Avocatul Poporului, Autoritate Administrativa Autonoma

CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………………………..4

CAPITOLUL 1.SISTEMUL ORGANELOR ADMINISTRAȚIEI PUBLICE……..7

Noțiunea sistemului organelor administrației publice……………………………7

Criterii de organizare a sistemului organelor administrației publice……………9

Părțile componente ale sistemului organelor administrației publice…………..16

CAPITOLUL 2. AUTORITĂȚILE ADMINISTRATIVE

AUTONOME, COMPONENTE ALE ADMINISTRAȚIEI

PUBLICE CENTRALE……………………………………………………………….23

2.1 Noțiuni generale privind autoritățile administrative autonome………………..23

2.2 Autoritățile administrative autonome înființate prin Constituție………………25

2.3 Autoritățile administrative autonome înființate prin legi organice……………31

CAPITOLUL 3 : AVOCATUL POPORULUI ÎN ROMÂNIA …………………….45

Scurte considerații…………………………………………………………………45

3.2 Premisele istorice care au dus la apariția instituției Avocatul Poporului

în România…………………………………………………………………………..47

3.3 Calitatea de autoritate administrativa autonomă a instituției

Avocatul Poporului……………………………………………………………………52

3.4 Avocatul Poporului – garantul drepturilor și libertăților cetățenești…………56

CAPITOLUL 4 : ASPECTE JURIDICE ALE INSTITUȚIEI AVOCATUL POPORULUI………………………………………………………………………….59

4.1 Numirea Avocatului Poporului……………………………………………………59

4.2 Structura instituției………………………………………………………………..61

4.3 Rolul, Funcțiile și Atribuțiile………………………………………………………63

4.4 Adjuncții Avocatului Poporului…………………………………………………..69

4.5 Raportul în fața Parlamentului……………………………………………………69

4.6 Încetarea din funcție………………………………………………………………70

CAPITOLUL 5 : OMBUDSMAN-UL ÎN SISTEMELE CONSTITUȚIONALE INTERNAȚIONALE – STUDIU COMPARAT……………………………………72

5.1 Apariția și dezvoltarea instituției pe plan internațional…………………………77

5.2 Legislația privind instituția Ombudsman-ului pe continentul european……….80

5.3 Concluzii cu privire la instituția Ombudsman-ului în context internațional….89

CONCLUZII……………………………………………………………………………92

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………97

INTRODUCERE

Avocatul poporului este termenul românesc utilizat pentru a desemna, a defini instituția Ombudsmanului.

Cuvântul Ombudsman provine din limba suedeză și înseamnă „reprezentant”, „avocat”, „purtător de cuvânt” și, poate, mai exact, „cel care vorbește pentru altul”.Acest termen a fost preluat din vocabularul triburilor medievale germanice, care îl foloseau pentru a desemna pe acei oameni care aveau sarcina de a percepe amenzi de la familiile vinovate, pentru a le oferi familiilor victimelor.

Astfel instituții asemănătoare ombudsmanului modern au existat în Egiptul antic, în Grecia, precum și în Roma antică. De asemenea, instituții similare au fost cunoscute în China și în India, în perioada antichității, iar ulterior în lumea musulmană. În Egiptul Antic, faraonii aveau la curțile lor funcționari care primeau plângerile oamenilor, sarcină pe care o îndeplineau și funcționarii lui Moise la evrei.

În evoluția instituției ombudsmanului, un rol decisiv l-a jucat influența musulmană : profetul Mahomed obișnuia să asculte plângerile oamenilor, iar un funcționar, numit „Mohtasib”, se deplasa zilnic prin orașe pentru a observa cum își îndeplinesc funcționarii atribuțiile, având puterea de a anula ordinele care contraveneau moralei religioase.

De asemenea, în perioada medievală este cunoscută în Imperiul otoman instituția „Quadial Qudat”, având sarcina de a asigura ca legea islamică să fie respectată de către demnitari, inclusiv, de Sultan în afacerile lor cu poporul și în relațiile dintre ei.

Chiar dacă au existat instituții asemănătoare ombudsmanului încă din antichitate, răspândite aproape în toate zonele geografice, așa cum s-a arătat, instituția ombudsmanului s-a cristalizat într-o instituție închegată și modernă în Suedia, țară în care, de altfel, întregul sistem constituțional ar fi imposibil de imaginat fără aceasta.

În literatura juridică s-au cristalizat câteva caracteristici ale instituției Ombudsmanului Suedez, care se referă la : independența funcțională; competență și eficiență; obiectivitate și corectitudine; autoritatea de a primi plângeri de la persoanele nedreptățite; putere de investigare; acces la arhivele guvernului; puterea de a ordona sau impune sancțiuni; puterea de a emite rapoarte și altele.

Timp de peste un secol (1810-1919), Ombudsmanul a rămas o instituție exclusiv suedeză și apoi, până în anul 1959, exclusiv scandinavă, după care, începând cu anul 1960, s-a răspândit pe toate meridianele globului, în ultimul deceniu și în țările Europei de Est. Această expansiune a fost determinată de creșterea deosebită a sarcinilor puterii legislative și, implicit, ale administrației publice ca urmare a complexității din ce în ce mai mari a vieții economice și sociale la nivelul tuturor statelor lumii, determină cetățenii ca, în fiecare moment, să intre în contact cu autoritățile publice și structurile administrative. Aceste contacte permanente și, de cele mai multe ori, complexe nu se desfășoară întotdeauna în cele mai bune condiții, mai ales nu în favoarea cetățenilor.

Prin urmare, unii cetățeni își pierd încrederea în aceste autorități și structuri administrative, alții manifestă dezinteres ori se resemnează, mai ales atunci când trebuie să parcurgă unele proceduri deosebit de greoaie care de fapt împiedică stabilirea unor relații normale cu acestea. În atare situații pot apărea conflicte care nu lasă indiferente autoritățile și le determină să găsească soluții pentru rezolvarea disfuncționalităților în planul relațiilor cetățean-autoritate.Ca urmare, numeroase țări au recunoscut că instituțiile tradiționale de protecție juridică a cetățenilor și de control al autorităților publice nu mai erau în stare să rezolve aceste conflicte.

În Europa, instituția ombudsmanului ia amploare rapid și se diversifică chiar sub aspectul denumirii. În țările din celelalte continente, această instituție a ombudsmanului s-a încetățenit, de asemenea, rapid, fiind înzestrată cu largi competențe atât la nivel statal, cât și la nivel regional și local.

Instituția s-a impus în țări cu forme de stat și de guvernământ dintre cele mai diferite, în monarhii și în sisteme prezidențiale, în statele unitare și în cele federale, în state industrializate, ca și în cele în curs de dezvoltare, precum și în statele care au trecut de la regimuri totalitare comuniste spre căi democratice de guvernare.

Asemenea situații au survenit după anul 1990, când, într-o serie de țări din Estul Europei, mai multe state au consacrat constituțional instituția ombudsmanului, cum ar fi Ungaria, Slovenia, România și Rusia.

Tot în această perioadă, prin Tratatul European de la Maastricht și prin alte acte comunitare s-a prevăzut numirea primului Ombudsman al Uniunii Europene care avea rolul de a pune la dispoziția cetățenilor ale căror drepturi au fost refuzate sau încălcate, de către instituțiile europene, mijloace concrete de apărare.

Instituția Ombudsmanului din oricare din aceste țări, deși de origine suedeză, are o structură fundamentală uniformă, dar și o organizare de detaliu diferită, potrivit specificului și tradiției fiecăreia dintre țările în care s-a instituționalizat, ceea ce permite încorporarea în sistemele naționale respective.

Este adevărat că în literatura juridică există și opinia potrivit căreia ceea ce, de fapt, s-a extins la scară internațională nu este instituția clasică, originală a Ombudsmanului suedez, ci copii neconforme ale acesteia, ea suferind, cu ocazia operației de transplantare, adaptări mai mult sau mai puțin întinse, ceea ce înseamnă că, în realitate, ne aflăm în situația unui simplu împrumut de idei, nu al unei instituții.

După prezentarea succintă a instituției Ombudsmanului, a apariției și evoluției sale în lume, credem că putem încerca definirea sa. Trebuie mai întâi să precizăm că în literatura juridică s-au formulat multe și diverse definiții ale Ombudsmanului.

Ținând seama de aceasta, putem spune că Ombudsmanul este o instituție consacrată de Constituție sau de lege, desemnată după procedurile prevăzute de acestea, a cărei îndatorire este de a primi plângeri de la cetățeni împotriva nedreptăților cauzate acestora de către administrație sau de a combate administrația defectuoasă din proprie inițiativă prin recomandări ori sugestii și informări publice anuale.

CAPITOLUL 1.SISTEMUL ORGANELOR ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

Noțiunea sistemului organelor administrației publice

Prin sistem al organelor administrației public se înțelege totalitatea organelor care realizează administrația publică, ca activitate de organizare a executării și de executare în concret a legii, prin care se asigură funcționalitatea acestui sistem.

Ceea ce leagă, în primul rând, sistemul administrației publice este natura activității pe care o realizează organele componente, și anume activitatea de administrație publică, ce constituie elementul care dă coerență acestui sistem.

Modalitatea prin care se asigură coerența sistemului administrației publice în funcționalitatea sa este constituită prin aplicarea regimului de drept administrativ, relațiilor care se formează în realizarea activității de organizare a executării și de executare a legii. În acest fel, raporturile de drept administrativ, care se formează în cadrul sistemului administrației publice, constituie coloana vertebrală pe care se sprijină și se structurează sistemul organelor administrației publice.

Sistemul organelor administrației publice constituie, un subsistem în cadrul sistemului global al puterii statului, așa cum acesta a fost stabilit prin Constituție, pe criteriul separației celor trei puteri: puterea legislativă, puterea executivă, și puterea judecătorească. Acestor trei puteri le corespunde câte un subsistem de organe ale statului de drept.

O caracteristică importantă a sistemului organelor administrației publice este aceea că părțile sale componente sunt structurate într-o construcție ierarhică, pe baza raporturilor de supraordonare și subordonare, în fruntea sistemului aflându-se Guvernul, care potrivit prevederilor art.102 alin.1 din Constituție, exercită conducerea generală a administrației publice.

Organele administrației publice sunt acele organe de stat care exercită puterea executivă care îndeplinesc o activitate fundamentală de realizare a puterii de stat, anume administrația de stat.

Într-o accepție mai recentă, se afirmă că definim organul administrației publice ca fiind aceea structură organizațională care, potrivit Constituției și legii, are personalitate de drept public și acționează, din oficiu, pentru executarea legii sau prestarea serviciilor publice, în limitele legii, sub controlul, direct sau indirect, al Parlamentului.

Ele sunt colective organizate de oameni care desfășoară o activitate determinată realizând puterea de stat și având o competență proprie, stabilită prin acte normative.

În cadrul administrației statului, îndeplinirea sarcinilor de interes general este reprezentată între administrația publică centrală și cea locală din unitățile administrativ-teritoriale, cărora le revine sarcina de a administra interesele locale. Astfel, pe de o parte, există administrația statului înfaptuită de administrația publică centrală de specialitate sub autoritatea guvernului, ale cărui organe se ramifică pe ansamblul teritoriului statal, iar pe de alta parte, administația publică locală, sub autoritatea și gestiunea unor entități locale având diverse denumiri: departamente, provincii, județe, regiuni, municipii, orașe, comune și altele. Toate aceste entități teritoriale, indiferent cum se numesc într-un stat ori altul, acționează în numele respectivelor persoane juridice politico-teritoriale.

După cum se precizează în literatura juridică de drept administrativ, orice structură și activitate a administrației este determinată de mediul uman de sarcinile asumate de administrație și de mijloacele de care dispune.

Astfel spus, organele administrației publice au o sumă de părți componente și anue supraordonare și subordonare, în fruntea sistemului aflându-se Guvernul, care potrivit prevederilor art.102 alin.1 din Constituție, exercită conducerea generală a administrației publice.

Organele administrației publice sunt acele organe de stat care exercită puterea executivă care îndeplinesc o activitate fundamentală de realizare a puterii de stat, anume administrația de stat.

Într-o accepție mai recentă, se afirmă că definim organul administrației publice ca fiind aceea structură organizațională care, potrivit Constituției și legii, are personalitate de drept public și acționează, din oficiu, pentru executarea legii sau prestarea serviciilor publice, în limitele legii, sub controlul, direct sau indirect, al Parlamentului.

Ele sunt colective organizate de oameni care desfășoară o activitate determinată realizând puterea de stat și având o competență proprie, stabilită prin acte normative.

În cadrul administrației statului, îndeplinirea sarcinilor de interes general este reprezentată între administrația publică centrală și cea locală din unitățile administrativ-teritoriale, cărora le revine sarcina de a administra interesele locale. Astfel, pe de o parte, există administrația statului înfaptuită de administrația publică centrală de specialitate sub autoritatea guvernului, ale cărui organe se ramifică pe ansamblul teritoriului statal, iar pe de alta parte, administația publică locală, sub autoritatea și gestiunea unor entități locale având diverse denumiri: departamente, provincii, județe, regiuni, municipii, orașe, comune și altele. Toate aceste entități teritoriale, indiferent cum se numesc într-un stat ori altul, acționează în numele respectivelor persoane juridice politico-teritoriale.

După cum se precizează în literatura juridică de drept administrativ, orice structură și activitate a administrației este determinată de mediul uman de sarcinile asumate de administrație și de mijloacele de care dispune.

Astfel spus, organele administrației publice au o sumă de părți componente și anume: personalul sau funcționarii organelor administrației, mijloacele materiale și bănești, competența acestor organe.

În ce privește personalul organelor administrației de stat, acesta prezintă o deosebită însemnătate, deoarece activitatea acestor organe nu este altceva decât ansamblul activitățiilor desfăsurate de către fiecare persoană din acel organ. Din această cauză se impune ca fiecare perosană din cadrul organelor administrației publice să aibă o pregătire profesională corespunzătoare cu sarcinile ce îi revin în acel organ.

În afara de personal, organele administrației publice au nevoie, pentru a-și putea desfășura activitatea normală de mijloace materiale (clădiri, mobilier, mijloace de transport, calculatoare etc.), precum și de mijloace bănești. Mijloacele materiale și bănești sunt repartizate în funcție de sarcinile și atribuțiile acestora. Sursele de finanțare provin atât de la bugetul statului, cât și din impozite și taxe locale, pentru organele administrației teritoriale.

Totalitatea organelor care realizează administrația publică în ce privește activitatea de organizare a executării și de executare a legii reprezintă sistemul organelor administrației publice, între care există legături prin care se asigură funcționalitate sistemului.

Din sistemul organelor administrației publice fac parte organe ale administarției publice diferite ca formă de organizare și ca activitate, legate într-o masură mai mică sau mai mare de puterea politică, dar unite prin natura activitații pe care o realizează precum și prin variate legături care dau o anumita coerența sistemului în funcționalitatea lui sa.

Criterii de organizare a sistemului organelor administrației publice

Potrivit opiniei profesorului Ioan Alexandru, sistemul organelor administrației publice se organizează pe baza a două criterii : criteriul teritorial și criteriul funcțional.

Cele doua aspecte ale structurii sistemului administrației publice, respectiv cele două criterii – cel teritorial și cel funcțional – trebuie cercetate fiecare în parte pentru întelegerea particularităților de construcție a acestui sistem, motiv pentru care vom studia pe rând,construcția teritorială a sistemului administrației publice, insistând pe problemele administrației locale, și mai apoi construcția funcțională.

Criteriul teritorial

Conform acestui criteriu sistemul organelor administrației publice se structurează din punct de vedere al competenței teritoriale.

Astfel, avem organe centrale, dacă competența lor se întinde asupra întregului teritoriu al țării (Guvernul, ministerele, și celelalte organe centrale ale administrației publice) și organe locale, dacă competența lor se întinde numai asupra unei unități administrativ-teritoriale( consiliile locale,primarul, consiliile județene).

Prin structura sistemului administrației publice întelegem felul în care este organizată realizarea administrației publice ca activitate. Prin structură se întelege o anumită modalitate de alcătuire, de construcție de organizare a unui scop a unui domeniu de activitate.

Administrația ca activitate înseamnă organizarea executarii si executarea legii în cele mai diferite domenii de activitate socială și în raport cu anumite colectivitați umane care alcătuiesc sistemul social global în legătură cu care se realizează administrația publică. Gruparea colectivităților sociale, în raport cu care se construiește sistemul administrației publice se face pe criteriul teritorial care este un criteriu de organizare a societații.

Sistemul administrației publice se construiește pentru realizarea unor activitați de organizare a executării și de executare a legii, care se referă la întreaga populație a țării și se aplică pe întreg teritoriu statului și în unitățile teritorial adminitrative ale acestuia. Astfel, sistemul administrației publice se va construi pentru a realiza activități care interesează întreaga populație a țării și în unitațile teritorial administrative – comuna, orașul, municipiul și județul, pentru realizarea unor activități care privesc colectivitățile sociale constituite în respectivele unități teritorial administrative.

Administrația publică ca activitate nu poate să fie realizată dintr-un singur centru aflat pe teritoriul statului, ci trebuie organizată în așa fel încât să asigure nevoile societății in general dar și a colectivităților sociale din toate unitățile teritorial administrative ale statului. In acest scop organele administrației publice sunt constituite în raport de teritoriul statului și în funcție de unitățile teritorial administrative ale acestuia. Astfel, exista organe centrale ale administrației publice care au o competență pe întreg teritoriul statului, datorită importanței interesului general pe care îl realizează aceste organe. Așa de exemplu, sunt ministerele care acționează în diferite domenii și ramuri de activitate de interes național. Aceste organe centrale sunt constituite, în unitățile teritorial administrative, diferite organe în raport cu specificul activității desfășurate de administrația publică în respectivul domeniu sau ramura de activitate. Prin aceste organe locale, care sunt organe în teritoriu ale organelor centrale ale administrației publice, este realizată administrația în diferite ramuri sau domenii de activitate de interes național.

În afară de aceste organe centrale ale administrației publice și unitățile lor în teritoriu, în unitățile teritorial administrative ale statului mai sus constituite organe ale administrației publice, care însă nu au de realizat activități de interes național ci realizează activități de inters local, legate de viața și activitatea oamenilor care alcătuiesc colectivitățile social grupate în unități teritorial administrative ale statului respectiv în comune, orașe, municipii și județe.

În felul acesta, în sistemul administrației publice apare o categorie specială și distinctă de organe – organele administrației locale. Construcția acestei părți a sistemului administrației publice se face în baza principiului autonomiei locale care caracterizează sistemul de organizare democratică a statului.

Construcția administrației locale, ca parte distinctă în sistemul administrației publice este o modalitate de descentralizare administrativă cu valoare politică și administrativă.

Din punct de vedere politic descentralizarea administrației pe baza principiului autonomiei locale relevă democrația, deoarece dă posibilitatea locuitorilor diferitelor localități să participe la gestionarea publică.

Din punct de vedere strict administrativ, descentralizarea administrativă, la nivelul localităților, oferă posibilitatea realizării unei administrații în cunoștință de cauză, a nevoilor și intereselor locale, de către reprezentanți ai colectivelor locale și de funcționarii care se află sub controlul organelor administrației locale.

Descentralizarea în baza principiului autonomie locale este o modalitate de organizare administrativă nu politică. Din acest punct de vedere descentralizarea administrativă este fundamental deosebita de federalism. Deci, nu este vorba de un raport între puterea centrală și cea locală a statului cum este cazul în statul federal, între statul federal și statele din federație. Descentralizarea administrativă privește numai rezolvarea unor probleme locale de către autorități administrative locale. Așadar, descentralizarea este un fenomen pur administrativ, nu politic, care să implice exercițiul puterii de stat.

Structura sistemului administrației publice din punct de vedere teritorial nu se reduce la descentralizarea administrativă. În construcția sistemului administrației publice pe baza criteriului teritorial intervine și deconcentrarea administativă.

Prin deconcetrarea administrativă se înțelege transferul unor atribuții care revin organelor centrale, unor organe subordonate care funcționează în teritoriu și care, din acest punct de vedere apar ca organe locale, dar sunt subordonate organelor centrale ale administrației publice. Descentralizarea administativă înseamnă construcția, pe plan local a unei administrații autonome față de administrația centrală. Deconcentrarea administrativă înseamnă deplasarea în teritoriu a activității administrației publice centrale.

Deconcentrarea administrativă constituie o treaptă situată între centralizare și decentralizare, fiind considerată o centralizare sau o slabă descentralizare.

Așadar, când prin lege se acordă unei administrații publice locale sau speciale, ai cărei titulari sunt numiți de administrația publică centrală, dreptul de a lua decizii, această formă diminuată a sistemului de centralizare poartă numele de desconcentrare.

Criteriul funcțional

Un alt criteriu de construcție a sistemului administrației publice, în afara celui teritorial, este criteriul funcțional care relevă particularitatea domeniului în care se realizează administrația publică.

Potrivit acestui criteriu sistemul organelor administrației publice se structurează din punct de vedere al competenței materiale.

Astfel, vom distinge organe cu competență generală, care exercită, realizează administrația publică în toate domeniile de activitate(Guvernul,consiliile județene,consiliile locale) și organe de specialitate ale administrației publice, care realizează administrația publică în domenii distincte de activitate(ministerele și celelalte structuri componente ale administrației ministeriale

Construcția sistemului administrației publice este legată, de sarcinile care revin acestui sistem.

De aceea, alături de criteriul teritorial, în structura sistemului administraței publice un rol deosebit are și criteriul funcțional care îi determină latura funcțională. Criteriul funcțional al structurii sistemului administrației publice ne arată ce fel de activitate desfășoară diferitele părți componente ale acestui sistem. Din acest punct de vedere, vom constata o demultiplicare a sistemului administrației publice într-o varietate de forme organizatorice prin care se realizează administrația publică ca o activitate prin care se organizează executarea și se execută legea ca o expresie a interesului general al colectivității sociale organizat în stat. Această demultiplicare în structura funcțională a sistemului administrației publice are un aspect calitativ și unul cantitativ. Aspectul cantitativ ne arată numărul organelor care compun sistemul administrației publice, iar cel calitativ, ne arată natura activităților pe care aceste organe o desfășoară într-un domeniu sau altul de activitate. Astfel se conturează, din punct de vedere juridic, noțiunea de organ al administrației publice care îndeplinește activitatea de organizare a executării și de executare a legii potrivit unei competențe materiale.

Organele administrației publice sunt constituite, în cadrul sistemului administrației publice, în vederea realizării unor sarcini cu caracter general de organizare și conducere printr-o activitate dispozitivă, actele sunt create în vederea realizării unor sarcini de prestație, ca servicii publice. Diversitatea sarcinilor pe care le realizează aceste organe din punct de vedere funcțional determină și varietatea formelor de organizare. Astfel, unele sunt organizate sub forma ministerelor, a unor agenții, secretariate de stat, a primăriilor și prefecturilor, ș.a.

Altele, în special cele care îndeplinesc sarcini de prestație economică sau social-culturală, sunt organizate în regii autonome sau societăți comerciale, ca instituții social-culturale care poartă diverse denumiri (universități, licee, spitale, teatre, biblioteci etc.).

Structura funcțională a sistemului administrației publice, este inseparabil legată de structura teritorială a acestuia, deoarece existența acestui sistem este de neconceput fără o implantare teritorială și o funcționlitate care să-i asigure finalitatea, care se exprimă în sarcinile ce revin sistemului administrației publice.

Câteva probleme care se pun în legătură cu aspectul funcțional al sistemului administrației publice.

Prima, este aceea de a ști ce determină dimensiunile sistemului administrației publice. Din cele arătate rezultă legătura indestructibilă dintre sarcinile care revin sistemului administrației publice și componentele sistemului (cantitativ și calitativ). Cu cât sunt mai numeroase și mai complexe sarcinile administrației publice cu atât este mai amplu și diversificat sistemul acestei administrații. Dar la aceelași masă de sarcini pot exista mai puține organe ale administrației publice și în funcție de felul în care sunt concepute aceste sarcini de forurile care au competența în ceea ce privește organizarea administrației publice. În primul rând organele puterii politice, respectiv puterea legiuitoare și puterea executivă – care apreciază utilitatea unor organe sau altele din punct de vedere al interesului general, care este un interes public. În această privință trebuie subliniat că nu este neapărat necesară existența unor organe specializate pentru fiecare tip de sarcini care revin administrației publice, sau neapărat să fie creat un organ special când se ivește o sarcină nouă pentru administrația publică. Mai multe sarcini care revin administrației publice pot fi realizare de un singur organ, iar apariția unor sarcini noi pot fi realizate cu organe deja existente în sistemul administraței publice. Din acest punct de vedere se impune o raționalizare a structurii sistemului administrației publice atât din punct de vedere funcțional cât și teritorial. Principiile unei astfel de raționalități sunt oferite de știinta administrației în tehnologia de organizare metodică.

O altă problemă este aceea a construcției sistemului administrației publice pe principiul autonomiei funcționale. Potrivit acestui principiu părțile componenete ale sistemului administrației publice trebuie să dispună de autonomie în funcționalitatea lor, determinându-li-se atribuțiile și compartimentele lor organizatorice. Prin componente organizatorice avem în vedere personalul, mijloacele materiale și cele financiare, competența, personalitatea juridică și organizarea controlului.

Prin aceste elemente se exprimă autonomia funcțională a unei părți componente a sistemului administrației publice, asigurându-se funcționalitatea rațională a componentei respective (organul) și pe cale de consecință a sistemului administrației publice în ansamblu, prin integrarea armonioasă a fiecărui organ a administrației publice în totalitatea acestor organe.

Deci, ca o concluzie la această problemă, menționăm că prin structura funcțională a administrației publice înțelegem diviziunea sau indiviziunea sarcinilor administrației publice sau distribuirea diferitelor sarcini care revin administrației între organe distincte.

Problema structurii funcționale a administrației publice se pune atât pe plan central cât și pe plan local, după cum vom vedea în continuare.

Structura funcțională la nivelul administrației centrale prezintă importanța pentru faptul că ministerele și celelalte organe centrale ale administrației publice le revine sarcina realizării prevederilor în diferite domenii sau ramuri de activitate. Acestora li se subordonează diferite instituții, întreprinderi cu ajutorul cărora sunt îndeplinite sarcinile administrației în domeniile sau ramurile de activitate respective.

De felul în care se restructurează administrația ministerială depinde în mare măsură eficiența întregii administrații publice deoarece ministerele sunt principalele organe directoare cărora li se subordonează diferite organe, instituții și întreprinderi de stat prin care se înfăptuiesc sarcinile administrației. Numărul ministerelor este în corelație directă cu masa de servicii pe care le are de îndeplinit administrația publică. Desigur, este de dorit ca administrația publică să cuprindă un număr cât mai mic de prea mare pe venitul național. Dar un număr restrâns de ministere ridică dificultăți care fac administrația de stat insuficientă.

Împărțirea sarcinilor pe diferite ministere fragmentează structura administrației publică ori, acțiunea administrației trebuie să aibă o unitate. De aceea este necesară o subordonare a tuturor ministerelor unei autorități supreme. În această privință există mai multe posibilități practicate de diferite administrații. Poate exista un organ personal, primul ministru, căruia i se subordonează miniștrii și pe care trebuie să-l consulte înainte de a lua vreo măsură. Este apoi regimul prezidențial în care președintele statului este șeful administrației (executivului) și deci, autoritatea supremă pentru toți miniștrii.

În prezent în România se pune problema competenței și a promovării numai pe baza competenței funcționarilor administrației de stat.

Referitor la structura funcțională la nivelul administrației locale putem spune că sarcinile deosebit de complexe ale administrației publice care constau în prescripțiuni și prestațiuni un pot fi realizate numai prin administrațiile ministeriale. Aceste sarcini se realizează printr-un mare număr de instituții și întreprinderi de interes republican și prin organe locale ale administrației publice, precum și prin instituții și întreprinderi de interes local. Instituțiile și întreprinderile de stat de interes republican sunt create în scopul realizării unor prescripțiuni. Din acest punct de vedere, ele au sarcini mult mai simple și limitate și din această cauză sunt mai omogene și mai specializate decât cele ale administrației ministeriale. Așa de exemplu, sarcinile unei universități sunt mai simple și mai omogen specializate decât acelea pe care le are Ministerul Învățământului. De aici și necesitatea autonomiei depline universitare. Aceste organe ale administrației publice au un statut juridic care le face să se deosebească de administrația ministerială. Au personalitate juridică distinctă de aceea a ministerelor și o competență proprie care le îngăduie să facă acte juridice. Ele dispun și de o anumită autonomie de acțiune în domeniul în care sunt specializate. Trebuie precizat însă că ele nu pot fi independente de administrația ministerială ci, se subordonează ministerelor, care au drepturi multiple de control asupra activităților acestor administrații neministeriale, mai ales asupra deciziilor lor.

