Balcanism literar. Mentalitate balcanic ă [612937]

Balcanism literar. Mentalitate balcanic ă
Balcanism literar
Ceea ce azi numim balcanism este un concept care s-a format treptat
pe parcursul a dou ă secole și care s-a cristalizat într-un discurs cultural
specific începând cu secolul XX. A p ătruns în conștiința europeană în
timpul războaielor balcanice și mai ales după primul război mondial. În
următoarele decenii conceptul ini țial s-a îmbogățit prin trăsături de
detaliu care nu au reu șit să schimbe percep ția inițială care este una
negativă bazată pe paradigme culturale, dar și pe clișee si stereotipii.
În acest mod balcanismul este plasat într-o situa ție de inferioritate fa ță
de celelalte culturi, în primul rând fa ță de cultura occidental ă.
Contribuie la aceasta și faptul că spațiul cultural balcanic nu poate fi
identificat drept un centru de autoritate și credibilitate, în sensul în
care această instituție funcționează în cultura occidental ă. Este
regretabil faptul c ă analizele occidentale au pus semnul egalit ății între
balcanism și anumite valori negative ca: lipsa de coeren ță, haos,
minciună, lipsa de seriozitate.(Citat) Cultura care s-a format în Balcani
a fost de la început o cultur ă de sinteză. Ea a cunoscut de-a lungul
secolelor influen țe diverse care au dus în anumite momente la
schimbări importante și prin care a ajuns s ă își dobândeasca
originalitatea. În general când se vorbe ște despre cultura de tip
balcanic majoritatea cercet ătorilor au în vedere trei criterii: mo ș tenirea
bizantin ă , st ă pânirea otoman ă ș i apartenen ț a la Europa de Est
comunist ă. Cum se poate observa, aceste criterii îmbin ă aspectele
culturale cu cele geopolitice și analizează mai puțin fondul comun
existent în zon ă, datorat influen ței greco-romane anterioare st ăpânirii
bizantine. Indiferent care au fost factorii care au dus la delimitarea
acestui spațiu cultural el a impresionat întotdeauna prin diversitate.
Mircea Muthu remarc a existența unor „etape istorice ale conceptului”
care a evoluat de la un adjectiv cu sens peiorativ la definirea unei
atitudini culturale și la nevoia de studiu morfologic al literaturilor Sud-
Est Europene. Pentru în țelegerea procesului este necesar ă o analiză a
raporturilor conceptului cultural cu civiliza țiile care au conturat profilul
zonei și a felului în care a fost influen țat de opoziția Occident – Orient.
Cultura greco-roman ă a cunoscut epoci de înflorire atât la sud cât si la
nord de Dunăre. Peste aceste elemente s-a suprapus influen ța
bizantină, al cărei model a fost hot ărâtor în viața socială și în plan strict
cultural, până aproape în secolul al XIX-lea. Probabil c ă destinul tragic
al ultimilor împ ărați bizantini, fascina ția pe care orașul Constantinopole
a exercitat-o asupra unei zone preponderent rurale au contribuit la
menținerea prestigiului cultural al Bizan țului mult după ce acesta își
încetase existen ța politică. Bizanțul a fost un model cultural și un
model de viață. Un exemplu elocvent este cel al alegerii domnilor din
cele două țări române. Ace știa erau aleși de boieri și încoronați cu
mare pompa, după ceremonialul bizantin. Acest obicei s-a p ăstrat chiar
1

în perioada fanariot ă, deși situația lor devenise foarte șubredă. T urcii
au păstrat acest ritual și după ce au suprimat dreptul boierilor de a
alege domni. Acesta este doar un exemplu privind modul în care
turcocrația a păstrat fondul cultural al zonei, introducând elemente ale
propriei culturi în acest context. În plan cultural țările balcanice și-au
asumat în mod con știent tradițiile bizantine. Pe tot parcursul evului
mediu domnitorii celor dou ă țări române au avut rolul de protectori ai
răsăritului creștin. Patriarhii din Orient, vin adeseori, în c ăutare de
sprijin, la Bucure ști sau la Iași și uneori, cazul celebru al lui Antim
Ivireanu, rămân pe aceste meleaguri. Se știe că prima Biblie tip ărită cu
litere arabe pentru cre știnii din Siria, a fost editat a la 1711 prin
generozitatea lui Constantin Brâncoveanu. Acesta este doar un
exemplu prin care este ilustrat ă atitudinea domnilor din ambele
Principate, continuatori ai tradi ției împăraților bizantini, protectori ai
creștinismului. Prima perioad ă a balcanismului literar coincide cu prima
perioadă a Evului Mediu când interese vitale pentru cre știnătatea din
Balcani au dus și la realizarea unei coeziuni culturale. Una din primele
opere ale literaturii române – Învățaturile lui Neagoe Basarab c ătre fiul
