. Baltagul Studiu Stilistic

CUPRINS:

Introducere……………………………………………………………………………………………………1

Capitolul1:Mihail Sadoveanu-romancier si povestitor………………………………………..5

1.1. Fișă bibliografică…………………………………………………………………………………….5

1.2. Locul lui Mihail Sadoveanu în contextul literar al epocii……………………………..6

1.3. Etapele evoluției literare a lui Mihail Sadoveanu ………………………………7

1.4. Teme ale operei sadoveniene …………………..…..……………………………………9

1.5. Mihail Sadovenu- povestitor ……..……….…………….……………….………9

1.6. Mihail Sadoveanu- romancier ..…………….………….……………………….11

Capitolul 2: Baltagul-caracterizare generală ………………………………………………………………………..………………..…13

2.1. Stuctura romanului …..………………………………………………………………..………………………………14

2.2 Subiectul romanului …………………………….………………..…………….16

Capitolul 3: Particularități stilistice ale romanului…………………………………………..18

3.1. Trăsături generale ale stilului sadovenian……..….…….…………….………..18

3.2. Nivelul fonetic fonologic ……..……………………………………………………………20

3.3. Nivelul lexical semantic ….……………………….…………………….………31

3.4. Nivelul morfologic ….…..…..……………………….……………….….…….42

3.5. Nivelul sintactic ……………………………………………….…………..…..63

3.6. Figuri de stil … …………………………………………….……………….………67

3.7. Alte modalități artistice ….…..………………..……………………….…..……70

Capitolul 4:Note bibliografice …………………………………..……………………………………………….…..…….79

Capitolul 5:Bibliografie generală ………………………………………………………………………………….…..….…..82

Introducere

Baltagul a fost și va rămâne capodopera lui Mihail Sadoveanu, unul din cei mai de seamă scriitorii ai literaturii române. Poate vă întrebați de ce o abordare stilistică a Baltagului. Aș putea să vă răspund cu ușurință. Am observat că prea mult s-a scris despre Baltagul din punct de vedere literar și prea puțin despre paricularitățile stilistice ale romanului. De aceea pot să spun că, din lipsă de material, munca mea nu a fost deloc ușoară, însă satisfacția de a descoperi lucruri pe care, cred, că unii nu le-au observat sau le-au trecut cu vederea, a fost foarte mare. Deși la început mi s-a părut dificil să realizez ceea ce mi-am propus, cu timpul a început chiar să-mi placă și să mă simt din ce în ce mai atrasă de Baltagul, și chiar să mă simt mândră de ce ceea ce am realizat

În continuare voi prezenta pe scurt unele particularități stilistice care se bucură de o frecvență deosebită in roman, pornind de la prezentarea structurii lucrării mă voi opri cu precădere asupra trăsăturilor stilistice ale romanului pentru că aceasta este tema lucrării. Astfel după o scurtă prezentare a activității literare a lui Mihail Sadoveanu și după realizarea unei caracterizări generale a Baltagului am trecut la prezentarea romanului din punct de vedere stilistic.

Astfel, la nivelul fonetic fonologic am sesizat preferința lui Mihail Sadoveanu pentru fonetismele neliterare (populare, regionale, arhaice) care nu sunt specifice numai subdialectului moldovean, ci, în general, vorbirii populare, pentru că se găsesc și în afara Moldovei, de pildă, în unele părți ale Ardealului. Se observă că fonetismele populare sau popular arhaice, nu strict regionale, sunt generalizate de Mihail Sadoveanu, care neglijează cu totul dubletele lor literare. Trăsăturile fonetice regionale sunt sever selectate de Mihail Sadoveanu. Cele până la urmă acceptate apar aproape numai în dialog ca mijloc de autocaracterizare și de autosituare a personajelor și în același timp ele contribuie la înfiriparea sentimentului oralității. De asemenea, se observă folosirea formelor fonetice neliterare în dialog și a celor literare în narațiune.

La nivel lexical semantic se constată că lexicul ilustrează echilibrul fundamental al artei sadoveniene: echilbrul elementelor vechi și noi. Se observă cu ușurință că predomină lexicul limbii populare. Raritatea unor termeni nu face dificilă lectura pentru că din context, uneori prin parafraze anume, se deduc înțelesurile termenilor. Mihail Sadoveanu dovedește o deosebită măiestrie și în mânuirea nelogismelor. Trebuie specificat faptul că multe din cuvintele considerate nelogisme la acea vreme nu mai intră astăzi în categoria nelogismelor, ele intrând de mult în uzul vorbitorilor. Se observă o mare solicitare a sinonimelor, solicitare ce are la bază intenția scriitorului de a insista asupra unei idei. Predomină sinonimele populare, dar apar și sinonime formate dintr-un termen literar și unul popular, de obicei termenul literar apare când e vorba de noțiunea ca atare. De foarte multe ori scriitorul preferă sinonimul popular, cu nuanță arhaică sau cu rază de circulație destul de răspândită. Remarcabile efecte evocatoare obține Mihail Sadovaenu prin măiastra întrebuințare a diminutivelor. Acestea apar sub pana scriitorului atunci când el intenționează să zugrăvească viața în aspectele ei plăpânde, gingașe. În concluzie, pot spune că vocabularul se încorporează, cu excepția unor neologisme, limbajului folcloric.

În ceea ce privește nivelul morfologic pot spune că, deși se observă destul de greu, totuși se poate vorbi de unele particularități stilistice ale categoriilor gramaticale. Se constată preferința pentru substantivele concrete, folosite pentru forța lor descriptivă și de plasticizare. În ceea ce privește adjectivele, cele care ies puternic în evidență sunt adjectivele demonstrative, rolul lor fiind acela de a marca dinamica gesturilor personajelor. Referitor la pronume se face foarte des apel la pronumele personale: dânsul, dânsa, specifice limbajului popular moldovenesc. Marea capacitate expresivă a verbului este determinată de conținutul semantic propiu, polisemantismul bogat, organizarea semantică în serii sinonimice și nu în ultimul rând numărul mare de locuțiuni verbale. Se observă frecvența foarte mare a perfectului simplu în stratul narativ, de care autorul se folosește pentru a prezenta gândurile, gesturile și sentimentele personajelor sale și absența acestuia în stratul dialogat, dat fiind faptul că moldovenii nu cunosc acest timp verbal. Foarte des întrebuințat în stratul narativ este și gerunziul având același rol ca și perfectul simplu. Într-un număr foarte mare sunt folosite și locuțiunile verbale care oferă o reprezentare mai concretă a modalității acțiunii verbale. După cum poate s-a observat, am folosit foarte des în prezentarea mea sintagmele: stratul narativ și stratul dialogat, și asta pentru că am observat că majoritatea particularităților stilistice țin de această diferențiere, în stratul narativ scriitorul prezintă întâmplările la modul obiectiv și aici apar puține particularități stilistice, în stratul dialogat scriitorul cedează locul personajelor, identificându-se până la un punct, cu fiecare dintre ele și aici întâlnim majoritatea particularităților stilistice. Baltagul trebuie astfel considerat și din punct de vedre stilistic o capodoperă pentru că autorul se solidarizează până la identificare cu necazurile, suferințele, energia și dârzenia Vitoriei Lipan, ceea ce face ca între modul cum se exprimă aceasta și cum povestește el însuși să existe o concordanță desăvârșită.

La nivel sintactic se observă că sintaxa este sugestivă, nuanțată și mereu regenerată prin atracția amănuntelor, a gândurilor și a faptelor omenești. În ceea ce privește fraza, aceasta se manifestă linear, fără ocolișuri, iar ideile secundare nu se despart de firul central. Ea are subordonate puține și sunt așezate în general într-o simetrie, în așa fel încât să fie cât mai aproape de regentele lor. Referitor la construcția frazei, se constată că în Baltagul nu e vorba de o inversiune între regentă și subordonată, subordonata aflându-se după regenta ei, dar stă singură ca o propoziție independentă. Ea este la drept vorbind o exclamativă, valorificată în această calitate tocmai prin izolare de regenta ei. Dacă nu ar avea acest caracter, am putea să o înțelegem împreună cu principala într-o singură frază. Subordonarea se face prin adaos de propoziții identice din punct de vedere sintactic. În ceea ce privește frecvența subordonatelor se constată cu ușurință că subordonata care domină este circumstanțiala de scop. Acest lucru este justificat de faptul că scriitorul a apelat la acest tip de subordonată pentru a întări esența acestei cărți: scopul călătoriei Vitoriei și a lui Gheorghiță fiind acela de a-și găsi soțul și de a afla ce s-a întâmplat cu el, și odată cu aflarea morții lui Lipan, îndeplinirea celor de cuviință în cazul unei înmormântări.

Referitor la figurile de stil se observă o preferință pentru elementul predicativ suplimentar.

În ceea ce privește figurile de stil se observă o preferință pentru epitetul cromatic și pentru personificare, dar, în general, figurile de stil sunt rare.

Din punct de vedere lingvistic se constată folosirea unui limbaj identic sau foarte asemănător cu cel al personajelor, deci ștergerea, în largă măsură a deosebirilor dintre felul cum vorbește autorul și cum vorbesc eroii lui. De aici putem vorbi de un procedeu stilistic des întrebuințat de Mihail Sadoveanu, și anume, stilul indirect liber. Alături de Creangă, Caragiale, Agârbiceanu, Sadoveanu se rânduiește printre maeștrii stilului oral. Oralitatea ne întâmpină aproape exclusiv în stratul dialogat al operei și este reprezentată în mare parte de semnele de punctuație, dar și de epitete cu funcție de atribut pe lângă un substantiv ca: glas, voce, suspin, strigăt sau cu funcție de circumstanțial pe lângă un verb declarandi: a zice, a porunci, a striga, a întreba. Specificul stilului oral al lui Mihail Sadoveanu constă în faptul că arta de povestitor oral e perfect transpusă în textul scris, iar impresia la citire și la audiție concordă, se suprapun aproape, particularitate care îl individualizează și îl diferențiză de Caragiale și de Creangă. De asemenea, pentru a da viață situațiilor și personajelor pe care le înfățișează, autorul notează și gesturile, reacțiile și mișcările ce însoțesc comunicarea eroilor săi. De acest aspect al oralității țin și pauzele, repetițiile, izolăriile, elipsele și inversiunile.

Sper că prin toate acestea am reușit să demonstrez că Baltagul este o capodoperă și din punct de vedere stilistic.

Capitolul І

Mihail Sadoveanu: romancier și povestitor

1.1 Fișă bibliografică

Un scriitor nu este un accident în viața unei grupe umane decât prin ceea ce se numește talent, iar încolo trebuie neapărat încadrat în mediu pentru a-l explica…1

Debutul literar al lui Mihail Sadoveanu (1880-1961) are loc în 1898, la revista Viața noua cu schița O domnișoară bine crescută și cu poezia Orientala. Însă Mihail Sadoveanu își face cu adevărat intrarea în lumea literaturii române cu patru volume, publicate într-un singur an, 1904: Povestiri , Dureri înăbușite , Crâșma lui Moș Precu , Șoimii. Anul 1904 fiind numit de Nicolae Iorga ,,anul Sadoveanu”. Mihail Sadovenu publică volum după volum: nuvele, povestiri și romane. Despre opera sa, Alexandru Paleologu spune: aceasta, în ansamblu, e o polifonie.2 George Călinescu avea dreptate să o compare cu o țiteră uriașă, cu mii de strune toate acordate cu grijă, timp de o viață de om pentru ca nicio surpriză cacofonică să nu fie cu putință.3

Până la izbucnirea primului război mondial Mihail Sadoveanu publică: Mormântul unui copil (1906), Floare ofilită (1906), Vremuri de bejenie (1907), La noi în Viișoara (1907), Însemnările lui Neculai Manea (1907), O istorie de demult (1908), Duduia Margareta (1908), Oameni și locuri (1908), Neamul Șoimăreștilor (1915).

După război îi apar foarte multe volume: Țara de dincolo de negură (1926), Povestiri pentru copii (1926), Hanu-Ancuței (1928), Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă (1929), Baltagul (1930)l, Trenul fane înfățișează, autorul notează și gesturile, reacțiile și mișcările ce însoțesc comunicarea eroilor săi. De acest aspect al oralității țin și pauzele, repetițiile, izolăriile, elipsele și inversiunile.

Sper că prin toate acestea am reușit să demonstrez că Baltagul este o capodoperă și din punct de vedere stilistic.

Capitolul І

Mihail Sadoveanu: romancier și povestitor

1.1 Fișă bibliografică

Un scriitor nu este un accident în viața unei grupe umane decât prin ceea ce se numește talent, iar încolo trebuie neapărat încadrat în mediu pentru a-l explica…1

Debutul literar al lui Mihail Sadoveanu (1880-1961) are loc în 1898, la revista Viața noua cu schița O domnișoară bine crescută și cu poezia Orientala. Însă Mihail Sadoveanu își face cu adevărat intrarea în lumea literaturii române cu patru volume, publicate într-un singur an, 1904: Povestiri , Dureri înăbușite , Crâșma lui Moș Precu , Șoimii. Anul 1904 fiind numit de Nicolae Iorga ,,anul Sadoveanu”. Mihail Sadovenu publică volum după volum: nuvele, povestiri și romane. Despre opera sa, Alexandru Paleologu spune: aceasta, în ansamblu, e o polifonie.2 George Călinescu avea dreptate să o compare cu o țiteră uriașă, cu mii de strune toate acordate cu grijă, timp de o viață de om pentru ca nicio surpriză cacofonică să nu fie cu putință.3

Până la izbucnirea primului război mondial Mihail Sadoveanu publică: Mormântul unui copil (1906), Floare ofilită (1906), Vremuri de bejenie (1907), La noi în Viișoara (1907), Însemnările lui Neculai Manea (1907), O istorie de demult (1908), Duduia Margareta (1908), Oameni și locuri (1908), Neamul Șoimăreștilor (1915).

După război îi apar foarte multe volume: Țara de dincolo de negură (1926), Povestiri pentru copii (1926), Hanu-Ancuței (1928), Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă (1929), Baltagul (1930)l, Trenul fantomă (1931), Nunta domniței Ruxanda (1932), Creanga de aur (1933), Nopțile de sânziene (1934), Frații Jderi (1935), Cazul Eugeniței Costea (1936), Valea Frumosei (1938), Ochi de urs (1940), Ostrovul lupilor (1941), Anii de ucenicie (1944).

După cel de-al doilea război mondial îi mai apar: Păuna –Mică (1948), Nada florilor (1950), Nicoară Potcoavă (1952), Aventura din Lunca Dunării (1952), Mărturisiri (1960).Romanele: Cătunul Mioarei (1970) și Lisaveta (1973) apar postum.

Imensa lui operă, peste o sută de volume publicate, varietatea lor tematică și inepuizabila forță de înnoire a limbajului artistic reprezintă cea mai largă și mai adâncă sineză a culturii noastre…4

1.2 Locul lui Mihail Sadoveanu în contextul literar al epocii:

Literatura de la 1900 până la sfârșitul primului război mondial ce apare, în parte, ca un fenomen de succesiune, în prelungirea celei anterioare, se formează pe un teren deja pregătit. Pe de altă parte, literatura primelor decenii reflectă, în modul său, tendințe specifice noului climat. La începutul secolului dialogul polemic Maiorescu-Gherea, aparent încheiat, regenerează. Este evidentă lupta împotriva esteticului care favoriza o detașare de realități și se observă impunerea unei literaturi care cheamă la denunțarea adevărului.5

Este vorba de o literatură cu tendințe sociale și politice, cultivată de sămănătoriști și poporaniști. Scriitorii maturi care ilustrează ultimele decenii ale secolului trecut se manifestă cu intermitențe, unii cu evidente semne de epuizare… Caragiale trimite Vieții Românești, la insistențele lui Ibrăileanu, o foarte fină istorisire, Kir Ianulea… Slavici compilează stăruitor lucrări de pedagogie și morală. Scos in volum, romanul Mara (1906), publicat inițial în Vatra, nu găsește stima la care avea dreptul. Cu Ziarul unei Pierde-Vară și Cântece de vitejie, sub nivelul anterior, Coșbuc se împarte între publicistică și traduceri…6 Despre G. Topârceanu, Constantin Ciopraga spune că acesta citează malițios, într-o cronică din Viața Românească, drama Luceafărul existenței sale.7 Tot Constantin Ciopraga remarcă că Al. Vlahuță cantonează în publicistică și din când în când mai scrie și câte o poezie. Este surprins de reacția lui T. Arghezi, care contesta pe popularul scriitor.8 Se afirmă scriitori ca: Al. Davila, Calistrat Hogaș și criticul G. Ibrăileanu. În ultimii ani ai secolului al nouăsprezecelea se manifestă M. Sadoveanu și T. Arghezi, unul în continuarea curentului național și popular, altul ca promotor al lirismului modern. Însă creațiile lor majore aparțin epocilor interbelice.

În această perioadă circulă nume de creatori care-și conturează personalitatea: în epică: I. Agârbiceanu, Emil Gârleanu, Jean Bart; în dramaturgie: Mihai Sorbul, Victor Eftimiu și alții; în poezie: D. Anghel, O. Goga, G. Bacovia, Ion Irinulescu etc.; critica este reprezentată de G. Ibrăileanu, E.Lovinescu, M.Dragomirescu, Ovid Densusianu, N. Iorga etc.

Însă.M.Sadoveanu a scris foarte mult și în perioada interbelică când, după încheierea pimului război mondial are loc o întrerupere brutală a activitații scriitoricești timp de câțiva ani (nu se mai tipăriseră cărți, iar revistele își încetaseră apariția, Sămănătorul nu se mai publică, clădirea Vieții Românești fusese incediată cu prilejul manifestațiilor din 1916, cenaclurile se risipiseră). Tot acum piere o bună parte dintre scriitorii care deținuseră rolurile principale în mișcarea literară antebelică: G. Coșbuc (1918), Al. Vlahuță (1919), Al. Macedonski (1920). Cuvântul hotărâtor în mișcarea literară încep să-l aibă alți scriitori, puțin sau deloc cunoscuți până atunci: E. Lovinescu, Camil Petescu, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, Lucian Blaga, Ion Pilat, Tudor Vianu, Ion Barbu, Mihai Ralea, G. Călinescu etc. În rândul acestor personalități de mare renume trebuie inclus și povestitorul, M. Sadoveanu, a cărui activitate literară a lăsat urme adânci în evoluția literaturii române.

În jurul anului 1900 și până spre ajunul războiului mondial se scrie la noi o literatură ,,pentru popor” așa cum anticipaseră Al. Vlahuță și G.Călinescu, prin popor înțelegându-se țărănimea. Literatură, care, în numele realismului, este sentimentală, moralizatoare și tezistă; pretinzând că oglindește viața satului, pune în circulație o mitologie ce a culminat în sămănătorism. Este vorba despre o literatură pe care sămănătoriștii o vor numi ,,realism țărănesc” inspirată din ,,dramele de jos”.

Primele volume ale lui M. Sadoveanu, adică cele dintre 1904-1912, nu numai că nu sunt străine de sămănătorism, dar contribuie, prin prestigiul scriitorului, la prestigiul curentului. Constantin Ciopraga considera că ceea ce pare sămănătorism în scrisul sadovenian este: intersul subliniat pentru lumea satului, poezia amintirii și repulsia pentru ,,hibridul orășenesc”, urmărind însă o altă finalitate socială și erotică. Elev eminent cu o cunoaștere destul de bună a limbii vechi și moderne, cititor al marii literaturi a secolului încheiat, M. Sadoveanu face, la debutul sau, impresia unui povestitor înzestrat și personal, însă cam necultivat.9

1.3 Etapele evoluției literare a lui Mihail Sadoveanu

Constantin Ciopraga diferențiază în evoluția scriitorului trei etape: cea dinainte de primul război mondial, cea interbelică și cea de după cel de-al doilea război mondial. Până la primul război mondial, prozatorul cultivase așa zisul gen scurt; romanul nu avea o tradiție. În titlul mai multor volume găsim cuvântul ,,povestiri”: Povestiri (1904), Povestiri din război (1905), Povestiri de sărbători (1906), Povestiri de sară (1910), Povestiri de petrecere și folos (1911). Alte volume sunt amintiri: Amintirile căprarului Gheorghiță (1906), Cântecul amintirii (1909); altele aduc însemnări sau priveliști. Se observă că reminescențe ideologice sămănătoriste răzbat și în unele cărti din anii de după război. Se înțelege că nu dimensiunile materiale diferențiază producțiile primei etape de cea interbelică, pentru că, de exemplu, o nuvelă ca Haia Sanis e categoric superioară unui roman ca Floare ofilită.

Constantin Ciopraga observă că între cele două războaie povestirea nu e părăsită, dar caracteristică e seria volumelor de întindere ale maturității începând cu romanul Venea o moară pe Siret (1923). Esența creației sadoveniene o găsim în capodopere ca: Zodia Cancerului, Baltagul, Frații Jderi, Țara de dincolo de negură, Hanu-Ancuței etc.

Tot C. Ciopraga susține că specificul primei etape ține nu atât de tradiția prozei moldovenești, lirică, evocatoare cu desfășurare lină, cât de interesul pentru forța elementară, pentru oamenii lipsiți de complicații, totuși misterioși în existența lor rudimentară. Se observă, de asemenea, că romanticul din povestiri, care se distanțează de lucruri, de prezent pentru a obține efecte de perspectivă, caută acum enigmele trecutului nu pentru vibrația lor poetică ci penru înțelegerea sufletelor înintașilor. Este evident și faptul că idealul acestei etape interbelice este înțelepciunea, îndreptată spre eliberarea omului, trăsătură sesizată de Ibrăileanu încă înainte de apariția operelor fundamentale. Și T. Vianu va sublinia, mai târziu, reflexivitatea: lirismul începuturilor se temperează, reflexiunea îl înlocuiește. Impresiile nu mai sunt notate în singurele lor înfațișări instantanee și fugitive ci sunt legate de idei, adâncite în semnificația lor generală.10 Etapa de după cel de-al doilea război mondial se desfășoară în prelungirea celeilalte, însă se observă o pronunțată preocupare pentru reflectarea transformărilor din conștiință, ca efet al preocupărilor sociale.Continuă interesul pentru istorie, pentru problema trecutului, îl preocupă destinul unor intelectuali singuratici, rămâne puternică simpatia pentru înțelepciunea Orientului, ca și pentru latura etnografică.

Trebuie menționat faptul că arta lui lui M. Sadoveanu se nutrește prin repetiție și nu din noutatea invenției, tipurile, peisajele, situațiile fiind mereu aceleași. Volumele sunt eterogene, inegale sau lipsite de orice interes artistic. Geniul lui M. Sadoveanu fiind cel al variațiunii pe temă.11 Constantin Ciopraga spune: originalitatea nu trebuie căutată în cutare nuvelă sau fragment de roman, ci în marile ansambluri, constituind o atmosferă și desfășurându-se în mari panouri.12

1.4 Teme ale operei sadoveniene:

După C.Ciopraga universul sadovanian poate fi structurat în: universul rural, tema spiritualitații satului românesc, fiind, de altfel și principala temă a epicii sadoveniene, întrucât țăranul român a fost principalul meu erou, mărturisea Sadoveanu într-un discurs ținut la Academia Română: Dureri înăbușite (1904), Crâșma lui moș Precu (1905), Hanu-Ancuței (1928), Baltagul (1930); o altă temă este spațiul închis al orașului de provincie, al târgului inert, care distruge puritatea sufletului omenesc, întalnită în romane ca: Floare ofilită (1906), Însemnările lui Neculai Manea(1907), Apa morților (1911), Locul unde nu s-a întâmplat nimic; tema naturii apare în romane ca :Țara de dincolo de negură (1926), Ochi de urs (1940), Ostrovul lupilor (1941) etc ; urmează romanul istoric reprezentat de: Șoimii (1904), Neamul Șoimăreștillor (1915), Zodia cancerului (1929), Nunta Domniței Ruxanda (1932), Frații Jderi (1935), Nicoară Potoavă (1952); tema mitului și a inițierii apare în : Baltagul (1930), Creanga de aur (1933), Nopțile de Sânziene (1932).

1.5 Mihail Sadoveanu- povestitor

Mihail Sadoveanu a fost catalogat de majoritatea criticilior drept un bun povestitor indiferent de dimensiunile formulei practiate. El consacră definitoriu povestirea asigurându-i o pozitie importantă. Geoge Călinesu afirma: Impresia cui citește superficial este că Sadoveanu e un desriptiv. În realitate, el este un mare povestitor cu capacitate limitată de zugrăvire, un autor de descripții narative. Luat în totalitate, Sadoveanu e un mare povestitor, cu o capaitate de a vorbi autentic enormă, asemănător lui Creangă și lui Caragiale, mai inventiv decât cel dintâi, mai poet decât cel de-al doilea, deși fără echilibrul artistic al lui Caragiale.13

S-a afirmat de atâtea ori că Sadoveanu e înainte de orice povestitor. N. Manolescu consideră că opera lui M. Sadoveanu aparține, în întregul ei, vârstei unitare și organice a epopeii, în sensul în care, Lukacs considera că epopeea se opune romanului ca o vârstă tânără uneia mature și reflexive. Pornind de la faptul că povestirea provine din balada populară, N. Manolescu afirma că: Sadoveanu scrie un soi de romance lirică și sentimentală, corespunzând povestirii europene.14

Povestitorul premerge romancierului întrucât exprimă spiritualitatea unei lumi stabile și ritualizate. Romanul fiind la origine o specie recentă, burgheză, el corespunde unei lumi a prozei, cum spune Hegel. Lumea povestirii este esential poetică.15 E interesant de constatat că, ținând spre edificarea unei lumi omogene, Sadoveanu trebuia să se slujească în chip necesar de povestire și de epopee.

Autorul Povestirilor din 1904 adopta, împreuna cu majoritatea proxatorilor vremii, o formulă literară nouă: renunță deliberat la o literatură ce i se părea expresia snobismului și a înstrăinării, pentru una în care relitațile țărănești de la noi își găseau un mare loc. Este vorba de o literatură care regăsește procedeele epicii populare: oralitatea, simplitatea, naivitatea, redescoperă farmecul legendelor, baladelor., descântecelor și ale limbii țărănești, nefiind vorba de realismul țărănesc al lui Slavici sau al Napastei nici de arta lui Creangă.

N. Manolescu ne propune o configurare a povestirii sadoveniene din perspectivă naratologică. Analizand arta lui M. Sadoveanu, el stabilește patru tipuri de narațiune: naratiunea răspândită în volumele de început, înrudită cu narațiunea traditională, reprezentată de: Creangă, Slavici, Caragiale. Aici naratorul e mut, vede, dar nu vorbește, vocea lui este incoloră, prezența lui este strict convențională, rolul său se limitează la a pune în relație tablourile, episoadele acțiunii. De exemplu: Câinele, Haia Sanis; povestirea la persoana întâi, homodiegetică, în care povestitorul este și eroul întâmplării însă deosebit de autor: Hanul Boului, Păcat boieresc, Prisaca de altadată, Cosma Răcoare. Diferența notabilă constă într-un transfer: ochiul neutru de dincolo devine o voce implicată; este vorba de un eveniment văzut, trăit de o logică a faptelor, de o logică afectivă. Aici sporul de afectivitate este mai pronunțat ; naratiunea în care povestitorul e mereu deosebit de autor, e numai martor, nu și erou al întâmplării, este tot un personaj, dar cu rol secundar, accidental: Codru, O istorie de demult și narațiunea în care martorul nu mai este un simplu personaj secundar, ci însusi autorul, este vorba de narațiunile maturității sadoveniene. Se accentuează ceea ce înainte se evita: convenția istorisirii, interesului pentru reprezentare: scenă, eroi, conflict, i se preferă interesul pentru limbaj, discurs. Pesonajele nu mai au o limbă propie, locul fiind luat de un suprapersonaj care este autorul, de exemplu povestirea 24 iunie. Narațiunile tânărului M. Sadoveanu au suferit și influența naturalismului ale cărui elemente sunt: psihologia morbidă, instinctualitatea tulbure, compasiunea, studiul de moravuri și teza, lipsește doar măreția tragică. Lui G. Călinesu i se pare că naturalismul e pe cale să fie abandonat încă din Crâșma lui moș Precu, roman considerat de N. Manolescu ca fiind întâiul roman țărănesc al lui M. Sadoveanu, naiv-etnografic și conventional, însă instructiv pentru viziunea socială a sciitorului.16

G. Călinescu afirma: Însă numaidecât autorul renunță la orice naturalism și începe să înfățișeze viața elementară ca un scop în sine și din ce în ce mai idilic.17 Naturalismul din primele nuvele sadoveniene încetează în clipa în care studiul social, moral, psihologic este înlocuit cu studiul unei lumi eterne și al îndeletnicirilor ei esențiale. Lumea a văzut în M. Sadoveanu mai mult un povestitor decât un romancier.

