, Carașova, Arad, Zarand.

Biserici întărite: pe teritoriul Banatului nu au fost identificate astfel de fortificații.

Cetăți voievodale, regale și nobiliare: aceste tipuri de fortificații au avut trei perioade de construcție și de datare documentară: prima între sec. IX și marea invazie mongolă (1241), a doua între anii 1242 și mijlocul sec. al XIV-lea, iar a treia între mijlocul sec. al XIV-lea și mijlocul sec. al XVI-lea.

Din prima perioadă de datare menționăm următoarele cetăți bănățene:

– Cuvin, pe dealul Pojovița (castrum Keve, începutul sec. al X-lea, urbs Keve începutul sec. al XI-lea, castrum Keve 1266);

– Orșova (castrum Urscia începutul sec. al X-lea, castrum Ursova începutul sec. al XI-lea);

– Horom la Palanca Veche, pe insula Dunării (castrum Horom începutul sec. al X-lea, la 1128 și la 1445);

– Pescari, din aceeași perioadă, dovedită arheologic;

– Insula Banului secolele IX – X, construită pe locul și ruinele unei cetăți romane;

– Morisena – Cenad (castrum juxta Morisium, urbs Morisena, civitas Morisena, Morosvar, urbs Chanadina începutul sec. al XI-lea, castrum Chanadiensi la 1130, 1216 și apoi mereu);

– Severin (castrum Zewrin 1233);

– Belus (castrum Belus, Der Purg Belus sec. al XII-lea);

– Mehadia (1240?);

– Carașova (1240?);

– Lugoj (1241);

– Lipova (1240?);

– Gladna (sec. al XII-lea);

– Dudeștii Vechi – Beșinău (castrum Bessenew 1213, 1232);

– Beu (castrum que vocatur Beun 1323);

– Igriș (castrum Egres);

– Timișoara (castrum Tymes 1212, 1266);

Din a doua perioadă se menționează următoarele cetăți bănățene:

– Sebeș (castrum Sebes, Sebus, Sebuswar, 1325, 1350);

– Jdioara, la poalele muntelui Poiana Ruscă (castrum Sydovar, 1320, 1387);

– Erdsomlyo (dispărută în secolele XV – XVI);

– Ilidia, în hotarul satului Socolari, pe dealul Coruna (Iliad 1325, 1363);

– Becicherec (Beche 1342);

– Peciu (castrum Pech, construită în 1242);

– Zentlhlelek (castrum regale Zenthlelekh 1251, ultima atestare 1517);

– Hoznos (1330);

– Vălcani (1274);

– Vărădia (1290, 1343);

– Dubova (1323);

– Maidan (1323);

– Janova (1333);

– Recaș (1334);

– Cheri (1334 și în sec. aș XV-lea până la 1440);

– Călina-Cucuiești (1349, 1390);

– Secășeni (1349);

– Prisaca;

– Semlacul Mare;

– Chelmac;

– Satchinez;

– Tomnatic;

Din a treia perioadă se menționează următoarele cetăți bănățene:

– Cuiești-Găvojdia-Bocșa (castrum Kuvesd, la sfârșitul sec. XIV devine cetate regală);

– Ciacova (castrum Chak, la sfârșitul sec. XIV-lea devine cetate regală, menționată în 1395 și apoi constant până în sec. al XVI-lea);

– Vărădia (Varalya, Waradya, 1369, 1390);

– Grebenz (1392);

– Gherteniș (început de sec. XV);

– Kys Somlyo (început de sec. XV);

– Grădeț-Cetățuie (între 1429-1433);

– Insula Banului (între 1429-1433);

– Porțile de Fier (între 1429-1433);

– Sf. Ladislau (între 1429-1433);

– Bârzava (între 1429-1433);

– Svinița (1429);

– Almăș (castrum Halmas 1437);

– Drenkova (castrum Dranko 1437);

– Stănilăuți (castrum Stanylowcz 1437);

– Lybras (castrum inferioris cisdanubianus L. 1437);

– Pozadin (castrum Possazyn 1437);

– Zynițe/Tricule (castrum Zinicze 1437);

– Cladova (în comitatul Arad, Kaladwa, 1440);

– Săvârșin (între 1437-1514);

– Zădăreni (1480);

– Chama (Chama 1520);

– Bocșa (Bokcha 1534).

Castele – cetăți: erau ridicate de nobili. Cunosc o mare dezvoltare în sec. al XIV-lea. Erau amplasate pe domeniile nobiliare, pe una din moșiile mai importante ale domeniului. Castelul reprezenta un semn al puterii, prosperității, bunei stări, gustului și rafinamentului.

În Banat, cele mai multe castele-cetăți au fost construite în sec. XIV-XV. Acestea au fost nobiliare sau regale: nobiliare și mai apoi regale ori regale devenite nobiliare. Astfel sunt amintite următoarele castele-cetăți bănățene:

– Macedonia (castellum seu fortalitium Macedonia 1390 și de mai multe ori după aceea);

– Jobag (castellum in Jobag în primii ani ai sec. XV-lea);

– Obad (castellum Obad în primii ai sec. XV-lea);

– Jebel (castellum Zephely 1401, 1425 – castel din lemn construit în pădure);

– Vojti (castellum Vojti 1415);

– Sângeorgiu (castellum in Zenthgewrgh 1421);

– Sadya (castellum Zadya 1427);

– Chery (cetate – castrum – 1387, castel – castellum – 1440, 1443, 1459, cetate – castrum – 1473);

– Turnu (Donath Thornya 1446, în apropiere de Caransebeș);

– Sarpathak (castellum Sarpathak 1468);

– Hodoș (castellum Hodos 1471);

– Zewdy (castellum Z. 1471, 1476, 1489);

– Recaș (castellumRekas 1471, 1476, 1489);

– Zorafalva (castellum in Zorafalva);

– Sarad (1479);

– castelul din sat Chinez (castellum in possessio Kenez Rekeze 1480);

– Kerekeghaz (între 1480 – 1517);

– Zelha (între 1480 – 1517);

– Hegyes (între 1480 – 1517);

– Pathkolcz sau Wasarhel (oppidum Gzyikowarhel cum castello…; poss. Wasarhel et castellum Pathkolcz între 1480 – 1517);

– Căpruța (castelani in oppido Kaproncza între 1480 – 1517);

– Harugzea (1503);

– Margina (1505);

– Mănăștur (1505);

– Ivan (castellum Iwanfalva 1510);

– Pașa (Pasakestely 1551);

– Fagyat (1548);

– Baktorony (1555);

Studiind documentele care prezintă așezările și fortificațiile medievale din Banat, împreună cu hărțile Iosefine de secol XVIII, cu dicționarele despre așezări, cu studii și volume publicate despre fortificații, dar și cu alte documente din arhiva personală a istoricului și cercetătorului bănățean, Hațegan Ioan, am reușit să realizăm o listă cu fortificațiile existente pe teritoriul Banatului (România, Serbia, Ungaria), care au datat din antichitate și până în secolul al XX-lea. Am putut astfel identifica 175 fortificații, iar în acest tabel menționăm materialul de construcție, perioada de ființare, poziționarea geografică și tipul de fortificație, după cum urmează:

Dintre fortificațiile menționate anterior, nu toate au avut un rol major militar, de aceea propunem analizarea doar a unora dintre cele mai importante, din punct de vedere strategico-militar. În acest sens, am supus analizei următoarele cetăți din cele trei centuri existente:

– cetatea Severinului;

– cetatea Grădețul (Cetățuia);

– cetatea de pe Insula Banului;

– cetatea Orșovei;

– cetatea Peci;

– cetatea Tricule (Treicule);

– cetatea Drencova;

– cetatea Sf. Ladislau;

– cetatea Mehadia;

– cetatea Almăjului;

– cetatea Turnu-Ruieni;

– cetatea Jdioara;

– cetatea Ilidia;

– cetatea Carașova;

– cetatea Bocșei;

– cetatea Ciacovei;

– cetatea Timișoarei.

– cetatea Lipova;

– cetatea Arad-Vladimirescu/Arad;

– cetatea Șoimoș;

– cetatea Bulci;

– cetatea Căpălnaș;

V. 1. Cetăți de pe centura Dunării

Cetatea Severinului: În orașul Drobeta Turnu-Severin, pe malul Dunării, se află ruinele cetății medievale a Severinului. Cetatea din piatră, ce poate fi încă văzută, a fost precedată de una din pământ și lemn. Prima atestare directă a cetății Severinului este din cursul anului 1233 (castrum Zewrin), urmând apoi o atestare documentară din anul 1330 (Zeurin et castrum ipsius) în Chronica Hungarorum.

Cetatea avea forma unui dreptunghi, cu laturile de aproximativ 30m/70m. Dispunea de un zid împrejmuitor, care în partea sa de nord și de vest se atașa de coastă, oferind colinei un aspect de parapet. Era împodobită cu cinci turnuri de formă pătrată, cu mai multe nivele și un bastion detașat, cu diametru de 5,50 – 5,7 m, cu clădiri și capelă de caracter bizantin și apusean, toate protejate de un zid impunător, înalt de 8 metri și cu o grosime cuprinsă între 1,90 – 4 m. Acesta era construit din piatră de râu și de stâncă, dar și din piatra refolosită de la vechiul castru roman Drobeta, legată cu var cald. Cetatea era protejată de un șanț adânc. Prin realizarea construcției se observă influența italiană. Între zidul care închidea incinta cetății, și cel care o proteja, se formau curtine, iar în incinta cetății s-au găsit o capelă, o cisternă, resturile unui cuptor de pâine și ale unui atelier de fabricat arme. Turnurile erau dispuse, câte două, la extremitățile laturilor de nord și de sud, și unul pe latura de vest. În mijlocul incintei se detașa un bastion semicircular. Turnurile din partea sudică erau așezate în extremele zidului curtinelor.

În prezent zidurile cetății au înălțimi ce variază între 4 și 7 m, iar grosimea între 1,90 și 2,90 m. Zidul incintei exterioare se păstrează fragmentar, fiind avariat la capătul nordic, se continuă masiv spre Dunăre, având grosimea de 4 m și înălțimea de 8 metri. Turnurile arată că cel din nord avea trei caturi și era prevăzut cu ferestre, evazate în interior și înguste în afară. Din catul superior se putea vedea până la Porțile de Fier, la dealul Vărănic, sau chiar peste Dunăre în Serbia. Bastionul estic avea diametrul de 5,50 m x 5,70 m, grosimea pereților de 3,25 m la bază, ce se îngusta apoi în sus. La sud cetatea prezintă o poartă boltită.

Primul ban al Severinului atestat documentar, este Luca, în anul 1233. Acesta făcea parte din ierarhia înaltă a regatului medieval maghiar, succesându-i în rang regelui. El conducea o organizație militară, pe care maghiarii o instituiseră după modelul altor banate (Maciva, Branicevo) în zona de graniță sud-estică a regatului.

Consemnăm o scurtă cronologie a acestei cetăți:

– la 1233 făcea parte din regatul Ungariei;

– în 1241 este atacată de tătari;

– între 1247-1254 a fost pusă sub stăpânirea Cavalerilor Ioaniți;

– în 1260 bulgarii cuceresc cetatea Severinului pe care o stăpânesc până în 1263;

– în 1270 bulgarii atacă din nou cetatea;

– banii de Severin sunt menționați până în 1291;

– din acest moment cetatea Severinului intră sub stăpânire românească până în anul 1420;

– în 1424, comitele de Timiș, Filippo Scolari, este menționat într-un act emis de regele Sigismund de Luxemburg, drept apărător al graniței Dunărene a regatului, de la Belgrad până în Bărăgan.

– tot 1424, în același act, se menționează și faptul că florentinul a restaurat castrul Severin cu meșteri italieni;

– în 1429 sunt aduși în cetatea Severinului, dar și în celelalte cetăți din Banatul Severinului, până la Carașova, Cavalerii Teutoni;

– în 1432 cetatea Severinului este asediată de turci, în alianță cu domnul muntean, Vlad Dracul;

– în 1436 ungurii au impus un nou ban;

– în 1439 bani ai Severinului sunt menționați frații Iancu și Ioan cel Tânăr de Hunedoara. Într-un act din 9 mai 1439, regele Albert de Habsburg amintește de reconstrucția cetății de către Iancu de Hunedoara, care o întărește cu două ziduri de incintă de plan dreptunghiular, prevăzute cu turnuri și înconjurate de șanțuri de apărare. În schimbul cheltuielilor de reparație, frații Iancu și Ioan cel Tânăr, sunt scutiți de darea de 2.573 florini aur, zălogindu-li-se în plus 4 ½ moșii și plătindu-li-se pe deasupra 6.000 florini aur din partea regelui. Tot acest document amintește și de repararea cetăților Mehadia, Gewrin și Orșova;

– în 1526 cetatea Severinului este asediată, cucerită și distrusă de trupele otomane conduse de Soliman Magnificul.

(foto: cetatea Severinului, sursă internet)

Cetatea Grădețul (Cetățuia): Cetatea se află situată pe dealul Grădeț, județul Mehedinți, la 25 km N-V de cetatea Severinului. Reprezenta un post avansat în sistemul de apărare al Banatului. Din acest punct se putea vedea orice mișcare de trupe în jurul Severinului, precum și dincolo de Dunăre.

Prima atestare este în anul 1329, atunci când a fost recucerită de către regalitatea maghiară din mâna bulgarilor. În 1430 este posibil să nu mai fi funcționat, acest lucru reieșind din raportul comandantului detașamentului Cavalerilor Teutoni din 24 februarie 1430, în care raporta faptul că este pustie: „ken Severin obir ist eyn huws und ist wuste”.

În perioada amintită cetatea pare să fi fost una regală.

În urma săpăturilor arheologice din anii 1964-1965, s-a putut observa faptul că cetatea avea planimetria unui poligon neregulat, ușor elipsoidal, cu axa mare orientată nord-vest – sud-est, având dimensiunea de 40 x 25 metri. Zidul împrejmuitor avea o grosime cuprinsă între 2 – 2,50 m și era construit din piatră locală prinsă cu un liant slab. Un bastion se afla pe latura nordică. În centru se afla un donjon cu bază circulară, ce avea o înălțime de aproximativ 12 metri, iar zidurile groase de aproximativ 2,5 – 3 metri.

Datorită poziției dominante pe care o avea cetatea Grădețului, se observă rostul și importanța pe care aceasta o avea ca post de veghe și de semnalizare a pericolului pentru cetatea Severinului.

(harta și foto: cetatea Grădețul; sursă internet)

Cetatea din Insula Banului/Gureni/Gewrin: Se află tot în județul Mehedinți, în dreptul satului Gura Văii. Cetatea era așezată în partea de vest a insulei, unde se înălța deasupra Dunării. Cetatea medievală a fost ridicată pe ruinele vechiului castru roman, ce data de pe vremea împăratului Traian. Castrul roman avea zidurile groase de 1,50 – 1,65 metri și înalte de 5 metri. Se presupune că cetatea a fost ridicată de bulgari (Țaratul de Vidin), iar mai apoi cucerită de regatul Ungariei înainte de anul 1329.

Ferdinando Marsigli realizează o descrie a cetății, afirmând că este de forma unui patrulater cu dimensiunile de 36/30 de prăjini (1 prăjină = 1, 89 metri). În partea de nord, cetatea avea un turn și cinci redute, iar în partea opusă, terenul fiind brăzdat de șanțuri și acoperit de alte întărituri aranjate în două rânduri, acestea unindu-se cu incinta cetății. Spre sud, în mijlocul insulei, se afla o altă întăritură, înălțată foarte mult și peste care domina un turn.

Descrierea lui Marsigli, coroborată cu constatările arheologice, relevă imaginea cetății medievale care avea o formă poligonală, neregulată, ce era apărată de patru turnuri de piatră. Trei dintre ele se aflau în partea răsăriteană. Zidurile aveau lățimea de 2,50 – 2,80 metri. În partea răsăriteană șanțurile au fost adâncite.

Informații documentare despre cetate ne parvin din anii 1426-1427, atunci când sultanul Murad cucerea cetatea și captura corăbiile ce se aflau acolo; din octombrie-noiembrie 1429, într-un raport al lui Nicolae Redwitz, acesta spunea că cetatea dispunea de o garnizoană formată din 60 oameni (15 lăncii). A suferit distrugeri importante în urma campaniei sultanale din 1432, dar reapare amintită într-un document din 9 mai 1439, când se menționează faptul că frații Iancu și Ioan cel Tânăr de Hunedoara au întreprins acțiuni de refacere a cetății. Mai apare menționată și într-un document din 1443, când Iancu de Hunedoara primește suma de 5.000 de florini, de la unii nobili din împrejurimi și din Hațeg, pentru repararea cetăților Severin, Orșova, Gewrin, Peth, Sebeș și Mehadia.

De la această dată nu se mai cunosc alte informații documentare privitoare la această cetate din Banatul de Severin.

Cetatea Orșovei: Un rol însemnat în perioada medievală a Banatului a avut-o și cetatea Orșova (castrum Orsua), situată în județul Mehedinți. În locul aceleași localități romanii au ridicat un castru roman, Dierna. Cronica Notarului Anonim al lui Bela al III-lea (1172-1196), relatând cucerirea Banatului de către unguri, menționează faptul că cetatea Ursova a fost cucerită în anul 950 de către regele maghiar din mâinile bulgarilor. Încă de la început cetatea apare ca fiind una regală.

Prima mențiune a unei noi cetăți la Orșova datează din anul 1349 cu numele castrum Ursoua. Mai este apoi menționată într-un document din 1351, prin numirea castelanului de Orșova, Petre Himfy (castellanus de Orsva) și în 1387 (castrum nostrum regis Orsva). Până la cucerirea și distrugerea ei de către turci în 1524, este menționată frecvent în documente.

În 1372 cetatea Orșovei este refăcută, la îndemnul regelui Ludovic. De lucrări se ocupă comitele de Timiș, Benedict Himfy. Regele a dat ordin de a se lucra zi și noapte, la lumina torțelor, pentru fortificarea cetății. Aproape 200 de oameni lucrează în același timp la repararea și întărirea cetății, oameni trimiși de cnezii români din diferite sate bănățene. Cu această ocazie se adâncesc și se măresc șanțurile înconjurătoare, iar zidurile sunt înălțate și solidificate.

Regele Sigismund de Luxemburg se oprește deseori în cetatea Orșovei, pentru a o fortifica, fie pentru a merge la întrevedere cu domnul muntean Mircea cel Bătrân, ori pentru a pleca la cruciadă împotriva turcilor, la Nicopole.

În 1408 Pippo Spano este numit ban al Severinului, iar scopul său era de a supraveghea granița dunăreană împotriva otomanilor. Până la moartea sa în 1426, s-a ocupat de fortificarea cetății.

În 1427 otomanii, sub conducerea lui Murad, au devastat cetatea Orșovei. În urma înfrângerii din anul 1428, de sub zidurile cetății Golubaț, regele Sigismund i-a hotărârea de a aduce Cavalerii Teutoni în cetățile Banatului de Severin, sub conducerea lui Nicolae de Redwitz. Într-un raport din octombrie-noiembrie 1429, acesta precizează că în cetatea Orșovei se află 30 pușcași, 70 ostași (17 ½ lăncii), 100 de oameni în 10 corăbii și 260 slujitori care trebuie să facă acolo tot ceea ce li se poruncește, iar ei sunt cu adevărat capabili să se apere.

În 1432 și 1434 turcii întreprind două campanii, în urma cărora teutonii sunt nimiciți în totalitate. Drept urmare, în 1439, frații Iancu și Ioan cel Tânăr de Hunedoara sunt numiți bani ai Severinului, toate cetățile intrând în subordinea lor. În același document, din 9 mai 1439, se menționează faptul că frații Huniade întreprind lucrări de reconsolidare și fortificare a cetății Orșova, cât și a cetăților Severin, Mehadia și Gewrin.

Urmează o perioadă de relativă liniște pentru cetatea Orșovei, care în anul 1524 este atacată și distrusă de Bali beg. Populația din cetate a fost luată în robie, iar cetatea nu a mai fost refăcută.

La mijlocul secolului al XVII-lea, călătorul turc Evlia Celebi descrie cetatea Orșovei ca fiind o palancă frumoasă de formă pătrată, înconjurată cu ziduri de pământ, cu două porți: una mai mică, din lemn care dă spre Dunăre, iar a doua spre oraș. În interior o cetate mică din piatră, pătrată, cu turnuri, dintre care unul cu ceas.

În secolul al XVIII-lea, austriecii spuneau despre orașul Orșova că este foarte important pentru ei, deoarece, dacă aveau în administrație orașul, atunci stăpâneau Dunărea.

(foto: cetatea Orșova; sursa internet)

Cetatea Peci/Pech/Pet/Pecz/Pecth/Peth/Poeth/Petyez: A fost și ea una dintre cetățile din sistemul de apărare al graniței. De-a lungul existenței sale a avut nevoie mereu de întrețineri și reparații.

Despre perioada construirii sale, cât și despre prima atestare documentară, există mai multe variante. Adrian Andrei Rusu identifică cetatea Peci cu Dubova, atestată documentar în anul 1419 (Peth); mergând tot pe numele de Dubova, Ștefan Pascu consideră că prima atestare documentară a avut loc în anul 1323, iar Ștefan Matei indică anul 1437. Theodor Trâpcea cât și Ștefan Pascu indică anul 1242, drept anul ridicării sale, după marea invazie tătară.

Cetatea Peci a fost construită pe culmea Șucarului Mare, în apropiere de comuna Dubova, județul Mehedinți. Era o fortificație puternică, prevăzută cu un turn hexagonal, înalt de 30 – 35 metri, din ziduri groase de 3 metri. Cetatea era prevăzută cu un bazin pentru apă de băut. Poziția sa înaltă, era considerată drept un cuib de vulturi, care domina defileul Dunării.

Cetatea a fost ridicată în 1242, iar de-a lungul secolelor a fost atacată, incendiată și avariată în mai multe rânduri de turci. De fiecare dată a fost consolidată sau reclădită. În anul 1429, aceasta se afla în administrarea cavalerilor ordinului teuton. Raportul întocmit de von Redwitz din octombrie-noiembrie 1429, menționează prezența a 32 de oameni și 20 pușcași. După înfrângerile suferite de aceștia în fața turcilor, cetatea trece în anul 1439, în administrarea banilor de Severin, Iancu și Ioan cel Tânăr de Hunedoara. Tot în acest an aceștia întreprind lucrări de consolidare și fortificare.

În anul 1443, cetatea este apărată de cnezii bănățeni înnobilați, Mihai Ciorna și Mihai Bizere. În 1513, otomanii reușesc să o incendieze, iar ca urmare, voievodul Transilvaniei Ioan Zápolya, trimite cioplitori de piatră sași să o reconstruiască. Între 1519 și 1521, cetatea a fost atacată de turcii conduși de Bali beg. Începând cu anul 1522, cetatea intră în posesiunea familiei bănățene Gârliște din Rudăria. Emeric Gârlișteanu a fost înnobilat pentru servicii deosebite aduse regatului feudal maghiar. Cetatea a rămas în posesiunea familiei bănățene până la mijlocul secolului al XVI-lea, moment în care ea a fost părăsită, deoarece pericolul otoman nu mai era la Dunăre, din moment ce aceștia cuceriseră Banatul de câmpie și înființaseră eyaletul de Timișoara.

Cetatea Tricule (Treicule)/Svinița: Tot în județul Mehedinți, pe malul Dunării, se află cetatea Tricule. Aceasta a fost ridicată pe o culme ce domina împrejurimile. Fortificația se întinde pe o suprafață de 340 mp., iar cele trei turnuri care formează această fortificație erau legate între ele printr-un gard de palisade, care închidea o incintă în forma unui triunghi isoscel cu laturile de 40 de metri și 17 metri. Turnurile au baze rectangulare de 7 x 7,50 m respectiv 6,70 x 6,50 m, cu ziduri groase de 1,40 m. Cele două turnuri mai retrase spre mal, au înălțimi de 10 – 11 metri. Turnul dinspre Dunăre s-a ruinat, rămânând numai un sfert din înălțimea pe care o avea altădată. Turnurile dispuneau de două etaje, cel superior servind drept post de observație. Intrările erau situate la primul nivel, având deschideri de 1 x 1,90 m. Culele au păstrat și părți de crenelaj, cu merloane (1,25 x 1 m) și posedă ambrazuri dreptunghiulare cu dimensiunile de 0,15 x 0,35 m, evazate spre interior.

Pentru ridicarea lor s-a utilizat piatră locală, dar în zona coronamentelor se găsește și cărămidă romană. Cele trei cule au fost construite cu scopul de a împiedica eventualele atacuri din flancuri asupra cetăților din Orșova și Mehadia, și de a feri Banatul de incursiunile de pradă ale turcilor.

În documentul din 1429, prin care cetățile din Banatul de Severin trec în administrația cavalerilor teutoni, în cetatea de la Svinița este amintită o garnizoană compusă din 40 de ostași și șase pușcași.

Cetatea Drencova/Dranko: Cetatea Drencova se află situată pe malul Dunării, în apropierea satului Berzasca, județul Caraș-Severin. Locul unde se află ruinele cetății este cel mai îngust între apă și uscat. Cetatea era încercuită și protejată de un șanț cu apă. Fortificația avea o formă patrulateră, cu laturile de 25 m lungime și 21 m lățime. Zidurile aveau o grosime de 1,50 m și o înălțime de 15 m.

Pe partea superioară a zidurilor, spre deal, se poate vedea locul bârnelor putrezite, semne că cetatea dispunea și de un turn de observație. În partea opusă, zidul cetății s-a prăbușit, fiind măcinat de valurile Dunării. Tot pe partea superioară se observă locul gurilor de tragere pentru arcași sau artilerie.

Cetatea apare menționată documentar în 1429 și de două ori, la mijlocul secolului al XV-lea, în anii 1451 și 1452. În raportul din octombrie-noiembrie 1429 aflăm că aici se găseau 24 oameni și 4 pușcași. Ea era revendicată de familiile românești înnobilate Ciornei și Bizerea. Comitele de Timiș, Iancu de Hunedoara, se pronunță în favoarea familiei Bizerea și dispune ca decizia să fie adusă la cunoștință cnejilor și nobililor români din cele opt districte române privilegiate, pentru ca la rândul lor să o facă cunoscută în adunarea generală. Este vorba de exercitarea autorității autohtone, fără notificarea căreia, dispozițiile comitelui erau neavenite.

Nu se cunoaște exact momentul în care cetatea a fost distrusă, dar numele ei apare în anul 1693, atunci când pretendentul susținut de turci la tronul Transilvaniei, Tököly Imre, a trecut prin zonă între 29 septembrie și 1 octombrie, găsind cetatea ruinată și părăsită.

(foto: cetatea Drencova; sursa internet)

Cetatea Sf. Ladislau/Coronini/Pescari: Cetatea se află situată în comuna Pescari, județul Caraș-Severin, așezată pe un vârf de deal. Pe malul opus se află somptuoasa cetate Golubaț, de formă octogonală, dispusă pe o creastă ce se lasă în trepte până în Dunăre.

Cetatea Sf. Ladislau, este cunoscută din documente sub denumirea de Zenthláslóvára. A fost construită în 1428 de către regele Sigismund de Luxemburg, așa cum reiese din scrisoarea scrisă de acesta și adresată marelui magistru al ordinului cavalerilor teutoni, Nicolae Redwitz.

Cetatea era una impunătoare, având o formă circulară. Era apărată de un șanț, deasupra căruia se înalță zidul cetății ce avea o circumferință de aproximativ 500 m, iar grosimea de 2,50 m. În interior se afla Cetățuia (Palatul), de formă dreptunghiulară, având laturile de 40 m (est-vest) și 65 m (nord-sud) și zidurile groase de 2 m, iar aceasta era protejată de un turn cu două încăperi. Palatul avea trei încăperi și sigur a fost și etajat. Cea mai importantă încăpere era cea centrală (aula), ce avea pivnițe boltite. Pe latura de nord a cetății a existat un șanț cu lățimea de 9 m, dotat cu un pod ridicat pe două picioare de piatră.

Conform lui Ștefan Matei, cele două incinte ale cetății, au fost construite în tehnici complet deosebite, iar materialul arheologic descoperit, pe nivele de călcare, atestă faptul că incinta exterioară a fost ridicată cu două secole mai devreme, în sec. XIII.

În 1428, Sigismund de Luxemburg, întreprinde construirea unei noi incinte, cea de interior, mult mai redusă ca suprafață, dar cu o putere de apărare mult sporită, conform evoluției tehnicii militare.

Pentru construirea noii cetăți, Sigismund de Luxemburg a adus meșteri italieni. Cetatea este menționată documentar în anul 1429, ca făcând parte din cetățile acordate Cavalerilor Teutoni. În acel an, cetatea dispunea de o garnizoană formată din 400 de ostași și 56 de pușcași, cea mai mare garnizoană de pe valea Dunării, fapt ce demonstrează importanța ei strategică. Mai este amintită documentar în anii 1433, 1437, 1460 și 1482.

În anul 1536, apare, ca fiind în mâinile otomanilor, cucerită fiind tot de Bali beg.

(foto: cetatea Sf. Ladislau/Coronini/Pescari)

V. 2. Cetăți de interior

Cetatea Mehadia/Myhald: Se află în localitatea Mehadia din județul Caraș-Severin, construită pe dealul Grad. Încă din antichitate, romanii au construit aici o fortificație de genul unui castellum, fapt ce demonstrează importanța strategică a zonei.

În ceea ce privește începuturile cetății medievale de la Mehadia, Ștefan Pascu și Theodor Trâpcea o încadrează în prima jumătate a sec. al XIII-lea, înaintea marii invazii tătaro-mongole, în timp ce Adrian Andrei Rusu încadrează începuturile cetății, în a doua jumătate a sec. al XIII-lea, mai precis între anii 1263-1270, când a fost ridicată de către Ioachim Gútkeled.

Într-un document din 27 martie 1329, regele Carol Robert de Anjou argumentează motivul ridicării cetății Mehadia (Nogmyhald), aflată la margine, pentru a sta împotriva bulgarilor, a lui Basarab, voievodul transalpin, a regelui schismatic al Rasciei (Serbiei) și a tătarilor ce năvăleau neîncetat cu dușmănie, atacând hotarele regatului nostru, precum și unitatea credinței celei adevărate… .

Construcția donjonului s-a realizat pe o culme îngustă și prăpăstioasă, orientată nord-sud cu un plan hexagonal, cu laturile cuprinse între 6,50 și 7,70 m. Zidurile ce au o grosime de aproximativ 2,20 – 2,30 m, au fost ridicate din piatră de carieră, alături de care se disting și cărămizi romane. Turnul avea o structură verticală, astăzi conservându-se laturile de vest, nord-vest și, parțial, cele de nord și sud-vest. În prezent, turnul are între 15 și 16 m înălțime, iar în trecut cuprindea parterul și două etaje. O boltă din cărămidă, ale cărei puncte de naștere încă se mai păstrează în colțul sud-vestic al hexagonului, acoperea parterul. Un planșeu de lemn separa cele două etaje ale turnului, după cum sugerează golurile pentru capătul grinzilor marcate în pereți. Etajul întâi, măsurat la o înălțime de 6,20 m, era prevăzut cu două ferestre suprapuse. În timp neprecizat, a fost ridicată și o incintă elipsoidală, cu dimensiunile de 60 x 10 m, iar zidul cu o grosime de 1,50 m, poseda la extrema de sud un turn cu bază circulară. Este posibil ca un alt turn să fi funcționat în dreptul porții și a podului construit pe picioare de piatră. Pe latura de vest se semnalează și o construcție interioară. Șaua de acces a fost tăiată de un șanț săpat în stâncă.

Într-un document din 23 octombrie 1317, aflăm că cetatea Mehadiei era deținută ilegal de către fiul magistrului Theodor de Weyteh (Voiteg), iar dintr-un document din 16 martie 1322, ni se relevă faptul că regele a recuperat cetatea Mehadiei, fiind amintit Dionisie Széchy drept castelan al cetăților Jdioara și Mehadia. Este prima mențiune cunoscută a unui castelan de Mehadia.

Cetatea regală a Mehadiei crește în importanță, astfel că în 1428, regele Sigismund de Luxemburg convoacă la Mehadia, adunarea cnezilor și nobililor români (Universitas) și pe locuitorii de altă stare, spre a lua decizii importante privitoare la întărirea cetății și la apărarea graniței dunărene. Organizația, cu sediul la Mehadia, dispunea de autonomie teritorială, în cadrul constituției maghiare – o Terra Valachorum sub suzeranitate maghiară.

Raportul din octombrie-noiembrie 1429 emis de von Redwitz, menționează că cetatea Mehadia cu pertinențele și folosințele ei are 294 cnezi, care sunt oameni liberi, 1.112 țărani, 30 oameni care păzesc drumurile și 20 curieri. În documentul din 9 mai 1439, este menționată și cetatea Mehadia, unde frații Huniade au întreprins lucrări de reparații. Importanța cetății reiese și din tratatul încheiat la 1519, între sultanul Soliman Magnificul și regele Ludovic al II-lea, în care era inclusă o clauză specială, ce prevedea interdicția turcilor de a se apropia de cetate. În tratativele purtate între Ferdinand de Habsburg și Soliman Magnificul, în urma înfrângerii de la Mohacs din 1526, Ferdinand a cerut în mod special cetatea Mehadiei, dar ea a rămas în posesia lui Ioan Zápolya, principele Transilvaniei, recunoscut de Poarta Otomană.

În anul 1554 Petru Petrovici, ban al cetăților Lugoj, Caransebeș și Mehadia, întreprinde lucrări de consolidare la zidurile cetății Mehadia și a construit turnul de observație pe dealul Grad.

Cetatea mai este amintită documentar în 1565, de către Giovanandrea Gromo, care spunea despre ea că se găsește în stare bună și că dacă garnizoana ar fi suficient alimentată, atunci ea ar putea înfrunta orice inamic. Se mai amintește despre ea și la sfârșitul sec. al XVI-lea (1595), în timpul răscoalei antiotomane. În urma tratatului de pace de la Belgrad din 1739 dintre Austria și Imperiul Otoman, s-a prevăzut distrugerea cetății. Acest lucru s-a desăvârșit în urma războiului din 1788-1791.

(foto: cetatea Mehadia; sursa internet)

Cetatea Almăjului/Halmas/Halmos: Se află în județul Caraș-Severin, pe dealul Grădiștea, comuna Dalboșeț, în apropiere de Bozovici. Cetatea se află la capătul unor drumuri de munte, ce fac legătura între Valea Dunării și depresiunea intramontană a Almăjului. Din ruinele cetății se distingeau pereții exteriori și încăperile ei, de asemenea fântâna și deschizătura unui tunel adânc. Se mai poate observa un turn de 4-5 m cu o înălțime de 3 m.

Apare atestată documentar pentru prima dată la începutul sec. al XV-lea, ca proprietate a familiei românești înnobilate Gârlișteanu, originară din Rudăria (astăzi Eftimie Murgu). Raportul lui von Redwitz din octombrie-noiembrie 1429 menționează că cetatea Almăj cu folosințele ei are 223 cnezi, 504 țărani liberi, 32 care păzesc drumurile și 26 curieri. Cetatea era regală și a rămas în posesiunea Transilvaniei, după dezmembrarea Ungariei.

Mai este apoi menționată în anul 1430, în două scrisori din 18 iulie, respectiv 21 august, trimise de noul ban al Severinului, Nicolae Redwitz. În sec. al XV-lea mai este menționată într-un act din 1437, castra inferiora cisdanubiana Halmas, și în timpul regelui Matia Corvin, care printr-un act din 25 februarie 1484, îi dăruiește nobilului Iacob Gârlișteanu, moșiile Rudăria, Jalsanicha, Prodarya, Prostnyk, Prilipăț, Hernyek, Marsyna și Zeliște din districtul Almăj.