său Teodosie este și una din primele opere narative apar ținând
literaturii balcanice. St apânirea otoman ă cuprinde în primul rând țările
de la sud de Dun ăre și pentru o perioad ă destul de scurt ă țări catolice,
Croația și Ungaria. Țările române de și păstrează o anumită
independență politică sunt din ce în ce mai influen țate de turci, în
limbaj, port, arhitectur ă. În ansamblu, limitele imperiului turcesc
coincid cu fosta sfer a de influență bizantină. Spre sfârșitul perioadei
dominației otomane în Balcani s-a ad ăugat influența imperiului
Habsburgic, mai ales în partea de vest a peninsulei Balcanice. Trebuie
notat însă că printr-o simultaneitate care nu este o simpl ă întâmplare,
din momentul când românii din vest și din nord intră sub stapânirea
austriacă, deci occidental ă, stapânirea turceasc ă asupra Moldovei și
Valahiei devine mai ap ăsătoare. Înainte de a deveni un concept
cultural, balcanismul a fost o categorie estetic ă și morală, purtătoare a
unui specific relativ zonal, prin care se f ăcea legătura cu Orientul. Chiar
și azi în accepția curentă, balcanismul este înainte de toate o atitudine
moral ă . A scrie despre balcanism însemna a adoptă o atitudine. Din
punct de vedere moral el este perceput ca o nega ție patetică, difuză or
formulată tranșant, seducătoare ori rebarbativ ă. Mircea Cărtărescu,
scriitor contemporan postmodernist care și-a afirmat în numeroase
rânduri apartenen ța la lumea balcanic ă, este preocupat de aspectul
polifonic al substratului cultural care a contribuit la formarea sa ca
scriitor, dar și de rolul pe care stereotipurile îl au în percep ția
occidentală. Scriitor din estul balcanic, ajuns în vest, invitat de onoare
la diferite manifest ări culturale, se confrunt ă încă cu anumite cli șee
culturale în care nu crede și pe care le respinge. Cu timpul balcanismul
devine sursă a creației și în acest fel conota țiile negative ale
termenului, stereotipurile culturale care îl înso țesc sunt valorificate în
2

planul creației, iar conceptul însu și se îmbogățește. T ermenul se re-
semantizează pentru a exprima paradigme culturale. A șa cum remarcă
mulți critici ai mentalit ății balcanice, dincolo de aspectele pozitive ale
acestei mentalit ăți, aceasta este fertil ă sub raportul artei, devenind un
filon de inspira ție inepuizabil pentru scriitorii contemporani.
Balcanismul literar începe acolo unde dezgustul fa ță de realitatea
spațiului balcanic dispare și faptul de a fi „la por țile Orientului” este
asumat cu toate implica țiile lui fatale. Balcanismul marcheaz ă o
maturizare a literaturii române, fiindc ă implică o perspectivă
autocritică, realistă și originală, o dovadă a faptului că autorii sunt în
c1ăutarea conștiinței de sine. Epoca romantic ă a însemnat o
manifestare oficial ă a simpatiei Occidentului, în special a Marii Britanii
față de est, simpatie exprimat ă în plan ideologic, politic dar mai ales
cultural. Este evident ă în toată literatura englez a, simpatia pentru
Grecia, văzută, nu ca o țară balcanică, ci ca leagăn al civilizației
europene, țară pe care britanicii o sprijin ă în mod decisiv s ă își obțină
independența și a cărei vizitare devine obligatorie pentru orice tân ar
care își desavârșește educația. Secolul al XIX-lea este momentul
afirmării conștiintei naționale și al luptelor pentru eliberare a
popoarelor din Balcani, o epoc ă în care spațiul cultural balcanic se
redefinește prin asimilarea influen țelor occidentale și rămâne un
exemplu sub raportul comunit ății intereselor popoarelor din zon ă,
aspect ce determin ă unitatea la nivelul reflect ării în ideologia literar
artistică a momentului. În aproape toate țările balcanice la începutul
dezvoltării literaturilor na ționale se constat ă o coexistență a
romantismului, clasicismului și realismului. Spre sfâr șitul secolului al
XIX-lea ponderea realismului cre ște datorită ponderii romanului. În
spațiul cultural pe care îl analiz ăm se dezvoltă, datorită realităților
culturale și sociale specifice, un tip special de roman pe care datorit ă
legăturilor sale cu tradi țiile culturale existente și caracteristicilor
comune în spațiul geografic în care s-a dezvoltat l-am denumit roman
balcanic. George Călinescu a avut o intui ție extraordinar ă când a
vorbit despre balcanism ca despre un fond obscur al literaturii române,
o formă prin care scrisul ține de planul incon știentului care este adus la
lumină și conferă literaturii o dimensiune estetic ă extraordinară.