În ceea ce privește administrația locală, aceasta se poate prezenta, din punct de vedere funcțional, într-o unitate sau diversitate de organe. De exemplu, la comune, primăria realizează sarcinile administrației locale.

Autonomia funcțională a organelor administrației publice se axează pe structura funcțională a administrației și implică stabilirea unei competențe raționale pentru fiecare parte componentă a sistemului de organe ale administrației publice, astfel încât să asigure perfecta funcționalitate a părților și a ansamblului sistemului organelor administrației publice.

Cele doua criterii de construcție a sistemului administrației publice se completează reciproc, unul implicându-l pe celălalt, dându-ne posibilitatea înțelegerii acțiunii administrației publice și raționalizării activității acesteia potrivit necesitaților colectivităților sociale. Există și autori care consideră că cele două criterii trebuie considerate distincte pentru că determină două feluri de structură a adimistrației, o structură teritorială și una funcțională.

Această legătură inseparabilă a celor două criterii de contrucție a sistemului administrației publice se poate ușor observa examinând organizarea administrației publice din punct de vedere juridic. Totdeauna construirea competenței organelor administrației publice se prezintă sub aspectul unei competențe materiale și sub acela a unei competențe teritoriale. Primul aspect relevă funcționalitatea competenței într-un anumit domeniu de activitate, al doilea aspect relevă spațiul în care se realizează competența.

Părțile componente ale sistemului organelor administrației publice

Părțile componente ale sistemului organelor administrației publice au calitate de organe ale administrației publice în sensul de instituție publică, dar și ca organe prin care funcționează instituția publică și prin care se realizează sarcinile administrației publice.

Sistemul administrației publice cuprinde o mare varietate de organe care prezintă, fiecare în parte, particularități de denumire, de organizare ,de natură juridică, dar toate au în comun activitatea de organizare a executării și executarea în concret a legii prin care se exprimă specificul administrației publice.

Potrivit profesorului Antonie Iorgovan, cât și altor autori, prima componentă a puterii administrativ-executive este Președintele României, care are, prin Constituție, valențe triple : de șef al statului, de șef al executivului alături de Guvern, de garant al Constituției și mediator între puterile statului.

Instituția șefului statului are o evoluție de-a lungul istoriei moderne și contemporane,atât în privința formei, structurii, cât și în privința atribuțiilor și organizării acesteia.

Fundamentarea edificiului statal pe unicitatea puterii a însemnat crearea organelor puterii de stat, categorie necunoscută și în care este încadrat constant, alături de Parlament, ți șeful statului.

În statele organizate pe sistemul teoriei separației puterilor în stat, sistemul statal este organizat și funcționează pe baza celor trei mari puteri : puterea legislativă(Parlamentul), puterea executivă(Guvernul) și puterea judecătorească.

Șeful statului este încadrat, în majoritatea cazurilor, în puterea executivă, de aceea s-a încetățenit și formula „șeful puterii executive”, sau „șeful executivului”

În literatura de specialitate s-a mai exprimat și opinia potrivit căreia Președintele României ar reprezenta cea de-a patra putere în stat, opinie care se consideră a fi neîntemeiată, deoarece ea ar contrazice în totalitate celebra teorie a lui Montesquieu cu privire la separația puterilor în stat.

De asemenea se consideră că această opinie este contrară și dispozițiilor constituționale : la art.1 alin.4 din Constituția României se prevede în mod expres că statul se organizează potrivit principiului separației puterilor și echilibrului puterilor în cadrul democrației constituționale.

Potrivit articolului 81 din Constituția României, aliniatele 1 si 2, Președintele României reprezintă statul român, fiind garantul independenței naționale al unității și integrității teritoriale a țării, și de asemenea veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice.

Pentru îndeplinirea acestui scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate.

În exercițiul funcțiunilor sale, Președintele României personifică autoritatea statală în relațiile interne și internaționale, iar acest lucru este firesc, deoarece el își trage legitimitatea din alegerea sa de către popor, prin vot universal, direct.

Șeful statului poartă răspunderea pentru soarta națiunii și în această calitate, nimic nu îi poate fi indiferent. Președintele României, conform prevederilor Constituției, în calitatea sa de șef de stat, este garantul independenței, unității și integrității teritoriale ale țării, ceea ce înseamnă că , în această calitate, el dispune de posibilități constituționale pentru a preveni afectarea acestora.

În ceea ce privește prerogativa de a veghea la respectarea Constituției, ea trebuie privită ca o atribuție efectivă, care implică direct pe Președinte, în afara legii fundamentale a țării. Astfel, el se poate adresa Curții Constituționale, înainte de promulgarea unei legi, în situația în care o consideră neconstituțională.

După opinia profesorului Alexandru Negoiță , împărtășită și de alți autori, Guvernul este însăși expresia puterii executiv-administrative a statului și constituie, prin natura activității pe care o desfășoară, elementul de coerență al întregului sistem al administrației publice, asupra căruia exercită conducerea generală a acestuia, potrivit art.102 alin.1 din Constituție.

Concluzia este că Guvernul nu este numai un organ prin care acționează puterea executivă a statului, dar este și un organ al sistemului administrației publice în sensul de instituție publică ce dispune de elementele componente specifice acestor instituții.

Guvernul, conform prevederilor art.102 alin.2 din Constituție, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament asigură realizarea politicii interne și externe a țării și ecercită conducerea generală a administrației publice.

Articolul 1 alin 1 din Legea nr.90/2001 definește Guvernul ca fiind autoritatea publică a puterii executive, care funcționează pe baza votului de încredere acordat de Parlament și care asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice.

Guvernul are în primul rând un rol politic, potrivit Constituției României din 1991 și legii sale organice. Pe durata mandatului pe care îl solicită Parlamentului, acesta concepe programul său de guvernare, fixează liniile politicii interne și externe și asigură realizarea politicii interne și externe, potrivit programului de guvernare care a fost acceptat de Parlament prin acordarea votului de încredere.

Prin aceasta, Guvernul este , în primul rând, o instituție politică, fiind emanația partidului sau coaliției de partide care a format majoritatea parlamentară și și-a asumat formarea sa. Pe de o parte, rolul politic al Guvernului decurge din originea sa parlamentară, fiind o expresie a intereselor politice ale majorității parlamentare, iar pe de altă parte decurge din subordonarea acțiunilor sale, programului său de guvernare.

Programul de guvernare constituie un act politic care aparține Guvernului, în privința căruia își asumă obligația exclusivă de realizare, precum și responsabilitatea exclusivă.

Guvernul are în al doilea rând un rol administrativ, prin exercitarea conducerii generale a administrației publice. Realizarea rolului administrativ impune existența unor raporturi de drept administrativ între Guvern, ca instituție administrativă și oricare altă structură aparținând sistemului administrației publice. În cazul structurilor aparținătoare administrației ministeriale, raporturile vor fi de subordonare, pe când în cazul structurilor autonome care aparțin administrației publice centrale, raporturile vor fi de colaborare. Raporturile cu organele aparținătoare administrației publice locale sunt raporturi de tutelă administrativă

În concluzie, Guvernul este nu numai o instituție politică, ci și o instituție administrativă care reprezintă vârful sistemului administrației publice, față de care exercită o conducere generală. Se consideră că pentru a pune în evidență rolul politic și rolul administrativ al Guvernului, precum și caracterul de instituție politică, dar și de instituție administrativă, Guvernul trebuie definit ca instituție politică a puterii executive, care funcționează în baza votului de încredere acordat de Parlament.

În sistemul administrației publice intră și ministerele și celelalte organe ale administrației publice de specialitate prin care se realizează sarcinile ce revin statului, dintre care unele se subordonează Guvernului sau ministerelor, iar altele au un statut de autorități administrative autonome față de Guvern, dar au relații de subordonare cu Parlamentul, ori numai cu una dintre Camere.

Ministerele sunt organe centrale care conduc și coordonează administrația publică în diferitele domenii și ramuri de activitate.

Natura sarcinilor administrației publice, precum și volumul acestora din ramurile și domeniile de activitate ale vieții sociale sunt elementele care influențează înființarea și organizarea ministerelor, cât și a celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale.

Numărul ministerelor este determinat de masa sarcinilor administrației publice într-un domeniu sau altul de activitate, dar și de prioritățile și interesele politice ale partidului sau coaliției de partide care a câștigat alegerile parlamentare și are astfel posibilitatea să organizeze sistemul administrației ministeriale.

În ceea ce privește numărul ministerelor, Prof. Alexandru Negoiță, în una din operele sale arată că acesta este determinat de masa sarcinilor administrației publice și că poate crește în măsura în care crește masa sarcinilor administrației publice.

Deci, ministerele ocupă locul principal în cadrul sistemului administrației ministeriale, având rolul de a organiza executarea și de a executa în concret legile în anumite domenii și sectoare de activitate.

Temeiul juridic de ordin constituțional al înființării, organizării și funcționării ministerelor ca organe de specialitate ale administrației publice centrale îl reprezintă prevederile art.116 alin.1 și art.117 alin1 din Constituție, potrivit cărora ministerele se înființează, se organizează și funcționează potrivit legii și numai în subordinea Guvernului.

Sistemul administrației publice mai cuprinde pe lângă cele prezentate mai sus și administrația publică locală, organizată în unitățile administrativ-teritoriale : consiliile locale, primarii, consiliile județene.

În sfârșit, din sistemul administrației publice fac parte și diferite instituții social-culturale și unități economice prin care se realizează diverse prestațiuni, pe baza și în executarea legii, prin care sunt satisfăcute nevoile membrilor societății.

Administrația locală se referă la modul de organizare administrației teritoriale și este anterioară existenței statului. Termenul care individualizează și precizează din punct de vedere juridic administrația publică locală este acela de autonomie locală. Autonomia locală este un efect al desconcentrării sau descentralizării teritoriale care presupune existența unor interese comune ale locuitorilor dintr-un teritoriu restrâns al statului.

Autoritatea locală într-un stat unitar cum este România, nu poate fi concepută însă decât în anumite limite. Aceste limite sunt obiective deoarece au o determinare economică ori chiar politică.

Este de neconceput într-un stat de drept ca să fie nesocotită legea, autoritatea executivului central sau a justiției pe motiv de autonomie locală.

Constituția României prevede în art. 120 sub denumirea Administrația publică locală, „Principii de bază“ că administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale și desconcentrării serviciilor publice.

În acest sens, se poate face distincție între sarcinile administrative de specialitate precum întreținerea drumurilor publice, poșta, sănătatea, învățământul etc. și sarcinile generale în care sunt cuprinse activitățile de menținere a ordinii și liniștii publice în care sunt implicate toate structurile administrației, și nu doar poliția.

Regulile și principiile de organizare și funcționare a autoritătilor administrației publice locale din România sunt formulate expres de dispozițiile Constituției, precum și de Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală republicană.

Potrivit acesteia din urmă, administrația publică în unitățile administrativ-teritoriale se organizează și funcționează în temeiul principiilor descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publice, eligibității autorităților administrației publice locale, legalității și al consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit, aplicare principiilor arătate neputând aduce atingere caracterului de stat național, unitar și indivizibil al României.

Principiul autonomiei locale, formulat expres în Constituție, dar și în Legea nr. 215/2001, este unul din principiile fundamentale pe care se bazează administrația publică locală.

Receptarea corectă a conținutului complex al acestui principiu prezintă o importantă semnificație pe toate planurile, teoretice și practice. Îndemnul la înțelegerea cât mai temeinică a componentelor principiului autonomiei locale este motivat și de necesitatea contracarării eventualelor tendințe, fie spre absolutizare a principiului ca atare, până la a-l considera sinonim cu „independența“ totală a autorităților administrației publice locale, fie cu cerința de a pretinde „autoguvernarea“ teritorială sau punerea în practică a unor alte concepte similare. Un asemenea comportament, pus în practică, ar avea drept efect contrapunerea administrației publice locale celei centrale, aspect care poate fi califiat drept un atentat la puterea executivă a statului, cu toate consecințele pe care le-ar genera.

Cu alte cuvinte, aplicarea principiului autonomiei locale nu poate fi înțeleasă sau interpretată, în nici un caz, ca un drept conferit unei anume colectivităti de a se guverna singură în toate domeniile, nesocotind raporturile firești cu autoritățile similare aflate fie la nivelurile similare, fie centrale.

Modul de realizare a autonomiei locale în comune și orașe se înfăptuiește prin două autorități alese de electorat, în condițiile legii. Aceleași autorități, desemnate prin vot, sunt în același timp, și autorități care realizează administrația publică propriu-zisă. De aici rezultă că, prin Constituție, legiuitorul a conferit celor două autorităti alese – comunale și orășenești – un caracter dublu, ca o reflectare, de fapt, a naturii comunei sau orașului care sunt, concomitent, atât comunități, cât și unități administrativ-teritoriale. Autoritățile administrației publice locale exercită, în condițiile legii, competențe exclusive, competențe partajate și competențe delegate.

De remarcat este faptul că, în urma adoptării Legii nr. 215/2001, autonomia locală este mai bine definită, în concordanță cu prevederile Cartei Europene a Autonomiei Locale, precizându-se că „autonomia locală este administrativă și financiară și se exercită numai în cadrul legii“. Spre deosebire de reglementarea anterioară, se mai face precizarea că ea semnifică „dreptul și capacitatea efectivă a autorităților administrației publice locale de a soluționa, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condițiile legii“. Se mai statuează că „acest drept se exercită de consiliile locale și primari, precum și de consiliile județene, autorități ale administrației publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat și se definește colectivitatea locală ca fiind „totalitatea locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială“.

Autoritatea locală conferă autorităților administrației publice locale dreptul ca, în limitele legii, să aibă inițiative în toate domeniile, cu excepția celor care sunt date în mod expres în competența altor autorități publice.

Unitățile administrativ- teritoriale, determină limitele în care administrația publică își exercită atribuțiile, locul unde se constituie autorități ale administrației publice locale și pe care acestea îl reprezintă.

Ca excepție de la această regulă, legea permite constituirea de autorități ale administrației publice locale și în subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor(spre exemplu în sectoarele municipiului București)

CAPITOLUL 2. AUTORITĂȚILE ADMINISTRATIVE AUTONOME, COMPONENTE ALE ADMINISTRAȚIEI PUBLICE CENTRALE

2.1 Noțiuni generale privind autoritățile administrative autonome

Înființarea organelor administrației publice centrale de specialitate cu alte denumiri decât ministerele a fost determinată fie de necesitatea desfășurării unei activități coordonate și unitare în rezolvarea unor probleme de specialitate, fie de volumul mai restrâns de activitate care nu reclama organizarea unui minister.

Autoritățile administrative autonome sunt independente față de Guvern, nefiind în raporturi de subordonare, de coordonare sau sub autoritatea acestuia, aflându-se astfel în afara sistemului administrației ministeriale.

Potrivit art.116 din Constituție,republicată, în afara ministerelor,care se organizează numai în subordinea Guvernului, alte organe de specialitate ale administrației publice centrale se pot organiza fie în subordinea Guvernului, fie în subordinea ministerelor sau ca autorități administrative autonome, față de Guvern și ministere.

Art. 117 alin.3 din Constituție adaugă că autoritățile administrative autonome se pot înființa numai prin lege organică.

Prin Constituția din 1991, precum și printr-o serie de acte legislative ulterioare, au fost înființate și, respectiv organizate numeroase instituții administrative autonome, deși acestea sunt independente doar față de Guvern și ministere, dar nu și față de Parlament.

Aceste instituții autonome ale administrației publice centrale, exercită o activitate executivă ce are ca obiect organizarea executării și executarea în concret a legii, precum și asigurarea funcționării unor servicii publice și alteori, exercitarea unor competențe administrativ-jurisdicționale, încadrându-se în categoria organelor executive ale statului.

Aceste structuri care nu se subordonează ierarhic Guvernului, au de regulă, o conducere desemnată de către Parlament și sunt de regulă, obligate să depună rapoarte de activitate care sunt supuse dezbaterii și aprobării acestuia.

Sub aspectul structurii și al conducerii autorităților administrative autonome, aceasta poate fi colegială sau unipersonală.

Unii autori consideră că fac parte din această categorie de instituții publice : Avocatul Poporului, Consiliul Suprem de Apărare a Țării, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe,Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Consiliul Economic și Social, Consiliul Concurenței, Consiliul Național al Audiovizualului, Curtea de Conturi și Comisia Națională a Valorilor Mobiliare.

La aceste instituții de mai sus, alți autori adaugă și Consiliul Superior al Magistraturii, Consiliul Legislativ, Consiliul Național de Evaluare Academică și Acreditare, Societatea Română de Radiodifuziune, Societatea Română de Televiziune, Consiliul de administrație al Băncii Naționale a României,Serviciul de Protecție și Pază.

Toate aceste autorități administrative autonome, fie că sunt sau nu prevăzute expres în Constituție, sunt organizate și funcționează în baza unor legi organice. Acestea dispun de organe proprii de conducere stabilite prin actul de înființare, au o structură organizatorică proprie și atribuții de specialitate, care le fac să se deosebească de celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale.

Autoritățile administrative autonome apar ca organe de domeniu, care la rândul lor pot fi de trei categorii: organe de sinteză, organe de coordonare și organe de control.

Ca regulă generală, șefii acestora au calitatea de președinte, cu excepția Avocatului Poporului, dar și a serviciilor enumerate, unde au calitatea de director cu rang de ministru.

Actele administrative ale acestor instituții autonome ale administrației publice centrale sunt în principiu, hotărâri, în cazul celor care au o structură colegială sau ordine și instrucțiuni, în cazul celor care au o conducere unipersonală, dar și recomandări în cazul Avocatului Poporului, regulamente, ordine, avize, în cazul Consiliului Concurenței sau decizii, în cazul Consiliului pentru Studierea Arhivelor Securității.

Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative stabilește expres în capitolul consacrat dispozițiilor generale, obligativitatea publicării în Monitorul Oficial al României, Partea 1, în vederea intrării lor în vigoare, a legilor și a celorlalte acte normative adoptate de Parlament, a ordonanțelor și a hotărârilor Guvernului, a actelor normative ale autorităților administrative autonome, precum și a ordinelor, a instrucțiunilor și a altor acte normative emise de organele administrației publice centrale de specialitate.

În ce privește sfera reglementării, ordinele, instrucțiunile și alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora.

În ce privește termenul de emitere, ordinele și instrucțiunile se vor elabora în termenul prevăzut de actul superior sau, după caz, într-un termen util care să facă posibilă aducerea lor la îndeplinire.

Prin instrucțiuni se stabilesc reguli generale în ramura din competența ministerului, pentru structurile subordonate acestuia, iar ordinele reprezintă actele prin care miniștrii rezolvă anumite probleme concrete. Circularele sunt acte cu caracter explicativ și de îndrumare cu privire la modul în care trebuie să se desfășoare unele activități de competența ministerului, iar rezoluțiile sunt acte prin care se soluționează probleme concrete.

În legătură cu posibilitatea de control asupra actelor autorităților centrale de specialitate, acestea pot fi atacate în instanța de contencios administrativ potrivit art. 21 și art. 52 din Constituția republicată și Legii privind contenciosul administrativ.

De asemenea, ca regulă generală, instituțiile autonome ale administrației publice au personalitate juridică, iar șefii lor le reprezintă în raporturile cu celelalte persoane juridice și persoane fizice și au calitatea de ordonatori principali de credite.

2.2 Autoritățile administrative autonome înființate prin Constituție

Autoritățile administrative autonome înființate prin Constituție sunt următoarele : Avocatul Poporului, Consiliul Legislativ, Curtea de Conturi, Consiliul Suprem de Apărare a Țării, Serviciul Român de Informații, Consiliul Superior al Magistraturii.

Toate acestea le vom studia pe scurt în acest subcapitol cu excepția Avocatului Poporului, care, fiind tema principală a acestei lucrării, are rezervate următoarele două capitole.

Consiliul Legislativ este definit de art.79 alin.1 din Constituție, republicată, și de art.1 alin.1 din Legea nr.73/ 1993 pentru înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Legislativ,republicată ca fiind organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării și coordonării întregii legislații și ține evidența oficială a legislației României.

Raporturile Consiliului Legislativ cu Parlamentul sunt definite de prevederile art.9 alin.2 din Legea nr.73/1993, potrivit cărora președintele și președinții de secții se numesc prin votul majorității deputaților și senatorilor, reuniți în ședință comună a celor două Camere ale Parlamentului, pe baza a câte trei propuneri ale birourilor permanente pentru fiecare funcție, cu avizul comisiilor juridice reunite.

Autonomia Consiliului Legislativ se manifestă fața de Guvern, cu care se află doar în raporturi de colaborare,analizând și avizând proiecte de legi, proiecte de ordonanțe și de hotărâri cu caracter normativ ale Guvernului, în vederea supunerii lor spre legiferare sau adoptare.

Consiliul Legislativ este organizat pe secții : Secția I de drept public, Secția II de drept privat, Scția III de evidență oficială a legislației și documentare, ale căror atribuții sunt stabilite prin Regulamentul de organizare și funcționare.

Curtea de Conturi

Art. 140 alin.(l) din Constituție a prevăzut pentru Curtea de Conturi că exercită controlul asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public, litigiile rezultate din activitatea sa fiind soluționate de instanțele judecătorești de specialitate.

Organizarea și funcționarea Curții de Conturi au fost reglementate inițial prin Legea nr.94/1992, iar în prezent, sunt reglementate prin O.U.G. nr.43/2006.

Potrivit art.30 alin.1 din O.U.G. nr.43/2006,Curtea de Conturi este o autoritate administrativă autonomă, cu personalitate juridică, finanțată de la bugetul statului.

Deși este o instituție administrativă, Curtea de Conturi este autonomă față de Guvern și administrația ministerială, rolul său fiind acela de a exercita controlul financiar ulterior extern asupra modului de formare, administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public, în care sunt incluse integral și resursele financiare ale administrației ministeriale. De asemenea Curtea de Conturi este autoritatea publică a statului care exercită auditul extern în sectorul public în calitate de instituție supremă de audit

Dar, caracterul autonom al Curții de Conturi nu mai subzistă în ceea ce privește raporturile sale cu Parlamentul întrucât potrivit art.140 alin 4 din Constituție și art.39 alin.1 din O.U.G. nr.43/2006, Parlamentul numește membrii Curții de Conturi în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului, la propunerea Comisiei pentru buget, finanțe, activitate bancară și piață de capital a Senatului și Comisiei pentru buget, finanțe și bănci a Camerei Deputaților.

În ceea ce privește statutul membrilor Curții de Conturi, este necesar să semnalăm că aceștia se bucură de o poziție similară judecătorilor, întrucât le este aplicabil regimul incompatibilităților prevăzut de lege pentru magistrați, iar personalul de audit al instituției este personal de specialitate cu statut special.

Consiliul Suprem de Apărare a Țării

Potrivit art. 119 din Constituție, Consiliul Suprem de Apărare a Țării angajează și coordonează unitar activitățile care privesc apărarea țării și securitatea națională, participarea la menținerea securității internaționale și la apărarea colectivă în sistemele de alianță militară, precum și la acțiuni de menținere sau de stabilire a păcii.

Acest text constituțional, nici în forma inițială și nici în cea revizuită, nu se referă la statutul și natura juridică a Consiliului Suprem de Apărare a Țării, situarea art. 119 în Secțiunea 1 a Capitolului V indicând că este vorba de un organ de specialitate al administrației publice centrale.

Art.l din Legea nr.415/2002 privind organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării definește această structură administrativă ca fiind autoritatea administrativă autonomă investită cu organizarea și coordonarea unitară a activității prevăzute de Constituție.

Președintele României îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării, iar primul-ministru îndeplinește funcția de vicepreședinte al Consiliului, ceilalți membri fiind: ministrul Apărării Naționale, ministrul Administrației și Internelor, ministrul Afacerilor Externe, ministrul Justiției, ministrul Industriei și Comerțului, ministrul Finanțelor Publice, directorul Serviciului Român de Informații, directorul Serviciului de Informații Externe, șeful Statului Major General și consilierul prezidențial pentru securitate națională.

Ședințele Consiliului Suprem de Apărare a Țării au caracter secret, acesta lucrând în prezența a cel puțin două treimi din membri și adoptând hotărâri prin consens, secretariatul Consiliului funcționând în cadrul Administrației Prezidențiale, coordonat de secretarul consiliului, numit de președinte.

După cum am precizat mai sus, Consiliul Suprem de Apărare a Țării este definit de lege ca o autoritate administrativă autonomă față de Guvern, dar activitatea sa este supusă, potrivit art.2 din lege, examinării și verificării parlamentare, Consiliul fiind dator ca, la cererea comisiilor permanente de specialitate ale Parlamentului sau ori de cate ori consideră necesar, să prezinte, în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului, rapoarte asupra activității desfășurate.

Raporturile Consiliului Suprem de Apărare a Țării cu Guvernul sunt totuși de o natură specială, cel puțin din două puncte de vedere.

Astfel, în primul rând, vicepreședintele Consiliului Suprem de Apărare a Țării este primul-ministru al Guvernului, iar majoritatea membrilor Consiliului este formată din cei mai importanți membri ai Guvernului.

În al doilea rând, deși Guvernul este, potrivit art. 102 alin.(l) din Constituția din 1991, organul care asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice, în domeniile care privesc organizarea și coordonarea unitară a activității referitoare la apărarea țării și securitatea națională, participarea la menținerea securității inter-naționale și la apărarea colectivă în sistemele de alianță militară, precum și la acțiuni de menținere sau de restabilire a păcii, Consiliul Suprem de Apărare a Țării este organul suprem de realizare a acestei politici interne și externe.

Cel de-al doilea aspect reprezintă în realitate o dimensiune semnificativă a rolului politic al Guvernului de realizare a politicii interne și externe a țării, dar și a rolului administrativ de exercitare a conducerii generale a administrației publice, hotărârile Consiliului Suprem de Apărare a Țării fiind obligatorii pentru toate organele administrației publice la care acestea se referă, potrivit art.3 din Legea nr.415/2002 privind organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării.

În literatura de specialitate s-a arătat că, cel puțin din punct de vedere teoretic, ar putea apărea o contrarietate între o hotărâre a Guvernului și o hotărâre a Consiliului Suprem de Apărare a Țării, care ar pune organele administrației publice într-o poziție dilematică în privința aducerii la îndeplinire, care nu a fost avută în vedere de prevederile legii.

Serviciul Român de Informații

Serviciul Român de Informații are caracter autonom față de Guvern. Așa cum rezultă din prevederile art. 62 alin.(2)lit.g) din Constituția din 1991, cele două Camere ale Parlamentului se întrunesc în ședința comună pentru numirea, la propunerea Președintelui României, a directorului Serviciului Român de Informații și exercitarea controlului asupra activității acestui serviciu.

Legea nr. 14/1992 definește în art.l Serviciul Român de Informații ca fiind organul de stat specializat în domeniul informațiilor privitoare la siguranța națională a României, parte componentă a sistemului național de apărare.

Activitatea Serviciului Român de Informații este, pe de o parte, organizată și coordonată de Consiliul Suprem de Apărare al Țării și, pe de altă parte, este controlată de Parlament, căruia, directorul acestuia îi prezintă rapoarte referitoare la îndeplinirea atribuțiilor.

În vederea exercitării controlului concret permanent asupra activității Serviciului Român de Informații, este constituită o comisie comună a celor două Camere, a cărei organizare și funcționare sunt stabilite prin hotărâre adoptată de Parlament.

Aceste prevederi ale legii demonstrează o primă subordonare a Serviciului Român de Informații față de Parlament.

Dar, dispozițiile legii referitoare la numirea și eliberarea din funcție a directorului Serviciului Român de Informații și a adjuncților acestuia demonstrează și o subordonare față de Președintele României.