Populația din districtul Almăjului s-a bucurat, din cele mai vechi timpuri, de o deplină autonomie, pe care au apărat-o împotriva nobilimii străine cât și a turcilor. În 1589, cnezii din Almăj au ținut piept unui atac otoman condus de Eucan beg, care în urma confruntărilor a fost ucis, iar capul său trimis principelui Transilvaniei, la Alba Iulia, drept mărturie a vitejiei și a biruinței lor.

Treptat, cetatea a fost dată uitării și astfel s-a ruinat.

Cetatea Turnu-Ruieni: Se află în județul Caraș-Severin, la 14 km de Caransebeș. A fost ridicată la o altitudine de 420 m pe dealul Stârminița, aproape de valea Sebeșului.

Construcția de la Turnu-Ruieni, un turn-locuință masiv, înconjurată de un șanț de apărare, constituie unul dintre cele mai reprezentative monumente ale acestei categorii. Pământul excavat la săparea șanțului a format un val exterior. Turnul a fost ridicat având la bază un plan patrulater, cu laturile interioare de 4,60/4,80 m. Construcția era susținută de patru contraforți masivi, realizați în trepte și dispuși în unghi de 450. Înălțimea conservată a turnului este de 12,2 m. Acesta a avut un parter ușor adâncit, deasupra căruia se ridicau încă trei etaje. Parterul, inaccesibil din afară, avea o înălțime de 4,30 m la nivelul etajului întâi, zidurile se îngustau cu aproximativ 0,40 m, realizându-se în felul acesta și suportul necesar planșeului. La fel s-a procedat și pentru nivelul doi, care avea o înălțime de 5,80 m, în comparație cu primul etaj, care avea doar 4,10 m. La al treilea nivel, grinzile pentru planșeu au străbătut pereții turnului, realizându-se astfel suportul necesar pentru o platformă exterioară. Intrarea în turn se făcea prin partea de sud-vest, la nivelul al doilea, la o distanță de 7,5 m de sol. S-a păstrat urma unei singure ambrazuri, modificate, în nord-est. Materialul de construcție a fost piatra de râu, calcarele, șisturi, gresii, granituri, utilizate mai ales cu rost de colțare, la care se mai adaugă tiranți de lemn în grosimea pereților.

Datorită unei monede, din vreme regelui Carol Robert de Anjou, descoperită aici, precum și a ceramicii din aceeași perioadă, se presupune faptul că fortificația a fost ridicată în preajma jumătății sec. al XIV-lea, de către strămoșii familiei cneziale Mâtnic. Este atestată documentar pentru prima dată într-un document din luna iulie, anul 1467, în care, printre posesiunile familiei Mâtnic, se menționează și cuisdam turris lapidei, fapt ce face ca această fortificație să fie una nobiliară.

Cetatea mai este menționată răzleț până la 1700. Nefiind la hotarul celor două imperii, Austriac și Otoman, nu a fost inclusă în tratatele de pace dintre ele și astfel a scăpat de distrugere.

(foto: cetatea Turnu-Ruieni; sursa internet)

Cetatea Jdioara/Zsidóvár/Sydowar: Se află în comuna Criciova, județul Timiș, la poalele Munților Poiana Ruscă, la granița cu județul Caraș-Severin.

Cetatea a fost ridicată pe rama sud-vestică a Munților Poiana Ruscă, iar zidurile au fost adaptate configurației terenului, fortificația având un plan poligonal, cu laturile ușor rotunjite. Spațiul interior măsura, pe axe, 40 x 22 m. Fortificația fusese prevăzută cu două turnuri interioare, amplasate pe latura de vest și respectiv în colțul sud-vestic al acesteia. Interiorul turnului, de pe latura de vest, are forma unui pătrat cu latura de 5 m, iar grosimea laturilor de 3 – 3,50 m. Al doilea turn, aflat pe latura sud-estică, avea un plan dreptunghiular, cu laturile de 3,60 x 3,10 m, fiind un turn de poartă. Curtina păstrată pe latura nord-estică, are o înălțime cuprinsă între 6 – 8 m, cu o grosime de 1,80 m. În interior au fost semnalate urme de construcții.

Încă de la început, fortificația de la Jdioara, a fost una regală, fiind construită în a doua jumătate a sec. al XIII-lea, sau în primii ani ai sec. al XIV-lea. Este amintită documentar pentru prima dată într-un act din 16 decembrie 1320, unde este menționat castelanul său, Dionisie Széchy. Seria documentelor continuă să o ateste în secolele XV și XVI, iar documentele de cancelarie atestă existența unui district românesc al Caranului, în acest sector al văii Timișului, iar cetatea Jdioarei a devenit, probabil, centrul militar al districtului românesc Caran. Însemnătatea cetății este dovedită și de domeniul său, care la 1440 avea 47 de sate, iar în anul 1590, alături de cetate este menționat și târgul (oppidum) Sidovaros.

Trecutul cetății Jdioara cuprinde anumite evenimente importante. De exemplu, spre sfârșitul sec. al XIV-lea, castelanii cetății s-au alăturat nobilimii autohtone de cnezi, cei mai mulți înnobilați, împotriva lui Benedict Himfy, un latifundiar pripășit care a pus stăpânire pe cetate, uzurpând drepturile ei consuetudinale, de a dispune asupra oricărui act administrativ. Castelanii împreună cu nobilii obțin de la rege dreptul de a avea propriul scaun de judecată în Jdioara. Un alt exemplu, este dorința electorului Georg de Brandenburg, care dorea să pună mâna pe această cetate, dar ea va rămâne în proprietatea familiei Zápolya.

În baza tratatului de pace din 26 ianuarie 1699, de la Karlowitz, încheiată între austrieci și otomani, s-a decis distrugerea cetății, care intrase în posesia imperialilor.

(foto: cetatea Jdioara; sursa internet)

Cetatea Ilidia/Iliad/Ilyed: Se află în județul Caraș-Severin, în apropiere de orașul Oravița, fiind ridicată în hotarul satului Socolari, pe dealul Coruna.

În centrul districtului românesc Ilidia/Iladia exista cetatea omonimă, cetate ce a precedat formarea districtului cu același nume. Cetatea a fost construită la o altitudine de 656 m, având o planimetre alungită, de aproximativ 180 x 90 m, cu orientarea nord-sud, fiind înconjurată de prăpăstii pe trei laturi. Accesul se realiza pe latura de sud-est. Astăzi, mai rezistă un singur perete, în partea de sud-est pe o lungime de 70 m și cu o grosime de 2,30 m, având probabil două turnuri. Dintre cele două, este cunoscut exact doar cel din partea de nord, cu dimensiunile de 5 x 3 m. Cetatea a fost construită din piatră de râu și piatră de carieră legată cu mult mortar, ceea ce le-a conferit o priză deosebită. Temelia cetății cuprinde și cărămizi de proveniență romană, luate din comuna Socolari, acolo unde se afla un castru roman.

Cetatea Ilidiei devine cetate regală după anul 1312, și este pusă sub jurisdicția banului de Severin. Este atestată documentar, pentru prima dată, în 1325, prin castelanul său (castellanus de Ilied), apoi în anul 1363 (castrum Iliad) și vicecastelani de Ilyed. În acest an ea avea doi vicecastelani, o dovadă a importanței sale. Alte mențiuni din sec. al XIV-lea și al XV-lea, scot la iveală faptul că în jurul cetății erau mai multe sate cneziale, organizate într-un district românesc și cu un scaun de judecată propriu. În raportul lui von Redwitz din octombrie-noiembrie 1429 se precizează că cetatea Ilidia cu pertinențele sale are 126 cnezi și 450 țărani.

În anul 1457, Ilidia primește statut de centru de district privilegiat. Conform lui Pesty Frigiyes, nu această cetate regală era centrul districtului, ci o alta, aflată pe dealul Oblița, unde s-au descoperit arheologic fundațiile unei fortificații și ale unei rotonde.

Cetatea Ilidia a fost cucerită de otomani în perioada anilor 1551-1552, cucerire ce a precedat cucerirea cetății Timișoara. Dar ea a fost retrocedată principatului Transilvaniei pentru încă un secol, cu condiția ca în ea să nu existe garnizoană. Apoi, a fost lăsată în părăsire, ca lipsită de importanță.

(foto: cetatea Ilidia; sursa internet)

Cetatea Carașova/Crassou/Crassov/Karassofeu: Se află în județul Caraș-Severin, în comuna omonimă, în apropiere de orașul Reșița. Cetatea a fost construită deasupra Cheilor Carașului, la o diferență de nivel de 200 m, de valea râului, la punctul cel mai ridicat al dealului Grad.

Cetatea era înconjurată de prăpastii pe trei laturi și doar latura de N-N-V a fost apărată cu două șanțuri, săpate în stâncă, având o adâncime între 2 – 4 m și late de 7 – 9 m și respectiv 10 – 15 m. Zidurile urmează conturul marginilor prăpastiei, fiind construite din piatră de calcar înecată în mortar, cu grosimi cuprinse între 1,75 și 3,20 m. Spațiul interior al fortificației avea forma unui poligon neregulat cu laturile măsurând între 20 și 40 m fiecare, cu dimensiunile extreme de 50 x 35 m. Un zid de incintă, lung de aproximativ 32 m, mărginea extremitatea nordică a promontoriului, în timp ce latura vestică, în fața șanțurilor de apărare, a fost închisă cu un zid, care încă se mai păstrează pe o lungime de 20 m. Foarte probabil că în zona nord-vestică s-a aflat un turn de poartă, ale cărui caracteristici nu pot fi precizate. Colțul de sud-vest al zidului de incintă s-a prăbușit în valea Carașului, păstrându-se în acest spațiu, un zid oblic, pe o lungime de aproximativ 25 m. Se păstrează încă vizibilă groapa de formă rotundă, cu un diametru de 4,75 m, a unui puț, săpat în stânca calcaroasă la 10 m sud de curtina nordică a cetății. Au existat aici și spații de locuire, sau ateliere și depozite, de la care provine ceramică, dar și instrumente, pietre de aruncat și bile de praștie din tipuri diferite.

Cetatea este atestată documentar, în anul 1247, drept castrum de Crassou, apoi în 1260 ca cetate regală (castrum Crassov), în 1323 când este amintit un castelan de Erdsumlow și Caraș, în 1335 când ea aparținea arhiepiscopului de Calocea, pentru ca în anul 1358 să fie menționată ca cetate regală. În a doua jumătate a sec. al XIV-lea, domeniul cetății cuprindea 16 sate.

În 1551, cetatea a fost cucerită în cursul înaintării turcilor asupra Timișoarei, iar în 1595 armatele ardelenești o recuceresc, cu prilejul ofensivei organizate de Liga Creștină. După această dată cetatea este dată uitării.

(foto: cetatea Carașova; sursa internet)

Cetatea Bocșei/Cuiești/Kuvesd/Kvesd/Kevesd/Bokcha: Se află în județul Caraș-Severin, în localitatea Bocșa Română, pe cursul mijlociu al Bârzavei, în locul numit Buza Turcului, la o altitudine de aproximativ 250 m.

Cetatea a fost ridicată pe un pinten deluros și dispune de un plan poligonal neregulat cu dimensiunile de 29 x 39 m. Zidul de incintă s-a păstrat doar pe latura nordică, având o înălțime de 10 m și o grosime de 1,70 m, dar la colțuri ajungea și la 3 m, în rest fiind demantelat. Tot pe latura nordică a fost ridicat un turn interior pătrat cu dimensiunea de 4,50 x 4,30 m, cu o grosime de 3,20 m. În colțul de nord-est se află un alt turn interior, considerat donjon. Acolo s-au păstrat doar urmele scărilor de acces, pe două nivele. La exterior, spre nord și nord-est, a fost săpat un șanț cu lungimea de 25 – 30 m și lat de 4 m. Pe aceeași direcție a existat un pod cu un picior de piatră.

De-a lungul secolelor cetatea și-a schimbat numele, fapt observat și scos în evidență de Ștefan Matei. Numele cetății a dat și numele districtului, astfel că districtul Cuiești (districtus Kuest) este menționat în anul 1349, apoi în anul 1363 este pomenit un comes de Kuvesd, fără ca cetatea să fi fost centrul comitatului. În 1376 este pomenit un Kenezius de districtu castri Kuvesd, în 1395 se amintește despre castrum Kvesd, iar în final castellanus de Kevesd. Cu această dată menționarea acestui castru și district încetează, dar în prim plan apare cetatea Bârzavei (Borzafö, 1370, 1400) și districtul Bârzavei (Borzafö) în anul 1457. Districtul Cuiești și-a schimbat denumirea o dată cu schimbarea reședinței în cetatea Borzafö la jumătatea sec. al XV-lea. În anul 1597 districtul își schimbă din nou denumirea și odată cu aceasta centrul se strămută din nou în castrul inițial Kuesd, dar de această dată cu denumirea schimbată în castrum Bokcha, menționat documentar până în anul 1607.

De-a lungul secolelor cetatea nu și-a schimbat numai numele, dar și statutul. Dacă la început a ființat ca cetate, ea a devenit apoi cetate nobiliară, pentru ca la sfârșitul sec. al XIV-lea să devină cetate regală.

În 1552, a fost cucerită de otomani, dar în 1595 a fost recucerită de armata ardelenească, în contextul campaniei antiotomane a Ligii Creștine. Ea a rămas în posesia principatului Transilvaniei, în 1658 turcii revendicând-o din nou. Pentru a evita orice litigiu, s-a decis distrugerea ei, fiind aruncată în aer cu ajutorul câtorva butoaie de pulbere.

(foto: cetatea Bocșei; sursa internet)

Cetatea Ciacovei/Chaak: Se află în județul Timiș, în localitatea Ciacova, la o distanță de 32 km de Timișoara. Ea a fost ridicată lângă o veche albie a râului Timiș.

Turnul-donjon s-a conservat foarte bine, având baza rectangulară cu dimensiunea de 9,80 x 10,50 m și o înălțime de 23,70 m. La primul nivel grosimea zidăriei este de 2,70 m, subțiindu-se apoi până la 1,80 m la ultimul etaj. Colțurile sunt sprijinite de contraforturi perpendiculare pe laturi, fiind ridicate până la nivelul celui de-al doilea etaj. Interiorul a fost împărțit pe patru nivele, din care doar parterul este boltit. Pe latura de sud-est, o nișă închisă semicircular conduce către o scară în spirală, din grosimea pereților. O altă scară, cu pornirea aflată tot la parter, făcea legătura cu un subsol, astăzi distrus. Laturile turnului prezintă deschizături în forma unor fante-ambrazuri, cu închideri semicirculare sau drepte. Coronamentul se compune dintr-un șir de creneluri și merloane. A fost construit exclusiv din cărămidă, așezată în asize despărțite de paturi groase de 1 – 2 cm de mortar, de foarte bună calitate. În faza medievală de funcționare, turnul a stat alături de alte componente rămase necunoscute – incintă, construcții interioare. Perimetrul incintei a fost distrus în anul 1701.

Este cetate regală, fiind menționată pentru prima dată în anul 1395 (castrum Chaak), în urma unui schimb dintre nobilii de Ciacova (frații Nicolae și Gheorghe Zsidói) și regele Sigismund de Luxemburg. Mai este pomenită documentar, până în sec. al XVI-lea, când în anul 1551 a fost cucerită de otomani, fiind ultimul bastion de apărare al cetății Timișoara, iar mai apoi distrusă în anul 1701, în baza tratatului de pace de la Karlowitz.

(foto: cetatea Ciacova; sursa internet)

Cetatea Timișoarei/Themes/Tymes/Temesvar/Thumuswar: Se află în județul Timiș, în localitatea cu același nume.

Cea mai importantă cetate a Banatului și a părții de sud a regatului maghiar, cetatea Timișoarei, la început a fost o cetate construită din pământ și lemn, iar mai apoi a fost refăcută și întărită cu zid de piatră de către regele Carol Robert de Anjou, la începutul sec. al XIV-lea.

Prima fortificație de pământ a avut o formă aproximativ dreptunghiulară. Noul rege angevin a ales Timișoara drept capitala regatului și, astfel a început construirea aici a unei noi fortificații. Pe o insulă, acesta a ridicat o cetate mai mică din cărămidă, dotată cu turnuri de colț. Unul dintre ele a putut fi un donjon. Cu toate transformările suferite ulterior, cetatea angevină posedă două documente iconografice de referință, din anii 1596 și 1650, la care se adaugă apoi cartografia militară habsburgică, de la începutul sec. al XVIII-lea. Din cele mai vechi documente iconografice, se poate distinge în cetate o clădire prevăzută cu patru nivele, având acces doar la nivelul întâi, iar la nivelul următor o fereastră geminată, cu închideri în arc frânt. În urma săpăturilor din anii 1902-1903 au fost descoperite linii de ziduri orientate est-nord, în contradicție cu cele ale palatului Huniade (datat sec. XV), în preajma cărora s-au descoperit. Zidurile respective au fost observate cu fundații ridicate pe un sistem de bârne înfipte vertical, peste care au fost așezate blocuri mari de pietre de nisip, continuate apoi cu elevații de cărămidă (sistem Venețian). În 1980 au fost descoperite un zid de cărămidă și un șanț. Cetății i-a aparținut și Turnul de Apă.

Cetatea angevină a Timișoarei a fost afectată de un incendiu în 1396, dar a rezistat până în anul 1443, atunci când comitele de Timiș, Iancu de Hunedoara, reface radical vechea cetate datorită presiunii otomane. Cetatea Timișoarei și-a format, din danii regale, un domeniu relativ întins, pentru sec. XIII-XIV, format din 18 sate.

Prima atestare documentară a cetății Timișoarei, datează din anul 1212 (castrum regium Themes), urmată de a doua la 1266 (castrum Tymes), dar în anul 1154 geograful arab, Sarif al Idrisi, la curtea regelui din Sicilia numește Timișoara drept TNSBR, oraș frumos și bogat; apoi între 1172-1177 este atestat comitatul Timiș și, astfel indirect, este atestat orașul Timișoara. Alte denumiri ale orașului au fost Temeschwar, Temeswar, Tamișvar, Dimiskar. Actuala denumire a orașului datează din anul 1919.

De-a lungul secolelor, cetatea Timișoarei este constant menționată documentar până la finele sec. al XIX-lea, mai precis anul 1871, atunci când a început un proces de demolare a zidurilor cetății.

Cetatea a fost refăcută și condiționată de toți comiții de Timiș, în secolele XV și XVI, până la cucerirea ei de către otomani. Aici trebuie menționați Filippo Scolari, Iancu de Hunedoara și Pavel Chinezu.

Trebuie menționați doi istorici care au călătorit prin aceste meleaguri și au realizat descrieri precise ale cetății și ale zonei. Aceștia sunt italianul Filippo Pigafetta și călătorul turc Evlia Celebi.

Filippo Pigafetta a însoțit corpul expediționar toscan, trimis în 1595, de marele duce Ferdinand, în ajutorul lui Sigismund Báthory. Astfel el realizează o prezentare a cetății Timișoarei, așa cum o vedea el în anul 1595:

„…Timișoara este un oraș mic în afară de orice închipuire pentru că nu are de jur împrejur mai mult de o jumătate de milă; este încercuit de râul Timiș…, de la care își ia numele. ”Var” înseamnă oraș sau cetate și Timiș fiind râul, ca și când ar vrea să spună cetatea Timișului… Jumătate din Timișoara este închisă de un zid de pământ și de lemn după obiceiul acestei țări și din această parte are mlaștini nespus de mari și smârcuri și șanțuri și ape foarte adânci, astfel că din cauza depărtării nu poate fi bătută cu artileria. Cealaltă jumătate este întărită cu ziduri de cărămidă, după sistemul vechi al balistelor. Înăuntrul <zidurilor> se întinde o tranșee modernă, lungă de 150 de pași și largă și adâncă de cel puțin trei pași, socotind pasul la șase picioare, și la mijloc, un turnuleț care slujește de baterie pentru a apăra acea așezare, care are șanțul de apărare format din același râu Timiș.”

Într-o călătorie întreprinsă în anul 1660, călătorul turc Evlia Celebi realizează o prezentare amplă a cetății Timișoarei, ce cuprinde informații atât despre cetate cât și despre oraș, oameni, îndeletniciri și chiar despre felurile de mâncare pe care locuitorii preferau să le gătească.

(foto: cetatea Timișoara; sursa internet)

V. 3. Cetăți de pe valea Mureșului

Evul Mediu a reprezentat o perioadă prolifică, în ceea ce privește construcția de fortificații, pentru a spori capacitatea defensivă în fața pericolelor externe. Nu a făcut rabat de la aceasta nici zona de nord a Banatului sau sudul Crișanei, pe malurile Mureșului făcându-și apariția mai multe cetăți, sau cele care deja existau, fiind recondiționate, iar cele distruse refăcute și pregătite să facă față încercărilor de asediu.

Râul Mureș reprezintă un element defensiv natural, constituind primul obstacol pe care invadatorii trebuie să-l depășească pentru a putea asedia cetățile, castelele sau construcțiile defensive de pe ambele maluri ale răului. Atât pentru Banat cât și pentru Crișana, valea Mureșului a reprezentat un punct vital în sistemul defensiv, apărând cetatea Timișoarei dinspre nord și cetatea Oradea, de la sud.

Un alt motiv de construire a fortificațiilor pe malurile Mureșului a fost acela că râul a reprezentat principalul mijloc de transport al sării din Transilvania spre regatul maghiar fiind nevoie de protecție pentru aceste transporturi. Considerăm că cele mai importante cetăți de pe valea Mureșului (comitatul Arad) au fost: Arad-Vladimirescu/Arad, Lipova/Lipovița, Șoimoș, Bulci și Căpălnaș.

Cetatea Arad-Vladimirescu și Cetatea Arad: Cetatea Arad-Vladimirescu a fost descoperită la 7 km. de Arad în localitatea Tudor Vladimirescu, unde s-a găsit o cetate de pământ cu două etape de fortificații: o palisadă de sec. IX și un val de pământ din sec. X -XI. A fost o cetate voievodală distrusă în timpul luptelor cu regatul maghiar din sec. XI. Cetatea are o formă ușor trapezoidală, baza mică fiind îndreptată spre vest. La est, nord și sud se pot observa valurile de pământ, care au fost aplatizate de lucrările agricole până la înălțimile de 1-2 metri. Laturile cetății au dimensiunile de 100 x 120 x 160 x 160 metri, închizând un parametru de aproximativ 2 hectare.

(foto: planul cetății Arad-Vladimirescu; sursa internet) (foto: cetatea Arad – sfârșitul perioadei otomane; sursa internet)

S-au constatat două etape mari de funcționare. Valul inițial avea lățimea de 8-10 m și o înălțime păstrată de 1,20 – 1,30 metri. Bârnele de 0,15 – 0,20 metri grosime asigurau soliditatea valului, fiind dispuse într-o rețea, umplută cu pământ bătut, de diferite consistențe. Bârnele transversale se aflau la distanțe de circa 2 – 3 metri. Suprafața exterioară era acoperită cu același tipuri de bârne. Pe latura de sud, valul construit în aceeași tehnică a avut o lățime puțin mai mică, de 90 cm. până la 1 metru. Aceste inegalități au rezultat din oportunitatea amplasării unor elemente cu eficiență diferită, în locuri cu vulnerabilitate variabilă. Valul inițial a fost cuprins de foc, iar refacerea acestuia a fost rapidă.

Al doilea val construit a fost mai înalt și mai lat decât primul. A fost construit, atât peste, cât și în spatele primului. În locul unde a fost tăiat, avea lățimea de 12,75 metri, iar înălțimea păstrată a fost de 1,40 metri. În locul palisadei casetate a fost construită o palisadă cu bârne, groase de 0,30 – 0,40 metri, așezate asimetric fiind destul de adânc înfipte în pământ.

În fața valului a existat un șanț nou, pământul rezultat din săparea acestuia fiind utilizat pentru construcția valului. Pe latura nordică a cunoscut și el două faze. Primul șanț a avut fundul în formă de albie, la o adâncime de 1,40 – 1,60 metri față de nivelul solului din zilele noastre. În interior, spre buza șanțului a fost descoperit încă un șir de pari, dispuși oblic, la 50 – 600. În faza a doua, șanțul a fost îngustat și adâncit, cu terminația în ic. La gură avea o lățime de 4,50 metri, iar adâncimea depășea 2,50 metri.

În anul 1213 sunt amintite câteva categorii de slujbași din incinta cetății, iar în 1240, cu un an înainte de marea invazie tătară, este amintit un comite al Aradului. Se pare că în această perioadă cetatea își încetează funcționarea, iar o nouă cetate a Aradului este construită pe insula Mureșului în sec. XVI. Aceasta are o formă dreptunghiulară fiind prevăzută cu bastioane de apărare în toate colțurile, prevăzută cu trei porți și tot atâtea poduri peste Mureș, protejată de valuri de pământ semicirculare.

În sec. XVIII între anii 1763 – 1783 se realizează construcția finală a cetății Aradului, după planurile arhitectului Filip Ferdinand Harsch.

(foto: cetatea Arad – cetatea medievală; sursa internet)

Cetatea Lipova/Lipovița: Cetatea Lipovei își are existența înainte de 1241, construcția ei începând în anul 1235, în urma năvălirii tătare fiind distrusă și apoi refăcută prin sec. XIV, iar în anul 1324 este menționat voievodul Transilvaniei, Toma, drept castelan al cetății. Cetatea avea o formă pentagonală înconjurată de un șanț de apărare și apoi de un zid. Din deceniul 4 al sec. XIV aceasta devine cetate regală și va înregistra o dezvoltare continuă. În această perioadă cetatea Lipovei este una foarte importantă, datorită prezenței curții regale, a vămii, a monetăriei (se bate marca de argint a Lipovei), a camerei de sare și a mănăstirii franciscane. În anul 1551, cetatea este cucerită de turci. În anul 1699, s-a încheiat războiul Austro – Otoman cu pacea de la Karlowitz, în urma căreia fortificațiile Lipovei au fost demolate de noua administrație.

Pe malul stâng al Mureșului, la 2 km distanță de Lipova se află cetatea Lipovița, care are laturile exterioare de 8,20 x 8,30 metri, iar în interior de 4,30 x 4,30 metri, înălțimea fiind conservată la maximum de 4,25 metri. Cetatea a fost ridicată în anul 1278, de o familie nobiliară locală, Lipóczy, din piatră ușor fațetată și mortar.

În anul 1426, regele Sigismund de Luxemburg dăruiește cetatea Lipovei fiului țarului Bulgariei, Șișman, iar mai apoi din 1446 ajunge în posesia familiei Huniade, de unde în 1516 ajunge în posesia familiei Brandenburg. În 1552, cade în mâna turcilor fiind transformată în sangeac până în 1718, când ajunge sub administrare habsburgică.

(foto: cetatea Lipova/Lipovița; sursa internet)

Cetatea Șoimoș: Se află așezată pe malul drept al Mureșului la o înălțime de 252 metri în fața Lipovei, fiind construită de către Paul, ban de Severin, între anii 1271 – 1275. Prima menține drept castrum Solymos datează din anul 1278. Cetatea era înconjurată de un zid înalt de 10 metri, prevăzut cu contraforturi și 16 bastioane de diverse mărimi, de 1,5 metri grosime, care închidea o curte de formă trapezoidală.

Cetatea a fost mărită și întărită de Iancu de Hunedoara, care a adăugat elemente caracteristice goticului târziu, iar mai apoi renascentiste. Aceasta avea o însemnătate sporită datorită domeniului foarte întins și a numărului mare de sate care se aflau aici (peste 100 sate în a doua jumătate a sec. XV și 142 sate la începutul sec. XVI).

Din perioada refacerii cetății sec. XV – XVI, datează și turnul-donjon ce are baza patrulateră de 6,5 x 7 metri, cu o înălțime de 17 metri și împărțit în patru nivele. Anterior anului 1400, datează o parte a curtinelor, șanțul dinspre vest și nord-vest, precum și turnul de poartă din apropierea donjonului.

După anul 1311, cetatea ajunge în mâinile voievodului Transilvaniei, Ladislau Kan. Doi castelani de-ai acestuia dețin cetatea având titlul de comiți de Arad. Din 1315 devine cetate regală și va avea același statut până în a doua jumătate a sec. al XV-lea.

Spre mijlocul secolului al XV-lea este donată succesiv. Dintr-un document redactat de capitlul din Buda, la 1442, reiese faptul că inițial a fost zălogită, pentru suma de 19.000 de florini, lui Ladislau Hagymasi de Beregsău și rudelor sale, de către regele Albert, în 1439. A fost smulsă din mâinile aceluia, de către credincioșii noului rege, în 1440. Apoi, Vladislav I, a donat-o familiei Ország. Cele două părți au convenit asupra stăpânirii comune, tocmai în anul 1442. În urma unui proces, nu tocmai clar, ajunge în mâinile Huniazilor în 1446. Iancu de Hunedoara și-a înlăturat adversarii acordându-le alte compensații. Adevărul este că, abia din anul 1453, stăpânirea lui a fost oficializată de tânărul rege Ladislau al V-lea.

În vremea regelui Matia a fost zălogită, trecând prin mai multe mâini. Este amintit aici Jan Jiskra, fost comandant husit, în 1462, în timpul căruia întreținerea cetății era estimată la suma de 1.000 de florini anual. Începând cu 1471, cetatea e stăpânită de Nicolae și Iacob Bánffy, cel dintâi fiind comite de Arad. În 1487, a fost confiscată cu forța de la Bánffy-ești, căzuți în dizgrația regelui. A aparținut apoi lui Ioan Corvin, fiul natural al regelui, de la văduva căruia, Beatrix de Frangepan, prin căsătorie, a ajuns la Gheorghe de Brandenburg.

În timp de pace, numărul oștenilor era de doar 12. În timpul stăpânului german, și castelanii săi au fost la fel. Administrația cetății mai cuprindea vicecastelani, provizori și dieci. În iunie 1515, după ocuparea Lipovei, cetatea a fost asediată de către oștenii lui Gheorghe Doja. După înfrângerea răsculaților de sub zidurile Timișoarei, voievodul Transilvaniei, Ioan Zápolya a ocupat-o, împreună cu alte fortificații de pe valea Mureșului. Soarta cetății a urmat același traseu cu al Lipovei învecinate. Trecerea cetății în stăpânirea palatinului Perény, nu a fost decât o mascată recunoaștere a autorității lui Zápolya. În jurul mijlocului secolului al XVI-lea, a devenit rezidență princiară pentru văduva lui Ioan Zapolya, Izabella.

În urma evoluțiilor politice ale momentului, a fost cedată trupelor lui Andrei Báthory, care reprezenta autoritatea regelui Ferdinand de Habsburg, în anul 1551. A fost ocupată de turci în 1552, apoi eliberată în 1595. A fost cedată definitiv turcilor, de către principele Gabriel Bethlen, după care a rămas în mâinile lor până în 26 martie 1688.

La începutul secolului al XVIII-lea, a mai avut utilități militare, dar nu a mai fost implicată în vreun eveniment mai important. A fost părăsită oficial abia în 1788 și supusă demolărilor. Accesul dificil și relativa depărtare de localitate, au fost motivele care au stopat accelerarea proceselor distructive. Din secolul al XIX-lea a fost protejată de legea monumentelor, iar ultimele reparații s-au produs la începutul deceniului șapte al secolului XX.

(foto: cetatea Șoimoș; gravură de sec. XIX; sursa internet)

(foto: cetatea Șoimoș; planul cetății; sursa internet )

(foto: Desenul cetății Șoimoș; sursa internet)

Cetatea Bulci: În această zonă a funcționat până în sec. XVI o mănăstire benedictină, iar fortificațiile de pământ de aici (sec. X – XII) au aparținut acesteia. Aceasta a fost o biserică fortificată ridicată de călugării benedictini în sec. XIII, prima atestare datând din anul 1225. În 1241, în timpul invaziei tătare, și această abație a avut de suferit, dar a rezistat, iar până în sec. al XVI-lea, aici au lucrat călugări copiști, care scriau un codice cu textele istoricului roman Titus Livius.

(foto: cetatea Bulci; plan cetate; sursa internet)

Cetatea Căpălnaș: Cetatea are un plan aproape pătrat cu colțurile rotunjite, având dimensiunile 65 x 60 metri. Este dotată cu un val de pământ de 5 – 6,5 metri la bază și o înălțime de 1 – 1,5 metri, șanț interior lat de 6,5 – 10 metri și adânc de 4 – 6 metri, care împreună închid o suprafață interioară de 25 x 25 metri.

(foto: planul cetății Căpălnaș; sursa internet)

Putem conchide că indiferent de tipul de fortificație, toate au trebuit să reziste în fața noii primejdii, reprezentată de otomani. Aceste construcții civile și militare, cresc în dimensiuni: spațiul de locuit în cadrul cetăților regale/nobiliare crește, donjonul este înlocuit de un castel seniorial (cetatea Șoimoș). De asemenea, crește dimensiunea cetăților regale pentru a putea adăposti o garnizoană cât mai mare și un număr cât mai mare de soldați în caz de război. Nevoia de apărare a făcut ca fortificațiile să fie construite din piatră și cărămidă îmbinate cu var cald sau preparat cu praf de cărămidă, lucru ce conferea o duritate sporită zidurilor.

Fortificațiile au evoluat în paralel cu noile arme de asalt, de aceea cetățile propriu-zise erau apărate de șanțuri umplute cu apă și de valuri de pământ simple sau cu palisade, de ziduri duble.

A început un proces de flancare al cetăților prin turnuri exterioare puternice și înalte; de înălțare și etajare a curtinelor; de folosire a contraforturilor pentru consolidarea curtinelor dar și a zidurilor de incintă; de înzestrare a curtinelor cu parapete înalte și solide pentru a putea adăposti apărătorii în interiorul cetății; de flancare verticală a cetăților cu ajutorul unor galerii de lucru prevăzute cu parapete de lemn sau paiantă, apoi de piatră prevăzute cu guri de păcură de unde se putea ieși și trage cu arcul sau arunca tot felul de lichide vâscoase/fierbinți; de amplasare a porții în turnul din exterior; de protejare a porții de o barbacană semicirculară, de adâncire și lățire a șanțurilor de protecție a întregii construcții.

Coroborând toate aceste informații, putem afirma că, cetățile, castelele și toate tipurile de fortificații, au jucat un rol însemnat în istoria politică și militară pe perioada întregului Ev Mediu. Toate acestea și-au îndeplinit rolurile pentru care au fost ridicate: militare, administrative, economice și politice.

CAPITOLUL VI

CAMPANII MILITARE ANTIOTOMANE CONDUSE DE COMIȚII BĂNĂȚENI ÎN SECOLUL AL XV-LEA

VI. 1. Banatul în contextul internațional central-european la finele sec. al XIV-lea și în sec. al XV-lea

Acțiunile întreprinse de comiții bănățeni la finele sec. al XIV-lea și pe parcursul celui următor, trebuie înțelese având în vedere contextul politic al acelei perioade. Acțiunile și evenimentele petrecute pe continent vor avea repercusiuni și asupra Banatului, politic, militar, economic și cultural.

Mijlocul sec. al XIV-lea, a reprezentat începutul expansiunii otomane în Peninsula Balcanică, unde în anul 1361 aceștia au cucerit orașul Adrianopol. Astfel, acesta a devenit o bază de penetrație pe valea Mariței, spre interiorul peninsulei, devenind în același timp și capitala Porții Otomane.