Al. Paleologu nu contestă faptul că M. Sadoveanu este un bun povestitor, dar datorită faptului că a scris și multe romane, Al. Paleologul se întreaba de ce Sadoveanu nu poate fi numit și romancier.

1.6 Mihail Sadoveanu- romancier

N. Manolescu constată că romanele lui M. Sadoveanu, de până la război sunt neglijabile dar, după 1920, interesul stârnit de noul gen îl cucerește și pe el. Influențat și de Ibrăileanu, vrea să scrie romane superficial ,,balzaciene”, nu reușește fiindcă corespundea prea puțin aptitudinilor lui. Critica îi reproșează abuzul de descripție și de lirism în mai toate romanele. Defectul stă, din contră, considera N. Manolescu în insuficiența romanescului. Tot el numește romanele propiu-zise ale lui Sadoveanu ,,romane ale sfârșitului de veac”. Sentimentul dominant e că o lume se sfârșește și alta îi ia locul. N. Manolescu a constatat că romanele lui Sadoveanu zugrăvesc mai ales două epoci: în Floare ofilită, Însemnările lui Neculai Manea, Duduia Margareta, Apa morților, Venea o moară pe Siret, Locul unde nu s-a întâmplat nimic este surprinsă perioada de la 1890 la 1900; în Strada Lăpușneanu, Oamenii din lună, Baltagul, Paștele Blajinilor, Cazul Eugeniței Costea, Morminte este surprinsă perioada de imediat după război. Între aceste epoci sunt deosebiri, dar și similitudini izbitoare: ambele sunt epoci ,,critice”, de tranziție, ale istoriei noastre sociale. Tema esențială a romanelor lui Sadoveanu poate fi considerată, schimbarea lumii.

N. Manolescu distinge în romanul sadovenian trei momente care, sunt până la un punct, similare cu vârstele romanului național din prima jumătate a secolului douăzeci: înainte de primul război mondial, romanele tânărului Sadoveanu sunt romantice, sentimentale și ideologice, ca cele ale lui Al. Vlahuță, Traian Demetrescu și ale sămănătoriștilor: Floare ofilită, Însemnările lui Neculai Manea, Apa morților, îndată după aceea se lasă atras de realismul căruia Ibrăileanu și ulterior G. Călinescu îi vor spune ,,balzacianism’’, și scrie câteva romane de acest tip pentru care nu are aptitudini, dar între care trebuie să amintim o capodoperă, Baltagul. Toată proza noastră din deceniul al treilea și o bună parte din aceea a deceniului următor va merge pe linia realismului. Dacă până acum M. Sadoveanu a scris romane dorice, după clasificarea romanelor făcută de N. Manolescu în: dorice, ionice și corintice, e vorba de romane ce aparțin unei epoci primare și energice a doricului românesc: roman creator de mituri, ca și clasa burgheză în ascensiune, caracterizându-se printr-o construcție trială: introducere, cuprins, încheiere, ordine cronologică verificabilă , text supus evident autorului și dirijat de el, finalitate practică declarată, odată cu Creanga de aur, Ostrovul lupilor, Divanul Persian, cărți scrise după 1934, M. Sadoveanu devine unul din primii autori români de romane corintice, în care realismul este înlocuit de parbola morală sau de alegoria filozofică. Dragoste de trecut și de imobilitate, dragoste de pământ, de boier și de țăran, contemplativitate, viu sentiment al naturii, dușmănie instictivă față de evoluția firească a societății- iată elementele esențiale ale acestui suflet liric.18

Capitolul ІІ

Baltagul- caracterizare generală

Baltagul este, prin repeziciune și desăvârșit echilibru al expresiei, una dintre cele mai bune scrieri ale lui M. Sadoveanu, scrie G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Mulți prețuiesc această scurtă narațiune drept roman, vorbind de creația scriitorului, de posibilitatea psihologică a eroilor. În fond, nimic din toate acestea… Scrierea nu poate produce emoții estetice veritabile decât aceluia care o reduce la noțiunea unei civilizații arhaice. Acum suntem în Dacia, în teritoriul muntenesc al oierilor…19

În aceste fraze se rezumă opinia cea mai răspândită cu privire la Baltagul, nimeni nu s-a îndoit că avem de-a face cu una din capodoperele lui Sadoveanu, dar puțini sunt cei care au văzut în ea un roman.

Primul lucru notabil scris despre Baltagul este cronica lui Perpessicius din anul apariției romanului, descoperim în ea aproape toate observațiile importante de mai târziu. Acestea se referă la faptul că scrierea are caracter mitic- baladesc, zugrăvind o civilizație pastorală milenară și susțin ideea că Vitoria Lipan săvârșește un act jusițiar, încărcat de semnificații moral-religioase. Conform clasificării făcute de N. Manolescu, Baltagul se integrează în cea de a doua etapă a operei sadoveniene și este considerat de acesta , roman doric.

G. Călinescu considera Baltagul un roman pastoral, apăsând pe ,,intriga antropologică”, pe descrierea societații arhaice, milenare, pe nota tipică a personajului principal care nu e o individualitate, ci un exponent al speței, fiind vorba de un roman în care Mihail Sadoveanu evidențiază simțul automatismului vieții țărănești de munte.20 El considera că nu se poate vorbi de roman tocmai fiindcă lipsește elementul individual, iar gesturile sunt ritualizate. Criticul reușește însă să-i facă Vitoriei un extraordinar portret, care este, de fapt, cea mai buna dovadă că Vitoria sparge tipul, fiind o individualitate. În căutarea bărbatului, Vitoria pune spirit de vendetta și aplicatii de detectiv. O adevarată nuvelă polițistă se desfășoară, în stil țărănesc, bineînteles, cu o arta remarcabilă. Vitoria dovedește luciditate excesivă… Prin urmare, Vitoria e un Hamlet feminin, care bănuiește cu metodă, cercetează cu disimulație, pune la cale reprezentațiuni trădătoare și când dovada s-a facut, dă drum răzbunării.21

Nicolae Manolescu vorbește de o temă fudamental burgheză, eroii fiind oieri, aparținând lumii ancestrale a muntenilor, scoasă aparent din civilizația capitalistă. Burghezia capată tocmai în acest roman pastoral și țărănesc pozitivitatea care-i lipsea în celelalte, iar realismul devine o metodă artistic eficace.22 Criticul observă în Baltagul existența unui realism clasicizat., realism ce se caracterizează printr-o narațiune rapidă, concisă, printr-o psihologie succintă și printr-o descriere funcțională. N. Manolescu spune că Sadoveanu a scris romanul unei intrepidități și al unei reușite ce nu se explică în orizontul mitului.23

Alexandru Peleologu scoate în evidență tema iubirii din Baltagul. El consideră Baltagul roman de dragoste femeiască și nebună.24 În roman ni se înfățișează o puternică pasiune erotică femeiască, pasiune împlinită, pozitivă, consecventă, tratată lucid, cu o psihologie exactă, nuanțată, fără sentimentalism,…într-o economie compozitională strictă, dar nu sumară, impecabil echilibrată.25

2.1 Structura romanului

Structurat în șaisprezece capitole, romanul evidențiază trei idei esențiale: primele șase capitole cuprind așteptarea femeii dominată de neliniște și speranță, de semne rău prevestitoare, se prezintă gospodăria Lipanilor, oamenii și obiceiurile locului; capitolele șapte-treisprezece ilustrează căutările Vitorei pe drumul parcurs de Nechifor Lipan, în care sunt trimiteri la obiceiuri și tradiții: botez, nuntă, precum și descrierea locurilor abrupte ale munților; ultima parte, capitolele paisprezece- șaisprezece evidențiază găsirea rămășițelor pământești ale lui Nechifor Lipan, ritualul înmormântării, demascarea criminalilor, înfăptuirea actului justițiar și ideea de ciclitate existentială a vieții către moarte și din nou la viață, le-om lua toate de coadă de unde le-am lăsat.26

Paul Georgescu a constatat că Baltagul nu conține o singură structură, ci două complementare: una epică, realistă și cealaltă simbolică, mitică. Un dat trece dintr-o structură într-alta fără a se altera considerabil, dar manifestând valențe noi.”27 Așadar, Paul Georgescu observă existența a două planuri: realist, obiectiv și mitic. În ceea ce privește planul mitic părerile sunt împărțite. G. Călinescu susține că punctul de plecare este acela din Miorița, dar că M. Sadoveanu a depășit această temă, mai mult lirică, construind un epic suprapus.

N. Manolescu cosidera că ceea ce induce în eroare de la început în Baltagul este alegerea, ca pretext epic, a situației din balada populară: doi ciobani ucid pe al treilea ca să-i ia oile. Fără îndoială, Sadoveanu ar fi putut să rescrie în proză Miorița, valorificând aspectul mitic, și de mirare că n-a facut-o; multe din marile lui cărti sunt rescrieri, parafraze, conțin adică un substrat livresc… Iată însă că în acest caz a preferat să scoată dintr-o baladă un roman pur și simplu.”28

Din Miorița, Mihail Sadoveanu lua simbolul, structura epică, conflictul dintre cei trei ciobani și chipul femeii pe care-l împlinește cu cel al curajoasei ciobănițe din Șalga, care, încălecând voinicește pe cal aleargă și pedepsește pe căpitanul cetei de hoți. Câinele din Baltagul, care contribuie la descoperirea ucigașilor are un precursor în Dolca, îndurerata și inteligenta cățelușă din balada cu același titlu.29

Așadar sursa de inspirație rămâne Miorița la care se adaugă baladele: Șalga, prin setea de dreptate a eroinei și Dolca, actualizând ideea prieteniei dintre om și animal.

Însă interpretările nu se opresc aici. Al. Paleologul a adus o modificare fundamentală în exegeza romanului arătând cu lux de amănunte că acțiunea lui respectă exact scenariul mitului Isis și Osiris. Nechifor Lipan e omorât ca și divinitatea solară egipteană, Osiris. Vitoria, soția sa, deopotrivă, Isis, pornește în căutarea dispărutului, însoțită de fiul ei, Gheorghiță, recte, Horus, și descoperă cadavrul baciului dezmembrat. Alexandru Paleologu subliniază că până și câinele, Lupu, are corespondentul său mitic în Anubis.

În roman se mai poate vorbi de existența a două planuri evidente chiar de la început: planul rural, pe de o parte, și planul citadin, pe de altă parte. Acetea sunt puse in evidență prin sintagmele: țara de jos și țara de.sus. Țara de sus este reprezentată de munteni, crescători de oi și țara de jos este cea a târgurilor și a capitalei. Nicolae Manolescu observă că între cele două țări nu poate fi vorba de incompatibilitate, ci de o distanță de natură istorică. Tot el constată că între cele două țări, și implicit între cele două planuri, se stabilește o relație pentru că negoțul de oi îi pune necontenit pe munteni în contact cu restul lumii. Modul lor de viață nu s-a putut menține acela pe care îl evoca Miorita. Mitul s-a alterat prin istorie pentru că muntenii trăiesc în istorie chiar dacă nu au conștiința ei. În cadrul acestor țări femeia reprezintă elementul stabil, conservator și formalist al colectivității, iar bărbatul, pe acela mobil și pliabil la schimbare.

Nicolae Manolescu a costatat că nu s-a insistat destul pe realismul Baltagului. El a observat că Sadoveanu n-a dat curs imaginației poetice, ci observației; a restrâns descrierea, dezvoltând acțiunea; în locul unor personaje simbolice, trăind în spațiul legendelor vechi și al miracolului, a zugrăvit caractere puternice; și toate acestea într-un roman a cărui materie primă părea atât de potrivită pentru poezie și simbol… Probabil singurul roman obiectiv care i-a reușit lui Sadoveanu se inspira direct dintr-o baladă.30 Pe întreg parcursul romanului Sadoveanu știe să fie obiectiv și precis, dovedind o puternică stăpânire de sine în realizarea acțiunii. Se poate spune că Baltagul e un roman realist în sensul cel mai propiu și poate fi citi ca atare.

2.2 Subiectul romanului

Romanul se deschide cu o prezentare a locuitorilor din munții țărilor de sus, a trăsăturilor de caracter generate de traiul în locuri stâncoase. Apropiindu-se iarna și văzând că soțul ei, Nechifor Lipan nu s-a mai întors la Dorna, unde făcuse negoț cu niște oi, pe care avea să le ducă la iernat în bălțile Jijiei, Vitoria își face pregătirile de drum și pleacă în căutarea lui. Înainte, merge la preot pentru sfat și pentru rugăciune, dar și la baba Maranda pentru vrăji- făcute eventual cu concursul diavolului-, se duce să se închine la icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Bistrița și ține să facă și o ,,lăcrămație” către prefect. Însă, adevărata putere, în ceea ce avea să întreprindă, n-o găsea decât în ea însăși. Itinerariul Vitoriei Lipan, care, însoțită de fiul ei, Gheorghiță parcurge drumul lui Nechifor și al turmelor lui până la descoperirea acestuia, răpus de dușmani într-o râpă de munte, ca și descoperirea și pedepsirea făptașilor prilejuiesc investigații polițiste, menite să pună în lumină o inteligență ascuțită, pătrunzătoare, fapt ce uimește chiar și pe încercatul subprețit, Anastase Balmez. Memorabilă este scena în care ea reconstitute amănunțit crima în fața principalului vinovat, Calistrat Bogza, a autorităților și a oamenilor adunați la praznicul mortului. Ca și în cunoscuta scena din Hamlet, criminalul nu poate suporta confruntarea și reacția psihologică scontată se produce. Cuprins de o furie oarbă față de o muiere care se apucase să-l judece, sfâșiat apoi de câinele mortului și lovit de baltagul lui Gheorghiță, Calistrat Bogza sfârșește prin a mărturisi că lucrurile s-au întâmplat întocmai.

Acțiunea romanului este simplă și se desfășoară linear, fără ocolișuri și reveniri. În timp ce Miorița are un caracter mai mult liric, fabulație, foarte simplă, pierzându-se într-o ceață poetică densă, Baltagul reprezintă o narațiune situată în plan real. Narațiunea lui Mihail Sadoveanu capătă un fior rapsodic, de unde impresia de lirism profund, dar ascuns sub relatarea faptelor. Importantă, plină de interes, pare a rămâne povestea în sine, prin vechimea ei, ca și Miorița, nu continutul faptic. Se poate spune că artistul nu scrie , ci povestește.

Alexandru Paleologu considera Baltagul ca fiind: roman de dragoste, înfațișând o puternică pasiune erotică femeiască, pasiune împlinită, pozitivă, consecvantă, tratată lucid, cu o psihologie exactă nuanțată, fără sentimentalism, nici dezvoltări analitice, într-o economie compoziționlă strictă, dar nu sumară, impecabil echilibrată; roman al inteligenței, cum sunt, direct sau indirect, aproape toate romanele principale ale lui M. Sadoveanu; roman al unei acțiuni justițiare, de o implacabilă conduită tactică, am putea spune, chiar polițistă; roman social, prezentând realitățile generate de acumularea capitalistă primitivă, în zona de munte a Moldovei de Nord, proces accelerat de stadiul mai avansat al capitalismului liberal în restul țării în anii imediat următori primului război mondial; roman de observație caracterologică, de o perfectă obiectivitate comportamentală; roman filozofic, cum sunt toate principalele romane și scrieri ale lui Mihail Sadoveanu, din perioada sa de maturitate; roman inițiatic, de o erudiție ingenios ascunsă, tratând în subtextul său, riguros coerent și absolut fidel, o temă simbolică legată de unul din marile mituri ale umanitații.

Capitolul III

Particularități stilistice ale romanului

3.1 Trăsături generale ale stilului sadovenian

Când a început să se afirme Mihail Sadoveanu ca scriitor, adică la începutul secolului douăzeci, se produseseră marile evenimente ale evoluției noastre literare mai noi: Creangă dăduse un loc aparte în opera sa oralității populare, a țăranilor săi moldoveni, după cum Caragiale le dăduse vorbirii păturilor orășenești mic- burgheze și burgheze. Delavrancea, Vlahuță, Duliu Zamfirescu, Coșbuc folosiseră învățămintele mariilor înaintași și îmbogățiseră procedeele exprimării literare în domeniul narațiunii, al peisajului, al fuziunii lirice, al portretului, al reflecției filozofice și morale.

Mihail Sadoveanu a ținut să definească el însuși momentul apariției sale în literatură în Anii de ucenicie: Meșterii cei mari de vorbe și visuri trecuseră: Alecsandri, Eminescu, Creangă. Cei de la care lumea mai aștepta ceva, tăceau. Delavrancea era în pauza de dinainte de Apus de soare; Vlahuță ostenise și, odată cu încetarea Vieții, părea că renunțase la toate, Caragiale și Coșbuc numai, când și când, dădeau semn că se află cu noi. Duliu Zamfirescu și Ioan Slavici publicau, rar, la revistele inaccesibile învățăreilor săraci.31

Citind primele sale narațiuni, întâmpinăm unele ecouri ale creației literare anterioare, pentru că mai peste tot în opera sa a reușit să evoce trecutul sau să consemneze fapte pentru o cronică a veacului, se poate spune că Sadoveanu excelează ca povestitor, așa cum mulți au observat, pentru că pentru el a scrie înseamnă a povesti.

Limbajul artistului concurează în varietate și prospețime cu elementele naturii. Totul pare de o mare simplitate, fiind în același timp de o rară bogăție. Scoțând în relief o semnificație puternică, acest limbaj evită abstractul. Suplețea acestuia nu ține de miracol, ci de contactul permanent cu sursele populare, dovedind o cunoaștere excepțională a întregii geografii lingvistice românești.

Pentru Sadoveanu prezența lirismului înseamnă aniconvenție, afirmarea directă a omenescului, dreptul de a vorbi fără ocolișuri. Interesul arătat celor sărmani, dragostea de popor se manifestă și stilistic în participarea afectivă la cele povestite. Atât de puternică e consonanța scriitorului cu eroii săi, ,în marea majoritate oameni simpli, oameni din popor, subliniază Iorgu Iordan, încât trecearea de la stilul direct al autorului la stilul personajelor se face pe nesimțite, de unde impresia că subiectul (povestitorul) și obiectul (eroii săi) participă deopotrivă la acțiunea povestirii, că între dânșii există o perfectă solidaritate și o unitate de interese indestructibilă.32

Costantin Ciopraga a constatat că ceea ce încântă în opera lui Mihail Sadoveanu nu este bogația lexicală, nici particularitățile dialectele, de care Sadoveanu se folosește cu moderație, ci farmecul unic al frazei, adică vraja stilistică. Ciopraga îl apropie de Tolstoi, fiind solicitat de mișcarea neostenită din natură, ca și de patimile oamenilor.

Lărgimea registrului său este dată de: narațiunea unduitoare din Zodia Cancerului, de muzicalitatea din Țara de dincolo de negură, ritmul dramatic din Baltagul, umorul senin din Hanu-Ancuței.

Masiva lui opera dovedește cunoașterea limbii trecutului și prezentului, Sadoveanu fiind un extraordinar evocator, un observator desăvârșit al vorbirii țăranilor și târgoveților, sensibil la specificul exprimării copiilor, femeilor, călugărilor, ostașilor, recurgând, după caz, la termenul particular, la arhaismul colorat sau la neologismul tipic.Termenii străini și expresii de jargon caracterizează ,,hibridul orășenesc.” Din vocabularul referitor la agricultură și păstorit, la plante și animale, la pescuit și vânat, la comerț și meșteșuguri, la religie și legende, la război și tradiții, scriitorului nu-i scapă nici un termen sugestiv, încât puține fapte de limbă nu ar putea fi ilustrate cu exemple din scrisul lui Mihail Sadoveanu. El are întotdeauna la dispozitie cuvântul care să exprime culoarea, forma, relieful, exuberanța, melancolia sau stări sufletești difuze. Dictoane, comparații, personificări, dialogul simplu și dialogul dublu dobândesc în scrisul său o strălucire specială.

Iorgu Iordan observă că la baza limbii acestuia stă vorbirea moldovenească vie (…), graiul moldovenesc propiu-zis din jumătatea de nord a Moldovei, sub ambele lui aspecte, cel actual și cel arhaic (…), iar pe de altă parte limba veche a cronicarilor și, mai putin, a textelor religioase.33

Tot el distinge trei perioade lingvistice în evoluția scriitorului: prima durează de la debut până la unirea Transilvaniei cu țara veche și se carcterizează prin predominarea mai mult sau mai puțin exclusivă a temelor moldovenești, într-un stil care merge pe urmele lui Neculce și Creangă; urmează perioada care se desfașoară între cele două războaie mondiale, când în operele sadoveniene pătrund oamenii, locurile și vorbirea, limbajul din Transilvania; în perioada următoare pătrund realități și fenomene lingvistice muntenești și dobrogene.

Stilul sadovenian se caracterizează prin câteva particularități din care iese farmecul și vraja pe care o degajă întreaga sa proza: solemnitatea, arhaitatea și muzicalitatea limbajului. Solemnitatea este dată de epitete, comparații, metafore elogiative, de preamărire a spiritului țărănesc sau a trăsăturilor comparabile cu ale personajelor mitologice, arhaitatea este ilustrată de folosirea arhaismelor fonetice, semantice și lexicale. Despre stilul său, Alexandru Paleologu spune că: este în realitate mult mai sobru…, e obținut fără prea multă căutare… Stilul e sobru în fond, dar limba sa e departe de a fi simplă și firească, ci e deopotrivă o limbă specială, elaborată, savantă.34

`Nicolae Manolescu a constatat că sensibil din primele opere, stilul lui Mihail Sadoveanu își atinge capacitatea maximă abia în ultimele. Faptul trebuie legat de modificarea conținutului și a tonului: stilul devine el însuși mijlocul de a învălui și de a înălța o materie prețioasă din care se fabrică imaginile realului și care trece asupra acestor imagini o parte din propietățile propii.35 Limba e în parte aici chiar conținutul operei…36. Natura l-a făcut anume în proporții excepționale, scria G. Ibrăileanu, ca să aibă în el un puternic și fin instrument de receptare, care să prindă cu delicatele lui antene sufletești tot ce cântă în natură, frumusețile creației.37

3.2 Nivelul fonetic fonologic

Fonetica prozei lui Mihail Sadoveanu evocă realități ale limbajului autentic al personajelor. Mihail Sadoveanu a dorit să păstreze pe seama lui particularități moldovenești pe care le considera la fel de îndreptățite în stuctura limbii literare, ca formele generalizate azi, muntenești.38 El n-a scris decat: câne, pâne, mâne, sarac, sară, aparare, barbat, prietin, cătră, roșă, hodini, întăi, sama, mulțămi, nacaz, forme iotacizate ca: să deie, să puie, să țâie, să ieie etc. Particularități sonore marcând tiparul specific popular din Moldova, dar pe deasupra lor stă inefabila armonie sonoră a frazei sadoveniene, ritmul căutat al unităților așezate într-o succesiune tainică de poeme în proză… Nuanțele fonetice arhaice și regionale (mai frecvente) imprimă conextului veracitate lingvistică, pentru că scriitorul care fusese un atent filolog, ținea înadins la realismul formei, ca și la acela al conținutului operelor sale atât de variate.39

G. I. Tohăneanu a constatat că la nivelul sunetelor, fonetismele neliterare (populare, regionale, arhaice) creează, prin simpla raportare la formele literare corespunzătoare, cupluri de sinonime,40 puternic evidențiate de Mihail Sadoveanu în Baltagul. Tot el a observat că fonetismele dialectale și strict arhaice sunt rare în opera lui Sadoveanu și imlicit în Baltagul. Mihail Sadoveanu nu agreează fonetismele strict arhaice și strict regionale, oarecum șocante pentru urechea cititorului modern… Pentru situarea geografică și istorică a acțiunii și a personajelor, el preferă să recurgă la acele trăsături fonetice neliterare, care nu sunt specifice numai subdialectului moldovean, ci, în general, vorbirii populare, întrucat se regăsesc și în afara Moldovei, de pildă în unele părți ale Ardealului.41

Este caracteristică seria: câne (câni), mâne (mâni) și poimâne (poimâni), mâni (pluralul de la mână), pâne (pâni)- cunoscută și întrebuințată pe cea mai mare parte a teritoriului dacoroman. Termenii acestei serii sunt generalizați, sub această formă populară, la Sadoveanu, în timp ce ,,sinonimele” lor literare nu sunt identificabile niciunde, nici în dialog, nici în narațiune.

Referitor la cei doi termini: ,,dialog” și ,,narațiune”, trebuie precizat faptul că analiza textului nu trebuie să piardă din vedere distincția dintre ,,stratul narativ” și ,,stratul dialogat.” În cel dintâi, scriitorul prezintă întâmplările la modul obiectiv, putem spune chiar că el ,,se obiectivează”, însă, în cel de-al doilea, el cedează locul personajelor, identificându-se, până la un punct, cu fiecare dintre ele. Termenii seriei mai sus mentionață sunt foarte des întrebuințați, sub aceasta formă populară, de Sadoveanu în Baltagul: ,,Îndată răspunseră cânii”, ,,Cunoscând-o, cânele lui Lipan veni drept la dânsa și i se așternu la picioare”, ,, …să vie o nevastă de pe Tarcău și să găsească aicea, în Sabasa, cânele bărbatului ei”, ,,Cânele răspunde la numele pe care i-l dă nevasta”, ,,câne de pripas”, ,,…a urlat, cum urlă cânii în singurătate”, ,,…a înțeles că poate să fie un câne rătăcit”, ,,…au năvălit asupra lui ca doi câni mai vechi de casă”, ,,L-au primit astfel și cânii”, ,,…dacă fameia asta și-a găsit cânele și-i trebuie, poate să și-l ieie”, ,,Cânele s-a mai liniștit”, ,,Mintea cânelui nu-i ca a omului”, ,,…gândul, să caute cânele”, ,,Cânele o urma supus”. (X 619-621). Întâlnim aici toate formele flexionare ale substantivului câine, în funcții sintactice diferite: subiect, nume predicativ, complement, atribut. Pe de altă parte, rotația obsedantă a cuvântului devine semnificativă dacă ne gândim la rolul pe care el câinele avea să-l îndeplinească, mai târziu, în însuși deznodământul dramei: ,,Cânele se năpusti la beregată, mestecând mormăiri sălbatice cu sânge.” (X660)

La fel de răspândite sunt adverbele: mâne ( mâni) și poimâne ( poimâni) : ,, Mâni- poimâni se-ntoarce acasă cu chimirul plin.”(X531), ,,Iar dacă te ostenești mâni pe la mine, nu uita să-ți iei desaga,” (X536), ,,Mâni dimineață ne ducem la Piatra.”(X545), ,,Mâni dau faurului o bucată de fier să bată din el baltag și sfinția ta vei face bine, să-l blagoslovești.”(X547) , ,,Mâni dimineață vă potcovesc caii.”(X585). Cu adverbul mâni intră în omonimie parțială forma populară de plural de la substantivul mână: mâni: ,,Cu mâni cam scurte și groase își potrivi împrejurul pântecului pestelca albastră.”(X561). După câteva pagini apare și forma de plural articulat, mânile ,,Bogza își vârî mânile în chimir și se uită înduioșat la nevasta lui Lipan.”(X616). În aceeași categorie se rânduiesc dubletele fonetice pâne, pâni:,,Munteanului i-i dat să-și câștige pânea cea de toate zilele cu toporul ori cu cața.”(X515) , ,,Gheorghiță așeză domol lingura lângă strachină și împinse deoparte pânea coaptă anume pentru el.”(X542), ,,Au poftit carne friptă pe grătar și pâne albă ș-au băut o garafă de vin.”(X550), ..Pune în căruță… pâni două- zeci, măsline două chile, și scrumbii zece.” (X635)

Caracterul popular- nu regional – al variantelor fonetice preferate de Mihail Sadoveanu se datorează, printre altele, și prezenței lor asidue în folclorul din Transilvania și în operele maeștrilor ardeleni ai oralității.

Sunt generalizate samă și sară, care nu suportă concurența formelor cu diftong: seamă, seară. Înzestrat cu o remarcabilă productivitate frazeologică seamă -sama participă la alcătuirea locuțiunilor verbale, dintre care cea mai răspândită este: a băga de samă, adică a observa: ,,Mai bine să se amestece așa, cu voia altora, printre lume, ca să poată mai bine băga de samă și iscodi.”, ,,Când îs mulți, ei te bagă mai puțin în samă.”(X589).Aceeași formă revine în locuțiunile: a-și da sama, a da pe sama ( a încredința):,,Munteanca îndată își dădu sama că trebuie să fie cu luare-aminte…”(X606), ,, … le-a dat pe sama bacilor…”(X531), ,,Las în sama lui Mitrea două-trei capete de vită.”(X557). Sub forma lui literară, seară, este greu de acceptat de către scriitorii moldoveni, care, de la cronicari încoace, manifestă o preferință pentru fonetismul, cu sunet mai dens și mai lin sara, consființit pentru totdeauna de Sara pe deal: ,,Du-te și vezi de trage până în sară în fușălăi lâna pe care ți-am pregătit-o. “(X520), ,,Popasul de sară l-au făcut la Bicaz. “ (X571). ,,Toată sara aceea Gheorghiță a rămas ucenic la domnu Iorgu Vasiliu.”(X616) etc.