Criticul face mai ales o analiz ă a termenului în proiec ție parodică. În
monumentala sa lucrare Istoria literaturii române de la origini pân a în
prezent, el descrie balcanismul astfel: "un amestec gras de expresii
măscăroase, de impulsuri lascive, de conștiin ță a unei vieți
aventuroase și tulburi, totul purificat și văzut mai de sus de o
inteligență superioara". Mircea Muthu repro șează criticului faptul c ă
eludeaza sensul tragic al balcanismului în teles ca dramă cu func ție
compensatoare în art a. Eugen Lovinescu este îns ă cel care pune cu
adevarat în circulație termenul de balcanism aplicat la nivelul literaturii
prin analiza pe care o face poeziei lui Ion Barbu. Astfel el elogiaz ă
modul în care un fond cultural str ăvechi își găsește expresia estetic ă în
3

poezia modern a. Perceperea balcanismului ca un aport pozitiv și
creator a dus în literaturile țărilor balcanice la apari ția unor scriitori
extrem de interesan ți, dacă ar fi să-i amintim pe Panait Istrati, F anuș
Neagu, Ștefan Bănulescu, Mircea C ărtărescu, în literatura român a,
Ismail Kadare, Julia Kristeva, Ivo Andri ć, Orhan Pamuk în alte țări
balcanice. Poate și datorită originalității datorate fondului balcanic ei
au găsit mai ușor modalitatea de a se face auzi ți în Occident. Au
existat într-o anumit ă perioadă tendințe ale unor cercuri tradi ționaliste,
cum a fost cel din jurul revistei « Gândirea », de a supralicita rolul
influenței bizantine în dezvoltarea balcanismului. Aceste tendin țe
reluate și în perioada dictaturii ceau șiste sunt o expresie a tendin țelor
de demonizare a Occidentului, de reluare a dihotomiei Orient-Occident
din altă perspectivă. Spiritul balcanic nu înseamn ă neaparat ortodoxie,
nici non-europenism, nici levantinism sau o atitudine retardat ă, el
trebuie înteles ca un mod specific de a vedea lumea, o formul ă
culturală, altfel decât cea a Europei de Vest, dar cu o tradi ție la fel de
bogată. Cultura balcanic ă în general, literatura balcanic ă în particular
nu sunt forme de limitare a manifest ărilor artistice ci înseamn ă în
același timp crearea unui anumit tip de cultur ă specific în care atât de
moderna formul a a unității în diversitate este pe deplin ilustrat ă. „Noi
avem în mentalitatea noastr ă valahă un anumit piper balcanic, o
anumită savoare și relativizare a comportamentelor”. Izvorât din
strălucirea și amurgul crepuscular al Bizan țului, completat de influen țe
diverse, balcanismul va p ăstra în formele sale artistice un mereu
reprimat sentiment al tragicului, sentiment ce nu va putea fi mereu
ascuns de masca superficialit ății și satiricului. Recunoa șterea este un
proces complex ce înglobeaz ă, fără îndoială, nenumărate activități, cu
aspecte dintre cele mai variate, ce ating sfere diverse. Recunoa șterea
culturii balcanice, a diversit ății și complexității ei este un proces
complicat și de lungă durată pe care postmodernismul îl faciliteaz ă.
Caracteristici ale mentalității balcanice. Scurt istoric al termenului
Atestarea documentară a folosirii termenului de mentalitate balcanic ă la
sfârșitul secolului XX dovedește noutatea conceptului. Folosit pentru prima dată
în 1918 de geograful sârb Jovan Cviji ć în lucrarea sa de referință despre
geografia umană a Balcanilor capătă cu adevărat valoare conceptuală mult mai
târziu. Conceptul cultural de mentalitate balcanic ă, înțeles ca o trăsătură
definitorie pentru spațiul Sud-est European, este discutat la începutul anilor 80, la
inițiativa Institutului de studii Sud-est Europene de la București. La epoca aceea,
deși termenul mai fusese folosit, părea o noutate și simpla lui enunțare a stârnit
atitudini entuziaste, discuții și controverse. Discuția a continuat în cadrul unor
întâlniri care au avut loc la Atena în 1983 și la Sofia în 1989, când a fost
formulată direct întrebarea Există o mentalitate balcanic ă? În anul 1984 a apărut
în revista americană Southeastern Europe un grupaj de studii pe această temă,
studii care se refereau în principal la rolul limbajului în oglindirea mentalității. În
prezent dezbaterea referitoare la definirea conceptului este departe de a se fi
4

încheiat. Mentalitatea balcanică s-a format în lunga perioadă a stăpânirii
otomane. Pe parcursul secolelor în interiorul zonei au apărut orientări diverse,
unele popoare s-au întors spre trecut și și-au căutat rădăcinile în strălucirea
bizantină, în gloria țaratelor sud-slave sau în epopei naționale cum este de
exemplu cea a lui Skanderberg. Unitatea culturală ce a generat apariția unei
mentalități specifice, denumită mai târziu balcanică s-a datorat și existenței unui
sistem de învățământ în limba greacă, bazat pe un patrimoniu cultural comun
creștinilor ortodocși. Un rol deosebit au avut Academiile grecești de la Bucuresti
și Iași, lăcașuri de învățământ superior în care au învățat cărturari ce au
contribuit apoi la renașterea culturilor nationale. Folosirea pe scară largă a limbii
grecești ca limbă de cultură și comunicare în perioada fanariotă, a contribuit la
formarea unui fond comun și la înflorirea unei culturi post-bizantine cu trăsături
comune. Din păcate, ostilitatea pe care regimul politic al fanarioților a declanșat-o
la nivelul societății românești nu a permis valorificarea culturală a acestei
perioade, raportate la contextul general al culturii române și definirea rolului pe
care fanarioții l-au avut în formarea unității culturii balcanice.
Cazul cărturarilor români este deosebit, fiindcă pentru ei întoarcerea spre trecut a
însemnat descoperirea latinității, nu asumarea moștenirii bizantine. În ciuda
unității religioase și a rolului unificator al ortodoxiei, originea latina i-a făcut să se
simtă mult mai apropiați de Occidentul latin decât celelalte popoare din Balcani.
Legăturile cu civilizația bizantină nu au fost niciodata negate, dar începând cu
secolul al XIX-lea importanța lor a fost mai ales de ordin religios. Societatea
fanariotă a introdus și primele elemente de cultură franceză în Principatele
dunărene și a inițiat o deschidere spre Occident, contribuind la faptul că
Bucureștiul a fost considerat cel mai important centru al iluminismului în Balcani.