Din acest moment a urmat cucerirea sistematică a Pen. Balcanice, victime căzând Serbia, după dezastrul de la Kossovopolje din 1389 și toate statele bulgare. Rezultatul acestor cuceriri a fost stabilirea graniței cu regatul ungar și cu Țara Românească pe Dunăre. Expansiunea otomană a devenit, la finele sec. al XIV-lea, cea mai constantă și mai gravă problemă în cadrul relațiilor internaționale. Astfel, direct amenințate de noua forță musulmană, nu au fost doar Țările Române și regatul Ungariei, ci și centrul Europei. În acest context Țările Române, Ungaria și Polonia au devenit adevărate „porți ale creștinătății” și anume, bastioane de apărare a Europei Occidentale, care în acea perioadă avea alte preocupări, sau alte războaie de purtat.

Dar, la începutul sec. al XV-lea, Imperiul Otoman s-a confruntat cu o criză internă acută care, în anumite momente, a părut că-i va micșora sau anula statutul de mare putere militară. În 1402, otomanii au fost înfrânți la Ankara de mongolii conduși de Timur-Lenk, iar sultanul Baiazid I Ildîrîm a fost luat captiv. Mai bine de un deceniu Imperiul Otoman a fost zdruncinat de lupte interne, între pretendenții la tronul Porții. În aceste lupte s-a implicat și domnul Țării Române, Mircea cel Bătrân, care l-a sprijinit mai întâi pe Musa, iar mai apoi, după ce acesta a murit, l-a susținut la ocuparea tronului pe Mustafa. Însă, cel care a ajuns noul sultan al otomanilor a fost Mahomed. Acesta a ajuns pe tron cu ajutor bizantin, în anul 1413, reușind astfel să restabilească unitatea statului.

Evenimentele din această perioadă au creat falsa impresie, în conștiința statelor creștine din Europa că prezența otomană în Balcani era una provizorie, fiind ferm convinși că otomanii vor fi respinși din această zonă în Asia Mică. Dar Mahomed a reluat seria de cuceriri în sudul Europei, cât și în zona Asiei, serie desăvârșită, în acest secol, de sultanul Mahomed al II-lea supranumit Cuceritorul. După a doua sa urcare pe tron, la vârsta de 19 ani, în anul 1451, dorind să câștige timp pentru a-și reface forțele armate, a semnat un tratat de pace cu regentul Ungariei, Iancu de Hunedoara, care era considerat principalul dușman al otomanilor. Tratatul semnat la Adrianopol stipula o divizare a suveranității celor două puteri în privința Țării Românești.

În această perioadă, în apusul Europei, era încă în plină desfășurare, Războiul de 100 de ani (1337-1453), între Franța și Anglia. Cele două țări nu erau interesate să se implice într-un conflict militar împotriva otomanilor, o nouă cruciadă. Tot în aceeași parte a Europei, însă în Pen. Iberică, s-a desăvârșit unificare Spaniei, prin căsătoria regelui Aragonului cu regina Castiliei, în 1479. În 1492, se finalizează procesul de recucerire a teritoriilor spaniole de sub mâinile arabilor, ultima enclavă arabă cucerită fiind Granada.

Anul 1453 a fost unul de cotitură în istoria europeană. A reprezentat începutul procesului de recuceriri otomane în Europa. Aceștia cuceresc centrul și simbolul creștinătății de răsărit, Constantinopolul, sau mai bine zis, ceea ce mai rămăsese din marele Imperiu Bizantin.

În această luptă moare și ultimul împărat bizantin, Constantin al XI-lea Paleologul (1448-1453), care în momentul venirii lui Mahomed al II-lea pe tronul otoman, l-a desconsiderat pe acesta, dorind chiar să pornească o campanie militară împotriva sa, dar cu ajutor apusean, ajutor ce nu a venit. Ceea ce nu știa împăratul bizantin era că tânărul sultan avea măreața ambiție să pună capăt Imperiului Bizantin și să transforme Constantinopolul în capitala Imperiului otoman.

Planul lui Mahomed al II-lea a fost pus în aplicare încă din septembrie 1452, atunci când s-a instaurat blocada Constantinopolului. Aceasta reprezenta prima fază în procesul de cucerire a puternicului oraș-imperiu, izolându-l și separându-l de sursele de aprovizionare și de eventualele ajutoare.

Împăratul Constantin a cerut ajutoare, pentru apărarea orașului, în apusul Europei, dar răspunsurile au fost negative. Atât Franța cât și Anglia nu aveau nici o intenție să se implice într-un război antiotoman, iar din partea Ungariei a venit tot un refuz. Dintre statele italiene, doar Veneția, a anunțat un ajutor format din 10 galere, sub conducerea Căpitanului general al Mării, Giacomo Loredan; statul papal a anunțat trimiterea a 5 galere; iar la Genova, consilierii Republicii au luat hotărârea să trimită trupe pentru a apăra cartierul genovez din Constantinopol, Galata-Pera.

Ajutorul dat de apuseni Bizanțului a fost de 200 de oameni sosiți din Chios conduși de Leonardo și Isidor din Kiev, la care li s-au alăturat alți aproape 700 de mercenari, tot de pe aceeași insulă, conduși de genovezul Giovanni Giustiniani-Longo, care va fi responsabil de apărarea terestră a orașului. Căpitanul Trevisa, însărcinat cu apărarea navelor care se îndreptau spre Marea Neagră, se alătură apărătorilor. Apărătorii Constantinopolului erau aproximativ între 7.000 și 8.000 de oameni. Numărul mic de apărători se baza pe puternicele ziduri de apărare, care erau considerate inexpugnabile.

Zidurile de apărare erau printre cele mai puternice fortificații ale epocii. Având o lungime de 6,5 km, între Marea Marmara și Cornul de Aur, cuprindea mai întâi un zid de interior, numit Marele zid, ce avea o grosime cuprinsă între 3 – 4 metri, cu o înălțime de 13 metri și întărit cu 96 de turnuri cu înălțimi cuprinse între 12 – 15 metri. Partea exterioară avea o înălțime de 8 metri și o grosime de 2 metri, fiind prevăzută cu 82 de turnuri. Cele două fortificații erau separate prin ziduri de apărare, șanțuri cu apă și o groapă, cu o lățime cuprinsă între 15 – 20 metri. Cu o grosime totală însumând mai mult de 70 de metri, zidurile orașului erau prevăzute cu 5 porți civile și 5 porți militare. Mai puțin puternică înspre mare și Cornul de Aur, fortăreața înălța în fața Mării Marmara un sigur rând de ziduri, lung de 8 km și având o înălțime cuprinsă între 12 – 15 metri, prevăzut cu 188 de turnuri și 8 porți. Înspre Cornul de Aur, un zid se întindea pe o distanță de 5 km, fiind străbătut de 14 porți, unindu-se cu zidurile orașului în dreptul palatului Blacherne. Ca element defensiv, în această zonă vulnerabilă a Cornului de Aur, s-a întins un lanț susținut de geamanduri de lemn, între palatul Galata, pe malul estic și turnul Neorion, pe malul vestic, închizând astfel Cornul de Aur. În asediul din 1453, acest lanț a fost utilizat, dar din nefericire pentru apărători, fără nici un efect.

Prin cucerirea Constantinopolului, tânărul sultan a oferit o lecție lumii creștine, declarându-și astfel intenția de a cuceri toate teritoriile, ce odată fuseseră ale Imperiului Roman, dovedind, în felul acesta, conducătorilor europeni, că s-au înșelat în privința sa, atunci când l-au desconsiderat și nu l-au crezut în stare să conducă un imperiu.

Căderea Constantinopolului va avea repercusiuni și asupra Banatului, comitele de Timiș întărind fortificațiile de pe Dunăre, pregătindu-se astfel pentru o eventuală campanie otomană de cucerire în această parte a continentului. Peste trei ani, apărătorul vadurilor Dunării – Iancu de Hunedoara – își va dovedi geniul militar în fața sultanului, cel supranumit Cuceritorul, protejând astfel în continuare Europa.

VI. 2. Campanii antiotomane la finele veacului al XIV-lea

Întregul secol al XV-lea, a fost reprezentat de figuri marcante în istoria Banatului, numindu-i doar pe Filippo Scolari (Pippo Spano de Ozora), Iancu de Hunedoara, Pavel Chinezu și Iosa de Som – buni strategi, tacticieni, administratori, politicieni și conducători de oști.

În acest subcapitol dorim analizarea activității militare antiotomane, pe perioada întregului sec. al XV-lea, a comiților bănățeni. Menționăm faptul că Banatul, ca parte integrantă a regatului Ungariei, a avut îndatorirea de a lua parte la toate acțiunile militare în care regatul a fost implicat, în special în lupta antiotomană.

Caracteristica principală a acestui secol o reprezintă lupta continuă împotriva dorinței otomane de expansiune la nord de Dunăre. Acest lucru conferă o continuitate acțiunilor comiților bănățeni, ale căror dorință unitară era să asigure paza graniței de sud a regatului maghiar și de asemenea neintrarea în sfera de influență a Porții.

La sfârșitul secolului al XIV-lea, otomanii cuceriseră toată Bulgaria și reușiseră să distrugă Țaratul de Vidin, astfel granița dintre Poartă și regatul Ungariei era fixată pe linia Dunării. Fiind conștient de iminentul pericol, regele maghiar Sigismund de Luxemburg (1387-1437), cu ajutorul comiților bănățeni, pune bazele unei alianțe antiotomane, împreună cu domnii Țării Românești (Mircea cel Bătrân, Dan al II-lea) și ai Moldovei (Alexandru cel Bun).

O primă astfel alianță a fost încheiată la data de 7 martie 1395, la Brașov, între Sigismund de Luxemburg și Mircea cel Bătrân. Prin aceste alianțe s-a reușit, timp de un secol și jumătate, să se stopeze avansarea otomană în interiorul Europei, regatul maghiar fiind astfel protejat, datorită acțiunile militare ale comiților bănățeni și ai aliaților acestora din Țările Române.

Comiții bănățeni au fost permanent interesați de organizarea defensivă, atât pe linia Dunării, cât și în interiorul Banatului, dând o foarte mare importanță reabilitării cetăților/fortificațiilor sau construirii altora noi, cum a fost cazul cetăților Pojejena și cetatea Gureni, între Orșova și Severin, ambele pe malul Dunării.

În vara anului 1390 are loc prima incursiune de pradă a turcilor otomani, așa zisele akin-uri, în Banat. Aceasta este respinsă de trupele locale conduse de banul de Severin, Nicolae Pereny. Se pun bazele unui sistem de apărare a Banatului prin construirea unei centuri de cetăți și fortificații cu centrul la Timișoara. O altă incursiune otomană în Banat are loc în vara anului 1391, și aceasta fiind respinsă de trupele locale, acțiune urmată de o campanie militară bănățeană la sud de Dunăre.

În vara anului 1392 în Serbia ocupată de otomani, se desfășoară o nouă campanie regală. După această campanie trupele de azapi și akingii întreprind o incursiune în Banat până la Șemlacul Mare. Trupele locale fac față acestei incursiuni și-i resping pe otomani.

Cum putem observa, otomanii întreprindeau campanii la nord de Dunăre, în perioada verii, numite seceriș, acestea având drept scop jaful și prada.

Și în anul 1394, au loc confruntări cu turcii otomani în Banat, dar în 25 septembrie 1395 detașamentele de pradă otomane intră în Banat și avansează până în apropierea Ciacovei. Comitele de Timiș, Nicolae Marczali îi surprinde pe turci, printr-un atac de noapte, și-i învinge pe aceștia. Același comite oprește o incursiune otomană, din iulie 1396, ajunsă până la Peciu Nou.

Timișoara anului 1397 este marcată de două evenimente importante: atacul otoman asupra cetății Timișoara și Dieta regatului. În primăvară a avut loc asaltul cetății care este respins de garnizoană, împreună cu trupele locale. Cel de-al doilea eveniment, Dieta regală, s-a desfășurat în 23 octombrie, hotărârea finală fiind impunerea serviciului militar obligatoriu. S-au stabilit sarcini militare pentru toate stările sociale: fiecare nobil trebuia să vină la oaste cu un om, iar cei aflați în indiviziune urmau să vină personal. Nobilul cu mai mulți iobagi trebuia să dea câte unul la fiecare 20. Jumătate din veniturile nobilului urmau să fie folosite pentru lupte. Dările regale trebuiau date în produse. În cazul în care nobilul cu iobagi nu participă, atunci acesta trebuia să trimită câte 2 iobagi în loc, sau să plătească câte un galben pentru fiecare iobag, iar nobilul fără iobagi trebuia să plătească 3 mărci.

În vara anului 1398, se desfășoară o campanie regală la sudul Dunării, spre Slavonia și Bosnia, drept răspuns la incursiunea otomană de acolo. Alături de rege participă și reprezentanți bănățeni. În același an, dar în octombrie, la Timișoara are loc, în prezența regelui, congregația nobiliară a Timișului, Carașului și a celorlalte comitate bănățene, ce avea drept scop oprirea incursiunilor otomane la nordul Dunării.

În anul 1399, o proiectată cruciadă papală împotriva otomanilor ar avea ca loc de concentrare a armatei, cetatea Timișoarei. Între timp, ofensiva otomană concentrează armatele regale în zona Dunării. Un anume Petru de Peterfalva, din comitatul Cuvin, este învinuit și pedepsit pentru faptul că a înlesnit pătrunderea turcilor în Banat. În luna martie a aceluiași an, lângă Timișoara, se desfășoară congregația nobiliară a Timișului ce prefigurează noua campanie. Regele pornește spre Muntenia, dar se întoarce fără a fi luptat, trupele sale străbătând întregul Banat la întoarcere. La începutul lunii noiembrie, lângă Timișoara, se desfășoară, în prezența regelui, congregația comitatelor bănățene, unde se stabilesc noi măsuri defensive.

VI. 3. Campanii bănățene antiotomane în prima jumătate a veacului al XV-lea

Secolul al XV-lea, reprezentat prin comiții bănățeni Pippo Spano de Ozora, Iancu de Hunedoara, Pavel Chinezu și Iosa de Som, a fost secolul reprezentativ al luptei bănățene antiotomane, fapt atestat de marile lor campanii și victorii împotriva celei mai puternice armate a lumii.

Dorim să realizăm o expunere cronologică a conflictelor cu otomanii, la care au luat parte și comiții bănățeni, alături de oamenii credincioși lor, cnezii bănățeni, hunedoreni, maramureșeni.

Filippo Scolari cunoscut drept și Pippo Spano de Ozora a fost numit comite al întregului Banat (Timiș, Arad, Caraș, Cenad și Torontal) la finalul anului 1404, sau în primele două zile ale anului 1405 de către regele Sigismund de Luxemburg, care avea nevoie de o personalitate care să facă față presiunii otomane în această zonă strategică importantă a regatului.

Gian Francesco Poggio Bracciolini realizează următoarea descriere a lui Pippo Spano: „Se spune că era de constituție mijlocie, cu pielea albă, cu fața ascuțită și ca a unui om care râde; corpul puternic, sănătos; în ultimii ani a suferit de gută. Purta barba lungă și un acoperământ de cap lung ca și costumul. A fost de o mare elocvență; era inteligent așa că în afară de florentină (dialectul vorbit în Florența) și de maghiară, mai vorbea germana, polona, boema (care se chemă limbă slavonă), dar și valacha (cum o numesc barbarii), atât de bine încât fiecăruia i se părea că oricare îi este limba natală…”

A ocupat funcția de comite al tuturor comitatelor bănățene, iar apoi din 1409 și pe cea de Ban al Severinului, până la moartea sa survenită în 27 decembrie 1426.

În cursul carierei sale de comite al Banatului, se presupune că a purtat între 18 și 24 de lupte împotriva turcilor. În timpul acestor campanii, comitele de Timiș putea aduna o armată de 10.000 de ostași doar din partea de graniță a regatului. De-a lungul carierei sale, el a mai luptat și în Bosnia, unde chiar dacă nu a luptat direct împotriva otomanilor, a luptat împotriva pretendenților la tronul Bosniei, susținuți de otomani.

1405 – În decursul acestui an, comitele de Timiș, în fruntea a câtorva mii de soldați, se află pe linia Dunării asediind cetatea Golubac (în Serbia). Acest lucru este atestat de o diplomă regală emisă la 2 iunie 1407.

1406 – Se desfășoară o campanie regală în Bosnia, la care ia parte și Pippo Spano în fruntea banderiei sale, formată din bănățeni. Acesta asediază și cucerește câteva localități, dar acțiunile sale victorioase nu influențează pozitiv mersul războiului. Spre finalul verii au fost cucerite câteva cetăți bosniace importante, precum Bihać, Srebernik, Uzora și Dobor.

1407 – În lunile august-noiembrie, se desfășoară o amplă campanie în Bosnia. Și de această dată Filippo Scolari se află în fruntea banderiului de bănățeni. Armata este condusă de regele Sigismund, care coboară pe Dunăre spre Serbia, unde face joncțiunea cu armata despotului Lazarević. La această campanie participă și fostul voievod al Transilvaniei, Stibor Stiboricz. Se îndreaptă apoi spre partea răsăriteană a Bosniei. Și în această campanie, sunt asediate și cucerite diverse orașe bosniace, dar armata regală nu reușește să supună întreaga Bosnie. Datorită venirii iernii, armata regală se retrage.

1408 – În acest an, regele Sigismund de Luxemburg dorește să pună capăt problemei bosniace și decide invadarea acesteia. Îl găsim în fruntea contingentelor bănățene, pe Pippo Spano. Tot la această acțiune iau parte și bănățenii din districtele românești (zona de munte a Banatului) dintre care se disting: Dionise, fiul lui Ciuca; Nicolae, fiul lui Toma Voievodul; Nicolae, fiul lui Ștefan, zis Garazda de Keresztur; Ladislau, fiul lui Nicolae de Zylagh. Începând cu luna mai, armata regală asediază cetatea Ozora, apoi cetatea Dobor. Asediul ultimei cetăți ține din mai până în iunie, când garnizoana capitulează. În cetatea cucerită, pe lângă un număr mare de nobili, se afla și regele bosniac, Stefan Tvrtko I. Regele Sigismund îl lasă în viață pe regele bosniac, dar cei 120 sau 170 de nobili capturați, uciși, iar trupurile aruncate în râul Bosna.

După această campanie de succes, la 8 decembrie regele Sigismund și regina Barbara promulgă diploma ce instituie Ordinul Dragonului. Mai întâi se acordă unui număr de 23 dintre cei mai bogați, prestigioși și puternici nobili din regat. Aici îl regăsim și pe banul de Severin, Filippo Scolari. Aceștia au primit ordinul fiind apărători ai regatului, dar și a religiei.

1409 – Între lunile februarie-martie, Filippo Scolari pleacă din Bosnia spre Serbia, pentru a-l ajuta pe despotul sârb Ștefan Lazarević contra otomanilor. Evenimentele militare se încheie cu victoria despotului și a comitelui de Timiș. În această campanie antiotomană desfășurată în Serbia se remarcă bănățenii Ștefan de Remetea; Martin, fiul lui Ioan de Apacha; Andrei, fiul lui Nicolae de Orozapati; Ioan, fiul lui Ladislau de Sama, etc.

1410 – În lunile septembrie-decembrie, Filippo Scolari se află în fruntea contingentelor sale de bănățeni, din nou, în Bosnia și Dalmația, unde regele bosniac, Ostoja, s-a revoltat. Trupele regale conduse de Sigismund pătrund din două părți, paralel pe valea Drinei și pe valea Bosnei, realizând joncțiunea, și de această dată, cu armata despotului sârb, Ștefan Lazarević.

Între anii 1411-1413, comitele de Timiș este implicat în luptele din Italia, împotriva Veneției. Aici este însoțit și de ostași bănățeni și transilvăneni, printre care și voievodul Transilvaniei. În 1413, se sfârșește criza din cadrul Imperiului otoman, fapt ce-l determină pe comitele de Timiș să revină în Banat, unde, în luna septembrie inspectează cetățile de la Dunăre, în scopul aprecierii stării sistemului defensiv și a forțelor care-l deservesc.

1414 – În acest an reîncepe ofensiva otomană în nord-vestul Pen. Balcanice cât și împotriva țărilor dunărene. Este vorba despre campaniile întreprinse de sultani sau viziri, cât și de incursiunile de pradă ale trupelor neregulate. Scopul final al acestor incursiuni îl reprezintă cucerirea și transformarea țărilor asediate în provincii otomane, iar ca etapă intermediară, acceptarea plății tributului sau haraciului, în vederea răscumpărării păcii cu sultanul. Pippo Spano, în calitate de căpitan al armatei regale, este rechemat în teatrul de operațiuni pentru a lupta împotriva lui Hervoja, și de această dată fiind ajutat de contingente bănățene. Mai întâi turcii asediază Serbia pe care o devastează, apoi pătrund în Bosnia. În august, comitele de Timiș se află în Bosnia unde încearcă să-l înscăuneze despot pe Ștefan Tvrtko al II-lea, în timp ce turcii îl susțineau pe Ostoja. Confruntările s-au desfășurat în munții Bosniei, în condiții dificile, până târziu în iarnă. Țara era împărțită în două tabere: filoturcă și filoungară.

Dintr-o notă privind numărul luptătorilor destinați apărării Dunării, în perioada anilor 1414-1423, numită semnificativ Nota pro defensione regni Hungariae a parte partium Transalpinarum, Bulgariae, Rascyw sunt, per regiam maiestatem disposite ut prehabitur est, aflăm forțele, prezentate diferențiat, care trebuiau să asigure securitatea zonei. Astfel, marii demnitari transilvăneni veneau cu 550 de lăncii, dintre care 225 erau ale voievodului Nicolae Csáky, 125 ale lui Mihail, fiul lui Solomon și 150 ale episcopului de Alba Iulia. În același timp, comitele de Timiș, Pippo Spano, trebuia să întrețină 1.200 de lăncii. În caz de mare pericol, lor li se alăturau juniorul Nicolae Gara (fiul palatinului) și Sigismund de Losonch cu câte 250 de lăncii. La numărul de 2.200 de lăncii mai trebuie adăugați palatinul Nicolae Gara cu 250 de lăncii, Petru Pereni și Ioan Rozgony, fiecare cu câte 100 lăncii. În total rezultă 2.700 de lăncii.

Lancea, o unitate tactică, existentă în Transilvania și Banat în cursul sec. XIV și XV, cuprinde un cavaler (călăreț greu înarmat), înzestrat cu lance, care poartă și o flamură. Cavalerul este însoțit de suita sa, formată din mai mulți oameni, care contau ca un singur luptător. La sfârșitul sec. XIV și începutul sec. XV, cnezii români înnobilați, au obligația de a servi în caz de război cu câte o lance.

În cadrul sistemului de recrutare, instruire și luptă al armatei regale a lui Sigismund de Luxemburg, unitatea de bază poate fi considerată banderiul sau steagul nobiliar, recrutat, instruit și condus în luptă de către nobilul respectiv. De obicei este compus din totalitatea celor ce intră, într-un fel sau altul, în relații de vasalitate cu seniorul: nobilii mai mici, familiari, servitori, oameni liberi de diverse profesii și categorii sociale. Banderiul trebuie să fie prezent la locul și la data convocării armatei regale, cu întregul efectiv, armament și provizii pentru câteva săptămâni. Nerespectarea acestor prevederi are repercusiuni administrative, financiare, iar în cazuri foarte grave duce chiar la anularea dreptului de a avea banderiu propriu, înlocuirea de la comanda acestuia sau uneori chiar la pierderea posesiunilor. Numărul oamenilor ce alcătuiesc un banderiu nu este fix, variază în funcție de poziția socială a nobilului, de mărimea posesiunilor și a persoanelor mature ce locuiesc și lucrează acolo, de numărul vecinilor, familiarilor, scutierilor și a celorlalți clienți care formează curtea nobilului posesor de banderiu.

În același timp diferă și natura corpului: cavalerie, pedeștri sau mixt, după cum diferite sunt și armele, astfel încât în același banderiu să existe călăreți catafractari, cavalerie ușoară (denumiți mai apoi husari), infanterie grea dar și trupe auxiliare cu armament rudimentar. În același mod este recrutat, instruit și luptă un banderiu condus de un prelat (arhiepiscop, episcop, abate – care trebuia să posede și calități militare).

La campaniile armatei regale mai participă nobilimea mică și mijlocie, care vine la luptă însoțită de mica suită de până câteva zeci de bărbați de pe posesiunile proprii, de multe ori rude apropiate sau colaterale și nu de puține ori țărani liberi. O situație similară cu mica nobilime o are și pătura cnezilor români, aflată acum în plin proces de diferențiere socială. Se disting de acum trei categorii de cnezi: cnezii înnobilați (ale căror posesiuni strămoșești sunt confirmate prin diplomă regală, vor sfârși prin a fi asimilați nobilimii); cnezii de castre (asigură întreținerea și apărarea cetății avansând și ei în două direcții opuse: unii vor deveni nobili, iar alții vor fi cnezi comuni sau simpli țărani); a treia categorie este formată din cnezii comuni (nu diferă în prea multe privințe de țărănimea liberă în rândul căreia va fi încorporată). Cnezii români, în perioada sec. XIV-XVI, au constituit o forță militară considerabilă în ansamblul armatei regale, remarcabilă prin număr, pregătire militară, omogenitate, disciplină și îndârjită rezistență antiotomană. Pentru daniile acordate de regalitate, sau cele strămoșești ce erau reconfirmate prin diplome, fiecare familie de cnezi, datora suveranului, pe timp de război, o lance.

Alte categorii ale armatei comitelui de Timiș, sunt reprezentate de oamenii liberi și mercenari. Categoria oamenilor liberi era alcătuită în principal din țărănimea liberă, servind sub ordinele unui cnez sau nobil din împrejurimi, dar și din unele elemente orășenești – puțin numeroase. De cealaltă parte, mercenarii, reprezintă o noutate, instituția mercenariatului aflându-se la începuturile ei. Se apela la anumite elemente din străinătate, specializate în mânuirea unui armament sofisticat. De preferință erau recrutați mercenari italieni, cărora comitele Pippo Spano le asigura o soldă bună și prăzi bogate. O altă categorie de luptători o constituie țărănimea dependentă. Iobagii încep să-și facă apariția în cadrul trupelor regale. În cadrul oastei lui Pippo Spano de Ozora sunt prezenți și oșteni din alte comitate, parte din ei familiari ai comitelui sau apropiați ai acestuia, o altă parte prezentă în virtutea obligațiilor militare ale vremii. Numărul acestora se ridica la câteva sute de oameni.

Având în vedere toate categoriile care formau oastea comitelui de Timiș, cele 1.200 de lăncii aflate în subordinea sa însumau o armată cuprinsă între 10.000-12.000 de călăreți. S-a ajuns la această cifră prin raționamentul că, o lance era formată din 10 oameni. Numărul nu este fix, cum nu rămâne neschimbată nici componența socială, geografică, deosebindu-se de la o campanie la alta.

1415 – În primăvara acestui an, până la finele lunii mai, comitele de Timiș se regăsește în fruntea armatelor regale în Bosnia, unde Hervoja se aliază cu turcii. Luptele se desfășoară în comitatele din zona străbătută de râurile Drava, Sava și Dunăre. În urma înfrângerii armatei regale, aflată sub conducerea lui Ioan Gara, Ioan Maroth și Paul Csupor, comitele de Timiș revine în fruntea armatei regale și pătrunde în Bosnia în septembrie-octombrie. În lunile de vară, comitele de Timiș, nefiind prezent în Banat, turcii atacă și pătrund până în sud-vest de Timișoara (probabil zona orașului Ciacova), în perioada august-septembrie. Aici se dă o luptă, nedecisă, între cele două tabere. Vicecomitele de Timiș, Petru, fiul lui Nicolae de Derechke, se află în fruntea oastei bănățene, iar pentru a opri vărsarea de sânge și a scuti forțele proprii de eforturi suplimentare, acesta îl provoacă la duel pe beiul otoman. Provocarea la luptă în doi a comandantului dușman este în deplină concordanță cu obiceiurile cavalerești ale vremii. În urma turnirului, câștigător este vicecomitele de Timiș. Astfel, turcii sunt învinși și forțați să se retragă, iar prada lor recuperată aproape integral.

1416 – În toamna acestui an, Filippo Scolari se află alături de trupele bănățene în Bosnia, atacată și ținută sub presiune de turcii otomani. În noiembrie, comitele timișean încă se afla în Bosnia. Acțiunile militare antiotomane de aici nu i-au putut împiedica pe turci să-și impună supremația în Bosnia, și să-și construiască baze pentru viitoarele operațiuni europene.

1416 – În vara acestui an, se știe de o altă incursiune a trupelor otomane în Banat. Profitând de lipsa comitelui de Timiș, din Banat, turcii avansează până în nordul Banatului, la sud de Mureș. Trupele otomane sunt ajunse din urmă de oastea bănățeană, condusă de același vicecomite de Timiș, Petru de Derechke, care întreprinde un atac de noapte. La miezul nopții, trupele bănățene se năpustesc asupra otomanilor care dormeau, având strigătul de luptă cât și parola de recunoaștere Dumnezeu și Sfântul Mihail. Lupta s-a disputat în apropierea orașului Sânnicolau Mare, pe teritoriul localității Sânmihai.

1417 – În primăvara acestui an, are loc o altă incursiune de jaf a turcilor în Banat, care pătrund din sud, avansând spre Timișoara, până în dreptul localității Ciacova. Aici, otomanii se lovesc de rezistența garnizoanei cetății și încearcă să cucerească fortificația. Prelungirea luptelor în preajma zidurilor Ciacovei, permite trupelor locale să se adune, să ajungă în preajma celor asediate, iar în final să înfrângă trupele invadatoare. Se pare că aceste trupe venite în ajutor au fost conduse de comitele de Timiș, Filippo Scolari. După ce resping asediul cetății, aceștia îi urmăresc pe turci până la sud de Dunăre.

Anul 1418 este marcat de moartea domnului muntean, Mircea cel Bătrân, la data de 31 ianuarie. Acest eveniment nefast pentru lupta antiotomană de pe Dunăre, îl transformă pe comitele de Timiș, Pippo Spano de Ozora, în figura centrală a rezistenței antiotomane de la Dunărea de Jos, deținând acest rol până în anul 1426. Începând cu 1419, se desfășoară marile campanii antiotomane, care vor asigura stabilitatea în regiune.

1419 – Din luna august până în noiembrie, Pippo Spano se află în fruntea trupelor regale în campania antiotomană de la Dunăre. Campania se desfășoară în două etape: august, respectiv septembrie-noiembrie. Comitele de Timiș vine în ajutorul domnului muntean, Mihail I, care trebuie să facă față atacurilor turcești în întreaga Țară Românească. În primele două săptămâni din luna august, se desfășoară lupte între trupele regale și forțele otomane, în zona limitrofă Severinului. Comitele bănățean, împreună cu trupele muntene, apără și păstrează cetatea Severinului, în ciuda faptului că turcii au dislocat importante trupe acolo, în frunte cu Pașa de Vidin, Turachan. Acestor trupe li se alătură și trupele sultanale în septembrie. În această lună, cât și în următoarea, se desfășoară lupte grele în zona Severinului. Otomanii provoacă distrugeri importante cetății Severinului. La finele lunii octombrie, sosește la Severin și regele Sigismund de Luxemburg. Trupele regale sunt prezente aici și în luna noiembrie, când au de ținut piept unei noi incursiuni turcești. Aceștia reușesc să cucerească cetatea Severinului, care va fi recucerită de trupele regale, în perioada 10-12 noiembrie. Din acest moment, cetatea va fi reținută pe seama regelui, care rămâne aici timp de două săptămâni. Ia diverse măsuri de refacere a cetății și a fortificațiilor mai mici din jur, cetatea Severinului intrând într-un amplu proces de reconstruire, după această campanie.

În perioada anilor 1420-1422, comitele de Timiș, Filippo Scolari, nu se mai regăsește în această funcție, el fiind numit de către regele Sigismund de Luxemburg în fruntea trupelor regale care luptau în Cehia, în așa numita cruciadă antihusită. În locul său îl regăsim, comite interimar de Timiș, pe Ștefan Rozgony, care va deveni comite titular al funcției abia în anul 1427.

1420 – În primăvara acestui an are loc o incursiune otomană în Banat respinsă de către vicecomitele de Timiș, aflat în fruntea trupelor locale.

În a doua parte a lunii august și prima decadă a lunii septembrie a aceluiași an, au loc lupte între domnul muntean Mihai I, sprijinit de contingentele bănățene conduse de Sigismund Losonczi și Ștefan Rozgony și turcii otomani, conduși de sultanul Mahomed I. În această campanie, domnitorul Țării Românești, precum și Sigismund Losonczi sunt uciși, iar drumul spre Banat și Transilvania este liber. În a doua decadă a lunii septembrie, se desfășoară devastarea Banatului, ofensiva turcă măturând în calea lor rezistența locală. Turcii ajung la Caransebeș, pe care-l părăsesc la finele lunii septembrie. De aici se îndreaptă spre Transilvania, înaintând spre Hațeg, prin Poarta de Fier a Transilvaniei. În 25 septembrie sunt devastate orașele Hunedoara și Deva, iar în ziua următoare este jefuit Orăștie. După această incursiune, otomanii încărcați cu pradă și robi, se retrag, pe același drum pe care au invadat Banatul și Transilvania.

În această campanie sultanală a anului 1420, cetatea Severinului este cucerită de turci, fapt ce facilitează tranzitul trupelor otomane în Banat.

1423 – În ianuarie-februarie are loc o invazie otomană în Țara Românească, condusă de begul Mehmed. Aceștia doresc să-l impună pe tronul Țării Românești pe Radu Praznaglava. Acestei invazii i se opun Dan al II-lea alături de Filippo Scolari, aflat în fruntea unor contingente bănățene. Bătălia hotărâtoare se desfășoară pe 26 februarie, într-un loc neidentificabil. Cei doi aliați zdrobesc armata otomană, lăsând pe câmpul de luptă 36.000 de morți (după anumite cronici contemporane săsești), sau peste 20.000 de morți (după anumite informații parvenite de la Veneția). Astfel, turcii sunt respinși și împinși la sudul Dunării.

În luna mai, comitele de Timiș, Filippo Scolari, întreprinde o campanie de întrajutorare a domnului muntean.

În lunile septembrie-octombrie, se desfășoară o altă expediție otomană în Țara Românească, cu scopul de a-l instala pe scaunul domnesc pe Radu Praznaglava. Împreună cu comitele bănățean, aflat în fruntea armatelor regale, Dan al II-lea respinge atacul otoman și întreprinde acțiuni antiotomane la sud de Dunăre, încununate de succes. Cu această ocazie cuceresc cetatea Silistra. Aceste acțiuni îi asigură, și-i consolidează, tronul lui Dan al II-lea pe timpul iernii.

1424 – În urma refugierii lui Dan al II-lea în Transilvania, survenite după înfrângerea acestuia de trupele fidele lui Radu Praznaglava, trupele regale conduse de Filippo Scolari se adună, în luna august, la Timișoara, iar în septembrie pleacă spre Muntenia. Traseul de incursiune în Muntenia este cel clasic, prin Banatul de Severin și apoi traversează Oltenia. Cei doi îi înving pe turci în centrul Munteniei, iar mai apoi își continuă campania antiotomană prin trecerea Dunării la sud, unde cuceresc Vidinul. Doreau reînființarea Țaratului de Vidin, cu intenția de a crea aici un avanpost antiotoman.

În urma distrugerilor suferite, cetățile din zona Porților de Fier, inclusiv cetatea Severinului, intră într-un proces de refacere, fiind totodată mărite și reîntărite.