Ca și ceilalți confrați din Moldova și din Ardeal, Mihail Sadoveanu agreează varianta populară a mulțămi, care se bucură de o veche tradiție, fiind, deopotrivă, etimologizantă, întrucât reprezintă o treaptă fonetică intermediară, mai apropiată de etimonul mulți ani. Vocala etimologică -ă- este restabilită de Mihail Sadoveanu, potrivit uzului, în toate formele flexionare și în toate derivatele verbului a mulțămi , atât în dialog cât și în narațiune. În replici, varianta populară devine un puternic suport al oralității: ,,M-aș mulțămi și c-o vadană, ori cu una care a făcut copil de fată mare.” (X523) , ,,Calistrat Bogza rânji iar: Atuncea poate ai venit să ne vezi cum trăim noi la Suha. Mulțămesc lui Dumnezeu, trăim bine.”(X613).

Participiul mulțămit, – ă este folosit de obicei cu valoare sintactică de nume predicativ: ,,… am trăit pe lumea asta numai pentru omul acela al meu ș-am fost mulțămită și înflorită cu dânsul.”(X649). Întâlnim în operă și forma de gerunziu: mulțămind: ,,Băiatul se închină la icoane mulțămind lui Dumnezeu pentru masă.”(X543). În continuare urmează câteva exemple cuprinzând infinitivul lung substantivizat și numele de agent pentru ambele genuri: ,,Acuma, se învoia gospodarul, dacă femeia asta și-a găsit cânele și -i trebuie, poate să și-l ieie, dând numai cuvenita mulțămire gazdei”(X621) ,,,- Mai degrabă ți-oi fi mulțămitor pentru un bărbăcuț cu coada groasă, de care a adus Nechifor.”(X532), ,,Sunt prea mulțămitoare cocoanei pentru lămurire,vorbi Vitoria.”(X607).

S-a impus, generalizându-se, varianta populară și arhaizantă cătră (din latinescul contra ); fonetismul acesta este foarte răspândit atât în dialog cât și în narațiune: ,,În noaptea asta, cătră zori, a avut cel dintăi semn…”(X520); ,,- De cătră cine? “(X537); ,,Se crezu datoare cătră sfânt și cătră Dumnezeu, să deie o lămurire.” (X537). Adesea cătră indică un anumit răstimp al zilei sau al anului : ,,Abia cătră amiază ajunseră la apa Bistriței.” (X546); ,,…cătră zori, a avut cel dintăi semn.” (X520).

Urmează o serie de variante fonetice neliterare: populare sau chiar regionale, foarte răspândite, care înregistrează o biruință deplină asupra dubletelor literare. Această ,,biruință” este și generală, întrucât ea se manifestă nu numai în dialog, ci și în narațiune. Trebuie menționată aici seria derivatelor în – eță (în loc de –ețe) cum sunt: blândeță, frumuseță, tinereță: ,,- Nu mă-mpunge, omule, grăi Vitoria cu blândeță.” (X597), ,,Asemenea mi s-a întâmplat și mie cu omul meu în tinereță.”(X537).

În anumite ,,vecinătăți” consonantice, unui e din aspectul literar al limbii îi corespunde, în Moldova și chiar dincolo de limitele ei, un ă. Un grup compact de cuvinte, ilustrând această corespondență, este constituit din verbul a blăstăma (literar a blestema) și derivatele sale: ,,Pe-aicea Dumnezeu i-a blăstămat să fie răi…(X587), ,,..Iar cine ucide om nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască. Blăstămat este să fie urmărit și dat pe față.”(X623)

De o savoare deosebită se bucură cuvântul: fărmăcătoare, al cărui fonetism prezintă aceleași mutații. Sensul special al acestui ,,nomen agentis feminin”, derivat de la verbul a fărmăca (a fermeca) este acela de vrăjitoare, iar din punct de vedere morfologic, cuvântul are valoare de substantiv. Îl întâlnim într-un fel de replică sui-generis, căci Mihail Sadoveanu transcrie nu vorbele, ci gândul de taină al lui Gheorghiță, feciorul Vitoriei Lipan: ,,Mama asta trebuie sa fie fărmăcătoare: cunoaște gândul omului… cugeta cu mare uimire Gheorghiță.” (X545).

N-am gasit în Baltagul grafia perete, ci numai varianta părete, care este etimologică din lat. parietem, veche și populară: ,,- Aud, mămucă, răspunse fata din șandramaua de sub păretele de la miazănoapte.”(X521), ,, …Pușca scurtă cu două țevi, care sta atârnată de curea de părete.” (X564), ,,…dar să nu-mi faceți mie rușine să stați sub păretele meu.”(X584). Și alte cuvinte ilustrează, sporadic, fenomenul vocalic în discuție: la îndămână, s-a învălit, păreche, dezvăli, matasă, să-I zvârlă etc.

Un alt fenomen fonetic este trecerea vocalei i la â în cuvinte ca: a stânge, stângere, stâns, fenomen care depășește, iarăși, aria geografică a Moldovei, înscriindu-se printre fonetismele populare. Rostite și scrise astfel, aceste forme constituie tot atâtea fonetisme arhaice și populare: ,,Munteanca a stătut în picioare. A căutat o ulcică și a băut apă cu sete, ca să stângă o arșiță.” (X574). În aceeași categorie se încadrează și cuvântul vârtute: ,,…iar bărbații îs mai proști; însă mai tari de vârtute.”(X546).

Modificarea vocalei e în ie- caracteristică nu numai subdialectului moldovean- se încadrează într-o tendință generală de diftongare a vocalelor în anumite condiții fonetice, specifică tuturor graiurilor daco-române. De aceea Mihail Sadoveanu scrie: bielșug, îmbielșugare, îmbielșugat, învierșunare, învierșunat: ,,…dar să știi că pentru noi nu mai poate fi nici bucurie, nici bielșug.” (X545), ,,Oamenii spun că promoroacă în ziua de Bobotează arată an îmbielșugat.”(X544), ,,Ea s-a învierșunat mai tare…” (X577). ,,El cerca, dragă cucoană Marie, să se ascundă după deget, lămurea cu învierșunare munteanca.”(X649)

Arhaice și populare, formele: ceti, cetire, cetit, cetitor se impun fără urmă de concurență. Fenomenul acoperă atât dialogul, cât și stratul narativ: ,,… acuma am ajuns să aud pe popa cetind lucruri rușinoase.” (X520), ,,Și pe urmă-i cetește zâmbind.”(X528), ,,- Să fac o slujbă și să cetesc la biserică…” (X532), ,,- Eu te cetesc pe tine, macar că nu știu carte.”(X546), ,,Încerca să-l oprească pe Lipan și să-i întoarcă spre ea obrazul, ca să i-l cetească.”(X576).

Fenomenul invers, închiderea vocalei e la i e de constatat în prietin și derivatele sale, care înlocuiesc, pe toată întinderea operei corespondentele lor literare: ,,… apoi ieși în sat ca să întâlnească prietini și să întrebe vești…”(X543), ,,Eu îs cunoscut și prietin al soțului dumnitale.” (X561), ,,Femeia asta trebuie să fie de pe altă lume; cele de la noi sunt mai prietinoase.”(X591). Fenomenul este întâlnit și în cuvinte ca: hori, chiamă, călindar, călări, descălicat, încălică, mânici, dorinți.

În pofida formei cu â -care e considerată, astăzi, cea literară- la Mihail Sadoveanu triumfă pe deplin întăi, dintăi, atât ca adjectiv cât și ca adverb: ,,Cea întăi se chema bătaie, iar a doua o bătaie ca aceea ori o mamă de bătaie.”(X517), ,,În noaptea asta, cătră zori, a avut cel dintăi semn…”(X520), ,,Întăi are să viscolească.”(X522), ,,Iar ele se duc întăi la Bogza acasă.”(X626).

De o mare răspândire se bucură locuțiunea adverbială: întăi și întăi: ,,El de la început, de cum a văzut-o întăi și întăi, a priceput că nevasta oierului vine asupra lui.’’(X655), ,,Întăi și întăi de la ei trebuia să afle dacă Lipan s-a înălțat în soare, ori a curs pe-o apă.”(X606).

În schimb, verbul a mânca păstrează ,,alinierea” vocalei â la toate persoanele indicativului și conjuctivului prezent. Fonetismul acesta este general, apare și în dialog și în narațiune: ,,- Dumneata nu mânânci, mămucă?”(X525), ,,- Dumneata, domnule Calistrat, zise munteanca, mi se pare că nu prea mânânci. – Ba mânânc, slava Domnului și bogdaproste.”(X654), ,,Cei vii începură să mânânce.”(X654), ,,Să nu uiți să mânânci și tu.”(X559).

Nu am întâlnit în Baltagul fonetismele literare: pasăre, pasări, ci numai pe cele învechite și populare: pasere, paseri: citatele următoare sunt chemate să ilustreze diferitele forme flexionare, la singular și la plural, ale cuvântului: ,,- Daca va fi nevoie, se poate trimete spre acel loc o pasere, care strigă noaptea și are ochi de om.”(X538), ,,Atunci de pe mormintele țintirimului, trecu fâlfâind moale paserea aceea despre care îi vorbise baba.”(X539), ,,Târziu, prin lumina de lună, trecură pe deasupra brazilor paseri străine.’’(X633).

De asemenea, decisivă este, la Mihail Sadoveanu, opțiunea pentru pârău: ,,Pârăul cu bulboanele au fost ale lui.”(X545), ,,N-am să mai am hodină, cum n-are pârăul Tarcăului.”(X556), ,,Vitoria coborâse la pârău, ca să mai primească un răvaș.”(X518), ,,În popasul de sus au stat ș-au ascultat cum pornește ghiața într-un pârău din vale, cine știe unde.”(X624).

În ceea ce privește reducerea diftongului ea la a aceasta e vizibilă în cuvântul frumuseța: ,,Ș-aceea- Gafița- e o fudulă și se crede frumuseța lumii.”(X608) și în conjugarea verbului a voi la prezent: ,,Vra să zică, Nechifor Lipan nu se arătase nici acolo.”(X518)., la persoana a treia verbul a semăna este supus, în dialog, aceluiași tratament: ,,Zice că flăcaul samană cu tatu-său.” (X576).

Cămeșă- formă moldovenească, răspândită însă aproape în tot nordul țării- pare a fi preferată nu numai în replici: ,,Apoi știu eu: acuma vă strâmbați una la alta și nu vă mai place catrința și cămeșa.” (X520). Dubletul literar nu este însă exclus: cămăși, cămașă:,,Fata se arătă sprintenă, cu cămașă albă și catrință neagră vrâstată roș.”(X521), ,,Ieși baba Dochia în prag, cu catrință și cu cămașă înflorită.”(X584).

Materialul prezentat până acum îndreptățește observația cu caracter general că, din mulțimea ,,sinonimelor fonetice”, Mihail Sadoveanu le selectează cu precădere pe acelea care depășesc aria subdialectului moldovean, extinzându-se și în unele graiuri din Transilvania, iar câteodată, nu numai acolo. Prin această opțiune, Mihail Sadoveanu se dovedește un scriitor profund popular, care, evocând Moldova le vorbește, astfel, românilor de pretutindeni. S-a putut observa că fonetismele populare sau popular-arhaice –nu strict regionale- ca: samă, sară, mulțămi, păreche, părete, întăi, pasere etc. sunt generalizate de Mihail Sadoveanu, care neglijează cu totul dubletele lor literare. Trăsăturile fonetice regionale, adică, cele absolut caracteristice pentru vorbitorii moldoveni, sunt sever selectate de Sadoveanu. Cele până la urmă acceptate- destul de puține și afectând, de obicei, vocalismul- sunt folosite numai sau aproape numai în stratul dialogat al operei, ca mijloace de ,,autocaracterizare” și ,,autosituare” a personajelor. Ele sunt evitate sau folosite rar, cu multă chibzuială, în fragmentele narative. Solicitarea unor trăsături regionale, și acelea puține, aproape exclusiv în replici, contribuie la înfiriparea sentimentului oralității. Dialogul dobândește un spor de autenticitate, iar cititorul are iluzia că-i aude pe convorbitori

O trăsătura specifică subdialectului moldovean și vizibilă și în Baltagul este ,,asimilarea” secvențelor vocalice ă-a și a-ă din limba literara la a-a. Personajele din Baltagul rostesc într-adevăr; calare, camară, macar, lacăt, magar, sarac: ,,L-am visat rău, trecând calare o apă neagră,”(X532), ,,Eu te cetesc pe tine, macar că nu știu carte, urmă femeia.”(X416).

Trebuie menționat faptul că Mihail Sadoveanu folosește fonetismele regionale menționate mai sus numai sau aproape numai în stratul dialogat al operei, adică acolo unde mijloacele artei sale se concentrează și converg pentru a crea cititorului, chiar dincolo de timp, impresia vorbirii vii. Un rol important, în acest sens, îl are perechea: bărbat/barbat. În partea dialogată se înregistrează triumful variantei barbat, care, prin fonetismul ei discret regional, este menită să săvârșească, peste spații și dincolo de timp, un fel de contact intim, auditiv, cu personajele înseși: ,,Poate zăbovi, o zi ori două, cu lăutari și cu petrecere, ca un barbat ce se află…”(X530), ,,… căci am nevoie de tine, fiind acuma tu ești singur barbat la gospodărie,”(X534), ,,Să admitem că dumneata vrei să te duci la Dorna ca să-ți găsești barbatul.”(X567), ,,Da, sfințite părinte; atuncea am venit cu barbatu-meu…”(X548). Pe lângă bărbat/barbat, există în Baltagul alte forme perechi, care surprind alternanța:ă-(-a):lăsat/lasat: celălalt/celalalt: ,,Dar celalalt?’’ (X611). În narațiune, însă, forma literară este repusă în drepturi: ,,Înțelegea ea într-o privință, că pentru un bărbat ca dânsul, acelea-s petreceri…”(X577), ,,…să vie o nevastă de pe Tarcău și să găsească aicea în Sabasa, cânele bărbatlui ei.”(X562), ,,Dar ea striga pe celălalt, pe mort.”(X629), ,,A intrat Gheorghiță și s-a lăsat într-un cot pe lăicioară.”(X549)

Prozatorul manifestă peste tot în Baltagul acceași consecvență în repartizarea sinonimelor fonetice potrivit criteriului celor două straturi, întrebuințând fonetismele regionale mai cu seama în dialog, unde ele își pot dezvălui virtuțile lor caracteristice, iar pe cele literare păstrându-le pentru narațiune. În concluzie putem spune că formele neliterare sunt specifice dialogului, iar cele literare narațiunii.

Un alt exemplu îl constitue cuvântul carare, în dialog apare fonetismul carare: ,,Băiete, zise munteanca, leagă-ți calul de un mesteacăn, cum fac și eu. Coboară-te în râpă după câne… -Da’ de ce să mă cobor? E un pripor gol, fără carare.”(X629), iar în narațiune întâlnim cuvântul cu forma lui literara: cărare: ,,Vitoria trecu pe cărare la casele cele mari și intră la cucoana preuteasă.”(X629). Alte fonetisme: jalbar, macar(ca), matasă , nacaz etc.: ,,- Are acesta jalbar o întorsătură de condei cum nu se mai află.”(X553), ,,Nu mă supăr, nevastă, macar că, mie asmenea întrebări multe și mărunte nu-mi plac.”(X614), ,,…și nici macar nu ți-s caii în bună rânduială .“(X581), ,,Îți aduce de la Piatra o casâncă nouă de matasă.”(X531), ,,Eu cu oamenii din sat de la mine nu cinstesc; dar cu oamenii străini îmi place, că ei îs călători, au nacazuri și-i bine să le stai înainte cu pahar dulce și vorbă bună.”(X585), ,,- Cum nu știi, băiete, așa să nu te știe nacazurile și bolile.”(X543), ,,…toate nacazurile care mă ustură.”(X555).

Forma corespunzătoare celei din replici este fonetismul popular: năcaz: ,,Acuma a intrat la slujbă grea și la năcaz.”(X545), ,,…cătră care avea a-și spune ea năcazul îndeosebi.’’(X547).

Se poate constata că formele dialectale cu a nu prea depășesc limitele dialogului- unde rolul lor stilistic este fundamental-, în timp ce perechile lor literare se mențin, de obicei în narațiune. Repartizarea decisivă a formelor regionale în dialog apare foarte clar și în cazul variantelor care prezintă diftongul ie în loc de ia din limba literară. Aici poate fi integrat substantivul băiat, al cărui dublet dialectal cu -iet nu este de găsit în Baltagul decât numai și numai în dialog:,,- Nu, vreau să dau o știre băietului.”(X533), ,,- Iau cu mine și pe băiet.”(X556).

Mai interesante, mai convigătoare sunt situațiile când dubletele, aflate, în imediata apropiere unul de altul, alternează în funcție de trecerea de la dialog la narațiune sau invers. Atentia ,,distributivă” a prozatorlui nu mai poate fi, acum, pusă la îndoială cu nici un chip: ,,Apoi, desfăcându-se cu ușurință, s-a întors iar lângă Lipan ș-a îngenuncheat. –Să vie și băietul. A țipat ea. Băiatul era aproape. A venit, acoperindu-și ochii cu brațul drept. Nu știa ce să spuie. Îi era rușine să bocească față de bărbați, ca o femeie.”(X653).

În replici, varianta coraj strecoară neologismului un sunet popular, dar cuvântul, sub forma aceasta, poate fi explicat din italiană: coraggio. Forma o întâlnim într-o replică a Vitoriei Lipan: ,,- …N-am eu coraj acuma să mă neguțez.”(X652).

Din cele arătate se poate constata că dintre ,,sinonimele fonetice”, cele specific dialectale nu sunt acceptate decât în dialog, unde, cu ajutorul lor, personajele se ,,autosituează”. Celelalte- sinonimele fonetice populare- mișună pretutindeni.

Alte fonetisme:

o (=ă): Folticeni; e (=i): nimene; a (=u): dușameaua; e (=ă): metanie; o (=u): adăogase, coloare, bocluc; ă (=e): năcaz, învălite, bărbăcuț, spăriet; i (=e): călindar, descălicat, dorinți, chiamă; u (=o): cucoș, țupăi, preuteasă; ea (=a): secerea; ă (=i): lăcrăma, sălbătăcie, fărămăturile, năsipul; e (=i): trimet; a (=ă): masline, carare, matasă, lacată, vorbăreț, naframă; e (=a, ă): jele, pasere, (tu) leși, să lese; ă (=a): sănie, călindar; g (=d): întingea; v (=b): fevruarie; c (=g): intrică; gi (=j): repegior, f (=c): doftorul; z (=s): Pariz; ț (=s): valț; ie (=e): bielșug; ct (=s): product; z (=s): zugruma; bt (=b): subt; oe (=u): Boerebista; oa (=o): zvoană; a (=ea): vra; a (=u): dușamea.

Transformări fonetice;

Epiteză:

acuma: ,,Și pe asta acuma o știe pe de rost.”(X520), nimica: ,,… nu mai știu nimica de tată-tău.”(X520), atuncea: ,,- Atuncea are să vie.”(X532), tuturora: ,,…și la București stă pe tron regele și dă porunci tuturora.”(X549), nimenea: ,,Într-așa împrejurare, adevărat că nimenea nu poate descoperi leșul mortului.”(X559), atâta: ,,…cine a fost de părere s-așteptați atâta?”(X567), regele: ,,Dumneata vrei ca la regele. Preț fix.”(X562), ținea:,,Nu-i voi mai ținea afar(X584), carele: ,,… calindarul cel vechi de la începutul lumii pe carele Domnul Dumnezeu L-a dat lui Adam.(X588), calea: ,,… cum a făcut nevasta lui Lipan calea întoarsă.”(X598), zvoană: ,, În sat la Suha, se stârnise oarecare zvoană.(X624).

Afereză:

cerca: ,,Apoi cercă ouăle fierte și le scoase din ulcica lor. (X525), a pături: ,,Nevasta se ridică în picioare, își pături pe ea catrința și-și strânse sub sâni bârneața.”nainte: ,,Ea s-a gândit de mai nainte ce.are să spuie.”(X528), a luneca: ,,Luneca din când în când prin mâzgă.”(X528) ,,Soarele părea că lunecase pe alt tărâm.”(X583), ,,Vitoria își lunecă ochii.”(X575), a zvârli: ,,Se stopșește la câni, îi suduie și zvârle în ei cu scurtături de lemn.”(X529) nalt: ,,Am găsit stuh nalt și voinic.”(X541), zvârlit: ,,Cine mai poate găsi pe-un om zvârlit cu capu-n jos intr-o fântână?”(X571), sorit: ,,Acuma acolo, în râpi sorite, scot botul din peșteri urșii.”(X573),a pleca: ,,… unde avea să-și plece capul…”(X576), ,,Vitoria tăcu, plecând fruntea.”(X613), a se depărta: ,,Din întunericul lui, în care se depărta…”(X617), a se potrivi: ,,- Nu te potrivi.”(X648).

Epenteză:

înlăuntru: ,,Treci, fată, înlăuntru și fă focul în horn.”(X523), dinlăuntru: ,,…și se încuie dinlăuntru.”(X540), strafide: ,,Cel mai bun vin se face aici la gura Tarcăului, din strafide de la Constantinopol.” dumnitale: ,,Cu jele mă închin la fața dumnitale eu Minodora Lipan.”(X528).

Sincopă:

fărmătură: ,,Mai întârzia puțin, ca să curățe blidele și să măture fărmăturile sub Vatră.”(X527), a hodini: ,, A mâncat, ș-acuma s-a fi hodinind.”(X530), ciochine: ,, …. cu trăistile cu merinde aninate de ciochine.”(X565), asară: ,,Asară, la crâșmă, am auzit și pe oameni grăind.” ,,Și asară, când suiam, a dat aicea semn, dar era în lanțug.”(X629), numaicât: ,,Numaicât toate le spunea și mai tainic.”(X618).

Apocopă:

De acu: ,,… că pentru tine de acu înainte începe a răsări soarele.”(X546), Da’:,,Da’ nu mă însor nici pe dracu.”(X523), ,,Da’ nu-mi dați? (X523), tocma: ,,… și-l stupește tocma între lăutari.”(X537), roș: ,,… cu vărguța albă și cu nasul roș.”(X554), pân:,,…. pân ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan.”(X556), aceste: ,, Din aceste învăța și cum să se ferească de adunări, când va trebui.”(X589), domnu: ,,Îi plăcea de Jănică al lui domnu Mironescu.”(X528), scri: ,,Îi poți scri și-l poți întreba.”(X616), acu: ,,Acu văd că-i vine altă nebunie.”(X628),ast’: ,,Și ast’ dimineață, când îl țineam lângă mine…”(X628), tâmp: ,,Mai prost și mai tâmp să creadă că mortul a putut vorbi.”(X658),

Eliziune:

Într-adevăr: ,,Într-adevăr se tulbură vremea.”(X523), ,,Într-adevăr poate să se fi oprit la o casă străină.”(X552), c-o: ,,… c-o prăjină lungă cotrobăi în hogeag și fumul izbucni.”(X524), ,,Tăie jumătate și o întinse pe un fundișor lui Mitrea c-o scăfiță de brânză și c-o ceapă.” c-un: ,,C-un ștergar acoperi masa și se feri la o parte.”(X525), ș-o: ,,… să-ți pun ș-o leacă de sare.”(X525), într-anume: ,,Iar într-anume odaie șede…”(X549), într-ajutor: ,,Oamenii de la cele mai apropiate gospodării soseau într-ajutor cu zvon. (X565), dintr-acolo: ,,… repeziți de vânt dintr-acolo.”(X555), c-așa: ,,Crezi c-așa merge treaba?”

3.3 Nivelul lexical-semantic

Imensa lui operă, peste o sută de volume publicate, varietatea lor tematică și

inepuizabila forță de înnoire a limbajului artistic reprezintă cea mai largă și mai adâncă sinteză lingvistică a culturii noastre, oglindind cu rară finețe și precizie graiul românilor din depărtate epoci și din regiunile locuite de ei. 42

Lexicul din Baltagul ilustrează conceptul fundamental al artei sadoveniene: echilibrul elementelor vechi și noi, selectate din întregul tezaur al limbii, cu grija de a sugera epoca și locul acțiunii. De accea, predomină lexicul limbii populare, al limbii vii care persistă mai ales în reproducerea graiului simplu, ca marcă a oralității. Ici-colo apar arhaisme sugestive, pe măsura specificului limbajului personajelor, termeni familiari sau chiar regionalisme necesare pentru a evidenția autenticitatea vorbirii unor personaje locale.

Mihail Sadoveanu își punctează narațiunea cu arhaisme și forme populare în lexic și fonetică: pită, a se milostivi, cătră, bagdaie, bolniță, catastif, astrucă, aprod, a se tângui, vatală , talger, a oblici, papistaș, pag, gazorniță, zavistie, daraban, jalbă, laiță, leș, câșlegi, chimir, blid, cute, căngi, calic, a căta, urnit, biciușcă, astrahan, aldămaș, hârb, rodină, drușcă, grunzuri, zătuzi, desagă, sfadă, daravelă, vădană, dușamea, lanțug, spuză, șură, sfârlă, tărhat, samară, tașcă, ațistui, șfichiu, tău, obidă, năpastă, moină, pâslă, pieziș, pajură, poliță, ostrov, ragilă, zăplaz, zăpor, răboj, a opinti, oplean, odăjdii, mesean, harțag, răvaș, mogâldeață, ieruncă, gângăvi, devale, a închinga, mușama, gătej, fânar, chingă, gavenă, cloncan, colnic, arare, costișă, a căina, arvună, buhos, cumătrie, cergă, cațaveică, cetină, bucșit, cotlon, tohoarcă, scăfiță, a sudui, spasm, oloi, a linchi, covali, cucuruz, năimit, glod, a jurui etc.

Raritatea lor nu face dificilă lectura, înțelesul paginii, pentru că din context, uneori prin parafraze anume, se deduc înțelesurile termenilor citați: ,, – Care munteni? cine? de unde? –Iaca asta nu știu. A fost o daravelă între ei. Se vade că se cunoșteau.’’(X593), ,,Așa. Acu vrai să spui că nu-s cloncani? Ba-s cloncani. – Fie și cloncani; dar să nu cumva să răsuflați vreo bănuială.’’(X610), ,,Domnu Iorgu Vasiliu părea om așezat, căci purta ochelari și scria într-un catastif.’’(X603), ,,Ține, am adus de la biserică fânarul acesta cu semnul crucii.’’(X634), ,,Ieși baba Dochia în prag, cu catrință și cu cămașa înlorită.’’(X584), ,,Mireasa și druștele cu capetele înflorite; nevestele numai în catrinți și bondiți.”(X587), ,,Acu ar fi să fim în post, iar dumneavoastră faceți nuntă, ca și cum ar fi fost câșlegi.’’(X588), ,,Binevoind Dumnezeu, după stăruința sfintei Ana, a-i da cea dintăi bună îndrumare, jurui în sine lumânări și daruri mănăstirii Bistrița.’’(X600), ,,Unde erau crâșmari zăluzi, nu se mai afla nimic din ce se întâmplase cu paisprezece săptămâni în urmă.’’(X601), ,,Un baci burduhos se suise într-adaos pe samarul unui măgăruș ca sa-și mai cruțe puterile.’’(X601), ,,Poftesc ș-acuma pe domnu județ și pe străjer.’’(X635), ,,Gheorgiță, scoate din fân, din căruța lui domnu Toma, o garafă și ad-o aici la foc.’’(X635), ,,După ce făcură împărțeala pomenilor și a colivei, preoții își scoaseră de pe ei odăjdiile.’’(X654).

Bogăția lexicului o dă limba populară, cu jocul subtil și nuanțat al sinonimelor , al variantelor, la care uneori s-a oprit scriitorul pentru a ilustra nu numai corespondențe regionale surprinzătoare, ignorate adesea de filologi și de scritorii, ci și un fond de unitate și expresivitate a graiurilor regionale: sfadă pentru ceartă, prund pentru pietriș, hogeg pentru horn, curechi pentru varză, mâță pentru pisică, sudalmă pentru înjurătură, cergă pentru pătură, rânduială, nărav pentru obicei, negură, pâclă pentru ceață etc.

În ceea ce privește regionalismele, se poate constata că ele sunt cunoscute în cea mai mare parte a țării, întrucât ele aparțin și majorității graiurilor de peste munți. Afară de acestea,măiestria autorului le îmbină atât de armonios cu celelalte care există în limba comună a întregului popor, încât așa-zisele regionalisme nu oferă nicio dificultate de înțelegere și, în schimb, prin deplina lor adaptare la natura conținutului, măresc enorm valoarea artistică a acestuia.