Apropierea de Europa a dus și la dezvoltarea conștiintei naționale, aspect
specific datorat faptului că cele trei țări române erau administrate de două din
marile imperii. Scriitorii contemporani care aparțin zonei, dar s-au afirmat în
Occident încearcă însă să prezinte o imagine unitară a culturii balcanice prin
care vor să înlocuiască imaginea stereotipică a Balcanilor, imaginați ca zonă a
unor conflicte fără sfârșit. Într-una din foarte frumoasele sale povestiri Generalul
armatei moarte, cunoscutul scriitor albanez Ismail Kadare acorda o atenție
nuanțată, prin analize de mare finețe vieții din Balcani, din perioada Evului Mediu
până în prezent. El pune accentul pe suferința comună a popoarelor din Balcani
timp de mai bine de cinci sute de ani, în perioada stapânirii otomane, când din
palatul sultanului de la Istanbul veneau legile cele mai importante și mai
asupritoare. Mircea Cărtărescu, vorbind despre imaginarul balcanic la Târgul de
carte de la Leipzig, își definește astfel relația cu Balcanii: „voi încerca să descriu
structura imaginarului balcanic din perspectiva unui om care are adânci rădăcini
etnice și culturale în acel spatiu și care mai ales are un puternic complex
dragoste-ură, fascinație-repulsie față de tărâmul sud-dunărean”. Balcanismul, a
cărui valoare literară începe să fie recunoscută, nu este un curent literar în genul
romantismului sau clasicismului european, adică o mișcare literară unitară, cu un
statut estetic precis, cu reprezentanți care își clamează apartenența și care
redactează proclamații și manifeste literare. El este mai mult un mod de
existență, o mentalitate care și-a găsit expresia în literatură. Preferința acestei
5

literaturi pentru proză, pentru modul de expunere narativ ține de caracteristicile
morale și tipologice ale acestei zone geografice. Scriind despre relația sa cu
literatura și mai ales cu proza, Mircea Cărtărescu mărturisește: "Relația mea
primordială cu Balcanii este una maternă: am văzut întotdeauna un simbol în
faptul că mama are origine bulgărească și că strămoșii mei vin din miezul
Peninsulei ». Nașterea simbolică a literaturii balcanice se datorează în mod
indirect oprimării otomane și tendințelor de expansiune ale imperiilor din
vecinătate, este de fapt consecința unei drame istorice, fiindcă aceste fenomene
politice activează funcția compensatorie a literaturii. Ficțiunea este spațiul ideal
în care dorința de exprimare liberă, idealurile socio-istorice, nevoia de modele
morale se poate exprima. Așa se explică dezvoltarea unor forme artistice care
aparțin artei populare, în dauna celei aulice, mult mai influențata de politic. În
Evul Mediu, până aproape de începutul secolului al XIX-lea, perioada în care se
constată în Principatele române primele manifestări specifice iluminismului,
cărțile populare, poveștile, legendele sunt principalele subiecte de lectură și au o
importantă funcție modelatoare la nivelul mentalului colectiv și al profilului moral.
Mentalitatea populară, care reprezintă baza mentalității balcanice, a investit
spațiul în care au loc evenimentele cu însușiri faste sau nefaste, există locuri
bune sau rele, Balcanii par să fi fost în același timp un loc bun și un loc rău,
spațiul exotic al romanelor populare ca în Alexandria și scena unor confruntări
politice sângeroase, sursă a imaginilor negative sau loc în care sacrul mai poate
fi identificat ca în romanele lui Eliade. Mult timp pentru popoarele de la sud de
Dunare, mai asuprite de turci, Principatele române au fost un loc binecuvântat în
care au găsit adăpost. Așa cum a arătat Nicolae Iorga, pentru Balcani Țările
române au devenit un fel de Bizanț după Bizanț, care și-au păstrat independența
politică, religioasă și administrativă, au adăpostit prelați din întreaga peninsulă și
au păstrat în mănăstiri vechi cărți bizantine. Adăugând balcanismului trăsături
proprii datorate latinității pe care au continuat-o în Nordul Dunării, Țările Române
au îmbogățit imaginarul balcanic. Realitatea istorico-economică a generat un
raport între centru și periferie, accentuat în secolul al XIX-lea și care este operant
la nivelul mentalităților și azi. Există Europa Occidentală al cărui model de
națiune centralizată cu limba unitară era în secolul al XIX-lea Franța și care a
influențat statele în formare din Peninsula Balcanică, state aflate la margine.
Acestea sunt rezultatul unor națiuni care fac parte din marile Imperii Otoman,
Rus, Habsburgic, uneori trăiesc divizate sub stăpânirea acestora. La aceste țări
tezaurul național folcloric se conștientizează odată cu formarea literaturii
naționale și multe elemente centralizatoare ale mentalității nu sunt încă
realmente constituite. Antoaneta Olteanu remarca rolul pe care un aspect cultural
multă vreme neglijat de cercetările știintifice, bucătăria zonei l-a avut în formarea
mentalității balcanice. Timp de aproape cinci secole bucătăria popoarelor
balcanice a urmat modele lansate dinspre Palatul Imperial de la Istanbul.