1425 – În toamna acestui an, are loc o altă incursiune în Muntenia a trupelor conduse de comitele de Timiș, Filippo Scolari, din vest, ajutat de trupele transilvănene, din nord, conduse de voievodul Nicolae Csáki. Bănățenii au înaintat pe cunoscutul traseu: Banatul de Severin, Oltenia și apoi în Muntenia. Cei trei conducători, Scolari, Csáki și Dan al II-lea, izbutesc o serie de victorii în septembrie-octombrie, fapt ce-i determină să treacă Dunărea în sud, unde cuceresc cetatea și ținutul Vidinului, în octombrie. Țaratul bulgar de Vidin dacă ar fi fost reînființat, ar fi devenit un stat tampon, ce ar fi preluat o mare parte din atribuțiile militare ale zonei, în speță ale Banatului, fapt ce ar fi stabilizat și situația politică a Țării Românești. Dar, acest țarat, nu a putut fi reconstituit.

Spre finalul anului îl regăsim pe comitele de Timiș în fruntea contingentului de bănățeni în Serbia, unde luptă împotriva otomanilor. Sunt ultimele atacuri ale anului, autorii lor fiind beii dunăreni. Reîntors din campanie, Pippo Spano se odihnește câteva săptămâni în Banat, după care călătorește spre Ozora, unde rămâne toată iarna și primăvara anului 1426. Starea sa de sănătate se agravează, iar deplasările devin deosebit de grele, el fiind transportat în trăsură.

1426 – Ultimul an de viață al marelui comite de Timiș este marcat de două campanii antiotomane. În primăvara acestui an trupele domnitorului muntean, Dan al II-lea, sunt înfrânte de susținătorii lui Radu Praznaglava, ajutați de otomani. Domnitorul se refugiază în Banat, unde caută ajutorul lui Pippo Spano. Campania antiotomană din Țara Românească se desfășoară în două etape: iunie-iulie și apoi septembrie. Locul de desfășurare a ambelor intervenții a fost Țara Românească, Bulgaria și Serbia. În prima campanie, forțele armate de care dispunea comitele de Timiș se aproximează la 25.000 de oameni, din care 15.000 călăreți și 10.000 pedestrași. Plecat din centrul regatului, comitele parcurge traseul Buda – Szeged – Timișoara. În sudul Banatului, face joncțiunea cu trupele domnului muntean și pornesc spre Oltenia, prin Severin, împotriva uzurpatorului Radu Praznaglava și a trupelor otomane care-l susțin, acesta fiind învins.

La finele lunii august, se desfășoară în Banat, la Lipova, lucrările dietei regatului, unde nobilimea îi ceruse regelui să nu mai fie trimisă să lupte împotriva turcilor, întrucât sarcina aceasta revenea românilor, care se situaseră în prima linie, încă de la începuturile atacurilor otomane. Dorința nobilimii, indiferent de naționalitatea acesteia, de a-și păstra privilegiile și dezinteresul ei fățiș față de gravitatea primejdiei otomane, se manifestă, în condiții cel puțin asemănătoare, pe toată durata secolului al XV-lea și chiar la începutul celui următor. Perioadele de anarhie internă vor slăbi considerabil puterea regatului și-l vor duce la pieire.

Imediat după încheierea lucrărilor dietei, comitele bănățean pleacă într-o nouă campanie în sudul Dunării, în încercarea de a stabili, totuși, acel stat tampon, Țaratul de Vidin. În perioada septembrie-octombrie, Pippo Spano de Ozora întreprinde ultima sa campanie antiotomană la sudul Dunării. Împreună cu Dan al II-lea, cărora li se alătură și un corp de 800 cavaleri portughezi, conduși de don Pedro de Portugalia, fiul regelui Ioan I al Portugaliei, trec Dunărea în sud, spre Bulgaria, cu un efectiv ce se ridica la aproximativ 25.000 – 30.000 de oameni. Dunărea este trecută pe la Severin – Cladova, avansându-se spre Bulgaria. Luptele sunt îndârjite, întrucât cetatea Vidinului era reședința unor vestiți bei de achingii. Victoria finală aparține trupelor creștine, dar cu sacrificii enorme. Mor aproximativ 15.000 de ostași, inclusiv cei 800 de cavaleri cruciați ai lui don Pedro. Acesta din urmă se salvează și se refugiază apoi la curtea domnului muntean.

Tot acum, la întoarcerea în regat, e posibil să fi asediat și cetatea Golubac, deoarece garnizoana sârbă a cetății nu a dorit cedarea acesteia trupelor regale maghiare. Astfel, lupta antiotomană a comitelui de Timiș, începe și se sfârșește sub zidurile cetății sârbești de la Golubac.

Grav bolnav, comitele timișean se reîntoarce, din campania antiotomană, în octombrie. De la Timișoara se îndreaptă spre Oradea, iar de acolo revine în Banat. În 20 noiembrie se află la Șiria, de unde a emis ultimul său document, un act referitor la situația locuitorilor districtului românesc al Căpâlnei. Ajunge la reședința sa de la Lipova, unde la 27 decembrie 1426 își găsește sfârșitul. Este îngropat la Székesfehérvár, la funeraliile căruia a participat însuși regele Sigismund de Luxemburg. Pe piatra mormântului său, din capela de la Székesfehérvár, stă scris: „Sepluchrum egregii et magnifici Filippi di Scolaribus de Florencia, Comitis Themesiensis et Ozore, qui obiit A.D. MCCCCXXVI, die XXVII mensis decembris.”

În perioada următoare, până la numirea lui Iancu de Hunedoara în funcția de Ban de Severin (1439) și comite de Timiș (1441), Banatul are mult de suferit datorită incursiunilor turcilor, acesta fiind singurul în putință să relanseze lupta antiotomană începută de florentinul, Filippo Scolari. Anul 1438 s-a dovedit a fi unul foarte dificil și tumultuos în urma invaziei otomane în Transilvania.

Iancu de Hunedoara a fost numit, mai întâi, ban al Severinului, în 1439. Din acest moment începe ascensiunea sa pe scena politică a regatului maghiar, ocupând mai apoi funcțiile de comite de Timiș și voievod al Transilvaniei din 1441 până în 1456, iar din 1446 până în 1452 cea de guvernator al regatului ungar, iar după acest an, până la moarte, a deținut funcția de conducător general al trupelor regatului maghiar. Reprezentant al cruciadei târzii, cele mai importante bătălii ale lui Iancu de Hunedoara împotriva otomanilor s-au desfășurat în anii 1442, 1443, 1444, 1448 și 1456.

Cronicarul umanist Antonio Bonfini, realizează portretul lui Iancu de Hunedoara:

„Acesta s-a născut din tată român și mamă greacă; prin destoinicie și virtute a făcut cinste neamului său mai presus de așteptarea tuturor. Se spune că nici părinții lui nu erau neam obscur. Căci tatăl său – precum se zice – se bucura de vază foarte mare la neamul românilor, cari stăpânesc acum locurile geților și ale dacilor și cu drept cuvânt se cred a fi rămășițele colonilor romani, cum dovedește asemănarea limbii lor. De bună seamă, el și-a sporit autoritatea nu numai prin înțelepciune și printr-o îndelungată experiență, ci și prin bogățiile și succesele sale, fiind deprins în necontenite războaie, prin silințele sale militare nu și-a câștigat bogăție mai multă decât faimă. […] A fost un bărbat în care se putea recunoaște virtutea cea mare a Corvinilor, tot astfel și mărinimia, înțelepciunea și vitejia romană. Avea o înfățișare foarte plăcută și o respectabilă vigoare de ostaș, iar caracterul său blând și distins îi împrumuta imaginea demnității romane. Se distingea prin frumusețea ochilor și a nasului, purtările lui în orice privință erau foarte nobile și scutite de orice sălbăticie barbară. În privința religiei, a justiției, a dărniciei și a facerii de bine era foarte zelos. Nu-i lipsea nici iubirea cinstei, nici cultul prieteniei; într-atâta era de stăruitor spre a-și câștiga încrederea soldaților și simpatia celorlalți, încât toți îl iubeau deopotrivă. Prin blândețe, facere de bine și prin lipsa fățărniciei viclene așa a înlăturat dușmăniile și urile, încât prin destoiniciile sale și-a deschis drumul spre înălțimea unei demnități, pe care nici nu i-ar fi fost îngăduit a o spera.”

1442 – În acest an au loc două confruntări cu otomanii, în martie și august, desfășurate pe teritoriul Transilvaniei. Aceste incursiuni de represalii reprezintă rezultatul înfrângerii otomanilor la Belgrad, în anul 1441. În martie se desfășoară două lupte importante, una la Sîntimbru, lângă Alba Iulia, unde trupele transilvane sunt învinse, iar a doua, în dreptul Sibiului, unde moare chiar begul otoman; în luna august se desfășoară lupta de la Poarta de Fier a Transilvaniei, unde forțele conduse de comitele de Timiș, îi înving pe otomanii conduși de Șehabeddin, beglerbegul Rumeliei.

În primăvară, o armată turcească de aproximativ 80.000 de ostași, condusă de Mezid, bei de Vidin, a pătruns în Transilvania pe la Turnu Roșu cu scopul de a o prăda. Iancu de Hunedoara se afla la Dunăre și a fost chemat să se opună turcilor. O parte a armatei otomane a rămas să asedieze Sibiul, oraș bine întărit, iar cea mai mare parte a turcilor a pornit spre valea Mureșului, în direcția Alba Iulia. În fața localității, pe malul drept al Mureșului, turcii și-au ridicat tabăra, în zona localității Sîntimbru. În ziua de 18 martie, flancul drept al oastei lui Iancu Huniade îi atacă pe turci, care reușesc să contraatace puternic și să disperseze forțele comitelui de Timiș. Dar, acesta reușește să-și reorganizeze oastea de 15.000 de ostași și să plece pe urmele lui Mezid beg, spre Sibiu. Begul otoman prădase prin împrejurimile Albei Iulia, mai apoi îndreptându-se spre Sibiu, care se afla sub asediu.

La vestea apropierii lui Iancu de Hunedoara, care-l urmărea pe Mezid, acesta s-a gândit să iasă în întâmpinarea adversarului său. Nu departe de Turnișor, în apropierea unei pădurici, Huniade s-a oprit adoptând dispozitivul de luptă. În păduricea care se afla în dreptul flancului său stâng, comitele de Timiș și-a așezat rezerva, formată din trupele de elită comandate de el însuși. Mezid beg a lăsat un număr redus de asediatori la Sibiu, iar grosul oastei sale a plecat în întâmpinarea lui Iancu de Hunedoara. Conducătorul otoman dorea, fie să-l captureze, fie să-l ucidă pe marele căpitan, pentru a-și asigura mai ușor victoria. Astfel, comandantul otoman a organizat un detașament special, format din cei mai buni soldați ai săi, cu misiunea de a ataca acolo undeva va fi semnalat comandantul armatei transilvănene. În contrabalanță, Iancu a fost informat de spionii săi despre planul otomanilor, în consecință constituind și el un detașament de 5.000 de călăreți grei, în fruntea cărora se afla omul său de încredere, Simion Kamonyai. Acesta era îmbrăcat în armura lui Huniade și călare pe un cal asemănător cu al său, totul pentru a-i induce pe turci în eroare și a-i salva viața comandantului. În ziua de 22 martie, trupele lui Huniade sunt atacate puternic de otomani chiar în flancul unde se afla detașamentul de diversiune a lui Simion Kamonyai. În luptă, acesta a fost ucis, producând mare bucurie în rândul turcilor, care au crezut că cel care a murit fusese Huniade. Dar, tocmai în momentul în care otomanii se credeau victorioși, Iancu de Hunedoara îi i-a prin surprindere pe turci, și apare în fruntea trupelor de rezervă. Puternicul contraatac dezlănțuit împotriva flancului aripii drepte otomane, a avut un efect deosebit asupra forțelor principale turcești, care încep o retragere haotică înspre Sibiu. În acest timp apărătorii Sibiului reușesc să respingă asediul și să plece în ajutorul trupelor lui Iancu. Trupele otomane fiind lovite puternic din față, din spate cât și din laterale, suferă pierderi grele. 20.000 de ostași, printre care se află Mezid beg și fiul său, sunt lăsați morți pe câmpul de luptă. Pierderile trupelor conduse de comitele de Timiș au fost de 3.000 ostași. Restul trupelor otomane, care au scăpat din lupta de lângă Sibiu, au fugit spre defileul Oltului, fiind urmărite de cavaleria ușoară a lui Huniade.

În luna august are loc a doua incursiune otomană pe teritoriu românesc, din dorința sultanului de a răzbuna înfrângerea suferită în martie. De această dată, în fruntea oastei, tot de 80.000 de ostași, se află beglerbegul Rumeliei, Șehabeddin. Acesta intră în Transilvania, nu prin valea Oltului, păzită de trupele lui Iancu de Hunedoara, ci prin Banatul de Severin. Înaintează spre Hațeg, trecând prin Orșova și Caransebeș. De la Caransebeș sunt trimise detașamente de pradă spre Lugoj, Timișoara și Poarta de Fier a Transilvaniei. Huniade, în fruntea unei oști de 15.000 de oameni, îi urmărește pe turcii ce se îndreptau spre Poarta de Fier și aici sunt lăsați să intre în defileul îngust. A lăsat trupele otomane să avanseze în defileu, până la un loc ce i s-a părut mai potrivit pentru a le bara calea, apoi a coborât în vale. Șehabeddin a fost surprins de apariția oastei lui Huniade și și-a ridicat tabăra la est de Ohaba Bistra.

Dispozitivul, la care s-a oprit comitele de Timiș, avea în centru grosul cavaleriei cuirasată, dispusă în formă de pană (cuneus); la aripi se afla restul cavaleriei grele și cavaleria ușoară. În linia a doua, la centru, se afla infanteria grea, iar în rezervă arcașii și lăncierii. La flancuri și puțin în spate, Huniade a așezat carele de luptă, în care se aflau trupe de infanterie dotate cu bombarde și arbalete.

De partea opusă, dispozitivul otomanilor avea în centru cavaleria grea, dispusă pe mai multe rânduri, având intercalate trupe de ieniceri, iar la ambele aripi se găsea cavaleria ușoară (spahii).

Cavaleria grea a lui Huniade a pornit atacul, care este respins de cavaleria grea otomană, sprijinită de ieniceri. Șehabeddin a dat ordin ienicerilor să separe cavaleria catafractă de cavaleria ușoară de la aripi, iar spahiilor să atace furtunos. Cavaleria ușoară creștină a fost împinsă înapoi, iar în această situație, Iancu de Hunedoara și-a retras centrul pe vale, mai spre est, unde valea se îngusta foarte mult, în timp ce infanteria ușoară, sprijinită de care, a lăsat-o înapoi, pe pante. Turcii înaintând și mai mult în defileul îngust, nu au mai putut să-și desfășoare trupele, astfel încât cavaleria grea a lui Iancu a atacat centrul trupelor otomane, iar infanteria ușoară a atacat pe flancuri. Aproximativ jumătate din trupele beglerbegului de Rumelia au rămas pe câmpul de luptă, restul au trecut Dunărea, într-o dezordine totală, astfel că victoria comitelui de Timiș a fost deplină. În retragerea lor, otomanii au fost urmăriți de Huniade cu cavaleria sa, de-a lungul râului Cerna până la Dunăre. Comitele de Timiș a luat un număr de 5.000 de prizonieri, iar mai multe drapele au căzut în mâinile sale.

Aceste victorii, din anul 1442, marchează sfârșitul luptei defensive și începutul campaniilor ofensive împotriva Semilunii ale lui Iancu de Hunedoara.

1443 – Campanie cunoscută sub numele de „Campania cea lungă” s-a desfășurat între septembrie 1443 și ianuarie 1444, pe teritoriile Serbiei și Bulgariei. Iancu de Hunedoara reușește să strângă o oaste de aproximativ 35.000 de ostași formați din forțe ungare, cavaleri poloni, mercenari cehi, un detașament de voluntari (cruciați), oastea din Transilvania alături de care luptă și contingente bănățene, forțe sârbe trimise de despotul Gheorghe Brancović cât și un corp de oaste din Țara Românească condus de Basarab al II-lea. Grupării de forțe ungaro-polone, formate din 25.000 de călăreți și arcași, i s-au adăugat pe drum 8.000 de călăreți pedestrași sârbi și un contingent din Bosnia. Joncțiunea sârbilor și bosniacilor cu oastea lui Iancu se realizează la Cuvin, pe malul de sud al Dunării, unde i se alătură și voluntari bulgari și albanezi. Armata creștină dispunea și de 600 care de luptă.

Dint-un document emis la 9 februarie 1443 la Cenad, aflăm că vicecomitele Aradului, Nicolae Székely, le acordă iobagilor lui Mihai de Dolaț, familiar al lui Iancu de Hunedoara, aflați în comitatul Arad, îngăduința de a se deplasa liber spre oastea regală.

Intrarea pe teritoriul inamic are loc pe la finele lunii septembrie sau începutul lui octombrie. Iancu de Hunedoara trece Dunărea în fruntea trupelor sale în zona cetății Smederevo, unde îl învinge pe Ishak bei, împingându-l pe malul opus al Moravei. Traseul trupelor creștine era prin Kruševac, la Niš și apoi prin Pirot la Sofia. Cruciații au executat marșul precedați de o puternică avangardă, formată din 12.000 de călăreți, conduși de Huniade însuși, iar în urmă, la o zi de marș, veneau forțele principale, comandate de regele Vladislav. Oastea cruciată avea un efectiv total de 35.000 de oameni. Armata regală s-a îndreptat spre Kruševac, care a fost cucerit și distrus. La Pirot, spre sud-est de Niš, se afla beglerbegul Rumeliei, Kasim Pașa și comandantul achingiilor, Turakhan bei. La 3 noiembrie, Iancu a trecut Morava cu avangarda și a cucerit orașul Niš, bătălie în care s-au distins românii din Banat și Hunedoara. Aici a aflat informații despre direcțiile de contraatac inamice. Aceștia se apropiau din trei direcții, iar Huniade a aplicat manevra pe direcții interioare, apoi, pe rând, comitele de Timiș i-a înfrânt pe Ishak bei, pe Kasim pașa și Turachan beg. Pe 8 noiembrie, Iancu de Hunedoara se unește cu forțele principale cruciate, care ajunseseră la Niš. Creștinii se îndreaptă spre Sofia, oraș pe care sultanul Murad al II-lea îl dorea bine protejat. Au fost trimiși aici Kasim pașa și Șehabeddin pașa, care au dispus ca orașul și împrejurimile să fie incendiate, pentru a lipsi în felul acesta pe cruciați de provizii, în această etapă a marșului lor. Cruciații au intrat în Sofia și apoi și-au continuat marșul spre Tracia, iar în ziua de 24 decembrie a avut loc lupta de la Zlatica. Creștinii învingători s-au retras în tabăra de care (Wagenburg), apărată cu archebuze și bombarde. Datorită frigului, a lipsei de provizii și, preocupării de a nu li se tăia linia de comunicații cu Ungaria, aceștia se retrag prin Sofia, în satul German. Văzând că oastea cruciată se retrage, otomanii au trecut la urmărire, astfel între cele două tabere desfășurându-se mai multe ciocniri. La 5 ianuarie, are loc o confruntare între cruciații, aflați în retragere și otomanii care-i urmăreau, sub conducerea lui Kasim pașa. Aceștia atacă ariergarda cruciată, în ajutorul căreia sosește Iancu de Hunedoara, luându-i astfel prin surprindere pe turci. Acesta, după ce și-a adăpostit lăncierii poloni în tufișurile de pe panta muntelui, a simulat retragerea. Înșelată de această stratagemă, cavaleria otomană a trecut imediat la urmărire, dar în vale, ea s-a văzut oprită de cavaleria grea cruciată, care o fixa pe front, în timp ce din flanc o atacau lăncierii poloni, ieșiți, prin surprindere din tufișuri.

La începutul lui februarie, trupele cruciate intră în Buda, încărcați de prăzi și cu 4.000 de prizonieri otomani. Din nefericire, chiar dacă campania a fost un succes total, aceasta nu a avut rezultatul scontat, și anume eliberarea Bulgariei de sub ocupație otomană, precum și nimicirea forțelor principale otomane.

1444 – În acest an, se desfășoară „bătălia popoarelor” de la Varna. Dar, până a se ajunge la această confruntare, trebuie menționat faptul că pe 12 iunie 1444, s-a semnat un acord de pace între Vladislav, regele Ungariei și Murad al II-lea, sultanul otoman. Pacea a fost ratificată de regele ungar prin 29-30 iulie 1444. Aceasta a fost încheiată pe o perioadă de 10 ani și prevedea: cedarea și trecerea Serbiei, Bosniei și Munteniei sub stăpânirea regatului ungar, predarea tuturor cetăților ungare cucerite de turci, eliberarea tuturor prizonierilor unguri, cum și a celor 2 fii ai lui Brancović; sultanul se mai obligă a plăti imediat 100.000 taleri de aur, drept despăgubire de război. Pacea a fost consfințită, atât de rege cât și de magnați, prin semnăturile lor și prin jurământ pe sfânta evanghelie în fața altarului. La rândul său, sultanul, după ce a semnat acordul de pace, a jurat pe Coran că va respecta pacea încheiată.

Dar, regele Vladislav duce o politică duplicitară, lăsându-se influențat de cardinalul Cesarini, care afirma că pacea e inoportună și că ar trebui să anuleze tratatul și să atace imperiul otoman. Oscilările și ezitările regelui ungar au durat șase luni, timp în care sultanul a înfrânt rebeliunea emirului din Caramania și a avut timp pentru a se pregăti pentru a înfrunta armata regală maghiară și a aliaților săi.

Astfel, comitele de Timiș care este numit comandantul trupelor regale, reușește să adune o oaste de 20.000 ostași cu care trece Dunărea, în data de 20 septembrie, pe la Orșova. Aceasta cuprindea soldați din Ungaria, din banderiile regale și episcopale; erau mulți români în trupele transilvănene de sub conducerea personală a lui Huniade; mai erau și trupe mixte croato-bosniace aflate sub comanda lui Franko de Talovac. În spatele oastei se afla un lung șir de care husite, în număr de 2.000, din care 800 erau de transport.

Oastea expediționară era constituită aproape exclusiv din cavalerie: cavaleria grea, aparținând banderiilor regale, și cavaleria ușoară, din compunerea trupelor lui Iancu de Hunedoara și a banderiilor prelaților și nobililor. Trupele de cavalerie polone erau cuirasate, pe când cele românești erau alcătuite mai mult din cavalerie ușoară. Gradul de înarmare a cruciaților era foarte inegal. Ostașii mercenari dispuneau de arme grele, dar cei voluntari nu aveau arme prea bune. Este pomenită și pedestrimea, care a avut un anumit rol în luptele date la carele de luptă. Artileria era în număr redus și consta, în cea mai mare parte, din artilerie ușoară.

Armata creștină cucerește cetatea Kladovei, apoi Vidinul. Nicopole nu a putut fi cucerit. Însă, pe 16 octombrie, un contingent de 4.000 de călăreți din Țara Românească, condus de fiul lui Vlad Dracul, se alătură trupelor lui Iancu de Hunedoara. Trupele cruciate au pornit spre mare, în drumul lor cucerind Șiștov, Razgrad, Novipazar, Šumen, Provadia – cucerită pe 6 noiembrie, puternica fortăreață Petrič și fortăreața Mihalič, îndreptându-se apoi spre Varna. În înaintarea lor, oastea cruciată a mai distrus și douăzeci și opt de vase turcești, care trebuiau să intre pe Dunăre și să stânjenească înaintarea armatei maghiare. În 9 noiembrie, cruciații și-au stabilit tabăra pe malul lacului Devna, la vest de Varna. În partea opusă, în aceeași seară de 9 noiembrie 1444, și-au stabilit tabăra și otomanii, conduși de sultanul Murad al II-lea, aceștia fiind în număr de 4 sau de 5 ori mai mulți decât oastea creștină, adică între 80.000 și 100.000 de ostași.

În 10 noiembrie, cruciații au ținut un consiliu de război, unde au fost prezentate două planuri de luptă. Primul plan, prezentat de cardinalul Iulian Cesarini, sugera ca oastea creștină să se adăpostească în întăritura de care de luptă și să ducă o luptă defensivă până la sosirea galerelor apusene, care să debarce ostașii cruciați în spatele linilor otomane. Trebuiau să sosească galere papale, venețiene și 2 galere burgunde la Dardanele și 6 galere la Bosfor. Cel de al doilea plan, prezentat de comitele de Timiș, prevedea angajarea oastei creștine în luptă directă cu otomanii; să atace puternic pentru a nu permite turcilor să-și desfășoare forțele. Cruciații au adoptat planul comitelui de Timiș. Comandantul suprem pentru desfășurarea luptei fiind regele Vladislav.

În zorii zilei de 10 noiembrie, ambele armate s-au așezat în poziție de luptă.

Oastea lui Huniade nu și-a așezat carele de luptă pe trei rânduri, așa cum se obișnuia, aceasta pentru a sili pe toți ostașii să ia parte la luptă și să nu fugă să se refugieze în spatele carelor de luptă. Cruciații au adoptat un dispozitiv în formă de semicerc (cuneus), cu convexitatea spre inamic; adică un dispozitiv ofensiv, cu trupele dispuse pe trei linii. La aripa stângă, care era sprijinită de obstacolele naturale, constituite de apele și mlaștinile lacului Devna, aripă comandată de Mihai Szilágyi, comitele de Timiș a dispus cele 5 banderii aduse din Transilvania. În centru, unde se afla comandantul suprem – regele, alături de care se afla și comitele de Timiș, a fost așezată garda personală a regelui, ce era compusă din nobili maghiari și poloni și din mercenarii regali. La aripa dreaptă, au fost amplasate 5 banderii, în frunte cu episcopul de Bosnia – Rafael Herczeg, cu episcopul de Egger – Simon Rozgonyi, cât și cu banul croat Franko Talovac. La extrema dreaptă, sprijiniți de o pantă abruptă, se aflau cruciații cardinalului Cesarini, în spatele cărora se afla banderiul episcopului de Oradea – Ioan de Dominis, tras puțin mai înapoi la extremitatea aripii drepte pentru a servi de rezervă parțială. Tot la aripa dreaptă, în rezervă se aflau polonii, comandați de Jan de Tarnów și de Leszko Bobricz. În spatele centrului, în linia a doua, au fost așezați ostașii din Țara Românească, 4.000 de soldați de cavalerie ușoară, drept rezervă generală. Din misiunea încredințată acestui corp de oaste rezultă importanța pe care o acorda Iancu de Hunedoara, vitejiei și capacității manevriere a cavaleriei muntene. În a treia linie erau așezate carele de luptă, constituite apoi într-o tabără de care – Wagenburg, unde se aflau pedestrașii dotați cu buzdugane, arcuri și cu sulițe. La flancurile Wagenburgului erau așezate tunuri de calibru mic. O greșeală tactică, la așezarea dispozitivului de luptă, a fost neocuparea cu trupe a înălțimii din dreptul aripii drepte – platoul Franga, fapt ce le va crea mari dificultăți pe timpul desfășurării luptei.

De partea cealaltă, otomanii au adoptat următorul dispozitiv: la aripa dreaptă, în prima linie, sub comanda lui Daud pașa, locțiitorul beglerbegului de Rumelia, au așezat, după cum aveau obiceiul când luptau în Europa, cavaleria europeană. Alături de ea au dispus cavaleria asiatică a lui Karadja – beglerbegul de Anatolia. La aripa stângă, au fost amplasate trupele neregulate de achingii (cavalerie) și azapi (pedestrași). În linia a doua, la centru, erau așezați ienicerii, formând un careu ce-l apăra pe sultanul Murad al II-lea, iar în linia a treia, tot la centru erau spahii (cavaleria ușoară). Ienicerii plantaseră în fața careului lor, pentru a-l face inaccesibil, drugi de fier. Aripa stângă otomană, în afara faptului că ocupa platoul Franga, dominând astfel aripa dreaptă a cruciaților, beneficia și de unele acoperiri naturale, formate din vii, tufișuri și dintr-o pădurice.

În ansamblu, forțele celor doi adversari se aflau în raport de ¼ în favoarea otomanilor.

Otomanii au atacat mai întâi prin flancul lor stâng, în dimineața zilei de 10 noiembrie. Trupele de azapi au lovit aripa dreaptă a armatei cruciate. La prânz, achingii au atacat banderiile banului croat și pe cele ale episcopului de Egger, care, însă, contraatacând cu cavaleria grea i-au forțat pe turci să se retragă. Acum intră în luptă și comandantul trupelor de Anatolia, Karadja beg, care a reușit să respingă aripa dreaptă a armatei cruciate, forțând-o să se retragă spre tabăra de care. Iancu de Hunedoara a contraatacat cu banderiul episcopului de Bosnia – Rafael Herczeg, cu o parte din trupele regale și cu românii aflați în rezerva generală. Puternic lovit din flanc, grupul lui Karadja beg a fugit, fiind urmărit de Huniade. Trupele comitelui de Timiș au zdrobit forțele otomane pe ambele flancuri. La aripa dreaptă a frontului, victoria a fost completă, prin uciderea lui Karadja beg. Iancu Huniade a intervenit în ajutorul aripii sale stângi, care se afla într-o situație grea. Intervenind și lovind, cu mercenarii regali și cu alte trupe, din flancul stâng aripa dreaptă otomană, condusă de Daud pașa, l-a pus pe fugă, acesta refugiindu-se în centrul liniei a doua a dispozitivului otoman. Situația critică în care se afla oastea otomană, a reprezentat momentul în care regele maghiar, Vladislav Jagello, a înaintat spre centrul trupelor otomane. Ienicerii s-au retras, înconjurându-l pe regele care se afla în mijlocul lor. Rezultatul a fost fatal pentru regele maghiar, care și-a găsit sfârșitul pe câmpul de la Varna. Capul acestuia a fost tăiat de ienicerul Kodzsa Chizr, care l-a prezentat sultanului. Acesta a înfipt capul regelui într-un par și a dat ordin să fie purtat printre turci pentru a-i îmbărbăta în luptă. Acesta a fost momentul hotărâtor al bătăliei, iar vestea morții regelui maghiar a produs mare panică în rândul cruciaților. Trupele creștine, dezorientate de moartea regelui, au început retragerea haotică la nord de Dunăre. O parte dintre cruciați nu au reușit să treacă Dunărea și s-au retras în tabăra carelor de luptă. Aici, au murit cardinalul Cesarini și Ștefan Báthory, răniți fiind Franko Talovac și episcopul de Egger – Simon Rozgonyi.

Dintre bănățenii participanți la campanie, s-au remarcat Dees și Ladislau fiii lui Dees de Temeșel, Nicolae de Bizere și cneazul Petru de Beregsău, care a fost grav rănit de ieniceri.

Pierderile cruciaților (morți și prizonieri) sunt apreciate la 10.000-12.000 de oameni, în timp ce pierderile otomanilor se estimează a fi 3.000 de oameni.

Acesta a fost sfârșitul tragic al expediției din 1444, provenită din încălcarea jurământului și slab pregătită, atât din punct de vedere politic cât și din punct de vedere militar.

1445 – În acest an, comitele de Timiș întreprinde două campanii antiotomane, una la finele primăverii, iar a doua în septembrie.

La sfârșitul primăverii acestui an, se desfășoară expediția peste râul Sava, din dreptul localității Sarno, aflată în apropierea Belgradului. Comitele de Timiș, în fruntea unei mici armate, trece râul Sava în timpul nopții, printr-un loc pe unde turcii nici nu se așteptau, și pornește un atac de noapte asupra taberei otomane. Înconjoară tabăra, iar în aproximativ două ore reușește să-i alunge pe adversari. Aceștia părăsesc valea Savei, retrăgându-se în interiorul Serbiei.

În toamna acestui an, comitele de Timiș inițiază o altă campanie antiotomană, pe Dunăre. La această expediție participă activ și trupe bănățene care se remarcă în lupte. Iancu de Hunedoara s-a bazat pe ajutorul comandantului flotei Burgunde, Walerand de Wavrin, care îi propune comitelui de Timiș să pătrundă cu flota sa pe gurile Dunării și să opereze concomitent cu armata maghiară. Huniade este de acord și mai cere ajutor principilor apuseni și domnului Țării Românești, Vlad Dracul. Dintre toți singurul care se prezintă la începutul lunii august 1445 la Isaceea, în fruntea a 6.000 de oameni, a fost domnul muntean Vlad Dracul. Acesta îl aduce cu el și pe pretendentul la tronul turcesc, Szandzsi, nepotul sultanului Murad I, mort la Kossovopolje în 1389. La Isaceea sosește Wavrin cu două galere burgunde, căruia i se alătură la mijlocul lunii august, Francesco Condulmer, care vine în fruntea a altor trei galere burgunde și trei galere papale. Comitele de Timiș se putea baza pe 8 galere apusene și pe 40-50 de bărci aduse de domnul muntean.

În înaintarea lui pe Dunăre, Vlad Dracul se îndreaptă spre Nicopole, ținând legătura cu flota italiană și burgundă. Domnul muntean și Walerand de Wavrin intenționează să atace cetatea Silistra, dar află că acolo este o numeroasă garnizoană otomană, continuă drumul spre vest, ocupând cetățile Turtucaia și Giurgiu. Pe 12 septembrie, trupele muntene și flota lui Wavrin, ajung la zidurile cetății Nicopole. Aici sosește pe 15 septembrie și comitele de Timiș, Iancu de Hunedoara, cu o armată de 10.000 de oameni. În cadrul consiliului de război, se decide ridicarea asediului cetății Turnu Măgurele (micul Nicopole), iar armata unită maghiaro – munteană să înainteze pe Dunăre, în sus, până la gura Jiului și să treacă Dunărea la Rahova. Observând manevra, turcii din Nicopole încep și ei, dar pe malul bulgăresc, marșul în aceeași direcție precum creștinii, supraveghind zi și noapte mișcările galerelor și ale armatei lui Iancu. Ajung la gurile Jiului pe 28 septembrie, unde pe malul bulgăresc se înalță ruinele cetățuii Rahova. Flota efectuează o debarcare, iar burgunzii se întăresc cu arcași și mașini de război, în interiorul ruinelor cetățuii. De aici, ei resping atacurile otomane, oferind ocazia oastei comitelui de Timiș să treacă Dunărea. Turcii opun o slabă rezistență, după care se retrag în interiorul Bulgariei, distrugând totul în calea lor. Oastea lui Iancu îi urmărește un timp, după care se întoarce, și pe neașteptate trece Dunărea înapoi pe tărâm românesc. Acesta și-a justificat retragerea spunând că nu a dorit să se avânte mai adânc pe teritoriul bulgar pentru a nu suferi o înfrângere, mai ales că proviziile erau puține și nu ajungeau decât pentru aproximativ două zile.

La începutul lunii octombrie, o dată cu venirea frigului, se încheie și această campanie. Flota a plecat spre mare pentru a se îndrepta apoi spre Italia, iar conducătorii au plecat fiecare în țara sa. Cel mai important rezultat al acestei campanii, a fost consolidarea legăturilor de alianță și colaborare militară, dintre comitele de Timiș, Iancu de Hunedoara, și Țara Românească, fapt ce a dus și la recucerirea Giurgiului. Această campanie, l-a determinat pe Iancu să ceară ajutorul apusului, pentru o nouă campanie antiotomană, ce se va realiza în 1448.

1448 – În acest an, Iancu de Hunedoara, întreprinde o altă campanie la sud de Dunăre, pentru a distruge principalele forțe otomane din Balcani și de a elibera Macedonia, astfel, indirect și Albania, condusă de Skanderbeg. Comitele de Timiș îmbrățișează ideea respingerii turcilor din Europa, pe etape. Primul pas, trebuia să fie cucerirea Macedoniei și a portului Salonic. Prin cucerirea Macedoniei, Albania era pusă la adăpost de noi atacuri otomane. Odată cucerit Salonicul, acesta devenea o bază pentru flotele venețiană și aragoneză, în vederea blocării strâmtorilor, precum și un punct de plecare, pe uscat, pentru lovitura hotărâtoare în direcția Adrianopolului.

