Avocatul Poporului

INTRODUCERE

În cercetarea pe care noi am facut-o ne propunem să realizăm o amplă prezentare asupra instituției Avocatul Poporului. Aceasta este o instituție nouă în România, a apărut și s-a dezvoltat după evenumentele din 1989 și încearcă să se acomodeze la cererile europene ca să creze o garanție reală pentru drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor români.

Când sunt întrebat cine reprezintă cetățenii în fața abuzurilor statului, le răspund Avocatul Poporului. Mulți se întrebă și se miră dacă există o asemenea instituție. Se pare că aceată instituție e prea puțin cunoscută la noi în țară, așa că prin intermediul acestei lucrări o voi face cât de cât cunoscută pentru omul de rând. Se pare că omul de rând nu știe cum funcționează statul și instituțiile sale și nici cine le apără interesele în fața nedreptăților și abuzurilor statuui.

În continuare vă voi prezenta motivul alegerii temei și gradul de noutate al cercetării pe care am realizat-o.

M-am ghidat după principiile pe care instituția Avocatul Poporului funcțioază.

Aceste principii se găsesc în Capitotlul IV din Titlul II al tezelor proiectului de Consituție, intitulat “Avocatul Poporului” cuprinde cinci mari categorii de principii:

În scopul ocrotirii drepturilor și libertăților cetățenilor,Senatul numește, pe durata legislaturii sale, unul sau mai mulți Avocați ai Poporului, în condițiile prevăzute de lege.

Cetățenii care, prin actele sau faptele autorităților administrative, se consideră lezați în drepturile sau în interesle lor legitime. Se pot adresa cu petiții Avocatului Poporului.

Avocatul Poporului, fără a putea să decidă, sesizează autoritatea competent să rezolve petiția, făcând acesteia recomandările necesare pentru înlăturarea și/sau prevenirea actelor sau faptelor de injustiție.

Activitatea Avocatului Poporului este independent de recursul și de contenciosul administrative prevăzut de lege.

Avocatul Poporului își desfășoară activitatea cu sprijinul uneia dintre comisiile Senatului și sub controlul acestuia.

Avocatul poporul prezintă anual rapoarte de activitate în fața parlamentului, recomandând măsuri legislative sau de altă natură, care stau în puterea Parlamentului, pentru ocrotirea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Motivul care m-a determinat să aleg această lucrare este acela că eu îmi doresc să fiu avocat și să apar oamenii în fața nedreptăților și abuzurilor altora, precum și împotriva abuzurior și nedreptăților statului, iar profesia de Avocat al Poporului reprezintă apogeul acestei meserii în țara noastră.

Sper că în această lucrare să ating maxima descrierii roluli Avocatului Poporului în slujba cetățeanului român.

Vom încerca să atingem câteva capitole care definesc rolul Avocatului Poporului.

Această lucrare conține trei capitole care au legătură ele deoarece:

Capitolul I descrie instituția Avocatului Poporului;

Capitolul II descrie rolul Avocatului Poporului;

Capitolul III descrie aspectele practice ale Avocatulu Poporului în apărarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor.

Pentru a realiza această lucrare a fost necesar utilizarea mai multor surse de documentație. Ca surse de documentație am folosit cărți cât și surse electronice.

CAPITOLUL I.

Scurt istoric al instituției Avocatului Poporului

Cuvântul Ombustman provine din limba suedeză și înseamnă “reprezentant”,”avocat”,”purtător de cuvânt” și poate, mai exact, “cel care vorbește pentru altul”. Acest termen,”Ombustman”, a fost prluat din vocabularul triburilor medieval germanice, care îl foloseau pentru a desemna pe acei oameni care aveau sarcina de a percepe amenyi de la familiile vinovate, pentru a e oferi familiilor victimelor.

Așa cum termenul de ombudsman provine din limba suedeză, și instituția,ca atare, a apărut pentru prima oară în Suedia, în anul 1809. Unii autori arată că originile acestei instituții își au izvorul în antichitate, fără a contesta însă rolul pe care l-a avut Suedia în formularea și consacrarea ei modernă.

Astefel, instituții asemănătoare ombudmanuui modern au existat în Egiptul antic, în Grecia, precum și în Roma antică. De asemenea, instituții similare au fost cunoscute în China și în India, în perioada antichității, iar ulterior în era musulmană. În Egiptul Antic, faraonii aveau la curțile lor funcționari ce care primeau plângerile oamenilor, sarcină pe care o îndeplineau și funcționarii lui moise la evrei.

În Grecia antică exista un protector al celor slabi, numit “Arhontele Eponym”. Roma antică a cunoscut o multitudine de instituții asemănătoare ombustmanului, începând cu perioada republicii, în care doi cenzori primeau plângerile împotriva abuzurilor administrative. Ulterior, la Roma s-a creat instituția “Defensor Plebis”, aproape identică cu onbustmanul modern, și anume, în perioada Dominatului, în anul 364 e.n, de către Valentin, împărat roman, considerat de istorici ca având o mare contribuție la îmbunătățirea legislației și adminsitrației.

Instituția “Defensor Plebis” a fost creată pentru a apara cetățenii împotriva necistei funcționarilor. La nivel național exista un “Defensor Plebis”, în orașele “Defansor Civitas”, ca și “Defensor Eclasiae”. “Defensorul” era ales dintre cei mai onorabili, de către concetățenii săi pe un termen de 5 ani, și confirmat în funcție de către Prefectorul Petrorian sau de către Împărat. El avea rolul de a semnala autorităților superioare abuzurile fiscale, abuzuri de putere în procesle în care (dări sau taxe mai mari decât cele legale), putând interveni în procesele în care erau judecați cei umili, împiedicând ca aceștia să fie supuși torturii , nimeni nemaiputând fii încarcerat fără permisiunea sa. În esență , avea sarcina de a lupta împotriva potențialilor și de a proteja economic și material pe cei săraci.

De regulă, “Defensorul” era ales un episcope care, în acest fel, îndepinea mai mult sarcini administrative, în detrimentul celor religioase. Întrucât acest instituție decenise prea jenantă, prin puterea pe care o dobândise, pentru cei puternici și influenți, o jumatate de secol după crearea sa, începând cu anul 425, în funcție este numit un potentat. În Imperiul Bizantin, în perioada domniei lui Justinian , locul “Defensorului” decăzut este luat de “Vindex” , care devine conducător al orașului, fiind ales pe o perioadă de doi ani dintre noabili.

În evoluția instituției ombudsmanului, un rol decisiv l-a jucat infuența musulmană: profetul Mahomed obișnuia să asculte plângerile oamenilor, iar un funcționar , numit “Mohtasib” , se deplasa zilnic prin orașe pentru a observa cum își îndeplinesc funcționarii atribuțiile, având puterea de a anula ordinele care contraveneau moralei religioase.

De asemenea, în perioada medieval este cunoscută în Imperiul Otoman instituția “Qadial Quadat” , având sarcina de a asigura ca legea islamică să fie respectată de către deminitari, inclusiv, de Sultan în afacerile lor cu poporul și în relațiile dintre ei.

