. Avocatul Poporului

CAP. I Scurt istoric al instituției ombudsmanului

Secțiunea I. Diferite aspecte privind dreptul constituțional – ramură principală a dreptului românesc

Prin drept, în general, se înțelege ansamblul normelor juridice edictate sau sancționate de stat prin care acesta stabilește drepturile și obligațiile indivizilor, modul de organizare și funcționare ale puterilor statului, precum și raporturile dintre ele și prin care sunt instituite și apărate ordinea și stabilitatea socială – norme a căror respectare este general obligatorie și asigurată prin forța de constrângere a statului. La baza tuturor definițiilor date dreptului stă definiția lui Ulpian: „Jus est bani et aequi” ( dreptul este arta binelui și a echității).

Fiecare ramură de drept are propriile instituții juridice care stau la baza tuturor reglementărilor privind ramura de drept respectivă. Instituțiile din dreptul constituțional sunt impuse tuturor ramurilor de drept deoarece Constituția este legea fundamentală a unei țări.

Dreptul constituțional este ansamblul de reguli și principii după care se organizează și se guvernează un stat (forma statului, organizarea, funcționarea și raporturile dintre puterile publice, limitele puterilor publice dar și organizarea politică a statului).

Instituția juridică de drept constituțional este acea componentă a sistemului de drept în care se includ totalitatea normelor juridice care reglementând un mănunchi unitar de relații sociale, instaurează o categorie aparte de raporturi juridice. Normele juridice respective își vor păstra individualitatea și specificitatea, locul într-un anumit izvor de drept, vor fi aplicate separat sau concomitent unui anumit gen de relații sociale. Prin impactul lor cu normele juridice, relațiile sociale respective devin raporturi juridice.

Constituția reprezintă principalul izvor al dreptului constituțional. În Constituție sunt înscrise principiile de drept, orientările fundamentale pentru toate ramurile dreptului. Obiectul dreptului constituțional poate fi privit din trei puncte de vedere, putându-se astfel vorbi de un obiect triplu1.

Într-o primă ipostază, obiectul dreptului constituțional îl constituie reglementarea instituțiilor politice și a celor administrative și jurisdicționale (dreptul constituțional instituțional ).

În al doilea când, obiectul dreptului constituțional cuprinde reglementarea sistemului surselor dreptului sau sistemul normativ (dreptul constituțional normativ).

În a treia ipostază, obiectul dreptului constituțional îl formează reglementarea drepturilor și liberalităților cetățenești (dreptul constituțional substanțial sau relațional).

Constituția, alături de legile constituționale, de anumite legi organice și decretele lege constituie izvor de drept constituțional.

În categoria subiectelor dreptului constituțional intră statul și anumite organisme ale sale, partidele și formațiunile politice legal constituite, Avocatul poporului, cetățenii grupați în circumscripții electorale dar și un număr de 250000, respectiv 500000 de cetățeni cu drept de vot, cărora li se recunoaște dreptul de inițiativă legislativă sau de revizuire a Constituției, cetățeanul în anumite ipostaze (alegător, destinatar al drepturilor și îndatoririlor fundamentale), candidații propuși de partidele și formațiunile politice legal constituite, candidații independenți la funcția de președinte al României, deputat sau senator ori în funcțiile elective pe plan local (primari ori membrii ai consiliilor locale), organizații neguvernamentale legal constituite care au ca unic scop apărarea drepturilor omului (în raporturi juridice cu caracter electoral), deputații și senatorii. Cu ocazia campaniilor electorale cetățenii capătă periodic calitatea de subiect de drept constituțional.

Secțiunea a II-a. Garanțiile constituționale ale drepturilor și libertăților publice

Prima dintre garanțiile respectării drepturilor și libertăților cetățenești este însăși înscrierea lor în Legea fundamentală. Astfel drepturile și libertățile cetățenești capătă forța juridică a unei dispoziții constituționale.

Garantarea drepturilor și libertăților publice se poate asigura prin controlul constituționalității legilor. În asemenea situație dispoziția legală referitoare la un anumit drept fundamental apreciată ca fiind neconstituțională de autoritatea publică competentă, nu se aplică.

O formă de garantare a drepturilor cetățenești este controlul parlamentar exercitat de Parlament prin comisiile sale specializate în domeniul drepturilor omului. Comisiile parlamentare pot dezbate proiecte de lege sau propuneri legislative referitoare la exercitarea drepturilor omului, contribuind astfel la perfecționarea cadrului juridic de exercitare a drepturilor cetățenești.

Instituția Ombudsmanului

În ultimele decenii, tot mai multe țări au introdus în sistemul juridic național o instituție receptată din practica parlamentară suedeză, care are ca rol soluționarea plângerilor ce se i adresează de cetățenii care pretind că drepturile lor au fost încălcate de funcționar sau autorități ale administrației publice. Este vorba de instituția „Ombudsmanului”.

Această instituție s-a format în Suedia în anul 1809. anterior acestui an în această țară exista practica ca Parlamentul (Riksdag) să numească un împuternicit al său, investit cu prerogative de a cerceta și soluționa plângerile persoanelor vătămate în drepturile lor prin abuzuri ale administrației regale.

În limba suedeză ombut înseamnă mandat, procură, împuternicire. Ombudsman desemnează instituție investită de Riksdag printr-un mandat de reprezentare să examineze plângerile ce i se adresează de cei ce pretind că le-au fost încălcate drepturile garantate de Constituție.

Ombudsmanul poate fi definit ca autoritatea numită de Parlament și răspunzător față de acesta, căruia i se conferă prin Constituție sau printr-o lege specială dreptul de a soluționa plângerile ce i se adresează de cetățenii care pretind că organele executive le-au încărcat s-au nesocotit drepturile recunoscute la nivel constituțional.

Inițial a fost numit un singur ombudsman dar în prezent Riksdag-ul numește patru ombudsmani.

Această instituție a fost receptată, de Finlanda în 1919, Danemarca în 1953, Norvegia în 1952, dar a fost consacrată și în alte țări: Marea Britanie, Franța, Spania, Ungaria, Portugalia, Olanda, Italia, Polonia, Austria, România și altele.

Denumirea instituției ombudsmanului diferă de la țară la țară: médieteur de la République (Franța); Defensor del Pueblo (Spania); Provedor de Justica (Portugalia); Volksanwaltscheft (Austria); Diwan El Mazalen (Egipt); Difensore Civico (Italia); Avocatul Poporului (România) etc.

În doctrina și practica constituțională recentă este recunoscută importanța instituției Ombudsmanului pentru garantarea și apărarea drepturilor și libertăților cetățenești. Ombudsmanul este numit în Parlament pentru un mandat a cărui durată diferă de la stat la stat. În general, mandatul ombudsmanului este de patru ani. Parlamentul are dreptul de a-l revoca pe ombudsman înainte de expirarea mandatului dacă acesta s-ar face vinovat de încălcarea Constituției sau a legilor ori ar avea o conduită reproșabilă. În principiu, ombudsmanul își desfășoară activitatea la nivel național. Aceasta nu este o regulă (ex: în Statele Unite nu a fost înființată o asemenea instituție la nivel federal). Puterea ombudsmanului se reduce la dreptul de a face recomandări autorităților publice vinovate de încălcarea drepturilor unor persoane, de a controla activitatea organelor administrației publice cărora le revin atribuții în domeniul drepturilor omului de a inspecta instituții de deținere, spitale, școli și altele. În unele sisteme constituționale ombudsmanul are dreptul de a acționa în justiție, în condiții prevăzute de lege, funcționarii care s-au făcut vinovați de încălcarea drepturilor unor persoane. Dreptul de acțiune judiciară se bazează pe investirea prin Constituție a ombudsmanului cu atribuția de a veghea la respectarea legilor în domeniul drepturilor omului. În exercitarea atribuțiilor sale, ombudsmanul nu se substituie altor organisme cărora le sunt conferite atribuții privind apărarea drepturilor omului. Ombudsmanul este independent față de toate celelalte autorități publice, inclusiv față de Parlament care îl numește și îl poate revoca înainte de expirarea mandatului său2. Nu este permisă nici o ingerință în activitatea ombudsmanului, nici chiar din partea Parlamentului. Ombudsmanul prezintă anual un raport Parlamentului privind cazurile pe care le-a investigat, soluțiile date etc. în raportul anual pot fi făcute recomandării Parlamentului și Guvernului privind perfecționarea legislației în materie sau a activității unor departamente sau alte autorități guvernamentale ori ale administrației publice care interesează drepturile omului. Pentru a-și exercita în condiții corespunzătoare activitatea, ombudsmanul, are nevoie de concursul celorlalte autorități publice. Constituția prevede obligația autorităților publice de a pune la dispoziția ombudsmanului toate datele, informațiile și documentele de care acesta ar avea nevoie pentru a-și exercita atribuțiile. Ombudsmanul își exercită atribuțiile la plângerea persoanelor ale căror drepturi au fost vătămate sau din oficiu, când are informații, date privind încălcarea unor drepturi cetățenești sau când constată el însuși asemenea încălcări.

Cererile care se adresează ombudsmanului trebuie făcute în scris și semnate. Anonimele nu se iau în considerare în principiu. Nu se iau în considerare plângerile cetățenilor ale căror drepturi au fost încălcate cu unu sau doi ani înainte de sesizarea ombudsmanului. Dar asta numai în unele state.

Putem concluziona că activitatea ombudsmanului este în principiu publică, ceea ce nu împiedică ca persoanele lezate să solicite ombudsmanului caracterul confidențial al plângerii. Ombudsmanul poate decide din proprie inițiativă caracterul secret al activității sale pentru motive temeinice (ex: apărarea secretelor militare, a ordinii publice, a moralei). Actele emise de ombudsman sunt acte de autoritate și pot lua forma unor decizii, cereri, recomandări, citații și altele.

Secțiunea a III-a. Premisele istorice care au dus la apariția instituției Avocatul Poporului în România

„Avocatul Poporului” este o instituție relativ recentă în România, consacrată în dispozițiile Constituției din 1991 în Titlul II Cap. IV. Această instituție este fără precedent în România deoarece până la revoluția din 1989 drepturile cetățenilor și drepturile lor nu erau garantate ci erau slab conturate și precizate. Ca fundament al existenței acestor drepturi și libertăți cetățenești stă Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din 26 august 1789. Articolul 16 din această declarație prevede că „orice societate în care garantarea drepturilor nu este asigurată, nici separația puterilor determinată nu are constituție”.

La mijlocul secolului trecut, cele două Principate Române, Țara Românească și Moldova, se găseau împresurate de trei mari imperii care se confruntau înverșunat pentru supremație: la sud, Imperiul Turcesc (din care cele două principate făceau Parte nominal, dar își păstrau individualitatea lor statală și autonomia internă), la apus Imperiul Austriac, iar la răsărit și miazănoapte Imperiul Rus.

Astfel, în Regulamentele Organice din 1831, 1832 ale Țării Românești și respectiv Moldovei puținele drepturi ale românilor erau oarecum păzite și garantate de Obicinuita Obștească Adunare, parlament unicameral, în care nu se aflau nici reprezentanți ai burgheziei și nici ai țărănimii.

Mai târziu, în 1848, românii au pus bazele unei ideologii politice și a unei concepții de organizare statală. Astfel, în proclamații ca: „Petițiunea – proclamațiune a boierilor și notabililor moldoveni” (Iași, 27 martie / 8 aprilie 1848); „Proclamația națională” (Blaj, 4/16 mai 1848); „Proclamația de la Islaz” (9/21 iunie 1848), s-au oglindit speranțele și drepturile românilor, dat fiind că aceste procle românilor, dat fiind că aceste proclamații și petiții aveau valoarea unor declarații de drepturi în care au fost înscrise o serie de principii ce oglindeau revendicări fundamentale ale națiunii române. În urma înăbușirii revoluției de la 1848 a urmat războiul Crimeii care s-a încheiat cu Tratatul de Pace de la Paris din 1856. în acest tratat se preciza că organizarea Principatelor era hotărâtă de puterile semnatare ale Tratatului, Franța, Anglia, Austria, Prusia, Sardinia, Turcia și Rusia, iar Transilvania era reînglobată Imperiului neoabsolutist austriac. Tratatul de pace din 30 martie 1856 nu cuprindea nici o dispoziție clară cu privire la drepturile românilor și cu atât mai puțin o garanție a acestor propuse drepturi.

A urmat Convenția de la Paris din anul 1858, prin care s-a unirea principatelor într-un singur stat cu numele de România. Principatele Rom2ne se constituiau sub denumirea de „Principatele Unite Moldavia și Valahia”. În acest act important pentru Țările Române nu se prevedea nimic în legătură cu drepturile românilor și libertăților acestora. Atribuțiile judecătorești reveneau în totalitate Înaltei Curți de Justiție și Casație cu sediul la Focșani.

Prin Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris („Statutul lui Cuza”) din 1864 s-au adus modificări esențiale Convenției de la Paris. În acest act normativ, cunoscut ca prima Constituție a Principatelor, se recunoșteau drepturile fundamentale ale românilor și, în același timp, se acorda o atenție deosebită țărănimii care a beneficiat în timpul domniei lui Al. I. Cuza de o lege rurală (14 august 1864).

La 10 mai 1866 Carol de Hohetzollern depune jurământul de credință, instaurând astfel domnia unei dinastii care a durat aproape un secol, până la 30 decembrie 1947. a fost adoptată o nouă monarhie și a regimului burghezo – moșieresc, anihilându-se tot ceea ce Al. I. Cuza recunoscuse maselor muncitoare și anume: drepturile fundamentale care alăturau diferențele de clasă. Publicată la 1 iulie 1866 în Monitorul Oficia nr.142, Constituția a proclamat o serie de principii constituționale ale revoluției burgheze de la 1789 din Franța. În Constituție figurau „drepturile și libertățile fundamentale ale cetățeanului” dar acestea erau pur formele deoarece aplicarea și exercitarea lor ar fi adus prejudicii claselor dominante. O dată în plus românii nu aveau să beneficieze de o garanție a drepturilor cetățenești, dar mai ales de o existență efectivă, materială a acestor drepturi și libertăți, deja existente în alte țări la acea vreme. Așadar Titlul II din Constituția de la 1866 „Despre drepturile românilor” are doar o lege scrisă fără aplicare practică.

Până la realizarea statului național unitar în 1918, Constituția din 1866 a fost supusă la trei revizuiri: în 1879 (reclamată de hotărârea Congresului de la Berlin din 1878), în 1884 (revizuirea a fost motivată prin declararea independenței și ridicarea Principatelor Unite la rangul de Regat), în 1917 (prin revizuire s-a hotărât exproprierea de terenuri cultivabile în vederea reformei agrare și s-a introdus un nou sistem electoral bazat pe votul universal și reprezentarea proporțională).

În mesajul regal din 28 martie 9122, regele Ferdinand I sublinia că „deputații și senatorii sunt chemați să dea , pe temelii democratice, sincere și sănătoase, așezământul constituțional pe care România Întregită îl așteaptă”. Astfel, la 29 martie 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, prin modificarea Constituției de la 1866. din cele opt titluri ale sale Titlul II se intitula „Despre drepturile românilor”. S-au afirmat principiile libertății și egalității tuturor românilor fără deosebire de origine etnică, de limbă, religie, naștere sau clasă socială. Însă toate acestea, rămâneau – ca și în trecut – doar formale cu atât mai mult cu cât dreptul de vot al cetățenilor excluderea pe militarii activi și femeile. Timp de 15 ani Constituția din 1923 a cârmuit viață politică din țara aceasta, nefiind așa cum se pretindea, o constituție ce recunoștea principiile fundamentale consacrate de revoluția franceză de la 1879.

Începând cu anul 1934 s-a trecut în mod deschis la practica constantă a decretelor – legi și la acapararea puterii legislative de către rege și guvern. În 1938 este adoptată o nouă Constituție urzită în culisele palatului regal de Carol al II-lea și cei din jurul lui. Această Constituție a avut la bază proiectul întocmit de Istrate Micescu și a fost editată la 20 februarie 1938 de regele Carol al II-lea. Legea fundamentală a înlăturat principii caracteristice democrației parlamentare burgheze și printre altele, a conservat restrângerea libertăților și drepturilor cetățenești (până la lichidarea unora) dar și primatul îndatoririlor. Aici nu se punea problema unor garanții efective a drepturilor cetățenești, cu atât mai mult cu cât aceste așa-zise drepturi au încetat să existe chiar și formal.