Neprimind ajutor semnificativ din partea apusului, comitele de Timiș recurge la resursele proprii și caută să atragă la luptă țările vecine: Serbia, Bosnia, Albania și țările române. Despotul Serbiei, Gheorghe Brancović refuză oferta lui Iancu de Hunedoara, datorită faptului că avea încheiată o alianță cu otomanii, încă din 1444. Ajutor a venit din partea albanezilor lui George Castriota Skanderbeg.

Huniade reușește să strângă 22.000-24.000 de oșteni, în mare parte mercenari. Ostașii săi, sunt recrutați în special din Transilvania și Banat. Nucleul armatei este format din banderiile regale, compuse din mercenari, plătiți din veniturile regale, pe care Iancu – în calitate de guvernator al Ungariei, primise dreptul pentru a le folosi în lupta antiotomană. Aceste unități sunt formate, mai ales, din cavaleria grea. Aici sunt integrați și cei 1.000 de ostași poloni, trimiși drept ajutor de regele Cazimir al IV-lea Jagello.

Banderiile nobililor constau în majoritate din călăreți ușor echipați. Comitele de Timiș acordă, de această dată, o însemnătate sporită infanteriei și transportării ei cu ajutorul carelor de tip husit. În această bătălie încearcă să aplice modelul husit de luptă. În oastea sa se mai află aproximativ 4.000 de infanteriști, mercenari, din diferite națiuni, în special germani și cehi. Armata comitelui de Timiș este dotată cu tradiționalele arme albe: arcuri cu săgeți, săbii, lăncii; dar pe lângă acestea mai dispune și de un important număr de arme de foc, produse mai ales în Slovacia. Ia cu el mai multe tunuri pe 2 sau 4 roți, care sunt tractate de carele de luptă husite, în număr de 2.000. Are la dispoziție 300 de tunuri, din care 240 mici și 60 mari.

Pregătirile de război sunt realizate în condiții destul de dificile, mai ales că marii nobili nu i-au oferit decât un sprijin limitat, sperând că o înfrângere a lui Iancu de Hunedoara îi va slăbi prestigiul, astfel încât să fie răsturnat de la putere.

Concentrarea armatei regale se realizează la Timișoara, de aici plecând spre Serbia, unde, pe 3 septembrie, se află la Kuvin. Pe 28 septembrie, trece Dunărea și face joncțiunea cu cei 8.000 de ostași, conduși de Dan al II-lea, la Aleksinac. Corpul expediționar se deplasează pe valea Moravei, până la Niš, de unde apoi se îndreaptă spre câmpul de la Kossovopolje, pentru a se uni cu forțele conduse de Skanderbeg. Aici este locul unde urmează ca Iancu de Hunedoara să se confrunte cu oastea otomană, condusă de însuși sultanul Murad al II-lea, ce însuma 50.000 de soldați, la care se adaugă și un număr impresionant de trupe auxiliare.

În dimineața zilei de 17 octombrie, ambele armate se află față în față, gata de luptă. Sultanul ocupă dispozitivul de luptă pe înălțimile malului stâng al râului Sitnița. În același timp, comitele de Timiș își poziționează armata în dispozitiv de luptă, tot pe malul stâng al râului, în timp ce tabăra o amplasează pe malul drept.

Pentru această luptă, Iancu Huniade adoptă următorul dispozitiv de luptă: în centru așează, în poziție avansată, o parte din tunurile grele și cavaleria cuirasată din Croația, Slavonia, Transilvania, sub comanda lui Ioan Székely; mai în spate se găsește rezerva, condusă de banul croat Franko de Talovac. Tot la centru, se află și comitele de Timiș, care are în subordinea sa banderiile regale și alte unități de mercenari, precum și trupe din Transilvania. La aripa dreaptă se află banderiile magnaților, conduse de nobilul Benedict Losonczi, având în prima linie cavaleria ușoară, iar în a doua, cavaleria grea. La aripa stângă se găsesc oștenii din Țara Românească și Moldova, precum și cuirasați maghiari, această aripă fiind comandată de nobilul Ștefan Bánffy. Mai în spate, pe malul drept al Sitniței, se află așezate carele de luptă, dispuse în chip de Wagenburg. Aici este amplasată infanteria mercenară, formată mai ales din cehi și germani, tabăra de care având rol de adăpost pentru cavalerie, în cazul în care ar fi fost respinsă.

De partea opusă, otomanii adoptă următorul dispozitiv: la centru și puțin mai retras, se află corpul ienicerilor, în mijlocul căreia se află sultanul însuși, precum și artileria. Centrul frontului otoman este apărat de o triplă linie de întărituri, realizată din șanțuri și scuturi mari, înfipte în pământ. În spatele fortificațiilor de campanie se află ienicerii, iar în spatele acestora se găsește artileria, după care urmează tabăra – cu un mare efectiv de infanterie și cavalerie – precum și elementele auxiliare. La aripa dreaptă, contrar obiceiului lor de pe vremea când luptau în Europa, otomanii așează cavaleria asiatică, ce se află sub comanda lui Skuras pașa, iar la aripa stângă se găsesc spahii europeni, conduși de Karadja pașa. La extremitatea celor două aripi, se află grupată cavaleria ușoară neregulată, a achingiilor, în timp ce azapii, înarmați cu arcuri și lănci, sunt dispuși în grupuri mici în fața frontului.

În ziua de 18 octombrie, otomanii încep lupta atacând cu aripa lor stângă, aripa dreaptă creștină. În urma atacurilor otomane, cavaleria ușoară maghiară se retrage, făcând loc cavaleriei catafracte, ce se află în linia a doua. Șarjele acestei cavalerii provoacă mari pierderi turcilor, care contracarează prin ienicerii și artileriștii aflați în centrul dispozitivul turcesc. Cavaleria grea maghiară se retrage, aceasta fiind acoperită de artileria creștină. Tot acum, spahii sunt atacați de rezervele creștine conduse de comitele de Timiș. Centrul dispozitivului maghiar fiind slăbit, sultanul Murad al II-lea ordonă ca azapii de la aripa stângă, să atace centrul dispozitivului maghiar. La finalul primei zile de luptă, aceasta rămâne indecisă, astfel că în seara zilei de 18 spre 19, Iancu de Hunedoara întreprinde un atac nocturn. Atacul este executat de ostași cu arme de foc portative, de arcași pedeștri și de o parte a cavaleriei ușoare. Atacul îi i-a prin surprindere pe turci, dar aceștia reușesc să se regrupeze și să respingă astfel atacul creștin, care nu are succesul scontat.

În ziua de 19 octombrie, se reiau ostilitățile. Comitele de Timiș dorește să învăluie cele două aripi otomane, grosul cavaleriei urmând să cadă în spatele ienicerilor, în timp ce el, cu tunurile, cu infanteria și cu cele câteva trupe de cavalerie rămase să-l fixeze puternic de front pe inamic. Iancu atacă pe flancuri, reușind să împingă înapoi trupele otomane. După lupte intense, cavaleria cuirasată creștină, fiind încercuită, este nimicită. Prăbușirea aripii stângi a armatei comitelui de Timiș și catastrofa de la centru, decid soarta bătăliei. Bătălia se termină noaptea târziu, când doar o mică parte din infanteria și cavaleria lui Iancu a putut să se refugieze în tabăra de care. Reușesc totuși să se refugieze și de aici, iar trupele de ieniceri trec de trupele de mercenari, care apără tabăra de care, plecând în urmărirea trupelor creștine ce se retrăgeau. Aceștia se retrag spre regatul maghiar prin Serbia, Albania, Bosnia sau Raguza. În 24 octombrie, Iancu de Hunedoara este luat prizonier de despotul sârb Gheorghe Brancović, fiind eliberat în decembrie contra unei răscumpărări de 100.000 florini.

În această luptă creștinii pierd 17.000 de ostași, iar turcii între 34.000 și 35.000 de ostași. Aici mor banul Croației, Franko de Talovac, Francisc de Talovac, Emeric Marczali, voievodul transilvan Emeric Bebek, fratele său Ladislau Bebek – comite de Gömör, comitele de Sătmar Gheorghe Csáki, nobilul Benedict Losonczi, Ioan Székely și mulți alții. Mihail Szilágyi cade prizonier.

Chiar dacă suferă o grea înfrângere, Iancu va continua să reprezinte o permanentă amenințare la adresa stăpânirii otomane în zonă.

1456 – Ultima mare bătălie susținută de comitele de Timiș, s-a desfășurat în iulie la Belgrad. Prin apărarea acestui ultim bastion al creștinătății, s-a asigurat protecția regatului maghiar și a creștinătății, pentru încă o sută de ani. Socotită „cheia” independenței regatului, Belgradul reprezenta prima stavilă serioasă în calea avansării otomane spre inima Europei.

Pentru bătălia de la Belgrad, Mahomed al II-lea – cuceritorul Constantinopolului – a făcut intense pregătiri. A ordonat să se construiască 200 de nave, care s-au concentrat la Vidin, iar la Kruševac a creat o topitorie de tunuri, unde artificierii străini trebuiau să fabrice mortiere și tunuri. Sultanul mai dispunea de un parc enorm de artilerie de asediu: 28 tunuri mari, 7 mortiere și numeroase tunuri mici – în total 300 guri de foc.

De partea cealaltă, comitele de Timiș a opus armatei otomane, în primul rând armata alcătuită din elemente din popor, completată cu cete de mercenari și de cruciați. În tabăra de la Szeged, s-au concentrat aproximativ 20.000 de soldați – mercenari, banderiile câtorva nobili mici sau nobili care aveau moșii în sudul Ungariei și trupe transilvănene și bănățene. Acestui efectiv i s-au adăugat, la Belgrad și cruciații, circa 28.000-30.000, ceea ce dă un total general, de aproximativ 48.000-50.000 de oameni. Cetatea Belgradului mai dispunea de o garnizoană comandată de Mihail Szilágy, secondat de fiul comitelui de Timiș, Ladislau de Kanizsa.

În 5 iulie, armata otomană ce însuma între 70.000 și 100.000 ostași a început asediul Belgradului prin bombardarea cetății. După 10 zile de bombardament neîntrerupt, zidurile cetății au fost puternic avariate. În 14 iulie, în paralel cu lupta terestră, începe și lupta navală. În această înfruntare, flota ungară era susținută de pe mal de focul artileriei și al infanteriei din tabăra comitelui de Timiș, precum și de unitățile de cavalerie. Străpungerea blocadei pe apă a făcut ca încercuirea efectuată de otomani asupra Belgradului să nu fie deplină. Victoria navalo-terestră de la Zemun, a reprezentat primul moment cheie al bătăliei de la Belgrad. Asaltul general al cetății s-a dat pe 21 iulie. Din 20 iulie, a început un bombardament puternic ce a durat 34 de ore. Astfel, spre seara zilei de 21, puhoiul otoman a reușit să pătrundă în cetate prin spărturile făcute în ziduri. Pe platoul din interiorul cetății s-a desfășurat o luptă sângeroasă ce a durat 4 ore. Otomanii au întreprins un nou atac, condus de sultan, iar creștinii au fost nevoiți să se refugieze în turnurile exterioare ale cetății și în fortăreața de sus, pe care artileria otomană nu reușea să le distrugă. Către zorii zilei de 22 iulie, otomanii au cucerit șanțul fortăreței și au început să escaladeze zidurile cetății. Acum s-a petrecut, la unul din turnurile citadelei, un fapt ce a reprezentat momentul hotărâtor al bătăliei. Un otoman a încercat să înfigă pe turn steagul cu semilună, dar un brav ostaș al comitelui de Timiș, Titus Dugović, a căutat să-l împiedice. Nereușind acest lucru, creștinul l-a prins în brațe pe otoman și din vârful turnului s-a aruncat cu el în șanțul fortăreței, unde au rămas morți amândoi. Acest act a reprezentat un impuls pentru apărători, care într-un elan unanim și sub ordinul nemijlocit al lui Iancu de Hunedoara, au stropit cu ulei, cu smoală și cu sulf fasciile pregătite pentru a astupa breșele din ziduri și, dându-le foc, le-au aruncat de pe ziduri împotriva inamicului care asalta cetățuia. Hainele otomanilor s-au aprins, iar focul s-a extins rapid în rândul lor, întreaga armată fiind cuprinsă de flăcări. Această luptă s-a sfârșit prin înfrângerea trupelor otomane de către Iancu, care era în fruntea unei armate ce însuma 20.000 de ostași.

În ziua de 22 iulie otomanii se retrag, dar trupele cruciate îi urmăresc până în tabăra lor, creștinii cucerind astfel toate pozițiile ocupate de otomani anterior. În interiorul taberei otomane se desfășoară o luptă aprigă. Sultanul reușește să respingă atacul creștin, reușind astfel să fugă și să-și salveze viața. Armata otomană a fugit, în mâinile creștinilor căzând astfel o pradă imensă. Comitele de Timiș, nedându-și seama de gradul de dezorganizare al armatei otomane și, temându-se de vreo cursă, nu i-a urmărit pe dușmani ci a luat cu el tunurile inamice capturate și s-a retras în cetate.

Pierderile turcilor la Belgrad au fost: 24.000 de morți, cam tot atât au murit în timpul retragerii, iar 4.000 au fost luați prizonieri. De cealaltă parte, creștinii au pierdut între 3.000 și 4.000 de ostași.

Cronicarul bizantin de secol XV, Laonic Chalcocondil, prezintă într-un mod elogios marea victorie a lui Iancu de la Belgrad.

În urma acestei lupte, comitele de Timiș, Iancu de Hunedoara se îmbolnăvește și moare la Zemun în luna august. Este înmormântat în catedrala romano-catolică din Alba Iulia, iar pe lespedea sa se pot citi următoarele cuvinte: „S-a stins lumina lumii”.

Următorul mare comite de Timiș, care a dus mai departe stindardul luptei antiotomane în a doua jumătate a sec. al XV-lea, a fost Pavel Chinezu. A fost un comandant la fel de abil precum predecesorii săi, Filippo Scolari și Iancu de Hunedoara.

VI. 4. Campanii bănățene antiotomane în a doua jumătate a veacului al XV-lea

Pavel Chinezu – A doua jumătate a secolului al XV-lea, a fost marcată de prezența lui Pavel Chinezu, un fiu de morar, care în timp de douăzeci de ani a ajuns de la un simplu soldat, general în armata regală maghiară, iar mai apoi comandantul suprem al acesteia în părțile sudice.

Anul 1458, cel al încoronării lui Matia Corvin, rege al Ungariei, este și anul în care Pavel Chinezu se înrolează în armata regală. Din acest moment, începe ascensiunea sa militară. În 1468 el este deja general, iar în 1478 devine comandantul suprem al armatei regale maghiare în părțile sudice și tot în același an este numit comite de Timiș. Numirea sa în această funcție este rezultatul abilităților și calităților sale excepționale militare, politice și administrative.

Încă de la înrolarea în armată, singura sa dorință era aceea de a lupta împotriva turcilor. Se călește, însă, în luptele cu creștinii, unde deprinde și își dezvoltă tainele armelor. Cunoștințele acumulate în timpul acestor lupte, observarea tacticilor și tehnicilor de luptă occidentale l-au făcut să înțeleagă că aceleași tactici trebuiau aplicate și împotriva otomanilor.

În anii 1475 și 1476, luptă alături de Vlad Țepeș, în două campanii antiotomane în Bosnia și Serbia, de la care învață tehnici de luptă, printre care și tehnica atacului nocturn, dar și tehnici de tortură. Țepeș îi cunoștea foarte bine pe turci, le știa obiceiurile și strategia de luptă, de aceea viitorul comite de Timiș își dorise foarte mult să lupte alături de marele domn muntean.

Până la moartea sa survenită la 24 noiembrie 1494, comitele de Timiș și al tuturor comitatelor bănățene, nu a suferit nici o înfrângere în fața otomanilor. Prima victorie răsunătoare, din momentul în care devine comite de Timiș, este cea de pe Câmpul Pâinii, din 13 octombrie 1479, după care au mai urmat victoriile campaniilor din anii 1480, 1481, 1482, 1491, 1492, 1493, 1494.

Dintre bănățenii cu care comitele de Timiș a luptat împreună, sau a colaborat în diverse acțiuni militare, politice și administrative, merită menționați: Lazăr de Almăj, Ladislau/Lado zis și Fiat de Armeniș, Ioan zis Forro și Mihail de Bucoșnița, familia Bizere, familia de Ciorna (Chorna), familia Doczy, Andrei și Ladislau de Duboz, familia Dees de Temeșel, familia Gârleșteanu, familia de Măcicaș, familia de Mâtnic, familia Marga, familia Socol – venită din părțile Sătmarului și rămasă în Banat.

Dorim ca în paginile următoare să prezentăm cronologic aceste campanii și să observăm, totodată, elementul comun al celor trei comiți bănățeni: strategia ofensivă caracterizată prin trecerea Dunării și disputarea luptelor, pe alte teritorii decât cele românești sau ale regatului maghiar.

Bătălia de pe Câmpul Pâinii (13 octombrie 1479). A fost prima mare victorie antiotomană în calitate de comite de Timiș. Istoricul timișorean Hațegan Ioan, realizează cea mai detaliată prezentare a acestei lupte, fiind principala sursă istoriografică bănățeană în ceea ce-l privește pe marele comite de Timiș. Sunt identificate cele două locuri de adunare a trupelor otomane, punctul de trecere a Dunării în Țara Românească, iar mai apoi cele trei posibile căi de incursiune ale trupelor otomane, conduse de Mihaloglu Ali bei, în Transilvania.

Trupele otomane s-au adunat la Smederevo și la Silistra, realizând joncțiunea la Vidin, pe unde au traversat Dunărea în Țara Românească. Cele trei variante de căi de incursiune au primit denumirile de: bănățeană, olteană I și olteană II.

Varianta bănățeană, propune trecerea Dunării pe la Smederevo și apoi înaintarea spre Transilvania, prin Banatul apărat de Pavel Chinezu. Este cea mai puțin acceptată variantă, deoarece, armata condusă de comitele de Timiș s-ar fi opus înaintării trupelor otomane, s-au i-ar fi luat prin surprindere atacând din spate.

Varianta olteană I, propune traseul prin centrul Olteniei, direcția sud-nord cu avansare pe valea Jiului, Gilort și trecerea Carpaților prin defileul Novaci-Duș până la Sebeș-Alba.

Varianta olteană II, propune intrarea în Transilvania pe la Turnu Roșu. Traseul acestei variante ar fi: traversarea Dunării pe la Vidin și înaintarea pe valea Oltului până la Sibiu.

Intrarea în Transilvania s-a făcut pe 9 octombrie, zi în care Isa bei, în fruntea trupelor sale, a prădat zona dintre Turnu Roșu și Sibiu. Pe 10 octombrie, Ali bei a jefuit zona cuprinsă între Sibiu și Sebeș-Alba. Pe 11 octombrie, Iskender bei a trecut prin sabie satele de pe valea Mureșului mijlociu, între Sebeș-Alba și Orăștie. După ce au adunat prăzile, turcii sub conducerea lui Ali bei decid retragerea, în 12 octombrie.

Voievodul Transilvaniei, Ștefan Báthory, își stabilește cartierul general la Alba Iulia, de unde primește întăriri de la români, unguri, sași și secui. În toată luna septembrie Pavel Chinezu adună trupele bănățene la Timișoara.

În 12 octombrie, trupele otomane pornesc retragerea, îndreptându-se spre Orăștie. În acest moment voievodul Transilvaniei pleacă în urmărirea otomanilor. Îi ajunge din urmă și, în dreptul actualei localități Șibot, cele două armate se poziționează pentru luptă. Locul era mărginit de râul Mureș, râul Cugir și de dealuri.

Armata creștinilor era condusă de: voievodul Transilvaniei, Ștefan Báthory, comitele de Timiș, Pavel Chinezu (care ajunge pe câmpul de luptă chiar pe 13 octombrie), ajutați de Bartolomeu Drágffy, Dimitrie Jakšić, Anton Kendy, comandantul secuilor Georg Hecht și fostul domn muntean, Laiotă Basarb.

Armata otomană era condusă de Mihaloglu Ali bei, ajutat de Malkocioglu Bali bei, Mihaloglu Iskender bei, Evrenosbsioglu Hasan bei și Evrenosbeioglu Isa bei.

Ștefan Báthory și-a dispus trupele astfel încât să fie încadrate de Mureș, la dreapta și de dealuri, la stânga, iar în spate, de râul Cugir și drumul Sebeșului, cu puternica sa cetate. În prima linie, pe partea dreaptă, se aflau 5.000 de sași cu trupe formate din pedestrime și 500 de călăreți, conduși de judele Sibiului, Georg Hecht. În prima linie, pe stânga, se aflau secuii având flancurile acoperite de cavaleria secuiască, conduși de Anton Kendy. La mijlocul celor două linii, se afla cavaleria catafractă, alcătuită din nobili, fiind condusă de însuși voievodul Ștefan Báthory. În spatele sașilor se aflau românii, iar în spatele secuilor se aflau ungurii.

În fața creștinilor se afla armata otomană formată din peste 45.000 de luptători (numărul oscilează între 15.000 și 100.000 în diverse izvoare).

Sașii pornesc atacul împotriva aripii stângi a armatei otomane. Aceștia reușesc să-i împingă înapoi pe turci, iar apoi lupta se mută pe malul Mureșului. Turcii aruncă forțe proaspete în luptă, determinând o retragere a sașilor. Intră acum în luptă și linia a doua a aripii drepte, formate din români. Aceștia întreprind un atac fulgerător, care marchează momentul încleștării generale. Turcii, fiind superiori din punct de vedere numeric, îi împing pe creștini până aproape de râul Cugir. În acest prim moment dificil al bătăliei, voievodul transilvan, în fruntea cavaleriei catafracte, pornește un atac frontal spre centrul armatei otomane. Trece de cavaleria ușoară a lui Basarab Țepeluș și se confruntă apoi direct cu trupele lui Isa bei. Calul voievodului este ucis și astfel, trupele transilvane demoralizate, încep să bată în retragere spre râul Cugir. Atacul otoman este condus de Ali bei în zona centrală, sprijinit pe flancuri de cavalerie, care execută o mișcare de învăluire a creștinilor. Dispozitivul de atac otoman are forma unei semiluni cu vârfurile împinse mult înainte. Atacul condus de Ali bei a marcat al doilea moment crucial al luptei, care părea pierdută de creștini.

După prânz, între intervalul orar 13-15, când totul părea pierdut, după 3 zile de marș forțat, în spatele armatei otomane, apar trupele bănățene conduse de Pavel Chinezu, comitele de Timiș și „căpitanul suprem al părților de jos” al regatului ungar. Trupele bănățene erau dispuse sub forma uni semicerc astfel încât să înconjoare trupele otomane. Flancul drept atacă dinspre dealuri și reușește să împinge trupele otomane spre Mureș, de unde sunt învăluite de aripa stângă bănățeană. Când se realizează joncțiunea cu trupele transilvane, aripa dreaptă atinge malul Mureșului, astfel că trupele otomane sunt încercuite având în spate un obstacol natural, Mureșul.

Pavel Chinezu atacă în forță și reușește să dejoace tentative lui Malkocioglu Bali bei de a-și regrupa forțele dispersate cu care încearcă să reziste. Puterea atacului lui Pavel Chinezu este mult prea mare, astfel că trupele otomane intră în degringoladă și încep să fugă. Trupele creștine încep urmărirea și uciderea fugarilor. Reușesc să scape Mihaloglu Ali bei și Malkocioglu Bali bei, cu un mic detașament.

Prada adunată de otomani, pe perioada campaniei în Transilvania, este recuperată integral de către învingătorii creștini.

Ambele tabere au suferi pierderi însemnate. Se aproximează 10.000 de ostași în tabăra creștinilor și 30.000 în tabăra otomanilor.

După odihnă, ostașii au îngropat morții și apoi au sărbătorit victoria chiar pe câmpul de luptă.

În gara din localitatea Șibot, care se află în plin Câmpul Pâinii, se află un monument care în partea superioară are o armură, iar pe placa de marmură se poate citi următoarea inscripție:

„Acest monument a fost așezat în amintirea strălucitei biruințe repurtate de armatele ardelene sub conducerea voievodului Ștefan Báthory asupra turcilor în bătălia de pe Câmpul Pâinii, la 13 octombrie 1479, cu ajutorul eroului român Pavel Chinezu comitele de Timișoara care sosind pe câmpul de luptă în clipa hotărâtoare, prin vitejia sa extraordinară, a însuflețit pe luptătorii ardeleni obosiți, le-a înlesnit biruința desăvârșită și a mântuit, pe timp de o jumătate de veac, Ardealul de primejdia stăpânirii turcești”.

Campaniile gemene

6-14 noiembrie 1480. În această perioadă se desfășoară o campanie antiotomană la sud de Dunăre, pe teritoriul Serbiei. Pavel Chinezu în fruntea trupelor bănățene și a celor trimise de regele Matia Corvin, le îmbarcă în navele Dunărene și coboară în aval de aceasta până aproape de puternica cetate Smederevo. Aici, trupele creștine debarcă și, pe o distanță cuprinsă între Smederevo și Kruševac, înving trupele otomane și pustiesc zona. 60.000 de creștini sunt luați de trupele creștine, îmbarcați, trecuți Dunărea și colonizați în Banat.

Surprinși de puterea atacului, beii dunăreni se regrupează sub conducerea lui Malkocioglu Bali bei, beilerbeiul Serbiei, cu sediul la Smederevo și desfășoară o acțiune pe Dunăre, pentru a ataca și distruge vasele, care urmau să transbordeze armata și populația creștină. Atacă 17 nave creștine, dintre care scufundă 2. Navele regale își revin din șocul atacului, le contra-atacă pe cele turcești și reușesc scufundarea a 15 dintre ele. 300 de otomani cad prizonieri, dar și multe arme.

2-20 noiembrie 1481. Această campanie se desfășură, de asemenea, pe teritoriul Serbiei, de unde sunt salvați alți zeci de mii de creștini, care sunt aduși în Banat unde sunt colonizați. Comitele de Timiș își concentrează trupele la Timișoara, de unde, pe 2 noiembrie, pleacă în expediție în sud, spre Serbia. Trupele creștine trec Dunărea pe la Horom, aflat câțiva zeci de kilometri în aval de Cuvin. Flotila fluvială, aflată sub conducerea lui Ladislau Rozgoni – căpitanul Belgradului – , pleacă de la Belgrad spre Horom, de unde trebuia să realizeze transbordarea trupelor.

Pe 5 noiembrie, se realizează traversarea întregii armate a Dunării și debarcarea, în plin teritoriu inamic. Se înaintează pe valea inferioară a Moravei. Creștinii se împart în trei părți: grupul central, condus de Pavel Chinezu, înaintează pe Morava spre sud; alt grup înaintează pe Dunăre, spre cetatea Golubac; al treilea grup înaintează spre vest. Misiunea lor era de a dezorganiza și distruge sistemul defensiv otoman.

Corpul ce avansa spre Golubac, întâlnește o trupă otomană de 1.000 de luptători, pe care îi învinge. Tot în acea perioadă, flota Dunăreană este atacată de navele turcești. Ladislau Rozgoni reușește să scufunde 24 de nave turcești.

Comitele de Timiș izbutește să avanseze rapid până la Kruševac, unde își stabilește cartierul general. Timp de 12 zile contingentele creștine zdrobesc orice rezistență otomană din zonă, iar toată prada este adusă la Kruševac, unde sosesc și creștinii, care doreau să fugă de sub stăpânirea otomană (40.000/45.000 creștini).

În intervalul 16-20 noiembrie, se desfășoară întoarcerea în Banat. Retragerea se realizează pe același drum, pe valea Moravei. Un ultim obstacol se află în fața cetății Smederevo. Acolo, beii dunăreni fortifică insula din fața cetății, loc obligatoriu de tranzitat de către trupele creștine pentru a ajunge la Kuvin și apoi să treacă Dunărea spre a se deplasa spre Banat. Trupele otomane sunt nimicite de către creștinii debarcați din flota Dunăreană, astfel deschizându-se calea unei transbordări liniștite pentru armată și pentru cei câțiva zeci de mii de creștini.

Prin intermediul celor două campanii gemene, Pavel Chinezu a reluat strategia adoptată de Iancu de Hunedoara, și anume ofensiva la sudul Dunării, prin care a reușit să distrugă sistemul de pază otoman din Serbia și, de asemenea, să salveze zeci de mii de creștini.

6-9 septembrie 1482. Dorind să pedepsească îndrăzneala și cutezanța lui Pavel Chinezu din anii 1480 și 1481, în septembrie 1482, Mihaloglu Ali bei, beiul Serbiei, întreprinde o campanie de jaf în Banat. Reușește să treacă Dunărea pe la Kuvin și apoi înaintează spre nord. Achingii ajung în preajma Timișoarei pe 7 și 8 septembrie. Mihaloglu Ali bei este însoțit de Hasanbeioglu Isa bei, Malkocioglu Bali bei, Boznamehmed și un beilerbei, al cărui nume nu se cunoaște.

Pavel Chinezu însoțit de comandanții săi Vuk Brancović, Petru Dóczy și frații Jakšic, pornesc în urmărirea otomanilor, pe 8 septembrie dimineața. Pe 9 septembrie, ambele tabere combatante se află, față în față, pe câmpul din apropierea cetății Becicherecul Mare (Zrenjanin). Lupta a durat în jur de 2 ore, atacul bănățenilor fiind foarte puternic. După luptă, a urmat fuga otomanilor și urmărirea lor de către creștini. Pierderile otomane se ridică la 3.000 de morți, iar cele ale bănățenilor la 500. Pavel Chinezu trece Dunărea și-și mai continuă campania și pe teritoriu inamic. Pe 12 sau 13 septembrie, el se întoarce cu trupele la Timișoara, trecând la consolidarea și refacerea fortificațiilor, distruse de raidul otoman.

Primăvara 1491. Otomanii pătrund în Transilvania până în apropierea cetății Oradea, incursiune respinsă de comitele Timișean.

Noiembrie 1491. Pavel Chinezu întreprinde o campanie în Serbia, finalizată cu un șir de victorii și o pradă impresionantă, după care revine la Timișoara.

Februarie 1492. Otomanii realizează o incursiune în Banat, respinsă de comitele de Timiș, care-i trimite pe comandanții otomani la Buda.

Campaniile din 1493-1494. În acest interval, Pavel Chinezu întreprinde trei campanii antiotomane.

Decembrie 1493-Ianuarie 1494. Conflictele cu otomanii încep în decembrie 1493, atunci când turcii inițiază un nou asediu al Belgradului. În fruntea a 10.000 de călăreți, comitele de Timiș trece Dunărea și pustiește Serbia otomană. De aici, ajunge în Bulgaria, de unde are drum deschis până la Adrianopol. Speriați de bogăția prăzilor, ostașii, nu mai doresc să lupte și, astfel, se retrag spre Timișoara.

August 1494. Belgradul a fost asediat de trupele otomane. Pavel Chinezu a reușit să ajungă la timp și să depresurizeze cetatea, după care a trecut la urmărirea otomanilor prin Posega și Srem.

21 octombrie-13 noiembrie 1494. În această perioadă, se desfășoară ultima campanie antiotomană susținută de comitele de Timiș. Pavel Chinezu, împreună cu voievozii transilvani, Bartolomeu Drágffy și Ladislau Losonczi, coboară pe Dunăre până la Belgrad. De aici, se îndreaptă spre Smederevo. Direcția de avansare a fost pe valea Moravei sârbești și pe valea Moravei bulgărești. Trupele înaintează, având cavaleria cuirasată în frunte, urmată de cavaleria ușoară la mijloc și trupele neregulate de cavalerie, pe flancuri. Obținând, și în urma acestei campanii, o cantitatea impresionantă de pradă, comitele de Timiș recurge la retragere.

După aceste campanii, încununate de succes, dar grav bolnav, comitele de Timiș, Pavel Chinezu moare la 24 noiembrie 1494. Este îngropat în mănăstirea ctitorită de el în Ungaria, la Nagy-Vázsony.

Urmașul său, este Iosif de Som, care, în decembrie 1494, este învestit în funcțiile de comite de Timiș și căpitan suprem al armatei sudice a regatului, funcții deținute până în 1508, atunci când se stinge din viață ultimul dintre marii comiți bănățeni, reprezentant al luptei antiotomane.

Prin vitejia, curajul și spiritul de sacrificiu al comiților de Timiș și ai oamenilor loiali lor – cnezii –, Banatul secolului al XV-lea a reprezentat unul dintre importantele centre ale regatului Ungariei, ținând ridicat stindardul luptei antiotomane, salvând, astfel, creștinismul european de expansiunea musulmană, până la mijlocul secolului al XVI-lea

CAPITOLUL VII

BANATUL ÎN SECOLUL AL XVI-LEA

VII.1. Situația Banatului în prima jumătate a secolului al XVI-lea

Prima jumătate a sec. al XVI-lea este marcată de evenimente, ce vor schimba cursul istoriei Banatului pentru 164 de ani, începând cu anul 1552. Dacă începutul secolului este unul relativ liniștit pentru Banat, treptat lucrurile încep să se precipite din cauza opresiunilor la care sunt supuși țăranii. Astfel, Banatul și Transilvania sunt lovite de o primă mișcare țărănească, condusă de Gheorghe Doja. Pe măsură ce evenimentele se desfășoară, acesta devine un război țărănesc, în toată regula, împotriva nobilimii, război ce se încheie cu înăbușirea cruciaților în sânge.

O consecință directă a războiului este elaborarea unui cod de legi, în trei părți, de către juristul maghiar Werböczi, cod cunoscut sub numele de Tripartitul lui Werböczi. Acest set de legi îi lega pe țărani de glie și înăsprea îndatoririle acestora față de nobili.

O altă consecință a războiului, de această dată indirectă, este în strânsă legătură cu acest cod, rezultatul întrevăzându-se în anul 1526, când armatele regale maghiare, fără sprijin solid din partea țărănimii, este învinsă de impunătoarea oaste otomană, condusă de însuși sultanul Soliman Magnificul. Urmările înfrângerii sunt semnificative și înseamnă dezmembrarea regatului Ungariei și începutul disputei pentru coroană între voievodul Transilvaniei, Ioan Zápolya și arhiducele austriac, Ferdinand de Habsburg.

Sfârșitul acestui an dar și anul 1527, este marcat de o nouă mișcare țărănească, condusă de un fost grănicer sârb, Iovan Nenada, supranumit Țarul Negru. Și această răscoală este înăbușită de armatele nobiliare, în vara anului 1527.

Aceste mișcări sociale, prăbușirea regatului medieval al Ungariei, lupta pentru coroană cât și creșterea presiunii otomane în zonă, au avut drept consecință războaiele din anii 1551-1552, la finalul cărora o mare parte a Banatului este cucerită de otomani și transformată în vilayet, cu capitala la Timișoara. Regiunea montană a Banatului, în speță Banatul de Lugoj și Caransebeș, va fi integrată Principatului Transilvaniei, care se afla sub suzeranitate otomană.

Dorim să prezentăm principalele evenimente ale primei jumătăți a sec. al XVI-lea care au afectat Banatul: războiul țărănesc din 1514, condus de Gheorghe Doja; răscoala țărănească din 1526-1527, condusă de Iovan Nenada; cucerirea Banatului, petrecută în anii 1551-1552.

VII. 2. Războiul țărănesc din 1514 condus de Gheorghe Doja

Prima jumătate a secolului al XVI-lea, este marcată de o serie de mișcări țărănești în Transilvania și Banat, lucru datorat destabilizării situației interne a regatului Ungariei, fapt survenit după moartea regelui Matia Corvin.