În Spania evului mediu, această instituție a avut o dezvoltare deosebită, cunocută fiind sub denumirile de “El Sindico Procurator”, “el Personero del Pueblo” , “El consultant del Mar” , iar în Spania musulmană instituția numită “Sahib-Al-Mazaim”. De asemenea, în Aragon apărea sub denumirea de “Justicia Mayor de Aragon”, instituții similar existând și în Catalunia, iar în Țara Bască sub denumirea de “Abogado de los Poles”, adică avocat al săracilor.

Chiar dacă au existat instituții asemănătoare ombudsmanului încă din antichitate, răspândite aproape în toat zonele geografice, așa cum s-a arătat , instituția ombudsmanuui s-a cristalizat într-o intituție închegată și modernă în Suedia, țară în care, de altfel, întregu sistem constituțional ar fi imposibil de imaginat fără aceasta.

Avocatul Poporului România clasica institutie a Ombudsmanului.

Instituția Avocatul poporului este o instituție de tip Ombustman, iar pnetru a înțelege mai bine începuturile instituției Avocatului poporului în România, trebuie să cunoaștem mai întâi începuturile Ombust manului.

Instituția Ombudsmanului a fost înființată în Suedia, în anul 1809, de către Parlament care a introdus în noua Constituție Biroul Ombudsmanului Parlamentar, ca instrument care să poată permite Parlamentului să exercite un anumit control asupra exercițiului puterii de către executiv, prin monitorizarea modului în care autoritățile publice respectă legile.

Dar această idee nu era nouă în 1809. Monarhul absolut Karl al XII-lea a creat în anul 1713 Biroul Ombudsmanului Suprem al Majestății Sale. În perioada respectivă, Karl al XII-lea era în Turcia (într-o zonă aflată pe teritoriul Basarabiei de astăzi) de aproape 13 ani, iar în absența sa administrația a devenit neglijentă. Ca urmare, el a reglementat Ombudsmanul Suprem ca fiind reprezentantul său suprem în Suedia. Sarcina acestuia era de a se asigura că judecătorii (mai târziu și funcționarii publici în general), acționau cu respectarea legilor în vigoare și își desfășurau activitatea în mod corespunzător în alte privințe. Dacă Ombudsmanul aprecia că aceștia nu își îndeplineau sarcinile în mod corespunzător, era abilitat să inițieze procedurile legale împotriva lor pentru abatere de la sarcinile lor. În anul 1719, Ombudsmanul Suprem a devenit Cancelarul Justiției. Acest birou încă mai există și în prezent, Cancelarul Justiției acționând ca Ombudsman guvernamental. În anul 1766, Parlamentul a ales pentru prima data Cancelarul Justiției, dar din 1772 numirea Cancelarului Justiției a redevenit o prerogativă regală.

Potrivit Constituției din 1809, puterea statului a fost împărțită între rege și Parlament. Regele numea Cancelarul Justiției (cu alte cuvinte, acesta era Ombudsmanul regal), în timp ce Parlamentul numea Ombudsmanul Parlamentar. Principalul scop pentru care a fost înființat a fost pentru a apăra drepturile cetățenilor prin stabilirea unei agenții de supervizare complet independentă de executiv. Ca și Cancelarul Justiției, sarcina Ombudsmanului era de a supraveghea aplicarea legilor de către judecători și funcționarii publici. Astfel, Constituția din 1809 preverdea ca Parlamentul să numească în funcția de Ombudsman Parlamentar o persoană „cunoscută pentru competența sa judiciară și pentru probitatea sa exemplară”. Prin urmare, rolul său era de a veghea asupra protecției drepturilor cetățenilor. De exemplu, printre atribuțiile Ombudsmanului Parlamentar se aflau încurajarea aplicării uniforme a legislației și clarificarea obscurităților legislative. Activitatea sa se desfășura mai ales sub forma de inspecții și anchete. Plângerile au jucat un rol relativ nesemnificativ în perioada de început. În primul secol de existență al Ombudsmanului Parlamentar, numărul total de plângeri a fost de aproximativ 8000.

Întâiul Ombusdman Parlamentar a fost ales în anul 1810, în persoana Baronului Lars August Mannerheim, care, ca și cei care l-au urmant , avea sarcina să supravegheze atât autoritățile civile, cât și cele militare.

În anul 1915, se creează Militieombudsmanul(Ombudsmanul Militar) pentru supravegherea unițăților militare.

Sunt , astfel create în Suedia 3 inștituții ale Ombudsmanului: Ombudsman Executiv în persoana “Celui mai Înalt Ombudsman al Regelui”, Ombudsman Ombudsman Parlamentar în persoana Justițieombusmanului și Pmbusdsmanul Militar în persoana Milițieombudsmanului.

După cel de-al doilea război mondial, activitatea Ombustmanului Militar s-a diminuat, astfel încât în 1968 a fost încorăorat în Ombustmanul Parlamentar, însă număru Ombudsmanilor Ombusmanilor cuprinși în această instituție a crecut la trei și apoi, începând cu 1974, la patru. De asemenea, în Suedia, tot după cel de-al doilea război mondial, s-au înființat ombudsmani specializați, numiți de Guvern.

Astfel, în anu 1964, a fost înființat Ombudsmanul pentru concurență,

iar în 1994, Ombudsmanul pentru persoane cu handicap. În prezent, Ombustmanul Parlamentar Suedez se prezintă în felul următor: Riksdagensombudsanul sau Jurisdicțieombudsmanul este o instituție pluripersonală formată din patru ombudsmani, aleși pe o perioadă de 4 ani: unul dintre ei este responabil pentru administrația instituției și hotărăște asupra orientării principale a activității acesteia.

Activitatea Ombudsmanului Parlamentar Suedez(ărescurtat J.o din Justițieombudsmanul) acoperă toate administrațiile statului și ale colectivităților locale, ca și personalul acestora. J.o poate participa chiar la pronunțarea hotărârilor judecătorești. Există și unele excepții, cum sunt miniștrii în exercițiu, membrii Riksdagului, memebrii Consiliilor Municipale, care nu sunt supravegheți de J.O.

Fiecare J.o are o sferă separtă de supraveghere. Însistemul suedez al ombudsmanului, orice cetățean care se consideră că a fost victima unei injustiții se poate adresa J.O cu o plângere scrisă.

În fiecare an se primesc, de către J.o., 3500-4000 de plângeri, din care circa o treime, după o procedură sumară, se constată a fi nefondate.

J.O a fost înzestrat de Riksdag cu puteri depline pentru a determina care cazuri să fie investigate. De asemenea, J.O. poate să trimită altor organime ale Guvernului anumite cazuri pentru a fi investigate.

În ultima vreme, J.o. a făcut inspecții frecvente la birourile guvernamentale, administrațiile regionale, tribunale, închisori, autorității militare.Cu toate acestea J.O. întocmește un raport anual ce se examineză de o comisie parlamentară care, după o verificare prin sondaj, își prezintă concluziile Riksdagului.

Se poate aprecia că și mass-media exercită un control asupra J.O., întrucât multe cazuri, mai ales cele controversate, se transformă în dezdateri publice.