Astfel, potrivit prevederilor art.23 din lege, Serviciul Român de Informații este condus de un director, cu rang de ministru, numit de Camera Deputaților și Senat în ședința comună, la propunerea Președintelui României, iar eliberarea din funcție se face tot de cele două Camere ale Parlamentului, în ședința comună, la propunerea Președintelui României sau a cel puțin o treime din numărul total al deputaților ori al senatorilor.

De asemenea, Președintele României este cel care, în conformitate cu art. 24 din aceeași lege, îl numește pe primul adjunct și pe cei trei adjuncți ai directorului Serviciului Român de Informații, la propunerea acestuia.

Este adevărat că legea nu are reglementări cu privire la organul competent să-i elibereze din funcție pe primul adjunct și pe cei trei adjuncți ai directorului Serviciului Român de Informații, dar principiul simetriei actelor juridice ne permite să afirmăm că acest lucru îl va face organul care i-a numit, adică Președintele României.

Deși legea nu o spune în termeni expreși, credem că Președintele României exercită un anumit gen de control asupra activității acestui serviciu, realizarea atribuțiilor referitoare la propunerea de eliberare din funcție a directorului Serviciului Român de Informații și a celor privind eliberarea din funcție a adjuncților acestuia neputând avea rațiuni arbitrare ori numai politice, ci fiind urmarea unor constatări legate de activitatea serviciului.

Potrivit art.23 din lege, Serviciul Român de Informații este condus de un director, cu rang de ministru, numit de Camera Deputaților și Senat în ședința comună, la propunerea Președintelui României, în urma audierii celui propus de către comisia însărcinată să exercite controlul parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații, care va prezenta un raport în fața celor două Camere ale Parlamentului.

Directorul Serviciului Român de Informații are un prim-adjunct, care este și înlocuitorul legal al acestuia, precum și trei adjuncți, care au rang de secretari de stat și sunt numiți de Președintele României, la propunerea directorului. Structura și regulamentul de organizare și funcționare a Serviciului Român de Informații se aprobă de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării.

Consiliul Superior al Magistraturii

Constituția din 1991 a inclus prevederile rreferitoare la Consiliul Superior al Magistraturii în capitolul VI consacrat autorității judecătorești, fără a defini în termeni expreși natura juridică a acestui organism.

În art.1 alin 2 din Legea 304/2004, Consiliul Superior al Magistraturii este prezentat drept garantul independenței justiției, iar mai apoi Legea nr.317/2004, în forma sa inițială definea Consiliul Superior al Magistraturii ca reprezentant al autorității judecătorești și garant al independenței justiției, precizând că acesta este independent și se supune, în activitatea sa, numai legii, având personalitate juridică și rolul de a asigura funcționarea eficientă a sistemului judiciar și respectarea legii în desfășurarea carierei profesionale a magistraților.

Actuala formă a acestei legi, la art.1 alin 1, nu mai afirmă că, Consiliul Superior al Magistraturii este reprezentantul autorității judecătorești, ci doar că el este garantul independenței justiției.

Natura juridică a acestei instituții a fost definită de Înalta Curte de Casație și Justiție ca fiind o instituție publică centrală, cu competență națională, care are importante atribuții executiv-administrative, de organizare a executării și de executare în concret a legilor privind cariera profesională a magistraților, adoptând, în acest scop, fie acte administrativ-jurisdicționale, atunci când funcționează pe secții ca instanță disciplinară, fie simple acte administrative de autoritate.

2.3 Autoritățile administrative autonome înființate prin legi organice

Printre autoritățile administrative autonome înființate prin legi organice , putem enumera : Consiliul Concurenței, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, Banca națională a României, Consiliul Economic și Social, Consiliul Național de Formare Profesională a Adulților, Consiliul Național al Audiovizualului, Societatea Română de Televiziune, Autoritatea Electorală Permanentă, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Telecomunicații Speciale, Serviciul de Pază și Protecție, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Agenția Națională de Integritate, Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal.

În continuare vom prezenta aceste autorități administrative autonome pe scurt, referindu-ne la câteva aspecte importante în ceea ce privește înființarea lor.

Consiliul Concurenței

Consiliul Concurenței a fost înființat prin Legea nr.21/1996 a concurenței, ca autoritate administrativă autonomă în domeniul concurenței, cu personalitate juridică, membrii săi fiind numiți în funcție de Președintele României, la propunerea Guvernului, Plenul Consiliului Concurenței fiind format din: un președinte, doi vicepreședinți și 4 consilieri, durata mandatului fiind de 5 ani, cu posibilitatea reinvestirii, cel mult încă o dată.

Funcția de președinte este asimilată celei de ministru, cea de vicepreședinte celui de secretar de stat, iar cea de consilier celei de subsecretar de stat.

Atribuțiile Consiliului Concurenței sunt enumerate de art.27 din lege și, în exercitarea lor, acesta adoptă regulamente și instrucțiuni, emite ordine, ia decizii, formulează avize, face recomandări și elaborează rapoarte.

De asemenea, Consiliul Concurenței va comunica punctul său de vedere asupra oricărui aspect din domeniul politicii concurențiale, la cererea Președinției României, comisiilor parlamentare, senatorilor și deputaților, organelor administrației publice centrale și locale, organizațiilor profesionale, patronale și sindicale, organizațiilor pentru protecția consumatorilor, instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea.

Potrivit prevederilor art. 31 din lege Consiliul Concurenței întocmește anual un raport privind activitatea sa și situația concurenței, dezbătut de Plenul Consiliului Concurenței, care se dă publicității.

Din prezentarea de mai sus rezultă că, într-adevăr, Consiliul Concurenței reprezintă o administrație centrală autonomă, aflată în relații speciale cu Guvernul, care propune pe consilierii acestuia, precum și cu Parlamentul, care îi numește.

Comisia Națională a Valorilor Mobiliare

Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a fost înființată prin art.5 din Legea nr.52/1994 privind valorile mobiliare și bursele de valori, ca autoritate administrativă autonomă, care funcționează în prezent în baza Statutului aprobat prin O.U.G. nr.25/2002.

Autonomia Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare este în raporturile cu Guvernul, în timp ce, potrivit art.l alin.(3) din Statut, Comisia este subordonată Parlamentului, căruia îi prezintă rapoarte prin Comisiile pentru buget, finanțe și bănci ale Senatului și Camerei Deputaților.

De asemenea, subordonarea față de Parlament a Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare rezultă și din prevederile art. 3 alin.(l) și (2) din Statut, potrivit cărora cei 7 membri ai acestei comisii, inclusiv președintele și cei doi vicepreședinți, sunt numiți și, respectiv, revocați de către Parlament în ședința comună a celor două camere, la propunerea comună a comisiilor de specialitate ale acestora.

Durata mandatului de membru al Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare este de 5 ani, care poate fi reinvestit o singură dată, iar calitatea de membru încetează la expirarea mandatului care nu a fost reînnoit, prin demisie, prin revocare de către Parlament, în cazul unei incompatibilități sau al pronunțării unei condamnări penale cu pedeapsă privativă de libertate, și prin înlocuire, în cazul unei imposibilități definitive de exercitare a mandatului.

Raportul anual de activitate, precum și raportul anual de audit financiar și execuția bugetului de venituri și cheltuieli pentru anul precedent vor fi trimise pana la 30 aprilie a fiecărui an de către Comisia Națională a Valorilor Mobiliare la comisiile de specialitate ale Senatului și Camerelor Deputaților, urmând a fi dezbătute în ședința comună a acestora.

Rolul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare este de a reglementa și supraveghea piața de capital, piețele reglementate de mărfuri și instrumente financiare derivate, precum și instituțiile și operațiunile specifice acestora.

În vederea îndeplinirii atribuțiilor conferite de lege, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare supraveghează în timp real și periodic instituțiile, operatorii și operațiunile de pe piața de capital și de pe piețele reglementate de mărfuri și instrumente.

Comisia de Supraveghere a Asigurărilor

Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a fost înființată ca autoritate administrativă autonomă de specialitate, cu personalitate juridică, prin art.4 alin.(2) din Legea nr.32/2000 privind societățile de asigurare și supraveghere a asigurărilor, în scopul apărării drepturilor asiguraților și al promovării stabilității activității de asigurare în România.

Atribuțiile Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor sunt enumerate de art. 5 din lege, activitatea sa fiind autonomă față de Guvern, dar subordonată în raporturile cu Parlamentul.

Astfel, potrivit art. 7, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor prezintă Parlamentului, în termen de 6 luni de la expirarea fiecărui exercițiu financiar, un raport al pieței asigurărilor din România și o informare privind activitățile desfășurate.

De asemenea, potrivit art.4 alin.(7), președintele, vicepreședintele și cei trei membri ai Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor sunt numiți de Parlament, în ședința comună a celor două Camere, la propunerea comisiilor reunite pentru buget, finanțe și bănci ale Senatului și Camerei Deputaților, pentru mandate de 5 ani, fiecare membru putând fi reinvestit.

Banca națională a României

Banca Națională a României este definită de Legea bancară în vigoare, cât și de Statutul propriu, ca fiind banca centrală a statului român, cu personalitate juridică, având ca obiectiv

fundamental asigurarea stabilității prețurilor, pentru realizarea căruia elaborează și aplică politici monetare și valutare, precum și de autorizare și supraveghere prudențială bancară a instituțiilor de credit, promovarea și monitorizarea bunei funcționări a sistemelor de plăți pentru asigurarea stabilității financiare.

Chiar dacă reglementările legale post comuniste s-au ferit să mai menționeze că Banca Națională a României este un organ al administrației statului, precum făceau reglementările anterioare, statutul legal al acesteia nu poate fi restrâns la abordarea financiar-bancară.

Este adevărat că, potrivit reglementărilor din capitolele IV și, respectiv VII ale Statutului, Banca Națională a României efectuează operațiuni bancare, precum și operațiuni cu aur și active externe.

Dar, totodată, în conformitate cu dispozițiile din capitolele II și III, Banca Națională a României are importante atribuții administrative, cum sunt: elaborarea și aplicarea politicii valutare și stabilirea regimului valutar prin elaborarea unor reglementări corespunzătoare; elaborarea programului de emisiune monetară și emiterea însemnelor monetare; activitatea de supraveghere bancară, având competența exclusivă de autorizare a funcționării băncilor și răspunzând de supravegherea prudențială a băncilor; de a emite reglementări pentru asigurarea viabilității și funcționarea sistemului bancar.

Potrivit prevederilor art.89 alin.(l) din Legea nr.58/1998, republicată, Banca Națională a României reglementează, autorizează și supraveghează sistemul de plăți din România, inclusiv administratorii acestora, iar potrivit art.95 alin.(l), supraveghează activitatea băncilor în condițiile legii.

Pe de altă parte, în conformitate cu art.57 din Statut, conducerea executivă a Băncii Naționale a României poate aplica sancțiuni pentru nerespectarea reglementărilor proprii, împotriva cărora pot fi formulate contestații, care sunt soluționate de Consiliul de Administrație al Băncii Naționale a României prin decizii ce pot fi contestate la Curtea de Apel București, Secția de contencios administrativ.

În concluzie, având în vedere că Banca Națională a României este o persoană juridică ce are o competență stabilită prin lege, cu importante atribuții executive, de organizare a executării și de executare în concret a legii bancare, afirmăm, alături de alți autori, că Banca Națională a României este nu numai banca centrală a României, ci și un organ, în sensul de instituție, al administrației publice centrale a statului român.

În ceea ce privește raporturile Băncii Naționale a României cu Parlamentul, trebuie precizat că, în conformitate cu prevederile art. 34 alin.(3) din Statutul actual, membrii Consiliului de administrație, cu nominalizarea conducerii executive, sunt numiți de Parlament, la propunerea comisiilor permanente de specialitate ale celor două Camere ale Parlamentului.

Consiliul Economic și Social

Acest organism a fost constituit prin art.l din Legea nr. 109/1997 privind organizarea și funcționarea Consiliului Economic și Social, ca organism tripărtit, autonom, de interes public, cu personalitate juridică, în scopul realizării dialogului social dintre Guvern, sindicate și patronat, a climatului de pace socială.

După modificarea art.l prin Legea nr.58/2003, Consiliul Economic și Social este definit ca fiind o instituție publică de interes național, tripărtită, autonomă, constituită în scopul arătat mai sus.

Legea de revizuire a Constituției din 1991 a introdus un articol nou, art. 141, consacrat Consiliului Economic și Social, pe care-1 definește ca fiind organ consultativ al Parlamentului și Guvernului în domeniile de specialitate stabilite prin legea sa organică de înființare , organizare și funcționare.

Consiliul Economic și Social are rol consultativ în stabilirea strategiilor și politicilor economice și sociale, în aplanarea stărilor conflictuale la nivel de ramură sau la nivel național apărute între parteneri sociali, precum și în realizarea, promovarea și dezvoltarea dialogului social și solidarității sociale.

Consiliul Economic și Social este alcătuit din 27 de membri, numiți de partenerii sociali pe baze paritare: 9 membri numiți, de comun acord, de confederațiile patronale reprezentative la nivel național, 9 membri numiți, de comun acord, de confederațiile sindicale reprezentative la nivel național și 9 membri numiți de Guvern, pentru un mandat de 4 ani, care poate fi reînnoit.

Această regulă de alcătuire a Consiliului Economic și Social are drept consecință un rol hotărâtor pentru reprezentanții Guvernului, care, în situațiile divergente dintre ceilalți doi parteneri sociali, va înclina balanța deciziei într-un sens sau altul în raport cu interesele Guvernului în rezolvarea problemei respective.

Președintele Consiliului Economic și Social este validat de Parlament, pe o perioadă de 4 ani, la propunerea plenului Consiliului Economic și Social, adoptată cu o majoritate de trei pătrimi din numărul total al membrilor.

Faptul că Guvernul are un număr egal de reprezentanți cu fiecare dintre ceilalți doi parteneri sociali și împrejurarea că el are posibilitatea de a influența hotărâtor deciziile plenului Consiliului Economic și Social pun sub semnul îndoielii autonomia acestui organism față de Guvern.

Prevederile legale referitoare la autonomia Consiliului Economic și Social trebuie interpretate în sensul că reprezentanții celor trei parteneri sociali ar trebui să fie independenți de cei care i-au numit în acest organism, lucru imposibil de realizat din moment ce fiecare partener social are latitudinea să ceară revocarea oricăruia dintre membrii numiți de el.

În ceea ce privește influența Parlamentului asupra Consiliului Economic și Social, este de presupus că aceasta se va putea manifesta prin persoana președintelui pe care îl validează, după cum am arătat mai sus.

Oricum, trebuie remarcat că, la fel ca și Consiliul Superior al Magistraturii, nici Consiliul Economic și Social nu prezintă Parlamentului, ori comisiilor de specialitate din cele două Camere, raportul anual de activitate.

Consiliul Național de Formare Profesională a Adulților

Consiliul Național de Formare Profesională a Adulților a fost înființat, este organizat și funcționează în baza Legii nr. 132/1999 ca autoritate administrativă autonomă, cu personalitate juridică, având rol consultativ în promovarea politicilor și strategiilor privind formarea profesională a adulților, funcționând în sistem tripărtit, fiind format dintr-un număr egal de reprezentanți ai administrației publice centrale, precum și ai organizațiilor patronale și sindicale reprezentative la nivel național.

Scopul acestui organism este sprijinirea procesului de formare profesională a adulților, prin asigurarea elementelor necesare în vederea fundamentării politicilor și strategiilor ce se adoptă în acest domeniu, în concordanță cu cerințele economiei de piața, având atribuțiile enumerate de art. 4 al legii.

Consiliul Național de Formare Profesională a Adulților este format din 15 membri, dintre care: 5 membri sunt numiți prin decizie a primului-ministru, la propunerea ministrului Muncii, Solidarității sociale și Familiei și a ministrului Educației și Cercetării; 5 membri desemnați prin consens de organizațiile patronale reprezentative la nivel național; 5 membri desemnați prin consens de organizațiile sindicale reprezentative la nivel național.

Președintele este numit din rândul membrilor Consiliului Național de Formare Profesională a Adulților, prin decizie a primului-ministru, la propunerea comună a ministrului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei și a ministrului Educației și Cercetării, putând fi revocat potrivit aceleiași proceduri.

Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului este aprobat prin ordin comun al celor doi miniștri, iar finanțarea cheltuielilor este asigurată, în principal, de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei.

Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei și Ministerul Educației și Cercetării exercită controlul asupra modului în care este organizată și se desfășoară activitatea Consiliului Național de Formare Profesională a Adulților privind formarea profesională a adulților, potrivit O.G. nr. 129/2000 privind formarea profesională a adulților.

Pentru exercitarea atribuțiilor ce îi revin, Consiliul Național de Formare Profesională a Adulților are un secretariat tehnic, condus de un director general, numit prin decizie a președintelui Consiliului.

În cadrul secretariatului tehnic funcționează și Direcția pentru standarde ocupaționale și atestare, înființată ca urmare a desființării Consiliului pentru Standarde Ocupaționale și Atestare, ce fusese înființat prin H.G. nr. 779/199918 ca organism tripartit – Guvern, patronate, sindicate – autonom, permanent, neguvernamental, nonprofit, de interes public național, cu personalitate juridică.

Caracterul autonom al Consiliului Național de Formare Profesională a Adulților este evident față de Parlament, cu care nu se află în nici un fel de raporturi.

În schimb, Guvernul are puternice pârghii directe și indirecte prin care influențează structura, conducerea și activitatea acestui organism consultativ, așa după cum am arătat mai sus, Consiliul Național de Formare Profesională a Adulților fiind un exemplu pentru ideea că nu orice organ autonom al administrației publice centrale trebuie să însemne și o diminuare a rolului administrativ al Guvernului, de exercitare a conducerii generale a administrației publice.

Consiliul Național al Audiovizualului

Consiliul Național al Audiovizualului a fost înființat prin Legea nr.48/1992 a audiovizualului și funcționează în baza prevederilor Legii audiovizualului nr.504/2002, cu modificările ulterioare ca autoritate publică autonomă sub control parlamentar, garant al interesului public în domeniul comunicării audiovizuale, și ca autoritate unică de reglementare în domeniul serviciilor de programe audiovizuale, în condițiile și cu respectarea prevederilor legii.

Consiliul Național al Audiovizualului este compus din 11 membri, care sunt numiți de Parlament, la propunerea Senatului, pentru 3 membri, Camera Deputaților, pentru 3 membri, Președintele României, pentru 2 membri, și a Guvernului, pentru 3 membri, și este condus de un președinte asimilat funcției de ministru, numit prin votul Parlamentului, dintre membrii Consiliului, la propunerea acestora, iar vicepreședintele este ales prin vot secret de către Consiliu, mandatele având durata de 6 ani.

Subordonarea Consiliului Național al Audiovizualului față de Parlament este exprimată în mod neechivoc de lege, precizându-se că activitatea acestuia se află sub control parlamentar, iar numărul cel mai mare de membri este propus de către cele două Camere ale Parlamentului, care, de altfel, îi numește pe toți membrii Consiliului și, de asemenea, este obligat să prezinte rapoarte Parlamentului.

Influența Guvernului asupra acestui organism este minimă, cei trei membri propuși de Guvern nefiind obligați să-1 reprezinte, art. 11 alin.(6) din lege prevăzând în mod expres că membrii Consiliului Național al Audiovizualului sunt garanți ai interesului public, și nu reprezintă autoritatea care i-a propus.

Societatea Româna de Televiziune

Aceste două instituții publice, Societatea Româna de Radiodifuziune și Societatea Româna de Televiziune, au fost înființate prin Legea nr.41/1994 ca servicii publice autonome de interes național, prin reorganizarea Radioteleviziunii Române.

Preferința legiuitorului pentru termenul de serviciu public pentru definirea celor două structuri organizatorice nu trebuie înțeleasă în sensul funcțional al noțiunii de serviciu public, de activitate desfășurată pentru satisfacerea unui interes general, ci în sens organic, de structură, de instituție publică înființată de stat în scopul realizării unei activități de interes general.

Cele două instituții publice, potrivit art.2 din Legea nr.41/1994, republicată, își desfășoară activitatea sub controlul Parlamentului, având obligația să asigure pluralismul, libera exprimare a ideilor și opiniilor, libera comunicare a informațiilor, precum și informarea corectă a opiniei publice.

Conducerea serviciilor publice de radiodifuziune și televiziune, în cadrul fiecărei instituții, este asigurată de consiliul de administrație, directorul general și comitetul director.

Consiliul de administrație, în cazul fiecărei instituții, este format de 13 membri desemnați prin votul majorității deputaților și senatorilor în ședința comună a celor două Camere, listele fiind înaintate birourilor permanente ale celor două Camere.

Președintele Consiliului de administrație, în cazul fiecărei instituții, se numește de către Parlament, în ședința comună, dintre membrii titulari ai consiliilor de administrație, la propunerea comisiilor de specialitate, fiind și director general, asimilat din punct de vedere al drepturilor salariale cu funcția de ministru.

Comisiile parlamentare de specialitate, reunite, ale celor două Camere pot propune, cu votul majorității membrilor plenului Parlamentului, demiterea oricărui membru al Consiliului de administrație pentru activitate necorespunzătoare.

În conformitate cu prevederile art.27 lit.u) din lege, între alte atribuții, Consiliul de administrație al fiecărei instituții are obligația să prezinte raportul anual de activitate către Parlament și orice alte rapoarte cerute de comisiile permanente de specialitate ale celor două Camere, situație în care o eventuală respingere a raportului anual de activitate, va atrage demisia în bloc a Consiliului de administrație, chiar dacă, potrivit legii, durata mandatului membrilor săi este de 4 ani.

Subordonarea celor două instituții publice față de Parlament este evidentă în raport cu prevederile legale la care ne-am referit mai sus, atât prin modul de desemnare a membrilor Consiliilor de administrație, cât și prin controlul exercitat asupra activității acestora, precum și prin posibilitățile de demitere a oricărui membru al Consiliului de administrație sau a tuturor acestora, ca urmare a unei activități necorespunzătoare.

Autoritatea Electorală Permanentă

Această instituție publică a fost înființată prin Legea nr. 286/2003, fiind definită ca instituție administrativă autonomă, cu competență generală, care asigură, la nivel național, aplicarea unitară, în intervalul dintre două perioade electorale, a dispozițiilor legale privitoare la organizarea și desfășurarea alegerilor, funcționând în prezent în baza Legii nr. 3 73/2004 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului.

Autoritatea Electorală Permanentă este condusă de un președinte, cu rang de secretar de stat, numit prin hotărâre comună a Senatului și Camerei Deputaților, dintre personalitățile cu pregătire și experiență în domeniul juridic sau administrativ.

Președintele este ajutat de 2 vicepreședinți, cu rang de subsecretar de stat, unul numit de Președintele României, iar celălalt de primul-ministru, aceștia neputând fi membri ai vreunui partid politic.

Mandatul este de câte 8 ani, putând fi reînnoit, președintele și vicepreședinții putând fi revocați, pentru motive temeinice, de către autoritățile care i-au numit.

Autoritatea Electorală Permanentă are un aparat propriu de specialitate, ale cărui organizare și funcționare se stabilesc prin regulamentul de organizare și funcționare, aprobat prin Hotărâre a Guvernului, prin care se stabilesc și filialele de lucru, care pot fi înființate în fiecare dintre regiunile de dezvoltare ale României.

Autoritatea Electorală Permanentă prezintă Parlamentului, anual, un raport asupra activității sale.

În raport cu cele prezentate mai sus, o primă întrebare care se pune este aceea dacă această instituție are sau nu un caracter autonom. Numirea președintelui acestei instituții de către Parlament, în ședința comună a Senatului și Camerei Deputaților, precum și a vicepreședinților, de către Președintele României și, respectiv, primul-ministru, pentru mandate care pot fi reînnoite, pune sub semnul întrebării autonomia cel puțin a conducerii acestei instituții care, din dorința firească de a-i fi reînnoit mandatul, va căuta să fie pe placul celor de care depinde acest lucru.

În al doilea rând, obligația de a prezenta un raport anual asupra activității sale, cu posibilitatea respingerii acestuia și cu afirmarea astfel a unui motiv temeinic de demitere a conducerii sale, probează o subordonare clară a Autorității Electorale Permanente față de Parlament, adică față de majoritatea politică din cele două Camere.

Totuși, Autoritatea Electorală Permanentă este autonomă față de cea de-a treia putere din stat: puterea judecătorească, față de care se află doar în relații de colaborare cu cei șapte judecători ai Înaltei Curți de Casație și Justiție care formează Biroul Electoral Central, din care fac parte președintele acestei Autorități, precum și 15 reprezentanți ai partidelor politice și alianțelor acestora, care participă la alegeri.

Din prevederile legii amintite, rezultă că Autoritatea Electorală Permanentă are atribuțiile enumerate la art. 23(4) în intervalul dintre două perioade electorale, rămânând intacte atribuțiile Biroului Electoral Central și ale Birourilor din unitățile administrativ-teritoriale în perioadele electorale.

Aceeași lege nu cuprinde dispozițiile care să se refere la o răspundere specifică pentru modul de realizare a atribuțiilor conferite Autorității Electorale Permanente, ceea ce înseamnă că rămân incidente prevederile legale referitoare la răspunderea funcționarilor publici, precum și prevederile legale generale privind organizarea și desfășurarea alegerilor parlamentare, prezidențiale și locale.

Serviciul de Informații Externe

Legea nr. 1/1998, republicată, prevede în art. 1 și 5 că Serviciul de Informații Externe este organul de stat specializat în domeniul informațiilor externe privind siguranța națională și apărarea României și a intereselor sale, structură ce se organizează și funcționează ca autoritate administrativă autonomă.

Controlul asupra activității Serviciului de Informații Externe este exercitat de Parlament, prin comisia specială formată din trei deputați și doi senatori, aleși din cadrul comisiilor pentru apărare, ordine publică și siguranță națională ale celor două Camere.

Structura organizatorică, efectivele, regulamentul de organizare și funcționare și atribuțiile Serviciului de Informații Externe se aprobă de Consiliul Suprem de Apărare a Țării, care are și prerogativa de a-l numi pe directorul acestui serviciu, cu rang de ministru, la propunerea Președintelui României.

După intrarea în vigoare a Legii de revizuire, potrivit prevederilor art.65 alin.(2) lit.h) din Constituție, directorii serviciilor de informații sunt numiți, la propunerea Președintelui României, cu votul majorității deputaților și senatorilor celor două Camere, care exercită și controlul asupra activității acestor servicii.

În acest fel, raporturile de subordonare față de Parlament a Serviciului de Informații Externe au fost și mai bine conturate, în timp ce influența Guvernului ar putea fi exercitată prin intermediul Consiliului Suprem de Apărare a Țării, care îi aprobă structura organizatorică, efectivele, regulamentul și atribuțiile, unde primul-ministru are calitatea de vicepreședinte, iar miniștrii importanți ai Guvernului sunt și membri ai Consiliului.

Serviciul de Telecomunicații Speciale

În conformitate cu prevederilor Legii nr.92/1996, Serviciul de Telecomunicații Speciale este organul central de specialitate, cu personalitate juridică, ce organizează, conduce și desfășoară, controlează și coordonează activitățile în domeniul telecomunicațiilor speciale pentru autoritățile publice din România și pentru alți utilizatori prevăzuți în anexa 1 a legii.

Telecomunicațiile speciale reprezintă transmisii, emisii sau recepții de semne, semnale, scrieri, imagini, sunete sau informații de orice natură prin fir, radio, sistem optic sau prin alte sisteme electromagnetice pentru utilizatorii arătați.

Activitatea Serviciului de Telecomunicații Speciale este controlată de Parlament prin comisiile pentru apărare, ordine publică și siguranță națională și este organizată și coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării, acest serviciu având structura militară și făcând parte din sistemul național de apărare.

Structura generală a Serviciului de Telecomunicații Speciale, atribuțiile componentelor sale funcționale, efectivele și resursele se stabilesc prin regulamentul de organizare și funcționare, care se aprobă de Consiliul Suprem de Apărare a Țării.

