AVOCATURA SI CÂTEVA PROVOC ĂRI DE NATUR Ă ETICĂ [609498]

1

AVOCATURA SI CÂTEVA PROVOC ĂRI DE NATUR Ă ETICĂ

Negreanu Vlad

2
Cuprins
1.Rolul avocatului în societate
2.Consideratii din partea altor profesii
3. Etica in exercitarea profesiei de avocat
4. Modificari legislative-privire comparativa
5. Etica si obligatia morala a avocatului
6. Etica, obligatia de diligenta si interesul clientului
7. Etica profesionala- reglementarea legala
8. Obligatia de confidentialitate
9. Etica si raspunderea penala
10. Etica si raspunderea avocatului verificata de Curtea Constitutionala
11. Etica si libertatea profesională
12. Etica si nostalgia vremurilor trecute

3
1.Rolul avocatului în societate
Conform art. 24 din Constituție:
„(1) Dreptul la apărare este garantat.
(2) În tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din
oficiu”.
Avocatul este un specialist în drept, chemat în ajutor de către persoanele fizice și juridice care
au probleme juridice. De altfel, termenul avocat provine din latinescul advocatus, care îl
desemnează pe cel „cel chemat în ajutor” [1].
Cu toate că prezența avocatului, alături de persoanele implicate în conflicte juridice sau care au
alte probleme de natură juridică, este semnalată încă din antichitate, nu toate regimurile politice
sau personalitățile care s-au succedat în decursul istoriei au manifestat afabilitate față de
instituția avocatului. Printre cei care au avut o poziție defavorabilă avocaților se numără
Napoleon și Eminescu [2].
Avocatul nu este avocatul diavolului, ci este pur și simplu advocatus, adică specialistul care
sprijină sau consiliază pe cei aflați în dificultate juridică fie în calitate de petenți, fie de intimați
sau care au alte probleme de natură juridică. Dacă ar fi să facem o paralelă cu instituția advocatus
diabolic [3], care desemnează persoana însărcinată cu cercetarea (investigarea) celor propuși
spre canonizare, am putea spune că, în procesul judiciar modern, procurorul este avocatul
Diavolului, iar persoana care asigură apărarea celui propus pentru canonizare este avocatul
Domnului (advocatus dei [4] echivalentul avocatului din zilele noastre.

[1] C. Ghigheci, Etica profesiilor juridice, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 347.
[2], C. Ghigheci, Etica profesiilor juridice, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 347.
[3] Primul avocat al diavolului datează din anul 1513, folosit la canonizarea sfântului Iustinian.
În anul 1587, Papa Sixtus al V-lea, a făcut demersuri pentru înființarea instituției „avocatului
diavolului”.
[4] Advocatus dei era persoana desemnată să convingă printr-o argumentație desăvârșită că
propunerea de beatificare este corectă și trebuie să fie admisă.

4
In societatea contemporana activitatea avocaților îsi gaseste reglementarea in legea pentru
organizarea și exercitarea profesiei de avocat dar si in dispozitii ale codului de procedura civila
si ale codului de procedura penala, anterior precizand chiar dispozitii din Constitutia Romaniei
care reglementeaza rolul avocatului in acest context prerogativele acordate nu mai au nevoie de
o justificare speciala. Avocatul este un profesionist fără de care nu se poate discuta de stat de
drept, democrație sau efectivitatea drepturilor omului insasi Conventie pentru apararea
drepturilor omului si a libertatilor fundamentale recunoscand deptul oricarei persoane acuzate
sa dispuna de timpul si de inlesnirile necesare pregatirii apararii sale, sa se apere el insusi sau sa
fie asistat de un aparator ales de el si, daca nu dispune de mijloacele necesare pentru a plati un
aparator, sa poata fi asistat in mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci cind interesele justitiei
o cer.
Oricine poate avea nevoie, la un moment dat, de un avocat, indiferent că este vorba de persoane
fizice sau juridice. Chiar și statele au nevoie și sunt, uneori, reprezentate de avocați în fața
instituțiilor naționale sau internaționale.
Avocatul este foarte important în activitatea judiciară, întrucât este un specialist independent,
care poate consilia, asista și reprezenta justițiabilii și alte persoane cu probleme de natură
juridică, ne referim aici la independenta fata de organele de conducere a Uniunii Barourilor din
Romania. Profesia de avocat este liberă și independentă, cu organizare și funcționare autonome,
în condițiile Legii nr. 51/1995 profesia de avocat fiind exercitată numai de avocații înscriși în
tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naționale a Barourilor din
România. Avocatul este un consilier sau sfătuitor al persoanelor fizice sau juridice, care poate
deveni și reprezentant al acestora, fără însă a se transforma într-un alter ego al celor pe care îi
asistă ori reprezintă.
2.Consideratii din partea altor profesii
Psihologul criminalist Tudorel Butoi, afirma recent: „Avocatul este o personalitate în Templul
Justiției, este un creator, un inteligent, este competent și este un partener în aflarea adevărului.
Cine tratează altfel un avocat, este o caricatură!” [5].
Judecătoarea Daniela Pantazi, membră CSM a spus: „Avocații sunt, după mine, indispensabili
în actul de justiție. Avocatul te ajută, te susține, îți deschide și alte perspective asupra cauzei”
[6].
[5] https://www.avocatura.com/stire/14231/celebrul-psiholog-criminalist-tudorel-butoi-
avocatul-este-o-personalitate-in-tem.html.
[6] https://www.avocatura.com/stire/12887/judecatorul-daniela-pantazi-csm-avocatii-sunt-
dupa-mine-indispensabili -in-actul-.html.