Acestei perioade de grea încercare pentru politica și existența statului român i-a urmat alta și mai grea î care semnificative sunt actele politice ale dictaturii fasciste legionare, perioadă marcată de prezența în viața politică a generalului Ion Antonescu. Suspendarea constituției din 1938 are loc înainte cu două zile de numirea generalului Antonescu în funcția de președinte al Consiliului de Miniștri, în toamna anului 1940 la 3 septembrie. La 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a trebuit să abdice în favoarea fiului său Mihai. În aceeași zi a fost dat un decret prin care Ion Antonescu a fost investit cu depline puteri pentru conducerea statului român. Odată cu proclamarea României ca stat național legionar, „Garda de Fier” devine singura organizație politică admisă, după ce în prealabil Parlamentul fusese dizolvat. Decretul referitor la proclamarea statului legionar a fost abrogat în urma rebeliunii legionare din 15 februarie 1941. De la această dată și până la 23 august 1944 Ion Antonescu a condus țara fără nici o lege fundamentală, sprijinindu-se pe aparatul militaro-fascist. Dacă până la această dată românii mai sperau la o recunoaștere totală a drepturilor lor, începând cu aceasta perioada ei au acceptat tacit, forțați de împrejurări politice, încălcarea principalelor drepturi și libertăți care au existat din vremuri străvechi când încă nu erau legile scrise. Domnia generalului Antonescu a lipsit statul român de legea fundamentală, motiv pentru care apărarea drepturilor cetățenilor era un vis prea îndepărtat, interzis românilor din acea vreme.

Viața societății românești se transformă odată cu răsturnarea dictaturii militaro-fasciste de la 23 august 1944, când prin decretul 1626 reintră în vigoare Constituția din 29 martie 1923, cu anumite rezerve. Prin legea numărul 363 din 30 decembrie 1947 statul român s-a constituit în Republica Populară Română. Revine românilor un drept universal de vot, de această dată fără nici o îngrădire. Dar celelalte drepturi și libertăți aveau să mai aștepte ceva timp până la consacrarea lor legală și aplicarea lor întocmai. Dar încep să se creeze premisele formării unei garanții a acestor drepturi, aproape inexistente.

Ulterior constituirii Partidului Comunist Român, ca partid unic al proletariatului, în România se adopta o nouă Constituție care intră în vigoare la 13 aprilie 1948. Această Constituție este prima lege fundamentală de tip socialist a României. Printre multe alte probleme, Constituția din 1948 consacră drepturile și îndatoririle fundamentale în frunte cu drepturile social-economice. Această Constituție conține garanții materiale a exercitării drepturilor cetățenești și consacră, totodată, drepturi cetățenești noi cum ar fi : dreptul la muncă, dreptul la odihnă, dreptul de ocrotire socială, dreptul la învățătură. Dar toate acestea devin ineficiente fără existența unei instituții a cărei unică îndatorire să fie garantarea, apărarea drepturilor cetățenești în raport cu alte puteri ale statului, pe plan intern, dar și la nivel internațional. În alte state aceasta instituție care devenise imperios necesară, își conturase precis existența.

Între 19 mai și 15 septembrie 1952 masele populare dezbat proiectul unei noi Constituții. După ce proiectul e discutat și în Marea Adunare Națională el este adoptată de aceasta în ziua de 24 septembrie 1952, cu unanimitate. Constituția din 1952 consfințește democratismul consecvent al orânduirii noastre de stat, existența unor drepturi și libertăți de care s-au bucurat oamenii muncii, numai că aceste drepturi nu au putut fi exercitate nelimitat într-un cadru democratic, deoarece comunismul limitase deja acest cadru al drepturilor și libertăților cetățenești. De o garanție reală nici nu putea fi vorba pentru că se știa de influențele marxist-leniniste asupra Partidului Comunist Român.

Cu toate acestea nivelul de viață material și cultural al românilor a revendicat apariția unei noi Constituții adoptată la 28 august 1965. Titlul II: ”Despre drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor” era fictiv deoarece nu avea o bază materială și legală care să asigure mai întâi existența lor efectivă iar mai apoi, garantarea lor. Astfel drepturile fundamentale sunt definite ca „acele posibilități ale cetățenilor de a exercita anumite acțiuni esențiale pentru asigurarea existenței și dezvoltării sale social – politice și culturale4 ”. Potrivit Constituției drepturile și îndatoririle cetățenești se clasificau în cinci mari categorii:

Egalitatea în drepturi a cetățenilor ; B) Drepturi social – economice; C) Drepturi și libertăți social – politice; D) Inviolabilitățile; E) Drepturile garanții

În art. 34 din Constituția din 1965 sunt prevăzute „Drepturile garanții” și se precizează că dreptul de petiționare este garantat. Astfel, organele de stat aveau obligația de a rezolva petițiile cetățenilor privind drepturi și interese personale sau obștești. Aici intrau cererile, reclamațiile, sesizările și propunerile. De asemenea era garantat dreptul celui vătămat într-un drept al său printr-un act ilegal al unui organ de stat de a cere organelor competente, în condițiile prevăzute de lege, anularea actului și reperarea pagubei. Aceste atribuții, care prin Constituția din 1991 revin Avocatului Poporului, în baza Constituției din 1965 revin tribunalelor și judecătoriilor care se pot pronunța și asupra legalității acestui tip de acte. Competența tribunalelor era conferită în baza legii nr. 1 din 26 iulie 1967 care, printre altele, prevedea că refuzul nejustificat de a satisface o cerere privitoare la un drept, cât și nerezolvarea unei astfel de cereri în termenul prevăzut de lege se socotește act administrativ ilegal.

Urmare a revoluției din decembrie 1989, la 28 noiembrie 1991 se adaugă Constituției din 1965 și se pun bazele unei Constituții democratice care intră în vigoare la 8 decembrie 1991. În Constituția din 1991 este introdusă o instituție nouă în Titlul II cap. IV și anume „Avocatul Poporului”, instituție reglementată în art. 55 – 57. De astă dată această instituție are o existență reală, efectivă. Rolul Avocatului Poporului este cel prevăzut în alin. 1 al art. 55 din Constituție și anume acela de a apăra drepturile și libertățile cetățenilor. Alături de Constituția din 1991 legea nr. 35 din 1997 reglementează tot ceea ce e legat de activitatea și atribuțiile Avocatului Poporului.

Conchidem, spunând că istoria constituțională a României are înrâurire asupra drepturilor cetățenilor dar mai ales constituie izvor de formare a instituției „Avocatului Poporului”, instituție asimilată deseori denumirii de procuror parlamentar.

Secțiunea a IV-a. Ombudsman – ul în sisteme constituționale internaționale

Sistemele constituționale pot fi privite din mai multe puncte de vedere:

al concepțiilor politice ce stau la baza lor. În funcție de acest criteriu, putem distinge sisteme constituționale bazate pe concepții liberale și pe marile idei umaniste despre drepturile și libertățile cetățenești, pe principiile pluralismului politic și sisteme constituționale a căror doctrină politică și economică se bazează pe concepția partidului unic, pe restrângerea drepturilor cetățenești sau pe favorizarea anumitor clase sau grupuri sociale și pe excluderea principiilor pieței libere și centralizarea întregii economii naționale.

La raporturile existente între puterea legislativa și puterea executivă, îndeosebi între parlament și șeful statului. Distingem sisteme constituționale prezidențiale (S.U.A., aproape toate statele din America Latină și unele state din Africa), sisteme constituționale semiprezidențiale (Franța, Finlanda, Austria, Portugalia, România, Bulgaria) și sisteme constituționale parlamentare (Italia , Grecia, Germania, Elveția, Suedia, etc.).

Al doctrinei ideologice. Din acest punct de vedere distingem sisteme constituționale întemeiate pe o ideologie oficială și dominată (sisteme constituționale socialiste) și sisteme care pluralismul ideologic este o componentă definitorie a societății civile (Franța, S.U.A., Marea Britanie, Spania, Elveția, Italia, etc.).

Al metodelor de guvernare (al regimului politic). Distingem sisteme constituționale democratice și sisteme constituționale totalitare.

Uneori, dreptul constituțional al statelor occidentale a fost calificat nu fără temei „drept constituțional clasic5”

În Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord dreptul constituțional este un produs al unei evoluții politico-juridice și social-economice îndelungate într-un spațiu geografic închis datorită despărțirii Angliei prin Canalul Mânecii de continentul convulsionat de lupte politice și cu un nivel scăzut al forțelor de producție. În secolul XIV instituțiile constituționale britanice erau deja conturate în linii esențiale iar spre sfârșitul secolului XVI ele căpătaseră o fizionomie definitivă – rod și al unei forțe dezvoltate gândiri politice pentru acea vreme, ca și al unui pragmatism juridic ale cărui soluții au rămas neclintite multe secole.

La baza sistemului constituțional englez stau câteva idei:

temelia întregii activități sociale este legea;

guvernul nu are o putere arbitrală, puterea sa derivă din lega;

regula de drept se aplică în mod egal tuturor indivizilor și persoanelor juridice, inclusiv autorităților publice;

toate regulile juridice ordinare din domeniul exercitării puterii politice alcătuiesc regimul constituțional, neexistând reguli cu valoare superioară și reguli cu valoare inferioară subordonată acestora.

O trăsătură proprie a sistemul constituțional britanic este absența unei constituții în sensul formal al cuvântului. Constituția Angliei se prezintă ca un ansamblu suficient de coerent de cutume la care se adaugă texte juridice adaptate de parlament având o valoare și o importanță deosebită pentru dezvoltarea instituțiilor politice din această țară ca și pentru raporturile între guvernanți și guvernați.

Instituția ombudsmanului creată în 1967 este o modalitate de răspundere ministerială. În Anglia ombudsmanul este comisarul parlamentului pentru administrație. Comisarul parlamentului are printre altele și prerogativa de a ancheta modul de administrare a departamentelor ministeriale.

Sistemul constituțional canadian s-a format – istoric vorbind – în legătură directă cu procesul de infiltrare a coloniștilor europeni pe continentul nord american și apoi cu procesul de emancipare politică a teritoriilor deținute de aceștia, inițial în numele Coroanei Franței și în final a Angliei. Constituția Canadei se înfățișează în prezent ca un ansamblu de acte constituționale începând cu Actul Americii de Nord Britanice din anul 1867 și sfârșind cu legea adoptată în 1982 privind Canada, prin care s-a realizat „repatrierea de către Marea Britanie a Constituției Canadiene”. Toate aceste acte normative fundamentale formează Constituția Canadiană in sens formal.

În Canada instituția ombudsman-ului este cunoscută mai puțin datorită dihotomiei acestei țări într-o singură federație ce cuprinde patru provincii: Ontario, Quebec (cucerită de Franța) și Noua Scoție și New Bounswik (păstrate sub jurisdicția Angliei). Fiind o monarhie constituțională, Canada nu dispune de o instituție distinctă în ceea ce privește apărarea drepturilor omului pe plan intern și internațional, instituție asimilată și ombudsman-ului. În provinciile engleze aceste atribuții revin Guvernatorului General numit de Regină iar în provinciile franceze tribunalelor administrative cu o jurisdicție specializată.

Statele Unite ale Americii au receptat și adaptat cutume si tradiții constituționale ale unui stat inamic de care fostele colonii s-au despărțit printr-un război sângeros de independență. Fondatorii constituției Statelor Unite au prelucrat cu uimitor simț al practicii politice spiritul reformator al filozofiei politicii engleze din sec. al XVIII-lea. La 17 septembrie 1787 a fost adoptată Constituția S.U.A., prima constituție scrisă din istoria statelor lumii.

În ceea ce privește structura statului, Legiuitorul constituant a optat pentru o structură statală federală. În afara altor atribuții Congresul reprezintă poporul american dar sfera atribuțiilor sale este limitată prin intermediul drepturilor și libertăților cetățenești. În afara curților federale Congresul deține prerogative de a înființa și alte curți cărora le conferă o jurisdicție specializată pentru anumite cauze sau domenii de activitate. Astfel, aceste instanțe au rolul de a exercita atribuții care în alte state revin ombudsman-ului. Spre exemplu:

Court of Claims, creată în 1855, competentă să soluționeze plângerile făcute de persoanele particulare împotriva Guvernului cu privire la pagube decurgând din contracte sau cauzate din culpa unor funcționari guvernamentali;

Court of Customs and Patent Appels creată în 1909, competentă să soluționeze plângerile împotriva deciziilor luate de Tribunalul pentru taxe vamale („Costoms Court”), de oficiul pentru brevete și de Comisia pentru tarife;

Court of Military Appels creată în 1950, competentă să soluționeze deciziile Curții Militare.

Franța și-a câștigat pe deplin meritat dreptul de a i se recunoaște o contribuție majoră în enunțarea și realizarea unei doctrine și practici politice democratice și liberale ale puterii, crearea unei filozofii a libertății individului și egalității urmare care a declanșat, în scurt timp, reînnoiri constituționale în aproape toate statele de pe continent. Fenomenul care a impus noua doctrină politică și marile principii de egalitate, libertate și fraternitate umană a fost Revoluția franceză din 1789. Președintele Franței este un adevărat garant al legii fundamentale, el având la dispoziție toate instrumentele legale pentru a-și îndeplini această atribuție.

La fel ca în România și în Franța există o instituție ce are rolul de a garanta și apăra drepturile civice și de a asigura garanțiile fundamentale acordate cetățenilor. Această instituție are ca reprezentant un „avocat al poporului” numit însă în Franța médiateur de la République. În general, atribuțiile acestui médiateur de la République sunt similare celor pe care le are Avocatul Poporului în România.

Italia contemporană a trecut, nu fără convulsii, de la un regim politic totalitar, de la o dictatură de tip fascist, la un regim parlamentar democratic. Trecerea s-a produs după încheierea celui de-al doilea război mondial și a durat, practic, până la adaptarea acestei Constituții în decembrie 1947.

Discontinuitatea în plan politic realizată prin trecerea de la dictatura fascistă la democrația parlamentară a fost în mod natural legată de o discontinuitate in plan constituțional, prin trecerea de la structurile și mecanismele de guvernare ale statului fascist la instituțiile politice de tip parlamentar. Potrivit primului articol din Constituție, Italia este o republică democratică fundamentată pe muncă. Suveranitatea aparține poporului care o exercită sub formele și limitele fixate de constituție.

În sistemul constituțional al Italiei litigiile dintre persoanele fizice și administrația centrală, precum și garantarea existenței și exercitării drepturilor populației sunt rezolvate, soluționate de „ombudstanul” italian, adică de Difensore Civico (apărătorul cetățenilor).

În Republica Federală Germania sistemul constituțional a cunoscut o existență reală după ziua de 9 mai 1945, când Germania a fost împărțită în patru zone de ocupație aflate sub controlul militar al Marii Britanii, S.U.A., Franței și Uniunii Sovietice.

Germania are o organizare statală federală, reminiscență a puzderiei de stătulețe independente, inclusiv orașe libere existente în Evul Mediu pe ruinele Sfântului Imperiu Romano-german.

Președintele federal deține următoarele prerogative: reprezentarea Germaniei pe plan internațional, încheierea tratatelor internaționale, acreditarea și primirea reprezentanților diplomatici, numirea și revocarea judecătorilor, exercitarea drepturilor de grațiere, promulgarea legilor, atribuții în ceea ce privește formarea guvernului.

Instituția Ombudsman-ului în Germania a fost „împrumutată” din Austria, unde ombudsmanul este cunoscut sub numele de Volksenwaltscheft.

Portugalia, condusă dictatorial de Antonio de Oliveira Selezar din 1932 până la retragerea acestuia în 1968, a reușit după cel de-al doilea război mondial să-și conserve structurile și principiile totalitare de guvernare și să le impună tip de trei decenii celor guvernați. Portugalia și Spania au făcut parte cu drepturi depline din comunitatea politică și economică a statelor accidentale democratice. Încă din preambul Constituția portugheză proclamă hotărârea poporului portughez de a apăra independența națională și de a garanta drepturile fundamentale ale cetățenilor, de a stabili principiile de bază ale democrației, de a asigura primatul statului de drept. Constituantul portughez a creat un cadru foarte modern privind fundamentele teoretice, principiile generale ale consfințirii, garantării și ocrotirii juridice cât și al exercitării reale a drepturilor și libertăților cetățenești. Aici intervine rolul ombudsman-ului care, deși apărut relativ târziu, consfințește garanția celor mai importante drepturi și libertăți, atât pe plan intern cât și pe plan internațional. În Portugalia ombudsnan-ul se numește „sugestiv” Provedor de Justica. Acesta are, printre altele dreptul de a cere efectuarea unui control independent de judecare a unui caz concret. Acest control exercitat de Provedor de Justica poate avea ca obiect orice dispoziție legală cu forță general-obligatorie. De asemenea, Avocatul Poporului, poate efectua un control de Constituționalitate prin omisiune din inițiativa sa, dar în fond acest control este soluționat de Tribunalul Constituțional. Însă Avocatul Poporului trebuie să ia inițiativa acestui control doar dacă se invocă încălcarea drepturilor regiunilor. De asemenea, controlul se poate declanșa în situația în care Constituția nu este respectată datorită neadoptării măsurilor legislative impuse de transpunerea în practică a normelor constituționale.