Conducerea Serviciului de Telecomunicații Speciale este asigurată de un director, cu rang de secretar de stat, numit de Consiliul Suprem de Apărare a Țării, la propunerea Președintelui României. Directorul este ajutat de un prim-adjunct, care este și înlocuitorul său, precum și de doi adjuncți, care au rang de subsecretari de stat și sunt numiți de Consiliul Suprem de Apărare a Țării, la propunerea directorului Serviciului de Telecomunicații Speciale.

Caracterul autonom al acestui organ în raporturile cu Guvernul este evident, subordonarea Serviciului de Telecomunicații Speciale fiind față de Parlament și Consiliul Suprem de Apărare a Țării.

Serviciul de Pază și Protecție

În conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr.191/1998, o poziție autonomă față de Guvern o are și Serviciul de Pază și Protecție, care este definit ca organ de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale, specializat în asigurarea protecției demnitarilor români, a demnitarilor străini pe timpul șederii lor în România, a familiilor acestora, în limitele competențelor legale, precum și în asigurarea pazei sediilor de lucru și reședințelor acestora, potrivit hotărârilor Consiliului Suprem de Apărare a Țării.

Activitatea Serviciului de Pază și Protecție este organizată și coordonată de Consiliul Suprem de Apărare a Țării și este controlată de Parlament, prin comisiile pentru apărare, ordine publică și siguranță națională, căruia, anual sau la cerere, îi prezintă rapoarte cu privire la îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin potrivit legii.

Serviciul de Pază și Protecție este condus de un director cu rang de secretar de stat, numit de Președintele României, la propunerea Consiliului Suprem de Apărare a Țării. Acesta este ajutat de un prim-adjunct, care este înlocuitorul său legal și șef al statului major, precum și un adjunct, ambii cu rang de subsecretar de stat, care sunt numiți de Președintele României la propunerea directorului Serviciului, cu avizul Consiliului Suprem de Apărare a Țării.

Structura organizatorică și Regulamentul de organizare și funcționare a Serviciului de Pază și Protecție se aprobă, la propunerea directorului acestui Serviciu, de Consiliul Suprem de Apărare a Țării.

Raporturile de subordonare ale Serviciului de Pază și Protecție față de Parlament sunt clarificate de dispozițiile legale la care ne-am referit mai sus, care pun activitatea acestui serviciu sub controlul comisiilor pentru apărare, ordine publică și siguranță națională ale celor două Camere ale Parlamentului și sub coordonarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării, organ dependent direct de Parlament.

Pe de altă parte, acest Serviciu se află în raporturi speciale cu Președintele României, care îl numește pe directorul Serviciului de Pază și Protecție, precum și pe adjuncții acestuia, dar se află în raporturi de autonomie față de Guvern.

Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității

Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a fost înființat și este organizat prin Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea securității ca poliție politică, care îl definește ca fiind un organism autonom, cu personalitate juridică, supus controlului Parlamentului, căruia, anual sau la cererea acestuia, îi prezintă rapoarte.

Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, potrivit art. 8 alin.(9) din lege, funcționează în baza unui regulament elaborat de Colegiul Consiliului și adoptat prin hotărâre a Parlamentului.

Art.2 din acest Regulament definește Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității ca fiind o autoritate autonomă a administrației publice centrale de specialitate, cu personalitate juridică, ce își desfășoară activitatea sub controlul Parlamentului.

Având în vedere că membrii Colegiului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității sunt numiți de Parlament, că activitatea Consiliului este supusă controlului Parlamentului, căruia trebuie să-i prezinte, anual sau la cerere, rapoarte de activitate, iar regulamentul de organizare și funcționare este adoptat prin hotărâre a Parlamentului, caracterul subordonat al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității față de Parlament este conturat în termeni clari de prevederile legale și regulamentare la care ne-am referit.

CAPITOLUL 3. AVOCATUL POPORULUI ÎN ROMÂNIA- PREMISE ISTORICE

3.1 Scurte considerații.

Pentru prima dată în istoria țării, Constituția României din 8 decembrie 1991 prevede instituția Avocatului Poporului, cu rolul de a apăra drepturile și libertățile cetățenilor în raporturile acestora cu autoritățile publice.

Cu toate că a fost instituționalizată în țara noastră ,așa cum s-a arătat, prin Constituția României din 1991, însuși actul de naștere al Avocatului Poporului suedez sa semnat pe teritoriul românesc.

Consacrarea acestor noi instituții prin legea fundamentală răspunde cerințelor democratice actuale, necesităților reale prezente și mai ales celor viitoare.

Instituția Avocatul Poporului, prin caracterul ei profund democratic, permite accesul cetățenilor la o nouă modalitate legală pentru exercitarea, fără nici o îngrădire, a drepturilor și libertăților fundamentale. Constituția României prevede, în art.55, că organizarea și funcționarea instituției Avocatului Poporului se stabilesc prin lege organică, fără să prevadă un termen pentru elaborarea și adoptarea acesteia.

Credem că lipsa unui termen pentru elaborarea și adoptarea legii Avocatului Poporului a constituit o omisiune a Constituției cu consecințe nefavorabile în aducerea la îndeplinire a prevederilor referitoare la înființarea și organizarea statului de drept.

În aceste condiții, au trecut mai mult de 5 ani de la intrarea în vigoare a Constituției până la adoptarea Legii nr.35/1997, legea privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, lege ce a fost adoptată în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului din 21 februarie 1997 și publicată în “Monitorul Oficial al României „ la 13 martie 1997.

Apreciem că a fost o scăpare a Constituției, deoarece atunci când s-a prevăzut înființarea altor noi instituții ale statului de drept, cum sunt Curtea Constituțională și Curtea de Conturi, s-a stabilit și un termen precis în acest sens.

Pe de altă parte, nici Guvernul, care are inițiativă legislativă, nu s-a grăbit să aducă la îndeplinire prevederile constituționale referitoare la înființarea instituției Avocatul Poporului și să depună la Parlament un asemenea proiect de lege, după cum nici Parlamentul nu a manifestat celeritate în adoptarea legii după depunerea proiectului, astfel încât proiectul de lege privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului a a fost adoptat mai întâi de Camera Deputaților la 19 martie 1996 și, apoi, de Senat la 3 octombrie 1996.

Întrucât între proiectul de lege adoptat de Cameră și proiectul de lege adoptat de Senat au existat divergențe cu privire la unele prevederi și cum prin procedura de mediere nu s-a ajuns la un acord, textele aflate în divergență s-au supus dezbaterii Camerei Deputaților și Senatului în ședință comună, care au adoptat textul definitiv al Legii privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului abia la 21 februarie 1997.

Legea cuprinde o serie de prevederi deosebit de importante referitoare la drepturile și libertățile cetățenilor și,din acest punct de vedere, în chiar primul articol se prevede că scopul instituției Avocatul Poporului este de a apăra drepturile și libertățile cetățenilor în raporturile acestora cu autoritățile publice. De asemenea, importante sunt reglementările cuprinse în art.2 care, în alin.1, prevede că Avocatul Poporului în activitatea sa este independent de orice autoritate publică.

Prin această prevedere se conferă instituției Avocatul Poporului garanția majoră că nu va fi împiedicată de nici o autoritate să-și exercite mandatul conform scopului și atribuțiilor pe care i le-a conferit legea, nimeni neputând-o obliga să se supună unor instituții sau dispoziții ale acestora. În același timp, însă nici Avocatul Poporului, în exercitarea atribuțiilor sale, nu are dreptul să se substituie autorităților publice.

Toate aceste prevederi sporesc încrederea cetățeanului lezat într-un drept fundamental al său de a se adresa Avocatului Poporului pentru a-i fi apărat acest drept în raport cu autoritatea care l-a încălcat.

Așa cum am arătat, Avocatul Poporului nu este o instituție care să se substituie altora, ci o instituție care, alături de altele, ocrotește drepturile și libertățile cetățenești. Nu este avocat al unora sau al altora, ci protector al tuturor. Mai mult, autoritățile publice sunt obligate, potrivit art.4 din lege să comunice sau, după caz, să pună la dispoziția Avocatului Poporului, în condițiile legii, informațiile,documentele sau actele pe care le dețin în legătură cu cererile care au fost adresate acestuia, acordându-i sprijin pentru exercitarea atribuțiilor sale.

De altfel, în majoritatea țărilor lumii, arma principală a Avocatului Poporului o constituie autoritatea lui, puterea de a admonesta și critica, suportul major al opiniei publice, receptivitatea și sprijinul tuturor autorităților publice.

Astfel, la Conferința Internațională de la Camberra din 1988 s-a subliniat că instituția Ombudsmanului este o instituție democratică, concepută să coopereze într-un spirit democratic „cu un guvern cooperant și oficialități amabile”, care, în general, funcționează eficient și sunt dispuse să înlăture orice greșeală sau nedreptate. Este deci o instituție a cărei implementare cere timp,ambianță democratică, cultură politică și juridică, amabilitate și solicitudine.

În sfârșit, Avocatul Poporului prezintă rapoarte anuale celor două Camere ale Parlamentului, sau la cererea acestora. Aceste rapoarte pot să cuprindă informații despre activitatea Avocatului Poporului, precum și recomandări și propuneri de modificare a legislației, de lege ferenda, sau măsuri de altă natură pentru ocrotirea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Fără îndoială, această obligație a Avocatului Poporului, de a prezenta rapoarte anuale Parlamentului nu constituie o restrângere a independenței acestuia, ci , dimpotrivă, îi sporește și întărește autoritatea și creează posibilitatea de a se adopta la timp și în mod eficient măsurile legale sau de altă natură menite să asigure și să ocrotească libertățile fundamentale ale omului.

Instituția Avocatul Poporului este definită deci, ca fiind autoritatea publică autonomă și independentă față de orice altă autoritate publică, având drept scop apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor, în raporturile acestora cu autoritățile publice.

3.2 Premisele istorice care au dus la apariția instituției Avocatul Poporului în România

„Avocatul Poporului” este o instituție relativ recentă în România, consacrată în dispozițiile Constituției din 1991 în Titlul II Cap. IV. Această instituție este fără precedent în România deoarece până la revoluția din 1989 drepturile cetățenilor și drepturile lor nu erau garantate ci erau slab conturate și precizate. Ca fundament al existenței acestor drepturi și libertăți cetățenești stă Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din 26 august 1789. Articolul 16 din această declarație prevede că „orice societate în care garantarea drepturilor nu este asigurată, nici separația puterilor determinată nu are constituție”.

La mijlocul secolului trecut, cele două Principate Române, Țara Românească și Moldova, se găseau împresurate de trei mari imperii care se confruntau înverșunat pentru supremație: la sud, Imperiul Turcesc (din care cele două principate făceau Parte nominal, dar își păstrau individualitatea lor statală și autonomia internă), la apus Imperiul Austriac, iar la răsărit și miazănoapte Imperiul Rus.

Astfel, în Regulamentele Organice din 1831, 1832 ale Țării Românești și respectiv Moldovei puținele drepturi ale românilor erau oarecum păzite și garantate de Obicinuita Obștească Adunare, parlament unicameral, în care nu se aflau nici reprezentanți ai burgheziei și nici ai țărănimii.

Mai târziu, în 1848, românii au pus bazele unei ideologii politice și a unei concepții de organizare statală. Astfel, în proclamații ca: „Petițiunea – proclamațiune a boierilor și notabililor moldoveni” (Iași, 27 martie / 8 aprilie 1848); „Proclamația națională” (Blaj, 4/16 mai 1848); „Proclamația de la Islaz” (9/21 iunie 1848), s-au oglindit speranțele și drepturile românilor, dat fiind că aceste proclamații și petiții aveau valoarea unor declarații de drepturi în care au fost înscrise o serie de principii ce oglindeau revendicări fundamentale ale națiunii române. În urma înăbușirii revoluției de la 1848 a urmat războiul Crimeii care s-a încheiat cu Tratatul de Pace de la Paris din 1856. în acest tratat se preciza că organizarea Principatelor era hotărâtă de puterile semnatare ale Tratatului, Franța, Anglia, Austria, Prusia, Sardinia, Turcia și Rusia, iar Transilvania era reînglobată Imperiului neoabsolutist austriac. Tratatul de pace din 30 martie 1856 nu cuprindea nici o dispoziție clară cu privire la drepturile românilor și cu atât mai puțin o garanție a acestor propuse drepturi.

A urmat Convenția de la Paris din anul 1858, prin care s-a unirea principatelor într-un singur stat cu numele de România. Principatele Rom2ne se constituiau sub denumirea de „Principatele Unite Moldavia și Valahia”. În acest act important pentru Țările Române nu se prevedea nimic în legătură cu drepturile românilor și libertăților acestora. Atribuțiile judecătorești reveneau în totalitate Înaltei Curți de Justiție și Casație cu sediul la Focșani.

Prin Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris („Statutul lui Cuza”) din 1864 s-au adus modificări esențiale Convenției de la Paris. În acest act normativ, cunoscut ca prima Constituție a Principatelor, se recunoșteau drepturile fundamentale ale românilor și, în același timp, se acorda o atenție deosebită țărănimii care a beneficiat în timpul domniei lui Al. I. Cuza de o lege rurală (14 august 1864).

La 10 mai 1866 Carol de Hohenzollern depune jurământul de credință, instaurând astfel domnia unei dinastii care a durat aproape un secol, până la 30 decembrie 1947. a fost adoptată o nouă monarhie și a regimului burghezo – moșieresc, anihilându-se tot ceea ce Al. I. Cuza recunoscuse maselor muncitoare și anume: drepturile fundamentale care alăturau diferențele de clasă. Publicată la 1 iulie 1866 în Monitorul Oficia nr.142, Constituția a proclamat o serie de principii constituționale ale revoluției burgheze de la 1789 din Franța. În Constituție figurau „drepturile și libertățile fundamentale ale cetățeanului” dar acestea erau pur formale deoarece aplicarea și exercitarea lor ar fi adus prejudicii claselor dominante. O dată în plus românii nu aveau să beneficieze de o garanție a drepturilor cetățenești, dar mai ales de o existență efectivă, materială a acestor drepturi și libertăți, deja existente în alte țări la acea vreme. Așadar Titlul II din Constituția de la 1866 „Despre drepturile românilor” are doar o lege scrisă fără aplicare practică.

Până la realizarea statului național unitar în 1918, Constituția din 1866 a fost supusă la trei revizuiri: în 1879 (reclamată de hotărârea Congresului de la Berlin din 1878), în 1884 (revizuirea a fost motivată prin declararea independenței și ridicarea Principatelor Unite la rangul de Regat), în 1917 (prin revizuire s-a hotărât exproprierea de terenuri cultivabile în vederea reformei agrare și s-a introdus un nou sistem electoral bazat pe votul universal și reprezentarea proporțională).

În mesajul regal din 28 martie 9122, regele Ferdinand I sublinia că „deputații și senatorii sunt chemați să dea , pe temelii democratice, sincere și sănătoase, așezământul constituțional pe care România Întregită îl așteaptă”. Astfel, la 29 martie 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, prin modificarea Constituției de la 1866. din cele opt titluri ale sale Titlul II se intitula „Despre drepturile românilor”. S-au afirmat principiile libertății și egalității tuturor românilor fără deosebire de origine etnică, de limbă, religie, naștere sau clasă socială. Însă toate acestea, rămâneau – ca și în trecut – doar formale cu atât mai mult cu cât dreptul de vot al cetățenilor excluderea pe militarii activi și femeile. Timp de 15 ani Constituția din 1923 a cârmuit viață politică din țara aceasta, nefiind așa cum se pretindea, o constituție ce recunoștea principiile fundamentale consacrate de revoluția franceză de la 1879.

Începând cu anul 1934 s-a trecut în mod deschis la practica constantă a decretelor – legi și la acapararea puterii legislative de către rege și guvern. În 1938 este adoptată o nouă Constituție urzită în culisele palatului regal de Carol al II-lea și cei din jurul lui. Această Constituție a avut la bază proiectul întocmit de Istrate Micescu și a fost editată la 20 februarie 1938 de regele Carol al II-lea. Legea fundamentală a înlăturat principii caracteristice democrației parlamentare burgheze și printre altele, a conservat restrângerea libertăților și drepturilor cetățenești (până la lichidarea unora) dar și primatul îndatoririlor. Aici nu se punea problema unor garanții efective a drepturilor cetățenești, cu atât mai mult cu cât aceste așa-zise drepturi au încetat să existe chiar și formal.

Acestei perioade de grea încercare pentru politica și existența statului român i-a urmat alta și mai grea în care semnificative sunt actele politice ale dictaturii fasciste legionare, perioadă marcată de prezența în viața politică a generalului Ion Antonescu. Suspendarea constituției din 1938 are loc înainte cu două zile de numirea generalului Antonescu în funcția de președinte al Consiliului de Miniștri, în toamna anului 1940 la 3 septembrie. La 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a trebuit să abdice în favoarea fiului său Mihai. În aceeași zi a fost dat un decret prin care Ion Antonescu a fost investit cu depline puteri pentru conducerea statului român. Odată cu proclamarea României ca stat național legionar, „Garda de Fier” devine singura organizație politică admisă, după ce în prealabil Parlamentul fusese dizolvat. Decretul referitor la proclamarea statului legionar a fost abrogat în urma rebeliunii legionare din 15 februarie 1941. De la această dată și până la 23 august 1944 Ion Antonescu a condus țara fără nici o lege fundamentală, sprijinindu-se pe aparatul militaro-fascist. Dacă până la această dată românii mai sperau la o recunoaștere totală a drepturilor lor, începând cu aceasta perioada ei au acceptat tacit, forțați de împrejurări politice, încălcarea principalelor drepturi și libertăți care au existat din vremuri străvechi când încă nu erau legile scrise. Domnia generalului Antonescu a lipsit statul român de legea fundamentală, motiv pentru care apărarea drepturilor cetățenilor era un vis prea îndepărtat, interzis românilor din acea vreme.

Viața societății românești se transformă odată cu răsturnarea dictaturii militaro-fasciste de la 23 august 1944, când prin decretul 1626 reintră în vigoare Constituția din 29 martie 1923, cu anumite rezerve. Prin legea numărul 363 din 30 decembrie 1947 statul român s-a constituit în Republica Populară Română. Revine românilor un drept universal de vot, de această dată fără nici o îngrădire. Dar celelalte drepturi și libertăți aveau să mai aștepte ceva timp până la consacrarea lor legală și aplicarea lor întocmai. Dar încep să se creeze premisele formării unei garanții a acestor drepturi, aproape inexistente.

Ulterior constituirii Partidului Comunist Român, ca partid unic al proletariatului, în România se adopta o nouă Constituție care intră în vigoare la 13 aprilie 1948. Această Constituție este prima lege fundamentală de tip socialist a României. Printre multe alte probleme, Constituția din 1948 consacră drepturile și îndatoririle fundamentale în frunte cu drepturile social-economice. Această Constituție conține garanții materiale a exercitării drepturilor cetățenești și consacră, totodată, drepturi cetățenești noi cum ar fi : dreptul la muncă, dreptul la odihnă, dreptul de ocrotire socială, dreptul la învățătură. Dar toate acestea devin ineficiente fără existența unei instituții a cărei unică îndatorire să fie garantarea, apărarea drepturilor cetățenești în raport cu alte puteri ale statului, pe plan intern, dar și la nivel internațional. În alte state aceasta instituție care devenise imperios necesară, își conturase precis existența.

Între 19 mai și 15 septembrie 1952 masele populare dezbat proiectul unei noi Constituții. După ce proiectul e discutat și în Marea Adunare Națională el este adoptată de aceasta în ziua de 24 septembrie 1952, cu unanimitate. Constituția din 1952 consfințește democratismul consecvent al orânduirii noastre de stat, existența unor drepturi și libertăți de care s-au bucurat oamenii muncii, numai că aceste drepturi nu au putut fi exercitate nelimitat într-un cadru democratic, deoarece comunismul limitase deja acest cadru al drepturilor și libertăților cetățenești. De o garanție reală nici nu putea fi vorba pentru că se știa de influențele marxist-leniniste asupra Partidului Comunist Român.

Cu toate acestea nivelul de viață material și cultural al românilor a revendicat apariția unei noi Constituții adoptată la 28 august 1965. Titlul II: ”Despre drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor” era fictiv deoarece nu avea o bază materială și legală care să asigure mai întâi existența lor efectivă iar mai apoi, garantarea lor. Astfel drepturile fundamentale sunt definite ca „acele posibilități ale cetățenilor de a exercita anumite acțiuni esențiale pentru asigurarea existenței și dezvoltării sale social – politice și culturale ”. Potrivit Constituției drepturile și îndatoririle cetățenești se clasificau în cinci mari categorii:

Egalitatea în drepturi a cetățenilor ;

B) Drepturi social – economice;

C) Drepturi și libertăți social – politice;

D) Inviolabilitățile;

E) Drepturile garanții

În art. 34 din Constituția din 1965 sunt prevăzute „Drepturile garanții” și se precizează că dreptul de petiționare este garantat. Astfel, organele de stat aveau obligația de a rezolva petițiile cetățenilor privind drepturi și interese personale sau obștești. Aici intrau cererile, reclamațiile, sesizările și propunerile. De asemenea era garantat dreptul celui vătămat într-un drept al său printr-un act ilegal al unui organ de stat de a cere organelor competente, în condițiile prevăzute de lege, anularea actului și reperarea pagubei. Aceste atribuții, care prin Constituția din 1991 revin Avocatului Poporului, în baza Constituției din 1965 revin tribunalelor și judecătoriilor care se pot pronunța și asupra legalității acestui tip de acte. Competența tribunalelor era conferită în baza legii nr. 1 din 26 iulie 1967 care, printre altele, prevedea că refuzul nejustificat de a satisface o cerere privitoare la un drept, cât și nerezolvarea unei astfel de cereri în termenul prevăzut de lege se socotește act administrativ ilegal.

Urmare a revoluției din decembrie 1989, la 28 noiembrie 1991 se adaugă Constituției din 1965 și se pun bazele unei Constituții democratice care intră în vigoare la 8 decembrie 1991. În Constituția din 1991 este introdusă o instituție nouă în Titlul II cap. IV și anume „Avocatul Poporului”, instituție reglementată în art. 55 – 57. De astă dată această instituție are o existență reală, efectivă. Rolul Avocatului Poporului este cel prevăzut în alin. 1 al art. 55 din Constituție și anume acela de a apăra drepturile și libertățile cetățenilor. Alături de Constituția din 1991 legea nr. 35 din 1997 reglementează tot ceea ce e legat de activitatea și atribuțiile Avocatului Poporului.

Concluzionăm, spunând că istoria constituțională a României are înrâurire asupra drepturilor cetățenilor dar mai ales constituie izvor de formare a instituției „Avocatului Poporului”, instituție asimilată deseori denumirii de procuror parlamentar.

Apariția instituției juridice Avocatul Poporului în sistemul legislativ românesc se înscrie în cadrul mai larg al ultimului val constituțional de pe continentul european, care a afectat în proporții diferite statele aflate geografic în spațiul fostelor țări socialiste.Ea se prezintă ca o receptare- adaptată la condițiile specifice țării noastre – a unei instituții publice de origine scandinavă și împrumutată, mai ales după cel de-al doilea război mondial, de sistemele legislative ale majorității statelor europene.

3.3 Calitatea de autoritate administrativa autonomă a instituției Avocatul Poporului

Instituțiile autonome ale administrației publice centrale exercită, o activitate executivă ce are ca obiect organizarea executării și executarea în concret a legii, precum și asigurarea funcționării unor servicii publice și alteori, exercitarea unor competențe administrativ-jurisdicționale, încadrându-se în categoria organelor executive ale statului

Dar aceste instituții administrative autonome se deosebesc, atât de ministere, cât și de celelalte organe de specialitate subordonate Guvernului sau ministerelor, prin cel puțin trei trăsături :

– spre deosebire de ministere și de celelalte organe de specialitate ai căror conducători fac parte din Guvern și sunt numiți de Președintele României pe baza votului de încredere acordat de Parlament, instituțiile autonome ale administrației publice centrale sunt conduse de persoane care nu fac parte din Guvern și nu sunt numite de Președintele României pe baza unui vot de încredere dat de Parlament.

– în timp ce ministerele și celelalte organe de specialitate din sistemul administrației ministeriale își desfășoară activitatea în subordinea, în coordonarea sau sub autoritatea Guvernului, instituțiile autonome ale administrației publice centrale își exercită atribuțiile fie sub controlul Camerelor Parlamentului, fie al unor comisii permanente ale acestora, fie în afara unui control constituțional reglementat în mod expres, precum Consiliul Superior al Magistraturii

– ca o consecință, actele administrative emise de miniștrii și de ceilalți conducători ai organelor aparținând administrației ministeriale vor putea fi anulate de Guvern, dar acesta nu are nici o putere asupra actelor administrative adoptate sau emise de instituțiile administrative autonome, care sunt sustrase controlului Guvernului și, uneori, oricărei forme de control.

Unii autori consideră că fac parte din această categorie de instituții publice : Avocatul Poporului, Consiliul Suprem de Apărare a Țării, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe,Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Consiliul Economic și Social, Consiliul Concurenței, Consiliul Național al Audiovizualului, Curtea de Conturi și Comisia Națională a Valorilor Mobiliare.

La aceste instituții de mai sus, alți autori adaugă și Consiliul Superior al Magistraturii, Consiliul Legislativ, Consiliul Național de Evaluare Academică și Acreditare, Societatea Română de Radiodifuziune, Societatea Română de Televiziune, Consiliul de administrație al Băncii Naționale a României,Serviciul de Protecție și Pază.

După cum se observă, denumirea concretă a acestor instituții administrative autonome diferă de la una la cealaltă, și anume : Consiliu, Serviciu, Comisie, Societate,Curte etc.

Șefii instituțiilor publice mai sus menționate au calitatea de președinte, cu excepția Avocatului Poporului, dar și a serviciilor enumerate, unde au calitatea de director cu rang de ministru. Actele administrative ale acestor instituții autonome ale administrației publice centrale sunt, în principiu, hotărâri, în cazul celor care au o structură colegială, sau ordine și instrucțiuni, în cazul celor care au o conducere unipersonală, dar sunt și recomandări în cazul Avocatului Poporului. În cazul Consiliului Concurenței actele administrative sunt regulamente, ordine, avize iar în cazul Consiliului pentru Studierea Arhivelor Securității sunt decizii.

Ca regulă generală, instituțiile autonome ale administrației publice au personalitate juridică, iar șefii lor le reprezintă în raporturile cu celelalte persoane juridice și fizice și au calitatea de ordonatori principali de credite.

Aceste instituții sunt foarte solicitate și declară că au toată buna intenție de a îmbunătății relațiile cu cetățenii.

Instituția Avocatului Poporului este definită de lege fiind autoritatea publică autonomă și independentă având drept scop apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor în raporturile acestora cu autoritățile publice.

Avocatul Poporului este denumirea constituțională sub care este organizat și funcționează în România, clasica instituție a ombudsmanului.

Ombudsmanul este de sorginte suedeză și s-a răspândit în Europa sub diverse denumiri precum: comisar parlamentar, apărătorul poporului(Spania), apărătorul public, mediatorul public, protector de justiție(Portugalia), mediatorul republicii (Franța), avocatul poporului, procuror

parlamentar. In țările occidental europene în afara ombudsmanilor cu competență generală există și ombudsmanii specializați pe domenii precum: protecția consumatorilor, pentru drepturile copilului, pentru protecția persoanelor cu handicap etc. În Olanda, în afara ombudsmanului național există și ombudsmani locali. De asemenea există și un ombudsman european(mediatorul european) care se află în fruntea Asociației Ombudsmanilor Europeni.

Ombudsmanul este o persoană independentă numită de regulă de către Parlament pentru supravegherea acțiunilor administrației în relația cu cetățenii și care încearcă să rezolve litigiile administrație-cetățean.

Instituția Avocatului Poporului a fost inființată prin Legea nr.35/1997(republicată în 2004), iar în prezent, este reglementată prin art.58, 59 si 60 din Constituția revizuită în 2003. Competențele sale au fost amplificate prin Legea nr.181/2002 si Legea nr.233/2004.

Avocatul Poporului este numit de către ambele camere ale Parlamentului pe o perioadă de 5 ani pentru apărarea drepturilor și libertăților persoanelor fizice. Adjuncții Avocatului Poporului sunt specializați pe domenii de activitate. Avocatul Poporului și adjuncții săi nu pot îndeplini nici o altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior, iar organizarea și funcționarea acestei instituții se stabilește prin lege organică.