5
Cuvinte cu multă substanță, despre avocați, a rostit doamna judecător Dana Gârbovan,
Președintele UNJR, când a spus că: „Avocații sunt cei ce fac ca un sistem de drept să
funcționeze. Un experiment istoric a demonstrat acest lucru, profesia fiind abrogată în Prusia
în1780 și în Franța în 1789, pentru ca ulterior ambele țări să realizeze că sistemele lor judiciare
nu pot funcționa eficient fără avocați” [7].
Alineatul 6 al Comentariului CCBE la Carta principiilor fundamentale ale profesiei juridice
europene definește funcțiile avocatului în societate ca fiind „să aplaneze și să prevină conflictele,
să se asigure că aceste conflicte sunt rezolvate în conformitate cu principiile recunoscute ale
dreptului (…), să continue dezvoltarea legii și să apere libertatea, justiția și statul de drept”.
Acestea nu sunt considerații teoretice, ci sunt realități. Avocații sunt cei ce în Parlament ar trebui
să aibă un rol esențial în calitatea actelor legislative adoptate. Apoi, deseori, avocații sunt
chemați să ofere consultanță diferitelor instituții guvernamentale, influențând și din această
perspectivă viața social.
Rolul avocatul se extinde așadar, devenind o parte integrantă a sistemului de justiție, nu în sensul
strict juridic, al înfăptuirii actului de judecată, ci într-unul mult mai generos, a justiției sociale,
economice și politice. În final, existența în sine a acestei profesii libere și independente este o
precondiție pentru salvgardarea drepturilor fundamentale în fața statului sau a altor grupuri de
interese din societate” [8].
În cauza Morice c. Franței, CEDO a arătat că „Statutul specific al avocaților le conferă o poziție
centrală în administrarea actului de justiție ca intermediar între publicul larg și instanțele de
judecată. Prin urmare, ei joacă un rol-cheie în a se asigura că instanțele de judecată, a căror
misiune este fundamentală într-un stat de drept, se bucură de încrederea publicului (…) Deși fac
obiectul unor restricții în materie de conduită profesională, având obligația de a fi discreți, onești
și demni, ei beneficiază de asemenea și de drepturi și privilegii exclusive care pot varia de la o
jurisdicție la alta – printre acestea se numără, de obicei, o anumită libertate în ceea ce privește
argumentele folosite în instanță”[9].
[7] https://www.avocatura.com/stire/13619/interviu-judecatorul-dana-girbovan-presedintele-
unjr.html

[8] https://www.avocatura.com/stire/13619/interviu-judecatorul-dana-girbovan-presedintele-
unjr.html
[9] A se vedea și cauza Schöpfer c. Elveției, 20 mai 1998.