În Spania actuala constituție a fost promulgată la 29 decembrie 1978 și este rezultatul unui dificil proces de tranziție politică declanșat după moartea generalului Franco – cel care a condus Spania ca un dictator din 1930 până la moartea sa la 20 noiembrie 1975. Constituția arată că națiunea spaniolă dorește să stabilească dreptatea, libertatea și securitatea, șa promoveze bunăstarea tuturor cetățenilor. Pentru realizarea acestui scop general, statul își propune, printre altele, să protejeze și să garanteze drepturile omului. Concepția filozofică și politico-juridică în care au fost consacrate drepturile omului este caracteristică esenței sistemului constituțional occidental bazată pe principiile democrație liberare și pe raportul dintre dreptul natural și dreptul pozitiv care oferă individului garanțiile juridice ale propriei libertăți. De altfel, articolul 1 al Constituției definește Spania ca un stat social și democratic de drept care apără, ca valori superioare ale sistemului său juridic, libertatea, justiția, egalitatea și pluralismul politic. Tribunalul Constituțional are competența, printre altele, să judece recursurile de neconstituționalitate împotriva legilor și a dispozițiilor având forță de lege să judece recursurile cerute de cetățeni împotriva încălcării drepturilor și libertăților recunoscute de art.14 din Constituție (egalitate în fața legii, interzicerea discriminării pentru motive de naștere, rasă, sex, religie, opinii, ori pentru orice alte condiții sau cauze personale sau sociale). Apărătorul Poporului (Defensor de Pueblo) poate introduce recursul de neconstituționalitate, pozitiv Constituției. De asemenea, recursul cu caracter individual pentru protecția drepturilor cetățenești (recursul „d’ampero”) poate fi introdus de orice persoană fizică sau morală, dar și de Defensor de Pueblo și Ministerul Public.

CAP. II AVOCATUL POPORULUI – rol, funcție, atribuții

Secțiunea I. Reglarea instituției, cadrul legal

Prevederile care reglementează instituția Avocatul Poporului sunt înscrise în textele care alcătuiesc Capitolul 4 (Avocatul Poporului) din titlul II al Constituției (drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale).

Instituția Avocatul Poporului a fost introdusă în Constituție ca urmare a unor vii dezbateri și controverse, care au avut loc atât in cadrul Constituantei, cât și în rândul specialiștilor. Ea a fost creată după modelul țărilor scandinave și a altor state, în care există un organ independent, având prerogativa să exercite un control asupra actelor de guvernământ. De exemplu în Danemarca ombudsmanul este ales de Folketing pentru a controla administrația civilă, militară și municipală, ce pot avea loc ca urmare a inițiativei serviciilor sale sau a unei plângeri individuale. În Finlanda, ombudsmanul este numit de Eduskusta are atribuții asemănătoare cu cel danez având în plus dreptul de a controla respectul legalității de către tribunale. În Suedia, ombudsman-ul, care este ales de Rickstag, asigură supravegherea tuturor funcționarilor publici și a magistraților, pentru a se asigura că ei respectă legile și se achită de funcțiile lor. În Germania există un comisar parlamentar pentru forțele armate, ales de Bundestag6, în competența căruia revine apărarea drepturilor membrilor forțelor armate, care are și dreptul de a asista Bundestag-ul în controlul forțelor armate. Comisarul parlamentar poate efectua anchete la sesizarea comisiei pentru apărarea Bundestag-ului, a membrilor forțelor armate, dar și din proprie inițiativă. În Franța, , un mediator numit de Consiliul de Miniștri are dreptul de a face anchete în legătură cu plângerile pentru funcționarea administrației și relațiile acesteia cu particularii, dar el nu poate fi sesizat de către parlamentari. În Marea Britanie există un comisar parlamentar pentru administrație, numit de regină la propunerea primului ministru, care examinează plângerile cu care este sesizat de către Camera Comunelor. Acționând pentru interesele particularilor.

În Zambia există o comisie de investigații iar în Israel un control de stat.

Introducerea instituției Avocatul Poporului a suscitat vii discuții în rândul specialiștilor din țara noastră, care au ridicat problema oportunității înscrierii în Constituție a unei asemenea instituții care nu are precedent în tradiția constituțională română, unde prevederile legale cu privire la contenciosul administrativ erau considerate suficiente pentru a permite cetățenilor să declanșeze o procedură având ca scop anularea actelor administrative ilegale. În Ședința Adunării Constituante din 29 martie 1991 domnul deputat Vasile Giorea (P.N.Ț.c.d) a propus înlocuirea termenului de avocat al poporului cu acele de „tribun al poporului”. Domnul deputat Dan Căpățână (A.U.R.) a propus să fie precizate mai bine domeniul de activitate, atribuțiile și competențele acestei instituții. S-a sugerat ca în sarcina „tribunului poporului” să intre și demiterea din funcție, măsuri reparatorii în caz de abuzuri, precum și inițierea de recursuri extraordinare. Domnul senator Fakezas Miklos (U.D.M.R.) a propus înlocuirea expresiei de „avocat al poporului” cu „apărător al poporului”, căruia să-i revină următoarele atribuții: „să dea sfaturi celor care cer în probleme juridice importante, recomandări și dreptul ca la cererea justițiabilului să introducă nu numai împotriva hotărârilor administrative, ci și împotriva hotărârilor judecătorești”. Domnul Nicolae Radu (F.S.N.), deputat, a propus înlocuirea termenului de avocat al poporului cu acela de „mediator”. În schimb, domnii deputați Petru Maior și Adrian Nicoară (P.N.Ț.c.d.) au solicitat ca această instituție să nu fie prevăzută în Constituție.

Capitolul IV Titlul II din Constituție cuprinde art.55 – 57, astfel:

art.55, alin.1 prevede că avocatul poporului este numit de senat pe o durată de 4 ani, pentru apărarea drepturilor și a libertăților cetățenilor. Organizarea și funcționarea instituție Avocatul Poporului se stabilesc prin lege organică;

art.55, alin.2 arată că Avocatul Poporului nu poate îndeplini nici o altă funcție publică sau privată;

art.56, alin.1 dispune că avocatul poporului își exercită atribuțiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile și libertățile lor, în limitele stabilita de lege;

atr.56, alin.2 prevede că autoritățile publice sunt obligate să asigure avocatului poporului sprijinul necesar î exercitarea atribuțiilor sale;

atr.57 arată că avocatul poporului prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora. Rapoartele pot conține recomandări privind legislația sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea drepturilor și libertăților cetățenilor.

În afara Constituției, instituția Avocatul Poporului este consacrată și de legea nr.35 din anul 1997, lege adoptată în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului din 21 februarie 1997și promulgată prin Decretul nr.92 din 12 martie 1997. Prezenta lege a fost publicată în Monitorul Oficial nr.48 din 20 martie 1997.

Legea nr.35 din 1997, privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, este structurată pe șapte capitole astfel:

CAP.I „Dispoziții generale” (art.1 – art.5);

CAP.II „Numirea și încetarea din funcție a avocatului poporului” (art.6 – art.9);

CAP.III „Adjuncții avocatului poporului” (art.10 – art.12);

CAP.IV „Atribuțiile avocatului poporului” (art.13 – art.26);

CAP.V „Răspundere, incompatibilități și imunități” (art.27 – art.29);

CAP.VI „Serviciile instituției Avocatul Poporului” (art.30 – art.32);

CAP.VII „Dispoziții, tranzitorii și finale” (art.33 – art.36).

Bineînțeles că instituția este studiată și comentată și în alte cursuri, studii comparate și reviste de drept dar cadrul legal care definește limitele acestei instituții și persoana celui ce o reprezintă îl constituie Legea nr.35 din 1997 și , mai ales, Constituția, legea fundamentală a Românie care a pus bazele acestei instituții.

Secțiunea a II-a. Numirea și atribuțiile avocatului poporului

Au existat propuneri ca numirea avocaților poporului să se facă atât de Camera Deputaților, cât și de Senat, pe baza unei liste pregătită de Consiliul Constituțional, din juriști cu experiență, foști magistrați și avocați, astfel încât să li se asigure acestora o independență absolută față de puterea executivă (Dan Lăzărescu – P.N.L.). S-a mai sugerat ca Avocatul Poporului să fie numit de Parlament, să lucreze sub controlul întregului Parlament și nu numai cu una , sau unele, dintre comisiile parlamentare (Gheorghe Frunda, U.D.M.R.).

Potrivit art. 55 alin. 2 din Constituție: „avocatul Poporului nu poate îndeplini nici o altă funcție publică sau privată”. Această prevedere înlătură orice dubii sau suspiciuni cu privire la obiectivitatea acestui înalt demnitar și a moralității sale. Pe de altă parte, prevederea menționată mai sus îi creează o situație deosebită, conferindu-i o independență, în special față de organele executive și de administrația de stat, ale cărei acte e chemat să le controleze7.

Potrivit legii nr. 35 din 1997 instituția Avocatul Poporului are drept scop apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor în raporturile acestora cu autoritățile publice. Sediul instituției este în municipiul București. Pe tot parcursul activității sale avocatul poporului este independent față orice autoritate publică și nu poate fi supus nici unui mandat imperativ sau reprezentativ. Activitatea avocatului poporului, a adjuncților săi și a salariaților care lucrează sub autoritatea acestora are caracter public, iar avocatul poporului poate decide asupra caracterului confidențial al activității sale, fie la cererea persoanelor lezate în drepturile și libertățile lor, fie datorită unor motive întemeiate.

Conform art. 57 alin 1 Constituție coroborat cu art.5 alin. 1 din legea nr. 35 din 1997, avocatul poporului prezintă, în ședința comună a celor două Camere ale Parlamentului, rapoarte anual sau la cererea acestora. Aceste rapoarte pot conține recomandări privind legislația sau măsuri de altă natură privind ocrotirea drepturilor și libertăților cetățenilor. De asemenea, aceste rapoarte trebuie să cuprindă informații cu privire la activitatea instituției Avocatul Poporului. Raportul anual vizează activitatea instituției pe un an calendaristic și se înaintează Parlamentului până la data de 1 februarie a anului următor. Acest raporta anual se dă publicității.

Fiind numit de Senat pe o durată de patru ani, avocatul poporului își poate reînnoi mandatul o singură dată. Ca avocat al poporului poate fi numit orice cetățean român care îndeplinește condiții de numire prevăzute pentru judecători la Curtea Constituțională. Astfel, potrivit art. 140 alin. 3 din Constituție judecătorii Curții Constituționale aleg, prin vot secret, președintele acesteia, pentru o perioadă de trei ani. Art. 141 din Constituție prevede condițiile pentru numire si anume: judecătorii Curții Constituționale trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înaltă competență profesională și o vechime de cel puțin 18 ani în activitatea juridică sau în învățământul juridic superior. Art. 142 din legea fundamentală prevede la incompatibilități că funcția de judecător al Curții Constituționale este incompatibilă cu orice altă funcție publică ori privată, exceptând funcțiile didactice din învățământul juridic superior.

Propunerile de candidați la funcția de avocat al poporului sunt făcute de Biroul permanent al Senatului, la recomandarea grupurilor parlamentare din cele două camere ale Parlamentului. Candidații depun la Comisia juridică a Senatului actele prin care dovedesc că îndeplinesc condițiile prevăzute de Constituție și de legea nr.35 din 1997 pentru a îndeplini funcția de Avocat al Poporului. Candidații sunt audiați de Comisia juridică (de numiri, disciplină, imunități și validări) iar Senatul hotărăște asupra audierii în plen, candidații fiind prezenți la dezbateri.

Numirea avocatului poporului se face cu votul majorității senatorilor. Daca la primul tur de scrutin nu se obține această majoritate se vor organiza altele la care vor participa numai candidații situați pe primele două locuri la turul de scrutin anterior. Mandatul de avocat al poporului începe pe data numirii sale de Senat și durează până la instalarea noului avocat al poporului. Înainte de începerea exercitării mandatului, avocatul poporului va depune în fața președinților celor două Camere ale Parlamentului jurământul:

„ Jur să respect Constituția și legile țării și să apăr drepturile și libertățile cetățenilor, îndeplinindu-mi cu bună-credință și imparțialitate atribuțiile de avocat al poporului. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”

Jurământul poate fi depus și fără formule religioase (art.8, alin.3 din legea nr.35). Dacă cel numit în funcție ca avocat al poporului refuză să depună jurământul atunci este împiedicată intrarea lui în funcție și se deschide o nouă procedură, pentru numirea altei persoane în funcția de avocat al poporului.

Conform legii fundamentale a statului român avocatul poporului își exercită atribuțiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate in drepturile și libertățile lor, în limitele stabilite de lege. În acest sens, autoritățile publice sunt obligate să asigure avocatului poporului sprijinul necesar în exercitarea atribuțiilor sale. Avocatul poporului are următoarele atribuții:

coordonează activitatea instituției Avocatul Poporului;

primește și repartizează cererile făcute de persoanele lezate prin încălcarea drepturilor sau libertăților cetățenești de către autoritățile administrației publice și decide asupra acestor cereri;

urmărește rezolvarea legală a cererilor primite și cere autorităților sau funcționarilor administrației publice în cauză încetarea încălcării drepturilor și libertăților cetățenești, repunerea în drepturi a petiționarului și repararea pagubelor;

reprezintă instituția Avocatul poporului în fața Camerei Deputaților și a Senatului, dar și în fața celorlalte autorități publice, precum și în relațiile cu persoanele fizice sau juridice;

angajează salariații instituției Avocatul Poporului și exercită dreptul de autoritate disciplinară asupra acestora;

exercită funcția de ordonator principal de credite;

îndeplinește alte atribuții prevăzute de lege sau de Regulamentul de organizare și funcționare a instituției Avocatul poporului.

Cererile adresate avocatului poporului se pot face de orice persoană fizică, fără deosebire de cetățenie, vârstă, sex, apartenență politică sau convingeri religioase. Lezarea cetățenilor trebuie să privească fie drepturile fie libertățile lor, în limitele stabilite de lege. Cererile adresate avocatului poporului trebuie să se facă în scris și să indice numele și domiciliul persoanei lezate în drepturile și libertăților cetățenești, drepturile și libertățile încălcate, precum și autoritatea administrativă ori funcționarul public în cauză. Petiționarul trebuie să dovedească întârzierea sau refuzul administrației publice de a soluționa legal cererea. Nu sunt luate în considerare plângerile anonime sau cele îndreptate împotriva unor încălcări ale drepturilor cetățenești mai vechi de un an de la data la care persoana în cauză a luat cunoștință despre faptele care fac obiectul plângerii. Din cauze raționale, avocatul poporului poate cere date suplimentare pentru analiza și soluționarea anumitor cereri. Se situează în afara obiectului instituției și vor fi respinse fără motivare cererile privind actele emise de Camera Deputaților, de Senat sau de Parlament, actele și faptele deputaților și senatorilor, de Președintele României și ale Guvernului, precum și ale Curții Constituționale, de Consiliul Legislativ și ale autorității judecătorești.

Cererile care sunt adresate avocatului poporului sunt scutite, potrivit legii8, de taxa de timbru. De asemenea, conducerea penitenciarelor, a instituțiilor de reeducare și resocializare, precum și Ministerul Public și organele de poliție sunt obligate să permită persoanelor care execută pedeapsa închisorii sau după caz, care se află arestate sau reținute, să se adreseze în orice mod avocatului poporului cu privire la lezarea drepturilor și libertăților lor, cu excepția restrângerilor legale. Aceeași obligație revine și comandanților unităților militare în privința persoanelor care-și satisfac serviciul militar obligatoriu sau serviciul militar alternativ, cu privire la lezarea drepturilor și libertăților lor, bineînțeles cu excepția restrângerilor stabilite de lege.

Dacă avocatul poporului constată că soluționarea cererii cu care a fost sesizat este de competența Ministerului Public, se află pe rolul unei instanțe judecătorești sau are ca obiect erori judiciare, atunci el îl va sesiza pe procurorul general sau Consiliul Superior de Magistratură care sunt obligați să comunice concluziile la care s-a ajuns și măsurile luate, potrivit competenței ce le revine. Avocatul poporului are acces la documentele secrete deținute de autoritățile publice, cu condiția ca acestea să fie necesare pentru soluționarea plângerilor ce i s-au adresat. În cadrul obligațiilor ce-i revin, avocatul poporului nu poate divulga sau face publice informațiile sau documentele secrete la care a avut acces. Această obligație se păstrează și după încetarea activității sale în funcția respectivă și , de asemenea, se extinde asupra adjuncților săi dar și asupra personalului aflat în serviciile sale , sub sancțiunea prevăzută de legea penală.