Pe parcursul romanului se întâlnesc moldovenisme ca: lăvicer, lehuză, colțun,

bagdadie, clampă, curechi, bahnă, casâncă, colb, criță, boliște, sumăieș, țintirim, prichici, horbotă, hârzob, hudiță, răzlogi, a stupi, iușcă, dugheană, păpușoi, horbotă etc.

S-a putut constata că în partea mai nouă a operei sale, odată cu progresul atitudinilor reflexive, limba lui Mihail Sadoveanu a suferit o schimbare evidentă, constând într-o mai largă întrebuințare a neologismelor. Neologismele au fost prețuite de Sadoveanu, acesta spunând despre ele că au îmbogățit limba.43 În folosirea neologismelor, Mihail Sadoveanu dovedește aceeași măiestrie ca și în mânuirea materialului lingvistic popular și arhaic. Scriitorul introduce în Baltagul, atât în dialogul personajelor, cât și în cuprinsul povestirii, un număr redus de neologisme care, însă, dau narațiunii un farmec aparte: gazetă: ,,Le-a învălit în jumătate din gazeta din care le scosese domnu David.’’( X563), inspecție: ,,Avea și el de făcut inspecție la o clacă de scărmănat.’’(X564), modulație: ,,Acel sunet cu ciudate modulații.’’(X564), economie: ,, – Apoi oi face și eu economie.’’(X559), mască: ,, … parcă-și pusese pe jumătate de obraz o mască de arici roș.’’(X561), epistolă: ,,Precât am înțeles, stăpână, din epistola pe care ai trimes-o lui Gheorghiță, ești tot singură acasă.’’(X519), fix: ,,Dumneata vrei ca la regele. Preț fix.’’(X563), comision:,,Am luat marfa și ți-am dat dumnitale comisionul de care mi-ai scris.’’(X563), a admite: ,,Să admitem că dumneata vrei să te duci la Dorna.’’(X567), dezertor: ,,Ziceau că Nechifor e dezertor de la nevastă.’’(X567), bandit: ,,Se duc hultanii și corbii ș-arată unde zace un trup lovit de bandiți.’’(X569), noțiune: ,,Era ceea ce se numește o problemă – cuvânt și noțiune cu desăvârșire necunoscute unei muntence.’’(X544), rezoluție: ,, – Să pui pe un slujbaș de-aici, ori pe un avocat, să-ți o scrie; să-i lipești timbru.”, avocat: ,,… mi-o aduci ca să scriu pe dânsa rezoluția.’’ (X552), afacere: ,,Omul se află la afacerile lui.’’(X531), mobilă: ,,Stătu puțin în cumpănă, plimbându-și ochii asupra mobilelor orășenești din juru-i, dar fără să le vadă.’’ (X531), jandarm:,,Doi jandarmi, cu puștile pe umăr, umblau ceva mai înainte.’’(X579), deputat: ,,Are să fie alegere de deputat la Piatra.’’ (X579), individ: ,,Ce-i cu indivizii aceștia?’’(X579), nonest: ,,… ca să vedeți că în toată chestia aceasta nu este nimic neonest.’’(X581), just: ,,Vă știu om just.’(X580), interes: ,,Eu adun oamenii pentru interesele lor.’’(X580), a explica: ,,Le explicăm ce este și nu le pretindem numaidecât să ponteze.”(X580), sever: ,,Persoana stăpânirii luă oînfățișare mai severă.’’(X581), act: ,,Să faceți bine dumneavoastră cinstiților negustori de parale, să-mi arătați actele.’’(X581) a raporta: ,,Unul dintre jandarmi raportă respectos…’’(X581), respectos, autorizație: ,,Să-mi arătați autorizația pentru jocuri de noroc.’’(X581), reședință: ,,… să mi-i duceți din post în post până la reședință.’’ X581), proces-verbal: ,,Îi puneți cu proces-verbal în mâna primarului.”(X581), admirație: ,,… zise negustorul, râzând, cu admirație, cătră oaspeți.’’(X607), vizită: ,,Nu spun eu? Se țin de vizite.’’(X612), chitanță: ,,…și dacă gospodarii din Suha au chitanță de paralele pe care le-au dat lui Lipan.”, luxos: ,,Asta umblă gătită mai luxos decât cealaltă, dar e mai proastă.’’(X625), contract: ,,Deci gospodarii de la Doi Meri vin pentru contract și arvună.’’(X626), autoritate: ,,Autoritățile nu s-au putut aduna în râpă decât a treia zi.’’(X636), sistem: ,,O cercetare discretă și delicată i se înfățișă ca sistemul cel mai bun să descopere și să apuce de grumaz pe făptași.’’(X640), confruntare: ,,Aceasta ar fi ceea ce, în drept, se chiamă o confruntare cu cadavrul victimei.’’ considerație: ,,Te bucuri de deosebită considerație.’’(X641), intrigă: ,,Umbla cu vorbe și cu intrigi proaste.’’(X658), galant: ,,I-au dat puțintel câștig- omul dumnitale s-a arătat galant.’’(X592), dezolare: ,,Aveau un aer de părăsire și dezolare.’’(X595), observație: ,,Pe când încălecau, Vitoria a făcit o observație cu glas destul de tare…’’(X596),firmă: ,, – De unde știi că-l chiamă Macovei? – Cum să nu știu, dacă așa-i scris pe firmă, deasupra ușii? Dumitru Macovei.’’(X599), articole, calitate: ,,La mine, aceste articole sunt de prima calitate.’’(X605). Varianta coraj strecoară neologismului un sunet popular, dar cuvântul, sub forma aceasta, poate fi explicat din italiană: coraggio: ,,N-am eu coraj acuma să mă neguțez. ‚’’(X568).

De asemenea, un loc important în vocabularul folosit de Sadoveanu îl ocupă terminologia tehnică. El folosește cuvinte din mediul țărănesc, popular pentru a denumi diferite feluri de instrumente, preferând de foarte multe ori termenul popular în locul celui literar: ceteră, șurub, pinteni, sapă, topor, cață, furcă etc. Întâlnim foarte mulți termeni din domeniul păstoritului: stâni, iernat, oierit, ciobani, baci, brânză de burduf, lapte acru, poclăzi, piei de bani, oi etc. ; termeni populari specifici domeniului medicinei: pojar, difterie, hidropică etc. ; turcisme ca: șandrama, ciubuc, cafea. Pe parcursul romanului apar și câteva pleonasme, ca urmare a faptului că personajele aparțin mediului popular: ,,Ia să ridice în sus mâna cei care au câștigat.’’,(X580), ,,S-a suit sus.’’(X550), ,,Când izbucni soarele în răsărit.’’(X566), ,,Căzuse jos, în vale, și amuțise și el.’’ ,,Trebuia să se întoarcă îndărăt.’’(X605), ,,Ș-apoi, după spusa asta, om vedea dacă nu pică jos fudulia unor muieri.’’(X609), ,,- Cum în care parte? S-a întors înapoi.’’(X614),

În ceea ce privește sinonimele, s-a putut constata o mare solicitare a acestora. Solicitarea poate să aibă la bază intenția scriitorului de a insista asupra unei idei, care este, astfel, repetată cu mijloace lexicale sau frazeologice diferite. Cea mai importantă și, în consecință, mai bine reprezentată dintre funcțiile sinonimelor în limba literaturii artistice este, la Mihail Sadoveanu, aceea de evitare a repetiției. În Baltagul se observă că predomină sinonimele populare, ceea ce dă posibilitatea scriitorului să-și nuanțeze comunicarea. Pe lângă acestea apar și sinonime formate dintr-un termen literar și unul popular. De obicei, termenul literar apare când este vorba de noțiunea ca atare. De foarte multe ori în locul unui termen literar, scriitorul preferă sinonimul popular, cu nuanță arhaică sau cu rază de circulație destul de răspândită pe teritoriul țării noastre.

Exemple de sinonime întâlnite pe parcursul romanului:

Substantive:

beregată-grumaz-gât: ,,… cei doi dulăi au și fost cu colții în beregata lui.’’(X567), ,,Munteanca a bătut în grumazul calului cu capătul frâului.’’(X591), ,,Scoase trăistele de orz de după gâtul cailor și puse mâna pe bici.’’(X570), palton-manta: ,,… și cu dreapta suna niște chei în buzunarul adânc al măntălii de aba roșcată.’’(X563), ,,Purtau paltoane cu mânicile prea scurte.’’(X579), nevastă-soție:,,Nevasta lui domnu David să deie din mâni.’’(X575), ,,I-a ieșit înainte soția…”(X573), măgar- asin: ,,Un baci burduhos se suise într-adaos pe samarul unui măgăruș ca să-și mai cruțe puterile.’’ (X610), ,,Dintr-o desagă, de pe alt asin, scoteau capul și se uitau la lume trei căței…”(X619), nevastă-muiere: ,, – Dumneata, nevastă, după câte văd ești pornită pe lungă cale. ‚’’(X566), ,,Omul se opri, mormăind o sudalmă împotriva unei asemenea muieri cu toane.’’(X555), jalbă-plângere: ,,După ce trimet jalba, îmi isprăvesc toate câte am de isprăvit și m-oi duce singură la Dorna.’’ (X565), ,,Să-mi faci o plângere și să mi-o aduci.’’(X552), cale-drum: ,,Poate s-avem vreme bună pe cale, răspunse feciorul. ‚’’(X602), ,,Pe urmă a suit un drum șerpuit săpat în stâncă.”(X602), feciorul-flăcăul-băietul: ,,Și flăcăul ista ți-i fecior?’’(X581), ,,Poate s-avem vreme bună pe cale, răspunse feciorul.’’ (X602), ,,Să vie și băietul.’’(X653), broboadă-năframă-basma: ,,Și părintele Vasile a trimes să-i aducă basmaua cea roșă…’’(X560), ,,… le legă într-un colț de naframă.’’ (X578), ,,Apoi intră în odaia din dreapta și schimbă broboada.’’ (X527), straie-haine: ,,…un negustor nalt și voinic îmbrăcat în straie nemțești.’’ (X561), parale-bani-gologani-hârtii de bancă-bancnotă: ,,Dumneata cercetezi și numeri marfa și-mi pui banii pe masă. După ce negustorul a numărat hârtiile de bancă și le-a pus clit pe masă…’’(X563), ,,Da’ dumneata mă aștepți aicea, nu te clintești și pregătești gologanii.’’ (X553), ,,… adăogi el ferind cu mâna bancnota.’’(X592), ,,Flăcăul dădea răspuns că așteaptă pe tatăl său cu paralele.’’(X518), răvaș-scrisoare-epistolie: ,,A treia zi după scrisoarea lui Gheorghiță, poștașul sunase iar din trâmbiță în prund și Vitoria coborâse la pârău, ca să mai primească un răvaș.’’(X518), ,,Precât am înțeles, stăpână, din epistolia pe care ai trimes-o lui Gheoghiță, ești tot singură acasă.’’(X519), dulău-câine: ,,De sus de lângă parapet, chemă cânele. Dulăul sui sprinten pe urmele ei.’’(X631), vrăjmășie-dușmănie: ,,… cum arăta Gafița când nu era încă așa otrăvită de dușmănie.’’(X658), ,,Strecura vorbe de vrăjmășie Ilenei.’’(X658), sicriu-raclă: ,,Îl împodobise cu cetină și așezase în el sicriu gol.’’(X650), ,,Alții au coborât racla în râpă.’’(X651), vădană-văduvă: ,,M-aș mulțămi și cu o vadană, ori cu una care a făcut copil de fată mare. ‚” (X523), ,,Eu, de astă-toamnă, cucoană dragă, îs ca și văduvă. ‚”(X608), traistă-desag-tașcă: ,,Se încălță cu opinci și-și așeză în desagi straie de schimb și ciuboțele…cu trăistele cu merinde aninate de ciochine.’’(X565), ,,…și a poftit pe părintele Daniil să-i ție tașca până a doua zi dimineața.’’(X563), încălțări-opinci: ,,Mi-a fost frică tare … mărturisi râzând Mitra și păli cu botul opincii în leșul lupului.’’(X565), ,,Sări din pat și-și căută încălțările.’’(X561), leș-rămășițe: ,,Ai auzit dumneata vreodată moarte de om să nu se afle și leș să nu iasă la lumină?” (X569), ,,Despărți din tărhatul umed și muced o pocladă și o așternu peste rămășițele lui Nechifor Lipan.’’(X630).

Verbe:

a cunoaște-a ști: ,, – Nici asta nu cunosc. Dumnezeu știe.’’(X608), a afla-a găsi: ,,Acolo… știa mai ales că avea să afle pe Găfița… ‚’’ (X646), ,,Îi păru bine c-o găsește.’’ (X646), a poposi-a se opri- a conteni: ,,Dumneavoastră poposiți aici; eu mă întorc. Poate-a da Dumnezeu să mă mai opresc pe la dumneavoastră vreodată.’’ (X603), ,,Vântul a contenit.’’(X605), a prăpădi-a uita:,,… numai numele unuia dintre gospodari nu înțeleg cum l-ai prăpădit.’’(X607), a se prăpădi-a muri-a pieri: ,,Bătrânii noștri s-au prăpădit și ei.’’(X568), ,,Acuma dumneata ai ajuns să crezi că a pierit acolo.’’ (X568), ,, E ca și cum ar fi murit.’’(X569), a cugeta-a gândi-a cumpăni:,,Așa cugeta munteanca zâmbind, așteptând și păzindu-i marfa.’’(X578), ,,Vitoria privea pe fereastră în întuneric și cumpănea în sine acele vorbe.’’(X575), a păgubi-a pierde:,,După cât văd, ați păgubit toți.’’(X580), a socoti-a crede: ,,Munteanca socoti că trebuie să mai deie o lămurire.’’(X582), ,, -Credeam c-am putea merge înainte, zise Gheorghiță.’’ (X583),a îmbuca-a mânca: ,,- Ba tu să mă leși cu ale mele și să mânânci.’’ (X526), ,, – Hai, Gheorghiță, îmbucă ceva de-a calare…’’(X590), a pofti-a ruga-a zice-a invita: ,, .. și a poftit pe părintele Daniil să-i ție tașca până a doua zi dimineața.’’ (X563), ,,Își trase și el din cap căciula și pofti gazdei bună-ziua.’’(X561), ,,În casa unui prietin eu am să mă așez chiar dacă nu mă poftește nimeni.’’(X561), a însemna-a scrie: ,,Flăcăul meu a însemnat pe hârtia asta …’’(X562), ,,A scris și preț,’’ (X562), a anina-a atârna: ,, … cu trăistile cu merinde aninate de ciochine.’’(X565), ,,… pușca scurtă cu două țevi, care sta atârnată de curea pe părete.’’(X564),

Un capitol al sinonimiei populare îl formează așa numitele sinonime regionale. Întrebuințarea lor își găsește motivarea în primul rând în adaptarea mijloacelor lexicale la locul acțiunii, adică la particularitățile lingvistice ,,locale’’ ale personajelor operei. Mihail Sadoveanu recurge la termenul regional propiu-zis foarte rar și numai atunci când el prezintă o valoare semantică în plus față de termanul comun, fie că e vorba de limba povestitorului, fie, de aceea a personajelor. Folosește, de exemplu, iușcă pentru bici, termenii aflându-se unul în vecinătatea altuia: ,,… îndemnându-și caii cu iușca… Scoase trăistele de orz de după gâtul cailor și puse mâna pe bici.’’ (X570); corn pentru colț: ,,Se suiseră spre noi dintr-o râpă la un corn de drum, pe înserat.’’(X575), ,,Primi paralele mărunte, le legă într-un colț de naframă.’’(X578), colb pentru praf: ,,Când abia se mai zărea colbul oilor tocmai în fund, au încălicat ș-au pornit și ei.’’(X593), clampă pentru clanță: ,,Vitoria se înclină din umeri; se întoarse; pipăi clampa și ieși.’’(X552); mai folosește curechi pentru varză, omăt pentru zăpadă, fânar pentru felinar: ,,Flăcăul a coborât fânarul în râpă.’’(X635).

Sinonimia frazeologică, coincidența semantică între o sintagmă și un cuvânt simplu, reprezentată în special prin locuțiuni, mai cu seamă verbale, dar și prin alte îmbinări perifrastice este întâlnită în Baltagul la tot pasul, reprezentând unul din mijloacele predilecte ale evocării.

Substituirea unui singur termen printr-o îmbinare echivalentă ca sens conferă frazei sadoveniene acea aură ușor vetustă, acel ritm domol, uneori tărăgănat, atât de potrivite cu atmosfera îndepărtatelor vremi, chemate artistic, la o nouă viață.44

Această categorie este ilustrată printr-un imens număr de locuțiuni: a lua loc(a se așeza), a-și cruța puterile (a se odihni), a sta în cumpănă (a se gândi), a face rugăciuni (a se ruga), a face cinste (a cinsti), a răsufla bănuială (a bănui), a da mulțămire (a mulțămi), a ieși la iveală (a se descoperi), a răsări în picioare (a se ridica), a sta într-ajutor (a ajuta) etc.:,,La cel dintăi popas, preoții au coborât, au făcut rugăciune ș-au înălțat cântare.’’(X651), ,, – Omul acesta al meu a fost vrednic gospodar, încheie ea; se cuvine să-i faceți o asemenea cinste.’’(X640), ,,Stătu puțin în cumpănă, plimbându-și ochii asupra mobilelor orășănești din juru-i, dar fără să le vadă:’’(X531), ,,Acuma, se învoia gospodarul, dacă femeia asta și-a găsit cânele și-i trebuie, poate să și-l ieie, dând numai cuvenita mulțămire gazdei.’’(X621) etc.

Mihail Sadoveanu folosește sintagmele:casa comunei pentru primărie, minte întreagă pentru adjectivul lucid, hârtii de bancă pentru bani, cutie de brad pentru raclă: ,,Să-i arăt unde-i casa comunei.’’ (X610), ,,Un om cu mintea întreagă nu poate crede asemenea nebuni.” (X610), ,,După ce negustorul a numărat hârtiile de bancă și le-a pus clit pe masă…’’(X563), ,,Vitoria singură… a luat bucățile soțului său și le-a potrivit una câte una în cutia de brad…’’

În roman apar și o serie de antonime care ies puternic în evidență datorită situării termenilor, de foarte multe ori, unul în vecinătatea celuilalt: deasupra-dedesupt: ,,Se înălțase deasupra? Căzuse dedesupt?’’(X592), dreapta-stânga: ,,Calistrat Bogza și tovarășul său puteau fi găsiți la casele lor, ori în valea din dreapta, ori în valea din stânga.’’(X606), vechi-nou: ,,Să nu se fi săturat el de vechi, și să fi căutat nou.’’(X616), a răsări-a asfinți:,,Soarele de toamnă răsărise și asfințise asupra mortului singur și asupra calului .’’(X636), sus-jos:,,Acolo sus, la drum, i se părea că e mai puțin întuneric. Are să se lumineze și jos în văgăună.”a încurca-a descurca:,,Nu încurca lucrurile. – Eu nu le încurc. Eu vreau să le descurc.’’(X643), la deal-la vale:,, – Unii ar putea zice că venea la vale. Dar eu știu mai bine că se ducea la deal.’’ (X656), răi-de treabă:,,Sunt pe lume destui răi, dar se află și oameni de treabă.’’(X568),deschis-închis:,,Cu ochiul deschis căta într-o parte și arătătorul mânii drepte îl ține înălțat spre ochiul închis.’’a muri-a trăi;,,E ca și cum ar fi murit. Dumneata trebuie să crezi că trăiește, ca să ai putere să-l cauți.’’ (X569),creșteri-coborări:,,Vântul de la sud șușuia cu creșteri și coborâri.’’(X576), neonest-cinstit: ,,… ca să vedeți că în toată chestia aceasta nu este nimic neonest.’’(X580), ,,Să faceți binedumneavoastră, cinstiților negustori de parale, să-mi arătați actele.”(X581), a închide-a dechide:,,Închise ochii. Apoi îi deschise și privi în juru-i:’’(X587), întuneric-lumină:,,În întuneric, începea să se i se facă lumină.’’(X606), tovărășie-singurătate:,,Tovărășia e mai bună decât singurătatea.’’(X562), plecări-întoarceri:,,Mama lui hotăra plecările și întoarcerile.’’ (X559). Apar și câteva antonime frazelogice: a pleca fruntea-a ridica fruntea:,,Vitoria tăcu plecându-și fruntea… Vorbi cu blândeță Vitoria, fără să ridice fruntea.’’(X614), cu cap și învățătură-prost:,, – Văd că toți sunteți cu cap și cu învățătură. Numai eu îs o proastă.’’(X600), a fi post- a fi câșlegi:,,Acu ar fi să fim în post, iar dumneavoastră faceți nuntă, ca și cum ar fi fost câșlegi.’’(X588).

Remarcabile efecte evocatoare obține Mihail Sadoveanu prin măiastra întrebuințare a diminutivelor. Autorul știe să utilizeze nuanțele stilistice atât de variate ale formelor diminutivale din limba populară, care dobândesc în scrisul său o deosebită forță de evocare. Diminutivele apar sub pana scriitorului Baltagului atunci când el intenționează să zugrăvească viața în aspectele ei plăpânde, gingașe, când înfățișează ființe sau obiecte care, în comparație cu altele asemănătoare ne impresionează prin micimea lor. Multe diminutive sunt formate cu ajutorul sufixului uț: limbuța, căsuța, drăguța, măsuța, căluți, bărbuța, vărguța, săniuța, mămăliguța, păhăruț, călduță, mărunțică: ,,Căsuța singură a babei Maranda trimitea fire de lumină spre vale…’’(X534), ,, – Adevărat, drăguța babei.’’(X537), ,,Sui pe laiță măsuța cu trei picioare.’’(X537), ,,Răstoarnă mămăliguța pe fund; ad-o la măsuță și te așează.’’(X560), ,, – El a fost într-adevăr, șopti munteanca, și lepădă o picătură din păhăruț înainte de a bea rachiul.’’ (X586).

Se întâlnesc pe parcursul romanului diminutive formate cu ajutorul altor sufixe: ioar: gălbioară, inimioară, ulicioară, mustăcioară, făclioare, lăicioară etc. : ,,A intrat Gheorghiță și s-a lăsat într-un cot pe lăicioară.’’ (X549), ,,Trecu la sfeșnice și așeză făclioarele de ceară…’’(X547), ,,Iese un argat buhos din bucătărioara…’’(X529), el: puțintel, cojocel, moșnegel, bătrânel,,ciuboțele, argățel, ușurel, scăunel etc. ,,Prefectul clătină din cap, privind-o puțintel pieziș.’’ (X552), ,,Vitoria fugea cu ochii ei iuți de la moșnegel, care luase iar în stăpânire clampa.’’(X554), ,,… eu socot că mai bine este să le trimitem vorbă pe un argățel al nostru. (X610), iț: portiță, bondiță, odăiță, negustoriță, codițeetc. ,,- Dragă Vitorie, urmă negustorița cu dulce glas și pe același ton de doi.’’(X608), ,,Intră pe portiță și găsi în vatra de afară cărbuni sub spuză.’’ (X539), iș: multișor, munțișori, bețișorul etc.: ,,Vitoria află și rămase în aceași poziție, cu fruntea plecată, încercând a sfredeli dușameaua cu bețișorul pe care-l luase de la crâșmă.’’ (X615), ic: ulcică, bucățică, ferestruică, singuratică, ziulica, mărunțică, bădică etc. : ,,N-are vreme, și ea toată ziulica ba la primăreasă, ba la preuteasă.’’ (X607), ,,Au oprit drept han, fără să descalece, ș-au poftit câte o ulcică de vin.”(X601), uș: cățelușă, drumușorul, bărbătuș, măgăruș etc. : ,,Asta-i cățelușă de vrăjitoare.’’ (X544), ,,Drumușorul cotit era pustiu.’’ (X542), aș: motănaș, fecioraș, scăunaș, butoiaș etc: ,,- Ce spune baba Maranda și de care vrăji e vorba? întrebă feciorașul…’’(X543), ,,Apoi se lăsă pe un scăunaș cu trei picioare. ’’(X576), uț: bănuț, călduță etc.: ,,… și maică-sa l-a vândut pe fereastră luând preț pentru el un bănuț de aramă.’’(X518).

În ceea ce privește sufixele, se remarcă folosirea unor sufixe diminutivale, specifice vorbirii poplare, folosite de scriitor pentru funcția lor dezmierdătoare, afectivă, în rândul unor substantive propii, prin ele autorul făcând aluzie la însușirile morale și fizice ale personajelor. De exemplu: Ghițișor: ,,În vreme ce flăcăuașul cel subțiratic, cu gâtul lung și cu obraz pistrui, pe care-l chema Ghițișor, își tot aduna pe el părțile sumanului.’’ (X611), Neculăieș: ,,Poftim și ție, Neculăieș, paralele pe care ți le-am făgăduit.’’ (X603), Gheorghiță: ,, -Ghorghiță, vorbi ea; asta-i poruncă să facem popas aici. ’’ (X578).

S-a putut observa că vocabularul folosit în Baltagul se încorporează, cu exepția unor neologisme, limbajului folcloric. Artistul se distinge însă în individualizarea acestui limbaj, în realizarea unui stil; încorporate în asociații noi, cuvintele dobândesc o altă fizionomie. De exemplu, niciun alt scriitor n-a fost atât de sensibil la limbajul misterios al vântului, prezență nelipsită între mijloacele caracteristice evocării. Vântul care o însoțește permanent pe Vitoria, dându-i informații folositoare în găsirea lui Lipan, este sinonim cu suflu, și în consecință, cu Duhul Sfânt, cu influxul spiritual de origine cerească. Popasul la Fărcașa a fost impus de un ,,vânt rece ce a adus nouri negri și vârtejuri de ninsoare, astfel încât nu se vedea nici cer nici pământ.’’(X597), Continându-și calea ,,o împingea tot cătră vale vântul de la spate.’’ (X619). Cu cât înainta, vântul îi vestea apropierea de locul căutat: ,,vântul i se părea Vitoriei că a contenit. Când se încredință că faptul e adevărat, simți neliniște.’’(X623). Pretutindeni, vântul apare când personajele încetează să vorbească, interpretând neliniștile și dorurile Vitoriei, aducând zvonuri și măsurând depărtările.

Ca niște motive conducătoare în muzică, unele cuvinte configurează, în Baltagul, un conținut; sunt cuvinte cheie dând substanță unei sensibilități, traducând o atitudine față de lume. Căci nu-i vorba de sentimentul unui trecut mirific, de magia amintirii în sine, ci de revelarea durerilor înăbușite. Cuvintele: liniște, amintire, taină, prietenie, mâhnire, singurătate exprimă tendințe etice și trăiri profunde. Cuvântul care apare cu o mai mare frecvență în roman este substantivul singurătate, însoțit de foarte multe ori de adjectivul singur, singură: ,,Era însă într-a șaptea vinere de post și Vitoria hotărâse, în singurătatea ei…’’(X544), ,,Pe urmă a suit un drum șerpuit săpat în stâncă, ocolind în singurătăți pe sub vulturi.’’X602), ,,L-a văzut dând târcoale, pe urmă s-a suit pe un colnic și-a urlat, cum urlă cânii în singurătate .’’(X620), ,,Era un loc așa de strâmt, așa de singuratic, așa de dosit.’’(X630), ,,Soarele de toamnă răsărise și asfințise asupra mortului singur și asupra calului zdrobit.’’(X630), ,,Calul rămase singur și … ‚’’(X632), ,,Vitoria singură umbla împrejurul slujbei…’’(X651) etc.

Sentimentul de singurătate care o domină pe Vitoria din momentul în care bănuiește că soțul ei a dispărut pentru totdeauna este evident pe întreg parcursul romanului, fiind puternic evidențiat de autor prin frecvența cuvântului singur și a cuvintelor care fac parte din câmpul lexical al acestuia: singurătate, singură, singuratic. Sentimentul atât de puternic se răsfrânge asupra naturii, martor permanent la suferința Vitoriei, dar și asupra câinelui care se simte singur fără stăpânul lui: ,,L-a văzut dând târcoale; pe urmă s-a suit pe un colnic ți-a urlat, cum urlă cânii în singurătate.’’(X620), ,,Singurătățile muntelui pulsau de apele primăverii.’’(X633), ,,S-a mai întâmplat asemenea faptă, tot în aceste părți, în singurătățile Stânișoarei.’’(X623).