La finalul sec. al XV-lea și începutul celui de-al XVI-lea, starea iobagilor din Transilvania ajunsese de nesuportat. Creșterea cererii de produse alimentare, în special a celor destinate pieței, sursă de venit pentru țărani, prilejuiește nobililor sporirea veniturilor. Cum domeniul funciar, înzestrat cu o tehnică rudimentară, producea puțin, surplusul solicitat este obținut prin mărirea obligațiilor în muncă și bunuri agrare.

Țărănimea, în totalitate ei, este lovită: cei aserviți, datorită creșterii dărilor solicitate de nobili (nona și dijma de animale mici, 10 zile de muncă gratuită) și limitării dreptului de strămutare; cei liberi, datorită măririi abuzive a obligațiilor pe care le-au impus Statul și Biserica Romano – Catolică.

Drept rezultat țăranii fug spre locurile care li se par mai prielnice, dar cei mai mulți sunt prinși și readuși pe vechile moșii. Aceste fugi, invaziile de pradă ale turcilor și tătarilor, precum și ciuma, care a bântuit de mai multe ori, au depopulat satele. Pribegia generală i-a determinat pe nobili, în 1482, 1495 și 1504, să încerce împiedicarea strămutării populației rurale. A început, astfel, un șir de răzvrătiri, care a culminat cu războiul țărănesc din 1514, ce va avea consecințe semnificative pentru viitorul regatului medieval al Ungariei.

La moartea regelui Matia Corvin, toate frânele care obligaseră liga baronilor la supunere și ascultare, sunt rupte. Contradicțiile și anarhia feudală reizbucnesc cu violență. În acest moment marea nobilime reușește să anuleze, până și, unele măsuri menite să consolideze puterea centrală. Ea pune stăpânire pe o parte din veniturile statului și înăsprește exploatarea țărănimii. Tot acum se manifestă și nemulțumirea marii nobilimi împotriva bisericii, care pe de o parte devenise o mare forță economică, iar pe de altă parte, punea la dispoziția curții diplomați și sfetnici, care aveau un cuvânt greu de spus în treburile țării.

În contradicție cu interesele baronilor și ale episcopilor, se conturează, tot mai clar, interesele micii nobilimi și ale clerului de la sate și târguri. Nemulțumirea mocnește și în rândul orășenimii, care este împiedicată să se aprovizioneze liber și corespunzător cu produse luate direct de la producătorii țărani. Acest lucru stăvilește și întârzie schimbul de mărfuri dintre sat și oraș. La marginea tuturor acestor interese se află țărănimea. Pe fondul acestei situații interne tensionate, Ungaria cunoaște noi invazii turcești în anii 1512 și 1513.

Principii Europei sunt hotărâți, de această dată, să ia măsuri radicale, iar la curtea regelui ungar Vladislav al II-lea (1490-1516) prinde ideea unei cruciade antiotomane. Această idee este însușită și aprobată de papa Leon al X-lea, în vara anului 1513. La 16 aprilie 1514, arhiepiscopul primat al Ungariei, Toma Bakócz, publică bula papei Leon al X-lea, pentru chemarea la o cruciadă antiotomană, promițând doar iertarea păcatelor, nu și eliberarea din iobăgie. Ideea eliberării din iobăgie a fost pusă în circulație de către nobilime după înăbușirea revoltei.

În apropierea Budei, pe câmpul Rákos, se adună fără întârziere țărănimea (iobagi, jeleri, țărani săraci), plebeimea orașelor, în frunte cu meșteșugarii săraci, unii nobili mici, împovărați de datorii, haiduci și păstori. Potrivit cronicarului contemporan italian, Paolo Giovio, aceștia au venit „mai degrabă sătui de viață, decât din dragoste pentru religie”.

Unii nobili, precum vistierul Ștefan Telegdi, atrăgea atenția oficialităților, într-o cuvântare lungă și violentă, că numai „vagabonzii, răufăcătorii și fugarii” vor merge la cruciadă, iar aceștia, odată înarmați, se vor întoarce împotriva stăpânilor, dar Toma Bakócz, conducătorul cruciadei, nu a renunțat la acest proiect. Astfel că, la 24 aprilie, la Buda se oficiază un Te Deum pentru izbânda cruciaților. În fruntea acestora este numit micul nobil secui, Gheorghe Doja (Dozsa György), înnobilat pentru multele sale fapte de arme împotriva turcilor, unele săvârșite și sub comanda lui Pavel Chinezu. El a rostit o cuvântare prin care chema țărănimea în tabără, popularizând ideea unui război general împotriva turcilor, utilizând în bună parte chiar conținutul bulei papale, căreia i-a adăugat o parte din gândurile sale intime. A spus că toți ce vor lupta vor fi egal îndreptățiți; bunurile se vor împărți între ei; obligațiile feudale vor fi șterse, iar poporul va fi liber din nou. Drept urmare, a sporit considerabil numărul cruciaților, ajunși la aproximativ 40.000 de țărani și orășeni, în tabăra de pe câmpul Rákos. Alte mulțimi, printre care țărani, lucrători de la ocne și mine, orășeni, s-au adunat la Alba Regală, Kalocsa, Oradea și în multe alte locuri din Transilvania.

În tabere, cetele țărănești s-au despărțit de cele nobiliare, organizându-se aparte. Între cele două grupuri au început neînțelegeri și certuri, care au denaturat în veritabile hărțuieli și chiar conflicte. Nobilimea, speriată de numărul mare al iobagilor, care părăsiseră ogoarele tocmai în timpul muncilor agricole de primăvară, a început să-i oprească pe țărani de a se mai îndrepta spre taberele de adunare, iar pe cei plecați să-i silească a se întoarce înapoi. Soțiile și copii mai vârstnici, ai celor plecați, au fost puși să muncească pământurile în locurile lor. Mulțimile adunate și organizate, dar slab înarmate, devin o forță tot mai puternică, pe măsură ce cetele de țărani, orășenii și lucrătorii mineri sporesc mereu. În timp ce se îndreptau spre tabere, aceste noi cete, au avut prilejul să observe fărădelegile săvârșite de nobili și de slujitorii acestora împotriva familiilor celor plecați și împotriva altor oameni nevinovați. Țăranii devin tot mai hotărâți să-și întemeieze o viață mai bună, doar uniți și cu ajutorul armelor.

Mulțimile înarmate și beneficiind de conducători pregătiți de luptă, au refuzat poruncile nobilimii de a lupta împotriva turcilor, care erau considerați mai puțin răi și cruzi decât nobilii. Aceștia erau interesați să ia măsuri neîntârziate pentru dizolvarea taberei și trimiterea acasă a țăranilor, unde îi așteptau muncile agricole, dar și subjugarea stăpânilor. Inițiativa în acest sens a aparținut aceluiași arhiepiscop primat, Toma Bakóz, care la 23 mai 1514, dizolvă tabăra cruciată, cerându-i lui Gheorghe Doja, conducătorul cruciaților, să nu mai primească pe nimeni și să oprească acțiunile pe care aceștia le săvârșeau. Arhiepiscopul amenința cu excomunicarea și cu alte pedepse lumești și bisericești pe toți care s-ar fi împotrivit acestei porunci. Dar, răsculații nu se mai înspăimântau de nimic, nu mai țineau seama de nicio religie, disprețuind chiar și puterea regelui. În fruntea lor a fost ales Gheorghe Doja și, astfel, dintr-o cruciadă antiotomană s-a ajuns la un război intern împotriva marii nobilimi.

Cuvântările comandanților, proclamațiile lui Doja din luna mai 1514, chemau la răscoală pe toți cei asupriți, și anume țărani, orășeni, minieri și ocnași, precum și pe micii nobili.

Gheorghe Doja cât și ceilalți comandanți, fiind conștienți de forța pe care o reprezentau aceste mulțimi, față în față cu cea a nobililor, i-a motivat și ambiționat.

Acesta își împarte oastea în patru cete. O ceată, condusă de Ambrosiu Szálereszi, este lăsată pe câmpia de la Rákos, pentru a ține sub supraveghere și de a izola nobilimea și orășenimea din Buda. O ceată, condusă de preotul Barabás, se îndrepta în nord, spre Bačka (Slovacia). A treia parte, condusă de un alt preot, Ștefan Silyanovici, a pornit în sud-vest, spre Zagreb. Ultima și cea mai consistentă parte, condusă de frații Gheorghe și Grigore Doja, ajutați de diacul Balogh și preotul Laurențiu Meszáros, s-au îndreptat în sud-est spre Szeged, trecând prin Gyula, cu intenția de a intra în Transilvania. Corpul principal condus de frații Doja, trece râul Tisa și apoi intră în Crișana și Banat, pe valea Mureșului. Așa cum reiese din cele trei direcții de acțiune, este clară intenția lui Doja de a răscula iobagii, păstorii, lucrătorii din mine și ocne, sărăcimea târgurilor și a orașelor fie ei români, unguri, slovaci, ruteni sau sârbi din cele trei colțuri ale regatului, Croația, Slovacia și Transilvania.

Transilvania este cuprinsă de răscoală în mai mare măsură decât alte teritorii, datorită faptului că aici iobăgia luase forme mai accentuate.

Situația tensionată, îl determină pe regele Vladislav să încerce o tactică diversionistă, ce avea menirea de a menține încrederea mulțimilor în „bunul rege”. Astfel printr-un document emis la Buda pe 24 mai, regele se adresează „credincioșilor săi cruciați”, unde recunoaște opresiunea nobilimii și îi ia sub protecția sa pe cei adunați pe câmpul de la Rákos. Dar, efectul tacticii regale este anulat de măsura adoptată de arhiepiscopul primat, Toma Bakócz, care în aceeași zi de 24 mai, emite un alt document în care vine cu amenințări asupra recrutării de țărani pentru cruciadă. La rândul lor, nobilii, adresează apeluri principilor germani pentru ajutoare grabnice împotriva țăranilor răsculați, care erau cuprinși de furie și turbare.

Primul popas al lui Doja este la Czegléd. Aici își organizează armata și pregătește campania spre Transilvania, unde armata nobiliară, condusă de voievodul Ioan Zápolya, reprezenta o primejdie majoră.

Cu ocazia acestui popas, reiese și programul mișcării, acesta fiind unul cu un pronunțat caracter anti nobiliar. Gheorghe Doja se adresa țăranilor cerându-le să se ridice pentru un viitor mai bun și să-și recupereze libertatea răpită de nobili, cu ajutorul armelor. De altfel și preotul Laurențiu Meszáros, îi îndemna pe cruciați să-i prindă pe strângătorii dărilor în bani, să nu le dea nici un ban și să-i pedepsească, chiar cu moartea.

Programul înaintat, marea masă participantă (între 40.000 și 70.000 de răsculați), întinderea răscoalei pe o suprafață extinsă, încercarea de a realiza o armată țărănească în vederea zdrobirii nobililor, toate acestea transformă, această mișcare țărănească, într-un adevărat război țărănesc. Cruciații sunt conștienți de faptul că trebuie să se unească cu orășenii împotriva nobilimii, de aceea conducătorii i-au îndemnat pe țărani să respecte bunurile orășenilor și să nu se atingă de ele. În același timp ei sunt sfătuiți să nu ia nimic de la săraci. Totodată, în drumul lor, țăranii desființează toate vămile, deoarece consideră că acestea constituie o cauză însemnată a scumpirii bunurilor, pedepsindu-i pe vameși. Cruciații au distrus și toate documentele scrise găsite în locurile pe unde au trecut.

De cealaltă parte, armatele nobiliare ucideau și distrugeau totul în calea lor, deoarece voievodul Ioan Zápolya le poruncise „să fie prinși și arestați toți cei ce se numesc cruciați… iar cei prinși să fie decapitați, jupuiți de vii, fripți, uciși și distruși cu cele mai îngrozitoare chinuri.” În ciuda acestor măsuri represive, oștile țărănești sporeau mereu, pe măsură ce se apropiau de Tisa.

În acest moment oastea țărănească se împarte în trei. Prima, condusă de preotul Laurențiu Meszáros, în număr de 2.000 de ostași, se îndreaptă spre nordul Transilvaniei, Crișana și Maramureș, pentru a ridica la luptă populația acestor regiuni. Preotul îi îndeamnă pe cruciați să-i pedepsească pe nobili. A doua, condusă de Grigore Doja, se îndreaptă în sud spre Szeged, unde obține o victorie împotriva armatei nobiliare. A treia, condusă de Gheorghe Doja, urcă pe valea Crișului Alb, având drept obiectiv ridicarea la luptă a țăranilor din zona Aradului și apoi din Banat. Gheorghe Doja face un popas la Gyula pentru a se odihni și pentru a verifica forțele țărănești. Împreună cu el se află o armată de peste 33.000 de ostași, pedeștri și călări, relativ înarmată, cu un moral ridicat, hotărâtă să lupte și să se sacrifice.

Avangarda, condusă de diacul Balogh, însuma 2.000 de oameni și avea misiunea de a hărțui, și de a deruta oștile nobiliare, unite la Cenad, aflându-se sub comanda episcopului de Cenad, Nicolae Csáki și a comitelui de Timiș, Ștefan Báthory. În timpul confruntărilor de pe Mureș, de la Apateu (Apátfalva) și Nădlac, a sosit și marea parte a armatei conduse de Gheorghe Doja. În 27 mai, trupele nobiliare sunt învinse de cruciați, iar episcopul Nicolae Csáki este prins și ucis în pădure, în preajma Aradului: „Doja puse mai întâi să fie îmbrăcat spre batjocură cu mitră și odăjdii, apoi îl maltrată cu lovituri și îl chinui fioros în cele mai diferite chipuri; îi străpunse cu o țepușă partea de jos a trupului, până își dădu sufletul în chinuri.”

Comitele Petru Ravazdy, un alt comandant al oastei nobiliare, a fost răstignit. Tot acum cade în mâinile ostașilor cruciați și vistierul Ștefan Telegdi.

Cruciații înaintează pe valea Mureșului, iar la începutul lunii iunie cuceresc orașe, sate, castele și cetăți: Felnac, Zădăreni, Ciala, Arad, Nădlac, etc. Între 6-9 iunie, Doja ajunge sub zidurile cetății Lipova, pe care o asediază și o cucerește, iar apoi ia cu asalt și cetatea Șoimoș, care este cucerită rapid. Odată cu aceste cuceriri, în posesia armatei țărănești intră arme, praf de pușcă, bani, îmbrăcăminte și alimente.

Mișcarea lui Doja a avută priză la mase și astfel, populația românească și cea sârbească din Banat s-a alăturat în mare număr cruciaților, atât la cucerirea târgurilor și a cetăților de pe Mureș, în special la Nădlac, cât și la ocuparea cetăților Lipova și Șoimoș, unde un rol de seamă i-a revenit voievodului din Ciuci, din regiunea Zarandului.

Războiul se răspândește cu repeziciune, din părțile nordice, Slovacia și Maramureș, până în cele sudice, în Banat și Slovenia. O armată operează în regiunea minieră din Slovacia; alta în regiunea Heves – Eger, sub conducerea lui Barabás; o a treia în Bereg și Maramureș, unde românii țărani, mineri și chiar unii nobili mici se ridică la luptă în număr mare. De aceea, în urma dietei de la Pesta din 18 octombrie – 19 noiembrie 1514, nobilimea mică din Maramureș a fost pedepsită cu asprime deoarece a luat partea țăranilor cruciați și a săvârșit fapte condamnabile.

Armata țărănească, condusă de preotul Laurențiu Meszáros, acționează în Satu Mare și Bihor, învingând forțele nobilimii la Săcuieni și Oradea. Aici, nobilii sunt conduși de Paul Tomori, același conducător ce-i urmărește pe cruciați până în Zalău. Țăranii suferă o înfrângere, dar se refac, putând continua luptele.

În aceeași vreme, marea parte a armatei țărănești înaintează în Banat, sub comanda lui Gheorghe Doja, în timp ce în Transilvania în regiunea Clujului, Bistriței, Albei în Zarand și Munții Apuseni, în scaunele secuiești se adună alte cete țărănești înarmate, aflate sub comanda unor căpetenii locale.

Extinderea războiului îi face pe nobili și pe reprezentanții clerului superior să se adune în jurul lui Ioan Zápolya, voievodul Transilvaniei și a juristului Ștefan Werböczi, conducătorul marii nobilimi. Episcopul Transilvaniei, Francisc Várdai, scrie de la Gilău, patriciatului din orașele săsești, la 9 iunie, despre „primejdia mare în care se găsesc nobilii, prin intrarea cruciaților în această țară a Transilvaniei”, aducându-le aminte poruncile lui Ioan Zápolya de „a fi pregătiți cu cele mai mari și mai puternice forțe pe care le au pentru salvarea țării, deoarece dacă nu vor face acest lucru, este de temut în ce mare primejdie se va afla întreaga țară”. În 10 iunie, de la Deva, voievodul Ioan Zápolya repetă porunca, cerând „să trimită cât mai repede praf de pușcă și alte lucruri de trebuință” spre Deva, unde își organiza el armata, cu obiectivul de a porni împotriva cruciaților ce pătrunseseră în Banat, deoarece faptele nelegiuite ale acestora țineau Transilvania în mare pericol. Nobilii au trimis cereri de ajutor împăratului Germaniei, regelui Poloniei și domnilor Țărilor Române.

Războiul cruciaților cuprinde mase tot mai largi. Locuitori din Turda, Cluj, Dej, Bistrița, Sighișoara se alăturat țăranilor răsculați, cărora le deschis porțile orașelor, aceștia intrând victorioși înăuntrul zidurilor. Armatei țărănești i se alătură lucrătorii de la ocnele de sare, mai ales cei de la Ocna Dejului, Turda, Cojocna, lucrătorii de la minele de fier din Trascău – Rimetea și de la cele de argint din Munții Apuseni și din Rodna.

Căpetenii locale organizează cete și atacuri încununate de succes. Printre căpetenii se fac remarcați Albert de la Turda, lucrător la ocnele de sare de acolo; Ioan Nagy de la Dej, orășean sau lucrător la Ocnele Dejului; un cizmar din Vițea, din părțile Bistriței. Cetele conduse de Ioan Székely au răsculat secuimea și o parte a sașilor, extinzând răscoala până la Bran.

În acest timp, după succesele de pe valea Mureșului, armata cruciaților conduși de Gheorghe Doja, pătrund în Banat și înaintează spre Timișoara. El știe importanța deosebită a acestei cetăți, între zidurile căreia cunoscuse gloria. Teatrul luptelor principale se mută în Banat.

În timp ce Doja înaintează spre Timișoara, armata condusă de Ambrosiu Szalereszi, pe câmpia de la Rákos, este dezbinată de amenințările cu pedepse grele și făgăduieli de iertare, venite din partea nobililor conduși de Ioan Bornemisza. Țăranii sunt apoi supuși unui atac concentric, înconjurați de călărimea nobililor și învinși. Restul armatei țărănești, care reușește să scape, este urmărită de nobili și înfrântă în mai multe locuri. Călcându-și promisiunea făcută celor ce s-au lăsat ademeniți și au părăsit tabăra cruciaților, nobilii îi ucid pe conducătorii acestora, tăindu-le capetele sau trăgându-i în țeapă, iar pe ceilalți îi amenință cu pedepse și mai îngrozitoare, în cazul în care ar mai îndrăzni să se răzvrătească.

Doja se îndreptă spre Timișoara, cu scopul de a asedia și cuceri puternica cetate, unde se află trupele nobiliare sub conducerea comitelui de Timiș, Ștefan Báthory.

În 10 iunie, trupele țărănești ajung în fața cetății Timișoarei și își așează tabăra în partea de nord-est, pe câmpia Ulicia. Din acest moment începe un lung asediu asupra cetății, dar armele răsculaților nu sunt însă potrivite pentru cucerirea unei cetăți întărite, cum era Timișoara. Cele câteva tunuri capturate, în luptele victorioase de până atunci, sau realizate de meșteșugarii ce făceau parte din armata cruciaților, n-au putut sparge întăriturile și nici înfrânge apărarea.

Cetatea era apărată de comitele de Timiș, Ștefan Báthory, în jurul căruia s-a strâns nobilimea comitatelor, speriată de amploarea războiului țărănesc. Zidurile cetății erau dublate de două rânduri de palisade, cu șanțuri adânci și pline de apă. Pe ziduri și pe bastioane se aflau tunuri mari de cetate, care provocau mari pierderi în rândul țăranilor, cât și lucrărilor geniste inițiate de țărani. Ieșirile trupelor de cavalerie întârziau mersul acestor lucrări.

Asediatorii încearcă să escaladeze întăriturile dinspre râul Bega, unde zidurile erau mai puțin înalte. Faptul că terenul era mlăștinos, iar nivelul apei din șanțurile cetății era ridicat, îl determină pe Doja să înceapă săparea unui canal, care să devieze apele Timișului Mic (Bega) în Timișul Mare. Ștefan Báthory reușește, însă, să distrugă aceste lucrări, iar cursul Begheiului a fost readus cu forța în vechea sa albie. Astfel, răsculații sunt nevoiți să gândească un atac frontal.

Populația cetății fiind nemulțumită de lipsuri, boli și foamete, apărute în timpul asediului, i-au cerut lui Báthory să predea fortificația. Forțat de situație, acesta apelează la ajutorul dușmanului său de moarte, Ioan Zápolya, voievodul Transilvaniei, acum aliat datorită consecințelor acestui război.

În aceste condiții, de Timișoara se apropie armata voievodului Transilvaniei, care îl înștiințase pe Doja cum că ar fi de partea sa, recurgând la acest lucru numai pentru a crea confuzie și o diversiune tactică. Doja știa de la oamenii săi că nu se poate încrede în vorbele voievodului. În a doua săptămână a lunii iulie 1514, armata lui Zápolya face joncțiunea cu trupele bănățene, adunate și conduse de Petru Petrovici. Ajung lângă Timișoara și se pregătesc de luptă.

Gheorghe Doja este conștient de sosirea momentului crucial al războiului și merge din om în om, amintindu-le de suferințele îndurate, de jignirile pe care le-au provocat nobilimii și de setea de răzbunare a acesteia. Chinuri, pedepse, moarte nemiloasă, pentru ei și familiile lor, asta îi aștepta dacă vor fi învinși.

La rândul lor, Zápolya și Francisc Várdai, episcopul Transilvaniei, își îmbărbătează trupele, înfățișându-le posibilitatea unei victorii ușoare asupra unor oameni neînarmați și nepregătiți pentru lupte.

În ajutorul fraților Doja sosește și preotul Laurențiu Meszáros, împreună organizând armata în vederea luptei decisive. Pe 15 iulie 1514 pe câmpia din jurul cetății se desfășoară bătălia decisivă. Voievodul își dispersează cavaleria și-i ordonă să atace în toate locurile prielnice pentru a crea derută în tabăra țărănească. În prima linie de luptă, a oastei țărănești, se așează Doja, cu cei mai buni oameni ai săi, fiind conștient că marea masă a țărănimii – slab înarmată și instruită – este o pradă ușoară pentru nobilimea obișnuită cu armele. Atacul este început de oastea țărănească, din centru, condusă de Gheorghe Doja, care cu o îndrăzneală uimitoare, a năvălit asupra armatei nobiliare. Lupta cuprinde apoi cele două oști în totalitatea lor. Primele ore ale bătăliei sunt extrem de îndârjite și de sângeroase. Cumpăna victoriei nu înclină nici de-o parte, nici de alta. Cavaleria nobiliară efectuează o manevră de învăluire atacând flancurile țărănești, reușind să le rupă în locurile mai puțin rezistente. În cele din urmă, armata țărănească începe să bată în retragere, apoi își rupe rândurile și astfel începe măcelul. Doja și trupele sale călite, luptă până la urmă, dar împuținați și răniți, cedează. Gheorghe Doja și cei puțini rămași în viață din jurul său, sunt capturați de Petru Petrovici. Unii dintre țărani au depus armele, făcând apel la mila nobililor.

Umiliți de repetatele înfrângeri suferite din partea țăranilor, nobilii pregătesc o răzbunare de o cruzime de care nici otomanii nu erau în stare, căci aceștia prețuiau vitejia pe câmpul de luptă, în timp ce nobilimea nu avea asemenea sentimente. Prizonierii, legați în lanțuri, sunt întemnițați în carcerele cetății, pregătindu-li-se o judecată sumară.

Războiul fiind astfel înăbușit, Ioan Zápolya își putea îndeplini dorința de a decapita, jupuii de vii, a frige și a ucide în cele mai groaznice chinuri căpeteniile cruciaților. La rândul lor, nobilii, îi cer lui Zápolya să-i chinuiască pe cei prinși, cât mai mult, iar drept recunoștință că i-a scăpat de cel mai de temut dușman al lor, Gheorghe Doja, nobilii îi făgăduiesc voievodului transilvan tronul regal îndată ce va deveni vacant.

Dintr-un document emis la 24 iulie 1514 de către regele Ungariei, aflăm că în 20 iulie în piața judecăților din fața zidurilor cetății Timișoarei, se desfășoară supliciul conducătorilor războiului țărănesc. În fața spectacolului înfiorător, Doja, plin de curaj, sfidând nobilimea ce se desfăta, se adresează țărănimii silită să asiste la „spectacolul” macabru, îndemnând-o să continue lupta împotriva nobililor, aceasta fiind singura cale pentru obținerea libertății. În calitatea sa de conducător, asemuit unui rege al țăranilor, Gheorghe Doja, prins în lanțuri grele și înroșite în foc, este adus și urcat pe un scaun de tortură sub forma unui tron regal, la fel, înroșit în foc. În mână i se pune un sceptru de fier, iar pe cap o coroană, tot de fier, ambele înroșite în foc. Doja nu a scos nici un suspin, nici o lacrimă, nici un geamăt. Uimiți în fața acestei rezistențe, nobilii îi poruncesc călăului să-i taie arterele, iar fratele său Grigore, este obligat s-i bea sângele. În jurul tronului se aflau înlănțuiți cei mai viteji dintre conducătorii țăranilor, care au fost înfometați timp de trei zile. Din trupul său au fost smulse părți, care au fost prăjite și fierte, iar apoi date drept ospăț acestora. Aproape toți au refuzat, preferând moartea în chinuri, fiind trași în țeapă. Cei care au mâncat, au mai fost lăsați în viață câteva ore.

Schingiuit, sfârtecat, Gheorghe Doja, nu a scos niciun geamăt. Doar atunci când măruntaiele i-au fost smulse l-a scuturat un fior și și-a dat sfârșitul. Trupul i-a fost sfârtecat în patru părți, câte o parte din trup fiind expusă la intrarea în cetățile de la Buda, Pesta, Alba-Iulia și Oradea, ca o groaznică amenințare la adresa celor care s-ar mai fi gândit să-i urmeze pilda. Capul a fost trimis la Szeged. Părți din trupul său au fost fierte, fripte și date să fie mâncate de către ceilalți conducători, care încă nu fuseseră uciși. După ospăț, au fost măcelăriți cu toții, apoi arși, iar cenușa lor aruncată în apa râului.

Chiar dacă comandantul suprem al cruciaților și unele din ajutoarele sale au fost ucise, războiul nu era încă încheiat. În Ungaria și Transilvania, cete izolate mai continuă lupta. În regiunea Muncaciului, diacul Balogh încă hărțuiește nobilimea; în sud, cetele conduse de Anton Hossu și de un anume Mihail nu depuseseră armele; în părțile Dejului, cetele conduse de Ioan Nagy, în ale Turzii conduse de Albert, în secuime conduse de Ioan Székely, tulburau simțitor liniștea nobilimii și la finele anului 1514. Acțiuni însemnate mai săvârșea preotul Laurențiu Meszáros, scăpat din dezastrul de la Timișoara. Acesta încă era stăpân pe comitatele Cluj, Bihor și Sălaj, obținând chiar unele succese în întâlnirile cu armatele nobiliare. Pe teritoriul întregii Transilvanii, cetele țărănești ce au scăpat masacrului, se adunau, jefuind pe nobili și pe strângătorii de dări. Nobilimea se temea de o eventuală reaprindere a războiului în primăvara anului 1515. Frica era atât de mare, încât, voievodul Transilvaniei chema pentru data de 6 ianuarie 1515, la Turda, oastea în vederea preîntâmpinării reizbucnirii războiului țărănesc. Teama voievodului era fondată, deoarece în Țara Bârsei, țărănimea cruciată, nici în vara anului 1515 nu fusese totalmente supusă. Dar, țărănimea înfometată, istovită și zdrobită, nu a mai avut vigoarea și forța necesară pentru a reaprinde flacăra războiului.

Un măcel îngrozitor și o necruțătoare teroare au fost dezlănțuite în toată țara. Aproximativ 50.000 de țărani au căzut victime furiei nobiliare. Pe toate drumurile puteau fi zărite cadavre. Nobilimea, profitând de victorie, a jefuit țărănimea și de neînsemnatele bunuri ce-i mai rămăseseră. Nu numai țărănimea a căzut victimă acestei terori, ci și aliații săi, orășenimea în general și, cea săracă în special, chiar și nobilimea mică.

Preotul Laurențiu Mészáros și-a găsit sfârșitul, fiind ars pe rug în piața Clujului. Represiunea a atins și orașele ce se alăturaseră răsculaților, precum Lipova, Cluj, Dej, Turda. Orășenii se plângeau, cu durere, că nobilii îi apasă și-i împovărează cu mari procese și cheltuieli, afirmând că și-au pierdut libertățile și drepturile dăruite lor până atunci, deoarece s-au alăturat țăranilor răsculați. Orășenii din Rodna au fost obligați să plătească nobilului Ioan Dragffy o mare sumă de bani, drept despăgubire pentru răutățile făcute de orășeni, pe moșia sa, în timpul răscoalei și, pentru că fuseseră de partea țăranilor.

Astfel s-a încheiat războiul dintre țărani și nobili, ale cărui urmări au fost mult mai profunde decât se putea bănui.

Drept consecință a evenimentelor din 1514, între 18 octombrie și 19 noiembrie se desfășoară dieta la Pesta, unde nobilimea și legiuitorii săi, în frunte cu Ștefan Werböczi, au cuprins într-un cod de legi cunoscut sub numele de Tripartitum, hotărâri severe în privința țăranilor. Într-un articol al dietei se afirmă că urmau a fi pedepsiți cu moartea doar căpitanii, centurionii, instigatorii și cei ce uciseseră nobili ori batjocoriseră fete și femei nobile.

Robota a fost statornicită la cel puțin o zi pe săptămână; dijma se stabilea la a noua parte din toate roadele pământului și din animale; la dijmă erau impuse și păsările din ogradă. Darea în bani era prevăzută de la 100 de dinari în sus; birul față de vistieria regală era dublat de la 1 la 2 florini de gospodărie; dijma bisericească era și ea percepută din toate bunurile țăranului.

Dieta a mai hotărât readucerea iobagilor fugiți în ultimii trei ani, adică din anul 1511, pe moșiile părăsite, fiind legați și aceștia de vechile moșii.

Una din consecințele grave ale reprimării sângeroase a țăranilor în 1514, a fost neparticiparea acestora la campania de apărare a Ungariei, fapt ce a dus la înfrângerea dezastruoasă de la Mohács din 1526. În această confruntare și-a pierdut viața însuși regele Ungariei, iar înfrângerea a reprezentat dezmembrarea regatului Ungariei.

Tripartitul lui Werböczi a produs efecte ce au dăinuit până în sec. al XIX-lea (1848). Două dintre marile personalități iluministe din Transilvania, Ion Inochentie Micu Klein și George Barițiu prezintă efectele avute asupra țărănimii.

Înfrângerea oastei țărănești, legarea țăranilor cruciați de glie, trecerea întregului pământ în proprietatea nobililor, i-au făcut pe aceștia să-și închipuie că toate marile probleme ale epocii au fost soluționate și că vor avea liniște.

Moartea regelui Ladislau în 1516 și instituirea, pentru fiul său minor Ludovic, a unui consiliu de tutelă, alcătuit din episcopi și nobili, au aservit și mai mult țara intereselor asupritorilor. Astfel, țărănimea fusese redusă la tăcere, dar pericolul turcesc era însă mai amenințător ca oricând.

La un deceniu după înăbușirea războiului țăranilor, turcii au ocupat Petrovaradinul continuându-și ofensiva spre inima Ungariei. La 29 august 1526, oastea turcească formată din 100.000 de ieniceri, spahii, azapi și achingii, conduși de însuși sultanul Soliman Magnificul, a întâlnit, în câmpia mlăștinoasă de la Mohács, cavaleria maghiară comandată de tânărul rege, Ludovic al II-lea. Bătălia a fost scurtă și de o violență rară. În doar câteva ore s-a decis, pentru o lungă perioadă de vreme, soarta unui regat și a unui popor. Armata maghiară, lipsită de ajutor extern și slab legată de țărănime, a fost nimicită complet. Cea mai mare parte a nobilimi, în frunte cu regele, au căzut pe câmpul de luptă.

Putem afirma că Tripartitul lui Werböczi, înfrângerea de la Mohács și luptele pentru tronul Ungariei, dintre Ioan Zápolya și Ferdinand de Habsburg, au stat la bazele viitoarei mișcări populare din Banat și anume răscoala țărănească împotriva nobilimii, dar și antiotomană din 1526-1527 condusă de Iovan Nenada, cunoscut și sub numele de Țarul Negru.

VII. 3. Răscoala țărănească din 1526-1527 condusă de Iovan Nenada

Evenimentele din primele două decenii ale sec. al XVI-lea, au avut drept consecință o altă mișcare populară de amploare în zona Banatului, care s-a extins cu repeziciune la nord, în Transilvania, dar și la vest, în Ungaria și Serbia. Dispozițiile severe cuprinse în Tripartitul lui Werböczi, la care s-au adăugat nenorocirile din timpul, și de după bătălia de la Mohács, explică izbucnirea răscoalei din 1526-1527 de sub conducerea lui Iovan Nenada.

Țăran fiind, dar și ostaș de graniță, a reușit să-și strângă oastea din țărani sârbi, români și unguri. Răsculații urmăreau distrugerea bunurilor nobiliare cât și a proprietarilor acestora, eliberarea țărănimii de grelele poveri și scutirea acesteia de dări. În comparație cu războiul țărănesc condus de Doja, răscoala din 1526-1527, datorită insuficientei înțelegeri a scopurilor finale ale răsculaților, a fost îndrumată de Iovan Nenada pe o cale sinuoasă, de colaborare când cu unul, când cu altul dintre cei doi pretendenți la tronul Ungariei, Ioan Zápolya și Ferdinand de Habsburg, fapt ce i-a subminat însăși bazele, iar mai apoi i-a cauzat sfârșitul.

Această răscoală, a fost lipsită de un program clar și consecvent. Acțiunile răsculaților împotriva nobililor și refuzul îndeplinirii obligaților față de aceștia sunt aspecte conținând, in nuce elemente „programatice”.

Conștientă de forța pe care o reprezenta, unită și organizată, dovedită în războiul țărănesc din 1514, țărănimea nu se putea resemna cu situația atât de nedreaptă la care a fost condamnată prin Tripartitul lui Werböczi. Aștepta doar conjunctura potrivită pentru a anula, prin puterea armelor, urmările dietei de la Pesta. Aceasta s-a ivit în vârtejul evenimentelor ce au urmat după dezastrul de la Mohács și anume, luptele pentru tronul Ungariei între Ioan Zápolya, reprezentantul „partidei naționale” și Ferdinand de Habsburg, împăratul Germaniei, ca reprezentant al „partidei habsburgice”.

În aceste împrejurări tulburi, nu a fost greu să fie adunate și organizate mulțimile nemulțumite, cu scopul de a lupta împotriva nedreptăților sociale și în același timp a bisericii oficiale. Aspectul social și cel religios, reprezintă caracteristicile răscoalei din prima fază, din toamna anului 1526, de sub conducerea lui Iovan Nenada zis și „Omul Negru” sau „Țarul Negru”, fără program și o finalitate precisă. În cea de-a doua fază, din 1527, caracterul social este prevalent, mișcarea transformându-se într-o adevărată răscoală împotriva nobilimii.