Întoarcerea spre Occident din secolul al XIX-lea a însemnat și înlocuirea
bucătariei otomane cu preparate franțuzești și prăjituri vieneze. Interesant este
faptul că pe măsură ce bucătăria elitelor se europeniza, bucătăria tradițională
devenea tot mai otomană. La nivelul preparatelor culinare specifice identitatea
este mai ales semantica, denumiri asemănătoare sarmale, chiftele, pilaf, ciorb ă
6

aplicându-se unor feluri de mâncare cu gust diferit, regăsibile în bucătăria
tradițională a întregii peninsule. Existența unor culturi naționale articulate nu
exclude existența unei viziuni globale care permite analiza mentalității balcanice
în ansamblu. Trebuie sa ne gândim la modul în care datele ce aparțin de fapt
antropologiei culturale și tipologii datorate condițiilor de viață similare au generat
forme de comunicare asemănătoare și în anumite cazuri reacții stereotipe. E o
îmbinare, nu lipsită de tensiune, între un mod de viață tradițional și multiple
influențe ale unor moravuri occidentale, amestec care conferă originalitate
civilizației balcanice și mentalității pe care o formeaza. Există peste tot în Balcani
un anumit mod de a dialoga din care se naște un tip de comunicare aluzivă,
aparent imprecisă, dar în realitate necruțătoare față de cei care încearcă să
ignore regulile jocului. Apoi, mai ales în secolul XX opoziția rural-urban devine
acută, cu implicații importante în ceea ce privește fondul balcanic, fiindcă
societatea urbana renunță la multe din aspectele culturale balcanice (vechi),
apropiindu-se de Occident, în timp ce societatea rurală rămâne o societate
arhaică în care multe din caracteristicile vechii societăți se păstrează, chiar dacă
în forme corupte. Totuși în toate segmentele sociale supraviețuiesc miturile prin
care se caracterizează mentalitatea balcanică și care unele își au originea în
fondul bizantin comun. În postmodernism această barieră se rupe și probabil
datorită evoluției mijloacelor de comunicare, asistăm la o omogenizare a
mentalităților. Mentalitatea balcanică și implicit produsul ei homo balcanicus s-au
format și prin lupta dintre fondul autohton și cel bizantin cu turcocrația. Se pune
în acest caz întrebarea daca Turcia poate fi inclusă în cultura balcanică. Turcii au
avut nevoie de religie ca să le consolideze unitatea spirituală, nu au luptat pentru
păstrarea valorilor morale ale unei culturi crepusculare – cultura bizantină, așa
cum au făcut popoarele din Balcani. Nu trebuie uitat că civilizația lor, deși
islamică a preluat mult de la Bizanț, a continuat în unele privințe civilizația
bizantină și a influențat cultura balcanică, preluând la rândul ei elemente
balcanice, mai ales grecești. Cazul lui Orhan Pamuk, prozatorul postmodern cel
mai cunoscut în lumea occidentală este evident, acesta raportându-se mereu la
fondul bizantin al Istanbulului.
Mentalitatea balcanică se manifestă la nivel individual prin existența unui
anumit tip de subiect și de personaj pe care specialiști din țările peninsulei îl
numesc homo balcanicus . El reprezintă o formă unitară de înțelegere și de
prezentare care a stat la baza formării mentalității. Imaginea sa pitorească și
populară are însă și o funcție restrictivă, pentru că, de cele mai multe ori îl
prezintă pe acest locuitor tipic al Balcanilor așa cum ne văd alții, mai ales vesticii,
fără a evidenția suficient componenta tragică, sursă a fascinantului joc de măști
din care se alcătuiește comportamentul său. Rezultat din tipologia omului
bizantin, homo balcanicus se încarcă, la nivelul de stereotip, cu atribute străine și
conotații negative. În realitate, omul balcanic trimite la o lume diversificată etnic și
lingvistic, rezultată din suprapunerea elementelor turcocrației peste vechiul
model bizantin. În opinia Mariei Todorova imaginea mentalității balcanice
corespunde unui personaj creat în secolul al XIX-lea numit Bai Ganiu Balkanski,
eroul literar al scriitorului bulgar Alesko Konstantinov (1863-1897). Eroul a
devenit sinonim cu anumite trăsături caracteriale negative– grosolanie, mârlanie,
7

mojicie, pentru critica literară bulgară el a devenit homo balcanicus, cel a cărui
incultură și lipsă de respect față de ceilalți se opune unei Europe civilizate.
Personajul are un corespondent aproape identic în Mitică, personajul emblematic
al operei lui Caragiale, dar și al unei anumite mentalități balcanice, a cărei
persistență sub pojghița de modernitate a intuit-o marele dramaturg, dar și a
personajului din literatura populară bosniacă, Ero. Ceea ce numim azi homo
balcanicus este de fapt o personalitate complexă ce s-a construit în confruntarea
dintre Orient și Occident. El este așa cum scrie Mircea Muthu: format sub
influența ortodoxiei, respectând aparențele, dar având o mare libertate interioară.
Una din trăsăturile definitorii ale tipologiei lui homo balcanicus este
lentoarea orientală. Literatura a găsit un nume pentru atitudinea lentă a omului
din Balcani și a numit-o: iavașlîk. Aceeași atitudine ce este exprimată plastic prin
expresia Nu dau turcii – formulă lingvistică care ilustrează o mentalitate
balcanică. Montesquieu face o analiză a vieții politice și identifică în organizarea
Imperiului Otoman o formă perfidă de putere pe care o denumește despotism
oriental. Eruditul francez considera această formă de manifestare a puterii
vinovată de letargia vieții politice care se reflectă în atitudinea apatică a
populației. Este de fapt filozofia lui „ca și cum” ce s-a perpetuat până azi și care
este cea care conferă balcanicului o mare libertate interioară îmbinată cu
capacitatea de a pune frână dezamăgirii. La aceasta s-a adăugat scepticismul,
datorat schimbărilor politice dese și care a avut ca o consecință directă în planul
mentalității, o neîncredere totală privitoare la progresul omenirii. Credința
locuitorilor din Balcani că nicio schimbare nu este aducătoare de bine și că
oricine ar fi cei care impun schimbarea vor pleca și apoi lucrurile vor intra pe
făgașul normal a generat o arta a compromisului și a disimulării. Realitatea
istorică l-a obligat pe homo balcanicus să recurgă la ieșirea din timpul comun în
imaginarul mult mai bogat decât lumea reală, un loc în care sordidul este înlocuit
de strălucirea imperială, iar tragicul se transformă în pitoresc, ludic și spirit satiric.