Alte cuvinte cheie, după cum le spune Constantin Ciopraga, care studiind în profunzimi opera sadoveniană, a descoperit câteva cuvinte specifice vocabularului sadovenian, sesizabile și în Baltagul, sunt: lumină, liniște, neliniște, mâhnire, clopotele, vântul: ,,Cu coada ochiului, văzu lumina făcliei crescând în umbra văgăunii.’’(X632), ,,În întuneric începea să-i se facă lumină.’’(X606), ,,Tresări numai când auzi sus, în aurul luminii, un strigăt de pajură.’’(X632), ,,Era o liniște neclintită, parcă toate împietriseră în asfințit de soare.’’ (X632), ,,Munteanca simțea într-însa mare neliniște, dar și o putere mare.’’(X600), ,,Asta era o mare mâhnire. ’’(X543), ,,Și asta-i adevărat, răspunse el mâhnit în sine.’’(X545).

Originalitatea stilistică a prozei lui Mihail Sadoveanu, rezultă din valorificarea cu adevărat unică a unui material de limbă popular extrem de variat. 45 În ceea ce privește limba să pornim de la popor și nu vom greși.46

3.4 Nivelul morfologic

Sub raport gramatical, toate formele limbii, toate construcțiile, în evoluția lor istorică, multe particularități regionale, conservând tipare depășite, se regăsesc în scrisul lui Mihail Sadoveanu, perfect adaptat prin construcții gramaticale, prin variantele morfologice la specificul mediului și al graiului popular al personajelor sale.47

Flexiunea nominală cu toate aspectele ei de vechime și de grai popular se înscrie într-un vast registru de variante: ca gen, ca forme de plural, ca derivare. În ceea ce privește genul, acesta nu prezintă particularități stilistice deosebite, se observă doar folosirea de către autor a cuvântului zvon, genul neutru, cu forma zvoană, care ar sugera genul feminin, dovedind încă o dată fidelitatea autorului față de limba populară: ,,În sat la Suha se stârnise oarecare zvoană.’’(X624). Mihail Sadoveanu întrebuințează foarte des forma de plural în -i în locul pluralului literar în -e în cuvinte ca: rămășiți, ființi, arșiți, dorinți, rochiț, suferinți: ,,I le spunea dinlăuntru, cu bănuieli și suferinți vechi.’’(X576), ,,… și apar din ele arătări de-o clipă jucând, cu rochiți și horbote de spumă.’’(X573). De asemenea, scriitorul folosește substantivul cerneală la plural cu forma cerneluri. (varianta corectă fiind cerneli): ,,…iar vântul nu aduce în vârtejurile lui acolo nici cerneluri, nici pene de scris.’’ (X638). Într-o replică a Vitoriei se observă folosirea pluralului în locul singularului, semnificând respectul și în același timp modestia. ,,Sărutăm dreapta, părinte.’’

În ceea ce privește cazul, se știe că vocativul în -o caracterizează graiul muntenesc și este necunoscut moldovenilor din nord care se servesc, în schimb, de formele nominativului, sau vocativul în –e. Nu vom găsi în Baltagul niciunde forma: Vitorio sau Mario, ci doar Vitorie, respectiv, Marie: ,,- Bine, Vitorie; dacă crezi, du-te.’’(X556), ,,Aha, dumneata ești, Vitorie. Poftește încoace.’’ (X530), ,,- De ce, dragă cucoană Marie?’’

Sintagma maică-sa, specifică vorbirii populare și cazului nominativ este folosită de scriitor la genitiv și dativ cu aceeași formă: maică-sa în locul maică-si, fenomen întâlnit și în cazul substantivului mămucă-ta: ,,În glasul maică-sa tremurau lacrimi.’’(X546), ,,… iar obrazul maică-sa era un portret neclintit.’’(X557), ,,Și spune mămucă-ta vorbe bune și să-i spui așa că noi ne-am dus tot înainte ș-am coborât la Moldova și spre târgul Folticienilor.’’(X603).

Datorită ,,caracterului difluent al imaginației’’- cum a remarcat Tudor Vianu- Sadoveanu dă o întinsă întrebuințare și substantivului abstract. Acesta este evidențiat cu precădere în substratul narativ, acolo unde relatează naratorul, dar și în limbajul personajelor, unde se îmbină cu substantivele concrete, preferate pentru forța lor descriptivă și de plasticizare. Cele mai concrete substantive sunt cele de origine onomatopeică, interjecțională, întrucât sensul lor este susținut și plasticizat auditiv de sunetele componente. Aceste substantive se bazează pe emotivitatea și imaginația vorbitorilor, căci ele creează impresia fenomenului auzit în mișcarea sa; de exemplu: scârțâitul, vâjâitul, mârâitul etc.: ,,… avea un fel de scârțâit de fierăstrău…’’ (X539), ,,Vântul contenise deplin și s-auzea în vale vâjâitul Tarcăului.’’(X539), ,,Ș-o auzi mârâitul stâns ca din pământ.’’(X548).

Sadoveanu folosește în roman un număr destul de mare de substantive propii ce se caracterizează printr-o mare forță de sugestie, prin ele autorul făcând aluzie la însușirile morale și fizice ale eroilor. De exemplu pe Mitrea îl prezintă astfel: ,,Mitrea se strecură în ogradă pieziș, pe portița vitelor. Era un om fără vârstă, scund și cu ochii șterși. Zâmbea încremenit cu obrazu-i spin. Ducea din când în când o mână cu ghiare în păru-i roșcat, buhos și bătucit.”(X522), ,,Pe cât era de mititel domnu Vasiliu, pe-atâta era de mare și de pletos domnu Toma. Iar nevastă-sa Catrina era mărunțică; dar tot așa de vorbăreață ca cucoana Maria.’’(X618).

În afară de numele personajelor și cele ale localităților care, conform normelor gramaticale, trebuie scrise cu majusculă, Mihail Sadoveanu mai scrie cu majusculă două substantive: Împarăție și Primărie. ,,La urmă au venit și muntenii ș-au îngenuncheat la scaunul Împărăției.’’(X514), ,,Atuncea a lăcrămat și Ileana și i-a părut tare rău că l-ai chemat pe gospodarul ei la Primărie, ca să iasă pe urmă în sat vorbe.’’(X625). Scrierea cu majusculă a celor două substantive sugerează faptul că scriitorul a vrut să evidențieze faptul că pe pământ omul trebuie să se supună legilor pământești, reprezentate de primărie, dar și celor divine pentru a putea accede la împărăția lui Dumnezeu.

La nivelul substantivului, întâlnim o altă particularitate stilistică și anume: singularul cu valoare colectivă. Modelul întrebuințării singularului cu valoare colectivă în locul plurarului l-a aflat Sadoveanu în limba veche, în primul rând la maestrul său recunoscut, cronicarul Neculce: ,,Se bate Neamțul cu Franțozul’’. Acest fenomen este surprins la începutul romanului în povestea pe care, după spusele autorului, Nechifor Lipan o spunea pe la nunți și pe la botezuri: țiganul, ungurul, sârbul, turcul, neamțul sunt întrebuințate în locul pluralelor: țiganii, ungurii, sârbii, turcii, nemții când e vorba de popoare. Fenomenul trimite către limba veche și înțeleaptă: ,,Domnul Dumnezeu, după ca a alcătuit lumea, a pus rânduială și semn fiecărui neam. Pe țigan l-a învățat să cânte cu cetera și neamțului i-a dat șurubul. A chemat pe ungur cu degetul și i-a ales din câte avea pe lângă sine, jucării… S-a înfățișat și turcul: Tu să fii prost; dar să ai putere asupra altora, cu sabia. Sârbului i-a pus în mână sapa.”(X513).

Conotații diferite oferă și proveniența substantivelor din adjective, atitudinea personajelor variind de la ironie, dispreț, ură la afecțiune: răutate, ticăloșie, muntean, rău: ,,Măriilor voastre vi-i dat să trăiți în dezmierdare, răutate și ticăloșie…’’(X513), ,,Pe urmă au venit și muntenii ș-au îngenuncheat la scaunul Împărăției.’’(X514), ,,Sunt pe lume destui răi, dar se află și oameni de treabă. Astă-noapte a trimes Dumnezeu o dihanie, ca să-mi arăte pe doi dintre cei răi.’’(X568).

Adjectivul se bucură în roman de o mare bogăție stilistică. Sensul lui figurat redă nuanțe variate ale culorilor, sursa principală a acestei valențe stilistice o reprezintă rolul de epitet cromatic al adjectivului: ,,Era un ieromonah bătrân și uscat, cu barbă albă.’’(X547), ,,Veni jalbarul, cu cizme lustruite, cu vărguța albă și cu nasul roș.’’(X554), ,,Bistrița însă avea pod verde de gheață.’’(X570), ,,… umbra albăstrie a Ceahlăului nins.’’(X573), ,,Într-un an au fost ochi negri; într-altul niște ochi albaștri de nemțoaică.’’(X577), ,,Vitoria găsi clopoței albi.’’ (X627), ,,Privi cerul albastru…’’ (X627) etc. Deși antonimele provenite din adjective sunt rare , ele dovedesc capacitatea exprexivă a adjectivului, mai ales atunci când acesta adâncește antiteza, opoziția dintre cei doi termeni adjectivali fiind foarte clară: ,,Sunt pe lume destui oameni răi, dar se află și oameni de treabă.’’(X568), ,,Cu ochiul deschis căta într-o parte și arătătorul mânii drepte îl ține înălțat spre ochiul închis.’’(X568).

Superlativul este gradul de comparație care are cea mai mare valoare stilistică pentru că la el intensitatea calității este maximă. El presupune numeroase modalități de exprimare. Întâlnim adjective la gradul superlativ relativ de superioritate, ca în exemplele următoare: ,,Ai dreptate, cel mai mare sprijin trebuie să-l așteptăm de la Dumnezeu.’’(X556), ,,Cel mai bun vin se face aici la gura Tarcăului.’’(X571), ,,Nu avea în ea nici cea mai mică îndoială.’’(X605), ,,Se știe că cel mai dulce somn e în luna lui mărțișor.’’(X619) etc. Întâlnim foarte des superlativul absolut format cu prea și tare, care oferă o valoare afectivă mai mare ca foarte, mijloc lexical de alcătuire a superlativului absolut: ,,… și așternu un prea frumos răvaș.’’(X535), ,,Prea scumpul meu fiu.’’(X534), ,,- Nu fi prea supărată; încă nu știm nimica.’’(X552), ,,- Sunt prea mulțămitoare cucoanei pentru lămurire, vorbi Vitoriei.’’(X607), ,,Purtau paltoane cu mânecile prea scurte.’’(X579) etc. Tare însoțește de foarte multe ori un adverb la superlativ absolut: ,,Tare frumos vă poftesc.’’(X634), ,,Tare frumos are să-i întrebe nevasta asta…’’(X611), ,,Tare bine; asta nu-i lucru de spaimă.’’(X592), ,,-Asta-i tare curios! – Tare mi se pare că ai dreptate , nevastă, zise negustorul.’’(X607), ,,Tare-ți mulțămesc, domnu Toma, pentru ajutorul care-l dai…’’(X635) etc.

Superlativul absolut apare exprimat și perifrastic, particularitate întălnită mai ales la moldoveni și de care scriitorul ține cont. De exemplu: ,,Zice că să vii înapoi după vreo cinsprezece ani, numai cu asinii, și pe samarele asinilor numai burdufuri de parale.’’(X568), ,,Cea întăi se chema bătaie, iar a doua o bătaie ca aceea ori o mamă de bătaie.’’(X517), ,,Vitoria și Gheorghiță au intrat într-o odăiță peste samă de caldă.’’(X574), ,,Mult se minuna preotul de așa ființi fără inimă și fără omenie.’’(X587), ,,Are acesta jalbar o întorsătură de condei cum nu se mai află.’’(X553), ,,Munteanca se supunea acestor valuri și vânturi de vorbe.’’(X611), ,,- De la cel care nu știe, femeie, nu poți cere o căruță de vorbe.’’(X615).

Destul de rar, apar și adjective la gradul comparativ, în special, comparativ de superioritate: ,,S-a duce la un avocat, om cu mai mare știință de carte.’’(X554), ,,Nu poate să fie pe lume scriitor mai dibaci decât părintele.’’(X554). Apar și unele adverbe la gradul comparativ de superioritate: ,,Măcar că știa pe de rost Alixandria și Visul Maicii Domnului mai bine și mai frumos decât un călugăr.’’(X618), ,,… și pot rămânea mai sprinteni.’’(X566).etc. Se poate constata că adjectivele și adverbele la gradul comparativ sunt foarte rare, la fel de rare sunt și cele la gradul pozitiv. Câteva exemple de adjective la gradul pozitiv: ,, – Frumos baltag.’’(X655), ,,Era harnic câne și viteaz.’’(X655), ,,I-am făcut eu atuncea mândră petrecere.’’(X537), ,,Baba trase din brâu cărți soioase și rupte la colțuri.’’(X537).

O particularitate stilistică o constitue și întrebuințarea frecventă a adjectivelor demonstrative, care apar atât în expunerea propriu-zisă a autorului, cât și în dialogurile personajelor. Funcția originară a demonstrativelor este de exprima gestul care însoțește comunicarea, de a concretiza legătura dintre vorbire și gest: cel ce vorbește, folosind adjectivul demonstrativ, ,,conduce’’ privirea auditoriului spre o anumită persoană sau un anumit obiect (fie situate în imediata lor apropiere, fie mai depărtate – la propriu sau la figurat). Prin folosirea demonstrativelor, elemente prin excelență deictice, se realizează verbal notarea dinamicii gesturilor personajelor.

Demonstrativele nu indică însă numai obiectul sau persoana care sunt de față, ci au și funcția anaforică de a relua un termen anterior, de a se referi la cineva sau la ceva despre care a mai fost vorba in text, atrăgând astfel atenția asupra unei anumite persoane sau a unui anumit obiect: ,, – Nu-i nimica. Acest Nechifor Lipan era soțul meu.’’(X592), ,,Aceste vorbe erau încă vii și le-a spus neamțul cel bătrân Vitoriei și lui Gheoghiță.’’(X602).

Folosirea frecventă a adjectivelor demonstrative au în Baltagul o dublă funcție stilistică. Pe de o parte, prin utilizarea adjectivului demonstrativ, ,,obiectul’’ desemnat prin substantivul care însoțește adjectivul este apropiat de ochii noștri, e conturat și delimitat în mod mai precis. Funcția gramaticală a adjectivului demonstrativ, în astfel de cazuri, este oarecum asemănătoare cu cea a articolului hotărât din limba literară, cu mențiunea că construcția cu adjectivele demonstrative nu se reduce la o simplă determinare a cuvântului, ci prin ea se realizează și funcția stilistică de insistență (adjectivul demonstrativ detașează un element al propoziției, îl relevă oponându-l restului comunicării). Totodată, în cazurile când demonstrativele se referă la un anumit obiect (din apropiere sau mai depărtat de vorbitor), întrebuințarea acestei părți de vorbire are și o funcție evocatoare, contribuind la obținerea unui efect de natură scenică (adjectivele demonstrative sugerează dinamica gesturilor personajelor).

Pe de altă parte, se știe că frecventa întrebuințare a elementelor deictice, e , în general, o particularitate a stărilor de limbă vechi: ,,O roagă pe cucoana Maria să-i facă această mare binefacere, căci ea trebuie să steie lângă soțul său în clipa asta de despărțire.’’(X652), ,,… toate cele de pe lumea asta au nume, glas și semn.’’(X569), ,,Eu știu și asta că acel câine s-a pus pentru stăpânul lui când i-a văzut în primejdie viața.’’(X656), ,,Te rog să mai bei ș-acest pahar.” (X656), ,,Are acest jalbar o intorsătură de condei cum nu se mai află.’’(X553) etc.

Apare și forma populară modovenească de pronume, adjectiv demonstrativ: ista, întâlnită destul de rar: ,,Să știți dumneavoastră că neamțul ista bătrân e tata drumeților.’’(X602); ,, – Și flăcăul ista ți-i fecior?’’(X582).

Mihail Sadoveanu întrebuințează destul de des și adjectivele nehotărâte: tot, toată, toți, toate: ,,… și tare te rog să pui într-însa, ca piperul într-o mâncare toate necazurile care mă ustură.’’(X555), ,,- Dumnezeu să ierte lui Nechifor Lipan toate greșalele…’’(X635), ,,… toți băieți și toți voinici.’’(X530), ,,Toate acestea i le aducea aminte mirosul de fân.’’(X545), ,,Toți monahii erau în strane.’’(X541) etc.

Pentru a da o tonalitate arhaică și populară narațiunii, Mihail Sadoveanu folosește adesea locuțiuni adjectivale: de cuviință: ,,- Întăi am să fac rugăciunile de cuviință la Maica Domnului, zise ea.”(X539), de prisos: ,,N-avea palton; umbla fudul fără haina aceasta de prisos.’’(X554),cu știință de carte: ,,S-a duce la un avocat, om cu mai mare știință de carte.’’(X554), în toată firea: ,,Avem de-a face cu oamenii în toată firea.’’(X580), în bună rânduială: ,,… și nici măcar nu ți-s caii în bună rânduială.’’(X584), de mirare: ,,Locuitorii aceștia de sub brad sunt niște făpturi de mirare.’’(X586), de spaimă: ,,- Tare bine; asta nu-i lucru de spaimă.’’(X592), cu cap și învățătură: ,,- Văd că toți sunteți cu cap și învățătură.’’(X600), cu mintea întreagă: ,,Un om cu mintea întreagă nu poate crede asemenea nebunii.’’(X610), de față: ,,- Dacă a fost un cioban de față, îi poți scri și-l poți întreba.’’(X616), de vis: ,,Lipan avea o vorbă, grăi Vitoria, cu privirea ei de vis.’’(X617), cu vază: ,,Nu spune nimene că asemenea gospodari cu vază ar fi în stare de faptă rea.’’(X624), cu voie și fără voie: ,,Dumnezeu să-i ierte lui Nechifor Lipan toate greșalele cu voie și fără voie și să binevoiască a-i da , măcar de-acu înainte, hodină în pământ.’’(X635), fără inimă și fără omenie: ,,Mult se minuna preotul de așa ființi fără inimă și făfă omenie.’’

Mihail Sadoveanu folosește în narațiune multe adjective provenite din participii, conferind, astfel, o notă aparte evocării: ,,… se văd case de bârne, șindrilite și acoperite de omăt.’’(X569), ,,Pentru paralele lor pierdute, aveau cel puțin petrecere.’’(X580),,,- Pe aicea te uiți și treci; a grăit cu buzele șindrilite și apăsate nevasta lui Lipan.’’(X596), ,,Făcându-și cruci repetate… ‚”(X547), ,,Cu naframa aceea bătută în fluturi…’’(X547), ,,… însă față de lumea necunoscută pășea cu oarecare sfială.’’(X550).

În ceea ce privește topica s-a putut constata că adjectivul se situează de cele mai multe ori în fața substantivului și rareori după acesta. Adjectivele demonstrative se găsesc de cele mai multe ori situate în fața substantivelor; fapt ce scoate în evidență funcția stilistică de insistență: ,,- Adevărat cuvânt, bun cuvânt.’’(X617), ,,Frumos baltag.’’(X655), ,,Era harnic câne și viteaz.’’(X655), ,,I-am făcut eu atuncea mândră petrecere.’’(X537), ,,Te rog să mai bei și acest pahar.’’(X656). Însă superlativele exprimate perifrastic se întâlnesc, de cele mai multe ori, după substantive: ,,Are acesta jalbar o întorsătură de condei cum nu se mai află.’’(X553), ,,Vitoria și Gheorghiță au intrat într-o odăiță peste samă de caldă.’’(X574).

Pronumele se bucură de o întrebuințare stilistică destul de variată. La nivelul pronumelui personal, particularitatea stilistică este dată de întrebuințarea unor pronume personale , formă neaccentuată, în cazul dativ. Esta vorba de dativul etic care caracterizează limbajul popular și familiar și marchează participarea afectivă a personajelor: ,,… să știe și alții cât mi-i de neagră inima.’’(X556), ,,… dar acu mai tare mi-i în grijă de ce se spune.’’(X626), ,,Măriilor voastre vi-i dat să trăiți în dezmierdare, răutate și ticăloșie…’’(X513), ,,Pân-atunci mi se întoarce omul.’’ (X537) etc.

Valoarea limitată a pronumelui personal este întâlnită în limbajul popular al personajelor, când se întrebuințează pronumele personale: el, ea și forma de genitiv a lui cu sensul de soț, soție: ,,M-am gândit la asta, părinte, aș fi primit scrisoare. Acuma n-aș fi aici; aș fi cu el.’’(X532), ,,Dar a lui Bogza ce făcea?’’(X612). Pronumele personal el, formă neaccentuată: -l, poate avea tot sensul de soț: ,,- Am înțeles. Bucuroasă aș fi să-l văd acasă. – Ai să-l vezi.’’(X538).

În narațiune, expresivitatea limbii crește și din schimbarea formelor pronominale, de exemplu, substituirea persoanei întâi singular cu persoana întâi plural. Astfel, Mihail Sadoveanu întrebuințează într-o replică a Vitoriei pronumele personal de persoana întâi plural noi, care în acest caz are o valoare stilistică de modestie: ,,- Care-i acolo? – Noi suntem, părinte Dănilă. – Aha! dumneata ești, Vitorie. Poftește încoace.’’(X530).

Se observă abundența pronumelor personale : dânsul, dânsa, dânșii, dânsele care sunt specifice limbajului popular moldovenesc: ,,Poate se aștepta la dânsa.’’(X543), ,,Ea însă se socotea moartă, ca și omul ei care nu era lângă dânsa.’’(X548), ,,… m-oi duce și la dânșii…’’(X548), ,,… și să mi-o aduci ca să scriu pe dânsa rezoluția.’’(X552). ,,Fata și cu dânsa s-au așezat deasupra și Gheoghiță a pișcat căluții…’’(X557), ,,Să te duci pe la dânsul.’’(X560), ,,Vitoria avea treabă și cu dânsa.’’(X528), Mi-a spus Lipan , cât am stat cu dânsul, atâtea nopți în râpă.’’(X655).

Pronumele de poitețe dau textului un aer de familiaritate, de autenticitate și de lirism. Tudor Vianu s-a ocupat de această latură a politeții din narațiuniile lui Mihail Sadovaenu, subliniind frecvența și bogăția formelor pronumelui, prin care limba noastră excelează între limbiile romanice: mata , dumneata, domnia ta, dumneavoastră. De cele mai multe ori, pronumele de politețe introduc în context o nuanță afectivă: ,,Poate-a da Dumnezeu să mă opresc pe la dumnealui vreodată.’’(X603), ,,- Dumneata, femeie îl urmărești pe careva dintre dânșii pentru o datorie.’’(X607), ,,Ai stat de vorbă cu Dumnezeul dumneavoastră.’’(X573), ,,-Dumneata ești, mămucă?’’(X540).

Mihail Sadoveanu folosește și un număr destul de mare de locuțiuni pronominale de politețe: ,,- Da am venit să mă mai sfătuiesc cu sfinția sa.’’(X530), ,,… n-a avut nevoie de nici un fel de slujbaș al măriei sale.’’(X550), ,,Măriilor voastre vi-i dat să trăiți în dezmirdare, răutate și ticăloșie.’’ (X513), ,,- Îmi place de domnia ta, zicea zâmbind ea.’’(X582), ,,A poftit la domnia sa, ca informatori, pe cei doi gospodari….’’(X641), ,,- Apoi, părinte, sfinția ta nu-i ești soț și n-ai nevoie să știi.’’(X531).

Relațiile apropiate dintre anumite personaje, de exemplu, Vitoria și copii ei, însoțite uneori de tenta unei vorbirii expeditive, dau naștere unor structuri ce conțin pronume posesive și care caracterizează limbajul din mediul popular: maică-sa, tată-tău etc.: ,,În glasul maică-sa tremurau lacrimi.’’(X546), ,,Aprinde lumânarea din el și potrivește-l frumos la căpătâiul lui tată-tău.’’ (X634), ,,Și maică-ta asta s-a schimbat .’’(X546), ,,- Gheorghiță, tu să stai să priveghezi pe tată-tău.’’(X631).

Unele pronume posesive sunt folosite cu sensul de obiceiuri sau griji, cum sunt: ale mele, ale sale, ale lui: ,,- Ba tu să mă leși cu ale mele.’’(X526), ,,Îi lăsă pricina la o parte și începu să se tânguie de ale sale.’’(X536), ,,Omul meu se gândea, vra să zică, la ale lui și la mine.’’(X536).

Pronumele demonstrative prezintă și câteva variante populare pe lângă cele literare, astfel apar pronume demonstrative ca: acesta, aceasta, aceștia, acestea, dar și: cestălalt, cealaltă, celalalt, ista (mai mult ca adjectiv demonstrativ), asta:

,,Cestălalt e mai vechi și știe mai multe.’’(X655), ,,Dar celalalt?’’(X612), ,,Era acasă și cealaltă.’’(X612), ,,Dar ea stiga pe celălalt, pe mort.’’(X629) etc. Pronumele demonstrativ aceștia este folosit cu nuanță peiorativă în enunțul următor: ,,- Aha! De-aceștia îmi sunteți voi?’’(X571). Pronumele demonstrativ asta are o nuanță depreciativă în următoarele enunțuri: ,,Asta-i o disperată! (X555), ,,Asta umblă mai luxos gătită decât cealaltă, dar e mai proastă.’’(X625). Tot pronumele demonstrativ asta are valoare neutră atunci când este folosit cu sensul de acest lucru: ,,- Asta nu pot ști, draga mătușii.’’ (X537), ,,Pentru asta întrebuința două măiestrii puțin deosebite una de alta.’’(X515), ,,Asta-i bună rânduială și-mi place, …’’(X519), ,,Și pe asta acmua o știe pe de rost…’’(X519).

Dintre pronumele relativ-interogative sunt puține cele care prezintă, în roman, o valoare stilistică. Care, introdus în interogație ca substitut al lui cine, devine peiorativ, implică o notă de desconsiderare: ,,- Glasul lui Mitrea, din tohoarcă, izbucni sonoros: – Care-i acolo, măi? Vitoria râse singură, fără a răspunde. Argatul se zvârli în sus cu alt răcnet zugrumat: – Care-i acolo?… Ce este, Mitre? întrebă gospodina. – Care-i acolo, măi?’’(X539).

Pronumele nehotărât, altele este folosit cu sensul de griji, probleme în enunțul următor: ,,Mai sunt și altele.’’(X528). Mai des folosite sunt pronumele nehotărâte: unul, altul, care, substituind nume de persoane, sunt utilizate cel mai frecvent cu nuanță peiorativă (atât la singular, cât și la plural): ,,Îmi închipuiesc că știu și alții.’’(X543), ,,… să știe și alții căt mi-i de neagră inima.’’(X556), ,,Gheoghiță să-mi răspunzi dacă ești cu alta.’’(X576), ,,Că-mi datoresc ceva ori unul ori altul, se poate; dar nu știu cât și cum.’’(X607), ,,Orice ar spune unii și alții, eu și de Bogza am anume părere.’’(X612), ,,Dar după aceea s-a găsit una cu ochii verzi:’’(X537), ,,Dintre stăpânii locului unii făceau gură.’’(X541). Pronumele nehotărât, careva este în enunțurile următoare depreciativ și sugerează de cele mai multe ori indiferența: ,,- Am nevoie să-mi scrie careva o jalbă.’’(X553), ,,- Dumneata, femeie, îl urmărești pe careva dintre dânșii pentru o datorie?’’ (X607), sau poate sugera îndoiala, teama: ,,Se teme să n-o prade careva la noapte.’’(X564)

Mihail Sadoveanu întrebuințează foarte des pronumele nehotărât, toate cu sensul de griji, lucruri, treburi: ,,… și în toate înțelegea semne, încă nedeslușite.’’(X565), ,,Dar ca un om care stau și judec, zic așa, că toate cele de pe lumea asta au nume, glas și semn.’’(X569), ,,- Dintre toate câte-mi spui, domnu negustor, eu înțeleg că vrei așa să mă mângâi, ca un om cu inimăbună.(X570). ,,Toate le observa munteanca și le cântărea în capul ei.’’(X652).

Pronumele nehotărât, toate apare și în câteva expresii ca: ,,Și te întreb de sănătate, că-i mai bună decât toate,’’(X521), ,,Toate trec din gură în gură, ajung până unde trebuie și se află.’’(X569), ,,Vra să zică toate vorbesc; așa le-a rânduit Dumnezeu.’’(X569).

Apar și câteva locuțini cu valoare de pronume nehotărât: cine știe ce: ,,D’apoi se poate una ca asta, să bănuți dumneavoastră de cine știe ce, poate de moarte de om, pe niște gospodari pe care toată lumea îi știe de treabă și la locul lor?’’(X611), ,,…al doilea nu spune cine știe ce…’’(X624), nu știe cine: ,,Afară de asta, a mai spus nu știu cine că numaidecăt cinstiții gospodari trebuie să arate martorul …’’(X621) .