Având în spate un trecut ostășesc și, bazându-se pe calitățile sale personale – om energic cu inițiativă și cu o mare putere de convingere – a reușit să adune, într-un scurt timp, un mare număr de țărani nemulțumiți: sârbi, români, unguri și bulgari. Tabăra era stabilită la Lipova, în nordul Banatului, de unde, în octombrie pleacă cu o parte din răsculați spre Tokay, unde Ioan Zápolya convocase o dietă în vederea întăririi poziției sale și a alegerii sale ca rege al Ungariei. În speranța atragerii lui Nenada de partea sa, Zápolya îi oferă o mulțime de daruri. Astfel, încărcat de cadouri, Iovan Nenada și mulțimile adunate pornesc spre sud, în vederea realizării joncțiunii cu românii și cu sârbii, adunați de Petru Petrovici, împotriva lui Ferdinand de Habsburg. În drum, rândurile răsculaților sporesc necontenit, astfel că armata populară este cuprinsă între 7.000 – 12.000 de oameni.

În sud, „țăranii”, „vagabonzii” și „oamenii fără căpătâi”, cum erau numiți în documentele vremii, conduși de „Țarul Negru”, cuceresc orașul Subotica, din mâinile lui Valentin Török, omul lui Ferdinand. În Bačka, au fost eliberate unele localități de sub stăpânirea otomană. Aceste acțiuni au încheiat prima fază a răscoalei.

În faza următoare, mișcarea condusă de Iovan Nenada este mai rectilinie, mai clară în ceea ce privește caracterul său de răscoală țărănească împotriva nobilimii, atât prin acțiunile concrete ale răsculaților cât și prin scopurile urmărite de aceștia. Dintr-o scrisoare din 13 martie 1527, adresată sibienilor de către vicevoievodul Transilvaniei, Nicolae de Macedonia, aflăm de faptul că răsculații se îndreaptă spre nord, ajungând în părțile Timișoarei, unde devastează și pradă bunurile nobilimii și ale altora. La începutul lui aprilie 1527 are loc o luptă purtată lângă Cenad, unde Țarul Iovan se confruntă cu oastea de 300 cavaleri condusă de Ladislau Csáki, partizan al lui Zápolya, pe care Nenada îl părăsise deoarece acesta nu se despărțise de nobilime. Ladislau Csáki este învins și ucis. Capul său a fost purtat într-o țeapă prin fața ostașilor victorioși. Drumul spre Timișoara este liber, iar cetatea este ocupată de răsculați..

Cronicarul sas Ieronim Ostermayer știe că răsculații își continuau drumul în Transilvania. Pe 14 aprilie, Iovan, fostul partizan al lui Zápolya, se orientează spre Ferdinand, atacând și învingând trupele nobiliare ce trebuiau să apere Porțile de Fier ale Transilvaniei, pradă Hațegul și apoi se îndreaptă spre Alba Iulia.

Pe măsură ce înaintează în interiorul Transilvaniei, oastea țărănească sporește continuu, deoarece, cum afirma voievodul Transilvaniei, românii în Transilvania erau cu mult mai numeroși decât sârbii în Ungaria și aveau aceeași religie cu aceștia (Quoniam Walachos in Transilvania multo plures quam Rascianos in Hungaria fore percepimus, qui cum Rascianis unam et eandem sectam profitentur). Întreaga țărănime din părțile Banatului și Hațegului se ridică împotriva nobilimii. Numărul mare al răsculaților provoacă o mare spaimă în rândurile nobilimii; de exemplu, episcopul de Alba Iulia, Nicolae Gerendi, într-o scrisoare adresată sibienilor și brașovenilor spunea că „foarte josnicul sârb” (vilissimus Rascianus) cu toate că era creștin, prin eforturi uimitoare, a săvârșit cruzimi teribile și nemaiauzite, distrugând altare, temple și necruțând pe nimeni, indiferent de vârstă și sex (Terribiles conatus, mirabiles et inauditas crudelitates, quas, Homo Niger in religione christiana in Christianos exercet, non aris, non templis, non etati, non sexui parcens). Chiar și voievodul Transilvaniei scria bistrițenilor că cei care au căzut în mâinile răsculaților au fost tăiați în patru părți, altora li s-au scos măruntaiele, iar de soțiile și fetele tinere și-au bătut joc în public (Quosdam in quatuor partes desecasse, aliorum viscera, quod est horrendum, extraxisse, uxores etiam, liberos in publicum usum redigere).

Regele Ioan Zápolya, voievodul Transilvaniei Petru Perényi, vicevoievodul Nicolae de Macedonia, episcopul de Alba-Iulia, Nicolae Gerendi fac apeluri disperate pentru organizarea unei armate care să reziste răsculaților. Nobilimea proiecta așezarea taberei anti-țărănești la Sebeș-Alba, de unde urma să organizeze ofensiva împotriva răsculaților. Pentru a obține victoria, era nevoie de ajutorul grabnic al sibienilor, brașovenilor, bistrițenilor și al nobilimii din comitate, districte și scaune. Sub cea mai grea pedeapsă, toți cei ce puteau da ajutor, erau îndemnați să sosească cât mai urgent la locul de concentrare.

Conducerea armatei nobiliare este încredințată voievodului Petru Perényi, care-i amenință pe răsculați cu pedepse grele. Trupele nobiliare se strâng în cetatea Gyula de unde pleacă și se îndreaptă spre Arad. La începutul lunii mai trec Mureșul spre sud, între Pecica și Arad, iar la Seleuș, la nord-vest de Vinga, se desfășoară confruntarea armată cu Iovan Nenada. Voievodul Transilvaniei este învins, scăpând datorită iuțelii calului său, adăpostindu-se, după ce a trecut Mureșul, la Marko Jaksić, un sârb ce nu dorea să-l recunoască pe Iovan de conducător. Nobilii prinși în luptă sunt executați prin tragerea în țeapă.

La 15 mai, voievodul Transilvaniei a ordonat ca trupele să se concentreze la Sibiu, localitate mai îndepărtată de regiunea amenințată de trupele lui Iovan. Începând din această lună, Iovan a încetat să mai domine situația spre a putea să-și impună punctul de vedere, cu toate că avea armată numeroasă și câștigase victorii frumoase. Cauza acestei situații era dependența totală de Ferdinand, care preocupat exclusiv de interesele sale imediate și negândindu-se la primejdia ce-l pândea pe Nenada, este lăsat singur să înfrunte puterea militară a regelui Zápolya, om ce avea incomparabil mai mari posibilități de a duce un război decât Iovan, și astfel Ferdinand nu se grăbea să-i ofere ajutorul necesar. Deci, țelurile imediate ale lui Iovan Nenada erau amânate și condiționate exclusiv de reușita lui Ferdinand.

Într-o scrisoare datată pe 4 iunie 1527, Iovan îi cerea lui Ferdinand să-i trimită arme potrivite, 1000 platoșe și coifuri pentru soldați, stofă roșie pentru oamenii curții, bani, 3 trâmbițași, o tobă cu un toboșar, un steag aurit care pe o parte să conțină blazonul său, iar pe cealaltă parte chipul Sf. Fecioare, haine, precum și arme demnitarului Radoslav Ćelnik, pentru 10 persoane. Tot în această scrisoare, Iovan Nenada îi mai spune că Timișoara a trecut de partea lui Ferdinand; că regele Zápolya strânge trupe în regiunea Crișului și a localității Tur, iar solul regelui, care a căutat să-l atragă pe Iovan cu daruri, este închis.

Pe 21 iunie, are loc o confruntare sângeroasă între răsculații lui Iovan Nenada și oștile voievodului Transilvaniei, Petru Perényi. Răsculații sunt învinși și sunt nevoiți să se retragă spre Banat.

Pe 7 iulie, într-o scrisoare adresată lui Iovan Nenada de către Ferdinand, acesta îl înștiința pe Nenada că a început campania în Ungaria, ușurându-i prin aceasta sarcina, căci Zápolya va fi silit să-și întrebuințeze trupele pentru propria-i apărare, și că dacă va fi posibil, îi va trimite ajutor. Ferdinand îi mai cere lui Iovan să lase o parte din trupe în sud pentru a-i alunga pe turcii de la graniță, iar el să pornească cu forțe mai mari, printre Dunăre și Tisa, spre Buda. În scrisorile din 16 și 20 iulie, Ferdinand își reînnoiește cererea, adăugând ca Iovan să-și trimită și flota spre Buda. Rostul acestei mișcări de trupe era exclusiv în folosul lui Ferdinand, iar Iovan Nenada trebuia, prin marșul său războinic, să abată ajutoarele pentru Zápolya care s-ar fi strâns în aceste părți și, pe cât posibil, fără cruzime și vărsare de sânge, să facă poporul să treacă de partea lui Ferdinand. Iovan, însă nu mai putea onora cerințele lui Ferdinand. Trupele pe care le strângea încă de prin luna mai, Emerik Czibák, episcopul de Oradea, noul comandant căruia i se încredințase, după insuccesele voievodului Transilvaniei Perényi, comanda trupelor pentru înfrângerea lui Iovan, mai înainte ca acesta să se poată uni cu trupele lui Ferdinand, îl punea de fapt în imposibilitate pe Iovan Nenada de a-și deplasa trupele. Noua armată a lui Zápolya se aduna destul de greu la Arad, deoarece erau în plină desfășurare muncile câmpului.

Emerik Czibák a coborât cu trupele de la Oradea spre Arad, strângând pe drum tot ceea ce era necesar războiului. Pe la mijlocul lunii iulie, cetatea Gyula îi dă doi tunari, după ce mai devreme îi dăduse praf de pușcă. În partea a doua a lunii iulie, Czibák se afla lângă Arad, locul de concentrare a tuturor trupelor. Aici, trebuiau să sosească trupe din Baia de Criș și Lugoj, precum și nobilimea din Caransebeș. Planul episcopului era ca trecând la sudul Mureșului, să împiedice concentrarea trupelor lui Iovan și să-i învingă pe voievozii sârbi pe rând, mai înainte ca aceștia să se unească între ei. În noaptea de 22 iulie, Emerik Czibák și-a trecut trupele peste Mureș și și-a așezat tabăra de căruțe în câmpia de lângă localitatea Frumușeni, la sud-est de Arad. La 23 iulie, Iovan și-a așezat și el tabăra în vecinătate. Bătălia decisivă s-a dat pe 25 iulie. Lupta a fost deschisă de atacul susținut de Iovan Nenada. Răsculații obțin un avantaj, anulat odată cu apariția cavaleriștilor de la Caransebeș, care au zdrobit trupele lui Iovan. Acesta rănit, și-a retras ce a mai rămas din oastea sa, la Szeged, în speranța că va putea rezista aici până va veni Ferdinand. Nenada a fost împușcat pe una din străzile din Szeged, fiind apoi luat și dus de oamenii săi într-o localitate vecină, în casa unui țăran. Aici, a venit și inamicul său, Valentin Török, care i-a tăiat capul Țarului Negru, răzbunându-se astfel pentru înfrângerea suferită în confruntarea cu răsculații. Capul lui Nenada, împreună cu alte capete de sârbi, au fost trimise de Török lui Zápolya, la Buda, ca dovadă a devotamentului său. Capul Țarului Negru a fost pus în țeapă, în afara cetății Buda, cu fața spre Viena.

Căderea conducătorului răscoalei, Iovan Nenada, a însemnat destrămarea oastei țărănești, ceea ce constituie o dovadă a faptului că acestei mișcări îi lipseau unele caracteristici importante ce definesc adevăratele răscoale anti nobiliare.

Însemnătatea răscoalei pentru societatea feudală din acea vreme, prin numărul mare de răsculați și prin acțiunile lor radicale, rezultă și din manifestațiile de bucurie ce au cuprins nobilimea și oficialitatea, nu numai din Transilvania, ci și din teritoriile vecine. Astfel, moartea Țarului Negru a produs mare bucurie la curtea lui Zápolya, deoarece Ferdinand pierduse un aliat de mare greutate, care prin sacrificiile sale de sânge în lupta cu Zápolya, i-a dat timp să se înarmeze. Pe Ioan Zápolya l-a cuprins o bucurie copilărească, iar la vederea capului lui Nenada ar fi exclamat: „Blestematule, acum nu mă vei mai amenința!” Aceeași bucurie era și la curtea regelui polon, la Cracovia, deoarece Habsburgii suferiseră o pierdere serioasă.

VII. 4. Contextul internațional la mijlocul secolului al XVI-lea

Considerăm că pentru o mai bună înțelegere a situației și evenimentelor, care au cuprins Banatul la mijlocul secolului al XVI-lea, trebuie să prezentăm contextul internațional și mișcările întreprinse de marile puteri combatante, pentru a echilibra raportul de forțe pe continentul european.

Principalii opozanți au fost Imperiu Otoman și Casa de Habsburg. Firește, fiecare a avut aliații săi, care aveau interese politice, militare și economice atât pe continent cât și-n afara lui. Astfel, un mare aliat european al Imperiului Otoman, a fost regatul francez, care dorea să oprească expansiunea continentală a Casei de Habsburg, care prin diverse alianțe matrimoniale a reușit să pună stăpânire pe o mare parte a Europei.

Cadrul politic internațional a mai fost marcat de apariția și expansiunea reformei religioase (Luteranism, Calvinism și Unitarianism), drept pentru care, statele puternic catolicizate, la îndemnul statului Papal, au pus bazele Ligii Sfinte. Menirea acesteia era să oprească expansiunea reformismului, iar apoi pe cea otomană.

Cei mai de seamă exponenți ai Sfintei Ligi au fost reprezentanții Casei de Habsburg: Carol Quintul – regele Spaniei (1516-1556) și împărat al Sfântului Imperiu Romano-German (1519-1556); fratele său, Ferdinand I – arhiducele Austriei (1521-1564) și împărat al Sfântului Imperiu Romano-German (1556-1564); Maximilian al II-lea – împărat romano-german (1564-1576) și Rudolf al II-lea – împărat romano-german (1576-1612).

De cealaltă parte, s-au aflat sultanii otomani: Soliman I sau Suleiman Magnificul/Legiuitorul (1520-1566) și urmașii săi Selim al II-lea (1566-1574), Murad al III-lea (1574-1595) și Mehmed al III-lea (1595-1603).

Între cele două mari puteri s-au aflat regatul Ungariei, voievodatul Transilvaniei și Banatul.

Poarta inițiază o puternică și sistematică campanie de cucerire europeană, care în urma luptei de la Mohács din 29 august 1526, se sfârșește cu dezmembrarea Ungariei și stabilirea unei puternice baze militare otomane, în inima Ungariei, de unde puteau întreprinde campanii militare împotriva habsburgilor. Drept urmare, în 1529, se desfășoară primul asediu al Vienei, încheiat dezastruos pentru asediatori, cu pierderi semnificative de 40.000 soldați.

Un fapt decisiv, care a dus la dezastroasa înfrângere de la Mohács, a fost neimplicarea în conflict a voievodului transilvan, Ioan Zápolya, care a așteptat, dincolo de Tisa împreună cu trupele sale, desfășurarea evenimentelor.

Ca urmare, Transilvania și Banatul, intră în sfera de influență directă a Porții. Un alt rezultat al acestei înfrângeri, l-a reprezentat împărțirea Ungariei între otomani și habsburgi și începerea luptei pentru succesiune la tronul Ungariei, între voievodul Transilvaniei, Ioan Zápolya – susținut de otomani și, arhiducele Austriei, Ferdinand I Habsburg. Teritoriul Ungariei a devenit, astfel, teatru de operațiuni militare între cele două puteri, balanța înclinând când de o parte, când de cealaltă.

Ioan Zápolya, a fost ales rege al Ungariei, în baza actului din 1505, care interzicea ascensiunea unui nemaghiar pe tronul Ungariei, în cadrul dietei de la Székesfehérvár desfășurată în 10 noiembrie 1526.

În replică, regina văduvă Maria (soția regelui Ludovic al II-lea, decedat la Mohács), sora arhiducelui Ferdinand, a convocat o altă dietă, progermană, la Bratislava, care-l alege rege al Ungariei pe Ferdinand I Habsburg la 17 decembrie.

Până în primăvara anului 1527, Zápolya reușește să-și impună controlul asupra regatului Maghiar, cu excepția Croației, Bratislavei și Șopron-ului, iar în 28 februarie 1528 încheie un tratat de alianță cu Poarta, ce are drept rezultat începerea campaniei sultanale din Ungaria din 1529, campanie ce se termină cu primul asediu al Vienei. În 19 august 1529, pe câmpul de la Mohács, Zápolya îl recunoaște ca suveran pe sultanul Suleiman, căruia îi jură credință. Urmare a acestui act, pe 18 septembrie 1529, Suleiman îl înscăunează pe Zápolya la Buda drept rege deplin asupra întregii Țări a Ungariei.

În anul 1534, episcopul de Oradea și comite al Timișoarei, Emerik Czibák, a fost asasinat, locul său la episcopie fiind luat de Gheorghe Utjesenic (Martinuzzi), iar comite de Timiș a fost numit Petru Vic (Petrovici). Ambii erau oameni fideli lui Ioan Zápolya.

După îndelungi eforturi, episcopul Martinuzzi a reușit să-i aducă pe cei doi adversari față în față la Oradea unde, în mare secret, au semnat un acord de împăcare, Pacea de la Oradea din 1538. Acordul prevedea: „ca fiecare să rămână în stăpânirea părților de regat pe care le deținea în fapt, Timișoara împreună cu teritoriile de dincoace de Tisa începură iară să-și vină în fire. Aceste provincii îi erau însă acordate lui Ioan Zápolya numai pe durata vieții, iar titlul regal era rezervat doar persoanei sale. În cazul în care ar fi avut un moștenitor, acesta putea ridica pretenții doar asupra ducatului Špis, numit de obicei Zipserland, și asupra bunurilor sale familiale. Toate celelalte bunuri reveneau lui Ferdinand sau urmașilor săi, astfel încât regatul neștirbit să-și redobândească mărimea de odinioară.”

În 1540, soția lui Ioan Zápolya – Isabella, fiica regelui polon Sigismund – l-a născut pe Ioan Sigismund Zápolya, urmașul la tronul Ungariei. La scurtă vreme, Ioan Zápolya, a murit la Sebeș, în vârstă de 53 de ani.

Înainte de a muri, el îi desemnează tutori legali ai noului născut pe episcopul Gheorghe Martinuzzi și comitele Petru Petrovici. Aceștia, împreună cu văduva Isabella, îl încoronează pe tânărul principe cu numele de Ștefan Ioan Sigismund.

Din acest moment reîncep luptele dintre cele două partide, ungară și progermană. În această dispută se implică direct și sultanul Suleiman, susținătorul familiei Zápolya: „Aceasta dădu prilej la noi tulburări, care zdruncinară și sfâșiară toate regiunile regatului. Sub pretextul abil al protejării orfanului, Soliman luă în stăpânire și mai multe localități fortificate decât avea până atunci; de asemenea, puse mâna și pe Buda. La ordinul său, Isabella cu fiul ei se adăpostiseră în castelul fortificat de la Lipova, în ținutul Timișoarei, care fusese întărit de markgraful Gheorghe de Brandenburg încă în vremea regelui Vladislav al II-lea. Episcopul Gheorghe menținu pentru sine administrarea Transilvaniei; atât de bine știu acest om să-l câștige pe monarhul turcesc, legându-și în același timp interesele proprii de calitatea sa de tutore al tânărului principe.”

Observăm faptul că în anul următor, 1541, sultanul Suleiman întreprinde o campanie sultanală în Ungaria, de pedepsire a Habsburgilor, prilej cu care capitala Buda este cucerită, iar partea centrală a Ungariei transformată în Pașalâcul de Buda. Tot din acest an, Transilvania devine Principat Autonom sub suzeranitate otomană, iar Banatul se subordonează principatului. Print-un abil joc diplomatic, episcopul Martinuzzi primește conducerea Transilvaniei.

Anul următor, 1542, habsburgii întreprind o campanie, care vizează eliberarea Ungariei. Acceptă să participe și domnul Moldovei, Petru Rareș, care încheie un tratat secret cu imperialii.

Aceste stratageme atrag furia Porții, care în anul 1543 desfășoară pe teritoriul Ungariei a zecea campanie sultanală, în perioada 23 aprilie – 16 noiembrie, încheindu-se cu o serie de cetăți cucerite: Székesfehérvár, Valpo, Pecs, Siklos.

Incursiunile turcești în teritoriile creștine continuă, astfel că la 19 iunie 1547, forțele creștine semnează un tratat de pace pe 5 ani cu Poarta. Capitolul V al tratatului prevede ca Austria să plătească 30.000 de ducați, anual, pentru părțile ocupate din fostul regat maghiar, astfel Austria devine tributară Porții.

Pe fondul tensiunilor din Asia, habsburgii încalcă tratatul de pace, iar în 1551 intră cu trupe în Transilvania. Trupele habsburge sunt conduse de generalul marchiz Castaldo și acestea impun ocuparea militară a Transilvaniei până în 1556. Faptul, fără precedent, este de neiertat de Poartă, fapt ce declanșează războiul turco-austriac, desfășurat până în anul 1566, anul morții sultanului Suleiman.

La conducerea Transilvaniei se menține Gheorghe Martinuzzi, care în 1551 este ridicat la rangul de cardinal de către Ferdinand I. Martinuzzi duce o politică duplicitară, fapt ce va atrage decizia sultanului de a invada Transilvania și de a o recupera, împreună cu Banatul, din mâna comisarilor imperiali care-și instalaseră propria administrație. Invazia trebuia să se realizeze din sud, prin cucerirea cetăților bănățene și în special cea a Timișoarei. În septembrie, trupele otomane cuceresc pe rând cetățile Cenad, Igriș, Felnac, Zădăreni, Nădlac, Chelmac, Păuliș, Mândruloc. În octombrie e cucerită și cetatea Lipova după care încep pregătirile pentru asedierea Timișoarei. Pe 13 octombrie începe asedierea Timișoarei care este ridicată pe 25.

În noiembrie imperialii reușesc să recucerească cetatea Lipovei.

În vara anului 1552, turcii reiau asediul Timișoarei pe care o cuceresc pe 27 iulie. După îndelungi sacrificii, garnizoana cetății capitulează și părăsește cetatea prin poarta Praiko. După un moment de maximă tensiune, reizbucnește conflictul armat între garnizoană și turci, garnizoana fiind masacrată până la ultimul om, acesta fiind Ștefan Losonczy, unul din cei trei comiți de Timiș.

Pe acest fond politic internațional tensionat are loc cucerirea Timișoarei și aproape a întregului Banat. Doar Banatul de munte, reprezentat de Lugoj și Caransebeș, va fi lăsat liber și alipit Principatului Transilvaniei.

Din vara anului 1552, Banatul de câmpie devine provincie otomană, având denumirea de Vilayetul (Eyaletul) de Timișoara. Timp de 164 de ani, Banatul este transformat într-un spațiu islamic, aflat la întretăierea a două lumi: creștină și musulmană.

VII. 5. Banatul în anii 1551-1552

Cei doi ani de la mijlocul secolului al XVI-lea, sunt de o deosebită importanță în istoria Banatului, deoarece aduc schimbări radicale. Teritoriul este intens revendicat și disputat de ambele tabere combatante, datorită poziției sale geo-strategice.

Întrebarea la care încercăm să răspundem este cum s-a ajuns la cucerirea Banatului de către otomani? Trebuie să ne uităm la anul 1520, an în care Soliman Magnificul devine sultanul Imperiului Otoman. Acesta are ambiții mari, dorind să reia acțiunile de cucerire în bazinele mărilor Neagră, Egee, Ionică, Adriatică și Mediteraneană, cât și pe continentul European, unde trebuia să demonstreze superioritatea armatei otomane față de cea maghiară, iar mai apoi față de cea habsburgică. Începând cu 1521 întreprinde o serie de campanii militare de cucerire a centrului Europei.

A început cu destabilizarea sistemului defensiv maghiar de pe Dunăre. În 1521 otomanii cuceresc cetatea Belgradului, în 1522 cuceresc Orșova, iar în 1524 cetatea Severinului. Astfel, trei dintre cele mai puternice cetăți Dunărene au ajuns în mâinile otomanilor. Calea de acces spre centrul regatul Ungariei era liberă. A urmat încercarea de cucerire a regatului, iar în urma bătăliei de la Mohács, din 29 august 1526, bătălie în care regele Ungariei, Ludovic al II-lea, este răpus pe câmpul de luptă, regatul este dezmembrat. Din acest moment începe lupta pentru tron, între casa de Habsburg și Ioan Zápolya, voievodul Transilvaniei, susținut de Poartă.

Având drum liber spre centrul Europei, otomanii asediază cetatea Vienei, de două ori, în 1529 și în 1532, dar ambele asedii eșuează.

Chiar înainte de primul asediu al Vienei, tot pe câmpul de la Mohács, pe 18 august 1529, se desfășoară actul solemn de supunere a lui Ioan Zápolya față de otomani. Acest lucru înseamnă și începutul suzeranității acestora asupra întregii zone: Transilvania, Partium și Banat.

Între cei doi regi ai Ungariei, Zápolya și Ferdinand, se încheie un tratat secret de pace la Oradea în data de 24 februarie 1538. Ferdinand renunță la stăpânirea Transilvaniei și a Ungariei de est, iar Zápolya se declară de acord ca după moartea sa, toate stăpânirile sale, inclusiv Transilvania să fie cedate lui Ferdinand și urmașilor acestuia. Încheierea păcii a fost intermediată de episcopul Gheorghe (George) Martinuzzi, care încearcă să apere Transilvania cu ajutor habsburgic, fiind însă gata să plătească și tribut turcilor.

Anul 1541, aduce cu sine cucerirea cetății Buda, la data de 29 august. Transilvania devine Principat autonom sub suzeranitate otomană, iar Banatul intră în aceeași tutelă, prin Petru Petrovici, comite de Timiș, loial familiei Zápolya și otomanilor. Lipova este desemnată reședință pentru regina văduvă, Isabella, și fiul ei minor, Ioan Sigismund Zápolya.

În 1542, episcopul romano-catolic, Gheorghe Martinuzzi este numit guvernator al Transilvaniei, recunoscut și de Poartă. Acesta duce o politică duplicitară față de cele două tabere, fapt ce-i va fi fatal în iarna anului 1551.

Conflictele armate între habsburgi și turci se încheie prin pacea din 19 ianuarie 1547, încheiată pe 5 ani între Ferdinand și Soliman. Habsburgii sunt nevoiți să plătească un tribut anual de 30.000 de galbeni. În baza acestei păci, sultanul Soliman insistă, pe lângă principele Transilvaniei, asupra cedării unor cetăți bănățene. Un exemplu este cetatea Bećej pe Tisa, care este cedată turcilor, care după 6 luni este cedată comitelui de Timiș, Petru Petrovici.

La 8 septembrie 1549, se încheie un tratat secret între Ferdinand de Habsburg și Gheorghe Martinuzzi la Nyirbátor, în virtutea căruia Transilvania este cedată Habsburgilor, care-i ofereau, tânărului rege Ioan Sigismund Zápolya, principatele Oppeln și Ratibor, asigurându-i-se un venit anual de 15.000 de florini ungurești, iar mamei sale o sumă globală de 100.000 de florini. Gheorghe Martinuzzi păstrează, în continuare, demnitatea de guvernator al Transilvaniei, dar mai obține titlul de episcop primat de Strigoniu, cât și, promisiunea lui Ferdinand de a interveni pe lângă papă pentru a i se conferi și titlul de cardinal. Tratatul este încheiat fără ca regina Isabella și fiul ei Ioan Sigismund Zápolya să știe, fapt ce o determină pe regina mamă să ceară, în 1550, înlocuirea episcopului Martinuzzi cu Petru Petrovici. Poarta îl numește guvernator pe Petrovici. În octombrie același an, sultanul ordonă atacarea Principatului Transilvaniei de către Petru Petrovici, alături de domnii români cât și de trupele otomane ale beilerbeiului de Buda. Martinuzzi organizează o ripostă hotărâtă, obligând-o pe regina mamă la aplanarea conflictului armat.

După această confruntare, Ferdinand de Habsburg este decis să ocupe Transilvania și s-o mențină sub stăpânirea sa. În fruntea a 6.000 de mercenari, contele general Gianbattista (Giovanni Battista) Castaldo a intrat în Transilvania în vara anului 1551, însoțit de împuterniciții lui Ferdinand, care urmau să trateze cu Martinuzzi și cu Isabella condițiile cedării Transilvaniei și ale Coroanei Ungare. În Dieta de la Sebeș se perfectează înțelegerea, în urma căreia Ioan Sigismund Zápolya renunță la tron și la coroană în favoarea lui Ferdinand, principele Transilvaniei primind în schimb principatul silezian Oppeln. Martinuzzi își păstrează titlul de episcop de Oradea, precum și abația de la Cluj-Mănăștur. Ferdinand î-l numește voievod al Transilvaniei, episcop primat de Strigoniu, obținându-i de la papă și, promisul titlul de cardinal.

Ferdinand de Habsburg dorește să-l informeze pe sultanul Soliman că luase în stăpânire Transilvania, promițând plata regulată a dării anuale. Astfel, Ferdinand îi trimite o scrisoare marelui vizir Rustem pașa în vederea reglementării relațiilor turco-austriece după ocuparea Transilvaniei de către armatele imperiale, cu ajutorul lui Gheorghe Martinuzzi.

Sultanul nu poate accepta o astfel de situație. Drept urmare, din vara anului 1551 teritoriul Banatului și al Zarandului devine teatru de operațiuni militare, în care cetățile bănățene sunt cucerite, pe rând, de imperiali și apoi de otomani. Cheia succesului operațiunilor otomane era cucerirea celei mai puternice cetăți bănățene, cetatea Timișoarei.

În Banat încep să sosească trupe imperiale pentru a instaura administrația habsburgică și de a pregăti cetățile aflate aici pentru defensiva anti-otomană. Dintr-un document emis la 19 iulie la Viena de către Ferdinand I de Habsburg, aflăm că regele romanilor și al Ungariei garantează nobilimii și populației rasciene, aflate în jurul cetății Timișoara, vechile drepturi, libertăți, privilegii și scutiri în schimbul păstrării nestrămutate a credinței față de el. În 26 iulie 1551, trupele imperiale se îndreaptă spre Banat pentru a asigura apărarea zonei. Comandanții imperiali sunt: generalul imperial Giovanni Baptista Castaldo, comisarii imperiali Andrei Báthory și Toma Nádasdy, ajutați de Ștefan Lozonczy și Gheorghe Seredy, care intră în Banat cu trupe de cavalerie, precum și de Aldana care intră cu pedestrime spaniolă și germană.

Pe 3 august, Aldana, împreună cu 400 de oameni din pedestrimea spaniolă și cu un detașament de 100 de mercenari germani, se îndreaptă spre Lugoj și Timișoara, unde ajunge pe 10 august. Întărește astfel garnizoanele celor două cetăți.

Tot în aceeași zi, vizirul Mehmed Sokollu trece Dunărea în fruntea a 8.000 de ieniceri și a 100.000 achingii. Același vizir îl înștiințează pe cardinalul Martinuzzi de faptul că la campanie vor mai lua parte 13 sangeac bei cu trupele lor, 70.000 de tătari, beii de Vidin și Silistra, cât și voievozii români. Deci, armata otomană ataca Banatul din două direcții. Una, venea dinspre Dunăre, iar cealaltă venea din Țara Românească. Ambele armate aveau intenția declarată de a recupera Banatul și Transilvania din mâna comisarilor imperiali, care își instalaseră propria administrație.

La 13 august 1551, regele romanilor și al Ungariei, Ferdinand I de Habsburg emite un document prin care garantează întregii comunități rasciene din jurul cetății Timișoara, vechile drepturi, libertăți, privilegii și scutiri, îi confirmă documentele primite în această privință de la regele Ioan de Zápolya, de la generalul imperial Giovanni Baptista Castaldo și de la comisarii imperiali Toma Nádasdy și Andrei Báthory, promițând în același timp că, la nevoie, va recruta din rândul ei un anumit număr de călăreți cu soldă.

În această lună este schimbat Petru Petrovici din funcțiile de comite de Timiș (și al întregului Banat) și de căpitan suprem al forțelor din regiunile sudice, cu Ștefan Lozonczy, Lucaci Szekely și Rafael Podmaniczky. Tot în această lună sunt amintiți Toma de Sântana – castelan de Bečej, Petru Nagy – castelan de Cenad, Laurențiu Balogh – castelan de Becicherecu Mare, Joan Pethő de Gerse – castelan de Lipova și Gheorghe Seredy – castelan de Lugoj și Caransebeș.

În 20 august, ajunge la Viena o scrisoare trimisă de generalul imperial Castaldo, cu ocazia preluării Timișoarei de către trupele imperiale, din care aflăm o descriere plastică a cetății și orașului, cât și o parte din componența garnizoanei cetății. Sunt prezenți 400 de archebuzieri și mercenari conduși de Aldana, 2.000 de călăreți sârbi și 100 de haiduci sârbi conduși de Báthory.

După sosirea în Timișoara a imperialilor, garnizoana cetății număra un efectiv de 3.570 de apărători, împărțiți astfel: 2.020 călăreți din care 300 se aflau sub comanda lui Losonczy, 300 sub Seredy, 200 sub Alfonzo Perez, 120 sub Nicolae Báthory, 100 sub Gabriel Pereny și 1.000 călăreți sârbi; 1.550 pedestrași, din care 400 spanioli și 450 mercenari sub conducerea lui Aldana, 600 spanioli conduși de Castelluvio și Villandrando, plus 100 de haiduci sârbi.

În 7 septembrie, trupele otomane intră în vestul Banatului și încep operațiunile militare. Între 11-19 septembrie, se desfășoară asediul cetății Bečej, care este cucerită în 19 septembrie de vizirul Mehmed Sokollu. Cei 200 de apărători sunt lăsați să plece. Pe 24 și 25 septembrie este asediată și cucerită cetatea Becicherecu Mare (Zrenjanin). După aceste cuceriri se înființează primul sangeac de pe teritoriul Banatului, cel de la Bečej – Becicherecu Mare, avându-l drept sangeac-bei pe Malkocioglu pașa. Sangeac-ul cuprindea zonele Bečej, Becicherecu Mare, Ciacova, Șemlacu Mic, Ilidia.

După Becicherecu Mare, turcii cuceresc, una după alta, cetățile: Cenad, Igriș, Felnac, Zădăreni, Nădlac, Chelmac, Păuliș și Mândruloc. Apoi, între 1-3 octombrie, Ulama pașa ajunge cu avangarda la Lipova, asigurând astfel sosirea vizirului. Între 6-8 octombrie, se desfășoară asediul și prima cucerire a Lipovei. La apropierea otomanilor, castelanul Lipovei, Petru Nagy, împreună cu întreaga garnizoană fug și părăsesc cetatea Lipovei.

Despre cucerirea Lipovei avem informații de la cronicarul turc Mustafa Gelalzade care prezintă evenimentul preamărind victoria turcă și minimizând rolul apărătorilor creștini.

După puternica cetate a Lipovei, urmează și rândul cetății Timișoara, cheia succesului operațiunilor militare în Banat. Între 13-14 octombrie, trupele otomane pornesc de la Lipova spre Timișoara, iar pe 15 acestea ajung în fața porților cetății. Asediul asupra Timișoarei începuse încă din 13 octombrie. În această zi de 15 octombrie, au loc și primele atacuri ale apărătorilor cetății. Perez, împreună cu 400 de călăreți și Villandrando cu 400 de pedestrași, ies și hărțuiesc trupele otomane. Aceste confruntări se soldează cu 22 de turci morți și cu un călăreț creștin mort.