În literatura juridică s-au cristalizat câteva caracteristici ale instituției Ombustmanuui Suedez, care se referă la: independența instituției: independența funcțională; competență și eficiență ; obiectivitate și corectitudine; Autoritatea de a primi plângeri de la persoanele nedreptățite; putere de investigare; acces la arhivele guvernului; puterea de a ordona sau impune sancțiuni; puterea de a emite rapoartele și altele.

Timp de peste un secol (1810-1919), Ombudsmanul a rămas o instituție exclusiv suedeză și apoi în 1959, exclusiv scandinavă,după care, încrepând cu anul 1960, s-a răspândit pe toate meridianele globului, iar după 1990 și în țările Europei de Est.

Ce a determinat această expansiune a instituției ombustmanului ?

Creșterea deosebită a sarcinilor puterilor legislative și, implicit, ale administrației publice ca urmare a complexității din ce în ce mai mari a vieții economice și sociale la nivelul tuturor statelor lumii, deteermină ca, în fiecare moment, să intre în contact cu autoritățile publice și structurile administrative. Aceste contacte permanente, și de cele mai multe ori,complexe nu se desfășoră întotdeuna în cele mai bune condiții, mai ales nu în favoarea cetățenilor.

Prin urmare, unii cetățeni își pierd încrederea în aceste autorități și scructuri administrative, alții manifestă dezinteres ori se resemnează, mai ales când trebuie să parcurgă unele procedurideosebit de greoaie care de fapt împiedică stabilirea unor relații normale cu acestea. În atare situații pot apărea conflicte care nu lasă indiferente autoritățile și le determină să le găsească soluții pentru rezolvarea disfuncționalităților în planul relațiilor cetățean-autoritate.

Ca urmare, numeroase țări au recunoscut că instituțiile tradiționale de protecție juridică a cetățenilor și de cpntrol al autorității puplice nu mai erau în stare să rezolve aceste conflicte.

În acest context, după primul și mai ales, după cel de-al doilea război mondial, în multe țări din aproape toate zonele geografice ale lumii s-a consacrat instituția Ombudsmanului, sau a mediatorului cum s-a mai numit (atât la nivel național, cât și regional și local), care s-a inspirat după modelul suedez, instituționalizat constituțional, după cum s-a arătat, în anul 1809.

Modelul suedez a constituit o sursă de inspirație pentru țările care au consacrat această instituție fără a-l copia pur și simplu, ci adaptându-l potrivit ordinii constituționale, tradiției și specificuui lor.

În Europa, instituția ombudsmanului ia amploare rapid și se diversifică chiar sub aspectul denumirii.

În țările din celelate continene, această instituție a ombudsmanului s-a încetățenit, de asemenea rapid, fiind înzestrată cu largi competențe atât la nivel stata, cât și la nivel regional și local.

Instituția s-a impus în țări cu forme de stat și de guvernământdintre cele maui diferite, în monarhii și sisteme prezidențiale, în statele unitare și în cele federale, în monarhii și siteme prezidențiale, în statele unitare și cele federale , în state indistrializate, ca și cele în curs de dezvoltare, precum și în statele care au trecut de la regimuri totalitare comuniste spre căi democratice de guvernare.

Asemenea situații au survenit după anii 90, când, într-o serie de țări din Estul Europei, mai multe state au consacrat Constituțional instituția omdsmanului.

Tot în această în perioadă, prin Tratatul European de la Maastricht și prin alte acte comunitare s-a prevăzut numirea primului Ombudsman al Uniunii Europene.

Instituția Ombudsmanului din oricare aceste țari, deși de origime suedeză, are o structură fundamnetală uniformă dar și o organizare de delaliu diferită, potrivit specificului și tradiției fiecăruia dintre țările în care s-a individualizat, ceea ce permite încorporarea în sistemele naționale respective.

Este adevărat că îin litera juridică există și opinia potrivit căreia ceea ce, de fapt, s-a extins la scară internațională nu este instituția clasică, originală a Ombubdsmanului sudez, ci copii necomforme ale acesteia, adaptări mai mult sau mai puțin întinse, ceea ce înseamnă că, în realitate, ne aflam,în situația unui simplu împrumut de idei , al unei instituții.

Pe coordonatele evocate mai sus, instituția Ombudsmanului poate fi clasificată în Ombudsman Parlamentar și ombudsman suborbonat puterii executive.Aceste instituții se regăsesc atât în statele unitare cât și în cele federale.

După sistemul de desemnare a acestei instituții sunt Ombudsmani numiți de către legislativ, dar la propunerea executivului; de către executiv, după consultarea prealabilă a legislativului, și exclusiv de către executiv sau Guvern.

În afară de instituția Ombudsmanului cu competență generală, în multe țări există și Ombudsman specializat, cu o competență specifică, cum ar fi pentru protecția consumatoror; ocrotirea libertății presei și a informației;protecșia intimității; controlul forțelor armate și de securitate; sfere educative, sfere impresariale, Ombudsman universitar;Ombudsman de întreprindere.

După prezentarea succintă a instituției Ombudsmanului, a apariției și evoluției sale în lume, credem că putem încedrca definirea sa. Trebuie mai întâi să precizăm că în literatura juridică s-au formulat multe și diverse definiții al Ombudsmanului.

Ținând seama și de aceste opinii, putem spune că Ombudsmanul este o instituție consacrată de Constituție sau de lege, desemnată după procedurile prevăzute de acestea, a cărei îndatorie este de a prmi plângeri de a cetățeni împotriva nedreptăților cauzate acestora de către administrație sau de a combate administrația defectuoasă din proprie inișiativă prin recomandări ori sugestii și informări pubice anuale.

1.1 Aspecte privind dreptul constituțional ca ramură principală a dreptului românesc

Dreptul constituțional este ramura de drept care este formată din normele juridice care reglementează relațiile sociale fundamentale care apar în procesul instaurării, menținerii și exercitării statale a puterii.

Noțiunea e drept constituțional nu trebuie confundata cu noțiunea de Constituție. Aceasta este cea mai importantă componentă a dreptului constituțional, dar nu reprezintă întregul.

Dreptul Constituțional este ramura fundamentală a dreptului constituită dintr-un ansamblu unitar de norme juridice cuprinse prioritar în Constituție prin care se reglementează relații sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menținerii și exercitării puterii de stat.

Raportul juridic de drept constituțional reprezintă o relație socială reglementată de norma de drept constituțional. El are o structură formată din obiect, subiect și conținut. Încă de la început, se impune identificarea, în ansamblul relațiilor sociale reglementate de drept, a acelora care, prin conținutul lor specific, sunt raporturi de drept constituțional. Din acest punct de vedere, în cadrul obiectului dreptului constituțional sunt cuprinse două categorii de relații sociale:

• relații cu o dublă natură juridică, adică acele relații care fiind reglementate și de alte ramuri de drept sunt reglementate în același timp și de Constituție, devenind astfel raporturi de drept constituțional;

• relații specifice de drept constituțional, care formează obiectul de reglementare numai pentru normele de drept constituțional.