6
3. Etica in exercitarea profesiei de avocat
Prima dispozitie a legii statutului avocatului in care se gaseste o idee de etica este in art. 2, alin.
(5). Avocatul are dreptul și obligația de depune toate diligentele necesare pentru realizarea
liberului acces la justiție, in exercitarea dreptului de apărare pentru un proces echitabil și într-un
termen rezonabil. Este vorba de liberul acces la justitie ce nu trebuie sa-i fie ingradit nici unui
individ.
Chiar si cel mai mare criminal are dreptul la un proces echitabil, Nu trebuie sa interpretam in
mod extinctiv ca acel infractor trebuie “scapat”, dar trebuie sa-i fie aparate drepturile.
Conform art. 39 din Legea nr. 51/1995: “(1) În exercitarea profesiei, avocații sunt parteneri
indispensabili ai justiției, ocrotiți de lege, fără a putea fi asimilați funcționarilor publici, cu
excepția situațiilor în care atestă identitatea părților, a conținutului sau datei unui act.
(2) Avocatul este obligat să respecte solemnitatea ședinței de judecată, să nu folosească cuvinte
sau expresii de natură a aduce atingere demnității judecătorului, procurorului, altor avocați,
părților sau reprezentanților acestora în proces.
(3) Avocatul nu răspunde penal pentru susținerile făcute oral sau în scris, în forma adecvată și
cu respectarea prevederilor alin. (2), în fața instanțelor de judecată, a organelor de urmărire
penală sau a altor organe administrative de jurisdicție și nici dacă sunt în legătură cu consultațiile
oferite justițiabililor ori cu formularea apărării în acea cauză ori pentru susținerile făcute în
cadrul consultațiilor verbale sau consultațiilor scrise acordate clienților, dacă ele sunt făcute cu
respectarea normelor de deontologie profesională.
(4) Nerespectarea de către avocat a prevederilor alin. (2) și (3) constituie abatere disciplinară
gravă. Răspunderea disciplinară nu exclude răspunderea penală sau civilă.
(5) Nu constituie abatere disciplinară și nici nu poate atrage alte forme de răspundere juridică a
avocatului opiniile juridice ale acestuia, exercitarea drepturilor, îndeplinirea obligațiilor
prevăzute de lege și folosirea mijloacelor legale pentru pregătirea și realizarea efectivă a apărării
libertăților, drepturilor și intereselor legitime ale clienților săi”.

4. Modificari legislative-privire comparativa
Supunând unui examen comparativ, conținutul anterior al art. 39 din Legea nr. 51/1995, cu noua
redactare a acestuia, constatăm următoarele: alin. (1)- (3) au fost reformulate, alin. (4) a fost
păstrat neschimbat și a fost introdus alin. (5).
Modificarea alin. (1) constă în introducerea mențiunii potrivit căreia avocații sunt parteneri
indispensabili ai justiției, avand menirea să sublinieze rolul și importanța avocatului în opera de
înfăptuire a justiției.

7
Alin. (2) a fost modificat prin reformularea expresiei de natură a aduce atingere demnității și
onoarei, care în noua redactare are un conținut din care a fost omis termenul onoare. Această
modificare se justifică prin faptul că termenul demnitate, în terminologia juridică, include și
onoarea.
5. Etica si obligatia morala a avocatului
Obligația morală a avocatului, de a recunoaște sau spune adevărul, se limitează la ceea ce legea
glăsuiește în mod clar și la jurisprudența obligatorie, fără a se extinde la alte situatii mai ales ca
dispozițiile legale se pretează la interpretări diferite din partea instantelor de judecata, in acest
contex avocatul fiind liber sa-si sustina propria interpretare.Sunt subiecti ai bunei-credinte
deopotriva reprezentantii dar, titularul dreptului procesual exercitat, avocatul (partii,
judecatorul, personalul auxiliar si administrativ al instantelor, tertii care ar putea ajuta la
infaptuirea justitiei (martori, experti, autoritati ce detin inscrisuri, alte persoane tinute legal sa
concure la activitatea de judecata).
Singurul criteriu cu adevarat relevant pentru aprecierea eticii, respectiv a valorificarii cu buna-
credinta a dreptului subiectiv, ori a interesului legal proteguit, printr-un demers procesual
concret, este finalitatea demersului. Strategia apararii include etica si deontologia profesionala
in relatia cu parte ape care o reprezinta dar si relatia cu autoritatile fiind recunoscut dreptul de a
sesiza instanta, dreptul de a propune probe, de a recuza judecatorul, dreptul de a solicita
stramutarea cauzei la o alta instanta, dreptul de a contracara exceptiile si mijloacele de aparare
ale partii potrivnice, dreptul de a pune concluzii etc.
Cerinta ca toate sustinerile, apararile, atitudinile sa fie cinstite, sincere, conforme cu legea sau
crezul profesional al avocatului, iar conduita procesuala sa fie de buna-credinta este procedurile
desfasurandu-se sub impulsul partilor si controlul judecatorului, care nu este un observator mut,
ci un regulator al conduitelor, in virtutea indatoririlor si puterilor sale legale.
Dacă legea nu este clară și nu există o soluționare jurisprudențială unitară a problemelor de
drept dezbătute, avocatul participant la activitatea judiciară are libertatea să susțină oricare dintre
soluțiile sau punctele de vedere posibile.
Cum va rezolva avocatul următoarea problemă etică?
Îl lasă pe clientul său să dea declarație dacă acesta dorește să facă afirmații neadevarate ori
este obligat să-l oprească sau să renunțe la angajament?
Din punct de vedere etic, moral, avocatul este dator să-i învedereze clientului opțiunile pe care
le are: să dea declarație sau să nu dea declarație. În prima ipoteză, cea a afirmatiilor mincinoase
avocatul este obligat moral să-l avertizeze pe client să spună adevărul deoarece in majoritatea
cazurilor situatia de fapt stabilita in urma administrarii probatoriului, adica ceea ce numim