În 17 octombrie, turcii sapă primele tranșee în dreptul porții de nord a cetății, iar în ziua următoare amplasează în baterie două tunuri mari de asediu, care provoacă stricăciuni zidurilor. Acestea sunt totuși reparate rapid de apărători și de localnici. Turcii își concentrează loviturile asupra Palăncii Mici (Insula), apărată de 100 de pedestrași spanioli sub conducerea lui Aldana. Losonczy cere ajutor de la garnizoana Caransebeșului.

În 20 octombrie, otomanii continuă tragerile de artilerie, iar apărătorii conduși de caransebeșeanul George Vaida, ies și luptă cu cei din tranșee. Ziua următoare, trupele otomane prind vitele timișorenilor, aflate în pășunile din jur, iar apărătorii ies și încearcă să le recupereze. Pe 22 și 23 octombrie, otomanii lansează puternice salve de artilerie, încearcă și câteva asalturi, fără nici un rezultat. Locuitorii repară spărturile provocate de artileria turcă. În 24, apărătorii ies și provoacă pierderi mari celor aflați în tranșee. Drept răspuns, otomanii trimit apărătorilor cetății, scrisori în vârfuri de săgeți, prin care le cer capitularea. În data de 25 octombrie, datorită vremii ploioase, a lipsei de baterii grele de artilerie, dar și a geniștilor, otomanii ridică asediul asupra Timișoarei, își dezafectează tabăra și încep retragerea spre Bečej.

Atât cronicari turci cât și creștini descriu în detaliu primul asediu al Timișoarei.

După ridicarea asediului asupra Timișoarei, începe etapa de recucerire a Banatului de către imperiali; astfel, în 28 octombrie, Ștefan Losonczy îl trimite pe voievodul Perasici la Cenad, care recucerește ziua următoare cetatea, iar pe 30 este înapoi la Timișoara. În această zi, trupe din garnizoana Timișoarei încep urmărirea armatei otomane, aflate în retragere, și recuceresc, de pe o zi pe alta, cetățile ocupate de otomani.

Între 1-20 noiembrie, se desfășoară asediul cetății Lipova. Trupele imperiale comandate de generalul imperial Castaldo, ajung din Transilvania la Lipova și încep asediul cetății. După 20 de zile de asediu, Ulama-pașa capitulează. Castaldo încalcă prevederile capitulării și provoacă un incident în urma căruia mor mai mulți apărători otomani, iar Ulama-pașa este rănit. Otomanii nu vor uita acest incident, ce va fi răzbunat în anul 1552, atunci când cetatea Timișoarei va fi cucerită de musulmani.

Până în data de 28 noiembrie, au fost recucerite cetățile Bulci, Chelmac, Lipova, Păuliș, Ciala, Nădlac, Felnac, Cenad, Mako, Dudeștii Vechi și Galad. Ca urmare a acestor evenimente, în 15 decembrie, are loc la Timișoara adunarea nobiliară a comitatelor bănățene, ce hotărăște măsuri militare pentru apărarea Banatului, una dintre ele fiind și întărirea fortificațiilor cetății Timișoara, refăcute în stil bastionar italian nou.

Tot în decembrie, Centorio, realizează o descriere a cetății Timișoarei, care spune despre ea că: „este o cetate mică, înconjurată de fortificații de pământ și lemn; sunt lacune în partea bastionului, dar adâncimea șanțului și palisadele îl apără bine iar artileria nu-l poate bate; o altă parte a cetății este alcătuită din ziduri vechi, la care au început lucrări de refortificare pe o lungime de 150 de pași. Turnul din mijloc a fost fortificat pentru archebuzieri; laturile din sud și est sunt de pământ și au fost transformate în stil bastionar, cu două bastioane de pământ, pe laturile de nord și vest a fost construit un nou tronson, lung de 150 m și lat de 2 m; la Turnul Apei au fost construite cazemate pentru artilerie.”

Anul 1551 se încheie avându-i în prim plan pe imperiali, care planifică apărarea Banatului și a Crișanei în fața viitoarei campanii otomane. Pe 16 decembrie este asasinat cardinalul Martinuzzi. Sub aceleași auspicii începe și anul 1552. Otomanii încep să-și adune oameni, tunuri, muniție și provizii pentru campania bănățeană, ce are să înceapă la sfârșitul lunii mai.

Între timp, în ianuarie, sosesc în Banat mai mulți arhitecți militari habsburgi ce au misiunea să fortifice trecătorile, dar și cetățile Timișoara, Lugoj și Caransebeș. Lipsa banilor face ca lucrările să întârzie până în primăvară, când din nefericire începe campania otomană, iar lucrările se desfășoară contracronometru și destul de hazardat.

Comitele de Timiș, are în subordonare comitatele Timiș, Torontal, Arad, Cenad, Csongrad, Bekes, Solnocul exterior, Zarand și Bihor. Trebuie, deci, să asigure protecția cetăților pe o rază destul de extinsă.

La sfârșitul lunii martie, o hotărâre a dietei de la Bratislava prevede trimiterea a 2.500 de galbeni pentru refacerea fortificațiilor Timișoarei, nou numitului comite Ștefan Losonczy, iar în plus acesta mai primește solda pentru 500 de călăreți și 200 de pedestrași timișoreni. Tot acum pe 30 martie, la Bratislava, Ștefan Losonczy depune jurământul de credință lui Ferdinand I de Habsburg, cu ocazia preluării dregătoriei de comite de Timiș și căpitan al părților de jos ale regatului Ungariei.

În luna mai, sosește la Timișoara arhitectul Martino da Spazio, care reușește să ridice o palisadă de lemn în partea de sud-vest a cetății.

Garnizoana cetății Timișoara are, la 29 mai 1552, un efectiv de 750 de călăreți (Losonczy 300, Alfonzo Perez 200, Gabriel Pereny și Gh. Seredy câte 100, Simon Forgacs 50) și 200 pedeștri dintre haiduci. Datorită sporirii amenințării otomane, aceste efective sunt suplimentate și astfel ajung în iunie la un număr de 2.310 apărători, din care 960 călăreți și 1.350 pedeștri (250 spanioli – comandați de Castelluvio, 300 mercenari cehi, 150 mercenari germani, 200 haiduci, 250 cetățeni timișoreni.

În această lună lucrările de fortificare continuă, iar pe zidurile cetății sunt amplasate 17 tunuri mari și altele mai mici. Cetatea este prevăzută cu 3 bastioane (Turnul Apei și cele de la porțile de nord și est), orașul fortificat are și el două bastioane, iar la poarta de nord se găsește o întăritură de pământ.

Între 30-31 mai, două armate otomane se află la hotarele Banatului, una la Orșova cu beiul local și trupele muntene, iar cealaltă la Horom (Palanca) unde ridică un pod peste Dunăre. Acestea avansează spre Timișoara. În această perioadă caransebeșenii, lugojenii, timișorenii, lipovenii și alți locuitori ai Banatului, cer generalului imperial Castaldo, ajutor bănesc și militar, lucru ce el nu-l poate oferi.

După 11 iunie, trupele otomane trec Dunărea, ajung la râul Caraș, pe care-l traversează și-și continuă incursiunea prin Banat, până la Timișoara. Pe 24 iunie, ajunge în fața Timișoarei, Kasâm, beiul de Becicherec, în fruntea a 1.500 de călăreți. În întâmpinare ies 400 de călăreți în frunte cu Alfonzo Perez și voievodul Nicolae, însoțiți de 100 pedestrași spanioli. În confruntări sunt uciși 20 de otomani. În cetate nu se afla și Ștefan Losonczy, deoarece acesta plecase la Lipova, după ajutoare. În 25 iunie, acesta se reîntoarce și închide cetatea Timișoarei, anunțând trupele și locuitorii Timișoarei de începerea asediului otoman asupra cetății.

În 26 iunie, la Timișoara ajunge artileria otomană de asediu, formată din trei baterii cu 30 tunuri. De această dată trupele otomane sunt întâmpinate de Losonczy și Perez, care în fruntea unei trupe atacă avanposturile acestora. Mor și primii apărători, câțiva husari și tânărul nobil Ștefan Sulyok.

Asaltul asupra cetății continuă, iar în 28 iunie, generalul imperial Castaldo îi scrie arhiducelui Maximilian de faptul că lucrările făcute la Timișoara sunt insuficiente, la fel și numărul apărătorilor. El concluzionează, afirmând că Timișoara nu are nicio șansă să reziste noului asediu. Tot în 28 iunie, în tabăra otomană sosește Ahmed-pașa, al doilea vizir, cu întregul dispozitiv militar otoman și începe așezarea trupelor pentru asediu. La est, se află trupele de Rumelia, conduse de Mehmed Sokollu, iar la vest, cele anatoliene, conduse de Hasan-pașa. Creștinii întreprind o altă incursiune în afara cetății, ce se soldează cu morți, de ambele părți.

Otomanii își amplasează tunurile în baterii îngropate, iar în următoarele două zile se construiesc poduri peste șanțurile cu apă, pentru a se apropia de ziduri. Ziua de 29 iunie aduce cu sine primele salve de artilerie otomană asupra Timișoarei: unele asupra Insulei (Palanca Mică), altele asupra porții de nord și a fortificației de pământ din fața acesteia. Se trag câte 30 de pfunți de ghiulele care ating piețe și case, inclusiv castelul; distrug porțiuni mari de ziduri. Concomitent cu asediu se desfășoară și ample lucrări de geniu.

Odată cu începutul bombardamentului asupra Timișoarei, aflăm și numărul apărătorilor. Într-o altă scrisoare trimisă de Castaldo arhiducelui Maximilian, acesta îi detaliază garnizoana timișoreană: 1.000 călăreți maghiari, 200 haiduci, 300 cehi, 250 spanioli, 150 germani, 760 husari, 250 germani, 100 englezi aflați sub comanda lui Castelluvio, 100 caransebeșeni și 250 oșteni ai orașului. Pe lângă efectivele de soldați mai amintește și de 17 tunuri mari, altele mai mici și 12.000 florini, bani gheață.

În 3 iulie are loc un bombardament susținut, care este apoi urmat de un asalt general asupra zidurilor de la nord, apărate de spaniolii lui Mendoza, cât și asupra zidurilor sudice apărate de spaniolii lui Castelluvio, ienicerii atacând peste ruinele primelor fortificații sub conducerea pașei Mustafa Tenbel (beiul de Nicopole). După patru ore de asalt, otomanii se retrag, iar apărătorii reocupă ruinele și încep munca de reconstrucție a spărturilor și a zidurilor prăbușite.

Timp de patru zile otomanii bombardează cetatea Timișoarei, aruncând asupra ei sute de ghiulele, reușind să distrugă multe fortificații, cât și clădiri din interior. În a patra zi a bombardamentelor consecutive, pe 6 iulie, are loc un atac otoman condus de Mustafa bei asupra Insulei. Spaniolii resping acest atac, dar comandantul lor, Mendoza, este rănit. În această confruntare sunt uciși 2.000 de otomani și 150 apărători.

În 18 iulie, otomanii cer predarea cetății, dar apărătorii sunt mobilizați să reziste prin primirea unui ajutor bănesc în valoare de 3.500 florini. Otomanii primesc noi ajutoare în 19 iulie, și pe 20 iulie forțează intrarea în oraș prin noi atacuri asupra fortificațiilor. Se dau lupte grele și în dreptul Turnului de Apă. Treptat otomani distrug fortificațiile, astfel că în 24 iulie cea mai mare parte a fortificațiilor este distrusă, inclusiv Turnul de Apă. Ziua următoare apărătorii se retrag în ultima fortăreață, fără apă, alimente și cu puține arme și muniții. Orășenii solicită predarea cetății, iar apărătorii încheie un acord de capitulare cu otomanii în 26 iulie. Următoarea zi, garnizoana cetății părăsește cetatea Timișoara, ieșind pe poarta Praiko, conform condițiilor capitulării. Având în minte masacrarea garnizoanei otomane de la Lipova, din 1551, otomanii îi instigă pe creștini, provocând anumite incidente. Se ajunge astfel, la masacrarea întregii garnizoane a cetății Timișoara, ultimul ucis fiind comitele de Timiș, Ștefan Losonczy.

În 20 iulie, în mijlocul evenimentelor de la Timișoara, din localitatea Passau, regele Ferdinand I de Habsburg emite un document prin care le desemnează pe Frusina și Ana, fiicele comitelui Ștefan Losonczy, precum și pe Clara și Dorothea, nepoatele de la fratele său Anton Losonczy, drept moștenire cu vocație masculină a întregii averi, în cazul în care Ștefan Losonczy ar cădea pe câmpul de luptă împotriva turcilor. În masa succesorală sunt amintite cetăți, castele, târguri, moșii și părți de moșie din comitatele Nográd, Szabolcs, Zemplén, Bereg, Hont și Heves, precum și târgul Chama din comitatul Timiș, castelul Wasarhely din comitatul Cenad, cetățile Pâncota, Ineu și Dezna din comitatul Zărand, castelul Sândionisie, târgul Sebiș cu pertinențele Vărădia de Mureș și Buteni din același comitat Zărand.

Printre bănățenii care își pierd viața aici, se numără: castelanul de Timișoara – Sővényhazi, Francisc Haraszti, Blasius Deli, Martin Kenezi, Petru Boli, Ioan, Grigore, Boldizsar Fekete, Emeric Abrahamfi, Ioan și Ladislau More (hunedoreni din Ciula), Martin Szeni, Nicolae de Jimbolia, Mihail Szentjanosi, Mihail Szekelysegi, Mihai Balica și Ioan Gleșan.

Despre asaltul și cucerirea Timișoarei, cât și a tuturor cetăților bănățene și a celor aflate în Crișana, au scris atât cronicari otomani, cât și cărturari creștini. Din prezentările lor se poate observa diferența de limbaj și de stil. Chiar dacă sunt puncte diferite de vedere, important este că au redat unele evenimente care au schimbat istoria Banatului și a Crișanei pentru o perioadă de 164 de ani.

Din prezentările cronicarilor putem observa cât de importantă era Timișoara, pentru interesele politico-militare otomane în zona central-europeană. După ce aceasta a căzut în mâinile musulmanilor, aceștia s-au axat pe cucerirea întregului Banat și al Crișanei. Rând pe rând au căzut în mâinile otomanilor cetățile: Șoimoș, Lugoj, Caransebeș, Mehadia, Cuvin, Șemlacu Mare, Panciova, Făget, Lipova, Cenad, Sînnicolau, Ciacova, Giarmata, Becicherecul Mare, Kikinda și toate celelalte localități fortificate cuprinse între Mureș și Tisa.

Începând cu vara anului 1552, Banatul devine un teritoriu musulman, iar noul eyalet al Timișoarei se întinde de la Lipova, Făget, Lugoj, Caransebeș și Mehadia până la Tisa, și de la Arad și Nădlac, în nord, până la Dunăre în sud.

Anii 1551-1552 au fost ani de cotitură, care au schimbat destinul și istoria Banatului pentru următorii 164 de ani.

VII. 6. Situația Banatului în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Cucerirea cetății Timișoara a reprezentat un moment de răscruce în cadrul raporturilor militare dintre Imperiul Otoman și Sfântul Imperiu Romano – German. Poziția sa geo-strategică a reprezentat un element de siguranță, oferit otomanilor în drumul lor spre centrul Europei, asigurând în același timp și un control mai bun asupra Principatului Transilvaniei.

În conformitate cu legislația musulmană, întreg teritoriul țării era proprietatea sultanului, care îl administra prin reprezentanții săi. Conducătorul vilayetului era beilerbeiul de Timișoara ce avea atribuții politice, militare și civile, fiind ajutat de un stufos aparat administrativ, civil și religios. Vilayetul era împărțit în mai multe sangeacuri, echivalentul unor districte militare.

Vilayetul de Timișoara a cuprins regiunile vestice și centrale ale Banatului, iar unitatea administrativ-teritorială de bază a fost nahiya. În ceea ce privește districtele românești din zona Făgetului (Fârdea, Mănăștiur, Bujor, Sudgea), nahyia s-a suprapus peste teritoriul districtelor. Au avut loc următoarele schimbări: comitatul Keve (Kovin/Kuvin) devine nahyia Panćevo, comitatul Haram primește denumirea de nahyia Moldova (Moldova Veche), comitatul Caraș obține o parte din Horom și este împărțit în trei nahiyi: Bocșa, Carașova (Kîrașova ve Bitlinik), Șumig (Șemlit).

Unitatea administrativ-teritorială superioară nahiyei a fost sangeacul (san-djak). Sangeacurile bănățene, în perioada 1552-1566, au fost: Timișoara, Lipova, Cenad, Becej-Becicherecu Mare, Gyula, Moldova și Arad (ultimele două fiind când nahyi când sangeacuri). Sultanul Soliman a alipit vilayetului de Timișoara, în decembrie 1552, pentru un timp și sangeacurile de la sud de Dunăre: Vidin, Smederevo, Krușevac, Srem, Zvornik, dar care mai apoi au fost atribuite altor vilayete.

Aceste alipiri de teritorii, vilayetului de Timișoara, demonstrează importanța strategică a acestuia în cadrul Rumeliei. Împreună cu vilayetul Bosniei la vest și vilayetul de Buda în centru, s-a format un triunghi cu vârful înfipt chiar în inima Europei, fapt ce a exercitat o presiune militară constantă asupra puterilor creștine europene. Pierderea unuia, sau a altuia din aceste vilayete a însemnat și declinul puterii otomane pe linia Dunării.

Primul beilerbei (guvernator otoman) de Timișoara a fost Kasim pașa. Acesta a ocupat această funcție între anii 1552 – sfârșitul 1554, 1555 – martie 1557 și în 1559.

Cronicarul turc, Mustafa Gelalzade, prezintă transformarea Timișoarei în vilayet și alegerea lui Kasim pașa ca beilerbei al Timișoarei. Timișoara a fost prima cetate reparată și întărită, în care, potrivit listelor de plată a soldelor de la finalul anului 1552, a fost încartiruit un număr de 496 oșteni, din care 200 proveneau de la Becicherec, iar 195 de călăreți și 101 martalogi proveneau de la Bečej.

Timp de 164 de ani, Timișoara a fost centrul administrativ și militar al vilayetului. Acesta era condus de un beilerbei ce avea în subordine mai mulți bei, un locțiitor (caimacam) și un defterdar (cel ce se ocupa de finanțe), care era trimis tot timpul la sultan. Sediul beilerbeilor, dar și al defterdarilor, al bogățiilor și al prafului de pușcă, era vechiul castel al Huniazilor. Mai existau o casă a pașei și o reședință de vară. Musulmanii erau toți egali în drepturi și promovau pe scara socială prin propriile merite. Nu exista proprietate funciară, iar averea nu era transmisibilă. Sultanul era stăpânul tuturor pământurilor și al bunurilor, el fiind cel care dona fidelilor săi uzufructul unor posesiuni.

Una dintre cele mai importante instituții fiscale otomane a fost cea a defterdariatului. Defterdarul era arendașul veniturilor anuale ale vilayetului (vămile, baterea monedei, exploatarea orezăriilor, a minelor, a bunurilor fără deținător, a impozitelor și a taxelor diverse). Această practică a permis administrației otomane să obțină venituri, fără să investească mijloace și bani, pentru refacerea capacităților productive. Primul defterdar a fost Mehmed, înlocuit ulterior cu Mustafa. Cu timpul au apărut două tipuri de defterdari: cei ai visteriei și cei ai timarurilor. Aceștia erau ajutați de un aparat funcționăresc.

Juridic, vilayetul a fost împărțit în kaza (corespunzător nahiyei), conduse de un cadiu (kadi – judecător) numit în funcție de sultan. Primul cadiu timișorean a fost Mevlâna Abd el Fetah. Cadiul era numit printr-un berat și îi judeca atât pe oșteni cât și pe orășenii supuși, în conformitate cu șaria (legea canonică a Islamului), sunna (tradiția islamică) și kanun (lege, regulament). Cadiul nu era doar judecător, ci avea și atribuții economice, sociale și religioase. Acesta controla înregistrarea populației, a caselor goale din Timișoara, păstra bunurile încredințate, averea celor dispăruți, încheia contractele de căsătorie între musulmani dar și între creștini și musulmani. Aplica codul general de legi Kanun Al-i Osman.

În ceea ce-l privește pe guvernatorul vilayetului, beilerbeiul, acesta era numit și revocat din funcție (mazilit) doar de sultan. Provenea din rândul vitejilor, comandanți de oști, și li se acorda titlul de pașă cu 2 sau 3 tuiuri. Nu toți beilerbeii au fost chiar destoinici, aceștia fiind schimbați foarte repede, sau în cazuri extreme au fost uciși. Un caz interesant este al beilerbeiului Seidi Ahmed pașa care, în momentul când a refuzat să lupte împotriva Transilvaniei, a fost executat la Timișoara și înmormântat cu fast chiar în moscheea ctitorită de el.

În secolul al XVI-lea, armata otomană era cea mai puternică din lume asigurând siguranța și preamărirea imperiului pe trei continente: Asia, Europa și Africa, în același timp fiind și stăpâna mărilor. Astfel această puternică armată avea cantonată la Timișoara o garnizoană care era formată din:

– Pedestrime, alcătuită din ieniceri (aceștia erau soldați recrutați din rândul copiilor creștini crescuți în religia islamică) ce aveau o organizare militară de tip mercenar; aceștia alcătuiau nucleu dur al oricărei garnizoane. O categorie specială a ienicerilor era reprezentată de muhafiz-ii (cei mai viteji), din rândul cărora era ales dizdarul (comandantul cetății). Fiecare unitate se numea bölük, având 10 oameni conduși de un serbölük. Aceștia purtau un doman lung, peste șalvarii băgați în cizme. Aveau o pușcă lungă, un pumnal, cuțite și pistoale. Erau încazarmați, primind soldă și alimente. Mai primeau stofă, pentru îmbrăcăminte, și o lingură pe care o purtau înfiptă în turban. De asemenea, trupe pedestre erau și azapii sau reis-ii recrutați din rândul musulmanilor. Aceștia erau împărțiți în ode de câte 10 oameni, apoi în djemanet, ce avea 4 ode. Aveau sergenți și agă.

– Cavaleria, alcătuită din ode ce cuprindeau 10 călăreți, reuniți în formații de 100 de oameni. Călăreții sunt cunoscuți drept spahii, dar în realitate se numeau ulufegii și aveau steagurile roșii pe sulițe și garigerii cu steaguri albe. O secțiune specială era alcătuită din caii neînfricați (könülük), trupe de elită folosite la spargerea frontului inamic.

– Artileria, cel mai important element al armatei, format din topcii (artileriști). Au beneficiat de cea mai bună artilerie din lume. Elementul de bază al artileriei era bateria, care era comandată de un „ser-topci”, care era ajutat de un nazir (funcționar), însărcinat cu aprovizionarea bateriei, fiind secondat de un kiatib. Artileriștii erau împărțiți în bölükuri. După cucerirea Timișoarei, aceasta s-a transformat într-unul dintre cele mai importante fabrici de salpetru (pulbere pentru artilerie). În cadrul bateriei exista un dnagu, a cărui singură îndatorire era aceea de a se ruga la Mahomed pentru a feri depozitele de pulbere, de explozii.

Garnizoana otomană a Timișoarei, număra în anii 1590-1591, 258 de oșteni împărțiți astfel:

– Ulufegii: împărțiți în 2 escadroane. Primul escadron, avea 53 de călăreți și era format din 6 ode, comandat de Amrullak aga, cu o soldă zilnică de 32 akçe (aspri). Prima odă, era condusă de sergentul Salih Ahmed cu 10 aspri și avea 8 călăreți în subordine, fiecare cu câte 8 aspri. A doua odă, era condusă de sergentul Kurd Abdullah cu 10 aspri și avea în subordine 6 călăreți, fiecare cu câte 8 aspri. A treia odă, era condusă de sergentul Hasan Ida cu 9 aspri și avea în subordine 8 călăreți, fiecare cu câte 8 aspri. A patra odă, era condusă de sergentul Hasan Abdullah cu 9 aspri și avea în subordine 8 călăreți, fiecare cu câte 8 aspri. A cincea odă, era condusă de sergentul Djafer Husein cu 10 aspri și avea în subordine 8 călăreți, fiecare cu câte 8 aspri. Cea de-a șasea odă, era condusă de sergentul Oroslan Ferhad cu 10 aspri și avea în subordine 8 călăreți, fiecare cu câte 8 aspri.

Cel de-al doilea escadron, avea 42 de călăreți și era comandat de Hamza aga, ce avea o soldă zilnică de 20 aspri, fiind ajutat de sergentul Halii Behram ce avea o soldă zilnică de 8 aspri. Escadronul era împărțit în 4 ode a câte 10 călăreți fiecare, ce aveau câte 8 aspri solda zilnică.

– Azapi și Reisi: împărțiți în două grupări. Primul grup, conținea 75 de ostași și era condus de Husein aga cu 15 aspri soldă zilnică, ajutat de chehaia Durak cu 10 aspri zilnic. Acest grup era împărțit în 3 rias, fiecare rias avea câte 2 ode, iar oda era formată din 10 soldați. Primul rias era comandat de Mahomed reis, cu o soldă de 12 aspri și 2 ode în subordine. Al doilea rias era comandat de Behram Bosna reis, cu o soldă de 11 aspri și 2 ode în subordine. Cel de-al treilea rias era condus de Ali reis, cu o soldă de 12 aspri și 2 ode în subordine.

Al doilea grup conținea 44 de ostași și era condus de Ahmed aga cu o soldă zilnică de 27 aspri, fiind ajutat de Hajdar chehaia, cu o soldă de 12 aspri. Grupul era împărțit în 2 rias cu câte 2 ode fiecare. Primul rias era condus de Djame Mahmud reis, cu o soldă de 9 aspri, iar al doilea rias era condus de Djafer Mohamed reis, cu o soldă de 9 aspri. Soldații aveau o soldă de 5-6 aspri.

– Martologii: atât musulmanii cât și creștinii se aflau sub comanda lui Halil aga, ce avea o soldă zilnică de 10 aspri. Erau împărțiți în 4 ode, fiecare condusă de către un sergent. Astfel, în total, erau un număr de 40 ostași.

– Muteferica (garda imperială călare): era formată din 4 ostași, conduși de intendentul Bali chehaia, cu o soldă zilnică de 20 aspri. Ceilalți trei erau: Ali Celebi cu 16 aspri, Husein aga cu 13 aspri și Zulfikar Mustafa cu 10 aspri.

Numărul total era de 258 ostași, la care se mai adaugă un număr neprecizat de tunari și muhafâzi.

Tot pentru anii 1590-1591 se cunosc și garnizoanele altor cetăți din vilayetul Timișoarei: Făget (94 de ulufegi, azapi și reis); Bocșa (63 de ulufegi și martalogi); Gyula (709 de ulufegi, muhafâzi, azapi, martalogi și muteferica); Erdőhegyi (260 de muhafâzi, ulufegi, azapi și muteferica); Bekes (238 de ulufegi, muhafâzi, azapi și martalogi); Szarvas (195 de ulufegi, azapi și reis, martalogi și muteferica); Arad (32 de muhafâzi și tunari); Lipova (229 de ulufegi, azapi și reis, martalogi și muteferica); Șiria (37 de azapi și martalogi); Ineu (331 de ulufegi, azapi, martalogi și muteferica); Topincs (26 de martalogi); Cenad (73 de ulufegi și martalogi); Mizaki/Mucsaki (42 de azapi, reisi și martalogi); Vrsac (23 de martalogi); Dandabad/Vardabad (22 de ostași).

Din veniturile totale ale vilayetului de 10.812.449 aspri, mai bine de jumătate (6.271.931 aspri) se cheltuiau cu soldele ostașilor.

În perioadele de confruntări militare, sultanul delega pentru apărarea cetăților, și alte trupe, specificând perioada serviciului și sumele zilnice primite, inclusiv din ce fonduri proveneau și cine trebuia să le plătească.

În estul Banatului (zona de munte), orașele Lugoj și Caransebeș nu au intrat în cadrul vilayetului de Timișoara, ci au format o zonă militară tampon – Banatul de Lugoj-Caransebeș ˗ între vilayetul Timișoarei și Principatul Transilvaniei, cu sediul la Caransebeș, reședința banului. Acesta a fost alipit Principatului. În 7 martie 1553, sultanul îi acordă Banatul de Lugoj-Caransebeș, ca sangiac (stăpânire asupra ținutului), lui Ioan Sigismund Zápolya. Petru Petrovici (fost comite de Timiș) vine aici în numele principelui transilvan.

La 27 martie 1554, Caransebeșul și Lugojul sunt cedate de sultan lui Petru Petrovici, împreună cu tributul de 3.000 galbeni, iar la 7 aprilie același an, acesta primește împuternicirea sultanului de a reprezenta interesele principelui Ioan Sigismund Zápolya, până la revenirea sa pe tron.

În 1552, după înființarea vilayetului de Timișoara și după noile împărțiri teritoriale, districtul Caransebeș se mărește prin alipirea a 31 de sate din cadrul celor 6 districte privilegiate (erau 8 districte privilegiate – Lugojul și Caransebeșul au fost păstrate, restul de 6 fiind împărțite), astfel: 20 de la districtul Mehadia, 7 de la districtul Almăj, 4 de la districtul Comiat. Districtul Bârzavei este și el înglobat în districtul Caransebeș.

Marea parte a districtului Comiat a fost încorporată vilayetului Timișoarei, iar satele care nu au fost ocupate de otomani au fost integrate în districtul Caransebeș.

În Banatul de Lugoj-Caransebeș, s-a păstrat instituția banului și a vicebanului, până în anul 1658, când și această zonă a fost încorporată în vilayetul Timișoarei.

Banatul de Lugoj-Caransebeș a fost condus de un ban, ajutat de unul sau doi vicebani. Banii aveau atribuții și prerogative militare, administrative și judecătorești, dar și competențe politico-diplomatice. Atribuțiile vicebanilor erau, în mare parte, asemănătoare cu cele ale banilor, cu excepția prerogativelor militare.

Până la sfârșitul secolului al XVI-lea se cunosc următorii bani ai Lugojului și Caransebeșului:

1. Petru Petrovici: 27 martie 1554 – 13 octombrie 1557.

2. Ioan Gleșan: 16 mai – 28 iulie 1552.

3. Blasius Zekel: 17 iulie 1553.

4. Ladislau Bekes: 1558 – 1559.

5. Nicolae Cherepovici: 17 aprilie – 19 noiembrie 1559.

6. Grigore Bethlen de Ictar: octombrie 1560 – 6 februarie 1566.

7. George Berendy: 1556; 18 octombrie 1568 – 1573.

8. Nicolar Orbai: 17 decembrie 1566 – 22 iunie 1568.

9. Ștefan Tompa: 28 februarie 1573 – 7 iunie 1577.

10. Gașpar Barcsai, 16 iulie – 8 august 1575.

11. Toma Thornai (Turnea): 13 septembrie 1577 – 6 februarie 1585.

12. George Palatici de Ilidia: 24 iunie 1586 – 7 mai 1588; 5 mai 1593 – 11 octombrie 1594; mai – iunie 1596.

13. Albert Lonay: 2 ianuarie 1589 – 19 februarie 1590.

14. Mihail Horvath de Nyved: 18 iulie 1590 – 10 aprilie 1591.

15. Ștefan Bekes: aprilie – mai 1595.

16. George Börbely de Sima: 27 mai 1595 – aprilie 1596.

17. Andrei Barcsai de Bârcea Mare: 24 iulie 1597 – 13 iunie 1602.

Finalul secolului al XVI-lea, începând cu 1593, este marcat de reluarea ostilităților militare între Liga Sfântă și Poartă. În aceste confruntări sunt implicate și cele trei țări române dar și trupele vilayetului de Timișoara. Întregul Banat este transformat în teatru de operațiuni militare.

Între ianuarie-iulie 1594, în Banat se desfășoară o mare răscoala a românilor și sârbilor conduși de către Petru Majos, român din satul Obad, împotriva turcilor. În ianuarie, cuceresc cetatea Vârșeț, ce devine centrul de rezistență antiotomană. În martie, este atacată și distrusă cetatea Bocșa, iar în aprilie, la fel se întâmplă și cu cetatea Margina. Răsculații au sub control zona Dunării, între Horom și Pancevo. Pe 1 iulie, cuceresc Zrenjaninul (Becicherecul Mare), dar pe 10 iulie are loc o contraofensivă otomană majoră, în urma căreia sunt măcelăriți 4.000 de creștini. Aceasta a fost victoria care a pus capăt acestei răscoale care, dacă ar fi avut suport imperial, ar fi schimbat soarta Banatului.

În trei ani consecutivi, 1595, 1596 și 1597 centrul administrativ și militar al vilayetului, Timișoara, va fi asediată de trupele imperiale, fără a reuși, însă, să o cucerească. Papa Clement al VIII-lea îl vede pe Sigismund Báthory drept conducătorul luptei antiotomane a celor trei țări române în cadrul Ligii, acordându-i acestuia însemnele de mare apărător al Creștinătății.

În lunile iunie-iulie 1595, se desfășoară campania transilvană asupra vilayetului de Timișoara, ce se soldează cu cucerirea mai multor cetăți: Cenad, Făget, Vărădia de Mureș, Chelmac, Lipova, Șoimoș, Arad, Felnac, Nădlac, Șiria, Pâncota, Ineu, Bocșa și Vârșeț.

Între septembrie-octombrie același an se desfășoară asedierea cetății Timișoarei, de către principele transilvan Sigismund Báthory. În momentul în care garnizoana Timișoarei primește întăriri, principele ridică asediul și se retrage. Cronicarul turc Ibrahim Pecevi prezintă în cronica sa, asediul Timișoarei.

Asediul Timișoarei, din iunie-iulie 1596, este descris în detaliu și de Francesco Griselini.

Și-n următorul an, 1597, Banatul este teatru de operațiuni militare, apogeul acestora reprezentându-l asediul puternicei cetăți a Timișoarei. De această dată, asediul este prezentat într-un periodic german, tipărit la Nürnberg în 1598. Periodicul a fost tradus în limba română de muzeograful timișorean Horst Helfrich și pus în circuitul istoric de cercetătorul timișorean Ioan Hațegan.

Cele trei asedii ale Timișoarei de la finele secolului al XVI-lea, demonstrează faptul că cetatea era, încă, una extrem de importantă și de rezistentă. Într-adevăr, dacă ea ar fi fost cucerită de trupele imperiale, atunci, soarta întregului Banat s-ar fi schimbat, în sensul că turcii ar fi fost evacuați de pe aceste teritorii, iar Banatul ar fi redevenit acea zonă de graniță, importantă, din punct de vedere geografic, politic și strategic pentru creștini.

Acest lucru nu a fost posibil decât un veac mai târziu, în anul 1716, când trupele imperiale, conduse de prințul Eugeniu de Savoia, au reușit eliberarea Timișoarei, acesta fiind primul pas în vederea eliberării întregului Banat și reintegrarea sa în sfera de interese central europene.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: BANATUL – DENUMIRE ȘI CADRUL GEOGRAFIC Considerăm necesar, încă de la început, să prezentăm evoluția acestui teritoriu istoric al României, și cum a… [310302] (ID: 310302)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

BANATUL – DENUMIRE ȘI CADRUL GEOGRAFIC Considerăm necesar, încă de la început, să prezentăm evoluția acestui teritoriu istoric al României, și cum a… [310302]

Copyright Notice

EVALUATION OF EROSION RISK FOR A COGENERATION [615846]

Data on the Odonata fauna of the Natura 2000 site [611290]

Regulament Cadru 2016 0 2 (1) [611391]

COLEGIUL TEHNIC GHEORGHE ASACHI, BUCUREŞTI [306737]

Introducere… 2 [304354]

Le II èm e Chapitre – Lanalyse de lactivité de production et de commercialisation [620564]

Copyright Notice

Similar Posts