Dacă în exercitarea atribuțiilor sale avocatul poporului emite recomandări, acestea nu vor fi supuse nici controlului parlamentar și nici controlului judecătoresc. Prin aceste recomandări avocatul poporului sesizează autoritățile administrației publice asupra ilegalității actelor sau faptelor administrative. Actelor administrative la sunt asimilate tăcerea organelor administrației publice și emiterea tardivă a actelor. În sfera atribuțiilor ce revin avocatului poporului intră și anchetele făcute de acesta pentru a cere autorităților administrative publice orice informații sau documente necesare anchetei. El poate audia și lua declarații de la conducătorii autorităților administrație publice și de la orice funcționar ce poate da informații necesare soluționării cererii. În cazul în care, în urma cererilor făcute, avocatul poporului constată că plângerea persoanei lezate este întemeiată, el va cere în scris autorității administrative publice care a încălcat drepturile acesteia să reformeze sau să revoce actul administrativ și să repare pagubele produse, precum și să repună persoana lezată în situația anterioară. Autoritățile publice în cauză vor lua de îndată măsurile necesare pentru înlăturarea ilegalităților constatate, reperarea pagubelor și înlăturarea cauzelor care au generat sau au favorizat încălcarea drepturilor persoanei lezate și îl vor informa despre aceasta pe avocatul poporului.

Dacă autoritatea administrației publice nu înlătură în termen de 30 de zile de la data sesizării ilegalității comise, avocatul poporului se adresează autorităților administrației publice ierarhic superioare, care sunt datorate să-i comunice în termen de cel mult 45 de zile măsurile luate. Dacă autoritatea publică sau funcționarul public aparține administrației publice locale, avocatul poporului se adresează prefectului. De la data depunerii cererii la prefectul județului curge un nou termen de 45 de zile. Avocatul poporului este îndreptățit să sesizeze Guvernul cu privire la orice act fapt administrativ ilegal al administrației publice centrate și al prefecților. Neadoptarea de către Guvern, în termen de cel mult 20 de zile, a măsurilor privitoare la ilegalitatea actelor sau faptelor administrative semnalate de avocatul poporului se comunică Parlamentului.

Avocatul poporului are îndatorirea de a aduce la cunoștința persoanei, care i-an adresat cererea , rezultatele cererii sale. Acestea pot fi făcute publice de către avocatul poporului mijloace de informare în masă, cu consimțământul persoanei sau al persoanelor interesate.

Dacă, cu prilejul cercetărilor întreprinse, avocatul poporului constată lacune în legislație sau cazuri grave de corupție ori de nerespectare a legilor țării, va prezenta un raport, conținând cele constatate, președinților celor două Camere ale Parlamentului sau – după caz – primului-ministru. Toate cele discutate mai sus au înrâurire și cu privire la actele administrative ale regiilor autonome.

Secțiunea a III-a. Încetarea din funcție a avocatului poporului. Răspundere, imunități.

Conform art. 55 alin. 1 din Constituție, Avocatul Poporului este numit de Senat pe o durată de patru ani pentru a apăra drepturi și libertăți ale cetățenilor, iar organizarea și funcționarea acestei instituții se stabilesc prin lege organică. Potrivit art. 8 din cap. II al legii nr. 35 din 1997 „mandatul de avocat al poporului începe pe data numirii sale de Senat și durează până la instalarea noului avocat al poporului”. Acest mandat poate incita înainte de termen în caz de demisie, revocare din funcție, incompatibilitate cu alte funcții publice sau private, imposibilitatea da a-și îndeplini atribuțiile mai mult de 90 de zile, constatată prin examen medical de specialitate ori în caz de deces. Revocarea din funcție a avocatului poporului, ca urmare a Constituției și a legilor, se face la propunerea Biroului permanent al Senatului, pe baza raportului Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunități și validări, cu votul majorității senatorilor. Demisia, incompatibilitatea, imposibilitatea de îndeplinire a funcției sau decesul se constată de către Biroul permanent al Senatului în cel mult 10 zile de la apariția cauzei care determină încetarea mandatului.

În activitatea sa avocatul poporului este asistat de doi adjuncți care asigură coordonarea exercitării atribuțiilor instituției, pe domenii de activitate, potrivit Regulamentului de organizare și funcționare a instituției. Adjuncții avocatului poporului îndeplinesc atribuțiile acestuia în caz de imposibilitate temporară a exercitării funcției. Avocatul poporului este cel care-i numește pe adjuncți cu avizul Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunități și validări a Senatului. Numirea adjuncților este publicată in Monitorul Oficial al României. Jurământul lor se depune în fața unui vicepreședinte al Camerei Deputaților și a unui vicepreședinte al Senatului.

Avocatul poporului și adjuncții săi nu răspund juridic pentru opiniile exprimate sau pentru actele pe care la îndeplinesc, cu respectarea legii, în exercitarea atribuțiilor ce la revin. Pe durata exercitării mandatului, avocatul poporului și adjuncții săi nu pot reținuți, percheziționați, arestați săi trimiși în judecată fără încuviințarea Senatului. Dacă avocatul poporului sau adjuncții săi săvârșesc infracțiuni flagrante, ministrul justiției îl va informa pe președintele Senatului asupra reținerii sau arestării. Senatul va încuviința sau nu măsura luată. Această hotărâre se adoptă cu votul majorității senatorilor. În situația în care avocatul poporului sau adjuncții săi sunt trimiși în judecată penală, Senatul va hotărî suspendarea din funcție până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.

Structura serviciilor instituției Avocatul poporului și numărul de personal se aprobă de către Biroul permanent al Senatului, funcție de necesitățile realizării atribuțiilor ce le revin și în limitele bugetului aprobat. Funcțiile de specialitate de execuție se ocupă prin concurs, în condițiile legii. Acest concurs va fi organizat de Comisia de numiri și disciplină constituită din trei consilieri desemnați de avocatul poporului.

În condițiile nerespectării dispozițiilor legale și constituționale cu privire la organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, răspunderea poate fi de natură penală, disciplinară sau administrativă, după caz. În ceea ce privește răspunderea disciplinară, aceasta este prevăzută de legea pentru funcționarii publici.

Cheltuielile necesare pentru funcționarea instituției sunt finanțate de la bugetul de stat. Funcția de avocat al poporului asimilează cu funcția de ministru, funcția de adjunct al avocatului poporului cu cea de secretar de stat, iar funcțiile de conducere și de execuție de specialitate sunt asimilate funcțiilor din serviciile Senatului.

Dacă în funcția de Avocat al Poporului este ales un magistrat, rezervarea postului acestuia este obligatorie. Regulamentul de organizare și funcționare a instituției se adoptă de către Biroul permanent al Senatului, la propunerea poporului, în termen de 60 de zile de la numirea acestuia.

Secțiunea a IV-a. Concluzii cu privire la instituția și funcția Avocatul Poporului

În Declarația universală a drepturilor omului se stabilește că esențial este ca drepturile omului să fie protejate printr-un regim de drept, astfel încât omul să nu fie constrâns la revolta tiraniei și asupririi (Preambul – alin.3).drepturile omului pot fi afectate în cadrul a două tipuri de raporturi sociale:

grup social sau individ-individ;

stat-individ.

Una din condițiile necesare pentru înfăptuirea drepturilor și libertăților omului este crearea unor organe viabile, independente, însărcinate cu competențe în apărarea drepturilor omului, chiar împotriva statului, atunci când acesta își încalcă propriile legi. Astfel de organe viabile sunt Avocatul Poporului, instanțele administrative, instanțele judecătorești, Curtea Constituțională, etc.

Fizionomia instituției Avocatul Poporului este doar schițată în Constituție. Rolul său se aseamănă până la un punct cu cel al altor autorități publice, de pildă cu cel al procurorului. De aceea s-a afirmat deseori că Avocatul Poporului apare ca un „procuror parlamentar” sub aspectul semnificației sale funcționale și practice. Această afirmație este însă supradimensională, în sensul că instituția de „procuror parlamentar” este inexistentă ca autoritate publică și , deci, este imposibil a raporta avocatul poporului la ceva inexistent în dreptul constituțional.

Incompatibilitatea dintre avocatul poporului și instituția „procurorului parlamentar” rezultă și din aceea că atribuțiile avocatului poporului nu sunt cele acordate procurorului, care rămâne un exponent al puterii judecătorești, în timp ce avocatul poporului nu face parte din sistemul puterii.

Intervențiile avocatului poporului pentru apărarea drepturilor și libertăților cetățenești nu au caracter judiciar. În exercitarea funcțiilor sale avocatul poporului este independent fată de Parlament.

Acest raport de independență decurge din orice studiu de drept constituțional comparat privind studiul și atribuțiile ombudsman-ului. Constituția se referă la Avocatul Poporului atât ca instituție cât și ca persoană, investită cu anumite atribuții. În ceea ce privește numirea Avocatului Poporului, se impune a se ține seama de art.16 alin.3 din Constituția României potrivit căreia „funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, de persoanele care au numai cetățenia română și domiciliul în țară”. Instituția Avocatul Poporului cunoaște două forme:

ombudsman-ul cu competență generală;

ombudsman-ul cu competență specială.

În baza competenței generale, ombudsman-ul are misiunea de primi toate plângerile cetățenilor contra exceselor și abuzurilor administrației, de a face și de a interveni pe lângă guvern. Ombudsman-ul cu competență specială controlează anumite servicii (ex. în Germania controlează armata).

Rolul fundamental al avocatului poporului este de a apăra drepturile și libertățile cetățenești, îndeosebi în raport cu autoritățile publice și în special cu cele executive. Avocatul poporului va putea deveni un antidot puternic contra birocratismului care este , în mare măsură, o boală foarte extinsă9. pentru ca activitatea sa să fie eficientă Constituția obligă autoritățile publice să-i asigure spijinul necesar.

Astfel, putem spune că Avocatul Poporului este o instituție garant, pentru evitarea oricărui arbitrat în relațiile administrație-administrație, stat-individ. Avocatul poporului contribuie la protejarea individului față de autoritățile administrative și , deci, a drepturilor și libertăților cetățenești prin:

intervenția directă la autoritatea respectivă sau cea ierarhic superioară acesteia:

folosirea unei proceduri mult mai simple decât cea judecătorească sau cea a contenciosului administrativ;

prin generalizarea concluziilor, poate informa Parlamentul despre unele deficiențe, imperfecțiuni ale legislației sau ale activității anumitor organe, inclusiv a Guvernului, cu implicații deosebite asupra drepturilor și libertăților cetățenești;

recomandările pe care la poate face Parlamentul privind legislația sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea drepturilor și libertăților cetățenești;

ceea ce poate și este obligat să acționeze și din oficiu în cazuri de proastă administrare și abuz de autoritate, reamintind în mod constant funcționarilor că există limite ale funcției și puterilor , că activitatea administrativă este guvernată de lege;

activitățile pe care le desfășoară la plângerea indivizilor în probleme de drepturilor și libertăților cetățenești.

Putem conchide spunând că activitatea instituției Avocatului Poporului este de real folos în protejarea drepturilor și libertăților cetățenilor, dar mai ales în desfășurarea relațiilor intersociale și, mai ales, a celor dintre om și stat.

CAP. III Instituția Ombudsman-ului

= Studiu comparat =

Secțiunea I. Apariția și dezvoltarea instituției pe plan internațional

Creșterea semnificativă a sarcinilor Puterii legislative și implicit a administrației publice, datorită complexității din ce în ce mai accentuate a vieții economice și sociale de la nivelul statelor lumii, face ca cetățenii în fiecare moment să intre în contact cu diferitele autorități publice și structuri administrative, dar care nu întotdeauna se constituie într-o conlucrare facilă între aceștia. Ca atare, unii cetățeni își pierd încrederea in aceste structuri, alții se resemnează sau chiar manifestă dezinteres față de ele, devin scrupulos de procedurali și nu mai pot stabili relații normale cu autoritățile. În acest context, numeroase țări au recunoscut că instituțiile tradiționale de protecție juridică a cetățenilor și de control a autorităților administrative publice nu mai erau în măsură să rezolve aceste conflicte10. Prin urmare, după primul război mondial, în anumite țări, din aproape toatele continentele, s-a statuat instituția mediatorului care avea la bază modelul suedez, consfințită constituțional în anul 1809. Instituția, din oricare din aceste țări are o structură fundamentală uniformă, dar este organizare de detaliu diferită care îi permite singura de a se încorpora in diferite sisteme naționale. Pe aceste coordonate instituția ombudsman-ului poate să fie clasificată în:

Ombudsman-parlamentar care există în Republica Federală Germania, Australia, Austria, Africa de Sud, Canada, Danemarca, Spania, Fiji, Finlanda, Marea Britanie, Scoția și Țara Galilor, Guyana, Olanda, India (în patru din statele sale), Italia (în șase regiuni), Israel, Lichtenstein, Maurițiu, Noua Zeelandă, Norvagia, Portugalia, Suedia, Elveția, Trinidal Tabago, S.U.A., etc.;

Ombudsman-subordonat Guvernului sau puterii executive funcționează în Franța, S.U.A.(în mai multe state și orașe), Ghana, Filipine, etc.;

Ombudsman-ul specializat are a competență specială pentru:

protecția consumatorilor (în Suedia, Norvegia, Danemarca, S.U.A.);

ocrotirea libertății presei și a informației (în Suedia, Marea Britanie, Olanda);

protecția intimității (în R.F.G., Australia, Canada);

controlul forțelor armate și de securitate (în R.F.G., Israel, Australia, Canada, Marea Britanie, Norvegia);

sferele educative (în Canada, S.U.A., Mexic);

sferele impresariale (în S.U.A., Brazilia).

Ombudsman universitar. În S.U.A. există apărătorul drepturilor universitare (în Dayton, Ohio sunt stabiliți cinci Apărători ai poporului în Centrul de Studii ale Drepturilor Cetățenești, Datorii și Responsabilități ale Senatului; la Princeton, New Jersey, Berkeley, California) iar în Mexic există ca principii nemijlocirea, concentrarea, rapiditatea și un formalism moderat.

Ombudsman de întreprindere. Amploarea răspândirii apărătorului în domeniul administrație publice a penetrat și chiar s-a extins în afara întreprinderilor private. Astfel, după 1973, urmând exemplul Apărătorului Poporului suedez, campania din S.U.A., Internațional Techudagy Group of Xerox Corp., a numit un Emplayee Relation Manager care să se ocupe de plângerile formulate de angajați cu privire la munca lor de întreprindere, prezentând rapoarte direct Președintelui care poate să revoce hotărârile luate, mediatorul are și funcția de a recomanda prin intermediul Președintelui schimbările ce apar necesare în politica companiei. Instituția a fost introdusă și în alte companii cum sunt: General Motors, Ford Motors Company, Ohio Bell și American Airline. Și în Brazilia, in 1985, s-a instituit intr-o întreprindere multinațională Rhadia, Ombudsman-ul, având ca titular chiar o femeie (Maria Lucia Galli), desemnată de către conducerea grupului pentru protecția consumatorului (PROCON)11.

Modelul scandinav

Instituția suedeză – Ombudsman-ul – va servi drept model tuturor ombudsman-ilor din întreaga lume. La peste un secol după creare, in 1915, a fost înființat Militeombudsman a cărui misiune era de a supraveghea administrația militară.

Ulterior, cele două forme, cea tradițională și Militeombudsman-ul, s-au contopit într-una singură, iar din 1976 mai apar pentru ombudsmani specializați în: – libertatea întreprinderii, consumatorului presei și a egalității sexelor.

Finlanda, imediat, după obținerea întreprinderilor sale, în Constituția din 1919, își stabilește și crearea ombudsman-ului.

În 1952, Norvegia introduce în cadrul organizării sale judecătorești, modelul suedez al ombudsman-ului militar.

Danemarca, din anul 1953, își creează și ea ombudsman-ul militar.

Începând din anul 1957, când instituția ombudsman-ului depășește frontierele țărilor scandinave, acesta se extinde și în alte țări (R.F.G.), state federale și militare sau orașe, din întreaga lume, astfel încât se ajunge la o adevărată „ombudsmanie”.

Și în Europa, instituția Ombudsman-ului s-a integrat progresiv, la nivel național, statal ori local, sau cu atribuții, numai într-un anumit domeniu (ex. armata, gestiunea municipală, închisori, minori, universități, etc.).

Ombudsman-ul din instituțiile europene

Încă din 1972 Conferința Parlamentară convocată de Adunarea Consultativă a Consiliului Europei propunea analizarea atentă a creării unui organ inspirat de ombudsman-ul scandinav care să primească și să studieze plângerile și să aibă acces la documentele interne ale administrațiilor publice. De la început a apărut a controversă referitoare la competențe. In 1974, Comisia Juridică a Adunării Parlamentare a considerat că nefiind necesară desemnarea unui ombudsman deoarece nu există o administrație publică comunitară.