La răscrucea imperiilor stabilul devine imprevizibil și suplețea negocierii devine
vitală. Toate aceste categorii morale devin categorii estetice esențiale în definirea
mentalității balcanice.
Mentalitatea balcanică este produsul unei lumi colorate, dominată de
sentimentalism în care urmele unei îndelungate stăpâniri străine nu s-au șters și
în care derizoriul a ajuns mod de viață și absurdul un mod firesc de a defini
lumea. Din această stare ambiguă a luat naștere o literatură specifică,
balcanismul literar, care așa cum arăta și Ovid Crohmălniceanu folosește în mod
predilect procedee ca aluzia, parodia, ironia, parabola și satira și operează cu
categorii printre care pitorescul, derizoriul, ambiguitatea, efemerul . Pe
parcursul zbuciumatei istorii a sud-estului European s-a format o mentalitate cu
numeroase trăsături comune. Unitatea mentalității balcanice este rezultatul
anumitor trăsături culturale preluate în urma îndelungatei conviețuiri și a
permisivității de care au dat dovadă culturile locale față de elementele turcești
care s-au suprapus peste straturi mult mai vechi. Circulația liberă a tot felul de
călători pe drumurile balcanice, în interiorul unui spațiu cu administrație unică a
fost un element favorizant. Unitatea mentalității balcanice nu înseamnă o
8

identitate spirituală absolută ci sunt rezultatul toleranței față de „celălalt”, al
absorbției influențelor diverse.
Pitorescul balcanic (exotic, feeric, grotesc)
Perspectiva occidentală asupra Balcanilor se reduce în multe cazuri la o imagine
care înseamnă „multă viață, culoare, exotism, pasiune și terrorism. Conform
Dicționarului de estetic ă generală pitorescul este o categorie estetică ce se
definește la nivel științific prin exotismul peisajului geografic și etnografic străin,
adesea cât mai îndepărtat, care a reprezentat în epoca romantică o încercare de
evadare din cotidian, din modul de viață burghez, considerat mediocru și vulgar.
La nivelul ideologic al secolului XX Tzvetan Todorov consideră exotismul și
pitorescul formule indirecte de evaluare a realității, pentru că înseamnă definirea
unei culturi prin relația lor cu observatorul, care funcționează pe baza
relativismului comparației „noi și ceilalti”. De la sfârșitul secolului al XVIII-lea
Europa Occidentală își clamează superioritatea culturală, deci pitorescul oricât
de bun este ca loc de reverie și refugiu, este însoțit obligatoriu de ideea de
primitivism. Același Tzvetan Todorov scrie că: „pentru occidentali tradițiile noastre
sunt interesante prin primitivismul, înapoierea și exotismul sălbăticiei lor” .
Andrei Pleșu îl definește astfel: „Chiar puțin trist, pitorescul rămâne, întotdeauna,
confortabil; supapa estetică a cuiva nuanțând definiția în cadrul mentalității
balcanice, el adaugă "debaraua Frumosului fără a-l concura, sau, altfel spus este
sublimul căzut în minor ." Mircea Muthu în cartea sa despre literatura balcanică
accentuează valențele minore ale acestei categorii în realizarea căreia picturalul
și neobișnuitul joacă un rol important. Este omisă însă componenta de irealitate a
pitorescului care poate părea în ochii „occidentalului civilizat” neobișnuit de
frumos și se confundă pentru unii cu exoticul, categorie estetică mai bine
definită și mai puțin marginalizată decât pitorescul. Postura de turnantă oriental-
occidental a sud-estului instaurează pitorescul ca alcătuire complexă și
funcțională, uneori cu rolul de context al reveriei contemplative. Considerat de
Lucian Blaga ca o formă de manifestare specifică „răsăritului », pitorescul nu
poate deveni o sursă a frustrărilor literaturii balcanice, fiindcă nu este, totuși o
marcă personală sau o componenta dominatoare. Chiar dacă nu suntem în
totalitate de acord cu Blaga, este evident că rolul pitorescului în constituirea
literaturii balcanice nu poate fi negat. Diversitatea etnică și lingvistică a zonei
implică comportamente diverse, un mod specific de a se îmbrăca și a mânca,
este o sursă inepuizabilă de pitoresc și este valorificată de toți scriitorii literaturii
balcanice : Anton Pann, Nicolae Filimon, Ion Ghica, Mircea Eliade, Sadoveanu,
Kadare, Andric, Kazantzakis care folosesc pitorescul în evocările lor, în
realizarea tipurilor de personaje ce constituie imagini reprezentative pentru
mentalitatea. Categoriile estetice înrudite, exotismul și feericul reprezintă un
cadru adecvat de prezentare și mai ales de înțelegere a unei lumi ce își are
rădăcinile în strălucirea Bizanțului, nevoită să se reinventeze în funcție de
context și care poate părea bizară, dar interesantă în ochii Occidentului rațional
și pragmatic. Aici în Balcani pitorescul exotic, melancolic sau feeric poate deveni
foarte usor grotesc.