Conținutul semantic propriu, polisemantismul bogat, organizare semantică în serii sinonimice, numărul mare de locuțini verbale, și,uneori, forța dinamică sunt factorii principali care determină marea capacitate expresivă a verbului în Baltagul. După cum se știe, majoritatea valorilor de întrebuințare a verbului privesc schimbările de persoană, de număr, de timp sau de mod. Persoana reclamă gradul de intesitate cu care acțiunea este trăită de către personaje. Acest lucru este puternic evidențiat de Sadoveanu în trecerea bruscă de la persoana întâi, care arată o acțiune trăită intens de către personaje, specifică dialogului, la persoana a treia cu ajutorul căreia scriitorul relateză întâmplările, gesturile și gândurile personajelor în stratul narativ: ,,- Se poate; numai greu îmi vine a crede una ca asta. – Știu eu că-ți vine greu. Dar când s-a întoarce ai să-l întrebi. N-are să mărturisească, pentru că nu-i prost, dar să-l întrebi. – Am înțeles. Bucuroasă aș fi să-l văd acasă. – Ai să-l vezi. Aici la urmă, s-arată bucurie și dar. Baba își purta prin casă trupu-i greu, … Îi tremurau cărnurle pe șolduri și crețurile obrajilor. Se întoarse gâfâind, ca să ieie măsuța cu trei picioare.’’ (X538). Pe parcursul romanului este foarete evidentă trecerea de la verbele de persoana întâi și a doua, specifice dialogului, la vebele de persoana a treia, foarte des întrebunțate de autor în stratul narativ.

Într-o replică a Vitoriei, Mihail Sadoveanu înlocuiește persoana întâi cu persoana a doua singular în cazul verbului a căta pentu a exprima nemulțumirea acesteia: ,,Să știi dumneata că eu am pornit după semne și porunci. Mai ales dacă- i pierit cată să-l găsesc; căci, viu, se poate întoarce și singur.’’(X570).

În cazul verbului a vrea folosește forma verbală specifică persoanei întâi: vreau pentru persoana a treia plural (în loc de vor): ,,… ș-a arătat tuturor celor care vreau s-o asculte că are greu năcaz c-o datorie de bani de la Dorna…’’(X586).

Tot pentru a exprima nemulțumirea, dar și pentru a sugera modestia, Sadoveanu înlocuiește persoana întâi singular cu persona întâi plural într-o replică a unui preot: ,,Mult se minuna preotul de așa ființi fără inimă și fără omenie: ,,-Ne pare rău când spunem, dar ce să facem? Trebuie să spunem și să mărturisim că sunt între noi muntenii și oameni dintre aceștia crânceni, ce-ți calcă dreptul tău, care-ți iau banul și nu-ți mai dau înapoi nimica.’’(X587).

Timpul este categoria gramaticală prin care Sadoveanu reușește să dea verbului o întrebuințare stilistică foarte variată. Alternanța formelor verbale mai ales la viitor și la perfect cu frecvența foarte mare a perfectului simplu, timp livresc, oferă un imens material ilustrativ pentru a demonstra structura complicată a verbului românesc.

Prezentul este folosit cu precădere în replicile personajelor, ca apoi să aibă loc o trecere bruscă, în stratul narativ, la formele verbale ale trecutului. Sdoveanu folosește prezentul în replicile personajelor pentru a expune faptele în desfășurarea lor firească, într-un anumit moment. Această situație face ca cititorul să participe sufletește la evenimentele narate sau să împărtășească sentimentele trăite de autor prin intermediul personajelor. Aceasta nu este singura particularitate stilistică a prezentului pe care o evidențiază Sadoveanu, de asemenea, el întrebuințează prezentul cu valoare de viitor și imperativ, fapt ce oferă valențe expresiv deosebite.

Exemple de prezent cu valoare de imperativ: ,,Dă fuga la fântănă și adă apă. Ațâță focul și pune ceaunul de mămăligă. Caută în cuibare vreo două ouă. Scoate niște brănză în scăfiță. Pentru argat caută de cea mai iute.’’(X522), ,,- Nu sta; încalecă și du-te acasă, că te așteaptă barbatul.’’ (X582), ,,Te scoli și le duci la adăpat, le pui sub bot mâncare și iar te culci.’’(X559), ,,Răstoarnă mămăligița pe fund; ad-o la măsuță și te așează.’’(X560), ,,Vezi de găini să nu se culce flămânde și scoală pe argat.’’etc.

Exemple de prezent cu valoare de viitor: ,,… să-mi dați tohoarcă, opinci și căciulă, că vine iarna.’’(X524), ,,Dar până n-oi avea oi destule, nu găsesc.’’(X523), ,,Într-adevăr, se tulbură vremea, grăi gospodina grăbit.’’(X523), ,,- Fac cum spui, se învoi Gheorghiță, dar avem să-l găsim.’’(X601), ,,- Iar oprim și iar vorbim? a întrebat Gheorghiță.’’(X597).

Prezentul gnomic, de care vorbește Tudor Vianu în Arta prozatorilor români, apare în câteva expresii ca: ,,Unde pui tu mâna, pune și Dumnezeu mila.’’(X559), ,,Dacă-i într-adevăr vrăjitoare, eu mănânc și ea prinde putere.’’(X560), ,,Aceștia nu-și mai aduceau aminte, cum nu-și aduce aminte piatra pe lângă care treci și pe care ai atins-o‚’’(X601), ..Nu știe, sărmanul, cum că ce i-i scris, i-i pus în frunte.’’(X649), ,,Muirea-i muiere și bărbatu-i bărbat.’’(X659), ,,… cine nu cearcă, nu izbândește.’’(X545), ,,Și te întreb de sănătate, că-i mai bună decât toate.’’ (X521), ,,Muntenul are rădăcini la locul lui ca și bradul.’’ (X516), ,,Toate trec din gură în gură, ajung până unde trebuie și se află.’’ (X569). ,,– Iar se oțărăsc în tine cei șapte dracii.’’ (X516), ,,… cel ce spune multe știe puține.’’ (X515) etc.

Valoarea stilistică a viitorului este dată de varietatea formelor populare ale acestuia, evidențiate puternic de Sadoveanu. Forma populară a viitorului formată cu oi, om, or este des folosită, sensul ei fiind acela de nesiguranță, îndoaială: ,,Cât om umbla și om căuta, măncarea noastră are să fie din pumni și din picioare.’’(X560), ,,Te-i ruga pentru mine și ei m-or izbăvi.’’(X532), ,,Când s-or întoarce turmele la primăvară.’’(X532), ,,Poate nu ne-a opri nici pe noi nimica rău, ș-om ajunge cu bine la locul acela.’’(X589), ,,- Or ieși la întrebare ș-om vedea ce-or spune.’’(X609), ,,- M-oi duce.’’(X542) (viitorul sugerănd aici o conformare silită).

Forma populară construită cu auxiliarul a avea exprimă certitudinea realizării acțiunii, lucru explicabil prin aceea că autorul acțiunii este afirmat de două ori: o dată prin desinența personală a verbului la conjunctiv și apoi prin desinența auxiliarului: ,,Sfânta Ana are să puie cuvânt la scaunul Împărăției celei mari.’’(X548), ,,Au să le înțepe, au să le învăluie, au să le fiarbă pe nevestele oieilor până ce le-or vedea zbrcolindu-se ca viermele.’’(X627), ,,Dumnezeu are să facă lumină și are să-ți aducă pace.’’(X532).

Siguranța subiectivă a acțiunii este exprimată și de forma populară de viitor construită cu a (sau forma prescurtată de reflexiv s+a+verb), întâlnită doar la persoana a treia singular: ,,La joc s-a duce soră-ta, zise munteanca… A spune ea mândrelor vorbe bune și noi ne-om duce la datoria noastră.(X545), ,,- A da Dumnezeu … suspină subțire…’’(X539), ,,- Tare bine; s-aștepte până ce i-a veni rândul.’’(X551) etc.

Viitorul literar este aici întrebuințat foarte rar și spre deosebire de cel popular este considerat pretențios și cert: ,,Totuși va găsi un mijloc ca mintea ei să ajute și brațul lui să lucreze.’’(X538), ,,- Dacă va fi nevoie, se poate trimete spre acel loc o pasere…”(X538).

Viitorul anterior exprimă nesiguranța și are un caracter dubitativ: ,,- Va fi făcut vreo poznă.’’(X532), ,,Se vede că tată-tău Nechifor va fi căzut pe undeva ș-a pierit.’’(X546). Funcție stilistică au și formele populare ale viitorului anterior. Ele sunt utilizate cu valoare de prezumtiv: ,,Pe-aici pe la dumneata, n-ar fi făcut cumva popas?’’(X596), ,,Ce-o fi vrând ea să spuie?’’(X546) etc.

Trecutul are în Baltagul o serie de întrebuințări stilistice. Întrebuințarea imperfectului în descrieri este un procedeu specific stiului sadovenian. Imperfectul nu indică un simplu raport cronologic ci este, prin excelență, descriptiv. El poate sugera impresia de mișcare –care se continuă- a elementelor dintr-un tablou. În Baltagul imperfectul este folosit cu precădere în descrieri unde alternează cu mai mult ca perfectul și perfectul simplu și apare mai ales în stratul narativ, în expunerea făcută de narator: ,,Gheoghiță era flăcău sprâncenat ș-avea ochii ei. Nu prea era vorbăreț, dar știa să spuie destul de bine despre cele ce lăsase și cele ce văzuse. Avea un chimir nou și-i plăcea, vorbind, să-și desfacă bondița… Întorcea un zâmbet frumos ca de fată și abia începea să-i se înfiereze mustăcioara. Vitoria îl admira din cealaltă parte a măsuței…”(X541).

Imperfectul este utilizat în ,,indicațiile de regie’’, adică atunci când naratorul prezintă cu propiile lui cuvinte întâmplările, gândurile și gesturile personajelor, preferând să folosească imperfectul deoarece acesta scoate în evidență continuitatea acțiunii, desfășurarea ei, iar caracterul durativ al acestui timp stimulează implicarea imaginativă și afectivă a cititorului: ,,- Dar mai este una, dragă Vitorie, urma cu fierbințeală cucoana Maria a lui domnu Iorgu Vasiliu.’’(X624), ,,Dar cânele nu căuta să zburde. Umbla cu botul în soare și din când în când parcă încerca să strănute. Rângea și forcăia pe nas, adulmecând și sorbind adierile…’’(X628), ,,Totuși Gheorghiță luneca lin pe clina umedă, stârnind bolovanii. Cânele nu se zărea; i se auzea numai glasul, dosit în văgăună.’’ (X629).

În comparație cu imperfectul, perfectul simplu abundă. Mihail Sadoveanu se folosește foarte mult de acesta în stratul narativ, unde îndeplinește același rol ca și imperfectul, ajută la descrierea și prezentarea stărilor, întâmplărilor personajelor, joacă un rol important pentru că ajută foarte mult la înțelegerea acțiunii; reușind să o plaseze într-un trecut recent, sporind astfel capacitatea de impresionare. El nu apare în replicile personajelor, deoarece acestea folosesc un limbaj moldovenesc, care nu cunoaște acestă formă verbală: ,,Trecu, numai în sumăieș, la ușa de-afară. Atuncea auzi mai deslușit strigătul lui Mitrea. Dăduse la vite o dihanie. … Trase zăvorul. Când deschise, auzi și glasul lui Gheorghiță, amestecat cu al argatului. Întinse pușca spre streșină și slobozi un foc.’’(X564), ,,Vitoria își lunecă ochii, c-un zâmbet subțire, asupra ovreicei. Femeia de gazdă mai spuse ceva.’’(X575).

La fel ca și imperfectul și perfectul simplu, perfectul compus este întrebuințat mai ales în stratul narativ, îndeplinind același rol ca și celelalte două, cu deosebirea că acest timp exprimă o acțiune încheiată. El oferă povestirii un ton familiar și simplu, motiv pentru care scriitorul recurge la el atunci când vrea să redea spontaneitatea trăirilor sufletești: ,,Atuncea el a întâi a lovit-o. Pe urmă a cuprins-o la piept ș-a strâns-o peste brațe… I s-a lipit cu fruntea subsoară. A așteptat dezmierdările ca o ticăloasă. Acu șapte ani a lovit-o pentru alta. Într-un an au fost ochi negri; într-altul niște ochi albaștri de nemțoaică.’’(X577), ,,He-hei! Au răcnit unii suindu-se în picioare în sănii.(X588), ,,- N-aveți grijă, a răspuns munteanca, că și cei de al Tarcău îs cu legea veche.’’(X588) etc. Însă perfectul compus apare și în stratul dialogat, în replicile personajelor, exprimând o acțiune trecută și terminată în momentul vorbirii: ,,- L-am visat astă-noapte trecând calare o apă neagră… mărturisi nevasta.’’(X538), ,,- Am înțeles. Bucuroasă aș fi să-l văd acasă.’’(X538), ,,- Și când au auzit că-i chiamă cineva la Primărie, ce-au zis? – N-au zis nimica. Bogza a rânjit. Cuțui a zis: bine. – N-au cercetat, n-au întrebat? – Ba da. – Și tu ce le-ai spus? – Eu nu le-am spus nimic, precum am avut poruncă.’’(X612). Perfectul compus ajută chiar la prezentarea unor acțiuni succesive: ,,- Acolo-s toate bune? – Toate. Am găsit stuh nalt și voinic. Am durat perdele ca pe trei ierni. Am săpat bordeie. Dinspre partea banilor am împăcat pe toată lumea … Pe urmă am numărat oile și Alexa baciul le-a însemnat la răbuș. Eu le-am scris în condică la mine. Iar moș Alexa râdea. Zice că de când e el n-a văzut oi scrise în condică.’’(X541).

În ceea ce privește mai mult ca perfectul, Tudor Vianu a făcut câteva observații. El a constatat că folosința mai mult ca perfectului scade la unii povestitori mai noi, cum ar fi: Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, în comparație cu alții mai vechi: Alexandru Odobescu, Costache Negruți, Nicolae Filimon care foloseau mai mult ca perfectul în textele mitologice, istorice în părțile introductive cu scopul de a prezenta cadrul. Tudor Vianu consideră că scăderea întrebuințării mai mult ca perfectului la scriitori mai noi se datorează : renunțării la tehnica introducerii prin amintirea evenimentelor anterioare povestirii, înlocuirii relative a stilului narativ prin stilul reprezentării directe: tabloul în locul narațiunii. 48 Tot el este cel care a constatat că prozatorii mai noi preferă să prezinte prin tabloul direct, fără să renunțe însă, cu totul la narațiune. Și, în acest sens, îl dă ca exemplu pe Sadoveanu.

Făcând o analiză a mai mult ca perfectului întrebuințat de M. Sadoveanu în primele treizeci de pagini ale nuvelei Dumbrava minunată și în același număr de pagini din Baltagul, a constatat că în nuvelă mai mult ca perfectul apare de zece ori, înm timp ce în Baltagul, acesta intervine de treizeci și șapte de ori. Diferența provine din faptul că Dumbrava minunată este făcută dintr-o serie de tablouri, iar Baltagul este o povestire. În Baltagul întrebuințarea mai mult ca perfectului crește atât de mult, iar lucrul acesta provine din faptul că romanul acesta este o narațiune a scriitorului.49

De asemenea, în Baltagul, mai mult ca perfectul își realizează valoarea sa fundamentală, aceea de a exprima o acțiune trecută, anterioară unei alte acțiuni trecute, devenind astfel cauza acțiunii cu care ea se relaționează. El este întrebuințat destul de rar și apare mai ales în stratul narativ: ,,Cătră sărbătorile de iarnă, Gheorghiță veni de la apa Jijiei; unde lăsase oile în perdele, în sama baciului celui bătrân Alexa. Nechifor Lipan nu se arătase încă acolo, ca-n toți anii, după legea pe care el singur o întocmise; feciorul urmase porunca mamei din răvașul alcătuit de părintele Dăniilă.’’(X540).

O altă sursă a valorilor stilistice ale verbului o reprezintă modul la care este prezentată acțiunea. Un verb la indicativ prezintă acțiunea ca fiind certă, reală, așa cum s-a arătat mai sus prin exemplificarea timpurilor specifice acestui mod. Însă, Mihail Sadoveanu folosește în roman și multe verbe la modul conjunctiv, care exprimă o acțiune posibilă, dar incertă: ,,- Dintre toate câte-mi spui, domnu negustor, eu înțeleg că vrei așa să mă mângâi…’’(X570), ,,Mai ales dacă-i pierit cată să-l găsesc.’’(X570), ,,Bine, atuncea să spun că nu mi-au dat?’’(X571).

Sadoveanu folosește foarte mult conjunctivul cu valoare de imperativ, sugerând porunca: ,,- Să vie și băietul! A țipat ea.’’(X653), ,,- Să faceți bine, dumneavoastră, cinstiților negustori de parale., să-mi arătați actele.’’(X581), ,,Tu, măi Mitre, să ai grijă de ele și alta să nu faci decăt să dormi până ce m-oi întoarece eu.’’(X577) , ,,- Să pregătești, cu Mitrea, sania, îi zise Vitoria. S-o umpli cu fân; să pui ș-un sac de orz pentru cai.(X545), ,,Să nu uiți să mânânci și tu.’’(X559), ,,Cât om lipsi noi; tu să stai acolo, între vite și să dormi.’’(X550), ,,Fie și cloncani, dar să nu cumva să răsuflați vreo bănuială.’’(X610) etc.

De asemenea, conjunctivul este folosit cu valoare de optativ, exprimând dorința, rugămintea, într-o replică a unui preot care sfințește oasele lui Nechifor Lipan: ,,- Dumnezeu să-i ierte lui Nechifor Lipan toate greșalele cu voie și fără voie și să binevoiască a-i da, măcar de acu înainte , hodină în pământ.’’(X635).

Conjunctivul perfect exprimă de cele mai multe ori îndoiala: ,,Atunci să-l fi ucis careva din dușmănie? Ucigașul l-a lovit și i-a smuls banii, căci, cum l-a lovit, Lipan a căzut în râpă cu tot cu cal. Să se fi dus după el, e mai greu de crezut; căci era cânele care s-ar fi luptat cu îndârjire pentru stăpân.’’(X637), ,,Să-i făcut farmece vreo muiere, cum spune baba Maranda, eu n-aș crede.’’(X542), ,,… poate să se fi oprit la o casă străină.’’Acesta este folosit de personaje, mai ales de Vitoria, atunci când nu se știe sigur ce s-a întâmplat cu Nechifor Lipan.

Condiționalul optativ este des întâlnit în replicile Vitoriei, dar și la celelalte personaje, dând glas dorinței, speranței acesteia de a-l găsi pe Nechifor Lipan, soțul său, și de a-l răzbuna: ,,Acuma aș dori să fie asta.’’(X552), ,,Grăiesc și eu ca și cum aș fi singură, n-aș crede.’’(X542), ,,Aș fi primit scrisoare. Acuma n-aș fi aici; aș fi cu el.’’(X532), ,,Bucuroasă aș fi să-l văd acasă.(X538), ,,Bine ar fi să aflu cine-a fost martor; bine ar fi să văd și chitanțele…’’(X626), ,,Dacă aș putea să-l lovesc și eu cu același baltag, în locul unde l-a pălit el pe Nechifor Lipan, m-aș simți mai ușurată.’’ Condițonalul optativ apare și în replicile domnului David, care fermecat de vitejia, frumusețea și puterea Vitoriei, dorește să o ia de soție: ,,… dacă n-aș fi ovrei și însurat și munteanca asta n-ar avea soț, într-o săptămână aș face o nuntă!’’ (X563) . Codiționalul mai apare și în sintagma: v-aș ruga, te-am ruga, care este însoțită de teama de a fi respins, de un sentiment de inferioritate care o stăpânește pe Vitoria atunci când se adresează mai marilor: ,,- Te-am ruga, domnule, a răspuns munteanca cu ochii tulburi și cu inima bătând.’’(X592).

Un alt mod de care Sadoveanu se folosește, mai ales în indicațiile de regie pentru a reda cât mai bine caracteristicile, trăsăturile, gândurile, gesturile personajelor sale, este gerunziul, folosit destul de des în stratul narativ, pentru conținutul său dinamic, exprimând acțiunea în desfășurarea ei: ,,Dincolo, imaginea brumărie era nedeslușită, dar apărea omul cel cu buze de sus despicate, vorbind puțin, râzând mult și bând vârtos.(X601), ,,- Se poate, răspunse munteanca strâmbând și apărând din buze.’’(X575), ,,Pășind în casă, își lepădă lângă vatră cojocelul.’’ (X560), ,,… intră deodată în vorbă omul cel nalt, uitându-se în juru-i și căutând loc să se așeze.’’(X561), ,,- Înțeleg eu asta, răspunse Mitrea râzând.’’ Destul de rar, el este folosit și în replicile personajelor, exprimând acțiunea în desfășurarea ei: ,,- Ba a lui Cuțui era acasă; am auzit-o cântând, dar n-am văzut-o. Era acasă și cealaltă. Am auzit-o cotroboind prin pod.’(X612), ,,- Vorbesc și eu, răstălmăcind și potrivind.’’(X645).

Pentru a da o tonalitate arhaică și populară narațiunii, Mihail Sadoveanu folosește foarte des locuțiunle verbale. Redarea ideii verbale printr-o perifrază alcătuită dintr-un verb și un nume atenuează, în mod discret, valoarea dinamică, dar și pe cea generalizatoare a verbului corespunzător, înlocuindu-le printr-o viziune concretă, particulară. Locuțiunea creează reprezentare mai concretă a modalității acțiunii verbale: a da răspuns: ,,Flăcăul dădea răspuns că așteaptă pe tatăl său cu paralele.’’(X518),a face drum: ,,… nu-i nevoie să faci drum călare pân-aici, nici lotrul nu te pradă.’’(X519), a trage cu coada ochiului: ,,… hăitușca asta de fată care trage cu coada ochiului în toate părțile.’’ (X520), a-i părea rău: ,,- Cunoaștem asta și ne pare rău.’’(X531), a cădea bolnav: ,,Poate să fi căzut bolnav.’’(X532), a face lumină: ,,Dumnezeu are să facă lumină și are să-ți aducă pace.’’a avea veste: ,,Am eu veste din altă parte.’’(X535), a-și aduce aminte: ,,Numai când au scârbă, ori boală, atunci își aduc aminte.’’(X536), a avea stăpânire: ,,… sfântul Sisoie, care avea stăpânire asupra unora dintre demonii mărunți.’’ (X536), a ridica ochii: ,,Vitoria ridică ochii spre răsărit.’’(X536), a nu se afla știre, a nu veni veste: ,,Dacă nu s-a mai aflat știre, dacă n-a mai venit veste nici despre mort, atuncea lotrii l-au prăvălit în fântână.’’(X554), a nu te înjunghia vreo răceală: ,,… și întoarce-te repede de unde vii, ca să nu te înjunghie vreo răceală.’’(X555), a pune cale: ,,S-a dus la părintele Daniil Milieș ca să puie la cale jalbă cătră stăpânire.’’a primi hotărâre: ,,Am și primit eu hotărâre în inima mea.’’(X556), a da pe față: ,,Adevărul s-a dat pe față și l-am primit de la obraz sfânt.’’(X556), a închide ochii: ,,De-așa dar s-a bucurat, a închis ochii și a pierit.’’(X557), a băga de seamă: ,,Abia într-un târziu băgă de samă că maică-sa stă în fața lui…’’(X560), a arunca o privire: ,,Femeia aruncase o privire repede de sus în jos și de jos în sus asupra lui.’’ (X561), a intra în vorbă: ,,…. intră deodată în vorbă omul cel nalt…’’(X561),a lepăda cuvânt: ,,Putea să-i lepede un cuvânt.’’(X615), a avea loc: ,,Nu-i venea să creadă că asemenea întâmplări pot avea loc.’’(X620), a da lămurire: ,,Dând lămurire la întrebarea nevestei, arătă că acest câne de pripas a a venit la gospodăria lui astă-toamnă, din râpile muntelui.’’(X620), a da mulțumire: ,,Acuma, se învoia gospodina, dacă femeia asta și-a găsit cânele și trebuie, poate să și-l ieie, dând numai cuvenita mulțămire gazdei.’’ (X620), a nu se pune pricină: ,,El nu se pune pricină, aflând mai ales că-i vorba de un gosp stăpân de oi…’’ (X621), a ieși la iveală: ,,Din puțin, se pot afla multe și făptașii ies la iveală.’’(X624). a nu-și veni în fire: ,,Observând că flăcăul nu-și venise încă în fire, măsură din înălțimea până sus.’’(X631), a răsări în picioare: ,,Răsări în picioare și căută loc de trecere pe urmele maică-sa.’’(X632), a face cinste: ,,- Omul acesta al meu a fost vrednic gospodar, încheie ea; se cuvine să-i faceți o asemenea cinste.’’ a nu se pune împotrivă: ,,- Dacă zice el că vine, eu nu mă pun împotrivă.’’(X646), a scoate la vedere: ,,Pân-acuma nu s-au arătat alte semne, decât cele pe care le-a scos la vedere mortul.’’ (X648), a face rugăciune: ,,La cel dintâi popas, preoții au coborât, au făcut rugăciune ș-au înălțat cântare.’’ (X651)a sta ajutor: ,,La poarta țintirimului au stat ajutor lângă Vitoria domnu Toma și cu Maria.’’ (X653),a se pune pentru cineva: ,,Eu știu și asta, că acel câne s-a pus pentru stăpânul lui, când i-a văzut în primejdie viața.’’(X656), a-și bate joc: ,,El era un bărbat, de care încă nu-și bătuse joc nimeni în viața lui.’’(X659),sta în cumpănă: ,,Stătu puțin în cumpănă, plimbându-și ochii asupra mobilelor orășănești din juru-i, dar fără să le vadă.’’(X531)

Valorile stilistice ale adverbului sunt destul de reduse în roman unde el își realizează mai mult calitatea sa de determinant verbal. Se observă totuși frecvența adverbului bine, specific vorbirii populare, care apare de multe ori ca o completare sau ca o confirmare: ,,- Bine; am să scriu, Vitorie.’’(X556), ,,- Bine, grăi către sine Vitoria.’’(X662), ,,- Bine; s-acultăm; ce este?(X530), ,,- Bine, Vitorie; părintele-i în odaia cea mare.’’(X530), ,,- Bine, bine, răspunse nevasta privind in juru-i.’’(X535) etc. Se observă și folosirea adverbului moldovenesc: musai: ,,Așa că noi având musai nevoie de parale…”(X519).

Nu același lucru se poate spune despre locuțiunile adverbiale care apar într-un număr destul de mare: din când în când: ,,Din când în când învăluirile de vânt de deasupra satului păreau că se alină…’’ (X526), fel și chip: ,,Mă gândesc fel și chip și am un vis.’’(X542),de colo-colo: ,,Îl însemna totuși cu vinerile negre, în care se purta de colo-colo.’’(X544), încet-încet: ,,Se desfăcuse încet-încet de lume…’’(X543),cu supărare: ,,Se uită numai cu supărare.’’(X546), cu mare înfrângere: ,,În fața iconoclastului se opri și salută pe sfinți cu mare înfrângere.’’ (X547), cu bunăvoință: ,,… însă o asculta cu bunăvoință.’’(X548), cu pace: ,,Pare că Nechifor a umblat pe acest drum, cu pace.’’(X589), din urmă în urmă: ,,- Cred că m-ajuta Dumnezeu și mi-a da miros, să le adulmec din urmă în urmă.’’ (X595), cu blândețe: ,,- Nu mă-mpunge, omule, grăi Vitoria cu blândeță.’’(X597), cu admirație: ,,… zise negustorul, râzând cu admirație, cătră oaspeți.’’(X607), cu gura căscată: ,,Domnu Vasiliu asculta cu gura căscată.’’(X610),cu cinste: ,,Averea pe care o au, e câștigată cu cinste.’’(X609), fără de folos: ,,Bine c-o bate; numai atât că-i fără de nici un folos.’’(X611), cine știe unde: ,,În popasul de sus au stat ș-au ascultat cum pornește ghiața într-un pârău din vale, cine știe unde.’’(X624), pas cu pas, punct cu punct: ,,Și totuși, muierea aceasta care-l urmărește a arătat întocmai lucrurile, punct cu punct, pas cu pas.’’(X658), în nici un chip: ,,- Asta este un lucru pe care eu nici într-un chip nu pot să-l pricep.’’ în grabă: ,,Își potrivise în grabă casânca de matasă.’’(X551), cu îndărătnicie: ,,Vitoria fugea cu ochii ei iuți… și-și subție buzele cu îndărătnicie.’’ fără supărare: ,,- Fată, a vorbit ea fără supărare.’’(X557), pe sub mustață: ,,Vitoria vedea pe unii din dosul subprefectului râzând pe sub mustață.’’(X583).