În martie 1978 Parlamentul European, conștient de importanța crescândă a dreptului comunitar și de faptul că mijloacele actuale sunt insuficiente pentru a face recurs împotriva actelor autorităților publice, constatând că ombudsman-ul constituie un sistem practic și eficace de control al puterii executive pentru a apăra cetățeanul, a considerat indicat să creeze un Comisar Parlamentar care să cerceteze reclamațiile cetățenilor Comunității și a însărcinat Comisia de Regulamente și Petiții să întocmească un raport asupra acestei teme. Această comisie a început lucreze pe marginea acestui subiect și a convocat în repetate rânduri ombudsmanii europeni pentru a lua decizii. La 24 ianuarie 1985, la Bruxelles, s-au desfășurat lucrările sesiunii de lucru, convocată de Parlamentul European, la care au participat principalii membri ai Comisiei de Petiții a organului comunitar și ombudsmanii din țările C.E.E. (Uniunea Europeană).

Scopul principal al reuniunii a fost cel de analiză a posibilităților de dezvoltare a unui sistem eficace de colaborare între toate aceste organisme pentru o mai bună protecție a libertăților și drepturilor omului în Europa, împlinindu-se astfel acordurile adoptate de Conferința la nivel înalt a Șefilor de Stat de la Fontaibleau și apoi în Consiliul de Miniștri ai C.E.E.

La 12 iulie 1975, Parlamentul european alege primul ombudsman al Uniunii Europene. Rolul său constă în a pune la dispoziția cetățenilor ale căror drepturi au fost refuzate sau încălcate, de către instituțiile europene, mijloace concrete de apărare. Prin crearea sa, instituția ombudsman-ului european reflectă implicarea Uniunii în realizarea formelor de administrație transparentă și democratică la nivel european, bazându-se pe ideea centrală a tuturor sistemelor naționale: protejarea drepturilor cetățenilor.

În planul relațiilor dintre instituțiile comunitare și cetățenii Europei, ombudsman-ului european îi revine misiunea de a întreprinde demersurile firești, prin recomandările sale, pentru a sigura libertatea de informare a cetățenilor și transparență instituțiilor europene.

Orice persoană a unui stat din cadrul Uniunii Europene se poate plânge ombudsmanului european cu privire la administrarea defectuoasă a activității instituțiilor comunitare, exceptând doar activitatea puterii judecătorești. Ombudsmanul, fiind sesizat cu o plângere, informează instituția sau organizația în cauză, adresându-le totodată și recomandări. Dacă instituția respectivă nu a luat măsurile adecvate pentru rezolvarea problemei, ombudsmanul european trimite un raport, care poate include și recomandări către Parlamentul European și instituția comunitară vizată. Totuși, ombudsmanul european, deși desfășoară investigații din proprie inițiativă, nu poate deschide nici o anchetă asupra acțiunilor derulate de autoritățile statelor membre și nici să examineze acțiunile organizațiilor internaționale.

Secțiunea a II-a. Legislația privind instituția Ombudsmanului, pe continentul european

În Suedia, apărarea drepturilor cetățeanului, în relațiile cu statul este unul din aspectele fundamentale ale sistemului legislativ. Ombudsmanul este o garanție eficientă împotriva abuzurilor sistemului judiciar și administrației publice. Sistemul ombudsmanilor întărește încrederea cetățenilor în activitatea justiției și a celorlalte organe ale statului. Există mai multe categorii de ombudsmani:

1. ombudsmani parlamentari. Această funcție și-a găsit consacrarea constituțională în 1809 fiind o instituție destinată să funcționeze ca un mijloc de control al Ricksdagului (Parlamentului) cu privire la respectarea legilor de către toți judecătorii, funcționarii și ofițerii12. Astfel, Parlamentul alege patru ombudsmani pentru o perioadă pentru o perioadă de patru ani, activitatea acestora constând în supravegherea serviciilor administrative ale statului, ale colectivităților locale, inclusiv ale personalului acestora. Excepție fac doar miniștrii în funcție membrii Ricksdagului și consilierii municipali. Orice cetățean care se consideră prejudiciat se poate adresa in scris ombudsman-ilor. În urma examinării plângerilor, cele care nu interesează domeniul ombudsmanilor sunt înlăturate, celelalte formând obiectul unor proceduri doar cele care prezintă un real interes sunt trimise organelor competente pentru a lua măsuri. Fiecare ombudsman are un domeniu de activitate și , în cadrul acestuia, efectuează inspecții, întreprind anchete, unele chiar la sugestia presei. Ei sunt pe deplin independenți față de parlament, având chiar obligația de a întocmi un raport anual care este înaintat unei comisii speciale a Ricksdagului; aceasta îl examinează și face propuneri corespunzătoare Parlamentului.

2. ombudsmani desemnați de Guvern. Aceștia, la rândul lor, se pot clasifica pe mai multe categorii astfel:

ombudsmanul pentru concurență. Această funcție a fost creată în 1954, având obiectiv supravegherea activității comerciale, în condiții de concurență rezonabilă. Acest ombudsman are la dispoziție un serviciu compus din 30 de persoane. În anchetele sale ombudsmanul colaborează cu Direcția națională a prețurilor și a concurenței, Comisia de control a băncilor și Inspecția națională a asigurărilor private. Ombudsmanul negociază cu întreprinderile vizate iar dacă nu ajunge la o înțelegere amabilă, el apelează la Curtea pieței care este un tribunal compus din juriști, oameni de afaceri, economiști și reprezentanți ai consumatorilor. Curtea poate lua hotărâri importante cum ar fi: interdicția pentru o firmă de a recurge la practici comerciale respective sau de a și le modifica pe cele existente; ea poate fixa un preț maxim pentru o anumită marfă. Dacă nu se respectă deciziile Curții, sancțiunea care se aplică este amenda administrativă.

Ombudsmanul pentru consumatori. A fost creată această funcție în 1971 cu scopul de a se urmări respectarea unor legi vizând protecția consumatorului și anume: Legea marketingului și Legea clauzelor contractuale abuzive. La cererea ombudsmanului, orice firmă sau persoană este obligată să dovedească exactitatea afirmațiilor sale cu privire la produsele sale prezentate spre vânzare. Este posibilă chiar interzicerea vânzării unor produse care ar dăuna consumatorilor. Legea asupra clauzelor contractuale abuzive protejează pe consumator împotriva unor clauze exoneratoare de răspundere pe care furnizorii la introduc în contracte, mai ales pentru vânzarea de produse de folosință îndelungată, aceasta sub supravegherea ombudsmanului poate sesiza Curtea pieței și poate declanșa urmărirea în justiție, dacă nu se ajunge la rezolvarea problemei pe cale amiabilă. Deciziile Curții sunt fără drept de apel dar se ajunge la oficiile ei in puține cazuri (dintr-un număr de 2500-3000 de plângeri, Curtea rezolvă cca.25 anual)13.

Ombudsmanul pentru egalitate de șanse. Este o funcție creată în 1980, când a intrat în vigoare Legea egalității de sexe între bărbați și femei în viața profesională. Ombudsmanul veghează la respectarea acestei legi, a dispozițiilor ei. El dă informații, ajută la formarea opiniei publice, examinează cazuri individuale de discriminare, încercând calea amiabilă de rezolvare a situațiilor. Ombudsmanul poate întreprinde anchete din proprie inițiativă. În caz de eșec de rezolvare pe cale amiabilă, se recurge la Curtea muncii, ale cărei decizii sunt obligatorii.

Ombudsmanul pentru discriminare etnică. Este o instituție înființată în 1986, în baza Legii îndreptate împotriva discriminării etnice. Activitatea ombudsmanului se ocupă de astfel de situații ivite în colectivități, îndeosebi la locul de muncă (nu și în activitatea privată). El ajută persoanele ce au suferit discriminări pe criterii de rasă, culoare, naționalitate, religie, etc. ombudsmanul nu poate exercita nici o influență în activitatea judecătorească.

Ombudsmanul public pentru presă. În 1916 a fost creat un comitet de deontologie a presei ca un juriu de onoare care cuprinde un jurist (președinte al Comitetului), câte un reprezentant din partea celor trei organizații profesionale ale jurnaliștilor, precum și doi reprezentanți ai publicului. Ombudsmanul, instituit în 1969, este desemnat de un comitet special compus din ombudsmani parlamentari și președinții Ordinului național al avocaților și Clubul publiciștilor. Oricine poate protesta pa lângă ombudsmani contra unui articol de presă care încalcă etică ziaristică. Plângerea este examinată iar ombudsmanul poate începe o anchetă în cadrul căreia se cere și părerea redactorului șef al publicității reclamate. La finalul anchetei se ivesc trei posibilități:

problema nu îndreptățește un blam la adresa ziarului;

se impune sesizarea Comitetului de deontologie;

problema se poate rezolva de ombudsman, nefiind necesară sesizarea Comitetului. Indiferent de deciziile luate, cel defăimat se poate adresa justiției, dar numai după ce a apelat la concursul lor. Reclamațiile sunt scutite de orice taxe.

Constituția Suediei, adoptată în 1975, reglementează în cap. XII „Puterea de control”, referindu-se la Ombudsman. Astfel, art.6 alin.1 prevede că „Rickstag-ul va desemna unul sau mulți procurori parlamentari (ombudsman) însărcinați, conform instrucțiunilor emise de această adunare, să vegheze la aplicarea legilor și regulamentelor în cadrul activităților publice și care vor fi împuterniciți să acționeze în justiție cazurile prevăzute in anumite instrucțiuni”. Urmare a Constituției, a fost adoptată la 18 decembrie 1975 legea numărul 1057 numită Legea instrucțiunilor pentru Apărătorii poporului. Art.2 din această Lege dispune astfel: „Ombudsmanii își exercită controlul asupra autorităților de conducere centrale și locale, funcționarilor și angajaților acestor autorități și asupra altor persoane care sunt numite sau au însărcinări legate de exercitarea autorității publice în orice aspect în care această autoritate este legată de activităților lor. În cazul membrilor Forțelor Armate, controlul se va aplica, totuși, numai ofițerilor cu gradele care să nu fie inferioare celui de sergent clasa întâi al Armatei, grade similare din Marina și Forțele Aeriene, și acei ce ocupă posturi asimilate sau echivalente”.

Ombudsmanii nu vor exercita controlul asupra membrilor Parlamentului, membrilor Parlamentului, membrilor Consiliului Administrativ al Parlamentului, ai Comitetului pentru alegeri, ai consiliului de Apel al acestuia sau asupra consiliului de Conducere al Băncii Suediei, Guvernatorului și Vicepreședintelui Băncii Suediei, împuterniciților Departamentului Datorie naționale sau Controlului General al Biroului Datoriei Naționale. De asemenea, ombudsmanul nu va exercita control asupra guvernului sau Cabinetului de Miniștrilor, asupra Procurorului General sau a Organelor de decizie ale Consiliilor Municipale. Legea prevede că ombudsmanii nu se vor controla unii pe alții.

Art.5 din legea numărul 1057 din decembrie 1975 arată că ombudsmanii își exercită controlul examinând plângerile formulate de public în general și că aceștia fac inspecții și cercetări care se impun a fi necesare.

Normele referitoare la numărul de ombudsmani se găsesc in Legea Parlamentului. Fiecare ombudsman își exercită controlul într-un domeniu concret. Trebuie să se păstreze un registru cu toate problemele și măsurile luate în legătură cu acestea. Biroul Ombudsmanului va păstra o dovadă documentară a tuturor hotărârilor în care va figura identitatea celui care a luat hotărârea, referentului, data hotărârii și conținutul ei. Se vor păstra și minute ale inspecțiilor și altor proceduri, acolo unde este necesar.

B. Danemarca, după 150 de ani de la crearea Ombudsmanului în Suedia, în 1946, înființează Ombudsmanul parlamentar prin recomandarea Comisiei Constituționale. La 1 aprilie 1955 a fost numit în funcție primul ombudsman danez, profesorul Stepfan Hurwitz. Legea numărul 203 reglementează instituția ombudsmanului astfel că, orice persoană poate înainta o reclamație împotriva activității miniștrilor, o funcționarilor și oricărei alte persoane care lucrează in serviciul statului. Competența ombudsmanului la activitatea judecătorilor și a tribunalelor.

După investigarea cazului ombudsmanului poate decide dacă autoritățile sau funcționarii au comis greșeli sau neglijente în îndeplinirea funcțiilor lor, poate informa Parlamentul chiar dacă este vorba despre un ministru.

În articolul 55, din Constituția adoptată la 5 iunie 1953, se dispune că „legea va reglementa alegerea de către Parlament (Folketing) a unei persoane sau două, care să nu fie membrii acestuia, pentru a controla Administrația civilă și Militară a Statului”. Legea asupra Ombudsmanului pentru Administrația civilă și militară (nr.203 din iunie 1954) reglementează numirea, activitatea și încetarea din funcție a Ombudsmanului.

Astfel, potrivit articolului 1 aliniatul 1 din legea numărul 203: „după fiecare alegere generală și când va apare un loc vacant, Parlamentul va alege un ombudsman pentru a controla, în numele său, administrația conducerii centrale (civilă și militară) și administrația conducerii locale. Competența Ombudsmanului nu se va exercita asupra activității exercitate de judecători, funcționarii ierarhici administrativi ai Tribunalelor, șefi ai departamentului de Succesiuni al Tribunalului Municipal din Copenhaga, oficiali ai Curții Supreme și judecătorești”.

Ombudsmanul nu poate să continue să-și desfășoare activitatea mai mult de șase luni după o alegere generală, fără consimțământul Parlamentului. El va fi independent de Parlament în exercitarea funcțiilor sale.

Ombudsmanul trebuie să păstreze secretul asupra oricărei chestiuni despre care poate avea cunoștință în exercitarea funcției sale, în măsura în care acest secret nu încetează atunci când ombudsmanul își încheie activitatea sa.

Ombudsmanul va primi o remunerație echivalentă cu cea a unui Magistrat al Tribunalului Suprem. El poate solicita să fie schimbat din funcțiile sale, prezentând un preaviz de șase luni complete, socotite de la bun începutul lunii. Dacă descoperă existența de imperfecțiuni în legile existente sau în reglementările administrative, va informa Parlamentul și Ministrul Competent. Dacă va fi vorba despre defecte ale reglementărilor administrative locale, va informa Consiliul Administrației locale interesate.

Cheltuielile solicitate de birourile Ombudsmanului vor fi asigurate din bugetul Parlamentului.

C. În Germania organizarea judecătorească are o serie de măsuri pentru apărarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor, in cazul în cate acestea sunt încălcate de autoritățile publice atât federale cât și ale statelor (landurilor).

Potrivit art.17 din Constituție „toți cetățenii au dreptul de prezenta individual sau colectiv, în scris, petiții sau reclamații, autorităților competente și comisiilor parlamentare”. Cu excepția Saxonei Inferioare, toate celelalte parlamente ale landurilor au câte o comisie de petiții pentru a cerceta plângerile prezentate de cetățeni împotriva autorităților administrative și a apăra drepturile și interesele individuale.

Inspirându-se din modelele suedez și norvegian, la 26 iunie 1975 se creează prin lege Comisariatul Parlamentar Militar pentru apărarea drepturilor fundamentale și a principiilor de democrație internă pentru a asista Bundestag-ului în exercitarea controlului parlamentar ci privire la jurisdicția asupra forțelor armate, exclusiv a civililor care lucrează în serviciile militare.

Legea apărării datelor federale, aprobată în 1977 și intrată în viguare la 1 ianuarie 1978, creează o Comisie Federală pentru apărarea datelor care prin intermediul mijloacelor informatice, sunt culese din diferite agenții administrative. Această comisie funcționează în cadrul Ministerului de Interne. În toate landurile s-au aprobat legi similare cu legea federală.

Primul birou al unui ombudsman civil în Germania a fost creat în landul Renania-Palatinat în mai 1974, reclamațiile fiind primite direct de la cetățeni care au și acces direct la el prin telefon. Funcționarea sa este similară cu a celorlalți ombudsmani.