Ambiguitatea, derizoriul și efemerul – repere ale existen ței balcanice
9

Oamenii Balcanilor trăitori în țări așezate „ la mijloc de rău și bun” după cum atât
de poetic scria Ion Barbu, au învățat să trăiască într-o lume mereu transformată
sub stapâni de diferite neamuri și religii. „Aici nu există conflicte, nu există scriere
și nu există timp. De asemenea, nu există bine și rău” așa descrie Mircea
Cărtărescu în Medicul și vrăjitorul imaginarul balcanic, nuanțând versurile lui Ion
Barbu. În aceste condiții nu este de mirare că ambiguitatea a devenit o
caracteristică importantă a discursului balcanic. Personajele tipice literaturii
balcanice nu se sfiiesc să își ridiculizeze propria lor existență. Scrierea
emblematică a acestui tip de literatura romanul lui Mateiu Caragiale, Craii de
Curtea Veche face apologia acestui mod de existență, reprezentând o lume unde
parvenitismul domină și valorile nu sunt recunoscute. La fel pare să gândească și
Ihab Hassan citat și de Mircea Cartarescu în Postmodernismul românesc care
aderă la părerea acestuia când afirmă că nimic nu este adevărat și definitiv în
Orient. Multe din personajele lui Mircea Cărtărescu au o identitate ambiguă, fapt
ce poate fi interpretat fie ca o formă de ilustrare a mitului universal al
androginului, fie ca o proiecție a ambiguității balcanice ce domină universul
citadin bucureștean si azi. Învățătorul Fărâmă, personajul narator al nuvelei lui
Eliade Pe strada Mântuleasa, trăiește parcă în afara timpului sau într-o altă
dimensiune, fiindcă deși în povestire parcurge perioade largi de timp, timpul pare
să stea pe loc, astfel încât în final îl găsim tot într-o zi de vară, în fața aceleași
bănci de pe strada Mântuleasa. Întâmplările povestite pot fi mărunte, derizorii
sau pot avea semnificații mitice, cititorul este invitat să judece singur.
Semnificația întoarcerii în același loc poate fi citită ca formă simbolică de
exprimare a efemerului existenței umane în raport cu marile mișcări ale istoriei
sau este o cheie de descifrare a imaginarului eliadesc. Nu se spune clar și
cititorul este iarăși lăsat să judece. Din acest punct de vedere ampla nuvelă a lui
Eliade este o operă deschisă, în sensul pe care Umberto Eco îl atribuie acestui
termen. În romanul Noaptea de Sânziene , scris de același autor, aluziile la
efemeritatea existenței zilnice și la derizoriul efortului de a depăși timpul sunt
numeroase. Pentru definirea modului în care scriitorii au înțeles mentalitatea
ambiguă a zonei, antologic este portretul făcut de scriitorul Ivo Andri ć
Levantinului, fratele mai de la r ăsărit al omului balcanic „Asta-i soarta omului din
Levant, căci el este « la poussière humaine », pulbere umană vânturată între
Orient și Occident, care nu aparține nici unuia, nici altuia, dar e călcată în
picioare și de unul și de celălalt. Sunt oameni care știu o sumedenie de limbi, dar
nici una nu e a lor, care se închină la doua altare, dar în fața nici unuia nu
îngenunchează cu toată ființa. Sunt victimele fatalei despărțiri în creștini și
pagâni, veșnic tălmăcitori și mijlocitori, care poartă însă în ei o imensă cantitate
de echivoc și dubiu, buni cunoscători ai Orientului și ai Occidentului, ai
obiceiurilor și datinilor, dar disprețuiți și suspectați deopotrivă și aici și acolo” .
Portretul acesta necruțător pe care un scriitor balcanic îl face levantinilor este
parcă un portret generic al fanarioților, veniți în Țările române pentru a-i
reprezenta pe sultani și puterea în amurg a semilunii, dar și cei care au adus
primele elemente ale culturii franceze, deci occidentale. Au asuprit pe toată
lumea pentru a plăti biruri, au inventat cele mai cumplite poveri și au făcut
reforme, asemeni Mavrocordaților, iubitori de progres și cultură. Unii dintre ei au
10

lăsat amintiri teribile în mentalul colectiv al bucureștenilor, asemeni lui Vodă
Caragea, dar au încurajat artele și au donat sume imense pentru finanțarea
mișcării de eliberare a Greciei (același vodă Caragea). E un portret făcut cu
ironie și spirit critic, dar nu cu ură și dispreț, pentru că scriitorul însuși e un
balcanic.
Carnavalescul
Carnavalescul este considerat de Mihail Bahtin, citat și de Mircea Cărtărescu o
trăsătură specifică postmodernismului care generează „pasiune pentru polifonia
stilistică și narativă”. Literatura postmodernă nu îl inventează, ci așa cum se
întâmplă cu cele mai multe din caracteristicile sale, îl preia din epocile mai vechi
ale istoriei literare. Cu rădăcini în misterele religioase ale Evului Mediu și în
teatrul folcloric, carnavalescul este parte integrantă a antropologiei balcanice,
fiindcă jocurile cu măști sunt extrem de importante în formarea mentalității în
lumea satului. La adăpostul măștilor în timpul sacru al purtării lor, realitatea se
complică, anumite gesturi sunt permise, adevăruri incomode sunt rostite. Există
măști cu valoare simbolică în dansurile inițiatice performante în perioada Anului
Nou sau în cele din perioada Rusaliilor, imagini reinterpretate și de prozatorii
balcanici. Romanul realist cu preferința sa pentru folosirea tehnicilor detaliului și
amănuntului semnificativ a recurs deseori la interpretarea carnavalescă a
realității. În literatura balcanică îl regăsim adeseori la prozatori abia desprinși din
tiparele literaturii medievale cum este Dimitrie Cantemir, dar și la prozatori
moderni de tipul lui Mateiu Caragiale sau în literatura contemporană la Mircea
Cărtărescu. Preocupat de mituri și de transpunea lor literară Mircea Eliade a fost
și el atras de misterul măștii, de modalitățile multiple de exprimare pe care le
oferă. În concepția sa prototipul uman al măștii este Ulise, cel care merge mereu
spre un centru spiritual, adică spre sine. Eroul epopeic este, potrivit lui Silviu
Angelescu, unul din prototipurile omului balcanic. În romanul balcanic
postmodern atmosfera de carnaval este întreținută de spiritul ludic al
protagoniștilor care au o adevărată plăcere să schimbe diferite măști și să
alterneze registrele de comunicare verbală care fie mimează o anumită implicare
în acțiune, dar rămâne să privească de pe margine (eroii lui Pamuk), fie poartă
mască pentru a-și proteja sensibilitatea (Cărtărescu).