Mihail Sadoveanu face apel de foarte multe ori la numerale pentru a sugera exactitatea, precizia acțiunilor, logica în prezentarea întâmplărilor. Folosirea numeralului cardinal: șaptezeci și trei în replicile Vitoriei Lipan sugerează o bună cunoaștere de către aceasta a activității, a obiceiurilor lui Lipan. Îndeplinite, la fel, de foarte mult timp. Întârzierea lui mai mult ca niciodată, șaptezeci și trei de zile, o pune pe gânduri: ,,În douăzeci de ani am ajuns să-i știu drumurile și întoarcerile… a stătut și-n târg la Iași o zi, a stătut altă zi la Piatra –și după douăzeci de zile a fost înapoi.’’(X531).

De asemenea, apelează la numerale pentru a prezenta datele calendaristice și cele ale sărbătorilor: ,,În ziua de fevruarie 27…’’(X557), ,,Joi, în 9 martie, părintele Daniil a făcut frumoasă slujbă la biserică pentru cei patruzeci de mucenici din Sevasta.’’(X558), ..În zori de ziuă, vineri în zece martie, munteanca și feciorul ei au închingat caii cei pagi ș-au încălicat.” (X566).

Numeralele cardinale sunt folosite și pentru a sugera bogăția, abundența, pentru a arăta că familia Lipan era una din acele familii înstărite, muncitoare: ,,… căci mai avem acasă șaptezeci de piei de oaie și o sută de miel și șaizeci de burdufuri de brânză și nouăzeci de păpușoi de brânză afumată.’’(X533).

Cei care l-au ucis pe Nechifor au fost doi, cifra doi fiind simbolul dualității, al unității, sugerând aici, chiar, ideea de complot: ,,Astă-noapte a trimes Dumnezeu o dihanie, ca să-mi arăte pe doi dintre cei răi.’’(X568), ,,Cum v-am povestit la crâșmă, am năzuit doi hoți la parale.’’ Folosirea numeralului colectiv amândoi de către domnul Vasiliu, o ajută pe Vitoria să înțeleagă că dacă până la domnul Vasiliu, merseseră pe drum, după spusele unora, trei oameni: soțul ei și doi tovarăși, la acesta nu au ajuns decât doi, deci, ea înțelege că soțul ei era cel care lipsea: ,,Amândoi au descălicat și le-am dat o gustare –ca și dumneavoastră… Nu erau doi, zise cu liniște Vitoria. Erau trei. – Ba erau doi.’’(X605). Cifra trei face referire la trinitatea religioasă: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. ,,Când izbucni soarele în răsărit cătră Bistrița întăi munteanca și pe urmă flăcăul își făcuseră de trei ori semnul sfintei cruci.’’(X566), ,,Făcând trei cruci, femeia salută pe sfinți.’’(X649).

Cifra șapte esta simbol al plenitudinii, al perfecțiunii: ,,Aicea, în stânga pe deal, se văd șapte case de bârne, șindrilite și acoperite de omăt. Și prin șapte hogeaguri iese fum. Ele nu strigă, dar de spus, spun ceva. Mai întăi, spun un număr șapte…’’(X569). Acest număr pare a sugera speranța și faptul că Vitoria se apropie cu pași mărunți de aflarea adevărului.

În ceea ce privește articolul, se observă întrebuințarea frecventă a articolului demonstrativ cu scopul de scoate în evidență și de a intensifica însușirile exprimate de adjectivul pe care-l însoțește: hanul cel mare, (X601), focul cel nestâns (X588), rugăciunile cele de cuviință (X539), ulița cea mare (X548), rachiul cel bun (X541), nădejdea cea mare (X548), omul cel nalt (X561), odaia cea mare(X562), casele cele mari etc.

Se observă și câteva particularități ce țin de folosirea subdialectului moldovean, cum ar fi: articolul genitival are forma invariabilă a: ,,Când v-ați strâns, neamurile lui ș-a dumnitale.’’ (X567), ,,- Dar îs paralele lui. – A cui? Ea răspunse tot dinlăuntru, fără vorbe: ,,A lui Lipan; a mortului.’’(X578), ,,Am ajuns la un scaun de judecată a lui Dumnezeu, unde trebuie să îngenunchez.’’(X590), ,,Dacă ai cunoaște înțelesurile vântului și a țipetelor de paseri, și a scheunatului dihăniilor, și a umbletului gângăniilor, și a tuturor urmelor care sunt dar nu se văd dintrodată –atuncea îndată ai ajunge la cel vinovat.’’(X623).

Altă particularitate constă în reducerea articolului hotărât masculin lui la ..lu când este enclitic, fapt ce sporește și îmbogățește valoarea limbajului popular: ,,Trimise pe Mitrea la domnu Iordan Crâșmaru…’’(X541), ,,Cu calu poți, trece.’’(X567), ,,Îi plăcea de Jănică al lui domnu Mironescu.’’(X526).

Un aspect de vechime, de vorbire arhaică și populară sugerează și prepozițiile și conjuncțiile. Apare foarte des întrebuințată prepoziția învechită: cătră: ,,Cătră asfințitul soarelui, negustorul a venit cu sana-i largă.’’(X563), ,,Și când răsărea soarele, se aflau afară din sat, în lungul pârăului, cătră apa Bistriței.’’(X566).

Sadoveanu folosește prepoziții cu nuanță populară care-și pierd sensul lor literar,de bază, dar al căror sens este ușor identificat prin context. De exemplu, folosirea prepoziției din în locul prepoziției de pe: ,,Își trase și el din cap căciula și pofti gazdei bună-ziua.’’(X561), folosirea prepoziției pe în locul prepoziției de: ,,- Dacă-i vorba pe-aceea, atuncea nu se cunoaște chiar așa de bine.’’(X583), în în locul lui de: ,,… ca să poată mai bine băga în samă și iscodi.’’(X589), de în locul lui pentru: ,,… și dacă gospodarii din Suha au chitanță de paralele pe care le-au dat lui Lipan.’’(X624), asupra pentru contra: ,,- Atuncea de ce vorbești asupra mea?’’(X536).

Sistemul conjuncțiilor se înscrie într-un cadru mult mai simplu decât îl cunoaștem azi din gramatica normativă, care semnealează un șir amplu de conjuncții pentru fiecare categorie de construcții dependente. Dominante sunt și, că, așadar, ci, polivalente apar mai ales: și, așa că, încât, căci. De asemenea, se remarcă aspectul corelativ al unor conjuncții: nici… nici: ,,… dar să știi că pentru noi nu mai poate fi nici bucurie, nici bielșug.’’(X545), ,,Aici în Dorna asta, n-a fost iarmaroc și vânzare de oi; n-a fost nici în Șarul Dornei; nici în Dorna Cândrenilor.’’(X590), nu atât … cât: ,,Oamenii din sat și trecătorii de aiurea veniseră nu atât pentru cetanie, cât pentru pomana mortului.’’(X637), ,,Vreau să zic că nu-i atât lungă calea, cât cotită.’’(X567).

Interjecțiile reprezintă un suport puternic în evidențierea caracterului oral al stilului sadovenian. Scriitorul le utilizează cu scopul de a evidenția stările afective ale personajelor; interjecțiile: hm! sugerează de cele mai multe ori îndoiala: ,,- Hm! Se cruci soția dumnisale, făcând semnul sfânt.’’(X609), ,,- Hm! Ai văzut-o?’’(X656), ,,- Hm! (X533), ,,- Hm! făcu Gheorhiță râzând în sine.’’(X568), vai! sugerează durerea: ,,- Vai de capul meu cum trăiesc eu aici!’’(X536), ,,- Vai de mine, domnule subrefect…’’(X580), deznădejdea: ,,- Vai de mine și de mine, se împotrivi munteanca.’’ (X615), ,,- Vai, băiete, îl mustră femeia, cum nu înțelegi tu o datorie ca asta.’’(X634), iaca este specifică limbajului moldovenesc; este echivalentă cu îndată: ,,Șezi, iaca aprind lampa și ți-o scriu numaidecât’’, ,,Iaca vinul pe care l-ați cerut, iaca paharele.’’ (X597). Alte interjecții folosite mai sunt : He: ,,- He! d’apoi pentru atâta.’’(X555), ,,E-he! Nu merge așa femeie.’’(X585), care sugerează nemulțumirea. Hai!: ,,- Hai, Gheorghiță, îmbucă ceva de-a calare…’’, sugerează îndemnul.Aha! ,,- Aha! De-aceștia îmi sunteți voi?(X580), ,,Aha! dumneata ești, Vitorie, care exprimă surprinderea, mirarea.Măi: ,,- Tu, măi Mitre, să ai grijă de ele.’’(X557), exprimă afecțiunea,Ț; ,,Ț! nu așa, nevastă…’’(X634), exprimă nemulțumirea.

3.5 Nivelul sintactic

Sintaxa este și o formă a construcției stilistice, a stilului individual, pentru că arhitectonica frazelor, selecția construcțiilor conține în infinita ei varietate o intenție, o preocupare de a potența prin limbă un sentiment, o stare afectivă. Concizia ca și ornament arborescent al subordonărilor ilustrează adecvat scopul plastic al stilizării unei narațiuni. Acest scop este mereu viu în pagina sadoveniană, în care un instinct artistic sigur dinamizează frazele și le dă substanță și culoare prin regenerarea materiei lingvistice în acele memorabile metafore, epitete, comparații, antiteze care amintesc marea invenție stilistică a lui Mihai Eminescu. Sintaxa lui Mihail Sadoveanu este sugestivă, nuanțată și mereu regenerată prin atracția amănuntelor, a gândurilor și a faptelor omenești.

Dacă la Odobescu, Camil Petrescu, Hogaș fraza nu se îngheagă decât spre sfârșit, când, dacă ai reținut ce s-a spus până acolo, cuprinzi totul dintr-o dată. La Mihail Sadoveanu fraza nu se manifestă cu atâtea ocolișuri, ci linear, iar ideile secundare nu se despart de firul central. Mihail Sadoveanu cultivă fraza lineară, cu ton care coboară spre final, caracteristică povestirii. Ea are subordonate puține și așezate în general într-o simetrie simplă, în așa fel încât să fie cât mai aproape de regentele lor.

Chiar dacă formularea pare exagerată, se poate spune că fraza are acompaniamentul unui cimpoi, pentru că e ritmată în respirații egale, așa cum se poate vedea chiar de la începutul romanului: ,,Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, apus rânduială și semn fiecărui neam. Pe țigan l-a învățat să cânte cu cetera și neamțului i-a dat șurubul… A chemat pe ungur cu degetul și i-a ales, din câte avea pe lângă sine, jucării: Iaca, dumnitale îți dau boftori și pinteni și rășină să-ți faci sfârcuri la mustăți; să fii fudul și să-ți placă petrecerile cu soții. S-a înfățișat și turcul: Tu să fii prost; dar să ai putere asupra altora, cu sabia. Sârbului i-a pus în mână sapa. A poftit pe boieri și domni la ciubuc și cafea: Măriilor voastre vi-i dat să trăiți în dezmierdare, răutate și ticăloșie; pentru care să faceți bine a mi se zidi biserici și mănăstiri: La urmă au venit și muntenii…’’ (X513).

Așezarea paratetică a propoziților și a frazelor, orlalitatea lor (nu însă cea cotidiană, prin excelență, dar și o anume solemnitate cerută de poveste și provenită din exprimarea setențios-naivă, ca de carte veche populară, lasă impresia netedă că Sadoveanu nu povestește, ci că el este un rapsod popular fabulos.

Se înțelege, narațiunea nu urmează întocmai, așa peste tot, odată introducerea făcută, trebuie să se intre în amănuntele istorisirii, care merg până la dialog. Însă, Baltagul se citește sub această cheie rapsodică. Astfel nu numai ceea ce se spune este de luare-aminte cât și modul cum se spune este interesant. În această detașare lirică stă de fapt întreaga artă a lui Sadoveanu

Revenind la construcția frazei, s-a observat că în Baltagul nu este vorba de inversiune între regentă și subordonată. Subordonata se află după regenta ei, dar stă singură, ca o propoziție independentă. Ea este la drept vorbind o exclamativă, valorificată în această calitate tocmai prin izolare de regenta ei. Dacă nu ar avea acest caracter, am putea s-o integrăm împreună cu principala următoare intr-o singură frază: ,,Are acesta jalbar o întorsătură de condei cum nu se mai află; atâta numai că-i mare bețiv, trebuie să-l caut la crâșmă.(X554), ,,Mai am cinci vineri, și păn-atunci vând ce am și strâng banii care-mi trebuie; mă spovodesc și mă împărtăștesc.’’(X556) etc.

Un alt aspect îl constituie izolarea unei propoziții prin pauze care sunt expresive și când preced o subordonată, dar și când apar înaintea unei principale, în contexte compuse prin juxtapunere: ,,- Eu sunt domnu David. Am luat bani de la domnu Nechifor Lipan; dar i-am dat, pe marfă.’’(X561), ,,Dădu fuga după apă; așeză ceaunul pe pirostrii.’’(X560), ,,Am strigat la el, pân’ ce-ai ieșit dumneata; ș-acuma nu-i; parcă ar fi intrat în pământ.’’(X540), ,,Nu-i era frică; se știa curată și cu dreptate; totuși grăbi pașii.’’(X539), ,,Vitoria îl primi cu mare bucurie și-l sărută pe amândoi obrajii; după aceea trecu în altă odaie și se încuie pe dinlăuntru, ca să poată plânge singură.’’(X540), ,,Și asară, când suiam, a dat aicea semn;dar era în lanțug.’’(X629).

Fluxul ritmic al prozei lui Sadoveanu, se manifestă în structura frazei: ,,Cum a făcut nevasta lui Lipan calea întoarsă, vremea s-a zbârlit. S-a răsucit vântul și a prins a bate de către miezul nopții. Dezghețurile au stat. Lumina a slăbit în dosul pâclelor. Cu această suflare rece în spate și pe sub ruga aceasta de nouri subțiri, cei doi călători au umblat în tăcere ca printr-o țară nouă: Abia o văzuseră în ajun și acuma n-o mai cunoșteau.’’ Primele două fraze și cele patru propoziții care urmează nu conțin decât două conjuncții, dintre care numai una -cum- subordonează. Toată această parte ar putea fi transformată într-o frază unică, shimbând doar punctele prin virgule. Modificarea ar atinge însă intonația, și, prin aceasta, sensul stilistic al pasajului care, cuprins într-o singură unitate de comunicare, și-ar pierde relieful stabilit de scriitor, căci punctele marchează pauze, adică momentele de valorificare a unor idei parțiale. Prima frază –de exemplu- valorifică predicatul s-a zbârlit cu care se încheie, întâi cu ajutorul pauzei, apoi prin constucția sintactică.

Pauzele sunt momente de tăcere care dau cititorului timp să gândească la ce a aflat, să-și întipărească bine lucrurile în minte.

Ceea ce domină în Baltagul este numărul mare de propoziții principale, uneori chiar succesive, în comparție cu numărul propozițiilor subordonate; scriitorul se folosește de propozițiile principale mai ales în descrieri și în prezentarea călătoriei Vitoriei și a lui Gheorhiță: ,,Popasul de sară l-au făcut la Bicaz, la han la Donea. Au îngrijit caii, le-au dat orz, au adus într-o odaie tărhatul ș-au stat de vorbă cu femeia gazdă și cu crâșmarul până într-un târziu. Nechifor Lipan era pentru ei obraz cunoscut.’’(X571), ,,Au umblat astfel vorbind; au lăsat în urmă și popasul de amiază; și pe urmă au prins a avea în coada ochiului stâng, necontenit, umbra albăstrie a Ceahlăului nins. Acuma însă, în râpi sorite, scot botul din peșteri urșii, fornăiesc la soare și strănută. În curând au să bată din aripi asupra molizilor bătrâni, cucoșii sălbatici ș-au să se lese pe crengi, ca să ciugulească cucuruzi. Pâraiele au prins a suna altfel, cu zvon de clopoței, și sar pe trepte de stâncă și ghiață –și apar din ele arătări de-o clipă jucând, cu rochiți și horbote de spumă.’’(X572).

În Baltagul, fraza are o simetrie simplă, respectată și în fraze mai lungi unde se adaugă de obicei mai multe propoziții. Ele au însă, de foarte multe ori, aceeași valoare sintactică sau se pot construi în același fel. Chiar când Sadoveanu dezvoltă în mod egal părțile frazei, subordonarea se face tot prin ados de propoziții identice din punct de vedere sintactic. De exemplu, repetarea circunstanțialei de scop: ,,… piatra asta din vârful Ceahlăului și-a adus-o până aicea în brațe, ca s-o lepede în curmezișul Bistriței, să poprească apele și să înece cuprinsul.’’(X574), repetarea completivei directe: ,,Eu până la Dorna vreau să poposesc la hanuri, ori pe la oameni de prin sate, să văd, s-aud.’’(X567), repetarea completivei indirecte: ,,Îndată însă își aduse aminte că feciorul îi vine de pe drum lung, că-i trudit și mai ales flămând.’’(X541) etc.

În ceea ce privește frecvența subordonatelor, se poate constata cu ușurință că subordonata care predomină este circumstanțiala de scop, introdusă de cele mai multe prin conjuncția compusă: ca să. Acest lucru poate justifica ideea că scriitorul a apelat la acest tip de subordonată tocmai pentru a amplifica, a întări esența acestei cărți: dorința puternică a Vitoriei de a-și găsi soțul și de a afla ce s-a întămplat cu el. Toate vin în ajutorul Vitoriei pentru a o ajuta să-și îndeplinească scopul călătoriei: găsirea lui Lipan și apoi,după aflarea morții acestuia, îndeplinirea celor de cuviință în cazul unei înmormântări, toate realizate după rânduiala, obiceiurie populare: ,,Să admitem că dumneata vrei să te duci la Dorna, ca să-ți găsești barbatul.’’(X567), ,,Astă-noapte a trimes Dumnezu o dihanie, ca să-mi arăte pe doi dintre cei răi.’’(X568), ,,Încerca să-l oprească pe Lipan și să-i întoarcă spre ea obrazul, ca să i-l cetească.’’(X576), ,,… soția domnului Iorgu Vasiliu a poftit pe Vitoria la ea în odăiță, dincolo de ferestruica cea rotundă ca să-i spuie o mulțime de lucruri…’’(X611), ,,Au lăsat pe Gheorghiță ca să asculte învățături bune de la domnu Vasiliu…’’(X613), ,,Am și eu vorbe potrivite după pilda dumnitale, ca să le fac să lepede din ele tot.’’(X626), ,,Îi fac toate slujbele rânduite, ca să i se liniștească sufletul.’’(X626), ,,Rămâne soția lui domnu Vasiliu să încurce lațurile și mai tare.’’(X627). ,,… și Vitoria a încălicat, ca să treacă iar muntele cu feciorul.’’(X627), ,,Vin cu căruța și cu domnu Toma, ca să luăm mortul să-l ducem în sat și să împlinim cele de cuviință.’’(X631), ,,Calistrat se smulse din locul lui, repezindu-se spre flăcău, ca să-i ieie arma.’’(X660), ,,- Am făcut fapta asta, ca să-i luăm oile.’’ (X662), ,,Ș-apoi după aceea ne-om întoarce iar la Măgura, ca să luăm de coadă toate câte am lăsat.’’(X663).

Se poate constata cu ușurință că dintre funcțiile sintactice care apar pe parcursul romanului cea care domină cu desăvârșire este elementul predicativ suplimentar: ,,Femeia găsea de cuviință să se arate supărată.’’ (X516), ,,Ș-o auzi mârâind stâns, ca din pământ. ‚’’ (X548), ,,Ea trebuie să strângă din umeri, simțindu-se umilită și rușinată.’’ (X529), ,,Asta umbla gătită mai luxos decât cealaltă, dar e mai proastă.’’ (X625), ,,… l-am găsit risipit într-o râpă.’’ (X650) etc.

3.6 Figuri de stil

Epitetul, personificarea, comparația și metafora, adesea construind toate la un loc, într-un spațiu dens al narațiunii hiperbole de efect sigur, sunt elementele componenete ale mesajului astfel conceput stilistic încăt să impresioneze afectiv pe cititori; dar totul pornește nu dintr-un calcul constructiv, ci din instinctul artei cuvântului.50

Însuși Mihail Sadoveanu a spus adesea că povestirile lui de tinerețe, mai ales Șoimii sunt scrise într-un stil prea încărcat, romantic, cu excese de ornament lexical, cu prea multe epitete, prea multe fraze, prea multe determinări în jurul unui cuvânt esențial.

De obicei, când un critic se ocupă de stil, el începe cu analiza epitetelor, căci ele dau cel mai bun prilej să stabilească asemănări și deosebiri, să vadă ce este nou în folosirea cuvintelor alese de scriitor, să adune și să claseze imaginile risipite în întreaga operă. Însă criticii au constatat că pentru opera lui Sadoveanu, metoda aceasta nu se porivește: Ion Coteanu argumentează de ce: Nu fiindcă n-ar exista epitete frumoase și interesante exprimând cele mai variate imagini, ci pentru că alegerea lor este subordonată ritmului. 51

Într-un interviu, publicat în 1955 în Tânărul scriitor, nr. 10, Sadoveanu vorbește despre epitet: Nu neg valoarea epitetelor: acestea folosite însă prea des, umbresc ideea scriitorului și astfel gândurile lui în loc să meargă direct la cetitor, se împiedică de cuvinte de umplutură, care dau un aer retoric, inutil stilului literar. Preciziunea prin concentrare, frumusețea prin simplitate, claritatea prin propietatea termenilor fac mai mult decât oricâte podoabe.52

Tot Ion Coteanu este cel care a sesizat că: această concepție a lui Mihail Sadoveanu înseamnă în practică a cumpăni și împerechea cuvintele, ca să dea prozei ritm interior. Aceasta este însă o tehnică de poezie, iar compunerea unor pasaje întregi întâi în minte precede în mod firesc așternerea pe hârtie. Toate celelalte elemente ale stilului sadovenian depind de acest fapt…53 Opera de maturitate a scuturat, însă, orice încărcături retorice, fără a renunța la acele elemente stilistice care dau viață, mișcare și culoare peisajului fizic și moral: ineditul epitetelor, metafore originale, hiperbole, sinonimii lexicale și gramaticale, comparațiile și repetiția.

Datorită caracterului difluent al imaginației –cum a remarcat Tudor Vianu- Sadoveanu dă o întinsă întrebuințare epitetului abstract, evidențiat și în Baltagul: gânduri și hotărâri nebiruite (X555), ochi aprigi (X555), flăcău mândru și voinic (X557), strălucire orbitoare (X558), valuri line (X558), limbuța-i trandafirie (X517), e palidă, subțire și uscată (X529), obraji pietroși (X530), ochii mititei foarte pătrunzători (X530), ochii boldiți (X535), mireasmă înțepătoare(X555), sprâncene îmbinate (X537), flăcău sprâncenat (X540), cal negru țintat în frunte (X585), capetele înflorite (X587), epitete duble: ,,Sărbătorile și petrecerile… i-au fost pentru întâia oară străine și depărtate.’’(X543), ,,îngerașii aripați și încununați cu trandafiri.’’ (X519) etc. Apar și câteva epitete personificatoare: scăfiță știrbă, ușa scundă (X529), stuh nalt și voinic (X547), jertfă rănită (X547) etc. Însă epitetele care domină sunt cele cromatice, prin intermediul lor Sadoveanu reușește să creeze imagini vizuale de o frumusețe aparte: ,,pod verde de gheață’’(X570), ,,umbra albăstruie’’(X573), ,,bărbuța albă’’,(X553), ,,vărguța albă și nasul roș’’(X554), ,,neagră inimă’’,(X556), ,,clopoței albi’’(X627), ,,gărăfioară verde’’ (X529), ,,hârtie neagră’’ (X529), ,,cerneală violetă’’(X545), ,,ladă mare brașovenească înflorită cu roș’’ (X535) etc.

S-a putut constata că o constantă a metaforei în proza sadoveniană este legătura ei intimă, strânsă cu limba populară: îngânare de cântec (X528), lumina-i de gânduri (X527), urechi ciulite de liliac (X535), ,,bănuiala… vierme neadormit (X543), ,,i-au crescut țepi de aricioaică’’ (X546), ,,naframă bătută în fluturi de aur’’ (X547), ,,obrazul maică-sa era un portet neclintit’’ (X557), șiraguri de mărgele vii (X570), aurul luminii (X632), cuibar al soarelui (X570), mireasmă de apă nouă (X573), dulceața somnului (X576) etc.

Sadoveanu folosește destul de multe personificări, care par a umaniza natura, martor principal la trăirile personajelor sale: ,,în glasul maică-sa tremurau lacrimi’’ (X546), ,,vremea era liniștită și blândă’’(X546), ,,fumurile satului suiau drept în văzduh’’(X564), răcnet întărâtat(X564), … urșii fornăiesc la soare și strănută (X573), ,,soarele părea că lunecase pe alt tărâm’’(X583), ,,înțepăturile fulgerilor care o biciuiau”(X555), mândră petrecere(X537), ,,pasere care strigă noaptea și are ochi de om’’ (X538), ,,umbla cu botul în soare și din când în când parcă încerca să strănute’’(X628).

Imaginea sadoveniană prinde chip și prin mijlocirea unui procedeu artistic vechi de când lumea, comparația, care trimite către tărâmul binecuvântat al poeziei. Spre deosebire de celelalte figuri de stil întâlnite în Baltagul, comparația este întrebuințată foarte des: ,,Plângea ca un copil mic’’(X630), ,,bătaia ca de clopot’’ (X633), ,,ș-oi socoti ajutorul dumnitale ca o binefacere’’ (X635), ,,ochi mari ca migdalele’’ (X647), ,,Vitoria fâlfâi cu brațele ca din aripi după el’’ (X660), ,,eu am să las să curgă banii spre voi ca apele’’ (X513), ,,munteanul are rădăcini la locul lui ca și bradul’’ (X516), ,,ochi negri ca două măsline’’ (X520), ,,căsuță ca o ciupercă singură pe toloacă’’ (X528), ,,el acolo-i ca un fecior de crai’’ (X537), ,,Un părinte stareț e ca ș-un boier mare’’ (X544), ,,glas ca de cântec’’ (X573), ,,apucători ca lupii’’ (X587), ,,avea buza de sus despicată ca la iepure’’ (X599), ,,plin ca o bute’’ (X608), ,,Iuți și nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinți ca și-n ierni cumplite, fără griji în bucurii ca și-n arșițile lor de cuptor, ,,, și venind la bârlogul lor ca fiara de codru –mai cu samă stau ei în fața soarelui c-o inimă ca din el ruptă.’’ (X586) etc.

3.7 Alte modalități artistice

Pentru a dobândi o imagine cât mai exactă cu privire la maturitatea și originalitatea artistică a lui Sadoveanu, pentru a sesiza cât mai precis și mai nuanțat posibilitățile lui de a-și mlădia și adecva expresia în funcție de rigorile conținutului de idei și sentimente ale operei, trebuie să nu se piardă din vedere distincția dintre stratul narativ și cel dialogat. În cel dintâi, scriitorul se ,,obiectivează’’, în cel de-al doilea, el cedează locul personajelor identificându-se, până la un punct, cu fiecare dintre ele.

Deseori asemănarea dintre relatarea directă și vorbirea personajelor, produs al unei intenții artistice bine precizate, devine așa de mare, încât trecerea de la una la alta nu se observă câtuși de puțin. Caracteristică în acest sens este povestirea Baltagul, care trebuie considerată și , sub aspect stilistic, o capodoperă: autorul se solidarizează, până la identificare, cu necazurile, suferințele, energia și dârzenia Vitoriei Lipan, ceea ce face ca între modul cum se exprimă aceasta și cum povestește el însuși, să existe o concordanță desăvârșită.

De aceea s-a putut constata că un procedeu stilistic des întrebuințat de Sadoveanu este ceea ce unii lingviști numesc: stil indirect liber sau vorbire trăită. Ceea ce înseamnă că povestitorul se identifică oarecum cu eroii săi, în sensul că, deși le narează el însuși, întâmplările sunt prezentate ca și cum ar fi povestite de cei care participă la ele. Consecința, din punct de vedere srtict lingvistic, este folosirea unui limbaj identic sau foarte asemănător cu cel al personajelor respective și, deci, ștergerea, în largă măsură, a deosebirilor dintre felul cum vorbește autorul și felul cum vorbesc eroii lui. Marea mulțime a cuvintelor regionale, a celor vechi, ca și a celor împrumuntate din limbaje, oarecum speciale, apar nu numai în dialog, ci și în povestirea directă.

Trecerea de la stilul direct al autorului la stilul personajelor sale se face pe nesimțite, de unde impresia că povestitorul și eroii lui participă deopotrivă la acțiunea povestirii:

Povestește autorul: ,,Fugeau săniile cu nuntașii pe ghiața Bistriței. Mireasa și druștele cu capetele înflorite; nevestele numai în catrinți și bondițe. Bărbații împușcau cu pistoalele asupra brazilor, ca să sparie și s-alunge mai degrabă iarna. Cum au văzut oameni străini pe drumul de sus, vorniceii au pus pinteni și le-au ieșit înainte cu năfrămile de la urechile cailor fâlfâind. Au întins plosca ș-au ridicat pistoalele. Ori beau în cinstea feciorului de împărat și a slăvitei doamne mirese, ori îi omoară pe loc.(X587).