D. Marea Britanie a recunoscut abia în 1967 instituția ombudsmanului reprezentată de comisarul parlamentar pentru Administrație cu jurisdicție asupra Angliei, Scoției și Țării Galilor. Partidul Laburist și-a însușit ideea introducerii ombudsmanului în Regatul Unit sub slogonul „umanizarea administrației”, iar în 1964 a prezentat un proiect de lege care a fost votat în 1967. Comisarul Parlamentar numit de regină, este independent de Guvern și poate fi destituit numai printr-o moțiune a ambelor camere parlamentare. În prezent, pe lângă Comisarul Parlamentar există și comisari pentru administrația locală în Anglia, Scoția și Țara Galilor. Irlanda de Nord are un sistem special de ombudsman. Comisarul Parlamentar va putea cerceta activitatea oricărui departament ministerial, dar nu se va putea amesteca în materie de politică internă sau externă și nici nu va putea interveni atunci când persoanele lezate au dreptul să facă recurs la tribunal. Legea din 1967 i-a încredințat misiunea comisarului parlamentar de a cerceta plângerile pe care i le remite un membru al Comisiei Camerelor, căreia cetățenii trebuie să i se adreseze arătând că au fost prejudiciați de un departament ministerial într-o activitate administrativă. Anual trebuie să se prezinte informări Parlamentului, pe lângă informările speciale pe care le prezintă trimestrial sau ori de câte ori consideră necesar, în fața unei comisii speciale a Camerei Comunelor. Dacă se consideră plângerea îndreptățită și departamentul ministerial în cauză nu a dat o soluție la plângere, ombudsamanul britanic poate sugera măsurile necesare soluționării problemei. Dacă departamentul îi respinge propunerile, va informa ambele camere asupra situației. Legea Comisarului Parlamentar din 1967 prevede în art.1 pct.1: „Cu numele de Comisar al Parlamentului pentru Administrație se va desemna un Comisar, pentru realizarea cercetărilor conform preceptelor prevăzutei Legi”.

Orice persoană numită Comisar va putea fi schimbată de Regină din propria inițiativă sau în virtutea unei acțiuni a ambelor Camere ale Parlamentului. Comisarul va putea numi funcționarii pe care îi consideră necesari, cu aprobarea prealabilă a Trezoreriei în ceea ce privește numărul lor și condițiile de serviciu. Comisarul va putea cerceta activitatea desfășurată de orice departament guvernamental sau autoritate în exercițiul funcțiunilor sale administrative dacă:

se prezintă o plângere în scris unui membru al Camerei Comunelor de către orice particular care argumentează că a suferit un prejudiciu ca rezultat al unui act de proastă administrație legat de activitatea de referință;

este transferată plângerea Comisarului, cu consimțământul autorului său, de către un membru al Camerei Comunelor, cu cererea de a se face cercetări asupra ei.

Comisarul va putea să ceară oricărui Ministru, funcționar sau membru al departamentului ori autorității afectate, sau oricărei alte persoane care după părerea sa poate da informații ori poate prezenta documente pertnente pentru cercetare, să furnizeze informațiile sau să arate documentele în chestiune.

Dacă o persoană, fără scuză legală, îl împiedică pe comisar sau pe oricare alt funcționar al acestuia în desfășurarea funcțiilor sale sau se face vinovat de orice acțiune sau omisiune în legătură cu o cercetare realizată în spiritul legii; care va constitui lipsă de respect față de Tribunal dacă cercetarea ar îndeplini procedura pe cale judecătorească, Comisarul va putea să transfere infracțiunea Tribunalului.

Comisarul va trebui să trimită membrului Camerei Camerelor care a formulat cererea de cercetare un raport asupra rezultatelor cercetării sau o expunere a motivelor pentru care n-a realizat-o. Comisarul și funcționarii săi își vor desfășura activitatea sub autoritatea Maiestății Sale în cadrul termenilor Legii Secretelor Oficiale din 191114.

E. În Franța legea numărul 3 din ianuarie 1973, modificată prin legea din 24 decembrie 1976, reglementează instituție mediatorului. Mediatorul are misiunea de a primi reclamațiile referitoare la relațiile cetățenilor cu administrația statului, a colectivităților publice teritoriale, a instituțiilor publice și a oricărui alt organism investit cu o misiune de serviciu public. Este numit pe o perioadă de 6 ani, irevocabilă și irepetabilă. Este numit prin decret al Consiliului de Miniștri și are independență deplină (care nu poate primi instrucțiuni de la nici o autoritate). Mediatorul nu are puterea de decizie dar își poate face publice recomandările sau propunerile.

Legea numărul 73 din 3 ianuarie 9173 instituie Mediatorul și stabilește în articolul 1 că „un Mediator va primi, în condițiile fixate de prezenta lege, reclamațiile care se referă, în relațiile lor cu cei administrați, la funcționarea administrațiilor de stat, la colectivitățile publice teritoriale, la instituțiile publice și la oricare alt organism însărcinat cu o funcție de serviciu public. În cadrul limitelor atribuțiilor lor, nu vor primi instrucțiuni de la nici a autoritate”.

Mediatorul ne va putea fi urmărit, arestat, închis sau judecat pentru opiniile pe care la emite sau acțiunile pe care le realizează în exercitarea funcțiilor sale. În legătură du defectul autorității competente, Mediatorul va putea să înceapă împotriva oricărui agent responsabil o procedură disciplinară sau să formuleze un document, în fața justiției penale.

Miniștrii și toate autoritățile publice vor trebui să ușureze sarcina Mediatorului. Mediatorul va putea solicita ministrului responsabil sau autorității competente să i se transfere orice document sau dosar referitor la o problemă asupra căreia a deschis o cercetare. De asemenea, mediatorul va prezenta Președintelui Republicii și Parlamentului un raport anual conținând bilanțul activității sale. Acest bilanț va fi publicat. Creditele necesare pentru îndeplinirea funcției de Mediator vor fi imputate bugetului Primului Ministru.

F. În Italia nu există încă un ombudsman național deși au fost încercări in acest sens. Din anul 1974 au luat ființă diferite tipuri de Apărător Civic. Astfel, în 10 regiuni există ombudsmani: Toscana – 1974, Liguria – 1974, Campania – 1978, Umbria – 1979, Lombardia – 1980, Lațio – 1980, Friuli-Veneți Iulia – 1981, Apulia – 1981, Marcos – 1981, Piemonte – 1981. Primul ombudsman fost creat în Toscana și a servit de model celorlalți. Apărătorul Civic Toscan este numit de Președintele regiunii la propunerea Consiliului Regional, pentru o perioadă de cinci ani. Apărătorul Civic nu poate acționa din oficiu ci la solicitarea unei persoane particulare și numai în cazurile în care există o întârziere sau o neregulă. Pentru a provoca intervenția Apărătorului Civic, cetățeanul trebuie să fie cerut anterior, în scris, informații asupra situației, cauzei de la organele competente ale regiunii. Numai dacă în termen de 20 de zile nu a primit răspuns satisfăcător, se poate adresa Apărătorului Civic. După primirea reclamației acesta stabilește un termen în care trebuie rezolvată problema. Este evident că Apărătorii Civici au mai puține posibilități și instrumente de investigare decât alți colegi europeni.

În Regiunea Toscana, Legea Regională nr. 8 din 21 ianuarie 1974 instituie funcția de Apărător Civic. În art.2 din Legea nr.8 se stabilesc atribuțiile Apărătorului Civic. Astfel, acesta va veghea la cererea cetățenilor individuali, la desfășurarea normală a rezolvării problemelor lor în fața Administrație Regionale și a unităților sale și întreprinderilor dependente, semnalând organelor statale ale Regiunii, posibile întârzieri sau nereguli. La fiecare 6 luni Apărătorul Civic va trimite spre examinare Consiliului Regional un raport detaliat asupra activității desfășurate în timpul semestrului și va indica cazurile în care s-ar observa întârzieri și nereguli.

Apărătorul Civic este numit prin Decret al Președintelui Juntei Regionale cu prealabila desemnare a Consiliului Regional. De asemenea va fi valabilă dacă cel desemnat va obține votul a două treimi din consilierii ce aparțin Regiunii. Votarea se va face nominal.

Articolul 7 din legea Regională numărul 8 reglementează durata funcției de Apărător Civic și revocarea din funcție a acestuia. Astfel, durata mandatului este de 5 ani și poate fi confirmat o singură dată. Poate fi îndepărtat din funcțiile sale prin votul Consiliului regional obținut prin majoritate de două treimi din consilierii aparținând regiunii, pentru grave motive legate de exercitarea funcțiilor. Cheltuielile necesare pentru funcționarea postului de Apărător Civic vor fi imputate unei partide partide specifice din bugetul regiunii.

În Regiunea Liguria funcția de Apărător Civic este instituită de Legea regională numărul 17 din 6 iunie 1974. Atribuțiile sunt asemănătoare ombudsmanului din Regiunea Toscana. Desemnarea acestuia se face în conformitate cu dispozițiile legii numărul 8 din Regiunea Toscana. Astfel, între dispozițiile legii numărul 8 și cele ale legii numărul 17 din Liguria există o deplină concordanță, nefiind deosebiri de esență.

G. Portugalia reglementează instituția ombudsmanului după revoluția din 25 aprilie 1974 sub denumirea de Apărătorul Dreptății. Apărătorul Dreptății este creat prin Decretul – Lege numărul 212 din 21 aprilie 1975. Prin articolul 1 se decretează crearea funcției de Apărător al Dreptății, al cărei scop fundamental este de a asigura legalitatea administrație publice investigând plângerile formulate de cetățeni împotriva administrației și cântărind soluțiile adecvate. Fără a avea puterea directă de decizie, Apărătorul Dreptății are capacitatea de a semnala deficiențele legislative pa care le dovedește în exercițiul activității sale, deși nu poate răspunde și anula nici un act administrativ. Dreptul de a recurge la Apărătorul Dreptății este recunoscut tuturor persoanelor, chiar dacă au numai un interes indirect.

Legea nr. 81 din 1977 reglementează instituția Apărătorul Dreptății, instituție consacrată și în art. 24 din Constituția Portugaliei. Art. 1 din această lege definește Apărătorul Dreptății ca fiind „un organ public independent, care are drept funcție principală apărarea drepturilor, libertăților, garanțiilor și intereselor legitime ale cetățenilor, prin mijloace neformale, dreptatea și legalitatea Administrației Publice”. Apărătorul Dreptății e desemnat de către Adunarea Republicii și își ia în primire funcția în fața Președintelui. El e desemnat pe o perioadă de patru ani, putând să fie reales încă o dată pe o perioadă egală cu prima. El este independent și inomavibil, are onoruri, drepturi, categorie, remunerație și privilegii identice cu cele ale Miniștrilor. Apărătorul Dreptății are datoria de a nu exercita funcții în organe de partide sau asociații politice și de a nu desfășura activități cu caracter public, ca adept al unui partid.

Recomandările Apărătorului Dreptății vor fi adresate organelor competente pentru a corecta actul sau situația incorectă. Dacă acestea nu sunt luate în seamă el se va putea adresa superiorului ierarhic competent. Apărătorului Dreptății îi corespunde să practice toate actele legate de administrație și situația financiară a personalului din Serviciul Apărătorului Dreptății și să exercite asupra acestui personal puterea disciplinară. Serviciul Apărătorului Dreptății va dispune de o structură proprie iar personalul acestui serviciu se conduce după regimul general aplicat funcționarilor civili de stat și celelalte legi care le-ar fi aplicabile. Apărătorul Dreptății are aceeași competență ca un Ministru în ceea ce privește autorizarea cheltuielilor. Hotărârile adoptate de Apărătorul Dreptății în cadrul competenței sale în gestiunea Serviciului, vor fi supuse recursului în fața Tribunalului Suprem Administrativ, în termeni generali.

Secțiunea a III-a. Concluzii cu privire la instituția ombudsmanului în contextul internațional

Originea ombudsmanului este paralelă cu creșterea exacerbată a birocrației în statele moderne. Nenumărați autori au evidențiat această boală universală a birocrației sau biropatologiei. Pentru a pune capăt, s-au cel puțin a reduce aceste patologii birocratice, a fost creată această instituție a ombudsmanului, ca instituție fundamentală a statului de drept pentru protecția reală a cetățeanului.

Toți ombudsmanii lumii își recunosc originea și legitimitatea în ombudsmanul suedez. În 1809, când monarhul Gustav IV al Suediei a fost nevoit să abdice, Constituția adoptată încorporează organizarea statului și pe ombudsmanul justiției, ales de Parlament pentru a superviza administrația publică, cu obligația de a prezenta un raport în fața Parlamentului și nu a Regelui. Aceste caracteristici rămân valabile și în zilele noastre cu mici modificări, definind natura acestei instituții în peste 40 de țări ale lumii și în unele din țările membre ale Consiliului Europei și Uniunii Europene. Pe lângă ombudsmanul național există și țări unde au apărut ombudsmani ce supraveghează o anumită administrație. Urmând exemplul Suediei, au fost create comisii parlamentare ale forțelor armate, ale penitenciarelor, ale minorilor, ale sănătății, ale consumatorilor etc. primul stat al Uniunii Europene care a introdus această instituție în organizarea sa judecătorească a fost Danemarca, în 1953. a urmat R.F.G. pentru probleme militare, Franța, regiuni din Italia, Portugalia, Țările de Jos, Irlanda și Spania. Două state federale, Austria și Australia, au un ombudsman federal. În India există ombudsmani în mai multe state. În Africa de Sud, Mexic, Argentina este consacrată instituția ombudsmanului. În Statele Unite există ombudsmani în patru state (Alaska, Hawai, Java și Nebraska).

Ombudsmanul este o instituție recunoscută de Constituție sau de o lege a organului legislativ competent, condusă de o persoană independentă, care răspunde de actele sale în fața Parlamentului, primește plângerile cetățenilor și acționează din proprie inițiativă pentru a apăra legalitatea actelor juridice sau administrative, face recomandări ori sugestii și face publice informări anuale15.

Dacă în unele țări s-a păstrat numele de ombudsman, în altele denumirea s-a schimbat (ex: mediator – Franța, apărător al dreptății – Portugalia, apărător al poporului – Spania). În Danemarca, Franța, Irlanda sau Portugalia există un singur ombudsman iar în Suedia, Austria, Australia sunt mai mulți. În Regatul Unit al Marii Britanii ombudsmanul coexistă cu Comisia Parlamentară. În Italia s-a optat pentru crearea unui număr de apărători civici în regiunile Toscana, Liguria, Lombardia și Triuli Veneția.

Există caracteristici inițiale ale ombudsmanului, cum ar fi:

instituția este creată printr-un act al puterilor (autorităților) statului sau ale regiunii;

comisie este creată de Parlament, sau în unele cazuri de Guvern, pentru apărarea dreptăților fundamentale;

are misiunea de a supraveghea activitatea administrațiilor publice;

are sarcina de inspecta, demasca, de a recomanda și de a da publicității cercetările sale.

Toate aceste prerogative dau imaginea unei instituții care se constituie într-o garanție proprie statului de drept, care se adaugă altora cu unicul scop de a asigura cetățeanul împotriva abuzurilor statului.

Ombudsmanul este o instituție cu caracteristici speciale, deoarece spre deosebire de celelalte trei autorități publice clasice (legislativă, executivă și judecătorească) ombudsmanii nu au putere de decizie. Puterile lor reale se bazează pe autoritatea lor morală. Față de insuficiența sistemului de garanții jurisdicționale în materie de acțiune administrativă, s-a creat această autoritate publică fără atribuții directe de acțiune politică, dar cu sarcina de a garanta legalitatea activității administrație publice, cu scopul ca cetățenii să aibă o altă cale instituțională pentru apărarea intereselor lor. Totodată, instituția Ombudsmanului nu trebuie privită ca fiind un tribunal suprem sau o instanță superioară de judecată; dar ea dispune de suficiente posibilități pentru a pune în valoare și a apăra drepturile cetățenești încălcate de administrație și legalitatea acțiunii acesteia.

În scopul de a superviza administrația publică, toți ombudsmanii dispun de un aparat propriu. Echipele ombudsman sunt formate, de regulă, din:

un ombudsman sau comisar parlamentar titular;

doi asistenți sau adjuncți împuterniciți să-l înlocuiască în caz de absență sau de boală;

o echipă de 10 – 20 asesori sau funcționari, tehnicieni și specialiști în materie;

o echipă corespunzătoare numeric de funcționari administrativi și subalterni.

O echipă numără în general între 20 și 100 persoane. Bugetul este cuprins în bugetul statului și în majoritatea cazurilor reprezintă o parte a bugetului Parlamentului. Ombudsmanul este ales de Parlament pentru o perioadă determinată, are imunitate ca și senatorii ori deputații. Pentru asigurarea independenței sale, funcția sa este incompatibilă cu alte activități de tip politic, administrativ sau de comerț. Prin legi se reglementează posibilitatea realegerii, competențele și se prevăd sancțiunile pe care le poate impune funcționarilor, fiind circumscrise totodată și relațiile ombudsmanului cu alte autorități ale statului. Ombudsmanul este tratat cu toată considerația și respectul ce se cuvin unui înalt funcționar al statului, iar personalul de care dispune este alcătuit din salariați de înaltă calificare, onestitate și moralitate.