Formează deci obiectul dreptului constituțional relațiile sociale care apar în activitatea de instaurare și menținere a puterii de stat și care privesc bazele puterii de stat și bazele organizării puterii de stat, precum și relațiile sociale care apar în procesul exercitării puterii de stat.

Pornind tot de la teoria generală a dreptului, considerăm că pot fi subiecte ale raporturilor juridice și, în consecință, și ale raporturilor de drept constituțional numai oamenii grupați fie individual, fie colectiv.

Sunt subiecte ale raporturilor de drept constituțional:

1) unitățile administrativ-teritoriale;

2) poporul;

3) statul;

4) autoritățile publice;

5) partidele, coalițiile politice, alte organizații;

6) cetățenii;

7) străinii și apatrizii.

Normele de drept constituțional, așa cum se apreciază și în literatura de specialitate, reglementează conduita oamenilor în relațiile sociale fundamentale care apar în procesul instaurării, menținerii și exercitării puterii și sunt cuprinse în Constituție, precum și în alte acte normative care sunt izvoare ale dreptului constituțional. Specific normelor de drept constituțional este faptul că, în general, acestea cuprind numai dispoziția, enunțând un principiu constituțional.

Izvoarele formale ale dreptului constituțional român

Folosind o definiție lato sensu, izvoarele de drept reprezintă formele de exprimare a normei juridice care sunt determinate de modul de edictare sau sancționare a sa de către stat. Ținând seama de cele două criterii pentru identificarea izvoarelor dreptului constituțional, rezultă că sunt izvoare ale dreptului constituțional numai următoarele acte normative:

a) Constituția și legile de modificare ale acesteia;

b) Legea ca act juridic al Parlamentului;

c) Regulamentele Parlamentului;

d) Ordonanțele Guvernului ( ordonanțele au forță juridică egală

cu aceea a legii );

e) Tratatul internațional;

f) Obiceiul .

Pentru a stabili locul dreptului constituțional în sistemu nostru de drept trebuie reținute următoarele trei aspecte:

• normele de dreptului constituțional reglementează relațiile sociale cele mai importante care apar în procesul instaurării, menținerii

și exercitării puterii de către stat;

• relațiile sociale privind organizarea relațiilor sociale, politice și juridice sunt reglementate prin Constituție;

• din normele specifice deptului constituțional se desprind principiile după care

celelalte ramuri de drept reglementează în domeniile lor de activitate.

Din toate acestea rezultă că dreptul constituțional este ramura principală a

dreptului românesc.

1.2 Avocatul poporului în România

Scurte considerații

Pentru prima dată în istoria țării, Constituția României din 8 decembrie 1991 prevede instituția Avocatului Poporului, cu rolul de a apăra drepturile și libertățile cetățenilor în raporturile acestora ce autoritățile publice.

Cu toate că a fost instituționalizată în țara noastră, așa cum s-a arătat, prin constituția României din 1991, însuși actul de naștere al Ombudsmanului suedez s-a semnat pe teritoriul românesc.

Consacrarea acestor instiituții prin legea fundamentală răspunde cerințelor democratice actuale, necesităților reale prezente și mai ales viitoare.

Instituția avocatul poporului, prin caracterul ei profund democratic, permite accesul cetățenilor la o nouă modalitate legală pentru exercitarea, fără nici o îngrădire, a drepturilor și a libertăților fundamentale. Constitușia prevede în art.55, că organizarea și funcționarea instituției Avcatul poporului se stabilesc prin lege organică, fără să prevadă un termen pentru elaboarea și adoptarea acesteia.

Credem că ipsa unui termen pentru leabolarea și adoptarea egii avocatu poporuui a constituit o omisiune a Constituției, cu consecințe nefavorabile în aducerea la îndeplinirea prevederilor referitoare la înființarea și organizarea statului de drept.

În aceste condiții, au mai trecut mai mult de 5 ani de a intrarea în vigoare Constituției până la adoptare legii privind orgnizarea și funcționarea instituției Avocat Poporuui.

Pe de altă parte, nici guvernu, care are inițiativă legislativă, nu s-a grabit să aducă la îndeplinire prevederile constituționale referitoare a inființarea instituției Avocatu Poporului și să depună la Parlament un asemenea proiect de lege, după cum nici Parlamentul nu a manifestat celeritate în adoptarea legiidupă de punerea proiectului, astfel îmcât proiectul de lege privind organizarea și funcționarea insiâtituției Avocatul Poporului a fost adoptat mai întâi de camera deputaților la 19 martie 1996 și, apoi, de senat la 3 octombrie 1996.

Întrucât întreproiectul de lege adoptat de Cameră și proiectul de lege adoptat de Senat au exitat divergențe cu privire la unele prevederi și cum prin procedura de mediere nu s-a ajuns la un acord, textele aflate în divergență s-au supus deztaterii Camerii Deputaților și Senatului în sedință comună, care au adoptat textul definitiv al legii privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului abia la 21 februarue 1997.

Legea cuprinde o serie de prevederi deosebit de importante referitoare la drepturile și libetățile cetățenilor și , din acest punct de vedere, în chiar primul articol se prevede că scopul instituției Avocatul Poporului este de a apăra drepturile și libetățile cetățenilor și, din acest punct de vedere, în chiar primul articol se prevede că scopu instituției Avocatul Poporului este de a apăra drepturile și libetățile cetățenilor în raporturile cu autoritățile publice. De asemenea, importante sunt reglementate cuprinse în art.2 cae, în alin.1, prevede că avocatl poporului în activitatea sa este independent de orice autoritate publică.

Prin această prevedere se conferă instituției Avocatul Poporului garanția majoră că nu va fi împiedicată de nici o autoritate să-și exercite mandatul conform scopului și atribuțiilor pe care i le-a conferit legea, nimeni neputând-o obliga să se supună unor instituții sau dispoziții ale acestora. În aceașitimp, însă nici Avocatul Poporului, în exercitarea atribuțiilor sae, nu are dreptul să se substituie autorităților publice.

Toate aceste prevederi sporesc încrederea cetățeanului lezat într-un drept fundamenta al său de a se adresa Avocatului Poporului

Pentru a-i fi apărat acest drept în raport cu autoritatea care l-a încalcat.

Așa cum am arătat , Avocatul Poporului nu este o institușie care sa se substituie altora, ci o instituție care, alături de altele , ocrotește drepturile și libertățile cetățenești. Nu este avocat al unora sau al altora, ci un protector al tuturor. Mai mult, autoritățilepublice sunt obligate, potrivit art.4 din lege să comunice sau după caz să pună la dispoziția Avocatului Poporului, ăn condițiile legii informațiile, documentele sau actele pe care le dețin în legătiră cu cererile care au fost adresate acestuia, acordându-i sprijin pentru exercitarea atribuțiilor sale.

De altfel, în majoritatea țărilor lumii, arma pricipală a Ombudsmanuui o constituie autoritatea lui, puterea de a admonesta și critica, suportul major a opiniei publice, recptivitatea și sprijinul tuturorr autorităților publice

În sfârșit, Avocatul poporului prezită rapoarte anuae celor două Camere ae Parlamentului, sau la cererea acestora. Avocatului Poporuui, precum și recomandări și propuneri de modificare a legislației, de lege ferenda, sau măsuri de altă natură pentru ocrotirea drepturilor și libertății cetățenilor.