Vorbește acum un țăran: ,,Hm! făcu moș Pricop; dacă-i soțul dumnitale, apoi n-am ce zice, vrednic român. Numai nu-mi plăcea că se ducea la drum asupra nopții. Eu aș fi avut plăcere să cinstesc cu dânsul ca și cu dumneavoastă. Eu cu oameni din sat de la mine nu cinstesc; dar cu oameni străini îmi place, căci ei îs călători, au năcazuri și-i bine să le stai înainte cu pahar dulce și vorbă bună. Dar omul acela zicea că se duce noaptea; că se bucură să umble pe lună. De oameni răi, spunea că nu-i pasă; are pentru dânșii pistoale încărcate în desagi. S-a dus, și într-o vreme a prins a cânta din solz, ca să nu-i fie urât.’’(X585).

Alături de Creangă, Caragiale, Agârbiceanu, Mihail Sadoveanu se rânduiește printe maeștrii stilului oral. Diferitele ipostaze ale oralității ne întâmpină, aproape exclusiv, în stratul dialogat al operei. De asemenea, se poate constata cu ușurință că dialogul se bucură de o foarte bine cunoscută importanță –calitativă și cantitativă- în proza lui Mihail Sadoveanu.

Înzestrat cu un remarcabil simț al limbii vorbite, Mihail Sadoveanu înregistrează bogăția de nuanțe a cuvântului viu, reușind s-o transpună în scris și s-o valorifice artistic. În limba vorbită, intonația are o importanță deosebită: ea poate servi nu numai la relevarea semnificației comunicării, ci și la exprimarea unei întregi game de nuanțe ale emoției vorbitorului. În mod obișnuit, intonația se redă scriptic, prin diverse semne de punctuație.

De exemplu, în Baltagul, virgula subliniază, uneori, fluența enunțului frazeologic, fiind adesea folosită în construirea frazelor-lanț, a perioadelor largi, echilibrate. Ea asigură pauzele propuse de context, reliefând construcții intercalate, a căror izolare are efecte ritmale: ,,Acolo-ți faci popasurile și-ți cheluiești averea; îl împungea ea cu vorebe îndesate, și iar își rășchira căngile.’’(X577), ,,Apoi se lăsă pe un scăunaș cu trei picioare, își cuprinse genunchii cu palmele și stătu aplecată, cu privirea-i de umbră ațintită în necunoscutul din nainte-i.’’(X576), ,, Acuma, se învoia gospodarul, dacă femeia asta și-a găsit cânele și-i trebuie, poate să și-l ieie, dând numai cuvenita mulțămire gazdei.’’(X621).

De asemenea, se poate constata cu ușurință că Sadoveanu preferă, uneori, să evite folosirea virgulei, lipsa acesteia fiind un factor expresiv; sugerând astfel fluxul continuu al rostirii: ,,Flăcăul descălecă și descătărămă zgarda lui Lupu. Dar cânele nu căuta să zburde. Umbla cu botul în soare și din când în când încerca să strănute.’’(X628), ,,Deodată i se îmbujoraseră obrajii și-i luceau ochii. Flăcăul înțelesese.’’(X629), ,,Prost și tâmp ar fi să-și închipuie că ea a fost de față. Mai prost și mai tâmp să creadă că mortul a putut vorbi. Asta n-o mai crede nimeni în ziua de azi.’’(X658), ,,Dar ea nu se ducea. Umbla cu vorbe și cu intrigi proaste. Punea la cale pe nevasta lui Cuțui. Strecura vorbe de vrăjmășie Ilenei. Stârnea pe oameni cu feluri de feluri de închipuiri. O lăsa.’’(X658).

Se observă că Sadoveanu preferă să folosească, de foarte multe ori, punctul în locul virgulei tocmai pentru că acesta marchează schimbarea registrului intonațional de la o propoziție la alta, prin intervanția unei pauze mai subliniate, definitive: ,,Se făcuse întuneric. Cineva așeză pe prichiciul ferestrei, înlăuntru geamului, o lumină. Nevasta lui domnu Iorgu Vasiliu ceru numaidecât apă. Îi aduse Vitoria cofa din casa cea mică. Amândouă stropiră pe rănit. Bogza gâfâia și pufnea.’’(X661), ,,Primi pe Bogza în umăr. Îl dădu îndărăt. Apoi îl lovi scurt cu muchea baltagului, în frunte. Calistrat Bogza șovăi.’’(X660), ,,Pentru dânsa slujba era isprăvită. Făcu semn lui Gheorghiță cu ochiul. Puteau să plece. Mai aveau în ziua aceea o mulțime de trebi și de daraveruri.’’(X558).

Un alt semn de punctuație, foarte des întrebuințat de Sadoveanu în Baltagul este punctul și virgula: Prin punct și virgulă fluxul discursului este ușor întrerupt, dar cursivitatea tonului nu se pierde. El implică o continuitate semantică (de tip explicativ, descriptiv, sintetic, analitic). Punctul și virgula păstrează fluența discursului, dar creează pauze necesare, depășind rolul de marcă grafică: ,,- Ți-a spune el; iar tu să asculți… Dădu fuga după apă; așeză ceaunul pe pirostrii… Răstoarnă mămăliguța pe fund; ad-o la măsuță și te așează.’’(X560), ,,Am luat bani de la domnu Nechifor Lipan; dar i-am și dat , pe marfă.’’(X561), ,,- Se poate; avea de neguțat acolo oi de la niște ciobani.’’(X572), ,,- Eu nu; dar a stat de vorbă cu el un neam al meu de demult, pe care-l chema Moise.’’(X573), ,,Întăi are să viscolească; pe urmă au să prindă a urla lupii în fundul râpiilor.’’(X523), ,,Zvârlise în el un pumn de făină; presărase sare.’’(X523), ,,Negustorul privi petecul de hârtie; tăcu.’’ (X562), ,,- Bine, bine; vâră-te iar în tohoarcă.’’(X540) etc.

Un alt semn de punctuație folosit de Sadoveanu, ca marcă a oralității, este și semnul întrebării, folosit de acesta pentru a marca intonația propozițiilor sau frazelor interogative ale personajelor sale; fiind folosit, uneori, și după un cuvânt sau grup de cuvinte care se constituie într-un enunț interogativ: ,,- Așa? Și, mă rog, cine-i înțelept și cărturar? – Cine să fie? (X515), ,,- De ce am dreptate? râse domnu David.’’ (X567), ,,- De unde știi dumneata asta? Ți-a spusceva domnu Iordan? – Parcă era nevoie să-mi spuie? (X566), ,,- Ce s-a întâmplat, Mitre? – Cum? Ce s-a întâmplat? – Nu s-a întâmplat nimica. – Atuncea de ce ai venit așa devreme acasă? – Ha? – De ce ai venit așa devreme acasă? (X522). Semnul întrebării apare și în stratul narativ, folosit de autor pentru a sublinia frământările Vitoriei: ,,Asta era scrisoarea lui Gheorghiță și Vitoria o știa pe de rost. Vra să zică, Nechifor Lipan nu se arătase nici acolo. Care pricină putea să-l întârzie? (X518), ,,Ce putea să fie cu omul ei? Numai de la dânsul nu primise scrisoare.’’ (X519).

Semnul exclamării este rar întrebuințat. Apare la sfârșitul unor propoziții, fraze exclamative sau imperative și uneori după o interjecție sau un vocativ: ,,- Măi femeie, tu iar cauți pe dracu! – Ce să-l caut, că-i de față! (X515), ,,- Minodoră, fată hăi! (X521), ,,Îți arăt eu coc, valț și bluză, ardă-te para focului să te ardă! (X521), ,,- He! d-apoi pentru atâta mi-am lăsat eu actele și scrisorile? (X555), ,,- Hm! făcu Gheorgiță râzând în sine.’’(X568).

Punctele de suspensie invită la răgazuri meditative, cu o pronunțată capacitate emoțională, ele dau ansamblului frazeologice o notă de nedeterminare poetică, iar stilului o mai mare tensiune lirică. Punctele de suspensie determină rarefierea expresiei, creând o pauză ce sporește gravitatea ultimei secvențe: ,,- Mămucă, nu te supăra pe mine și nu mă urî… murmură cu lacrimi fata.’’(X526), ,,- Nu vine… șopti cu îngrijorare gospodina.’’(X525), ,,- L-am visat astă-noapte trecând calare o apă neagră… mărturisi nevasta.’’ (X538), ,,- A da Dumnezeu… suspină subțire, c-un glas iar schimbat și cu totul străin, baba Maranda.’’ (X539), ,,- Mama asta trebuie să fie fărmăcătoare; cunoaște gândul omului… cugetă cu mare uimire Gheorghiță.’’(X545),

,,- Oamenii spun că promoroacă în ziua de Bobotează arată an îmbielșugat… îi zise Gheorghiță.’’ (X544), ,,- Du-te degrabă că-i frig… îl sfătui muntenca râzând.’’

Dar anumite nuanțe ale variațiilor în înălțime și, pe lângă aceasta întreg complexul de nuanțe ale calității glasului cu care e exprimată comunicarea (intensitate, debit, timbru –în general- expresia în vocea vorbitorului a diverselor manifestări ale emoției sale) pot fi redate și cu mijloace lexicale, de obicei epitete cu funcție de atribut pe lângă substanivele: glas, voce, strigăt, suspin sau cu funcție de circumstanțial pe lângă un verbum declarandi: a zice, a porunci, a țipa, a striga, a răcni, a întreba: ,,Cucoana preuteasă îi râspunde cu vocea-i bolnavă.’’(X530), ,,Se deschise o ușă și s-auzi un glas gros…’’(X530), ,,Glasul blând al babei, bombănind.’’(X534), ,,Vorbi cu glas schimbat.’’ (X538), ,,- Dragă Vitorie, urmă negustorița cu dulce glas și pe același ton de doi.’’ (X608), ,,Glasurile groase și tari au tăcut.’’ (X613), ,,- A da Dumnezeu… suspină subțire, c-un glas iar schimbat și cu totul străin, baba Maranda.’’ ,,Domnul subprefect întrebă în șoaptă…’’ (X608), ,,- Cum? Ați fost și la Hangu? se miră subțire domnu subprefect Balnez…’’ (X580), ,,Lăsând la o parte furca, femeia chemă cu glas cântat.’’ (X521), ,,Pe când încălecau, Vitoria a făcut o observație cu glas destul de tare, ca s-o audă din lăuntru gazda.’’ (X596).

Uneori epitetul nu indică realitatea fizică a nuanței glasului: gros, subțire, înalt, puternic, slab, tare, scăzut, ci evocă un aspect al stării morale a vorbitorului: ,,Părintele Daniil își arătă dinții puternici și răspunse cu voie bună.’’ (X530), ,,Poate să fie în lada aceea, se gândea cu îndoială somnoros.’’ (X539), ,,- Ție nu ți-i foame? întrebă Vitoria oftând și privind într-o parte ațintit.’’ (X522), ,,- Cine? tătuca? întrebă fata înfricoșată.’’ (X525), ,,- Nu vine… șopti cu îngrijorare gospodina.’’ (X525), ,,- Nu-mi puteți face nimica, vorbi cu blândeță Vitoria, fără să ridice fruntea.’’ (X614).

Alteori, cele două categori de epitete apar asociate. În astfel de cazuri, înfățișarea realității este mult mai complexă (autorul notează calitatea vocii, dar și atitudinea emotivă a vorbitorului), forța evocatoare a celor două epitete alăturate e augmentată: ,,- Care-ai fost, măi? strigă iar, mai moale și cu îndoială argatul.’’ (X540), ,,Mitrea vorbea bolborosit și din fundul gâtlejului.’’ (X523).

Se poate observa cu ușurință că în Baltagul, dar și în celelalte opere sadoveniene, elementele intonației nu rezultă însă numai din textul implicit al exprimării eroilor, ci ele sunt adesea subliniate explicit în comentariul povestitorului care îți impune, chiar dacă citești mental textul, să-ți reprezinți acustic timbrul, mișcarea și varietatea inflexiunilor vocii eroilor; elementele care definesc calitatea glasului apar în stilul scriptic; arta de povestitor oral e perfect transpusă în textul scris, iar impresia la citire și la audiție concordă, se suprapun aproape. În aceasta constă specificul stiului oral al lui Mihail Sadoveanu, particulariate care îl individualizează și îl diferențiază, între altele, de Caragiale sau de Creangă. S-a spus de foarte multe ori că stilul lui Sadoveanu e stilul unui scriitor care în momentul când creează se ascultă povestind.

Printre procedeele care contribuie la realizarea oralității în Baltagul se cuvine să reținem: indicarea variațiilor în intesitate și în înălțime ale glasului personajelor; menținerea diverselor nuanțe ale calității vocii cu care e exprimată comunicarea, într-un cuvânt, notarea diverselor elemente constitutive care se adresează, în primul rând, sensibilității auditive a cititorului.

Pentru a da viață situațiilor și personajelor pe care le înfățișează, autorul notează însă, de cele mai multe ori, și gesturile care însoțesc comunicarea, descrie cu mare exactitate mimica, reacțiile și mișcăriile eroilor săi: ,, – Ție nu ți-i foame? întrebă Vitoria oftând și privind într-o parte ațintit. – Nu mi-i foame, răspunse râzând fata.’’(X522), ,,- Îndată, mămucă, răspunse fata lepăind prin bătătură și smucind cofa goală de pe fundul ei.’’ (X522), ,,Negustorul voi să mai întrebe ceva. Apoi se opri în juru-i și tăcu.’’ (X562), ,,- Să-ți spun ceva, domnu Iordan, șopti el venind aproape, lângă umărul crâșmarului, și închizând ochiul drept.’’ (X563), ,,- Mi-a fost frică tare… mărturisi râzând Mitrea și păli cu botul opincii în leșul lupului.’’ (X565), ,,- Bine, zise negustorul și tăcu, îndemnându-și caii cu iușca.’’ (X570) etc.

Această particularitate stilistică, specifică artei lui Mihail Sadoveanu a fost subliniată încă de Garabet Ibrăileanu: Sadoveanu are puternica viziune a gesturilor prin care personajele își vădesc mișcările sufletului lor. S-ar zice că această viziune îi tiranizează, că d-sa nu poate să nu vadă ce fac personajele care intră în scenă.53

Oralitatea fidel transcrisă, după graiul eroilor săi simpli, conferă frazei dinamism, densitate, culoare: ,,- Ce s-a întâmplat, Mitre? – Cum? – Ce s-a întâmplat? – Nu s-a întâmplat nimica. – Atuncea de ce ai venit așa devreme acasă? – Ha? – Atuncea de ce ai venit așa devreme acasă? – Apoi am văzut că pogoară alți oameni din poieni oile și vacile; le-am pogorât și eu. Zice că are să vremuiască. – Cine spunea asta? – Spun oamenii.’’ (X522), ,,- Care-i acolo, măi? Vitoria râse singură, fără a răspunde. Argatul se zvârli în sus cu alt răcnet zugrumat: – Care-i acolo?… – Ce este, Mitre? întrebă gospodina. – Care-i acolo, măi?… Văd că nu-i; s-a dus. -Cine? -Cel care-a fost. L-am văzut cum te văd… -Bine, bine; vâră-te iar în tohoarcă.’’(X540).

De asemenea, pauzele, repetițiile, propozițiile nominale, izolările, elipsele, inversiunile și topica mereu schimbată țin de acest aspect al oralității stilului, conferind mobililitatea extraordinară a gândurilor și a impresiilor. În ceea ce privește repetițiile, se poate constata repetiția unor substantive, a unor verbe, conjuncții, prepoziții, uneori și în expresii, locuțiuni, repetiția unor adverbe, sau chiar a unui anumit tip de subordonată cu scopul de evidenția, accentua o idee, o trăsătură sau o însușire: ,,Vinovat e și el; vinovată e și maică-sa dăscălița, căreia are să-i spuie ea cele de cuviință, vinovată mai ales trebuie să fie hăitușca asta de fată care trage cu coada ochiului în toate părțiile.’’ (X528), ,,Ș-apoi m-am suit în tren ș-am mers, ș-am mers, până la Piatra.’’ ,,Dacă ar avea putere să-l știe unde-i, ar avea putere să-l și întoarcă.’’ (X542), ,,Ori îi prost, ori n-are nici o putere…’’ (X542), ,,Se desfăcuse încet-încet de lume…’’ (X543), ,,Îl însemna totuși cu vinerile negre, în care se purta de colo-colo, fără hrană, fără apă, fără cuvânt, cu broboada cernită peste gură.’’ (X544), ,,Izolate de lumea din văi, rânduri după rânduri de generații, în sute după sute de ani…’’ (X544), ,,… doar-doar ar înțelege slujbașii să umble și să caute.’’ (X555), ,,- Bine, bine; vâră-te iar în tohoarcă…’’(X540), ,,… înghițea felie după felie.’’ (X560), ,,… a arătat lucrurile punct cu punct, pas cu pas.’’ (X658). Repetiția conjunctivului: ,,Iar mânzatului leagă-i ragila cea cu cuie la bot, ca să împungă pe mă-sa când a năzui să sugă, și ea să-l bată și să-l alunge.’’ (X559).

Repetiția unui anumit tip de frază: atributivă: ,,Vra să zică, dumneata ai pornit cu gând să întârzii, să cauți, să umbli rotind.’’, circumstanțială de timp: ,,Când i-a tras una, lupul a făcut hî! ca un om. Când i-a mai lepădat una, gata a fost.’’ (X565), circumstanțială de scop: ,,Vin cu căruța și cu domnu Toma, ca să luăm mortul, să-l ducem în sat și să împlinim cele de cuviință.’’ (X631) etc. Pentru a spori oralitatea, asistăm chiar la repetiția aceleiași propoziții: ,,- Ce s-a întâmplat, Mitre? – Cum? – Ce s-a întâmplat? – Nu s-a întâmpăat nimica. – Atuncea de ce ai venit așa devreme acasă? – Ha? – De ce ai venit așa devreme acasă? (X522), ,, – Am auzit că te-nsori, bade Mitre. – Ha? -Am auzit că te-nsori. – Da’ nu mă mai însor nici pe dracu.’’ (X523).

Elipsa ține și ea la rândul ei de acest aspect al oralității stilului. În Baltagul întâlnim elipsa unor verbe, a unor prepoziții și, uneori, a pronumelui reflexiv se din fața unor verbe reflexive. Acest lucru este justificat de faptul că personajele lui Sadoveanu sunt țărani moldoveni și acesta încearcă să redea cât mai bine vorbirea vie, țărănească, populară, unde, datorită dorinței de a spune cât mai multe, dar și faptului că aceștia nu cunosc foarte bine limba, corect din punct de vedere gramatical, se ajunge ca multe dintre cuvinte să nu mai fie rostite, pronunțate.De exemplu, dispariția verbului a fi: ,,Bucuroși de oaspeți? – Bucuroși.’’ (X561), ,,Musai să-l caut, că numai unul am.’’ (X616), și uneori dispariția acestuia din interiorul unor expresii verbale impersonale: e adevărat, e bine: ,,- Adevărat, drăguța babei.’’ (X537), ,,Mai bine să fie ce zice baba.’’ (X543), ,,Adevărat că până la năcazul acest…’’ (X550). Elipsa pronumelui reflexiv se: ,,Abătură spre stânga.’’ (X547), ,,Pare că Nechifor a umblat pe acest drum cu pace.’’ (X589), ,,Grăbi într-o vreme și se ținu în dreptul femeii.’’ (X590), ,,Poate să avem vreme bună pe cale, răspunse feciorul.’’ (X602), ,,Vitoria grăbise la părintele Dănilă.’’ (X519), ,,Dăduse la vite o dihanie.’’(X564). Elipsa pronumelui personal le și a prepoziției pe: ,,Numai acest câne a știut toate.’’ (X636), ,,… cum de-am mai găsit în mine puterea să rabd atâtea și să îndeplinesc toate.’’ (X649), ,,… avu înțelegerea că ea de mult bănuiește toate.’’(X594). Elipsa unor prepoziții: pe, la, în, de: ,,Munteanca își lepădă cojocul lângă ușa de intrare.’’ (X546), ,,Bate vânt cald, zice ea intrând acasă.’’ (X559), ,,… o duci tu aceste trei zile.’’ (X559), ,,Avea un are de părăsire și dezolare.’’ (X595), ,,Poate-ar fi trecut când eram eu dusă de-acasă la o fată care a măritat-o în fundul Șarului.’’ (X596), ,,Poate să fie unii din prieteni, din dragostea cea mare care o au asupra voastră.’’ (X625), ,,Au poftit drept han…’’ (X601), ,,… trebuie să arate martorul ori martorii care s-au găsit față la vânzare și la numărătoarea banilor.’’ (X624), ,,Mai întârzie puțin, ca să curețe blidele și să măture fărmăturile sud vatră.’’ (X527), ,,Tare-ți mulțămesc, domn Toma pentru ajutorul care-l dai.’’ (X635) etc.

Inversiunea este figura de stil care ține și ea, la rândul ei, de aspectul oralității. Sadoveanu se folosește de aceasta pentru a schimba topica obișnuită a cuvintelor, cu scopul de a evidenția o idee, o însușire, o trăsătură. Cele mai dese inversiuni sunt cele dintre adjective și substantive: Îndelungă vreme, lungă cale (X566), bun cal (X571), depărtate întinderi (X602), vrednic gospodar (X644), alese podoabe (X548), singur barbat (X534), mândră petrecere (X537), slabă lumină (X539), frumoasă cântare (X558). Dar și cele dintre nume predicativ și verb: Nori sunt? (X542), Adevărat este. (X535), Adevărat este, nu te îndoi de asta. (X538), Bucuroasă aș fi să-l văd acasă. (X538) etc. Întâlnim și multe inversiuni ale subiectului cu verbul: ,,Luceau stelele. Porni o adiere de vânt.’’ (X632), ,, Îi dădea Vitoriei aceste lămuriri un flăcăuaș.’’ (X602), ,,Petrece și Vitoria.’’ (X581), ,,- Înțeleg eu asta, răspunse Mitrea râzând.’’ (X599), ,,- Am aflat și eu.’’ (X559), ,,Știu eu că-ți vine greu.’’ (X538), ,,Îmi închipuiesc că știu și alții.’’ (X543), ,,începe a răsări soarele.’’ (X546) etc.

Pentru a exprima cât mai bine gândurile și sentimentele personajelor sale autorul apelează,uneori, la procedeul numit monolog interior: ,,Dacă-i într-adevăr vrăjitoare, cugeta el, apoi eu mănânc și ea prinde putere.’’ (X560), ,,Ea răspunse dinlăuntru, fără vorbe: A lui Lipan, a mortului, dar răspunse numai pentru sine.’’ (X578), ,,Ar fi vrut s-o întrebe de ce dă popii banii. << Se teme s-o prade careva la noapte.>> Descoperind acest adevăr, se veseli și începu a râde singur.’’ (X564).

Note bibliografice

1 Mihail Sadoveanu, Opere XIX, 1964, p.121

2 Alexandru Paleologu, Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, 1997, p.23,

3 George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent,1988, p.627

4 Gabriel Țepelea, Gheorghe Bulgăr, Momente din evoluția limbii române literare,1970, p. 346,

5 Constantin Ciopraga, Literatura română între 1900 și 1918, 1970, p.8

6 Idem, Ibidem, p.9,

7 Idem, Ibidem, p.10,

8 Idem, Ibidem, p.10,

9 Nicolae Manolescu, Mihail Sadoveanu sau utopia cărții,1976, p.67,

10 Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, ІІ, 1966, p.39,

11 Constantin Ciopraga, Mihail Sadovenu, 1966, p.122,

12 Idem, Ibidem, p.34,

13 George Călinescu, op.cit. p.629

14 Nicolae Manolescu, op. cit. p.17

15 Idem, Ibidem, p.18,

16 Idem, Ibidem, p.52

17 George Călinescu, op. cit. p.615,

18 Fănuș Băileșteanu, Antologie, comentarii, tabel cronologic și bibliografie de, ediția

ІІ-a, 1977, p.21,

19 George Călinescu, op. cit. p.616,

20 Idem, Ibidem, p.617

21 Idem, Ibidem, p.618,

22 Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Vol.І, 1991, p.211,

23 Idem ,Ibidem, p.218,

24 Alexandru Paleologu, op. cit. p.121,

25 Idem ,Ibidem, p.125,

26 Mihail Sadoveanu, Opere X, 1957, p.663,

27 Paul Georgescu, Polivalența necesară, 1977, p.305,

28 Nicolae Manolescu, op.cit. p.158,

29 Alexandru Paleologu, op. cit. p.130,

30 Nicoale Manolescu, Mihail Sadoveanu sau utopia cărții, Ibidem, p.158

31 Mihail Sadoveanu, apud: Antologie, comentarii, tabel cronologic și bibliografie de Fănuș Băileșteanu, ediția a ІІ-a, 1977, p. 34,

32 Iorgu Iordan, apud: Constantin Ciopraga, Mihail Sadoveanu, 1966, p.126,

33 Idem, Ibidem, p. 128,

34 Alexandru Paleologu, op. cit. p.112,

35 Nicolae Manolescu, op. cit. p.192,

36 George Călinescu, op. cit. p.618

37 Garabet Ibrăileanu, apud: Constantin Ciopraga, ibidem, 1966, p.135

38 Gabriel Țepelea, Gheorghe Bulgăr, op. cit. p.349

39 Idem, Ibidem, p.349

40 G. I. Tohăneanu, Arta evocării la Sadoveanu, 1979, p.79

41 Idem, Ibidem, p.81

42 Gabriel Țepelea, Gheorghe Bulgăr, op. cit. p.346

43 Mihail Sadoveanu, apud: Gabriel Țepelea, Gh. Bulgăr, op. cit. p.347

44 G. I. Tohăneanu, op. cit. p.104

45 Ștefan Munteanu, Limba română artistică, 1981, p.146

46 Mihail Sadoveanu, Limba română, 1954, nr,6, p.102

47 Gabriel Țepelea, Gheorghe Bulgăr, op.cit. p.351

48 Tudor Vianu, op. cit. p.218

49 Idem, Ibidem, p.219

50 Gabriel Țepelea, GH. Bulgăr, op. cit. p.355

51 Ion Coteanu, apud: De la Varlaam la Sadoveanu, 1958, p.234

52 Mihail Sadoveanu, apud: Gh. Bulgăr, Scriitori români despre limbă și stil, 1984, p.167

53 Ion Coteanu, apud, op.cit. p.238.

Bibliografie generală

Băileșteanu, Fănuș, Antologie, comentarii, tabel cronologic și bibliografie, ediția a ІІ, Editura Eminescu, București, 1977

Bulgăr, Gheorghe, Scriitori români despre limbă și stil, Editura Albatros, București, 1984

Câmpeanu, Eugen, Stilistica limbii române, Morfologia, Editura Quo Vadis, Cluj Napoca, 1997

Călinescu, G, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, București, 1988

Ciopraga, Constantin, Literatura română între 1900 și 1918, Editura Junimea, Iași, 1970

Ciopraga, Constantin, Mihail Sadoveanu, Editura Tineretului, București, 1966

Coteanu, Ion, Gramatica de bază a limbii române, Editura Albatros, București, 1982

Dumitru, Irimia, Structura gramaticală a limbii române, Editura Junimea, Iași, 1987

De la Varlaam la Sadoveanu, București, 1958

Georgescu, Paul, Polivalența necesară, Editura Eminescu, București, 1977

Gramatica limbii române, vol. І, Editura Academiei, București, 1966

Iorgu, Iordan, Stilistica limbii române, Editura Științifică, București,1975

Manolescu, Nicolae, Mihail Sadoveanu sau utopia cărții, Editura Eminescu, București, 1976

Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, vol. І, Editura Eminescu, Galați, 1991

Munteanu, Ștefan, Limba română artistică, Editura științifică și enciclopedică, București, 1981

Paleologu, Alexandru, Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, Editura Vitruviu, 1997

Revista, Limba română, nr.6, 1954

Sadoveanu, Mihail, Opere X, Editura de stat pentru literatură și artă, București, 1957

Sadoveanu, Mihail, Opere XIX, Publicistică, Editura pentru literatură, București, 1964

Tohăneanu, G. I., Arta evocării la Sadoveanu, Editura Facla, Timișoara, 1979

Țepelea, Gabriel, Bulgăr, Gheorghe, Momente din evoluția limbii române literare, E.D.P, București, 1970

Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, vol. ІІ, Editura pentru literatură, București, 1966

Vianu, Tudor, Studii de stilistică, E.D.P, București, 1968