Ombudsmanul acționează din proprie inițiativă într-un anumit număr însemnat de cazuri. În marea majoritate a cazurilor însă, cetățenii sunt cei care pun în mișcare acțiunea ombudsmanului. Când un cetățean consideră fie că a fost lezat de administrație, fie că o autoritate nu a respectat legea, el recurge la justiție sau la ombudsman. Modul de a se adresa ombudsmanului este simplu, fiind suficientă o scrisoare din care să reiasă clar dreptul lezat și propunerea de soluționare apreciată de cetățean a fi cea mai potrivită. Uneori reclamantul poate avea acces direct la ombudsman (telefonic sau prin vizită). Se poate recurge la ombudsman numai dacă au fost epuizate în prealabil celelalte căi de atac, existând în acest sens o limită de timp, de regulă bine determinată. De multe ori, accesul este și indirect, fiind posibil prin intermediul unui parlamentar din circumscripția electorală unde domiciliază cetățeanul.

Relația dintre cetățean și ombudsman trebuie să prezinte următoarele caracteristici:

acces facil, ca mod și formă;

apropiere;

gratuitate;

operativitate;

obligativitatea păstrării secretului reclamațiilor.

Așadar, putem sublinia caracterul complex al ombudsmanului în toate statele democratice și mai ales puterea deplină pe care acesta o are în misiunea de a supraveghea respectarea drepturilor cetățenilor.

CAP. IV Concluzii

Într-un stat democratic, asigurarea drepturilor și libertăților cetățenilor trebuie astfel organizată încât să fie descoperite și înlăturate încălcările legii. Astfel, una dintre cele mai vechi instituții prin care Parlamentul controlează activitatea administrație publice o constituie Ombudsmanul, apărut în 1766 în Suedia, ca împuternicit al puterii legislative pentru a cerceta plângerile supușilor regelui împotriva actelor ilegale ale administrației regale.

Instituția Ombudsmanului s-a extins cu repeziciune, fiind întâlnită astăzi în peste 60 de state, sub diferite denumiri: comisarul parlamentar, apărătorul poporului, apărătorul public, mediatorul public, avocatul poporului, procurorul parlamentar16.

Constituția României din anul 1991 a introdus, pentru prima dată în istoria țării, instituția Ombudsmanului sun denumirea de Avocat al Poporului. În dezvoltarea textelor constituționale a fost adoptată legea numărul 35/1997 pentru organizarea și funcționarea instituției Avocatului Poporului.

Textul legii fundamentale se referă la o funcție de Avocat al Poporului, consacrându-se pe plan constituțional unicitatea acestei funcții. Legea organică păstrează intacte dispozițiile constituționale, dar admite că Avocatul Poporului este asistat în exercitarea atribuțiilor pe domenii de activitate, potrivit Regulamentului de organizare și funcționare a instituției Avocatul Poporului.

Exercitarea controlului parlamentar asupra administrației publice prin intermediul Avocatului Poporului presupune asigurarea unei autentice independențe a acestei instituții. Tocmai de aceea, legea sa de organizare și funcționare prevede că Avocatul Poporului nu poate fi supus nici unui mandat imperativ sau reprezentativ și nimeni nu poate obliga Avocatul Poporului să se supună instrucțiunilor sau dispozițiilor sale.

Fiind o instituție cu caracter special înființată pentru apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor, Avocatul Poporului își centrează întreaga activitate în jurul acestei sarcini17. Instituția cunoaște două forme importante: ombudsmanul cu competență generală și ombudsmanul cu competență specială. Practica ombudsmanului în toate statele în care funcționează această instituție constă în calitățile persoanei care este desemnată și în manieră de lucru18. În activitatea sa Avocatul Poporului trebuie să fie echidistant față de orice autoritate publică, chiar dacă el este numit de Senat și este obligat să prezinte celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora. Caracterul independent al funcției sale nu înseamnă, însă, că Avocatul Poporului s-ar putea substitui altor autorități publice, mai ales celor care au atribuția de a apăra drepturile și libertățile cetățenilor.

O formă de exercitare a controlului parlamentar este controlul exercitat prin Avocatul Poporului, care este numit de Senat pe o perioadă de patru ani. Avocatul Poporului apare în reglementarea legală a țării noastre ca o instituție prin intermediul căreia Parlamentul controlează și asigură respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor, în raporturile acestora cu autoritățile publice19.

Drepturile și libertățile constituționale trebuie exercitate de cetățeni fără să încalce drepturile și libertățile altor cetățeni, fie ei români, străini sau apatrizi. Legea fundamentală stabilește că autoritățile publice sunt obligate să asigure Avocatului Poporului sprijinul necesar în exercitarea atribuțiilor sale. Din aceasta dispoziție constituțională rezultă că în exercitarea atribuțiilor sale, din oficiu, Avocatul Poporului realizează de fapt o activitate de supraveghere a respectării legilor. Constituția nu stabilește limitele competenței Avocatului Poporului20.

Cap. IV – Titlul II din Constituție României cuprinde trei articole care reglementează limitativ activitatea și numirea Avocatului Poporului. Legea numărul 35 din 1997 completează și chiar dezvoltă dispozițiile constituționale cu privire la instituția Avocatul Poporului. Astfel a fost făcut primul pas către un stat democratic care recunoaște cetățenilor săi drepturi și libertăți fundamentale și, totodată, dă posibilitatea acestora de a cere respectarea tuturor drepturilor ce le-au fost conferite prin legi interne sau diferite acte internaționale la care România a aderat.

Instituția Ombudsmanului este aproximativ aceeași în toate statele în care ea există, dar diferențele sunt legate de competență, răspundere iar nu de esența instituției. În conformitate cu dispozițiile art. 1 alin.1 din legea nr.35/1997, art.55, alin.1 din Constituție prevede că „Avocatul Poporului este numit de Senat pe o durată de patru ani pentru apărarea drepturilor și a libertăților cetățenilor”. Astfel, fiecare cetățean lezat într-un drept al sau de o autoritate publică poate face o cerere prin care să solicite restabilirea dreptului încălcat sau recunoașterea acestui drept, dacă el a fost nesocotit de autoritatea respectivă. Această cerere trebuie să se facă în scris și să indice numele și domiciliul persoanei lezate în dreptul său, dreptul încălcat și autoritatea administrativă ori funcționarul public în cauză. Petiționarul trebuie să dovedească întârzierea sau refuzul administrației publice de a soluționa legal cererea. Cererile adresate Apărătorului Poporului trebuie să răspundă cererii și să justifice motivul pentru care a respins-o dacă, o consideră nefondată sau cum a soluționat cererea respectivă dacă o consideră întemeiată. De asemenea, Avocatul poporului poate cere autorității administrative împotriva căreia este îndreptată plângerea să reformeze sau să revoce actul administrativ și să repare pagubele produse precum și să repună persoana lezată în situația anterioară.

Dacă Avocatul Poporului constată lacune în legislație sau cazuri grave de corupție ori de nerespectare a legilor țării, va prezenta un raport conținând cele constatate președinților țării celor două Camere ale Deputaților sau după caz primului-ministru.

Instituția Avocatului Poporului este de o reală importanță într-un stat democratic cu atât mai mult cu cât dezvoltarea relațiilor economice și a vieții politice reclamă un control cât mai atent și eficace asupra tuturor aspectelor cu privire la viața interumană, în deosebi a drepturilor și libertăților cetățenești care constituite fundamentul statului de drept. Astfel, realizarea unui sistem cât mai eficace de garantare a drepturilor și libertăților cetățenilor reprezintă o preocupare de prim ordin pentru statul de drept. Evident, nu trebuie ignorat faptul că drepturile și libertățile cetățenilor oricât de bine ar fi protejate de stat continuă să aibă un caracter relativ continuând prin concept ideea de autolimitare. „Existența unor libertăți absolute ar semnifica dispariția statului de drept și înlocuirea lui cu anarhia”. Constituția din 1991, prin introducerea în reglementările sale a instituției Avocatul Poporului produce o ruptură totală între tradiția constituțională românească și statul de drept democratic care promovează ideea de permanentizare și absolutizare a drepturilor omului în general.

Faptul că instituția Avocatul Poporului are ca principal izvor Convenția europeană a drepturilor omului din 3 septembrie 1953 arată că statul care este un stat unitar de drept care consacră principiile democrației, constituind o punte între realitatea socio-economico-politică și valorile umane situate deasupra acestei realități.

Valorificarea instituției ombudsmanului

După unii autori, rolul Ombudsman-ului se reduce la acela de a fi un element complementar al instituțiilor existente, legislativ, guvern, autorități administrative, tribunale, acestea din urmă dobândind mai multă forță și mai mare responsabilitate datorită plângerilor cetățenilor.

El este un arbitru critic al administrației publice, dar nu un panaceu, deoarece Ombudsman-ul nu poate legifera în materie de politică socio-economică și nici transforma sau influența direct funcționarea defectuoasă a serviciilor publice.

Notă: Date statistice oferite de Institutul Internațional al Ombudsmanului (Canada)

Ce se desprinde din aceste date?

În primul rând, numărul relativ ridicat de plângeri, raportat la populație.

În al doilea rând, importanța instituției în statele care au o tradiție în acest sens, la polul opus situându-se țările unde „implantarea" ei nu este suficient definitivată (statul Iowa din S.U.A., Franța). Sub acest aspect, sunt de discutat și unele proceduri care îngreunează accesul cetățeanului la ombudsman (de pildă, în Marea Britanie plângerea nu-i parvine acestuia direct, ci prin intermediul unui parlamentar). O altă piedică constă în numărul mare de exceptări, în sensul că numeroase categorii de acte nu pot fi atacate în fața ombudsmanului.

Omhudsman-ul poate fi definit în schimb ca un „auditor" (verificator) al administrației, principala funcție a unui auditor financiar constând în a certifica corectitudinea fie a situației financiar-contabile a unei întreprinderi și legalitatea acesteia, fie în a constata formal corectitudinea sau incorectitudinea acțiunilor administrației publice.

În acest sens se face, de altfel și comparația între auditor și ombudsman:

• ambii susțin că instituțiile și autoritățile publice trebuie să prezinte rapoarte și dări de seamă și sunt responsabile de activitatea lor față de instanțele politice și, în ultimă instanță, față de cetățeni;

• ambii cercetează incorectitudinile administrative ca ilegalitatea, injustiția, incompetența;

• ambii supraveghează serviciile sau autoritățile superioare, a căror misiune este de a cerceta actele definitive;

• ambii controlează constant administrația și sunt ușor accesibili;

• ambii manevrează eficient metodele investigație;

• ambii pot avea acces la informații;

• ambii sunt instituții de mare prestigiu;

• ambii sunt autorități autonome;

• ambii analizează și verifică administrația publică;

• ambii reprezintă organizații ce sunt recunoscute public, se bucură de autoritate indiferent de persoana care o exercită și acționează pe scară ierarhică;

• ambii sunt independenți în raport de competențele administrative supuse investigărilor lor;

• ambii sunt independenți față de autoritățile politice;

• ambii fac publice informațiile rezultate în urma investigațiilor efectuate;

• nici unul nu poate revoca deciziile administrative. Singurul lucru pe care îl pot face este să determine autoritățile administrației să le accepte concluziile și recomandările.

Nu trebuie omisă rezonanța activității ombudsmanului, derivând din rezultatele dezbaterilor parlamentare pe marginea rapoartelor lui anuale. Reprezentanții națiunii află, cu acest prilej, cum se aplică legile, în ce fel sunt afectați cetățenii și nu în ultimul rând, propunerile lui pentru îmbunătățirea legislației.

Anexa 1

ANUL ÎNFIINȚĂRII ȘI ARIA COMPETENȚEI OMBUDSMANILOR

1809 Suedia, competență națională

1920 Finlanda, idem

1952 Norvegia, competență în domeniul militar

1955 Danemarca, competență națională

1959 R.F. Germania, competență în domeniul militar

1962 Noua Zeelandă, competență națională

1963 Norvegia, competență națională

1966 Guyana, idem Tanzania, idem

1967 Alberta (Canada), competență provincială New Brunswick (Canada), idem Ierusalim, competență municipală Marea Britanie, competență națională

1969 Hawaii (SUA), competență la nivelul statului Quebec (Canada), competență provincială

1970 Canada, pentru cele două limbi oficiale

Jamestown, statul New York (SUA), competență municipală

Manitoba (Canada), competență provincială Mauritius, competență națională

1971 Dayton, Ohio (SUA), competență municipală Israel, competență națională

Nebraska (SUA), competență la nivelul statului respectiv Noua Scoție (Canada), competență provincială Seattle, Washington (SUA), competență municipală Africa de Sud, competență națională

1972 Fidji, competență națională

Iowa (SUA), competență la nivelul statului

Israel, competență militară

Maharashtra (India), competență la nivelul statului

Minnesota (SUA), ombudsman pentru închisori

Australia Occidentală, competență la nivelul statului

Australia Meridională, idem

Wichita, Kansas (SUA), competență municipală

1973 Bihar (India), competență la nivelul statului Canada, ombudsman pentru închisori Connecticut (SUA), idem Franța, competență națională

Jackson, Mississippi (SUA), competență municipală Rajahstan (India), competență la nivelul statului Saskatchewan (Canada), competență provincială Victoria (Australia), competență la nivelul statului Zambia, competență națională

1974 Anchorage, Alaska (SUA), competență municipală Atlanta, Georgia (SUA), idem Detroit, Ohio, (SUA), idem, Haifa (Israel), idem Lexington, Kentucky (SUA), idem New Jersey (SUA), competență la nivelul statului

Queensland (Australia), idem

Renania-Palatinat (Germania), competență la nivelul landului

Toscana (Italia), competență la nivel regional

1975 Alaska (SUA), competență la nivelul statului Kansas (SUA), ombudsman pentru închisori Michigan (SUA), idem Oregon (SUA). idem Ontario (Canada). competență provincială

New South Wales (Australia), competență la nivelul statului

Berkley, California, (SUA), competență municipală Newfoundland (Canada), competență provincială Flint, Michigan (SUA), competență municipală Papua, Noua Guinee, competență națională

1976 Liguria (Italia), competență la nivel regional Portugalia, competență națională Australia, competență națională Austria, competență națională Trinidad & Tohago. competență națională Uttar Pradesh (India), competență la nivelul statului

1978 Jamaica, competență națională

Puerto Rico (S.U.A.), competență teritorială Tasmania (Australia), competență la nivelul statului Ecuador, competență națională

1979 Columbia Britanică (Canada), competență provincială Columbia, competență națională Guam (SUA), competență teritorială

New York, (SUA), competență municipală Filipine, competență națională Peru, idem

1980 Florida (SUA), competență la nivelul statului Ghana, competență națională

1981 Irlanda, idem Olanda, idem Spania, idem

1982 Costa Rica, competență națională Honduras, idem

1985 Guatemala, idem

1986 Argentina, idem

1987 Polonia, idem

Surse: Carlos Giner-El Defensor del Pueblo, Ed.Popular, Madrid, 1986, p.88 și Primer informe anual (1994) del Defensor del Pueblo de la Nacion (Argentina), p.24.

Anexa 2

LEGE Nr. 35

privind organizarea și funcționarea

instituției Avocatul Poporului

Publicată în M. Of. nr. 48 din 20 martie 1997 Parlamentul României adoptă prezenta lege

CAPITOLUL I

Dispoziții generale

Art. 1. —(1) Instituția Avocatul Poporului arc drept scop apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor în raporturile acestora cu autoritățile publice.

(2) Sediul instituției Avocatul Poporului este în municipiul București.

Art. 2. —(1) în activitatea sa, avocatul poporului este independent față de price autoritate publică.

(2) în exercitarea atribuțiilor sale, avocatul poporului nu se substituie autorităților publice.

(3) Avocatul poporului nu poate fi supus nici unui mandat imperativ sau reprezentativ. Nimeni nu îl poate obliga pe avocatul poporului să se supună instrucțiunilor sau dispozițiilor sale.

Art. 3. — (1) Activitatea avocatului poporului, a adjuncților săi și a salariaților care lucrează sub autoritatea acestora are caracter public.

(2) La cererea persoanelor lezate în drepturile și libertățile lor sau datorită unor motive întemeiate. avocatul poporului poate decide asupra caracterului confidențial al activității sale.

Art. 4. — Autoritățile publice sunt obligate să comunice sau, după caz, să pună la dispoziția avocatului poporului, în condițiile legii, informațiile documentele sau actele pe care le dețin în legătură cu cererile care au fost adresate avocatului poporului, acordându-i sprijin pentru exercitarea atribuțiilor sale.

Art. 5. —(1) Avocatul poporului prezintă, în ședința comună a celor două Camere ale Parlamentului, rapoarte, anual sau la cererea acestora. Rapoartele trebuie să cuprindă informații cu privire la activitatea instituției Avocatul Poporului. Ele pot conține recomandări privind modi0ficarea legislației sau măsuri de altă natură pentru ocrotirea drepturilor sau libertăților cetățenilor.

(2) Raportul anual vizează activitatea instituției pe un an calendaristic și se înaintează Parlamentului până la dala de 1 februarie a anului următor, în vederea dezbaterii acestuia în ședința comună a celor două Camere. Raportul anual se dă publicității.