Fără îndoială, această obligație a Avocatului poporului, de a prezenta rapoarte anuale parlamentului nu constituie o restrângere a independenței acestuia, ci, dimpotrivă, îi sporește și întărește autoritatea și creeză posibilitatea de a se adopta la timp și țn mod eficient măsurile legale sau de ată natură menite să asigure și să ocrotească libetățile fundamentae ale omului.

Apariția instituției juridice Avocatul Poporului în sistemul legislativ românesc se inscrie în cadrul mai larg al ultimului val de pe continentul european , care a afectat îm proporții diferite statele aflate geografic în spațiul fostelor țări socialiste. Ea se prezintă ca o receptare-adaptată la condițiile specifice țării noastre – a unei instituții publice de origine scandinavă și împrumutată , mai ales după cel de-al doilea război mondial, de sistemele legislative ale majorității statelor europene.

Instituția Avocatul Poporuui este cu totul nouă pentru sistemul legislativ

Românesc, atât sub aspectul strict tehnic a regementării, cât și sub cel al fiozofiei care susține instituția; ea nu a fost cunoscută în tradiția juridică a țării noastre până la Constituția din 1991. Istoricul introducerii sale în realiatățile normative românești poate ajuta la o mai bună înțelegere și implemenetare, știut fiind faptul ca izvoarele istorice ale dreptului își pot aduce o valoroasă contreibuție la interpretarea și aplicarea normelor juridice.

Instituția Avocatului Poporului a fost introdusă prin Constituția din 1991, unde figurează la art. 58-60; reglementarea constituțională este dezvoltată prin Legea organică nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea acestei instituției, republicată.

În perioada mai 2001 – mai 2011, funcția de Avocat al Poporului a deținut-o Ioan Muraru, profesor de Drept Constituțional și Instituții Politice la facultatea de Drept a Universității București

La data de 27 septembrie 2011, Gheorghe Iancu a fost numit Avocat al Poporului. Acesta a fost, timp de un an, adjunct al Avocatului Poporului, pe vremea când funcția era îndeplinită de Ioan Muraru. Pe 3 iulie 2012, a fost revocat din funcția de Avocat al Poporului, Valer Dorneanu urmând să asigure interimatul. În ianuarie 2013 funcția de Avocat al poporului a fost preluată de către Crișu Anastasiu. În decembrie 2013, Anastasiu Crișu și-a depus demisia din această funcție iar Ecaterina Teodorescu, unul dintre adjuncți, a preluat interimar conducerea acestei instituții.

Pe 15 aprilie 2014, fostul premier Victor Ciorbea a fost ales Avocat al Poporului.

Scurtă biografie a domnului VICTOR CIORBEA, Avocatul Poporului din România.

S-a născut în anul 1954, este căsătorit și are o fiică.

1979-1992: Absolvent, cu Summa Cum Laude, șef de promoție pe țară, al Facultății de Drept din cadrul Universității Babeș-Bolyai, Cluj Napoca; cursuri postuniversitare (masterat), cu Summa Cum Laudae, în Drept Civil, Dreptul Muncii, Legislație Economică și Drept Procesual Civil – Facultatea de Drept – Universitatea București; examenele și lucrările de doctorat, cu Summa Cum Laudae, la Facultatea de Drept – Universitatea București; studii de management la Case Western Reserve University, Cleveland, Ohio, SUA.

1979 – 1984: Judecător la Judecătoria sectorului 5, București, specializat în cauze civile.

1984 – 1988: Procuror la Direcția judiciară pentru cauze civile din Procuratura Generală (Parchetul General)

1984 – 1992: Cadru didactic la Facultatea de Drept – Universitatea București, specializat în Drept Civil și Drept Economic.

1990 – 1996: Președinte și Fondator al Federației Sindicatelor Libere din învățământ (FSLI); Președinte și Fondator al Confederației Naționale a Sindicatelor Libere din România (CNSLR), și apoi, după fuziunea cu Confederația "Frăția", președinte al Confederației Naționale a Sindicatelor Libere din România "Frăția" (CNSLR-"FRĂȚIA"); Președinte și Fondator al Confederației Sindicatelor Democrate din România (CSDR); Membru al Comitetului Executiv al Confederației Internaționale a Sindicatelor Libere (ICFTU) și al Comitetului Executiv al Confederației Europene a Sindicatelor (ETUC) și Negociator pentru FSLI, CNSLR/ FRĂȚIA și CSDR pe plan național și internațional.

În aceste funcții sindicale, între altele, a avut o contribuție esențială la punerea bazelor mișcării sindicale democratice din România, la elaborarea proiectului primului act normativ prin care a fost realizată reforma în educație prin reducerea normei didactice, a numărului de elevi și studenți la clasă etc., a celei dintâi legislații sindicale din România, precum și a noii legislații a muncii. De asemenea, a negociat cu organizațiile patronale și Guvernul primul contract colectiv de muncă la nivel național, precum și unele din primele contracte colective de muncă la nivel de ramură.

1994 – 1996: Membru al Comitetului Executiv al Convenției Democratice din România (CDR), respectiv Membru al forurilor de conducere ale Alianței Civice.

1996 -1998: Primar General al Bucureștilor. A avut realizări deosebite în combaterea corupției, realizarea de investiții și demararea procedurilor de privatizare a unora dintre regiile din subordinea C.G.M.B. De asemenea, a pus bazele a numeroase proiecte pentru București, care sunt și astăzi valabile, precum: "București 2000" (construcția noului centru al municipiului), "Refacerea Centrului Istoric al Capitalei" proiecte japoneze de creare de structuri inelare de circulație în București etc.

1996 -1998: Prim-Ministru al României. În această funcție, împreună cu membrii Guvernului și cu majoritatea parlamentară, a elaborat și adoptat o multitudine de acte normative, în aproape toate domeniile, dintre care numeroase, cu mici modificări, sunt și astăzi în vigoare și a înfăptuit reforme fundamentale în toate domeniile vieții economice, politice, sociale, culturale etc.

Astfel, în plan economic, pentru a evita colapsul economic la nivel național și a asigura tranziția la economia de piață, a luat o multitudine de măsuri, dintre care menționăm: liberalizarea totală a prețurilor, concomitent cu liberalizarea ratei de schimb valutar și a unor schimburi comerciale; modificarea și implementarea legislației privind o reală și accelerată privatizare a societăților comerciale, precum și reglementari și modificări foarte importante în diverse domenii ale legislației comerciale; transformarea regiilor autonome în societăți comerciale, restructurarea economiei: numai în sectorul minier au părăsit acest domeniu de activitate peste 100.000 de angajați, la cererea lor, în schimbul unor plăți compensatorii consistente și a faptului că negociase cu organismele financiare internaționale sume importante pentru angajarea celor disponibilizați la executarea unor lucrări de închidere ecologică a minelor, pregătirea construcției de autostrăzi etc.

Împreună cu B.N.R., a injectat în sistemul bancar 1 miliard USD, a refăcut, temporar, rezerva valutară a țării, a redeschis colaborarea României cu F.M.I și B.M., a îmbunătățit reglementările privind activitatea B.N.R. și altele.