8
adevarul juridic este concordant cu adevarul obiectiv (aceasta situatie depinde in egala masura
de etica, deontologia profesionala si buna credinta a organelor judiciare) si in acest context
declaratiile sale in coditiile in care nu se coroboreaza cu restul probelor si mijlocelor de proba
urmeaza a fi inlaturate ceea ce nu este in favoarea partii.
Este in concordanta cu legea sfatul avocatului de a uza de dreptul la tacere mai ales dacă prin
relatările pe care le poate face, se poate autoacuza (a se vedea și 118 C. proc. pen.) legea
recunoscand acest drept si stabilind chiar in sarcina organelor judiciare de a informa partea cu
privire la acest drept. Informarea, cu privire la drepturile si obligatiile partilor, se face de catre
organele judiciare in scris, sens in care se intocmeste proces verbal continutul acestui act
processual fiind dat de art 83 Cod de Procedură Penală, alin.1 lit. a prevazand în cursul
procesului penal pentru inculpat dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal,
atrăgându-i-se atenția că dacă refuză să dea declarații nu va suferi nicio consecință defavorabilă,
iar dacă va da declarații acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa.
Decizia privind strategia apărării aparține clientului, iar nu avocatului, acesta nu se poate
substitui in drepturile si obligatiile partii avand el insusi drepturi si obligatii atat ta de parte ape
care o reprezinta cat si fata de autoritatii.Avocatul nu are obligatia de a opri partea care doreste
sa faca declaratii neadevarate avanddoar obligatia de a informa partea cu privire la consecinte si
nu ne referim aici la morala ci la posibilitatea de a fi folosita impotriva sa intocmai cu sunt si
dispozitiile legale, de aceea apare ca fiind in interesul partii de a uza de dreptul la tacere. Fara a
trata acest drept ca fiind prima optiune a apararii subliniem doar ca avocatul se comporta etic
daca isi prezinta opinia in calitate de profesionist al adreptului
Cu privire dreptul de a denunta contractul de asistenta juridica opinam doar ca aceasta incetare
a calitatii de aparator al partii nu ar trebui sa fie luata ca urmare a unor orgolii, dreptul la aparare
apartinand subiectului de drept, avand dreptul la o aparare care sa dea eficienta depozitiilor sale.
Pentru ca avocatul este chemat sa de eficienta apararii proprii facute de clientul sau interpretarea
dispozițiilor art. 39 alin. (3) este in sensul că avocatul nu răspunde penal pentru susținerile orale
sau scrise făcute în legătură cu activitățile ce pot fi derulate în exercitarea profesiei, singura
condiție fiind aceea a respectării deontologiei profesionale.
În articolul: „Este avocatul un om fără scrupule?”, judecătorul C. Ghigheci arată următoarele:
“Un răspuns în conformitate cu etica profesională ar fi că nu sunt permise decât strategiile legale
(…). De pildă, este permisă recuzarea completului dacă avocatul inculpatului crede că acesta îi
este ostil și este permisă formularea de cereri de strămutare dacă judecarea cauzei în cadrul
instanței ar fi dezavantajoasă pentru inculpat. Nu sunt însă permise strategii care ar presupune

