Balneofiziokinetoterapie Si Recuperare

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE

ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ

CENTRUL DE STUDII EUROPEAN

PIATRA NEAMȚ

PROIECT

EXAMENUL DE ABSOLVIRE A ȘCOLII POSTLICEALE SANITARE

Calificarea profesională:asistent medical Balneofiziokinetoterapie și recuperare

Coordonator, Candidat, prof.Ciudin-Andreia Dumea Simona

Promoția 2016

TEMA PROIECTULUI PENTRU EXAMENUL DE

ABSOLVIRE

SCOLIOZA ÎN C LA COPII

PROGRAM DE RECUPERARE

Coloana vertebrală – anatomie și fiziologie

Coloana vertebrală formează partea scheletului cunoscută de obicei sub numele de șira spinarii. Coloana vertebrală susține cutia craniană și se articulează cu centura pelviană.

Este compusă din 33-34 de vertebre. Sunt șapte vertebre cervicale (prima vertebră numita atlas, care susține și se articulează cu capul; cea de-a doua vertebră, axis, care ajută la rotirea capului capului dintr-o parte in alta), douăsprezece vertebre toracice, cinci lombare, cinci sacrale și patru-cinci coccigiene. În vreme ce vertebrele cervicale, toracice și lombare sunt oase separate, vertebrele sacrale și coccigiene sunt sudate intre ele.

Fiecare vertebră se conformează aceluiași model de bază, care constă dintr-un corp în plan frontal și un arc vertebral în plan posterior, care înconjoară si protejează măduva spinării.

Arcul vertebral prezintă procese transverse și spinoase, care constituie aria de inserție a muschilor și ligamentelor. Vertebrele adiacente servesc pentru articulații și permit mișcarea. Mișcările dintre vertebrele adiacente sunt relativ reduse, dar când se preia toată lungimea coloanei vertebrale, acestea dau trunchiului o mobilitate considerabilă.

Nervii pătrund și ies din maduva spinării prin orificiile dintre vertebrele adiacente.

Între corpurile vertebrelor individuale se găsesc discuri intervertebrale. Fiecare disc este alcătuit din țesut conjunctiv, cu o componentă centrală moale și un țesut înconjurător mai dur, cunoscut drept inel fibros. Discurile intervertebrale reprezintă circa 25% din lungimea totală a coloanei vertebrale, au rol în protejarea vertebrelor împotriva presiunilor excesive și permit o gamă largă de mișcari diferite.

Mobilitatea și flexibilitatea coloanei vertebrale este permisă de mușchii spatelui, care ne conferă și poziția verticală.

Mușchii superficiali: ajută la mișcarea brațului și umărului

trapezul este un mușchi mare, in formă de evantai, a cărui margine superioară formează panta vizibilă de la ceafă la umăr. Se inserează pe craniu și ajută la menținerea în poziție dreaptă a capului și la rotirea acestuia, permițându-ne în același timp să tragem umerii în spate;

marele dorsal, cel mai mare și cel mai puternic mușchi al spatelui, se inserează pe coloana vertebrală începând de la marginea inferioară a trapezului și coborând până la partea posterioară a bazinului. Marele dorsal permite ca un braț ridicat să poată fi tras spre spate, în linie cu trunchiul, chiar dacă intâmpina o forță mare de rezistență;

mușchiul ridicător al omoplatului, romboidul mare și romboidul mic, colaborează și ei cu acest strat de mușchi superficiali. Se întind intre coloană și omoplat și au rolul de a mișca omoplatul in sus și spre interior;

manșonul rotatorilor este o grupă de mușchi care se află între omoplat și capul humerusului, la articulația umarului. Împreună, ei susțin capul humerusului strâns în articulația umărului;

mușchiul dințat posterior se află între vertebre și coaste și ridică cutia toracică în timpul inspirației.

Mușchii profunzi: se inserează pe oasele coloanei vertebrale, bazinului și coastelor. Aceștia acționeză împreună și permit mișcări ușoare ale coloanei.