În același timp, a realizat reforme importante în cele mai diverse domenii, dintre care menționăm: în plan politic a condus primul Guvern democratic al Românei din care au făcut parte pentru întâia dată și reprezentanți ai minorității maghiare; în domeniul administrativ a adoptat primul act normativ care a descentralizat numeroase atribuții către organele locale ale administrației publice și care, cu foarte mici modificări, este și în prezent în vigoare, precum și proiectul Legii Finanțelor Publice Locale; în sectorul educației, a adoptat Statutul Cadrelor Didactice, asigurându-le și o salarizare mai adecvată; a reformat sistemul sanitar, introducând asigurările de sănătate după "modelul Bismarck", precum și sistemul de protecție socială: astfel, pe lângă plățile compensatorii pentru cei concediați, a introdus măsuri pro active de combatere a șomajului, a acordat pentru prima oară concediul de doi ani pentru creșterea și îngrijirea copilului etc.; a reformat întreaga legislație privind adopțiile, precum și sistemul de îngrijire a copiilor aflați în dificultate; a luat măsuri pentru continuarea reformei justiției și salarizarea corespunzătoare a magistraților; a constituit un sistem de dialog social la toate nivelurile și un Departament pentru relațiile cu societatea civilă (ONG-uri etc.); a creat, împreună cu patronatele și sindicatele, un adevărat parteneriat social și a pus bazele tripartitismului în România, prin înființarea Consiliului Economic și Social și punerea bazelor celorlalte structuri tripartite și altele. Totodată, a fost adoptată Legea privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului în România.

În domeniul politicii externe a contribuit la orientarea prooccidentală decisivă a României, pro NATO și pro UE.

1999 – 2004: Președinte al unei formațiuni politice creștin-democrate.

2004 – 22 Aprilie 2014: Președinte și Avocat al SCPA „Ciorbea Victor & Ciorbea Lacrima” din cadrul Baroului București.

2012 – Aprilie 2014: Senator PNL în Colegiul nr.7 – București și vicepreședinte ANRM – Alianța Națională pentru Restaurarea Monarhiei.

DISTINCȚII INTERNAȚIONALE:

1990 – în prezent: Premiat și decorat de diverse state, organizații naționale și internaționale, fundații, ONG-uri, mass-media etc.

1990 – în prezent: Cooperare cu diverse organizații și instituții naționale și internaționale.

1.3 Avocatul Poporului în diferite sisteme constituționale europene

Finlanda

Ombudsmanul Parlamentar din Finlanda Primul Ombudsman Parlamentar

din Finlanda și-a început activitatea în anul 1920,primele documente oficiale ale biroului fiind datate pe 7 februarie.

Ombudsmanul își exercită supravegherea pentru a se asigura că autoritățile Publice și funcționarii respectă legea și își îndeplinesc îndatoririle specifice. Domeniul de aplicare a supravegherii include, de asemenea, și alte autorități și organisme care îndeplinesc funcții publice,scopul fiind de a asigura o bună administrare și respectarea drepturilor constituționale și umane.

În termeni generali, orice cetățean care consideră că un avocat sau un consilier de asistență publică juridică și-a neglijat îndatoririle sau a acționat prin încălcarea codului de etică al Baroului poate sesiza fie Baroul, fie Cancelarul de Justiție.Ombudsmanul investighează o plângere în cazul în care problema este obiectul unei supravegheri și în cazul în care există motive pentru a suspecta că autoritatea implicată a acționat ilegal sau nu și-a îndeplinit obligațiile, cu condiția ca aceste sesizări să nu se refere la aspecte mai vechi de doi ani.

Supravegherea Ombudsmanuluise extinde la toate autoritățile, la funcționariși la alte persoane și organizații care desfășoară activități publice.

În conformitate cu intenția exprimată de parlament, Ombudsmanul supraveghează legalitatea acțiunilor întreprinse de către autorități și în domeniul problemelor privind copiii, luând în considerare drepturile acestora atunci când se evaluează toate acțiunile oficiale cu efecte asupra lor.Cel mai frecvent, analizele respectării drepturilor copilului sunt evaluate în sectoarele de protecție a copilului și a serviciilor sociale, însă plângerile primite de Ombudsman se referă adesea la conflicte între părinți pentru custodia copiilor și drepturile de vizitare sau la măsurile luate de către autoritățile de protecție a copilului. Drepturile copilului sunt, de asemenea, obiectul unor plângeri cu privire la procedurile urmate de către autoritățile sanitare și autoritățile educaționale, de către poliție și instanțele de judecată.

Drepturile fundamentale și drepturile omului au devenit o nouă perspectivă în cadrul activității Ombudsmanului, în momentul în care dispozițiile constituționale care se ocupă cu acestea au fost în mod substanțial revizuite în 1995. În acest fel, s-a manifestat intenția de a sublinia importanța respectării și protejării acestor drepturi și de a concentra misiunile acestea în sarcina Ombudsmanului, pentru supravegherea felului în care autoritățile publice le aplică și pentru monitorizarea lor, spre a se asigura că acestea respectă drepturile fundamentale și drepturile omului în activitatea desfășurată. Începând cu anul 1995, raportul anual al Ombudsmanului conținea o secțiune specială, care stabilea pozițiile adoptate de acesta în ceea ce privește drepturile fundamentale și drepturile omului.

În concluzia aspectelor vizând instituția Ombudsmanului din Finlanda, remarcăm că, în stadiul actual, există două organisme supremede monitorizare a legalității, Cancelarul pentru Justiție, care raportează Guvernului și Parlamentului disfuncțiile semnalate, și Ombudsmanulparlamentar.

Sarcinile și competențele acestora sunt, în mare măsură,aceleași, ambii

Supraveghind legalitatea acțiunilor autorităților și funcționarilor din instituțiile publice în raporturile acestora cu cetățenii; în acest fel, o plângere poate fi făcută fie la Cancelarul Justiției fie Ombudsmanului.

Cu toate acestea,diferențele de atribuții dintre ei, chiar dacă nu sunt semnificative, sunt în măsură să poată stabili care dintre aceștia investighează în final o plângere. De asemenea, cele două instituții se află în raporturi de colaborare, Ombudsmanul și Cancelarul de Justiție putându-și transfera plângeri în mod reciproc, dacă acest mod accelerează rezolvarea problemei sau este mai eficient ori justificat.

În cazul în care, pentru unul din aceste motive, se consideră oportun să se transfere o plângere de la un supraveghetor la altul, reclamantul va fi permanent informat în acest sens. Însă Ombudsmanul și Cancelarul de Justiție nu investighează o problemă în același timp iar dacă o plângere a fost trimisă ambilor, ea este, în general, investigată de către cel care a primit-o primul.

Apărătorul Drepturilor Omului din Franța

Apărătorul Drepturilor Omului este o autoritate constituțională independentă, unica responsabilă de asigurarea protecției drepturilor și libertăților persoanelor și de promovare a egalității între cetățenii francezi. Consacrat în Constituția din 23 iulie 2008 și stabilit prin lege organică și legea ordinară din 29 martie 2011, instituția reunește sarcinile Ombudsmanului, Ombudsmanului pentru copii, ale Înaltei Autorități împotriva discriminării și pentru egalitate (HALDE) și Comisiei Naționale pentru Securitate etică (CNSA).