9
folosirea martorilor mincinoși, folosirea înscrisurilor false, inducerea în eroare a judecătorului,
manipularea acestuia etc ” .
Avocatul, precum și ceilalți participanți în cadrul procedurilor judiciare, trebuie să respecte
legea, inclusiv normele cuprinse în actele normative care cuprind reguli deontologice.
Avocații sunt cei care, prin calitățile lor profesionale contribuie la înfăptuirea actului de justiție
(prin formularea de cereri, memorii, excepții, concluzii ș.a.), contribuie la asigurarea
conformității legilor cu Legea fundamentală, dreptul european și tratatele internaționale privind
drepturile omului (prin ridicarea unor excepții de neconstituționalitate, cereri adresate CEDO,
cereri preliminare adresate CJUE etc.); ajută cu sfaturi juridice pe cei care au probleme de natură
juridică fiind insa consilierul partii actionand pentru ea si in numele sau.
Așa cum presa este considerată câinele de pază al democrației sau a patra putere în stat, instituția
avocatului trebuie considerată câinele de pază al justiției sau a cincea putere în stat.
6. Etica, obligatia de diligenta si interesul clientului
Prevederile art. 111 din Statutul profesiei de avocat, stabilesc ca: „Avocatul trebuie să depună
toată diligența pentru apărarea libertăților, drepturilor și intereselor legitime ale clientului”, iar
conform art. 109 alin. (2) din același statut: „Activitatea avocatului nu poate fi motivată decât
în interesul clintului, apreciat în limitele legii, ale prezentului statut și ale codului deontologic”.
În conformitate cu dispozițiile art. 269 alin. (1) C. pen.: „Ajutorul dat făptuitorului în scopul
împiedicării sau îngreunării cercetărilor într‑o cauză penală, tragerii la răspundere penală,
executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate se pedepsește cu închisoare de la unu
la 5 ani sau cu amendă” [10].
Din dispozițiile art. 39 alin. (3), reproduse mai, sus rezultă că, atât timp cât ajutorul dat unui
făptuitor se circumscrie limitelor stabilite de lege (dreptul la tăcere, dreptul de a consulta dosarul,
dreptul de a propune probe etc.), fapta unui avocat este una care se situează în afara normei de
incriminare. În aceste condiții, un organ judiciar nu poate considera că exercitarea drepturilor
sau îndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege realizează conținutul elementului material al
infracțiunii de favorizare a făptuitorului (art. 21 C. pen.).
[10] Statutul profesiei de avocat
Art. 39 alin. (5) din Legea nr. 51/1995 reglementează o cauză care exclude răspunderea
disciplinară, penală, civilă și a oricăror forme de răspundere juridică. Din punct de vedere penal,
art. 39 alin. (5) un caz de incidență a cauzei justificative prevăzute în art. 21 C. pen. (exercitarea
unui drept sau îndeplinirea unei obligații).

10
7. Etica profesionala- reglementarea legala
Conform noii redactări a art. 46: “(1) Avocatul nu poate asista sau reprezenta părți cu interese
contrare în aceeași cauză sau în cauze conexe și nu poate pleda împotriva părții care l‑a consultat
mai înainte în legătură cu aspectele litigioase concrete ale pricinii. Reglementarea arata ca orice
contact dintre avocat și o persoană cu interese contrare în cauza în care avocatul este angajat,
reprezentantul acesteia sau un terț care se dovedește că este interesat de soluția ce se va pronunța
în cauză, nu poate fi realizat decât cu acordul expres, prealabil, al clientului, în prezența
clientului sau a persoanei desemnate de acesta.
De regula participarea la negocieri in numele si pentru parte ape care o reprezinta se face in baza
unui mandate acordat de clientul sau astfel ca prevederea acordului expres al clientului nu este
exagerata o astfel de manifestare de vointa urmand sa fie reglementata de contractul de asistenta
juridical incheiat de parti si care fixeaza si limitele reprezentarii.