Mușchii profunzi ai spatelui se constituie în straturi; mușchii cei mai profunzi sunt foarte scurți, pornesc de la fiecare vertebră, oblic față de cel de deasupra. Peste aceștia se găsesc mușchi mai lungi, care pornesc vertical între mai multe vertebre și coaste. Mușchii mai superficiali sunt mai lungi și unii se inserează atât pe oasele pelviene și pe occipital, cât și pe vertebre. Împreună, formează grupul mare al mușchilor profunzi, care se află pe fiecare parte a coloanei și acționează împreună ca să mențină coloana în forma sa curbată, ca un S, permițând astfel mișcările de unduire ale coloanei.

mușchiul semispinal al capului, se insereză pe baza craniului; ajută la susținerea capului;

mușchiul semispinal al toracelui, întinde coloana vertebrală și capul;

mușchii intercostali externi, apropie coastele în timpul respirației;

mușchiul transvers abdominal, se înfășoară de la abdomen spre spate;

mușchiul multifidus, ajută la distanțarea și rotirea vertebrelor și la stabilitatea mișcării;

mușchii rotatori ai gâtului, acționează asupra vertebrelor cervicale ca să întindă și sa rotescă acest segment al coloanei vertebrale;

mușchii rotatori ai toracelui, acționeză împreună ca să întindă și să rotescă coloana vertebrală;

mușchii ridicători ai coastelor, ajută la ridicarea coastelor în timpul inspirației;

mușchiul pătrat lombar, ajută la menținerea ortostatismului; flexează coloana lateral.

Văzută lateral, coloana prezintă patru curburi fiziologice.

Curbura cervicală și cea lombară sunt convexe anterior. Curbura toracică și cea sacrală sunt convexe posterior.

Curbura cervicală se dezvoltă in copilarie, pe măsură ce bebelușul invață să-și țină capul drept; similar, curbura lombară se formează cand copilul învață să meargă.

Pot exista și exagerări ale curburilor sau inversarea lor, ceea ce duce la formarea unor curburi patologice. Existența lor poate determina dezvoltarea anormală a organelor din cutia toracică. Aceste curburi patologice pot fi ereditare sau dobândite.

Coloana vertebrală are rol de:

protecție a măduvei – în canalul vertebral se găsește măduva spinării învelită în trei foițe meningeale. Este evident rolul protector al coloanei vertebrale care este formată anterior din suprapunerea corpurilor vertebrele și posterior, din suprapunerea arcurilor vertebrale (leziunile coloanei vertebrale pot interesa și maduva spinării) ;

rol static – în ortostatism coloana vertebrală este un ax solid ce susține capul, trunchiul și membrele superioare. De la nivelul coloanei vertebrale se transmite greutatea la pelvis și membre inferioare. Dezvoltarea mai mare a vertebrelor lombare se explică prin acea greutate mai mare pe care trebuie să o susțină.

rol biomecanic – coloana vertebrală este antrenată în mișcări numeroase și variate:

rotirea – contracția mușchilor intervertebrali scurți și a altor mușchi profunzi permite rotirea coloanei vertebrale, cu toate că, aparent, mare parte din mișcarea de rotație pare sa se facă la nivelul șoldurilor;

flexarea laterală – contracția mușchilor profunzi de pe o parte permit coloanei să se incline lateral;

flexarea coloanei vertebrale (aplecarea în față) – flexarea în față se realizează în special prin relaxarea contracției mușchilor profunzi și prin acțiunea forței de gravitație înclină corpul în față;

extensia (îndreptarea) – contracția mușchilor lungi, profunzi, determină extensia coloanei vertebrale. În poziție ortostatică, acești mușchi au o activitate constantă de contracarare a forței gravitaționale, care tinde să îndoaie coloana vertebrală în față.

Mișcarea coloanei vertebrale rezultă din însumarea mișcărilor vertebrelor între ele. Zonele de maximă solicitare sunt: zona lombară și zona cervicală.

SCOLIOZA

DEFINIȚIE:

Scolioza este o boală evolutivă, caracterizată printr-una sau mai multe curburi laterale ale coloanei vertebrale, vizibile în plan frontal, însoțite de rotația vertebrelor, cu tendință la compensare superioară și inferioară a curburilor, dar fără tendință la reducerea completă a acestora prin suspendare sau decubit și cu răsunet asupra morfologiei trunchiului.

CLASIFICARE:

Clasificarea scoliozelor are o importanță capitală. Majoritatea autorilor clasifică scoliozele în nestructurale și structurale.

Scoliozele nestructurale pot avea cauze multiple:

posturale

de compensare

inflamatorii (tuberculoză, osteomielite, miozite etc. )

lombosciatice

isterice

Neînlăturarea cauzei devierii coloanei vertebrale poate duce la deformări durabile, greu de redus ulterior.