Constituția mai precizează că Avocatul Poporului își exercită atribuțiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile și libertățile lor, în limitele stabilite de lege iar autoritățile publice sunt obligate să asigure sprijinul necesar în exercitarea atribuțiilor sale.

Avocatul Poporului prezintă celor două camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau

la cererea acestora. Rapoartele pot conține recomandări privind legislația sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Față de aceste dispoziții constituționale, dar mai ales a celor cuprinse în Legea nr.35/1997 si Legea nr.181/2002 rezultă clar că această instituție este competentă să controleze activitatea autorităților administrației publice și a funcționarilor săi și să facă recomandări sesizând ilegalitățile acțiunilor administrației publice. Mai mult, are dreptul să facă anchete proprii si să

ceară orice informații sau documente necesare anchetei, să audieze si să ia declarații de la conducătorii autorităților administrației publice si de la funcționarii care dețin informații utile soluționării cauzelor.

Activitatea Avocatului Poporului se află într-o progresie constantă. Cererile care i se prezintă se referă la cele mai diverse activități administrative.

Dacă citim rapoartele anuale, este evident că instrucția dosarelor apare cam lungă și dificilă. Rezistența la nou și inerția administrației necesită acțiuni perseverente cu atât mai mult cu cât nu e vorba să se obțină doar aplicarea strică a normei de drept. Chiar dacă i se aduc la cunoștință litigii care, uneori, sunt de competența judecătorului, rolul Avocatului Poporului este mai ales acela de a interveni în cazul disfuncțiiilor în serviciile publice, care scapă în mod normal controlului jurisdicțional (lentoare, indiferență etc.) sau atunci când acțiunea administrativă, chiar conformă cu norma de drept, conduce până la urmă la nedreptăți.

În doctrină există opinii contradictorii cu privire la natura juridică a acestei instituții. O primă opinie, califica Avocatul Poporului o autoritate administrativă autonomă iar a doua opinie contesta calificativul de autoritate administrativă invocându-se anumite trăsături juridice particulare care ar izvorî în primul rând din faptul că instituția Avocatului Poporului este reglementată în Capitolul IV Titlul II al Constituției cu privire la drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale și nu la Titlul III Autoritățile Publice.

Se mai susține că: “ În aprecierea naturii sale juridice trebuie observate clarificările legale potrivit cărora: este autoritate publică autonomă și independentă față de orice autoritate publică; nu se substituie autorităților publice, nu poate fi supusă nici unui mandat imperativ iar activitatea sa are un caracter public…” . Așadar, nu este autoritate administrativă întrucât nu este reglementată la Titlul III Autorități Publice ceea ce ne-ar sugera inițial că Avocatul Poporului nu este nici cel puțin “autoritate publică autonomă și independentă față de orice autoritate publică” deși potrivit Constituției prezintă rapoarte anuale Parlamentului căruia oricum nu i se poate contesta calitatea de autoritate publică.

Astfel, după cum am mai arătat, prin Constituția din 1991 și prin legi organice ulterioare au fost organizate mai multe instituții ale administrației centrale a statului denumite autorități autonome, deși, acestea sunt independente doar față de Guvern și ministere, dar nu și față de Parlament.

Toate aceste instituții exercită, din punct de vedere al conținutului atribuțiilor lor, misiuni care țin indiscutabil de funcțiile puterii executive, mai exact organizează executarea și execută în concret legea, asigură aplicarea legilor, asigură diverse servicii publice sau au activități administrativ-jurisdicționale. Cu alte cuvinte fac administrație publică.

Și în opinia noastră, Avocatul Poporului nu poate fi decât o instituție, o autoritate administrativă deoarece nu poate ține nici de legislativ și nici de puterea judecătorească. Și totuși se pune problema naturii controlului exercitat: dacă este autoritate administrativă, Avocatul Poporului, în ciuda “autonomiei” sale nu asigură decât un control intern și în plus riscă să-și piardă specificitatea. Tocmai de aceea credem că se poate de principiu admite particularitatea accentuată a acestei instituții, deși eliminarea cuvântului “administrativă” și calificativul de “autoritate autonomă” și nu “autoritate administrativă autonomă”, este pur simbolică deoarece nu se

modifică astfel regimul juridic și aria de competențe.

3.4 Avocatul Poporului – garantul drepturilor și libertăților cetățenești

În anul 2012 instituția Avocatul Poporului va împlini un deceniu și jumătate de existență, un deceniu și jumătate în care această instituție de inspirație vest-europeană s-a impus, încet dar sigur, ca o dimensiune a democrației constituționale în România. Creată prin Constituția din 1991, ca o noutate în viața juridico-statală instituția Avocatul Poporului (ombudsmanul) a fost inființată practic și a început să funcționeze după adoptarea legii sale organice, Legea nr. 35/1997.

Trebuie să subliniem, că încă de la început, instituția a avut și are un mare prieten și anume Parlamentul României. Parlamentarii români, indiferent de culoarea lor politică au sprijinit și sprijină instituția. Acest sprijin a permis ca Avocatul Poporului să cunoască o permanentă consolidare constituțională și legală, lucru exprimat prin modificările legii sale de organizare și funcționare, și, mai ales, prin completările de substanță aduse dispozițiilor constituționale. Aceste modificări, au privit nu numai aspecte de organizare și funcționare ci au creat căi noi în rolul Avocatului Poporului de apărare a drepturilor și libertăților persoanelor fizice.

Experiența acumulată, dar și raportarea la exigențele ombudsmanului european au implicat unele modificări constituționale. Astfel în anul 2003 Parlamentul României, ca putere constituantă, a adus unele perfecționări și anume: stabilirea dreptului Avocatului Poporului de a sesiza Curtea Constituțională să se pronunțe asupra constituționalității legilor înainte de promulgarea acestora; înscrierea dreptului Avocatului Poporului de a ridica direct în fața Curții Constituționale excepții de neconstituționalitate; stabilirea de adjuncți specializați pe domenii de activitate; alegerea Avocatului Poporului, în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului, pentru un mandat de 5 ani, măsuri care au întărit autonomia instituției.

Importante perfecționări s-au adus legii organice a instituției și anume: s-a stabilit obligația comunicării de puncte de vedere Curții Constituționale în procesele care privesc drepturile omului; s-a creat posibilitatea înființării de birouri teritoriale (14 la numar pe criteriul teritorial al Curților de Apel); s-a creat o autoritate distinctă pentru supravegherea activității în domeniul protecției datelor personale (ne-am aliniat astfel la legislația europeană în domeniu); s-au detaliat dispozițiile constituționale privind adjuncții Avocatului Poporului; s-au completat și îmbunătățit regulile privind statutul personalului și cele financiare.

Ca orice instituție statală și Avocatul Poporului are nevoie de experți și consilieri bine pregătiți. În activitatea permanentă de perfecționare și în condițiile unei fluctuații permanente a personalului, lucru obișnuit pentru instituțiile bugetare, s-au luat unele măsuri precum: seminarii pe probleme de specialitate; cursuri post universitare în domeniul juridic; scurte stagii în străinătate (Anglia, Franța, Olanda) obținute ca urmare a relațiilor de colaborare cu ombudsman-ii străini; instructaje cu participarea unor experți de la ombudsmanul Național al Olandei.

Punem un accent aparte pe colaborarea și schimbul de experiență cu ombudsman-ii străini și cu asociațiile în domeniu. Instituția este implicată la activitățile asociațiilor ombudsmanilor (europeană, internațională, francofoniei), dar și în schimburi de experiență cu ombudsman-ii străini (Anglia, Spania, Olanda, Cehia, Azerbaidjan). În mod deosebit trebuie menționată vizita realizată în România de către Mediatorul European, domnul Nikiforos Diamandouros, precum și cele ale unor parlamentari străini care au făcut aprecieri elogioase cu privire la instituția Avocatul Poporului. Toate acestea au ajutat la perfecționarea activității noastre..

Plecând de la realitatea că rostul instituției este protecția drepturilor și libertăților cetățeanului în raporturile sale cu administrația publică există nenumărate preocupări ca primirea și examinarea petițiilor să se realizeze civilizat și eficient, ca orice cetățean care vine în instituție să primească un sprijin, un raspuns sau, în orice caz, o explicație. În afara preocupărilor pentru soluționarea problemelor concrete, există realizarea unor acțiuni pentru protejarea drepturilor unor segmente de populație, atunci când plângerile individuale în același domeniu sunt numeroase (sistemul de pensii, sistemul asigurărilor de sănătate, problemele celor care au efectuat munca forțată în perioada 1950 – 1960 etc.). Deschiderea instituției spre cetățean, transparența în activitate, explică sporirea an de an a solicitărilor.

Ca instituție de tip ombudsman, Avocatul Poporului contribuie la soluționarea conflictelor dintre persoanele fizice și autoritățile administrației publice, pe cale amiabilă, prin mediere, prin dialog.

Fără îndoială asemenea procedee particulare și specifice ombudsmanului, nu dau întotdeauna rezultatele dorite, mai ales când partenerii nu manifestă dorința spre dialog, suplețea necesară și, mai ales, nu doresc acel comportament constituțional loial.

Chiar așa stând lucrurile, de la început s-a considerat că Avocatul Poporului trebuie să fie și să rămână o instituție a medierii, a dialogului. Nu au fost împărtașite anumite propuneri de consolidare a instituției prin acordarea dreptului Avocatului Poporului de a aplica sancțiuni (anulări de acte, amenzi, revocări din funcție) sau de a cere trimiterea în judecată a funcționarilor culpabili.

Frumusețea instituției și eficiența sa nu se pot fundamenta pe puterea de represiune, pe puterea sancționatorie. Dacă s-ar fonda pe acestea nu ar mai fi o instituție a medierii, a dialogului, practic ar dispărea rațiunea sa de a fi. Mai ales că într-o democrație constituțională, fondată pe clasicul principiu al separației și echilibrului puterilor (principiu înscris de altfel în art. 1 al Constituției), Avocatul Poporului este și trebuie să rămână autoritatea care să înlesnească echilibrul nu numai între puterile publice, ci și între acestea și societatea civilă.

.

CAPITOLUL 4 : ASPECTE JURIDICE ALE INSTITUȚIEI AVOCATUL POPORULUI

4.1 Numirea Avocatului Poporului

Conform prevederilor art.58 din Constituție, Avocatul Poporului, a cărui funcție este asimilată cu aceea de ministru, este numit pe o perioadă de 5 ani, de către Senat, la propunerea biroului său permanent,în urma recomandărilor grupurilor parlamentare din cele două Camere ale Parlamentului.Potrivit art.6 și art.7 din Legea nr.35/1997, mandatul său poate fi reînoit o singură dată. Mandatul de avocat al poporului începe pe data numirii sale de Senat și durează până la instalarea noului avocat al poporului.

Art.10 din Legea nr.35/1997 a precizat că Avocatul Poporului este asistat de doi adjuncți, ale căror funcții sunt assimilate cu cele de secretar de stat și care sunt numiți de către acesta pe durata mandatului, cu avizul Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunități și validări a Senatului.

Este de observat că, în majoritatea țărilor unde este organizat și funcționează Ombudsmanul, aceste este numit de legislativ sau de executiv, cu confirmarea legislativului sau a unei anumite proporții a acestuia.

Poate fi numit avocat al poporului orice cetățean român care îndeplinește condițiile pentru numirea judecătorilor Curții Constituționale.

Propunerile de candidați sunt făcute de Biroul permanent al Senatului, la recomandarea grupurilor parlamentare din cele două Camere ale Parlamentului.

Candidații depun la Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunități și validări a Senatului actele prin care dovedesc că îndeplinesc condițiile pentru a îndeplini această funcție. Comisia audiază candidații și decide asupra audierii în plen.

Numirea avocatului poporului se face cu votul majorității parlamentarilor(senatori și deputați), conform art.7 alin.3 din lege. Dacă la primul tur de scrutin nici unul dintre candidați nu obține această majoritate, se organizează un nou tur de scrutin la care participă cei doi candidați care au obținut cele mai multe voturi în primul tur de scrutin.

Înainte de începerea exercitării mandatului, avocatul poporului depune în fața președinților celor două Camere ale Parlamentului următorul jurământ : « Jur să respect Constituția și legile țării și să apăr drepturile și libertățile cetățenilor, îndeplinindu-mi cu bună credință și imparțialitate atribuțiile de avocat al poporului. Așa să-mi ajute Dumnezeu ! ». Jurământul poate fi depus și fără formula religioasă. Dacă cel numit în funcție ca avocat al poporului refuză să depună jurământul atunci este împiedicată intrarea lui în funcție și se deschide o nouă procedură, pentru numirea altei persoane în funcția de avocat al poporului.

Au existat propuneri ca numirea avocaților poporului să se facă atât de Camera Deputaților, cât și de Senat, pe baza unei liste pregătită de Consiliul Constituțional, din juriști cu experiență, foști magistrați și avocați, astfel încât să li se asigure acestora o independență absolută față de puterea executivă. S-a mai sugerat ca Avocatul Poporului să fie numit de Parlament, să lucreze sub controlul întregului Parlament și nu numai cu una , sau unele, dintre comisiile parlamentare .

Potrivit art. 55 alin. 2 din Constituție: „avocatul Poporului nu poate îndeplini nici o altă funcție publică sau privată”. Această prevedere înlătură orice dubii sau suspiciuni cu privire la obiectivitatea acestui înalt demnitar și a moralității sale. Pe de altă parte, prevederea menționată mai sus îi creează o situație deosebită, conferindu-i o independență, în special față de organele executive și de administrația de stat, ale cărei acte e chemat să le controleze.

Potrivit legii nr. 35 din 1997 instituția Avocatul Poporului are drept scop apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor în raporturile acestora cu autoritățile publice. Sediul instituției este în municipiul București. Pe tot parcursul activității sale avocatul poporului este independent față de orice autoritate publică și nu poate fi supus nici unui mandat imperativ sau reprezentativ. Activitatea avocatului poporului, a adjuncților săi și a salariaților care lucrează sub autoritatea acestora are caracter public, iar avocatul poporului poate decide asupra caracterului confidențial al activității sale, fie la cererea persoanelor lezate în drepturile și libertățile lor, fie datorită unor motive întemeiate.

Conform art. 57 alin 1 din Constituție coroborat cu art.5 alin. 1 din legea nr. 35 din 1997, avocatul poporului prezintă, în ședința comună a celor două Camere ale Parlamentului, rapoarte anual sau la cererea acestora. Aceste rapoarte pot conține recomandări privind legislația sau măsuri de altă natură privind ocrotirea drepturilor și libertăților cetățenilor. De asemenea, aceste rapoarte trebuie să cuprindă informații cu privire la activitatea instituției Avocatul Poporului. Raportul anual vizează activitatea instituției pe un an calendaristic și se înaintează Parlamentului până la data de 1 februarie a anului următor. Acest raport anual se dă publicității.

4.2 Structura instituției

Instituția Avocatului Poporului s-a organizat și funcționează potrivit prevederilor Legii nr.35/1997 și ale Regulamentului de organizare și funcționare.Ăn temeiul prevederilor legii, Regulamentul a stabilit structura organizatorică, procedura de desfășurare a activităților instituției, atribuțiile și statutul personalului de specialitate și administrativ din serviciile generale ale instituției, precum și răspunderea în caz de abateri disciplinare.

În organizarea și stabilirea structurii instituției prin Regulament, s-a avut în vedere că aceasta trebuie să asigure realizarea competențelor instituției, în conformitate cu prevederile Legii nr.35/1997.

Potrivi Regulamentului de organizare și funcționare,instituția Avocatului Poporului este alcătuită din departamente de specialitate și secretariatul general.

În structura instituției sunt incluse : consilierii Avocatului Poporului, Departamentele de specialitate, Direcția pentru relații cu instituțiile statului, cu societatea civilă și rela ții externe, precum și Biroul de presă și protocol.

Structura serviciilor și numărul de personal se aprobă de către Biroul Permanent al Senatului, în funcție de necesitățile realizării atribuțiilor ce le revin și în limitele bugetului aprobat.

Consilierii Avocatului Poporului sunt, potrivit Regulamentului, în număr de doi, se subordonează direct Avocatului Poporului și exercită atribuții importante privind organizarea și funcționarea instituției.

Fiecare departament este condus de un șef.Din structura departamentului fac parte consilieri, experți, consultanți și referenți.

În funcție de ponderea și volumul lucrărilor, la propunerea adjuncților săi, înaintată în baza referatelor întocmite de șefii de departament, Avocatul Poporului poate adapta structura departamentelor potrivit necesităților activităților curente

Institutia este condusa de Avocatul Poporului, numit de catre Camera Deputatilor si de Senat, in sedinta comuna, pentru un mandat de 5 ani, in scopul apararii depturilor si libertatilor cetatenilor. Mandatul poate fi reinnoit o singura data.

Avocatul Poporului este ales din randul personalitatilor vietii publice care indeplinesc

conditiile de numire prevazute pentru judecatorii de la Curtea Constitutionala.

Avocatul Poporului este asistat de adjuncti specializati pe domenii de activitate, numiti

de catre Birourile permanente ale Camerei Deputatilor si Senatului, la propunerea Avocatului Poporului, cu avizul Comisiilor juridice ale celor doua Camere ale Parlamentului. Functia de Avocat al Poporului este asimilata cu functia de ministru, iar functia de adjunct al Avocatului Poporului este asimilata cu functia de sef de departament din aparatul Parlamentului.

Institutia Avocatul Poporului isi desfasoara activitatea pe urmatoarele domenii de specializare:

a) drepturile omului, egalitate de sanse intre barbati si femei, culte religioase si
minoritati nationale;

drepturile copilului, ale familiei, tinerilor, pensionarilor, persoanelor cu handicap;

armata, justitie, politie, penitenciare ;

proprietate, munca, protectie sociala, impozite si taxe.

In vederea realizarii atributiilor ce ii revin potrivit legii, Avocatul Poporului organizeaza birouri teritoriale care isi desfasoara activitatea pe raza teritoriala de competenta a curtilor de apel. In prezent functioneaza doisprezece birouri teritoriale: Alba lulia, Bacau, Oradea, Suceava, Brasov, Cluj-Napoca, Constanta, Craiova, Galati, lasi, Targu Mures si Pitesti.

Secretarul General al institutiei Avocatul Poporului, asigura prin delegare continuitatea conducerii, stabilitatea functionarii institutiei si realizarea legaturilor functionale in cadrul acesteia. Personalul institutiei este asimilat personalului din structurile de specialitate ale Parlamentului.

Direcția relații cu publicul și informatică are în structura sa două servicii : Serviciul de relații cu publicul, registratură, arhivă, și secretariat și Serviciul de informatică, documentare și bibliotecă.

Direcția economică, prin serviciul financiar-contabilitate și control preventiv și serviciul aprovizionare, transport și administrativ, asigură elaborarea, fundamentarea și executarea bugetului instituției și a celorlalte lucrări financiar-contabile, exercitarea de către Avocatul Poporului a atribuțiilor sale de ordonator de credite

De asemenea în structura instituției mai sunt cuprinse și : Serviciul organizare, resurse umane și contencios; Direcția pentru relații cu instituțiile statului; Biroul de presă și protocol

4.3 Rolul, Funcțiile și Atribuțiile

Conform legii fundamentale a statului român avocatul poporului își exercită atribuțiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate in drepturile și libertățile lor, în limitele stabilite de lege. În acest sens, autoritățile publice sunt obligate să asigure avocatului poporului sprijinul necesar în exercitarea atribuțiilor sale. Avocatul poporului are următoarele atribuții:

coordonează activitatea instituției Avocatul Poporului;

primește și repartizează cererile făcute de persoanele lezate prin încălcarea drepturilor sau libertăților cetățenești de către autoritățile administrației publice și decide asupra acestor cereri;

c) urmărește rezolvarea legală a cererilor primite și cere autorităților sau funcționarilor administrației publice în cauză încetarea încălcării drepturilor și libertăților cetățenești, repunerea în drepturi a petiționarului și repararea pagubelor;

d) reprezintă instituția Avocatul poporului în fața Camerei Deputaților și a Senatului, dar și în fața celorlalte autorități publice, precum și în relațiile cu persoanele fizice sau juridice;

angajează salariații instituției Avocatul Poporului și exercită dreptul de autoritate disciplinară asupra acestora;

exercită funcția de ordonator principal de credite;

g) îndeplinește alte atribuții prevăzute de lege sau de Regulamentul de organizare și funcționare a instituției Avocatul poporului.

Cererile adresate avocatului poporului se pot face de orice persoană fizică, fără deosebire de cetățenie, vârstă, sex, apartenență politică sau convingeri religioase. Lezarea cetățenilor trebuie să privească fie drepturile fie libertățile lor, în limitele stabilite de lege. Cererile adresate avocatului poporului trebuie să se facă în scris și să indice numele și domiciliul persoanei lezate în drepturile și libertăților cetățenești, drepturile și libertățile încălcate, precum și autoritatea administrativă ori funcționarul public în cauză. Petiționarul trebuie să dovedească întârzierea sau refuzul administrației publice de a soluționa legal cererea. Nu sunt luate în considerare plângerile anonime sau cele îndreptate împotriva unor încălcări ale drepturilor cetățenești mai vechi de un an de la data la care persoana în cauză a luat cunoștință despre faptele care fac obiectul plângerii. Din cauze raționale, avocatul poporului poate cere date suplimentare pentru analiza și soluționarea anumitor cereri. Se situează în afara obiectului instituției și vor fi respinse fără motivare cererile privind actele emise de Camera Deputaților, de Senat sau de Parlament, actele și faptele deputaților și senatorilor, de Președintele României și ale Guvernului, precum și ale Curții Constituționale, de Consiliul Legislativ și ale autorității judecătorești.

Cererile care sunt adresate avocatului poporului sunt scutite, potrivit legii, de taxa de timbru. De asemenea, conducerea penitenciarelor, a instituțiilor de reeducare și resocializare, precum și Ministerul Public și organele de poliție sunt obligate să permită persoanelor care execută pedeapsa închisorii sau după caz, care se află arestate sau reținute, să se adreseze în orice mod avocatului poporului cu privire la lezarea drepturilor și libertăților lor, cu excepția restrângerilor legale. Aceeași obligație revine și comandanților unităților militare în privința persoanelor care-și satisfac serviciul militar obligatoriu sau serviciul militar alternativ, cu privire la lezarea drepturilor și libertăților lor, bineînțeles cu excepția restrângerilor stabilite de lege.

Pentru a putea fi primita si examinata o cerere trebuie sa indeplineasca o serie de conditii,

printre care enumeram urmatoarele :

– sa fie formulata in scris si poate fi transmisa prin posta, inclusiv cea electronica,

fax ori poate fi depusa personal sau prin mandatar (caruia i se va solicita in mod obligatonu datele de identificare) la sediul institutiei sau la sediul birourilor teritoriale, cu prilejul audientelor sau la registratura;

– pentru motive temeinice, la solicitarea petitionarului, acestuia i se poate incuviinta sa isi prezinte oral sau prin serviciul dispecerat cererea, care va fi consemnata de catre personalul desemnat in acest scop, pe formulare tip;

– trebuie semnata de petitionar;

– trebuie sa contina:

informatii complete referitoare la datele de identificare ale persoanei lezate in drepturile si libertatile cetatenesti (nume, prenume, domiciliu);

date despre vatamarile produse (drepturile si libertatile incalcate, fapte invocate, descrierea lor);

autoritatea administrativa sau functionarul public in cauza;

dovada intarzierii sau refuzului administratei publice de a solutiona cererea, potrivit legii, in termenul prevazut;

mentiunea obligatorie daca cererea face obiectul unei cauze aflate pe rolul unei instante judecatoresti sau daca a format obiectul unei judecati;

precizarea autoritatilor publice care au fost sesizate anterior;

se anexeaza orice acte care pot sustine cererea;

– cererea adresata Avocatului Poporului este scutita de taxa de timbru.

Dacă avocatul poporului constată că soluționarea cererii cu care a fost sesizat este de competența Ministerului Public, se află pe rolul unei instanțe judecătorești sau are ca obiect erori judiciare, atunci el îl va sesiza pe procurorul general sau Consiliul Superior de Magistratură care sunt obligați să comunice concluziile la care s-a ajuns și măsurile luate, potrivit competenței ce le revine. Avocatul poporului are acces la documentele secrete deținute de autoritățile publice, cu condiția ca acestea să fie necesare pentru soluționarea plângerilor ce i s-au adresat. În cadrul obligațiilor ce-i revin, avocatul poporului nu poate divulga sau face publice informațiile sau documentele secrete la care a avut acces. Această obligație se păstrează și după încetarea activității sale în funcția respectivă și , de asemenea, se extinde asupra adjuncților săi dar și asupra personalului aflat în serviciile sale , sub sancțiunea prevăzută de legea penală.

Dacă în exercitarea atribuțiilor sale avocatul poporului emite recomandări, acestea nu vor fi supuse nici controlului parlamentar și nici controlului judecătoresc. Prin aceste recomandări avocatul poporului sesizează autoritățile administrației publice asupra ilegalității actelor sau faptelor administrative. Actelor administrative le sunt asimilate tăcerea organelor administrației publice și emiterea tardivă a actelor. În sfera atribuțiilor ce revin avocatului poporului intră și anchetele făcute de acesta pentru a cere autorităților administrative publice orice informații sau documente necesare anchetei. El poate audia și lua declarații de la conducătorii autorităților administrație publice și de la orice funcționar ce poate da informații necesare soluționării cererii. În cazul în care, în urma cercetărilor făcute, avocatul poporului constată că plângerea persoanei lezate este întemeiată, el va cere în scris autorității administrative publice care a încălcat drepturile acesteia să reformeze sau să revoce actul administrativ și să repare pagubele produse, precum și să repună persoana lezată în situația anterioară. Autoritățile publice în cauză vor lua de îndată măsurile necesare pentru înlăturarea ilegalităților constatate, reperarea pagubelor și înlăturarea cauzelor care au generat sau au favorizat încălcarea drepturilor persoanei lezate și îl vor informa despre aceasta pe avocatul poporului.

Dacă autoritatea administrației publice nu înlătură în termen de 30 de zile de la data sesizării ilegalității comise, avocatul poporului se adresează autorităților administrației publice ierarhic superioare, care sunt datorate să-i comunice în termen de cel mult 45 de zile măsurile luate. Dacă autoritatea publică sau funcționarul public aparține administrației publice locale, avocatul poporului se adresează prefectului. De la data depunerii cererii la prefectul județului curge un nou termen de 45 de zile. Avocatul poporului este îndreptățit să sesizeze Guvernul cu privire la orice act fapt administrativ ilegal al administrației publice centrate și al prefecților. Neadoptarea de către Guvern, în termen de cel mult 20 de zile, a măsurilor privitoare la ilegalitatea actelor sau faptelor administrative semnalate de avocatul poporului se comunică Parlamentului.

Avocatul poporului are îndatorirea de a aduce la cunoștința persoanei, care i-a adresat cererea , rezultatele cererii sale. Acestea pot fi făcute publice de către avocatul poporului mijloace de informare în masă, cu consimțământul persoanei sau al persoanelor interesate.

Dacă, cu prilejul cercetărilor întreprinse, avocatul poporului constată lacune în legislație sau cazuri grave de corupție ori de nerespectare a legilor țării, va prezenta un raport, conținând cele constatate, președinților celor două Camere ale Parlamentului sau – după caz – primului-ministru. Toate cele discutate mai sus au înrâurire și cu privire la actele administrative ale regiilor autonome.

Fiind definită de lege ca o autoritate publică autonomă și independentă, având drept scop apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor în raporturile acestora cu autoritățile publice, Instituția Avocatului Poporului are inclus în activitatea sa și controlul exercitat în legătură cu raporturile dintre cetățeni și autoritățile publice, cu precădere autorități administrative.

Deci, activitatea de verificare exercitată de Avocatul Poporului, privind respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor, are ca obiect doar acte și fapte ilegale îndeplinite în regim de putere publică, iar nu activități realizate în regim de drept privat.

Controlul exercitat de Avocatul Poporului vizează activitatea atât a organelor administrației publice, cât și a altor instituții publice și servicii publice, precum și a instituțiilor de interes public, care, prin actele și faptele ilegale, au adus atingere drepturilor și libertăților cetățenilor.