8. Obligatia de confidentialitate
Avocatul nu poate fi ascultat ca martor și nu poate furniza relații niciunei autorități sau persoane
cu privire la cauza care i‑a fost încredințată, decât dacă are dezlegarea prealabilă, expresă și
scrisă din partea tuturor clienților săi interesați în cauză, insa nu trebuie ingnorate dispozitiile
potrivit carora calitatea de martor are întâietate față de calitatea de avocat cu privire la faptele și
împrejurările pe care acesta le‑a cunoscut înainte de a fi devenit apărător sau reprezentant al
vreunei părți în cauză. Astfel dacă a fost ascultat ca martor, avocatul nu mai poate desfășura
nicio activitate profesională în acea cauză.
Incalcarea eticii profesionale cu referire expresa la obligatia de a pastra secretul profesional prin
divulgarea de către avocat, fără drept, a unei informații confidențiale din sfera privată a clientului
său, sau care privește un secret operațional sau comercial care i-a fost încredințat în virtutea
aceleiași calități sau de care a putut să ia cunoștință în timpul desfășurării activităților specifice
profesiei constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.
Avocații au o misiune fundamentală într-o societate democratică: apărarea justițiabililor, relația
de încredere dintre avocat și client este indispensabilă îndeplinirii acestei misiuni. Obligatia de
confidentialitate se regaseste ca parte a dreptului justițiabilului la un proces echitabil, mai ales
în ceea ce privește dreptul oricărui „acuzat” de a nu contribui la propria incriminare. Prin urmare,
secretul profesional al avocaților – care presupune înainte de toate o serie de obligații în sarcina
lor – este în mod special protejat de art. 8 din Convenție și este instituit în favoarea clienților,
iar nu a avocaților.

11
Secretul profesional al avocaților nu este intangibil, Curtea Europeana a Drepturilor Omului
constatand că acesta poate fi limitat, spre exemplu, atunci când intră în conflict cu dreptul la
libertatea de exprimare. Obligația avocaților de denuntare a suspiciunilor referitoare la
săvârșirea unor infracțiuni anume determinate nu contravine în sine textului convențional dacă
aceasta este reglementată în mod corespunzător, în cazuri limitativ prevăzute, și nu atinge esența
însăși a misiunii de apărare (a se vedea paragrafele 127-132 din cauza Michaud împotriva
Franței). Curtea a aratat ca nu poate invalida alegerea unui stat sau a unui grup de state de a
impune prevederi represive în cadrul unui mecanism specific de prevenire. Secretul profesional
al avocaților nu acoperă situația în care aceștia comit infracțiuni în exercitarea profesiei,
favarsirea unei fapte de natura penala depasind etica situandu-se pe taramul raspunderi penale.
Obligatia de a respecta secretul profesional o au si membrii organelor de conducere ale profesiei
de avocat cu privire la aspectele de care au luat la cunoștință în virtutea exercitării prerogativelor
cu care au fost investiți.

9. Etica si raspunderea penala
Nu constituie infracțiune fapta avocatului de nedenunțare a unor infracțiuni despre care ia la
cunoștință în exercitarea profesiei, cu excepția următoarelor infracțiuni: omor, ucidere din culpă
sau altă infracțiune care a avut ca urmare moartea unei persoane, genocid, infracțiuni contra
umanității sau infracțiuni de război contra persoanelor; cele prevăzute de art. 32 – 38 din Legea
nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, cu modificările și completările
ulterioare.
În toate cazurile, este exonerat de răspundere avocatul care previne săvârșirea infracțiunii sau
consecințele acesteia în alt mod decât denunțarea făptuitorului.
Avocatul nu poate îndeplini funcția de expert sau de traducător în cauza în care este angajat
apărător”.
În aparență, alin. (43) din Legea nr. 51/1995 reglementează o cauză justificativă specială, însă,
în realitate, este vorba despre o preluare într-o formă diferită a dispozițiilor art. 266 C. pen.
Practic, pe de o parte, prevederile alin. (43) extind câmpul de aplicare și, pe de altă parte, restrâng
sfera de incidență a normei de incriminare din art. 266 C. pen.
Potrivit părții finale a art. 46 alin. (43), este exonerat de răspundere avocatul care previne
săvârșirea infracțiunii sau consecințele acesteia în alt mod decât denunțarea făptuitorului.
Rezultă că suntem în prezența unei cauze speciale de înlăturare a răspunderii penale (cauză de
impunitate sau nepedepsire).