Scoliozele structurale sunt adevărate scolioze care ridică probleme complexe de tratament. Ele ar putea fi grupate astfel (o clasificare reluată și completată dupa Osmond – Clark și Cobb, 1960 ) :

Scolioza idiopatică

Scolioza osteopatică, cu etiologii variate :

fragilități osoase de diferite cauze;

osteoporoze (senile sau de alte cauze) ;

anomalii vertebrale congenitale (scoliozele congenitale );

boala Scheuermann.

Scolioza neuropatică, în cadrul căreia cea secundară poliomielitei ( scolioza paralitică ) ocupă locul cel mai important. Alte cauze neuropatice :

nerofibromatoza;

boala Friedreich;

boala Charcot – Marie;

infirmitatea motorie cerebrală;

siringomielia;

mielomeningocelul;

anestezia dureroasă congenitală;

sechele dupa meningite purulente.

Scolioza miopatică, care apare mai frecvent in:

artrogripoza congenitală;

distrofiile musculare;

amiotonia congenitală;

miopatii.

Scolioza dismetabolică:

boala Marfan;

scolioza rahitică.

Scolioza toracogenă, care apare ca urmare a unei deformări toracice, congenitală sau câștigată (traumatism, toracoplastie).

Scolioza de cauză extrinsecă:

scolioza „de aprat” , care se instalează in urma portului unor aparate ortopedice necorespunzătoare;

scolioza radioterapică;

scolioza secundară inegalității membrelor inferioare sau dezechilibrării pelvisului osos.

Cifoscolioza , mai des întâlnită ca boală congenitală sau secundară neurofibromatozei.

Alte principii de clasificare ale scoliozelor

Orientarea concavității curburii:

– dextroconvexă

– dextroconcavă

Proba firului de plumb:

– scolioze echilibrate (firul cade în pliul interfesier)

– scolioze neechilibrate

Reductibilitatea scoliozei:

– reductibilă

– nereductibilă

Numărul de curburi:

– scolioză unică (o singură curbură)

– scolioză dublă

– scolioza triplă

Etiologie

În cadrul categoriilor principale de scolioze, putem decela o serie de factori care pot fi cauzali, măcar în parte. Identificarea și înlăturarea lor reprezintă un inceput ideal în tratamentul scoliozei respective. De asemenea, pot exista și alte cauze care nu se încadrează în aceste categorii (idiopatică, congenitală sau paralitică) și care au fost amintite cu ocazia clasificării scoliozelor.

Scolioza poliomielitică se diagnostichează din istoric și cu ajutorul unor investigații musculare complete. Dacă avem unele dubii cu privire la această etiologie, examene electromiogrefice ale musculaturii tenare sau ale mușchiului tibial anterior pot să ne orienteze spre o sechelă de poliomielită frustă.

Scolioza neurogenă poate fi întâlnită, așa cum am văzut, în siringomielie, neurofibromatoză (Recklinghausen) , infirmitate motorie cerebrală etc. Uneori, o scolioză congenitală se poate complica neurologic ( compresiune medulară). Alte cauze pot fi: paraliziile de plex brahial, paraliziile de dințat sau trapez etc.

Solioza congenitală poate atrage atenția asupra etiologiei ei prin semne cutanate (zone de pilozitate intensă de-a lungul coloanei vertebrele, în special în regiunea sacrată, varicozități cutanate, lipoame, fosete sau bride cutanate, meningocele etc ). Poate fi întâlnită în boala Marfan sau, însoțită de semne neurologice insidioase (asemănătoare siringomieliei cauzate de distrofia musculară ), în diastematomielie. Elevația congenitală a scapulei poate fi, de asemenea, cauză sau simptom asociat al unei scolioze congenitale.

Alte scolioze pot fi date de diverse cauze, care au fost enumerate cu ocazia clasificării lor.

Simptomatologie

Debutul scoliozei de cele mai multe ori nu poate fi precizat, deviația vertebrală fiind observată abia în momentul în care ea a ajuns la o oarecare amplitudine. În plină perioadă de creștere, copiii devin inapetenți, palizi, au permanent extremitățile reci, transpirate. Fetele prezintă o întârziere a ciclului menstrual sau dacă acesta s-a declanșat, este neregulat.

Semnele fizice sunt cele care atrag atenția pentru prima dată, deviația laterală a coloanei fiind de cele mai multe ori observată abia în momentul în care ea produce un dezechilibru al umerilor sau al bazinului.

Simptomatologia subiectivă a scoliozelor este foarte redusă. În perioadele de evoluție, bolnavii pot acuza următoarele simptome mai supărătoare:

Astenia este relativ constantă. Copilul nu este capabil de eforturi fizice și intelectuale ca mai înainte. Musculatura îi obosește mai repede, mai ales cea solicitată de diversele posturi. Obiectiv, acest lucru se poate observa în timpul examenului clinic: copilul nu-și poate menține mult timp poziția dreaptă.