CAPITOLUL II

Numirea și încetarea din funcție a

avocatului poporului

Art. 6. —(1) Avocatul poporului este numit de Senat pe o durată de 4 ani. Mandatul avocatului poporului poate fi reînnoit o singură dată.

(2) Poate fi numit avocat al poporului orice cetățean român care îndeplinește condițiile de numire prevăzute pentru judecători la Curtea Constituțională.

Art. 7. — (1) Propunerile de candidați sunt făcute de Biroul permanent al Senatului, la recomandarea grupurilor parlamentare din cele doua Camere ale Parlamentului.

(2) Candidații depun la Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunități și validări a Senatului actele prin care dovedesc că îndeplinesc condițiile prevăzute de Constituție și de prezenta lege pentru a îndeplini funcția de avocat al poporului. Candidații vor fi audiați de Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunități și validări. Senatul hotărăște asupra audierii în plen. Candidații vor fi prezenți la dezbateri.

(3) Numirea avocatului poporului se face cu votul majorității senatorilor. Dacă la primul tur de scrutin nu se obține această majoritate, se vor organiza noi tururi de scrutin, la care vor participa numai candidații situați pe primele două locuri la turul de scrutin anterior.

Art. 8. — (1) Mandatul de avocat al poporului începe pe data numirii sale de către Senat și durează până la instalarea noului avocat al poporului.

(2) înainte de începerea exercitării mandatului, avocatul poporului va depune în fața președinților celor două Camere ale Parlamentului următorul jurământ:

„Jur să respect Constituția și legile țării și să apăr drepturile și libertățile cetățenilor, îndeplinindu-mi cu bună-credință și imparțialitate atribuțiile de avocat al poporului. Așa să-mi ajute Dumnezeu!"

(3) Jurământul poate fi depus și fără formula religioasa.

(4) Refuzul depunerii jurământului împiedică intrarea în funcție a avocatului poporului și deschide procedura pentru o noua numire în funcție.

An. 9. — (1) Mandatul avocatului poporului încetează înainte de termen în caz de demisie, revocare din funcție, incompatibilitate cu alte funcții publice sau private, imposibilitate de a-și îndeplini atribuțiile mai mult de 90 de zile, constatată prin examen medical de specialitate, ori în caz de deces.

(2) Revocarea din funcție a avocatului poporului, ca urmare a încălcării Constituției și a legilor, se face, la propunerea Biroului permanent al Senatului, pe baza raportului Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunități și validări, cu votul majorității senatorilor.

(3) Demisia, incompatibilitatea, imposibilitatea de îndeplinire a funcției sau decesul se constată de către Biroul permanent al Senatului în cel mult 10 zile de la apariția cauzei care determină încetarea mandatului.

CAPITOLUL III

Adjuncții avocatului poporului

Art. 10. — (1) Avocatul poporului este asistat de doi adjuncți care asigură coordonarea exercitării atribuțiilor instituției Avocatul Poporului, pe domenii de activitate, potrivit Regulamentului de organizare și funcționare a instituției Avocatul Poporului.

(2) Adjuncții avocatului poporului îndeplinesc, în ordinea stabilită de avocatul poporului, atribuțiile acestuia în caz de imposibilitate temporară a exercitării funcției.

Art. 11. — (1) Adjuncții avocatului poporului sunt numiți de către acesta pe durata mandatului, cu avizul Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunități și validări a Senatului.

(2) Numirea adjuncților avocatului poporului se publică în Monitorul Oficial al României.

Art. 12. — Dispozițiile art. 8 se aplică, în mod corespunzător, jurământul depunându-se în fața unui vicepreședinte al Camerei Deputaților și a unui vicepreședinte al Senatului.

CAPITOLUL IV

Atribuțiile avocatului poporului

Art. 13. —Avocatul poporului are următoarele atribuții:

a) coordonează activitatea instituției Avocatului Poporului:

b) primește și repartizează cererile făcute de persoanele lezate prin încălcarea drepturilor sau libertăților cetățenești de către autoritățile administrației publice și decide asupra acestor cereri;

c) urmărește rezolvarea legală a cererilor primite și cere autorităților sau funcționarilor administrației publice în cauză încetarea încălcării drepturilor și libertăților cetățenești, repunerea în drepturi a petiționarului și repararea pagubelor;

d) reprezintă instituția Avocatul Poporului în fața Camerei Deputaților, a Senatului și a celorlalte autorități publice, precum și în relațiile cu persoanele fizice sau juridice;

c) angajează salariații instituției Avocatul Poporului și exercită dreptul de autoritate disciplinară asupra acestora;

f) exercită funcția de ordonator principal de credite;

g) îndeplinește alte atribuții prevăzute de lege sau de Regulamentul de organizare și funcționare a instituției Avocatul Poporului.

Art. 14. —(1) Avocatul poporului își exercită atribuțiile, din oficiu sau la cererea persoanelor lezate prevăzute la art. 13 lit. b).

(2) Cererile pot fi adresate de orice persoană fizică, fără deosebire de cetățenie, vârstă, sex, apartenență politică sau convingeri religioase.

Art. 15. — (1) Cererile adresate avocatului poporului trebuie să se facă în scris și să indice numele și domiciliul persoanei lezate în drepturile și libertățile cetățenești, drepturile șt libertățile încălcate, precum și autoritatea administrativă ori funcționarul public în cauză. Petiționarul trebuie să dovedească întârzierea sau refuzul administrației publice de a soluționa legal cererea.

(2) Nu pot fi luate în considerare plângerile anonime sau cele îndreptate împotriva unor încălcări ale drepturilor cetățenești mai vechi de un an de la data la care persoana în cauză a luat cunoștință despre faptele care fac obiectul plângerii.

(3) Avocatul poporului poate respinge motivat cererile vădit nefondate sau poate cere date suplimentare pentru analiza și soluționarea cererilor.

(4) Nu fac obiectul activității instituției Avocatul Poporului și vor fi respinse fără motivare cererile privind actele emise de Camera Deputaților, de Senat sau de Parlament, actele și faptele deputaților și senatorilor, ale Președintelui României și ale Guvernului, precum și ale Curții Constituționale, ale președintelui Consiliului Legislativ și ale autorității judecătorești.

Art. 16. —Cererile adresate avocatului poporului sunt scutite de taxa de timbru.

Art. 17. — (1) Conducerea penitenciarelor, a instituțiilor de reeducare și resocializare, precum și Ministerul Public și organele de poliție sunt obligate să permită, fără nici o restricție, persoanelor care execută pedeapsa închisorii sau, după caz, se află arestate ori reținute, să se adreseze în orice mod avocatului poporului cu privire la lezarea drepturilor și libertăților lor, cu excepția restrângerilor legale.

(2) Această obligație revine și comandanților unităților militare în privința persoanelor care își satisfac serviciul militar obligatoriu sau serviciul utilitar alternativ, cu privire la lezarea drepturilor și libertăților lor, cu excepția restrângerilor legale.

Art. 18. — în situațiile în care avocatul poporului constată că soluționarea cererii cu care a fost sesizat este de competența Ministerului Public, se află pe rolul unei instanțe judecătorești sau are ca obiect erori judiciare, el îl va sesiza pe procurorul general sau Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit competenței acestora, care sunt obligați să comunice concluziile la care s-a ajuns și măsurile luate.

Art. 19. — (1) Avocatul poporului are acces la documentele secrete deținute de autoritățile publice, în măsura în care le consideră necesare pentru soluționarea plângerilor care i s-au adresat.

(2) Avocatul poporului are obligația de a nu divulga sau de a nu face publice informațiile sau documentele secrete la care a avut acces. Această obligație se menține și după încetarea activității sale ca avocat al poporului și se extinde asupra adjuncților săi, precum și asupra personalului aflat în serviciile sale, sub sancțiunea prevăzută de legea penală.

Art. 20. — (1) în exercitarea atribuțiilor sale, avocatul poporului emite recomandări care nu pot fi supuse controlului parlamentar și nici controlului judecătoresc.

(2) Prin recomandările emise, avocatul poporului sesizează autoritățile administrației publice asupra ilegalității actelor sau faptelor administrative. Sunt asimilate actelor administrative tăcerea organelor administrației publice și emiterea tardivă a actelor.

An. 21. — (1) Avocatul poporului are dreptul să facă anchete proprii, să ceară autorităților administrației publice orice informații sau documente necesare anchetei, să audieze și să ia declarații de la conducătorii autorităților administrației publice și de la orice funcționar care poate da informațiile necesare soluționării cererii.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică autorităților administrației publice, instituțiilor publice, precum și oricăror servicii publice aflate sub autoritatea autorităților administrației publice.

Art. 22. — (1) în cazul în care, în urma cererilor făcute, avocatul poporului constată că plângerea persoanei lezate este întemeiată, el va cere în scris autorității administrației publice care a încălcat drepturile acesteia să reformeze sau să revoce actul administrativ și să repare pagubele produse, precum și să repună persoana lezată în situația anterioară.

(2) Autoritățile publice în cauză vor lua de îndată măsurile necesare pentru înlăturarea ilegalităților constatate, repararea pagubelor și înlăturarea cauzelor care au generat sau au favorizat încălcarea drepturilor persoanei lezate și îl vor informa despre aceasta pe avocatul poporului.

Art. 23. — (1) În cazul în care autoritatea administrației publice sau funcționarul public nu înlătură, în termen de 30 de zile de la data sesizării, ilegalitățile comise, avocatul poporului se adresează autorităților administrației publice ierarhic superioare, care sunt datoare să îi comunice, în termen de cel mult 45 de zile, măsurile luate.

(2) Dacă autoritatea publică sau funcționarul public aparține administrației publice locale, avocatul poporului se adresează prefectului. De la data depunerii cererii la prefectul județului curge un nou termen de 45 de zile.

Art. 24. — (1) Avocatul poporului este îndreptățit să sesizeze Guvernul cu privire la orice act sau fapt administrativ ilegal al administrației publice centrale și al prefecților.

(2) Neadoptarea de către Guvern, în termen de cel mult 20 de zile, a măsurilor privitoare la ilegalitatea actelor sau faptelor administrative semnalate de avocatul poporului se comunică Parlamentului.

Art. 25. — (1) Avocatul poporului va aduce la cunoștință persoanei care i-a adresat cererea rezultatele cererii sale. Acestea pot fi făcute publice de către avocatul poporului, prin mijloace de informare în masă, cu consimțământul persoanei sau al persoanelor interesate și cu respectarea prevederilor art. 19 privind informațiile și documentele secrete.

(2) Dacă avocatul poporului constată, cu prilejul cercetărilor întreprinse, lacune în legislație sau cazuri grave de corupție ori de nerespectare a legilor țării, va prezenta un raport, conținând cele constatate, președinților celor două Camere ale Parlamentului sau, după caz, primului ministru.

Art. 26. — Prevederile prezentei legi se aplică și actelor administrative ale regiilor autonome.

CAPITOLUL V

Răspundere, incompatibilități și imunități

Art. 27. — Avocatul poporului și adjuncții săi nu răspund juridic pentru opiniile exprimate sau pentru actele pe care le îndeplinesc, cu respectarea legii, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de prezenta lege.

Art. 28. — (1) Pe durata exercitării mandatului, avocatul poporului și adjuncții săi nu pot fi reținuți, percheziționați, arestați sau trimiși în judecată penală sau contravențională fără încuviințarea Senatului.

(2) În cazul infracțiunilor flagrante săvârșite de avocatul poporului ori de adjuncții acestuia, ministrul justiției îl va informa neîntârziat pe președintele Senatului asupra reținerii sau arestării, Senatul încuviințând sau nu măsura luată. Hotărârea cu privire la încuviințarea arestării și trimiterea în judecată se adoptă cu votul majorității senatorilor.

(3) Dacă avocatul poporului sau adjuncții săi sunt arestați sau trimiși în judecată penală, Senatul va hotărî suspendarea din funcție până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.

Art. 29. — (1) În timpul exercitării funcției, avocatul poporului și

adjuncții acestuia nu pot fi membri ai unui partid politic și nu pot îndeplini nici o altă funcție publică sau privată.

(2) Incompatibilitățile prevăzute la alin. (1) se aplică și personalului ai funcții de execuție de specialitate, fiind exceptate funcțiile didactice din învățământul superior.

CAPITOLUL VI

Serviciile instituției Avocatul Poporului

Art. 30. — Structura serviciilor instituției Avocatul Poporului și numărul de personal se aprobă de către Biroul permanent al Senatului, în funcție de necesitățile realizării atribuțiilor ce le revin și în limitele bugetului aprobat.

An. 31. — Funcțiile de specialitate de execuție se ocupă prin concurs, în condițiile legii. Concursul se organizează de Comisia de numiri și disciplină, constituită din 3 consilieri desemnați de avocatul poporului.

An. 32. — încălcarea prevederilor prezentei legi sau ale Regulamentului de organizare și funcționare a instituției Avocatul Poporului atrage răspunderea penală, disciplinară sau administrativă, după caz. Răspunderea disciplinară este cea prevăzută de lege pentru funcționarii publici.

CAPITOLUL VII

Dispoziții tranzitorii și finale

Art. 33. — (1) Cheltuielile necesare pentru funcționarea instituției Avocatul Poporului sunt finanțate din bugetul de stat.

(2) Pentru anul 1997 sumele necesare funcționării instituției Avocatul Poporului se asigură de către Guvern, din Fondul de rezervă bugetară aflat la dispoziția acestuia.

(3) Funcția de avocat al poporului se asimilează cu funcția de ministru, funcția de adjunct al avocatului poporului, cu cea de secretar de stat, iar funcțiile de conducere și de execuție de specialitate sunt asimilate funcțiilor din serviciile Senatului.

Art. 34. — Până la constituirea Comisiei de numiri și disciplină a instituției Avocatul Poporului, atribuțiile acesteia se exercită de către avocatul poporului, împreună cu adjuncții săi.

Art. 35. — În situația în care în funcția de avocat al poporului este ales un magistrat, rezervarea postului acestuia este obligatorie.

Art. 36. — Regulamentul de organizare și funcționare a instituției Avocatului Poporului se adoptă de către Biroul permanent al Senatului, la propunerea avocatului poporului, în termen de 60 de zile de la numirea acestuia.

Bibliografie

Ciocan Dan, Victor Duculescu „Drept constituțional român”, editura Hyperion XXI, București 1993.

Dabu Valerică „Despre dreptul și arta apărării”, Regia autonomă Monitorul Oficial, București 1994.

Enache Marian – „Controlul parlamentar”, editura Polirom, Iași 1998.

Focșeneanu Eleodor – „Istoria Constituțională a României 1859-1991”, editura Humanitas, București 1998.

Ionescu Cristian – „Drept constituțional și instituții politice – teoria generală a instituțiilor politice”, vol.I, editura Lumina Lex, București 1997.

Ionescu Cristian – „Instituții politice și drept constituțional”, Fundația „România de mâine”, București 1999.

Ionescu Ciprian – „Sisteme constituționale contemporane”, editura Șansa, București 1994.

Legislația României vol.I, București 1997.

Manda Corneliu, Predescu O., Popescu Stăniceanu I., Manda C., „Ombudsmanul – instituție fundamentală a statului de drept”, editura Lumina Lex, București 1997.

Monitorul Oficial nr.48 din 28 martie 1997, București.

Monitorul Oficial al României, Anul II nr.7 partea a II-a, „Dezbateri parlamentare”, vineri 22 martie 1991.

Muraru Ioan – „Drept constituțional și instituții politice”, vol.II, editura Actani, București 1995.

Muraru Ioan – „Drept constituțional și instituții politice”, vol.II, editura Actani, București 1997.

Parlamentul României – „Constituția României”, ediția a II-a, București 21 noiembrie 1991.

Pop Teodor Leon – „Constituțiile României”, editura Științifică și Enciclopedică, București 1984.

Pușcă Benone – „Drept constituțional și instituții politice”, editura Vega, Galați 1993.

UNIVERSITATEA „DANUBIUS” GALAȚI

FACULTATEA DE DREPT

SPECIALIZAREA: ȘTIINȚE JURIDICE

AVOCATUL POPORULUI

Coordonator:

prof. univ. dr. Benone Pușcă

Candidat:

Jitaru Alina

CUPRINS

=== Anexa ===

STRUCTURA INSTITUȚIEI “APĂRĂTORUL POPORULUI” DIN SPANIA

SECȚII

I. DREPTURILE OMULUI ȘI REGIM ALIMENTAR II. MEDIUL ÎNCONJURĂTOR, ADMINISTRATIE CULTURALĂ

III. ADMINISTRAȚIA SANITARĂ ȘI ACTIVITATE SOCIALĂ IV. ADMINISTRAȚIE ECONOMICĂ

V. ADMINISTRAȚIA JUSTIȚIEI VI. ADMINISTRAȚIA POSTURILOR ȘI ASIGURĂRI SOCIALE