12
În aceste condiții, este evident că niciun organ judiciar nu poate considera că exercitarea
drepturilor sau îndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege realizează conținutul elementului
material al infracțiunii de favorizare a făptuitorului (art. 21 C. pen.). Art. 39 alin. (5) din Legea
nr. 51/1995 reglementează o cauză care exclude răspunderea disciplinară, penală, civilă și orice
forme de răspundere juridică. Din punct de vedere penal, art. 39 alin. (5) un caz de incidență a
cauzei justificative prevăzute în art. 21 C. pen. (exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei
obligații).
Sintagma în exercitarea profesiei din cuprinsul art. 46 alin. (41), pe de o parte, se referă la
executarea misiunii de apărare încredințate avocatului de către clientul său, adică se află în
relație directă cu dreptul la apărare, componentă a unui proces echitabil, iar, pe de altă parte, are
în vedere și respectarea dreptului clientului de a nu se autoincrimina atunci când este parte într-
un contract de asistență juridică ce nu implică asistare și reprezentare (spre exemplu, consultații
și cereri cu caracter juridic, activități fiduciare sau activități de stabilire temporară a sediului
unor societăți comerciale și înregistrarea acestora, în numele și pe seama clientului, a părților de
interes, a părților sociale sau a acțiunilor societăților astfel înregistrate);

10. Etica si raspunderea avocatului verificata de Curtea Constitutionala
În cererea de sesizare a Curții Constituționale, în privința art. I pct. 19 din Legea nr. 25/2017, cu
referire la introducerea alineatului (43) în cuprinsul art. 46 din Legea nr. 51/1995, Guvernul
României a susținut că este vorba despre aplicarea unui tratament diferit avocatului în privința
răspunderii sale penale raportat la infracțiunea de nedenunțare atunci când, în executarea
activităților de asistență juridică, ia cunoștință de săvârșirea unor infracțiuni. S-a arătat că
avocatului ar trebui să i se aplice același tratament juridic precum oricărui alt cetățean sau
funcționar public, respectiv art. 266, 267 și 410 din Codul penal.
Prin Decizia nr. 23/2017, instanța de contencios constituțional a respins obiecția de
neconstituționalitate, retinand ca în cuprinsul art. 35, art. 39 și art. 46 din Legea nr. 51/1995 și
nici în celelalte articole din această lege nu se găsesc dispoziții care să instituie o superimunitate
a avocaților. Dimpotrivă, noile prevederi introduse în corpul Legii nr. 51/1995 reflectă o
normalitate juridică, necesară într-un stat de drept.
Avocații sunt parteneri indispensabili ai justiției, având în vedere rolul și importanța (misiunea)
avocatului în înfăptuirea justiției, in calitate de profesionisti ai dreptului fiind cei care contribuie
active la crearea practicii judiciare, mai ales in privinta noilor institutii si reglementarii.
Avocații atunci când realizează activități specifice de asistență juridică nu sunt în aceeași situație
juridică cu celelalte persoane în privința răspunderii penale pentru fapta de nedenunțare, astfel

13
ca legiuitorului I s-a recunoscut competența constituțională să stabilească un regim specific
răspunderii penale a acestora pentru fapta de nedenunțare. Limitarea răspunderii penale a
avocatului cu privire la nedenunțare numai la infracțiunile descrise în ipoteza normei juridice
supuse controlului de constituționalitate, nu și celor care aduc atingere securității naționale (art.
410 din Codul penal), se datorează caracterului obiectiv al primei tipologii de infracțiuni, în timp
ce cea de-a doua este una în care intervin elemente de apreciere.
S-a stability ca în situația în care avocatul atestă identitatea părților, a conținutului sau a datei
unui act, acesta nu acționează în baza acelei relații de încredere avocat-client, fiind, în acest caz,
asimilat funcționarului public, astfel că, prin ipoteză, nu se aplică norma legală supusă
controlului de constituționalitate, ci sunt incidente prevederile art. 267 din Codul penal –
Omisiunea sesizării. În caz contrar, persoane aflate în situații similare ar benefica de un
tratament juridic diferențiat. Mai mult, în această ipoteză, nefiind în discuție relația de încredere
avocat-client, devin aplicabile și prevederile art. 266 sau art. 410 din Codul penal.