Durerea este un simptom relativ frecvent. În general este localizată interscapular sau lombar și are caracterul unei oboseli dureroase, survenind în perioadele de creștere care coincid cu etapele evolutive ale scoliozei. Apariția durerii este explicabilă prin relaxarea musculaturii și a ligamentelor care survine în aceaste perioade. Instalarea primei perioade dureroase este considerată ca un semnal al „perioadei profilactice” din tratamentul scoliozelor.

Dispneea poate fi acuzată de bolnav la efort și în ortostatism, când trunchiul se turtește, dezaxând și jenând funcțiile viscerale toracică și abdominală.

SCOLIOZA ÎN „ C „

Scolioza în C dreaptă sau stângă, în funcție de partea în care este convexitatea, este o deficiență a coloanei vertebrale sub formă de deviație în plan frontal, care dă corpului o înclinare de partea concavității, în raportul cu gradul curburii. Compensarea deviației inițiale de o deviație de partea opusă determină apariția scoliozei in S.

Diagnostic

Istoricul bolii ne poate furniza date importante în legătură cu tipul scoliozei și tendința sa evolutivă. În timpul anamnezei trebuie insistat mai mult asupra următoarelor date:

data apariției scoliozei, care ne poate atrage atenția asupra unei scolioze congenitale (dacă apare foarte precoce), paralitice (dacă apare imediat după o poliomielită, encefalită, febra post-vaccinală, stare febrilă prelungită cu tulburări digestive, nediagnosticată) sau idiopatice (dacă apare în jurul pubertății);

perioadele de agravare a curburilor;

perioadele dureroase (rahialgiile), coincid de regulă cu perioadele de creștere a copilului și, deci, cu momentele agravării curburilor.

Nu trebuie neglijat studiul altor factori favorizanți, precum distrofiile, diferitele carențe trofice de aport, eventualele toxiinfecții alimentare mai severe și intoxicațiile de orice tip.

Examenul general – se vor observa pozițiile, nivelul, înclinarea diferitelor segmente ale corpului (cap, gât, umeri, brațe, hemitorace ). Pot fi constatate o serie de semne speciale, ca:

bureletul lombar, proeminent de partea convexității unei curburi lombare;

gibozitatea costală, determinată de proeminența arcurilor posterioare ale coastelor de partea convexității unei curburi toracale;

asimetria umerilor și denivelarea lor;

denivelarea și bascularea vârfurilor scapulelor. Vârful scapulei de partea convexă a curburii este mai ascensionat și proeminent;

inegalitatea „triunghiurilor taliei” (cuprins între marginile laterale ale toracelui și bazinului și membrul superior din partea respectivă) : de partea concavă, unghiul inferior al acestui triunghi este mai ascuțit și mai coborât decât cel de partea opusă;

pliul interfesier este dirijat cu extremitatea cranială spre convexitatea curburii lombare;

pliurile subfesiere sunt denivelate, cel situat în partea convexității coloanei lombare fiind mai coborât. De asemenea, fasa respectiva este mai proeminentă.

Examenul bolnavului din față este obligatoriu, pentru a aprecia: gradul de simetrie și denivelare ale claviculelor, umerilor și sânilor, eventualele gibozități condro-costale anterioare. Examenul din profil ne atrage atenția asupra gibozității și distorsiunilor centurilor membrelor.

Proba firului cu plumb se face fixând firul în dreptul vârfului procesului spinos al vertebrei C7 și urmărindu-i poziția la nivelul vertebrei S1. Dacă trece peste procesul spinos S1, scolioza este echilibrată. Dacă trece lateral, scolioza este dezechilibrată de partea respectivă. Același examen se face și lateral.

Examenul dinamic al coloanei vertebrale este de mare valoare diagnostică și prognostică: o așa-zisă „atitudine scoliotică” este reprezentată de o curbură mai lungă, reductibilă în mare măsură prin flexia anterioară a trunchiului sau suspendarea de cap a copilului. Deci, primul lucru care trebuie apreciat este persistența curburii la flexia anterioară a coloanei vertebrale, persistență întreținută de rotația vertebrală și caracteristică scoliozelor structurale.