Nu fac obiectul activității instituției Avocatului Poporului și vor fi respinse fără motivare cererile privind actele emise de Camera Deputaților, de Senat sau de Parlament, actele și faptele deputaților și senatorilor, ale Președintelui României și ale Guvernului, precum și ale Curții Constituționale, ale președintelui Consiliului Legislativ și ale autorității judecătorești

În Declarația universală a drepturilor omului se stabilește că esențial este ca drepturile omului să fie protejate printr-un regim de drept, astfel încât omul să nu fie constrâns la revolta tiraniei și asupririi (Preambul – alin.3).drepturile omului pot fi afectate în cadrul a două tipuri de raporturi sociale:

grup social sau individ-individ;

stat-individ.

Una din condițiile necesare pentru înfăptuirea drepturilor și libertăților omului este crearea unor organe viabile, independente, însărcinate cu competențe în apărarea drepturilor omului, chiar împotriva statului, atunci când acesta își încalcă propriile legi. Astfel de organe viabile sunt Avocatul Poporului, instanțele administrative, instanțele judecătorești, Curtea Constituțională, etc.

Fizionomia instituției Avocatul Poporului este doar schițată în Constituție. Rolul său se aseamănă până la un punct cu cel al altor autorități publice, de pildă cu cel al procurorului. De aceea s-a afirmat deseori că Avocatul Poporului apare ca un „procuror parlamentar” sub aspectul semnificației sale funcționale și practice. Această afirmație este însă supradimensională, în sensul că instituția de „procuror parlamentar” este inexistentă ca autoritate publică și , deci, este imposibil a raporta avocatul poporului la ceva inexistent în dreptul constituțional.

Incompatibilitatea dintre avocatul poporului și instituția „procurorului parlamentar” rezultă și din aceea că atribuțiile avocatului poporului nu sunt cele acordate procurorului, care rămâne un exponent al puterii judecătorești, în timp ce avocatul poporului nu face parte din sistemul puterii.

Intervențiile avocatului poporului pentru apărarea drepturilor și libertăților cetățenești nu au caracter judiciar. În exercitarea funcțiilor sale avocatul poporului este independent fată de Parlament.

Acest raport de independență decurge din orice studiu de drept constituțional comparat privind studiul și atribuțiile ombudsman-ului. Constituția se referă la Avocatul Poporului atât ca instituție cât și ca persoană, investită cu anumite atribuții. În ceea ce privește numirea Avocatului Poporului, se impune a se ține seama de art.16 alin.3 din Constituția României potrivit căreia „funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, de persoanele care au numai cetățenia română și domiciliul în țară”. Instituția Avocatul Poporului cunoaște două forme:

ombudsman-ul cu competență generală;

ombudsman-ul cu competență specială.

În baza competenței generale, ombudsman-ul are misiunea de primi toate plângerile cetățenilor contra exceselor și abuzurilor administrației, de a face și de a interveni pe lângă guvern. Ombudsman-ul cu competență specială controlează anumite servicii (ex. în Germania controlează armata).

Rolul fundamental al avocatului poporului este de a apăra drepturile și libertățile cetățenești, îndeosebi în raport cu autoritățile publice și în special cu cele executive. Avocatul poporului va putea deveni un antidot puternic contra birocratismului care este , în mare măsură, o boală foarte extinsă pentru ca activitatea sa să fie eficientă Constituția obligă autoritățile publice să-i asigure spijinul necesar.

Astfel, putem spune că Avocatul Poporului este o instituție garant, pentru evitarea oricărui arbitrat în relațiile administrație-administrație, stat-individ. Avocatul poporului contribuie la protejarea individului față de autoritățile administrative și , deci, a drepturilor și libertăților cetățenești prin:

intervenția directă la autoritatea respectivă sau cea ierarhic superioară acesteia:

folosirea unei proceduri mult mai simple decât cea judecătorească sau cea a contenciosului administrativ;

prin generalizarea concluziilor, poate informa Parlamentul despre unele deficiențe, imperfecțiuni ale legislației sau ale activității anumitor organe, inclusiv a Guvernului, cu implicații deosebite asupra drepturilor și libertăților cetățenești;

recomandările pe care la poate face Parlamentul privind legislația sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea drepturilor și libertăților cetățenești;

ceea ce poate și este obligat să acționeze și din oficiu în cazuri de proastă administrare și abuz de autoritate, reamintind în mod constant funcționarilor că există limite ale funcției și puterilor , că activitatea administrativă este guvernată de lege;

activitățile pe care le desfășoară la plângerea indivizilor în probleme de drepturilor și libertăților cetățenești.

Putem conchide spunând că activitatea instituției Avocatului Poporului este de real folos în protejarea drepturilor și libertăților cetățenilor, dar mai ales în desfășurarea relațiilor intersociale și, mai ales, a celor dintre om și stat.

4.4 Adjuncții Avocatului Poporului

Legea nr.35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului prevede următoarele :

Art. 10. — (1) Avocatul poporului este asistat de doi adjuncți care asigură coordonarea exercitării atribuțiilor instituției Avocatul Poporului, pe domenii de activitate, potrivit Regulamentului de organizare și funcționare a instituției Avocatul Poporului.

(2) Adjuncții avocatului poporului îndeplinesc, în ordinea stabilită de avocatul poporului, atribuțiile acestuia în caz de imposibilitate temporară a exercitării funcției.

Art. 11. — (1) Adjuncții avocatului poporului sunt numiți de către acesta pe durata mandatului, cu avizul Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunități și validări a Senatului.

(2) Numirea adjuncților avocatului poporului se publică în Monitorul Oficial al României.

Art. 12. — Dispozițiile art. 8 se aplică, în mod corespunzător, jurământul depunându-se în fața unui vicepreședinte al Camerei Deputaților și a unui vicepreședinte al Senatului.

Adjuncții Avocatului Poporului sunt specializați pe domenii de activitate.Ei sunt numiți de către Avocatul Poporului pe durata mandatului, și au atribuții proprii, stabilite de Regulamentul de organizare și funcționare.

Atribuțiile adjuncților sunt următoarele :

coordonează și controlează activitatea departamentelor aflate sub autoritatea lor

iau măsuri pentru aducerea la îndeplinire a dispozițiilor primite din partea Avocatului Poporului

informează operativ pe Avocatul Poporului asupra desfășurării lucrărilor

stabilesc atribuțiile personalului din cadrul departamenteloraflate sub autoritatea lor

verifică și ăși dau acordul asupra referatelor și formei finale a proiectelor de raport

4.5 Raportul în fața Parlamentului

Avocatul Poporului prezinta celor doua camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora. Rapoartele pot contine recomandari privind legislatia sau masuri de alta natura, pentru ocrotire a drepturilor si libertatilor cetatenesti. Camerele isi desfasoara lucrarile si in sedinte comune, potrivit unui regulament adoptat cu votul majoritatii deputatilor si senatorilor, pentru:

– numirea Avocatului Poporului;

– atributii ale Curtii Constitutional (Art.146)

Raportul anual vizează activitatea instituției pe un an calendaristic și se înaintează

Parlamentului până la dala de 1 februarie a anului următor, în vederea dezbaterii acestuia în ședința comună a celor două Camere. Raportul anual se dă publicității.

Curtea Constitutionala are urmatoarele atributii:

(a) se pronunta asupra constitutionalitatii legilor, inainte de promulgarea
acestora, la sesizarea Presedintelui Romaniei, a unuia dintre presedintii celor doua
Camere, a Guvernului, a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, a Avocatului Poporului, a
unui numar de cel putin 50 de deputati sau de cel putin 25 de senatori, precum si, din
oficiu, asupra initiativelor de revizuire a Constitutiei;

(b) hotaraste asupra exceptiilor de neconstitutionalitate privind legile si
ordonantele, ridicate in fata instantelor judecatoresti sau de arbitraj comercial; exceptia
de neconstitutionalitate poate fi ridicata si direct de Avocatul Poporului.

4.6 Încetarea din funcție

Conform art. 55 alin. 1 din Constituție, Avocatul Poporului este numit de Senat pe o durată de patru ani pentru a apăra drepturi și libertăți ale cetățenilor, iar organizarea și funcționarea acestei instituții se stabilesc prin lege organică. Potrivit art. 8 din cap. II al legii nr. 35 din 1997 „mandatul de avocat al poporului începe pe data numirii sale de Senat și durează până la instalarea noului avocat al poporului”. Acest mandat poate incita înainte de termen în caz de demisie, revocare din funcție, incompatibilitate cu alte funcții publice sau private, imposibilitatea da a-și îndeplini atribuțiile mai mult de 90 de zile, constatată prin examen medical de specialitate ori în caz de deces. Revocarea din funcție a avocatului poporului, ca urmare a Constituției și a legilor, se face la propunerea Biroului permanent al Senatului, pe baza raportului Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunități și validări, cu votul majorității senatorilor. Demisia, incompatibilitatea, imposibilitatea de îndeplinire a funcției sau decesul se constată de către Biroul permanent al Senatului în cel mult 10 zile de la apariția cauzei care determină încetarea mandatului.

În activitatea sa avocatul poporului este asistat de doi adjuncți care asigură coordonarea exercitării atribuțiilor instituției, pe domenii de activitate, potrivit Regulamentului de organizare și funcționare a instituției. Adjuncții avocatului poporului îndeplinesc atribuțiile acestuia în caz de imposibilitate temporară a exercitării funcției. Avocatul poporului este cel care-i numește pe adjuncți cu avizul Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunități și validări a Senatului. Numirea adjuncților este publicată in Monitorul Oficial al României. Jurământul lor se depune în fața unui vicepreședinte al Camerei Deputaților și a unui vicepreședinte al Senatului.

Avocatul poporului și adjuncții săi nu răspund juridic pentru opiniile exprimate sau pentru actele pe care la îndeplinesc, cu respectarea legii, în exercitarea atribuțiilor ce la revin. Pe durata exercitării mandatului, avocatul poporului și adjuncții săi nu pot fi reținuți, percheziționați, arestați sau trimiși în judecată fără încuviințarea Senatului. Dacă avocatul poporului sau adjuncții săi săvârșesc infracțiuni flagrante, ministrul justiției îl va informa pe președintele Senatului asupra reținerii sau arestării. Senatul va încuviința sau nu măsura luată. Această hotărâre se adoptă cu votul majorității senatorilor. În situația în care avocatul poporului sau adjuncții săi sunt trimiși în judecată penală, Senatul va hotărî suspendarea din funcție până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.

Structura serviciilor instituției Avocatul poporului și numărul de personal se aprobă de către Biroul permanent al Senatului, funcție de necesitățile realizării atribuțiilor ce le revin și în limitele bugetului aprobat. Funcțiile de specialitate de execuție se ocupă prin concurs, în condițiile legii. Acest concurs va fi organizat de Comisia de numiri și disciplină constituită din trei consilieri desemnați de avocatul poporului.

În condițiile nerespectării dispozițiilor legale și constituționale cu privire la organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, răspunderea poate fi de natură penală, disciplinară sau administrativă, după caz. În ceea ce privește răspunderea disciplinară, aceasta este prevăzută de legea pentru funcționarii publici.

Cheltuielile necesare pentru funcționarea instituției sunt finanțate de la bugetul de stat. Funcția de avocat al poporului asimilează cu funcția de ministru, funcția de adjunct al avocatului poporului cu cea de secretar de stat, iar funcțiile de conducere și de execuție de specialitate sunt asimilate funcțiilor din serviciile Senatului.

Dacă în funcția de Avocat al Poporului este ales un magistrat, rezervarea postului acestuia este obligatorie. Regulamentul de organizare și funcționare a instituției se adoptă de către Biroul permanent al Senatului, la propunerea poporului, în termen de 60 de zile de la numirea acestuia.

CAPITOLUL 5 : OMBUDSMAN-UL ÎN SISTEMELE CONSTITUȚIONALE INTERNAȚIONALE – STUDIU COMPARAT

Sistemele constituționale pot fi privite din mai multe puncte de vedere:

Al concepțiilor politice ce stau la baza lor. În funcție de acest criteriu, putem distinge sisteme constituționale bazate pe concepții liberale și pe marile idei umaniste despre drepturile și libertățile cetățenești, pe principiile pluralismului politic și sisteme constituționale a căror doctrină politică și economică se bazează pe concepția partidului unic, pe restrângerea drepturilor cetățenești sau pe favorizarea anumitor clase sau grupuri sociale și pe excluderea principiilor pieței libere și centralizarea întregii economii naționale.

La raporturile existente între puterea legislativa și puterea executivă, îndeosebi între parlament și șeful statului. Distingem sisteme constituționale prezidențiale (S.U.A., aproape toate statele din America Latină și unele state din Africa), sisteme constituționale semiprezidențiale (Franța, Finlanda, Austria, Portugalia, România, Bulgaria) și sisteme constituționale parlamentare (Italia , Grecia, Germania, Elveția, Suedia, etc.).

Al doctrinei ideologice. Din acest punct de vedere distingem sisteme constituționale întemeiate pe o ideologie oficială și dominată (sisteme constituționale socialiste) și sisteme care pluralismul ideologic este o componentă definitorie a societății civile (Franța, S.U.A., Marea Britanie, Spania, Elveția, Italia, etc.).

Al metodelor de guvernare (al regimului politic). Distingem sisteme constituționale democratice și sisteme constituționale totalitare.

Uneori, dreptul constituțional al statelor occidentale a fost calificat nu fără temei „drept constituțional clasic”

În Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord dreptul constituțional este un produs al unei evoluții politico-juridice și social-economice îndelungate într-un spațiu geografic închis datorită despărțirii Angliei prin Canalul Mânecii de continentul convulsionat de lupte politice și cu un nivel scăzut al forțelor de producție. În secolul XIV instituțiile constituționale britanice erau deja conturate în linii esențiale iar spre sfârșitul secolului XVI ele căpătaseră o fizionomie definitivă – rod și al unei forțe dezvoltate gândiri politice pentru acea vreme, ca și al unui pragmatism juridic ale cărui soluții au rămas neclintite multe secole.

La baza sistemului constituțional englez stau câteva idei:

temelia întregii activități sociale este legea;

guvernul nu are o putere arbitrală, puterea sa derivă din lega;

regula de drept se aplică în mod egal tuturor indivizilor și persoanelor juridice, inclusiv autorităților publice;

toate regulile juridice ordinare din domeniul exercitării puterii politice alcătuiesc regimul constituțional, neexistând reguli cu valoare superioară și reguli cu valoare inferioară subordonată acestora.

O trăsătură proprie a sistemul constituțional britanic este absența unei constituții în sensul formal al cuvântului. Constituția Angliei se prezintă ca un ansamblu suficient de coerent de cutume la care se adaugă texte juridice adaptate de parlament având o valoare și o importanță deosebită pentru dezvoltarea instituțiilor politice din această țară ca și pentru raporturile între guvernanți și guvernați.

Instituția ombudsmanului creată în 1967 este o modalitate de răspundere ministerială. În Anglia ombudsmanul este comisarul parlamentului pentru administrație. Comisarul parlamentului are printre altele și prerogativa de a ancheta modul de administrare a departamentelor ministeriale.

Sistemul constituțional canadian s-a format – istoric vorbind – în legătură directă cu procesul de infiltrare a coloniștilor europeni pe continentul nord american și apoi cu procesul de emancipare politică a teritoriilor deținute de aceștia, inițial în numele Coroanei Franței și în final a Angliei. Constituția Canadei se înfățișează în prezent ca un ansamblu de acte constituționale începând cu Actul Americii de Nord Britanice din anul 1867 și sfârșind cu legea adoptată în 1982 privind Canada, prin care s-a realizat „repatrierea de către Marea Britanie a Constituției Canadiene”. Toate aceste acte normative fundamentale formează Constituția Canadiană in sens formal.

În Canada instituția ombudsman-ului este cunoscută mai puțin datorită dihotomiei acestei țări într-o singură federație ce cuprinde patru provincii: Ontario, Quebec (cucerită de Franța) și Noua Scoție și New Bounswik (păstrate sub jurisdicția Angliei). Fiind o monarhie constituțională, Canada nu dispune de o instituție distinctă în ceea ce privește apărarea drepturilor omului pe plan intern și internațional, instituție asimilată și ombudsman-ului. În provinciile engleze aceste atribuții revin Guvernatorului General numit de Regină iar în provinciile franceze tribunalelor administrative cu o jurisdicție specializată.

Statele Unite ale Americii au receptat și adaptat cutume si tradiții constituționale ale unui stat inamic de care fostele colonii s-au despărțit printr-un război sângeros de independență. Fondatorii constituției Statelor Unite au prelucrat cu uimitor simț al practicii politice spiritul reformator al filozofiei politicii engleze din sec. al XVIII-lea. La 17 septembrie 1787 a fost adoptată Constituția S.U.A., prima constituție scrisă din istoria statelor lumii.

În ceea ce privește structura statului, Legiuitorul constituant a optat pentru o structură statală federală. În afara altor atribuții Congresul reprezintă poporul american dar sfera atribuțiilor sale este limitată prin intermediul drepturilor și libertăților cetățenești. În afara curților federale Congresul deține prerogative de a înființa și alte curți cărora le conferă o jurisdicție specializată pentru anumite cauze sau domenii de activitate. Astfel, aceste instanțe au rolul de a exercita atribuții care în alte state revin ombudsman-ului. Spre exemplu:

Court of Claims, creată în 1855, competentă să soluționeze plângerile făcute de persoanele particulare împotriva Guvernului cu privire la pagube decurgând din contracte sau cauzate din culpa unor funcționari guvernamentali;

Court of Customs and Patent Appels creată în 1909, competentă să soluționeze plângerile împotriva deciziilor luate de Tribunalul pentru taxe vamale („Costoms Court”), de oficiul pentru brevete și de Comisia pentru tarife;

Court of Military Appels creată în 1950, competentă să soluționeze deciziile Curții Militare.

Franța și-a câștigat pe deplin meritat dreptul de a i se recunoaște o contribuție majoră în enunțarea și realizarea unei doctrine și practici politice democratice și liberale ale puterii, crearea unei filozofii a libertății individului și egalității urmare care a declanșat, în scurt timp, reînnoiri constituționale în aproape toate statele de pe continent. Fenomenul care a impus noua doctrină politică și marile principii de egalitate, libertate și fraternitate umană a fost Revoluția franceză din 1789. Președintele Franței este un adevărat garant al legii fundamentale, el având la dispoziție toate instrumentele legale pentru a-și îndeplini această atribuție.

La fel ca în România și în Franța există o instituție ce are rolul de a garanta și apăra drepturile civice și de a asigura garanțiile fundamentale acordate cetățenilor. Această instituție are ca reprezentant un „avocat al poporului” numit însă în Franța médiateur de la République. În general, atribuțiile acestui médiateur de la République sunt similare celor pe care le are Avocatul Poporului în România.

Italia contemporană a trecut, nu fără convulsii, de la un regim politic totalitar, de la o dictatură de tip fascist, la un regim parlamentar democratic. Trecerea s-a produs după încheierea celui de-al doilea război mondial și a durat, practic, până la adaptarea acestei Constituții în decembrie 1947.

Discontinuitatea în plan politic realizată prin trecerea de la dictatura fascistă la democrația parlamentară a fost în mod natural legată de o discontinuitate in plan constituțional, prin trecerea de la structurile și mecanismele de guvernare ale statului fascist la instituțiile politice de tip parlamentar. Potrivit primului articol din Constituție, Italia este o republică democratică fundamentată pe muncă. Suveranitatea aparține poporului care o exercită sub formele și limitele fixate de constituție.

În sistemul constituțional al Italiei litigiile dintre persoanele fizice și administrația centrală, precum și garantarea existenței și exercitării drepturilor populației sunt rezolvate, soluționate de „ombudstanul” italian, adică de Difensore Civico (apărătorul cetățenilor).

În Republica Federală Germania sistemul constituțional a cunoscut o existență reală după ziua de 9 mai 1945, când Germania a fost împărțită în patru zone de ocupație aflate sub controlul militar al Marii Britanii, S.U.A., Franței și Uniunii Sovietice.

Germania are o organizare statală federală, reminiscență a puzderiei de stătulețe independente, inclusiv orașe libere existente în Evul Mediu pe ruinele Sfântului Imperiu Romano-german.

Președintele federal deține următoarele prerogative: reprezentarea Germaniei pe plan internațional, încheierea tratatelor internaționale, acreditarea și primirea reprezentanților diplomatici, numirea și revocarea judecătorilor, exercitarea drepturilor de grațiere, promulgarea legilor, atribuții în ceea ce privește formarea guvernului.

Instituția Ombudsman-ului în Germania a fost „împrumutată” din Austria, unde ombudsmanul este cunoscut sub numele de Volksenwaltscheft.

Portugalia, condusă dictatorial de Antonio de Oliveira Selezar din 1932 până la retragerea acestuia în 1968, a reușit după cel de-al doilea război mondial să-și conserve structurile și principiile totalitare de guvernare și să le impună tip de trei decenii celor guvernați. Portugalia și Spania au făcut parte cu drepturi depline din comunitatea politică și economică a statelor accidentale democratice. Încă din preambul Constituția portugheză proclamă hotărârea poporului portughez de a apăra independența națională și de a garanta drepturile fundamentale ale cetățenilor, de a stabili principiile de bază ale democrației, de a asigura primatul statului de drept. Constituantul portughez a creat un cadru foarte modern privind fundamentele teoretice, principiile generale ale consfințirii, garantării și ocrotirii juridice cât și al exercitării reale a drepturilor și libertăților cetățenești. Aici intervine rolul ombudsman-ului care, deși apărut relativ târziu, consfințește garanția celor mai importante drepturi și libertăți, atât pe plan intern cât și pe plan internațional. În Portugalia ombudsman-ul se numește „sugestiv” Provedor de Justica. Acesta are, printre altele dreptul de a cere efectuarea unui control independent de judecare a unui caz concret. Acest control exercitat de Provedor de Justica poate avea ca obiect orice dispoziție legală cu forță general-obligatorie. De asemenea, Avocatul Poporului, poate efectua un control de Constituționalitate prin omisiune din inițiativa sa, dar în fond acest control este soluționat de Tribunalul Constituțional. Însă Avocatul Poporului trebuie să ia inițiativa acestui control doar dacă se invocă încălcarea drepturilor regiunilor. De asemenea, controlul se poate declanșa în situația în care Constituția nu este respectată datorită neadoptării măsurilor legislative impuse de transpunerea în practică a normelor constituționale.

În Spania actuala constituție a fost promulgată la 29 decembrie 1978 și este rezultatul unui dificil proces de tranziție politică declanșat după moartea generalului Franco – cel care a condus Spania ca un dictator din 1930 până la moartea sa la 20 noiembrie 1975. Constituția arată că națiunea spaniolă dorește să stabilească dreptatea, libertatea și securitatea, șa promoveze bunăstarea tuturor cetățenilor. Pentru realizarea acestui scop general, statul își propune, printre altele, să protejeze și să garanteze drepturile omului. Concepția filozofică și politico-juridică în care au fost consacrate drepturile omului este caracteristică esenței sistemului constituțional occidental bazată pe principiile democrație liberare și pe raportul dintre dreptul natural și dreptul pozitiv care oferă individului garanțiile juridice ale propriei libertăți. De altfel, articolul 1 al Constituției definește Spania ca un stat social și democratic de drept care apără, ca valori superioare ale sistemului său juridic, libertatea, justiția, egalitatea și pluralismul politic. Tribunalul Constituțional are competența, printre altele, să judece recursurile de neconstituționalitate împotriva legilor și a dispozițiilor având forță de lege să judece recursurile cerute de cetățeni împotriva încălcării drepturilor și libertăților recunoscute de art.14 din Constituție (egalitate în fața legii, interzicerea discriminării pentru motive de naștere, rasă, sex, religie, opinii, ori pentru orice alte condiții sau cauze personale sau sociale). Apărătorul Poporului (Defensor de Pueblo) poate introduce recursul de neconstituționalitate, pozitiv Constituției. De asemenea, recursul cu caracter individual pentru protecția drepturilor cetățenești (recursul „d’ampero”) poate fi introdus de orice persoană fizică sau morală, dar și de Defensor de Pueblo și Ministerul Public.

5.1 Apariția și dezvoltarea instituției pe plan internațional

Creșterea semnificativă a sarcinilor Puterii legislative și implicit a administrației publice, datorită complexității din ce în ce mai accentuate a vieții economice și sociale de la nivelul statelor lumii, face ca cetățenii în fiecare moment să intre în contact cu diferitele autorități publice și structuri administrative, dar care nu întotdeauna se constituie într-o conlucrare facilă între aceștia. Ca atare, unii cetățeni își pierd încrederea in aceste structuri, alții se resemnează sau chiar manifestă dezinteres față de ele, devin scrupulos de procedurali și nu mai pot stabili relații normale cu autoritățile. În acest context, numeroase țări au recunoscut că instituțiile tradiționale de protecție juridică a cetățenilor și de control a autorităților administrative publice nu mai erau în măsură să rezolve aceste conflicte. Prin urmare, după primul război mondial, în anumite țări, din aproape toatele continentele, s-a statuat instituția mediatorului care avea la bază modelul suedez, consfințită constituțional în anul 1809. Instituția, din oricare din aceste țări are o structură fundamentală uniformă, dar este organizare de detaliu diferită care îi permite singura de a se încorpora in diferite sisteme naționale. Pe aceste coordonate instituția ombudsman-ului poate să fie clasificată în:

Ombudsman-parlamentar care există în Germania, Australia, Austria, Africa de Sud, Canada, Danemarca, Spania, Fiji, Finlanda, Marea Britanie, Scoția și Țara Galilor, Guyana, Olanda, India (în patru din statele sale), Italia (în șase regiuni), Israel, Lichtenstein, Maurițiu, Noua Zeelandă, Norvagia, Portugalia, Suedia, Elveția, Trinidal Tabago, S.U.A., etc.;

Ombudsman-subordonat Guvernului sau puterii executive funcționează în Franța, S.U.A.(în mai multe state și orașe), Ghana, Filipine, etc.;

Ombudsman-ul specializat are a competență specială pentru:

protecția consumatorilor (în Suedia, Norvegia, Danemarca, S.U.A.);

ocrotirea libertății presei și a informației (în Suedia, Marea Britanie, Olanda);

protecția intimității (în R.F.G., Australia, Canada);

controlul forțelor armate și de securitate (în R.F.G., Israel, Australia, Canada, Marea Britanie, Norvegia);

sferele educative (în Canada, S.U.A., Mexic);

sferele impresariale (în S.U.A., Brazilia).

Ombudsman universitar. În S.U.A. există apărătorul drepturilor universitare (în Dayton, Ohio sunt stabiliți cinci Apărători ai poporului în Centrul de Studii ale Drepturilor Cetățenești, Datorii și Responsabilități ale Senatului; la Princeton, New Jersey, Berkeley, California) iar în Mexic există ca principii nemijlocirea, concentrarea, rapiditatea și un formalism moderat.

E. Ombudsman de întreprindere. Amploarea răspândirii apărătorului în domeniul administrație publice a penetrat și chiar s-a extins în afara întreprinderilor private. Astfel, după 1973, urmând exemplul Apărătorului Poporului suedez, campania din S.U.A., Internațional Techudagy Group of Xerox Corp., a numit un Emplayee Relation Manager care să se ocupe de plângerile formulate de angajați cu privire la munca lor de întreprindere, prezentând rapoarte direct Președintelui care poate să revoce hotărârile luate, mediatorul are și funcția de a recomanda prin intermediul Președintelui schimbările ce apar necesare în politica companiei. Instituția a fost introdusă și în alte companii cum sunt: General Motors, Ford Motors Company, Ohio Bell și American Airline. Și în Brazilia, in 1985, s-a instituit intr-o întreprindere multinațională Rhadia, Ombudsman-ul, având ca titular chiar o femeie (Maria Lucia Galli), desemnată de către conducerea grupului pentru protecția consumatorului (PROCON)

Modelul scandinav

Instituția suedeză – Ombudsman-ul – va servi drept model tuturor ombudsman-ilor din întreaga lume. La peste un secol după creare, in 1915, a fost înființat Militeombudsman a cărui misiune era de a supraveghea administrația militară.