11. Etica si libertatea profesională
Avocatura, dacă nu este cea mai liberă profesie, sigur este una dintre cele mai libere profesii
existente în societatea contemporană. Or, libertatea are, în mod evident, accente individualiste.
Libertatea profesională specifică avocaților produce și anumite efecte secundare, în special pe
acela că lasă frâu liber egoismului, în detrimentul altruismului și solidarității de grup. Avocatul
este, de multe ori, un tip singuratic, mai putin un membru al unei organizatii profesionale.
Libertatea profesională a avocaților ridică la cote foarte înalte concurența sau competiția între
ofertanții de servicii avocațiale, astfel că ar fi un gest ipocrit din partea lor să susțină că sunt mai
interesați de soarta confraților, comparativ cu cea a celorlalți oameni. Pentru avocați, mai
degrabă clienții sunt de-ai lor, decât membrii corpului profesional, astfel că ei empatizează cu
cei pentru care lucrează, cu cei pe care îi asistă sau cu cei pe care îi reprezintă.
De regulă, avocatul intră în dispute unu la unu și, foarte rar, în echipe, ceea ce înseamnă că, dacă
respectă principiile și deontologia specifice profesiei, acesta nu poate empatiza și nici nu se
poate solidariza cu avocatul care asistă sau reprezintă partea adversă a clientului său. Într-adevăr,
legalmente, avocatul este obligat să fie, în condițiile legii, 100% alături de cei pe care îi asistă
sau reprezintă.
Cu toate acestea, beneficiind de pregătire profesională ridicată și făcând parte dintr-o categorie
de elită, cei mai mulți dintre avocați sunt conștienți că, organizarea corpului profesional și
apartenența la asociații profesionale este departe de a fi inutilă, dimpotrivă, organizațiile

14
profesionale ale avocaților sunt necesare, întrucât în lipsa acestora avocatul ar rămâne singur
împotriva tuturor.
Avocatul este un protagonist al sistemului judiciar și de aceea trebuie respectat de magistrați,
autoritățile publice, instituțiile publice și de orice alte entități sau persoane. Democrația, statul
de drept, justiția și progresul sunt dependente, printre altele, și de cât de independentă, puternică
și respectată este profesia de avocat.
Atacurile sau abuzurile, mai mult sau mai puțin concertate, asupra profesiei de avocat, dincolo
de aspectul lor negativ evident, relevă faptul că profesia de avocat are totuși o poziție importantă
în peisajul juridico-social. Cine nu contează poate fi ignorat, dar avocații nu pot fi ignorați.
Într-un articol publicat în Gazeta tribunalelor (31 ianuarie 1864), C. Heraclide scria: „Ordinul
avocaților atât de antic ca și magistratura, atât de nobil ca și virtutea, atât de necesar ca și justiția,
se distinge printr-un caracter care îi este propriu. Singură, între toate profesiile, avocatura se
menține în fericită și pașnică posesiune a independenței sale. Liber, fără a fi inutil patriei,
avocatul se consacră publicului, fără a fi sclavul lui” [11].
Gradul sau măsura în care drepturile avocatului sunt recunoscute, atât legal, cât și instituțional,
reflectă robustețea unei democrații și maturitatea statului de drept, plecând de la premisele
expuse în rândurile de mai sus, putem spune că avocatul are un rol-cheie în statul de drept și
contribuie la protecția efectivă a drepturilor persoanelor.
Până la urmă, justiția nu este a avocaților și nici a magistraților, ci este a oamenilor.
Justitia domina et regina omnium virtutum!

12. Etica si nostalgia vremurilor trecute
Încă în urmă cu 153 de ani, chiar mai înainte de a avea legislația aferentă unui sistem judiciar în
sens modern, european, mai precis într-un articol publicat în prima noastră revistă juridică,
Gazeta tribunalelor , din 31 ianuarie 1864, C. Heraclide făcea o superbă caracterizare a Baroului
și a locului său în lumea juridică și socială. „Pretutindeni unde există justiție, există lângă ea și
Baroul ca o instituțiune corelativă”, scria juristul român, și continua: „Ca depozitari ai codului
datoriilor noastre, advocații ne învață știința justului și a injustului, datoriile către noi înșine,
către semenii noștri, către principe, către patrie, către religiune… Pe lângă noțiunile teoretice și
practice ale științei dreptului, advocatul trebuie să cunoască virtuțile, slăbiciunile și viciile
omului, să fie dotat cu o mare doză de inteligență de penetrațiune, de discernământ și de o rară
perspicacitate” [12]

15
Cu o asemenea tradiție de statut juridico-profesional, o pregătire științifică adecvată și guvernat
de etica apărătorului, avocatul român poate păși ferm pe drumul căutării adevărului și înfăptuirii
dreptății.

[11] Mircea Duțu, Accesul la justiție ca drum spre dreptate
(https://www.juridice.ro/essentials/968/accesul-la-justitie-ca-drum-spre-dreptate).
[12] Mircea Duțu, Accesul la justiție ca drum spre dreptate
(https://www.juridice.ro/essentials/968/accesul-la-justitie-ca-drum-spre-dreptate).