Reductibilitatea curburilor poate fi apreciată și prin examinarea copilului în decubit ventral sau suspendat de cap (Kaiser) cu mâinile, de către un ajutor, de un căpăstru tras de un scripete sau un cadru Seyre. Curburile primitive se reduc foarte puțin sau deloc, în timp ce cele de compensație sau secundare se reduc total sau în mare măsură.

Examenul radiologic al coloanei vertebrale completează deosebit de eficient datele clinice legate de diagnostic și contribuie la satbilirea indicațiilor terapeutice. Se face clasic, în două poziții: față și profil. Unghiul curburii este un element primordial de apreciere a gravității scoliozei și de urmarire a evoluției și tratamentului.

Metoda lui J.R.Cobb constă în localizarea vertebrelor extreme ale curburii și trasarea unor linii care prelungesc spre concavitate platoul superior al vertebrei superioare și platoul inferior al vertebrei inferioare. La locul întâlnirii a acestor linii se măsoară unghiul curburii.

Metoda lui A.B.Fergusson constă în localizarea vertebrelor extreme ale curburii și a vertebrei de varf. Prin diagonalele duse din unghiurile patrulaterelor determinate de proiecția radiografică a corpilor vertebrali se determină centrul acestor vertebre. Se unesc aceste aceste puncte și se măsoară unghiul dinspre concavitate.

Procedeul Cobb – Stagnara, care masoară rotația și torsiunea vertebrală, se folosește de axe duse prin procesele articulare, procesele spinoase, marginile corpilor vertebrali și pedunculi.

Forme topografice ale scoliozei în C:

scolioze cervico-toracale;

scolioze toracale;

scolioze toraco-lombare;

scolioze lombare;

Evoluție și prognostic

În general, evoluția nefavorabilă a unei scolioze poate fi prevăzută dacă este urmarită periodic și însăși tendința ei la evolutivitate constituie un element prognostic nefavorabil. Chiar dacă evoluția este accelerată, este suficient să dirijăm ortopedic echilibrarea coloanei vertebrale, pentru ca rezultatul să fie de cele mai multe ori bun.

Scoliozele nestructurale (atitudinile scoliotice) nu sunt evolutive si dispar odată cu dispariția sau corectarea cauzei care le-a produs.

Scoliozele structurale evoluează în perioada creșterii, indiferent de etiologie (unele scolioze infantile se pot corecta spontan), fiind cu atât mai grave cu cât vârsta de debut este mai mică. Odatâ încheiată osificarea scheletului incetează și evoluția scoliozei. Sexul feminin este favorizant al evoluției accelerate a scoliozei, în perioada prepubertară, când hiperfoliculinia duce la o relaxare mare capsulo-ligamentară.

Tratament

Tratamentul trebuie sa aibă în primul rând, un caracter profilactic. Prin examinări periodice a copiilor se pot descoperi în timp util scoliozele, iar cele cu caracter evolutiv vor fi observate și tratate.

Tratamentul curativ se adresează atât bolii în sine cât și deviației vertebrale.

Tratamentul general constă din medicamente care ridică reactivitatea organismului (vitamine, tonice) la care se adaugă un tratament hormonal, la cazurile unde se găsește o dereglare endocrină. Copiii vor trebui puși apoi la un regim de odihna cu perioade zilnice de repaus pe un pat tare. Schimbarea climatului are uneori un efect salutar.

Tratamentul local urmărește tonifierea musculaturii paravertebrale prin masaj, iar dacă scolioza este rigidă, coloana va fi mobilizată prin gimnastică medicală. În momentul în care coloana a devenit destul de suplă, se vor aplica corsete gipsate sau din piele, care vor menține coloana în poziție de corecție sau hipercorecție.

Scoliozele în „C” vor beneficia de o gimnastică medicală generală asociată cu gimnastica respiratorie. Gimnastica medicală în scolioze trebuie condusă atent, deoarece în exces poate deveni dăunătoare. Deosebit de răspândită este gimnastica preconizată de Klapp. Principiul fundamental al acestei metode este că se execută pe mâini și pe genunchi, coloana fiind total degajată de presiune.

Se preconizează și diferite intervenții chirurgicale, cu rezultate în formele ușoare.

Privind în ansamblu rezultatele tratamentului scoliozelor, se poate afirma că ele depind în mare măsură de momentul diagnosticului ți de precocitatea începerii tratamentului.

Tratamentul ambulatoriu : dacă copilul care a fost diagnosticat cu scolioză are o curbură a coloanei mai mică de 25 de grade este important ca medicul să examineze coloana la fiecare 4-6 luni pentru a constata evoluția curburii.

Complicații