Apărătorul Drepturilor Omului este numit de Președintele Republicii, pentru o perioadă de șase ani, fără posibilitatea de prelungire și non-revocabil. Numirea sa este supusă la vot în Adunarea Națională și Senat.

Analizând specificul instituției, în mod general, se desprind patru activități esențiale. Astfel,Apărătorul Drepturilor: protejează drepturile și libertățile omului în contextul relațiilor cu guvernele; apără și promovează interesele și drepturile copilului; luptă împotriva discriminării interzise prin lege și promovează egalitatea între cetățeni; asigură conformitatea etică a persoanelor angajate în activități de securitate.

În exercitarea atribuțiilor sale, Apărătorul Drepturilor este asistat de trei adjuncți, aflați sub autoritatea sa, fiecare dintre aceștia fiind Vice-Președinte al Colegiului aflat în competența sa.

Apărătorul Drepturilor se folosește de competențele sale de investigare care să îi permită să analizeze toate documentele relevante, dar, de asemenea, dacă este necesar, audiază persoane, sau chiar efectuează controale la fața locului. De asemenea, poate opta pentru un anumit mod de soluționare amiabilă a conflictului, cu recomandări pentru legislația ce va fi folosită în acest caz( medierea sau, în anumite circumstanțe, o reglementare echitabilă). Dacă cererea vizează o deficiență sau un eșec în privința respectării drepturilor omului de către autoritățile publice, atunci Apărătorul drepturilor poate pune în aplicare soluții obligatorii, cum ar fi:

– prezentarea în fața instanțelor civile, administrative sau penale, în sprijinul reclamantului;

– intervinirea în susținerea unei acțiuni civile sau penale;

– adresarea către autoritatea disciplinară în vederea luării de măsuri împotriva unui agent;

– recomandarea administrației de a impune sancțiuni împotriva unei persoane fizice sau juridice, publice sau private, supuse autorizării administrative.

Capitolul II.

Locul și rolul Avocatului Poporului în sistemul de drept român

Rolul fundamental al avocatului poporului este de a apăra drepturile și libertățile cetățenești, în genere, în raport cu autoritățile publice și în special cu cele executive. Avocatul poporului ar putea deveni un antidot puternic contra birocrației. Odată cu modificarea Constituției în 2003, Avocatul Poporului a dobândit dreptul de a contesta legile și ordonanțele de guvern la Curtea Constituțională.

Instituția Avocatul Poporului este autoritate publică autonomă și independentă față de orice altă autoritate publică și pricipalul rol este apărarea drepturilor și libertăților persoanelor fizice în raporturile acestora cu autoritățile publice.

Functiile Avocatului Poporului

a) Functia consultativa

Avocatul Poporului in dialogul si contactul direct cu oamenii, cu problemele lor, constituie o bogata sursa de informatie cu privire la sistemul legislativ. El poate depista mai repede si mai clar lacunele legislative sau reglementarile agresive la adresa drepturilor si libertatilor oamenilor.Art. 60 din Constitutie stabileste ca rapoartele pe care Avocatul oporului le prezinta Parlamentului pot contine recomandarii privind legislatia pentru ocrotirea drepturilor si libertatilor lcetatenilor.

Avocatul Poporului poate fi consultat de initiatorii proiectelor de legii si

ordonante, care prin continutul reglementarilor, privesc drepturile si libertatile

cetatenilor, prevazute de Constitutia Romaniei, de pactele si celalante tratate

internationale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania

este parte.

b) Functia de reprezentare

Potrivit art. 13 lit.g din Legea nr.35/1997, republicata , acesta reprezinta institutia Avocatul Poporului in fata Cameri Deputatilor, a Senatului si a celorlante autoritatii publice, precum si in relatiile cu persoanele fizice sau juridice, iar potrivit art. 32 din Regulamentul de organizare a institutiei Avocatul Poporului.

Avocatul Poporului intretine relatii cu autoritatii similare din alte state si poate participa la activitatea unor organizatii internationale din domeniul sau de activitate ori poate sa devina membra al acestora.

Prin Legea nr.206/1998 s-a aprobat afilierea institutiei Avocatul Poporului, ca membru la Institutul International al Ombudsmanului, cu sediul la Alberta, Canada si la Institutul European al Ombudsmanului, cu sediul la Innsbruck, Austria.

c) Functia de ordonator de credite

Avocatul Poporului exercita functia de ordonator principal de credite, potrivit art.13 lit.i din Legea nr.35/1997 republicata. Aceasta functie revine de regula , conducatorilor autoritatilor si institutilor publice, iar potrivit art.4 lit.k, Avocatul Poporului imputerniceste personalul de specialitate cu indeplinirea unora dintre atributiile sale, potrivit legii.

2.1. Reflectarea instituției Avocatului Poporului în Constituția din România. Atribuții, incompatbilități și imunități.

Atribuțiile Avocatului poporului. Incompatibilități și imunități

Avocatul Poporuui, potrivit art.59 din Constituție, își exercită atribuțiile din oficiu sau a cerea persoanelor lezate în drepturile și libetățile lor, în limitele stabilite de lege.

Conform art.14 alin.2 Legea 35/1997, crerille pot fi adreate de orie persoană fizică, fără mici un fel de discriminare de cetățenie vârstă, sex, aprteneneță politică sau convingere religioasă.

De același drept, credem, deneficează și persoanee juridice române sau străine de drept privat, chiar dacă art.14 alin.2 din lege se referă numai la persoane fizice, deorece art.13 lit.b prevede în mod exprex că avocatul poporului “primește și repartizeză cererile făcute de persoanele (fizice sau juridice),lezate prin încălcarea drepturilor sau libertăților cetățenești de către autoritățile administrației publice și decide asuăra acestor cereri.”

Cererie adreste Avocatului Poporului trebuie să se facă în scris și să cuprindă numele și domiciliul persoanei lezate în drepturile și ibertățile cetățenești, drepturile și libertățile încălcate, precum și autoritatea administrativă ori funcționarul public țn cauză.

Petiționarul trebuie ssă dovedească întârzierea sau refuzul administrației publice de a souționa cererea.

Avocatul Poporului nu poate lua în considerare plîngerile anonime sau cele îndreptate împotriva unor încălcări ale drepturior cetățenești mai vechi de un an de la data care persoana în cauză a uat cunoștiință de faptele care fac obiectu plângerii.

Această prevedere expresă a legii presupune, pe de o parte, seriozitatea și temenicia plângerilor cu care urmează să fie sesizat Avocatul poporuui, iar pe de altă pare, îl degrevează pe acesta de efectuarea unor activități care nu ar corespunde scopului misiunii sale.

Potrivit unor opinii exprimate în literatura de specialiatate,termenul de un an prevăzut în art.15 alin.2 din leg ear constitui o limitare a dreptului de petiționare mentționat în art.51 din Constituție.