Ulterior, cele două forme, cea tradițională și Militeombudsman-ul, s-au contopit într-una singură, iar din 1976 mai apar pentru ombudsmani specializați în: – libertatea întreprinderii, consumatorului presei și a egalității sexelor.

Finlanda, imediat, după obținerea întreprinderilor sale, în Constituția din 1919, își stabilește și crearea ombudsman-ului.

În 1952, Norvegia introduce în cadrul organizării sale judecătorești, modelul suedez al ombudsman-ului militar.

Danemarca, din anul 1953, își creează și ea ombudsman-ul militar.

Începând din anul 1957, când instituția ombudsman-ului depășește frontierele țărilor scandinave, acesta se extinde și în alte țări (R.F.G.), state federale și militare sau orașe, din întreaga lume, astfel încât se ajunge la o adevărată „ombudsmanie”.

Și în Europa, instituția Ombudsman-ului s-a integrat progresiv, la nivel național, statal ori local, sau cu atribuții, numai într-un anumit domeniu (ex. armata, gestiunea municipală, închisori, minori, universități, etc.).

Ombudsman-ul din instituțiile europene

Încă din 1972 Conferința Parlamentară convocată de Adunarea Consultativă a Consiliului Europei propunea analizarea atentă a creării unui organ inspirat de ombudsman-ul scandinav care să primească și să studieze plângerile și să aibă acces la documentele interne ale administrațiilor publice. De la început a apărut a controversă referitoare la competențe. In 1974, Comisia Juridică a Adunării Parlamentare a considerat că nefiind necesară desemnarea unui ombudsman deoarece nu există o administrație publică comunitară.

În martie 1978 Parlamentul European, conștient de importanța crescândă a dreptului comunitar și de faptul că mijloacele actuale sunt insuficiente pentru a face recurs împotriva actelor autorităților publice, constatând că ombudsman-ul constituie un sistem practic și eficace de control al puterii executive pentru a apăra cetățeanul, a considerat indicat să creeze un Comisar Parlamentar care să cerceteze reclamațiile cetățenilor Comunității și a însărcinat Comisia de Regulamente și Petiții să întocmească un raport asupra acestei teme. Această comisie a început lucreze pe marginea acestui subiect și a convocat în repetate rânduri ombudsmanii europeni pentru a lua decizii. La 24 ianuarie 1985, la Bruxelles, s-au desfășurat lucrările sesiunii de lucru, convocată de Parlamentul European, la care au participat principalii membri ai Comisiei de Petiții a organului comunitar și ombudsmanii din țările C.E.E. (Uniunea Europeană).

Scopul principal al reuniunii a fost cel de analiză a posibilităților de dezvoltare a unui sistem eficace de colaborare între toate aceste organisme pentru o mai bună protecție a libertăților și drepturilor omului în Europa, împlinindu-se astfel acordurile adoptate de Conferința la nivel înalt a Șefilor de Stat de la Fontaibleau și apoi în Consiliul de Miniștri ai C.E.E.

La 12 iulie 1975, Parlamentul european alege primul ombudsman al Uniunii Europene. Rolul său constă în a pune la dispoziția cetățenilor ale căror drepturi au fost refuzate sau încălcate, de către instituțiile europene, mijloace concrete de apărare. Prin crearea sa, instituția ombudsman-ului european reflectă implicarea Uniunii în realizarea formelor de administrație transparentă și democratică la nivel european, bazându-se pe ideea centrală a tuturor sistemelor naționale: protejarea drepturilor cetățenilor.

În planul relațiilor dintre instituțiile comunitare și cetățenii Europei, ombudsman-ului european îi revine misiunea de a întreprinde demersurile firești, prin recomandările sale, pentru a sigura libertatea de informare a cetățenilor și transparență instituțiilor europene.

Orice persoană a unui stat din cadrul Uniunii Europene se poate plânge ombudsmanului european cu privire la administrarea defectuoasă a activității instituțiilor comunitare, exceptând doar activitatea puterii judecătorești. Ombudsmanul, fiind sesizat cu o plângere, informează instituția sau organizația în cauză, adresându-le totodată și recomandări. Dacă instituția respectivă nu a luat măsurile adecvate pentru rezolvarea problemei, ombudsmanul european trimite un raport, care poate include și recomandări către Parlamentul European și instituția comunitară vizată. Totuși, ombudsmanul european, deși desfășoară investigații din proprie inițiativă, nu poate deschide nici o anchetă asupra acțiunilor derulate de autoritățile statelor membre și nici să examineze acțiunile organizațiilor internaționale.

5.2 Legislația privind instituția Ombudsman-ului pe continentul european

În Suedia, apărarea drepturilor cetățeanului, în relațiile cu statul este unul din aspectele fundamentale ale sistemului legislativ. Ombudsmanul este o garanție eficientă împotriva abuzurilor sistemului judiciar și administrației publice. Sistemul ombudsmanilor întărește încrederea cetățenilor în activitatea justiției și a celorlalte organe ale statului. Există mai multe categorii de ombudsmani:

1. ombudsmani parlamentari. Această funcție și-a găsit consacrarea constituțională în 1809 fiind o instituție destinată să funcționeze ca un mijloc de control al Ricksdagului (Parlamentului) cu privire la respectarea legilor de către toți judecătorii, funcționarii și ofițerii Astfel, Parlamentul alege patru ombudsmani pentru o perioadă pentru o perioadă de patru ani, activitatea acestora constând în supravegherea serviciilor administrative ale statului, ale colectivităților locale, inclusiv ale personalului acestora. Excepție fac doar miniștrii în funcție membrii Ricksdagului și consilierii municipali. Orice cetățean care se consideră prejudiciat se poate adresa in scris ombudsman-ilor. În urma examinării plângerilor, cele care nu interesează domeniul ombudsmanilor sunt înlăturate, celelalte formând obiectul unor proceduri doar cele care prezintă un real interes sunt trimise organelor competente pentru a lua măsuri. Fiecare ombudsman are un domeniu de activitate și , în cadrul acestuia, efectuează inspecții, întreprind anchete, unele chiar la sugestia presei. Ei sunt pe deplin independenți față de parlament, având chiar obligația de a întocmi un raport anual care este înaintat unei comisii speciale a Ricksdagului; aceasta îl examinează și face propuneri corespunzătoare Parlamentului.

2. ombudsmani desemnați de Guvern. Aceștia, la rândul lor, se pot clasifica pe mai multe categorii astfel:

ombudsmanul pentru concurență. Această funcție a fost creată în 1954, având obiectiv supravegherea activității comerciale, în condiții de concurență rezonabilă. Acest ombudsman are la dispoziție un serviciu compus din 30 de persoane. În anchetele sale ombudsmanul colaborează cu Direcția națională a prețurilor și a concurenței, Comisia de control a băncilor și Inspecția națională a asigurărilor private. Ombudsmanul negociază cu întreprinderile vizate iar dacă nu ajunge la o înțelegere amabilă, el apelează la Curtea pieței care este un tribunal compus din juriști, oameni de afaceri, economiști și reprezentanți ai consumatorilor. Curtea poate lua hotărâri importante cum ar fi: interdicția pentru o firmă de a recurge la practici comerciale respective sau de a și le modifica pe cele existente; ea poate fixa un preț maxim pentru o anumită marfă. Dacă nu se respectă deciziile Curții, sancțiunea care se aplică este amenda administrativă.

Ombudsmanul pentru consumatori. A fost creată această funcție în 1971 cu scopul de a se urmări respectarea unor legi vizând protecția consumatorului și anume: Legea marketingului și Legea clauzelor contractuale abuzive. La cererea ombudsmanului, orice firmă sau persoană este obligată să dovedească exactitatea afirmațiilor sale cu privire la produsele sale prezentate spre vânzare. Este posibilă chiar interzicerea vânzării unor produse care ar dăuna consumatorilor. Legea asupra clauzelor contractuale abuzive protejează pe consumator împotriva unor clauze exoneratoare de răspundere pe care furnizorii la introduc în contracte, mai ales pentru vânzarea de produse de folosință îndelungată, aceasta sub supravegherea ombudsmanului poate sesiza Curtea pieței și poate declanșa urmărirea în justiție, dacă nu se ajunge la rezolvarea problemei pe cale amiabilă. Deciziile Curții sunt fără drept de apel dar se ajunge la oficiile ei in puține cazuri (dintr-un număr de 2500-3000 de plângeri, Curtea rezolvă cca.25 anual).

Ombudsmanul pentru egalitate de șanse. Este o funcție creată în 1980, când a intrat în vigoare Legea egalității de sexe între bărbați și femei în viața profesională. Ombudsmanul veghează la respectarea acestei legi, a dispozițiilor ei. El dă informații, ajută la formarea opiniei publice, examinează cazuri individuale de discriminare, încercând calea amiabilă de rezolvare a situațiilor. Ombudsmanul poate întreprinde anchete din proprie inițiativă. În caz de eșec de rezolvare pe cale amiabilă, se recurge la Curtea muncii, ale cărei decizii sunt obligatorii.

Ombudsmanul pentru discriminare etnică. Este o instituție înființată în 1986, în baza Legii îndreptate împotriva discriminării etnice. Activitatea ombudsmanului se ocupă de astfel de situații ivite în colectivități, îndeosebi la locul de muncă (nu și în activitatea privată). El ajută persoanele ce au suferit discriminări pe criterii de rasă, culoare, naționalitate, religie, etc. ombudsmanul nu poate exercita nici o influență în activitatea judecătorească.

Ombudsmanul public pentru presă. În 1916 a fost creat un comitet de deontologie a presei ca un juriu de onoare care cuprinde un jurist (președinte al Comitetului), câte un reprezentant din partea celor trei organizații profesionale ale jurnaliștilor, precum și doi reprezentanți ai publicului. Ombudsmanul, instituit în 1969, este desemnat de un comitet special compus din ombudsmani parlamentari și președinții Ordinului național al avocaților și Clubul publiciștilor. Oricine poate protesta pa lângă ombudsmani contra unui articol de presă care încalcă etică ziaristică. Plângerea este examinată iar ombudsmanul poate începe o anchetă în cadrul căreia se cere și părerea redactorului șef al publicității reclamate. La finalul anchetei se ivesc trei posibilități:

problema nu îndreptățește un blam la adresa ziarului;

se impune sesizarea Comitetului de deontologie;

problema se poate rezolva de ombudsman, nefiind necesară sesizarea Comitetului. Indiferent de deciziile luate, cel defăimat se poate adresa justiției, dar numai după ce a apelat la concursul lor. Reclamațiile sunt scutite de orice taxe.

Constituția Suediei, adoptată în 1975, reglementează în cap. XII „Puterea de control”, referindu-se la Ombudsman. Astfel, art.6 alin.1 prevede că „Rickstag-ul va desemna unul sau mulți procurori parlamentari (ombudsman) însărcinați, conform instrucțiunilor emise de această adunare, să vegheze la aplicarea legilor și regulamentelor în cadrul activităților publice și care vor fi împuterniciți să acționeze în justiție cazurile prevăzute in anumite instrucțiuni”. Urmare a Constituției, a fost adoptată la 18 decembrie 1975 legea numărul 1057 numită Legea instrucțiunilor pentru Apărătorii poporului. Art.2 din această Lege dispune astfel: „Ombudsmanii își exercită controlul asupra autorităților de conducere centrale și locale, funcționarilor și angajaților acestor autorități și asupra altor persoane care sunt numite sau au însărcinări legate de exercitarea autorității publice în orice aspect în care această autoritate este legată de activităților lor. În cazul membrilor Forțelor Armate, controlul se va aplica, totuși, numai ofițerilor cu gradele care să nu fie inferioare celui de sergent clasa întâi al Armatei, grade similare din Marina și Forțele Aeriene, și acei ce ocupă posturi asimilate sau echivalente”.

Ombudsmanii nu vor exercita controlul asupra membrilor Parlamentului, membrilor Parlamentului, membrilor Consiliului Administrativ al Parlamentului, ai Comitetului pentru alegeri, ai consiliului de Apel al acestuia sau asupra consiliului de Conducere al Băncii Suediei, Guvernatorului și Vicepreședintelui Băncii Suediei, împuterniciților Departamentului Datorie naționale sau Controlului General al Biroului Datoriei Naționale. De asemenea, ombudsmanul nu va exercita control asupra guvernului sau Cabinetului de Miniștrilor, asupra Procurorului General sau a Organelor de decizie ale Consiliilor Municipale. Legea prevede că ombudsmanii nu se vor controla unii pe alții.

Art.5 din legea numărul 1057 din decembrie 1975 arată că ombudsmanii își exercită controlul examinând plângerile formulate de public în general și că aceștia fac inspecții și cercetări care se impun a fi necesare.

Normele referitoare la numărul de ombudsmani se găsesc in Legea Parlamentului. Fiecare ombudsman își exercită controlul într-un domeniu concret. Trebuie să se păstreze un registru cu toate problemele și măsurile luate în legătură cu acestea. Biroul Ombudsmanului va păstra o dovadă documentară a tuturor hotărârilor în care va figura identitatea celui care a luat hotărârea, referentului, data hotărârii și conținutul ei. Se vor păstra și minute ale inspecțiilor și altor proceduri, acolo unde este necesar.

B. Danemarca, după 150 de ani de la crearea Ombudsmanului în Suedia, în 1946, înființează Ombudsmanul parlamentar prin recomandarea Comisiei Constituționale. La 1 aprilie 1955 a fost numit în funcție primul ombudsman danez, profesorul Stepfan Hurwitz. Legea numărul 203 reglementează instituția ombudsmanului astfel că, orice persoană poate înainta o reclamație împotriva activității miniștrilor, o funcționarilor și oricărei alte persoane care lucrează in serviciul statului. Competența ombudsmanului la activitatea judecătorilor și a tribunalelor.

După investigarea cazului ombudsmanului poate decide dacă autoritățile sau funcționarii au comis greșeli sau neglijente în îndeplinirea funcțiilor lor, poate informa Parlamentul chiar dacă este vorba despre un ministru.

În articolul 55, din Constituția adoptată la 5 iunie 1953, se dispune că „legea va reglementa alegerea de către Parlament (Folketing) a unei persoane sau două, care să nu fie membrii acestuia, pentru a controla Administrația civilă și Militară a Statului”. Legea asupra Ombudsmanului pentru Administrația civilă și militară (nr.203 din iunie 1954) reglementează numirea, activitatea și încetarea din funcție a Ombudsmanului.

Astfel, potrivit articolului 1 aliniatul 1 din legea numărul 203: „după fiecare alegere generală și când va apare un loc vacant, Parlamentul va alege un ombudsman pentru a controla, în numele său, administrația conducerii centrale (civilă și militară) și administrația conducerii locale. Competența Ombudsmanului nu se va exercita asupra activității exercitate de judecători, funcționarii ierarhici administrativi ai Tribunalelor, șefi ai departamentului de Succesiuni al Tribunalului Municipal din Copenhaga, oficiali ai Curții Supreme și judecătorești”.

Ombudsmanul nu poate să continue să-și desfășoare activitatea mai mult de șase luni după o alegere generală, fără consimțământul Parlamentului. El va fi independent de Parlament în exercitarea funcțiilor sale.

Ombudsmanul trebuie să păstreze secretul asupra oricărei chestiuni despre care poate avea cunoștință în exercitarea funcției sale, în măsura în care acest secret nu încetează atunci când ombudsmanul își încheie activitatea sa.

Ombudsmanul va primi o remunerație echivalentă cu cea a unui Magistrat al Tribunalului Suprem. El poate solicita să fie schimbat din funcțiile sale, prezentând un preaviz de șase luni complete, socotite de la bun începutul lunii. Dacă descoperă existența de imperfecțiuni în legile existente sau în reglementările administrative, va informa Parlamentul și Ministrul Competent. Dacă va fi vorba despre defecte ale reglementărilor administrative locale, va informa Consiliul Administrației locale interesate.

Cheltuielile solicitate de birourile Ombudsmanului vor fi asigurate din bugetul Parlamentului.

C. În Germania organizarea judecătorească are o serie de măsuri pentru apărarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor, in cazul în cate acestea sunt încălcate de autoritățile publice atât federale cât și ale statelor (landurilor).

Potrivit art.17 din Constituție „toți cetățenii au dreptul de prezenta individual sau colectiv, în scris, petiții sau reclamații, autorităților competente și comisiilor parlamentare”. Cu excepția Saxonei Inferioare, toate celelalte parlamente ale landurilor au câte o comisie de petiții pentru a cerceta plângerile prezentate de cetățeni împotriva autorităților administrative și a apăra drepturile și interesele individuale.

Inspirându-se din modelele suedez și norvegian, la 26 iunie 1975 se creează prin lege Comisariatul Parlamentar Militar pentru apărarea drepturilor fundamentale și a principiilor de democrație internă pentru a asista Bundestag-ului în exercitarea controlului parlamentar ci privire la jurisdicția asupra forțelor armate, exclusiv a civililor care lucrează în serviciile militare.

Legea apărării datelor federale, aprobată în 1977 și intrată în viguare la 1 ianuarie 1978, creează o Comisie Federală pentru apărarea datelor care prin intermediul mijloacelor informatice, sunt culese din diferite agenții administrative. Această comisie funcționează în cadrul Ministerului de Interne. În toate landurile s-au aprobat legi similare cu legea federală.

Primul birou al unui ombudsman civil în Germania a fost creat în landul Renania-Palatinat în mai 1974, reclamațiile fiind primite direct de la cetățeni care au și acces direct la el prin telefon. Funcționarea sa este similară cu a celorlalți ombudsmani.

Marea Britanie a recunoscut abia în 1967 instituția ombudsmanului reprezentată de comisarul parlamentar pentru Administrație cu jurisdicție asupra Angliei, Scoției și Țării Galilor. Partidul Laburist și-a însușit ideea introducerii ombudsmanului în Regatul Unit sub slogonul „umanizarea administrației”, iar în 1964 a prezentat un proiect de lege care a fost votat în 1967. Comisarul Parlamentar numit de regină, este independent de Guvern și poate fi destituit numai printr-o moțiune a ambelor camere parlamentare. În prezent, pe lângă Comisarul Parlamentar există și comisari pentru administrația locală în Anglia, Scoția și Țara Galilor. Irlanda de Nord are un sistem special de ombudsman. Comisarul Parlamentar va putea cerceta activitatea oricărui departament ministerial, dar nu se va putea amesteca în materie de politică internă sau externă și nici nu va putea interveni atunci când persoanele lezate au dreptul să facă recurs la tribunal. Legea din 1967 i-a încredințat misiunea comisarului parlamentar de a cerceta plângerile pe care i le remite un membru al Comisiei Camerelor, căreia cetățenii trebuie să i se adreseze arătând că au fost prejudiciați de un departament ministerial într-o activitate administrativă. Anual trebuie să se prezinte informări Parlamentului, pe lângă informările speciale pe care le prezintă trimestrial sau ori de câte ori consideră necesar, în fața unei comisii speciale a Camerei Comunelor. Dacă se consideră plângerea îndreptățită și departamentul ministerial în cauză nu a dat o soluție la plângere, ombudsamanul britanic poate sugera măsurile necesare soluționării problemei. Dacă departamentul îi respinge propunerile, va informa ambele camere asupra situației. Legea Comisarului Parlamentar din 1967 prevede în art.1 pct.1: „Cu numele de Comisar al Parlamentului pentru Administrație se va desemna un Comisar, pentru realizarea cercetărilor conform preceptelor prevăzutei Legi”.

Orice persoană numită Comisar va putea fi schimbată de Regină din propria inițiativă sau în virtutea unei acțiuni a ambelor Camere ale Parlamentului. Comisarul va putea numi funcționarii pe care îi consideră necesari, cu aprobarea prealabilă a Trezoreriei în ceea ce privește numărul lor și condițiile de serviciu. Comisarul va putea cerceta activitatea desfășurată de orice departament guvernamental sau autoritate în exercițiul funcțiunilor sale administrative dacă:

se prezintă o plângere în scris unui membru al Camerei Comunelor de către orice particular care argumentează că a suferit un prejudiciu ca rezultat al unui act de proastă administrație legat de activitatea de referință;

este transferată plângerea Comisarului, cu consimțământul autorului său, de către un membru al Camerei Comunelor, cu cererea de a se face cercetări asupra ei.

Comisarul va putea să ceară oricărui Ministru, funcționar sau membru al departamentului ori autorității afectate, sau oricărei alte persoane care după părerea sa poate da informații ori poate prezenta documente pertnente pentru cercetare, să furnizeze informațiile sau să arate documentele în chestiune.

Dacă o persoană, fără scuză legală, îl împiedică pe comisar sau pe oricare alt funcționar al acestuia în desfășurarea funcțiilor sale sau se face vinovat de orice acțiune sau omisiune în legătură cu o cercetare realizată în spiritul legii; care va constitui lipsă de respect față de Tribunal dacă cercetarea ar îndeplini procedura pe cale judecătorească, Comisarul va putea să transfere infracțiunea Tribunalului.

Comisarul va trebui să trimită membrului Camerei Camerelor care a formulat cererea de cercetare un raport asupra rezultatelor cercetării sau o expunere a motivelor pentru care n-a realizat-o. Comisarul și funcționarii săi își vor desfășura activitatea sub autoritatea Maiestății Sale în cadrul termenilor Legii Secretelor Oficiale din 1911.

E. În Franța legea numărul 3 din ianuarie 1973, modificată prin legea din 24 decembrie 1976, reglementează instituție mediatorului. Mediatorul are misiunea de a primi reclamațiile referitoare la relațiile cetățenilor cu administrația statului, a colectivităților publice teritoriale, a instituțiilor publice și a oricărui alt organism investit cu o misiune de serviciu public. Este numit pe o perioadă de 6 ani, irevocabilă și irepetabilă. Este numit prin decret al Consiliului de Miniștri și are independență deplină (care nu poate primi instrucțiuni de la nici o autoritate). Mediatorul nu are puterea de decizie dar își poate face publice recomandările sau propunerile.

Legea numărul 73 din 3 ianuarie 9173 instituie Mediatorul și stabilește în articolul 1 că „un Mediator va primi, în condițiile fixate de prezenta lege, reclamațiile care se referă, în relațiile lor cu cei administrați, la funcționarea administrațiilor de stat, la colectivitățile publice teritoriale, la instituțiile publice și la oricare alt organism însărcinat cu o funcție de serviciu public. În cadrul limitelor atribuțiilor lor, nu vor primi instrucțiuni de la nici a autoritate”.

Mediatorul ne va putea fi urmărit, arestat, închis sau judecat pentru opiniile pe care la emite sau acțiunile pe care le realizează în exercitarea funcțiilor sale. În legătură du defectul autorității competente, Mediatorul va putea să înceapă împotriva oricărui agent responsabil o procedură disciplinară sau să formuleze un document, în fața justiției penale.

Miniștrii și toate autoritățile publice vor trebui să ușureze sarcina Mediatorului. Mediatorul va putea solicita ministrului responsabil sau autorității competente să i se transfere orice document sau dosar referitor la o problemă asupra căreia a deschis o cercetare. De asemenea, mediatorul va prezenta Președintelui Republicii și Parlamentului un raport anual conținând bilanțul activității sale. Acest bilanț va fi publicat. Creditele necesare pentru îndeplinirea funcției de Mediator vor fi imputate bugetului Primului Ministru.

În Italia nu există încă un ombudsman național deși au fost încercări in acest sens. Din anul 1974 au luat ființă diferite tipuri de Apărător Civic. Astfel, în 10 regiuni există ombudsmani: Toscana – 1974, Liguria – 1974, Campania – 1978, Umbria – 1979, Lombardia – 1980, Lațio – 1980, Friuli-Veneți Iulia – 1981, Apulia – 1981, Marcos – 1981, Piemonte – 1981. Primul ombudsman fost creat în Toscana și a servit de model celorlalți. Apărătorul Civic Toscan este numit de Președintele regiunii la propunerea Consiliului Regional, pentru o perioadă de cinci ani. Apărătorul Civic nu poate acționa din oficiu ci la solicitarea unei persoane particulare și numai în cazurile în care există o întârziere sau o neregulă. Pentru a provoca intervenția Apărătorului Civic, cetățeanul trebuie să fie cerut anterior, în scris, informații asupra situației, cauzei de la organele competente ale regiunii. Numai dacă în termen de 20 de zile nu a primit răspuns satisfăcător, se poate adresa Apărătorului Civic. După primirea reclamației acesta stabilește un termen în care trebuie rezolvată problema. Este evident că Apărătorii Civici au mai puține posibilități și instrumente de investigare decât alți colegi europeni.

În Regiunea Toscana, Legea Regională nr. 8 din 21 ianuarie 1974 instituie funcția de Apărător Civic. În art.2 din Legea nr.8 se stabilesc atribuțiile Apărătorului Civic. Astfel, acesta va veghea la cererea cetățenilor individuali, la desfășurarea normală a rezolvării problemelor lor în fața Administrație Regionale și a unităților sale și întreprinderilor dependente, semnalând organelor statale ale Regiunii, posibile întârzieri sau nereguli. La fiecare 6 luni Apărătorul Civic va trimite spre examinare Consiliului Regional un raport detaliat asupra activității desfășurate în timpul semestrului și va indica cazurile în care s-ar observa întârzieri și nereguli.

Apărătorul Civic este numit prin Decret al Președintelui Juntei Regionale cu prealabila desemnare a Consiliului Regional. De asemenea va fi valabilă dacă cel desemnat va obține votul a două treimi din consilierii ce aparțin Regiunii. Votarea se va face nominal.

Articolul 7 din legea Regională numărul 8 reglementează durata funcției de Apărător Civic și revocarea din funcție a acestuia. Astfel, durata mandatului este de 5 ani și poate fi confirmat o singură dată. Poate fi îndepărtat din funcțiile sale prin votul Consiliului regional obținut prin majoritate de două treimi din consilierii aparținând regiunii, pentru grave motive legate de exercitarea funcțiilor. Cheltuielile necesare pentru funcționarea postului de Apărător Civic vor fi imputate unei partide partide specifice din bugetul regiunii.

În Regiunea Liguria funcția de Apărător Civic este instituită de Legea regională numărul 17 din 6 iunie 1974. Atribuțiile sunt asemănătoare ombudsmanului din Regiunea Toscana. Desemnarea acestuia se face în conformitate cu dispozițiile legii numărul 8 din Regiunea Toscana. Astfel, între dispozițiile legii numărul 8 și cele ale legii numărul 17 din Liguria există o deplină concordanță, nefiind deosebiri de esență.

G. Portugalia reglementează instituția ombudsmanului după revoluția din 25 aprilie 1974 sub denumirea de Apărătorul Dreptății. Apărătorul Dreptății este creat prin Decretul – Lege numărul 212 din 21 aprilie 1975. Prin articolul 1 se decretează crearea funcției de Apărător al Dreptății, al cărei scop fundamental este de a asigura legalitatea administrație publice investigând plângerile formulate de cetățeni împotriva administrației și cântărind soluțiile adecvate. Fără a avea puterea directă de decizie, Apărătorul Dreptății are capacitatea de a semnala deficiențele legislative pa care le dovedește în exercițiul activității sale, deși nu poate răspunde și anula nici un act administrativ. Dreptul de a recurge la Apărătorul Dreptății este recunoscut tuturor persoanelor, chiar dacă au numai un interes indirect.

Legea nr. 81 din 1977 reglementează instituția Apărătorul Dreptății, instituție consacrată și în art. 24 din Constituția Portugaliei. Art. 1 din această lege definește Apărătorul Dreptății ca fiind „un organ public independent, care are drept funcție principală apărarea drepturilor, libertăților, garanțiilor și intereselor legitime ale cetățenilor, prin mijloace neformale, dreptatea și legalitatea Administrației Publice”. Apărătorul Dreptății e desemnat de către Adunarea Republicii și își ia în primire funcția în fața Președintelui. El e desemnat pe o perioadă de patru ani, putând să fie reales încă o dată pe o perioadă egală cu prima. El este independent și inomavibil, are onoruri, drepturi, categorie, remunerație și privilegii identice cu cele ale Miniștrilor. Apărătorul Dreptății are datoria de a nu exercita funcții în organe de partide sau asociații politice și de a nu desfășura activități cu caracter public, ca adept al unui partid.