Esența tragicului
Dominanta tragică a balcanismului literar apare și se cristalizează în raport cu un
fapt istoric și ideologic real: cucerirea Constantinopolului și dispariția Bizanțului.
Scriitorii secolului XX Eliade sau Sadoveanu subliniază faptul că trecerea din
istorie (cultura) în mit se face cu prețul vieții. De aceea, cucerirea otomană nu
anulează influența puternică a Bizanțului, ci o proiectează în mit, imaginea
orașului cucerit devine expresia suferinței și martiriului creștinilor cuceriți de turcii
musulmani, imagine frecventă în iconografia mănăstirilor din nordul Bucovinei. O
altă expresie literară a tragediei popoarelor din Balcani este legenda Meșterului
Manole. Mircea Eliade analizând mitul Meșterului Manole, a cărui proiecție în mit
este realizată prin moarte, trage următoarea concluzie: scenariul mitico-ritualic al
morții creatoare aparține substratului comun și este principalul element ce
conferă unitate întregii Peninsule Balcanice. Ponderea dominantei existențiale a
tragicului în literatura balcanică este dată și de valoarea sa compensatorie.
11

Personaje emblematice din sfera tragicului :
a) Tipul înțeleptului rătăcitor . Produsul cel mai pur din punct de vedere estetic
al acestui tip de personaj este Nastratin Hogea, considerat de Mircea Muthu
„produs specific al spiritului musulman asiatic”, dar care a ajuns să fie perceput
ca o emblemă a Balcanilor. Esența personajului a fost reinterpretată în cultura
balcanică, el devenind reprezentativ și pentru această arie culturală. Nastratin
Hogea a fost introdus în literatura română chiar sub acest nume de către Anton
Pan și preluat de Ion Barbu, poet care îi accentuează latura tragica. Tipologia
personajului a fost preluată și de prozatorii postmoderni, chiar dacă este uneori
mai greu de recunoscut, din cauza tehnicilor narative specifice
postmodernismului. Toată tristețea melancolică, ironică, uneori satirică a
Balcanilor e ilustrată de Nastratin Hogea, personaj de origine orientală,
aparținând literaturii orale, preluat de literatura română atât în mod direct cât și
ca sursă de creație. La nivelul literaturii orale, are o descendență înrudită: Păcală
și Tândală sau Dănilă Prepeleac. Este un erou care aduce cu sine o notă de
tristețe în cele mai comice situatii și e bufonesc până și în momente de un intens
tragism, oferind lecția înțelepciunii populare însoțită de un zâmbet dulce amar și
de o glumă inalterabilă.
b) Haiducul, un alt personaj tipic, de referință pentru studiul morfologic al
formelor epice sud-est europene se înscrie și el în sfera tragicului, a acelora care
se purifică prin moarte. Chiar dacă realizarea sa estetică este mediocră, tipul de
aspirații pe care le întruchipează ramâne reprezentativ pentru spiritualitatea
românească. Ca personaj literar, haiducul este un model provenit din tipologia
romantică, dar adaptat culturii balcanice. În romanele acestei zone el este uneori
chiar un erou eliberator care prin dimensiunile sale morale se opune derizoriului,
celor care par obsedați doar de supraviețuirea zilnică, un personaj ce provine din
straturile mitice ale imaginarului. Prin latura sa tragică compensează tendința
spre zeflemea și superficialitatea de care este acuzat Homo Balcanicus. Aparent
ironică, satirică, părând să nu ia prea multe lucruri în serios, lumea balcanica
este profund tragică. Tragismul pe care îl înfățișează cititorului această literatura
este datorat (în cultura română) și umbrei tragice a lui Brâncoveanu ce a trecut
din timpul istoriei direct în timpul legendei. Literatura populară a înregistrat
tragedia domnului care a murit împreună cu toți cei patru fii ai săi, pentru a-și
apăra credința, faptă ce mai mult chiar decât averea sa colosală, decât
mănăstirile pe care le-a zidit, a impresionat mentalul colectiv și l-au martirizat,
transformându-l într-un personaj emblematic, simbol al unei lumi ce și-a păstrat
coeziunea prin credință. Uneori tragismul este convertit în melancolia romantică
sau în nostalgia trecutului imperial. Mai puțin contemplativ decât orientalul, mai
conștient de diversitatea tradițiilor și de destinul său tragic, homo balcanicus
privește lumea cu înțelepciune, cu resemnare și cu neîncredere. Destinul istoric
nu a fost prea darnic și el a trebuit să învețe să supraviețuiască la răscrucea
imperiilor, învățând să reziste sau să trăiască împreună cu toți cei care au trecut
pe aici. Blaga, filosoful ce a descris atât de poetic spațiul cultural românesc, a
intuit și tragismul existenței oamenilor din Balcani. El melancolizează și
poetizează imaginea Balcanilor, scriind că „răsăritul e atât de bogat în povești și
în lumină”.
12

13