Recomandările Apărătorului Dreptății vor fi adresate organelor competente pentru a corecta actul sau situația incorectă. Dacă acestea nu sunt luate în seamă el se va putea adresa superiorului ierarhic competent. Apărătorului Dreptății îi corespunde să practice toate actele legate de administrație și situația financiară a personalului din Serviciul Apărătorului Dreptății și să exercite asupra acestui personal puterea disciplinară. Serviciul Apărătorului Dreptății va dispune de o structură proprie iar personalul acestui serviciu se conduce după regimul general aplicat funcționarilor civili de stat și celelalte legi care le-ar fi aplicabile. Apărătorul Dreptății are aceeași competență ca un Ministru în ceea ce privește autorizarea cheltuielilor. Hotărârile adoptate de Apărătorul Dreptății în cadrul competenței sale în gestiunea Serviciului, vor fi supuse recursului în fața Tribunalului Suprem Administrativ, în termeni generali.

5.3 Concluzii cu privire la instituția ombudsmanului în contextul internațional

Originea ombudsmanului este paralelă cu creșterea exacerbată a birocrației în statele moderne. Nenumărați autori au evidențiat această boală universală a birocrației sau biropatologiei. Pentru a pune capăt, s-au cel puțin a reduce aceste patologii birocratice, a fost creată această instituție a ombudsmanului, ca instituție fundamentală a statului de drept pentru protecția reală a cetățeanului.

Toți ombudsmanii lumii își recunosc originea și legitimitatea în ombudsmanul suedez. În 1809, când monarhul Gustav IV al Suediei a fost nevoit să abdice, Constituția adoptată încorporează organizarea statului și pe ombudsmanul justiției, ales de Parlament pentru a superviza administrația publică, cu obligația de a prezenta un raport în fața Parlamentului și nu a Regelui. Aceste caracteristici rămân valabile și în zilele noastre cu mici modificări, definind natura acestei instituții în peste 40 de țări ale lumii și în unele din țările membre ale Consiliului Europei și Uniunii Europene. Pe lângă ombudsmanul național există și țări unde au apărut ombudsmani ce supraveghează o anumită administrație. Urmând exemplul Suediei, au fost create comisii parlamentare ale forțelor armate, ale penitenciarelor, ale minorilor, ale sănătății, ale consumatorilor etc. primul stat al Uniunii Europene care a introdus această instituție în organizarea sa judecătorească a fost Danemarca, în 1953. a urmat R.F.G. pentru probleme militare, Franța, regiuni din Italia, Portugalia, Țările de Jos, Irlanda și Spania. Două state federale, Austria și Australia, au un ombudsman federal. În India există ombudsmani în mai multe state. În Africa de Sud, Mexic, Argentina este consacrată instituția ombudsmanului. În Statele Unite există ombudsmani în patru state (Alaska, Hawai, Java și Nebraska).

Ombudsmanul este o instituție recunoscută de Constituție sau de o lege a organului legislativ competent, condusă de o persoană independentă, care răspunde de actele sale în fața Parlamentului, primește plângerile cetățenilor și acționează din proprie inițiativă pentru a apăra legalitatea actelor juridice sau administrative, face recomandări ori sugestii și face publice informări anuale.

Dacă în unele țări s-a păstrat numele de ombudsman, în altele denumirea s-a schimbat (ex: mediator – Franța, apărător al dreptății – Portugalia, apărător al poporului – Spania). În Danemarca, Franța, Irlanda sau Portugalia există un singur ombudsman iar în Suedia, Austria, Australia sunt mai mulți. În Regatul Unit al Marii Britanii ombudsmanul coexistă cu Comisia Parlamentară. În Italia s-a optat pentru crearea unui număr de apărători civici în regiunile Toscana, Liguria, Lombardia și Triuli Veneția.

Există caracteristici inițiale ale ombudsmanului, cum ar fi:

– instituția este creată printr-un act al puterilor (autorităților) statului sau ale regiunii;

– comisie este creată de Parlament, sau în unele cazuri de Guvern, pentru apărarea dreptăților fundamentale;

– are misiunea de a supraveghea activitatea administrațiilor publice;

– are sarcina de inspecta, demasca, de a recomanda și de a da publicității cercetările sale.

Toate aceste prerogative dau imaginea unei instituții care se constituie într-o garanție proprie statului de drept, care se adaugă altora cu unicul scop de a asigura cetățeanul împotriva abuzurilor statului.

Ombudsmanul este o instituție cu caracteristici speciale, deoarece spre deosebire de celelalte trei autorități publice clasice (legislativă, executivă și judecătorească) ombudsmanii nu au putere de decizie. Puterile lor reale se bazează pe autoritatea lor morală. Față de insuficiența sistemului de garanții jurisdicționale în materie de acțiune administrativă, s-a creat această autoritate publică fără atribuții directe de acțiune politică, dar cu sarcina de a garanta legalitatea activității administrație publice, cu scopul ca cetățenii să aibă o altă cale instituțională pentru apărarea intereselor lor. Totodată, instituția Ombudsmanului nu trebuie privită ca fiind un tribunal suprem sau o instanță superioară de judecată; dar ea dispune de suficiente posibilități pentru a pune în valoare și a apăra drepturile cetățenești încălcate de administrație și legalitatea acțiunii acesteia.

În scopul de a superviza administrația publică, toți ombudsmanii dispun de un aparat propriu. Echipele ombudsman sunt formate, de regulă, din:

un ombudsman sau comisar parlamentar titular;

doi asistenți sau adjuncți împuterniciți să-l înlocuiască în caz de absență sau de boală;

o echipă de 10 – 20 asesori sau funcționari, tehnicieni și specialiști în materie;

o echipă corespunzătoare numeric de funcționari administrativi și subalterni.

O echipă numără în general între 20 și 100 persoane. Bugetul este cuprins în bugetul statului și în majoritatea cazurilor reprezintă o parte a bugetului Parlamentului. Ombudsmanul este ales de Parlament pentru o perioadă determinată, are imunitate ca și senatorii ori deputații. Pentru asigurarea independenței sale, funcția sa este incompatibilă cu alte activități de tip politic, administrativ sau de comerț. Prin legi se reglementează posibilitatea realegerii, competențele și se prevăd sancțiunile pe care le poate impune funcționarilor, fiind circumscrise totodată și relațiile ombudsmanului cu alte autorități ale statului. Ombudsmanul este tratat cu toată considerația și respectul ce se cuvin unui înalt funcționar al statului, iar personalul de care dispune este alcătuit din salariați de înaltă calificare, onestitate și moralitate.

Ombudsmanul acționează din proprie inițiativă într-un anumit număr însemnat de cazuri. În marea majoritate a cazurilor însă, cetățenii sunt cei care pun în mișcare acțiunea ombudsmanului. Când un cetățean consideră fie că a fost lezat de administrație, fie că o autoritate nu a respectat legea, el recurge la justiție sau la ombudsman. Modul de a se adresa ombudsmanului este simplu, fiind suficientă o scrisoare din care să reiasă clar dreptul lezat și propunerea de soluționare apreciată de cetățean a fi cea mai potrivită. Uneori reclamantul poate avea acces direct la ombudsman (telefonic sau prin vizită). Se poate recurge la ombudsman numai dacă au fost epuizate în prealabil celelalte căi de atac, existând în acest sens o limită de timp, de regulă bine determinată. De multe ori, accesul este și indirect, fiind posibil prin intermediul unui parlamentar din circumscripția electorală unde domiciliază cetățeanul.

Relația dintre cetățean și ombudsman trebuie să prezinte următoarele caracteristici:

– acces facil, ca mod și formă;

– apropiere;

– gratuitate;

– operativitate;

– obligativitatea păstrării secretului reclamațiilor.

Așadar, putem sublinia caracterul complex al ombudsmanului în toate statele democratice și mai ales puterea deplină pe care acesta o are în misiunea de a supraveghea respectarea drepturilor cetățenilor.

CONCLUZII

Într-un stat democratic, asigurarea drepturilor și libertăților cetățenilor trebuie astfel organizată încât să fie descoperite și înlăturate încălcările legii. Astfel, una dintre cele mai vechi instituții prin care Parlamentul controlează activitatea administrație publice o constituie Ombudsmanul, apărut în 1766 în Suedia, ca împuternicit al puterii legislative pentru a cerceta plângerile supușilor regelui împotriva actelor ilegale ale administrației regale.

Instituția Ombudsmanului s-a extins cu repeziciune, fiind întâlnită astăzi în peste 60 de state, sub diferite denumiri: comisarul parlamentar, apărătorul poporului, apărătorul public, mediatorul public, avocatul poporului, procurorul parlamentar.

Constituția României din anul 1991 a introdus, pentru prima dată în istoria țării, instituția Ombudsmanului sun denumirea de Avocat al Poporului. În dezvoltarea textelor constituționale a fost adoptată legea numărul 35/1997 pentru organizarea și funcționarea instituției Avocatului Poporului.

Textul legii fundamentale se referă la o funcție de Avocat al Poporului, consacrându-se pe plan constituțional unicitatea acestei funcții. Legea organică păstrează intacte dispozițiile constituționale, dar admite că Avocatul Poporului este asistat în exercitarea atribuțiilor pe domenii de activitate, potrivit Regulamentului de organizare și funcționare a instituției Avocatul Poporului.

Exercitarea controlului parlamentar asupra administrației publice prin intermediul Avocatului Poporului presupune asigurarea unei autentice independențe a acestei instituții. Tocmai de aceea, legea sa de organizare și funcționare prevede că Avocatul Poporului nu poate fi supus nici unui mandat imperativ sau reprezentativ și nimeni nu poate obliga Avocatul Poporului să se supună instrucțiunilor sau dispozițiilor sale.

Fiind o instituție cu caracter special înființată pentru apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor, Avocatul Poporului își centrează întreaga activitate în jurul acestei sarcini. Instituția cunoaște două forme importante: ombudsmanul cu competență generală și ombudsmanul cu competență specială. Practica ombudsmanului în toate statele în care funcționează această instituție constă în calitățile persoanei care este desemnată și în manieră de lucru. În activitatea sa Avocatul Poporului trebuie să fie echidistant față de orice autoritate publică, chiar dacă el este numit de Senat și este obligat să prezinte celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora. Caracterul independent al funcției sale nu înseamnă, însă, că Avocatul Poporului s-ar putea substitui altor autorități publice, mai ales celor care au atribuția de a apăra drepturile și libertățile cetățenilor.

O formă de exercitare a controlului parlamentar este controlul exercitat prin Avocatul Poporului, care este numit de Senat pe o perioadă de patru ani. Avocatul Poporului apare în reglementarea legală a țării noastre ca o instituție prin intermediul căreia Parlamentul controlează și asigură respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor, în raporturile acestora cu autoritățile publice.

Drepturile și libertățile constituționale trebuie exercitate de cetățeni fără să încalce drepturile și libertățile altor cetățeni, fie ei români, străini sau apatrizi. Legea fundamentală stabilește că autoritățile publice sunt obligate să asigure Avocatului Poporului sprijinul necesar în exercitarea atribuțiilor sale. Din aceasta dispoziție constituțională rezultă că în exercitarea atribuțiilor sale, din oficiu, Avocatul Poporului realizează de fapt o activitate de supraveghere a respectării legilor. Constituția nu stabilește limitele competenței Avocatului Poporului.

Cap. IV – Titlul II din Constituție României cuprinde trei articole care reglementează limitativ activitatea și numirea Avocatului Poporului. Legea numărul 35 din 1997 completează și chiar dezvoltă dispozițiile constituționale cu privire la instituția Avocatul Poporului. Astfel a fost făcut primul pas către un stat democratic care recunoaște cetățenilor săi drepturi și libertăți fundamentale și, totodată, dă posibilitatea acestora de a cere respectarea tuturor drepturilor ce le-au fost conferite prin legi interne sau diferite acte internaționale la care România a aderat.

Instituția Ombudsmanului este aproximativ aceeași în toate statele în care ea există, dar diferențele sunt legate de competență, răspundere iar nu de esența instituției. În conformitate cu dispozițiile art. 1 alin.1 din legea nr.35/1997, art.55, alin.1 din Constituție prevede că „Avocatul Poporului este numit de Senat pe o durată de patru ani pentru apărarea drepturilor și a libertăților cetățenilor”. Astfel, fiecare cetățean lezat într-un drept al sau de o autoritate publică poate face o cerere prin care să solicite restabilirea dreptului încălcat sau recunoașterea acestui drept, dacă el a fost nesocotit de autoritatea respectivă. Această cerere trebuie să se facă în scris și să indice numele și domiciliul persoanei lezate în dreptul său, dreptul încălcat și autoritatea administrativă ori funcționarul public în cauză. Petiționarul trebuie să dovedească întârzierea sau refuzul administrației publice de a soluționa legal cererea. Cererile adresate Apărătorului Poporului trebuie să răspundă cererii și să justifice motivul pentru care a respins-o dacă, o consideră nefondată sau cum a soluționat cererea respectivă dacă o consideră întemeiată. De asemenea, Avocatul poporului poate cere autorității administrative împotriva căreia este îndreptată plângerea să reformeze sau să revoce actul administrativ și să repare pagubele produse precum și să repună persoana lezată în situația anterioară.

Dacă Avocatul Poporului constată lacune în legislație sau cazuri grave de corupție ori de nerespectare a legilor țării, va prezenta un raport conținând cele constatate președinților țării celor două Camere ale Deputaților sau după caz primului-ministru.

Instituția Avocatului Poporului este de o reală importanță într-un stat democratic cu atât mai mult cu cât dezvoltarea relațiilor economice și a vieții politice reclamă un control cât mai atent și eficace asupra tuturor aspectelor cu privire la viața interumană, în deosebi a drepturilor și libertăților cetățenești care constituite fundamentul statului de drept. Astfel, realizarea unui sistem cât mai eficace de garantare a drepturilor și libertăților cetățenilor reprezintă o preocupare de prim ordin pentru statul de drept. Evident, nu trebuie ignorat faptul că drepturile și libertățile cetățenilor oricât de bine ar fi protejate de stat continuă să aibă un caracter relativ continuând prin concept ideea de autolimitare. „Existența unor libertăți absolute ar semnifica dispariția statului de drept și înlocuirea lui cu anarhia”. Constituția din 1991, prin introducerea în reglementările sale a instituției Avocatul Poporului produce o ruptură totală între tradiția constituțională românească și statul de drept democratic care promovează ideea de permanentizare și absolutizare a drepturilor omului în general.

Faptul că instituția Avocatul Poporului are ca principal izvor Convenția europeană a drepturilor omului din 3 septembrie 1953 arată că statul care este un stat unitar de drept care consacră principiile democrației, constituind o punte între realitatea socio-economico-politică și valorile umane situate deasupra acestei realități.

După unii autori, rolul Ombudsman-ului se reduce la acela de a fi un element complementar al instituțiilor existente, legislativ, guvern, autorități administrative, tribunale, acestea din urmă dobândind mai multă forță și mai mare responsabilitate datorită plângerilor cetățenilor.

El este un arbitru critic al administrației publice, dar nu un panaceu, deoarece Ombudsman-ul nu poate legifera în materie de politică socio-economică și nici transforma sau influența direct funcționarea defectuoasă a serviciilor publice.

Notă: Date statistice oferite de Institutul Internațional al Ombudsmanului (Canada)

Ce se desprinde din aceste date?

În primul rând, numărul relativ ridicat de plângeri, raportat la populație.

În al doilea rând, importanța instituției în statele care au o tradiție în acest sens, la polul opus situându-se țările unde „implantarea" ei nu este suficient definitivată (statul Iowa din S.U.A., Franța). Sub acest aspect, sunt de discutat și unele proceduri care îngreunează accesul cetățeanului la ombudsman (de pildă, în Marea Britanie plângerea nu-i parvine acestuia direct, ci prin intermediul unui parlamentar). O altă piedică constă în numărul mare de exceptări, în sensul că numeroase categorii de acte nu pot fi atacate în fața ombudsmanului.

Omhudsman-ul poate fi definit în schimb ca un „auditor" (verificator) al administrației, principala funcție a unui auditor financiar constând în a certifica corectitudinea fie a situației financiar-contabile a unei întreprinderi și legalitatea acesteia, fie în a constata formal corectitudinea sau incorectitudinea acțiunilor administrației publice.

În acest sens se face, de altfel și comparația între auditor și ombudsman:

– ambii susțin că instituțiile și autoritățile publice trebuie să prezinte rapoarte și dări de seamă și sunt responsabile de activitatea lor față de instanțele politice și, în ultimă instanță, față de cetățeni;

– ambii cercetează incorectitudinile administrative ca ilegalitatea, injustiția, incompetența;

– ambii supraveghează serviciile sau autoritățile superioare, a căror misiune este de a cerceta actele definitive;

– ambii controlează constant administrația și sunt ușor accesibili;

– ambii manevrează eficient metodele investigație;

– ambii pot avea acces la informații;

– ambii sunt instituții de mare prestigiu;

– ambii sunt autorități autonome;

– ambii analizează și verifică administrația publică;

– ambii reprezintă organizații ce sunt recunoscute public, se bucură de autoritate indiferent de persoana care o exercită și acționează pe scară ierarhică;

– ambii sunt independenți în raport de competențele administrative supuse investigărilor lor;

– ambii sunt independenți față de autoritățile politice;

– ambii fac publice informațiile rezultate în urma investigațiilor efectuate;

– nici unul nu poate revoca deciziile administrative. Singurul lucru pe care îl pot face este să determine autoritățile administrației să le accepte concluziile și recomandările.

Nu trebuie omisă rezonanța activității ombudsmanului, derivând din rezultatele dezbaterilor parlamentare pe marginea rapoartelor lui anuale. Reprezentanții națiunii află, cu acest prilej, cum se aplică legile, în ce fel sunt afectați cetățenii și nu în ultimul rând, propunerile lui pentru îmbunătățirea legislației.

BIBLIOGRAFIE

1.Antonie Iorgovan – Tratat de drept administrativ, vol I, Editura Nemira, București, 2000

2.André Haurion – Droit constitutionel et instutions politiques, Edition Monchrestien Paris, 1968

3.Benone Pușcă, „Drept constituțional și instituții politice”, Edit. Vega 1992

4.Corneliu Manda, Ion Popescu Stăvilescu, Ombudsman-ul – instituție fundamentală a statului de drept, București 1997

5.Carlos Gines de Grado – Los Ombudsman europeos, edit. Tibidada, Barcelona 1986

6.Dumitru Brezoianu – Drept administrativ, Universitatea independentă „Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Științe juridice și administrative, București, 1994

7.Dumitru Brezoianu, Drept administrativ și autorități publice în România, Editura Metropol, București, 1995

8.Dumitru Brezoianu ,“Drept administrativ–Organizarea de stat in Romania”, editura Lucretius, Bucuresti, 1998

9. Emanuel Albu, Drept administrativ .Partea I, Editura Fundației România de Mâine, București,2008,pg.62

10. Emanuel Albu, Administrația ministerială în România, Editura All Beck,București, 2004

11. Emanuel Albu, Drept administrativ și știința administrației,Partea I, Editura Fundației România de Mâine, București, 2005

12. Gheorghe Bică, Adriana Belu, Mariana Ciocoiu, Paul Rotaru, Drept administrativ și știința administrației, Note de curs, Editura Sitech, Craiova, 2005

13. Gheorghe Uglean, Drept constituțional și instituții politice II, Editura Fundației România de Mâine,București, 2006

14. Iulian M. Nedelcu, Alina Livia Nicu, Drept administrativ, Editura Themis, Craiova, 2002

15. Ioan Muraru, Drept constituțional și instituții politice vol.I, 1995

16. Jiorge L.Maiorano, El Ombudsman, Ediciones Macchi, 1987, Buenos Aires, Argentina

17. Mihai T. Oroveanu – Tratat de drept administrativ, Universitatea creștină „Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Drept, București, 1994

18. M. Constantinescu , A. Iorgovan, I. Muraru , El. Simina Tanasescu , Constitutia revizuita, Editura All Beck, Bucuresti, 2004

19. Marin Enache, „Controlul parlamentar”, Editura Polirom Iași, 1998

20. Tudor Draganu, Tratat elementar de drept constitutional si institutii publice, Bucuresti 1998, vol.II

Articole

1. Tudor Drăganu, art. cit., în ,Revista de Drept Comercial, nr.l/2001,p.38

Legislație

1. Legea nr.35 din 1997 art.16 publ. în M. Of. nr.48 din martie 1997

2. Legea nr.90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, publicată în M.Of. , Partea I, nr.164/02.04.2001, actualizată 2011

3. Legea nr.73/1993, republicată în M.Of., Partea I, nr.1122/29.11.2004

4. Legea nr. 415/2002, publicată în ,Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 10 iulie 2002, a abrogat Legea nr.90/1990 privind înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării, publicată în ,Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.142 din 13 decembrie 1990.

5. Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, publicată în ,,Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992, cu modificările și completările ulterioare

6. Legea nr.317/2004 a fost republicată în M.Of. nr.827/13.09.2005

7. Legea nr.21/1996 a fost republicată în ,Monitorul Oficial al Românie", Partea I, nr.762 din 16 august 2005

8. Legea nr.52/1994, publicată în ,,Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 210 din 11 august 1994, abrogată prin OUG nr.25/2002 și O.U.G. nr.28/2002, privind valorile mobiliare și bursele de valori, publicată în „Monitorul Oficial al României", Partea I, nr.238 din 9 aprilie 2002

9. Legea nr.32/2000, publicată în ,,Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 148 din 10 aprilie 2000, a fost adoptată în temeiul art.74 alin.(l) din Constituția din 1991, în procedura legii organice

10. Legea bancară nr.58/1998 a fost republicată în ,,Monitorul Oficial al României", Partea I, nr.78 din 24 ianuarie 2005.

11. Statutul Băncii Naționale a României a fost aprobat prin Legea nr.312/2004, publicată în ,,Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 582 din 30 iunie 2004.

12. Legea nr. 109/1997, publicată în ,,Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 141 din 7 iulie 1997, cu modificările și completările ulterioare, a fost modificată și completată substanțial prin 13. Legea nr.58/2003 publicată în ,Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 179 din 21 martie 2003

14. Legea nr. 132/1999 privind înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Național de Formare Profesională a Adulților, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.68 din 27 ianuarie 2004, a fost adoptată în procedura prevazută

15. H.G. nr. 779/1999 privind aprobarea constituirii Consiliului pentru Standarde Ocupaționale și Atestare, publicată în ,,Monitorul Oficial al României", Partea I, nr.473 din 30 septembrie 1999, abrogată prin art.3 din Legea nr. 253/2003 pentru modificarea și completarea Legii nr. 132/1999 privind înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Național de Formare Profesională a Adulților

16. O.G. nr. 129/2000, privind formarea profesională a adulților, republicată în ,,Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 711 din 30 septembrie 2002

17. O.U.G. nr.43/2006 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, publicată în M.Of., Partea I, nr.525/19.06.2006

18. O.U.G. nr.25/2002 privind aprobarea Statutului Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, publicată în ,,Monitorul Oficial al României", Partea I, nr.226 din 4 aprilie 2002

BIBLIOGRAFIE

1.Antonie Iorgovan – Tratat de drept administrativ, vol I, Editura Nemira, București, 2000

2.André Haurion – Droit constitutionel et instutions politiques, Edition Monchrestien Paris, 1968

3.Benone Pușcă, „Drept constituțional și instituții politice”, Edit. Vega 1992

4.Corneliu Manda, Ion Popescu Stăvilescu, Ombudsman-ul – instituție fundamentală a statului de drept, București 1997

5.Carlos Gines de Grado – Los Ombudsman europeos, edit. Tibidada, Barcelona 1986

6.Dumitru Brezoianu – Drept administrativ, Universitatea independentă „Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Științe juridice și administrative, București, 1994

7.Dumitru Brezoianu, Drept administrativ și autorități publice în România, Editura Metropol, București, 1995

8.Dumitru Brezoianu ,“Drept administrativ–Organizarea de stat in Romania”, editura Lucretius, Bucuresti, 1998

9. Emanuel Albu, Drept administrativ .Partea I, Editura Fundației România de Mâine, București,2008,pg.62

10. Emanuel Albu, Administrația ministerială în România, Editura All Beck,București, 2004

11. Emanuel Albu, Drept administrativ și știința administrației,Partea I, Editura Fundației România de Mâine, București, 2005

12. Gheorghe Bică, Adriana Belu, Mariana Ciocoiu, Paul Rotaru, Drept administrativ și știința administrației, Note de curs, Editura Sitech, Craiova, 2005

13. Gheorghe Uglean, Drept constituțional și instituții politice II, Editura Fundației România de Mâine,București, 2006

14. Iulian M. Nedelcu, Alina Livia Nicu, Drept administrativ, Editura Themis, Craiova, 2002

15. Ioan Muraru, Drept constituțional și instituții politice vol.I, 1995

16. Jiorge L.Maiorano, El Ombudsman, Ediciones Macchi, 1987, Buenos Aires, Argentina

17. Mihai T. Oroveanu – Tratat de drept administrativ, Universitatea creștină „Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Drept, București, 1994

18. M. Constantinescu , A. Iorgovan, I. Muraru , El. Simina Tanasescu , Constitutia revizuita, Editura All Beck, Bucuresti, 2004

19. Marin Enache, „Controlul parlamentar”, Editura Polirom Iași, 1998

20. Tudor Draganu, Tratat elementar de drept constitutional si institutii publice, Bucuresti 1998, vol.II

Articole

1. Tudor Drăganu, art. cit., în ,Revista de Drept Comercial, nr.l/2001,p.38

Legislație

1. Legea nr.35 din 1997 art.16 publ. în M. Of. nr.48 din martie 1997

2. Legea nr.90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, publicată în M.Of. , Partea I, nr.164/02.04.2001, actualizată 2011

3. Legea nr.73/1993, republicată în M.Of., Partea I, nr.1122/29.11.2004

4. Legea nr. 415/2002, publicată în ,Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 10 iulie 2002, a abrogat Legea nr.90/1990 privind înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării, publicată în ,Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.142 din 13 decembrie 1990.

5. Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, publicată în ,,Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992, cu modificările și completările ulterioare

6. Legea nr.317/2004 a fost republicată în M.Of. nr.827/13.09.2005

7. Legea nr.21/1996 a fost republicată în ,Monitorul Oficial al Românie", Partea I, nr.762 din 16 august 2005

8. Legea nr.52/1994, publicată în ,,Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 210 din 11 august 1994, abrogată prin OUG nr.25/2002 și O.U.G. nr.28/2002, privind valorile mobiliare și bursele de valori, publicată în „Monitorul Oficial al României", Partea I, nr.238 din 9 aprilie 2002

9. Legea nr.32/2000, publicată în ,,Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 148 din 10 aprilie 2000, a fost adoptată în temeiul art.74 alin.(l) din Constituția din 1991, în procedura legii organice

10. Legea bancară nr.58/1998 a fost republicată în ,,Monitorul Oficial al României", Partea I, nr.78 din 24 ianuarie 2005.

11. Statutul Băncii Naționale a României a fost aprobat prin Legea nr.312/2004, publicată în ,,Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 582 din 30 iunie 2004.

12. Legea nr. 109/1997, publicată în ,,Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 141 din 7 iulie 1997, cu modificările și completările ulterioare, a fost modificată și completată substanțial prin 13. Legea nr.58/2003 publicată în ,Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 179 din 21 martie 2003

14. Legea nr. 132/1999 privind înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Național de Formare Profesională a Adulților, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.68 din 27 ianuarie 2004, a fost adoptată în procedura prevazută

15. H.G. nr. 779/1999 privind aprobarea constituirii Consiliului pentru Standarde Ocupaționale și Atestare, publicată în ,,Monitorul Oficial al României", Partea I, nr.473 din 30 septembrie 1999, abrogată prin art.3 din Legea nr. 253/2003 pentru modificarea și completarea Legii nr. 132/1999 privind înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Național de Formare Profesională a Adulților

16. O.G. nr. 129/2000, privind formarea profesională a adulților, republicată în ,,Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 711 din 30 septembrie 2002

17. O.U.G. nr.43/2006 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, publicată în M.Of., Partea I, nr.525/19.06.2006

18. O.U.G. nr.25/2002 privind aprobarea Statutului Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, publicată în ,,Monitorul Oficial al României", Partea I, nr.226 din 4 aprilie 2002