Nu Împărtățim acest punct de vedere, deoare textul , deoarece constituțional invocat se referă numai la drepturile cetățenilor de a se adresa autorităților publice prin petiții, fără a fixa un termen pentru acesta.

Avocatul poporului nu face parte din această categorie.

Referitor la cererile privind actee emise de Camera Deputaților,de Senat sau de Prlament, actele și faptele deputaților și senatorlor, ale președintelui Consiliului Legislativ și ale autorității și ale autoritțșii judecătorești, acestea nu pot face obiceiul activității institușiei Avocatului poporuui.

Cu privire la persoanele care pot adresa Avocatului Poporului, acestea pot fi și persoanele arestate și reținute în penitenciare, instituții de reeducare ori resocializare sau în arespreventiv ale căror conduceri au obligația de a le permite, fără nic o restricție, să se adreseze Avocatului poporului cu lezarea drepturilor și libertăților lor, cu excepția restrânerilor legale.

De asemenea,această obligație revine și condamnaților unităților militare în privința persoanelor care își satisfac serviciul militar obligatoriu sau serviciu militar alternativ, cu privire la lezarea drepturilor și libertăților, cu excepția restrângerilor legale.

În ipoteza în care, însă, Avocatul poporului constată că soluționarea cererii cu care a fost sesizat este de competența Ministerului public, se află pe rolul instanțelor judecătorești sau are ca obiect erori judiciare, el îl va sesiza pe procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justișie sau Consiliu Superior a Magistraturii, potrivit competenței acestora, care sunt obligați să-i comunice concluziile la care s-a ajuns și măsurie luate.

În măsura în care Avocatul Poporului le consideră necesare pentru soluționarea plăngerior ce s-au adresat, el are acces la documentle secrete deținute de autoritățile publice, însă are obigația de a nu face publice informațiile sau documentele secrete la care au avut acces. Această obligație se menține și după încetarea activității sale ca Avocat al poporului și se extinde asupra adjuncților săi, precum și asupra personalului aflat în serviciile sale, sub sancțiunea prevăzută de legea penală.

În exercitarea atribuțiilor sale, Avocatul Poporului emite recomandări, care nu pot fi supuse nici controluui parlamentar și nici controluui judecătoresc. Prin aceste acte, el sesizează, autoritățile adminsitrației publice asupra ilegalității actelor sau faptelor adminsitrative, înclusivasupra situațiilor când autoritățile publice nu răspund ori a situațiilor de emitere tardivă a actelor.

Avocatul Poporului are dreptul să facă anchete proprii, să pretindă autorităților publice orice informații sau documente necesare anchetei sau orice alte probe, să audieze și să ia declarații de la conducătorii autorităților publice și de la orice funcționar pentru soluționarea plângerilor. În lege nu se precizeză însă ce posibilități are Avocatul Poporului în situația în care nu îi sunt comunicate sau puse la dispoziție datele ori documentele solicitate, ori îi este interzis accesul la ele sau îi sunt comunicate cu întârzire.

Credeam că legea organică trebuia să prevadă și unele sancțiuni pentru cei care refuză să colaboreze ori colaborează cu întârziere sau nu sprijină Avocatul Poporului în îndeplinirea atribuțiilor sale.

În situațiile în care Avocatul Poporului constată violări ale drepturilor omului, el va cere în scris autorității administrației publice care a încălcat aceste drepturi să reformuleze sau să revoce actul administrativ și să repare pagubele produse, precum și să repună persoana lezată în situația anterioară.

Autoritoritățile publice în cauză trebuie să ia îndată măsurile necesare pentru înlăturarea ilegalităților constante, repararea pagubelor și înlăturarea acuzelor care au generat sau favorizat încălcarea drepturilor persoanei lezate, informând despre acesta Avocatul Poporului.

În situații în care , în termen de 30 de zile de la data sesizării, autoritatea publică sau funcționarul public nu înlătură ilegalitățile comise, Avocatul Poporului se adreseză autorităților administrației ierarhic superioare, care sunt obligate să îi comunice în termen de cel mult 45 de zile.

De asemenea, Avocatul Poporului este îndreptățit, potrivit art24 alin.1 din lege, să sesizeze Guvernul României cu privire la orice act sau fapt administrativ ilegal.

Referitor la autoritatea administrației publice care a emis actul, respectiv, a savârțit faptul administrativ ilegal, crede, că este vorba atât de autoritățile administrației publice centrale, cât și de autoritățile publice locale, deci și de prefecti.

Conform art.1, alin.3 din legea contenciosului administrativ, Avocatul Poporului, ca urmare a controlului realizat, potrivit legii sale organice, în baza unei sesizări a unei persoane fizice, dacă apreciază că ilegaitatea sau excesul de putere al autorității administrtive nu poate fi înlăturat decât prin instanța competentă de contencios administrativ de la domiciliul petentului.

Totodată, art.25 din lege prevede că Avocatul Poporului are obligația să aducă la cunoștiință persoanei care i-a adresat cererea rezultatele verificării și măsurile luate.

Apreciem că și, în acest caz, legea organică ar trebui să se stabilească un termen care Avocatul Poporuluisă comunice persoanei interesate măsurile luate în urma sesizării făcute de aceasta.

În cazul în care Avocatul Poporului constată, cu prilejul cercetărilor efectuate, lacune în legislație sau cazuri grave de corupție ori de nerespectare a legilor țării, va prezenta președinților celor două camere ale Paramentului sau, după caz , a primului ministru.

Ca urmare a revizurii Constituției, Avocatul Poporului i se permite să se prezinte în fața Curții Constituționale cu o cerere referitoare la neconstituționalitaea unor legi, înainte de promulgare.

Răspunderea Avocatului Poporului. Imcompatibilități și imunități

Avocatul Poporului și adjucții săi nu răspund juridic pentru opiniile exprimate sau pentru actele pe care le îndeplinesc, ci respectarea legii , în exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege.

Pe întrega durată a exercitării mandatului, Avocatul Poporului și adjuncții săi nu pot fi reținuți, percheziționați, arestași, cu excepția infracțiunilor, însă Ministerul Justiției are obligația de a informa neîntârziat pe președintele Senatului asupra reținerii sau arestării. Senatul, apoi, poate încuviința sau nu masura luată.

Hotărârea Senatului cu privire la încuviințarea arestării și trimiterea în judecată se adoptă cu votul majorității senatorilor.

În situația în care Avocatul Poporului sau adjuncții săi sunt arestați și trimiși în judecată penală, Senatul îi va suspenda din funcții până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.

Se constată că, sub aspectul răspunderii și al imunităților, Avocatu Poporuui și adjuncți să sunt arestați și trimiși în judecată penală, Senatul îi va suspecda din funcția până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești. Se constată că, sub aspectul răspunderii și al imunităților, Avocatul Poporului și adjuncții săi au un statut cu cel al înalților demnitari (parlamentari, Înaltul cler, judecători ai Curții constituționale, judecători ai Înaltei Curți de Casție și Justiție, membrii Guvernului).

Cu privire la incompatibilități, trebuie să remarcăm că în toate aproape toate țările s-au înscris în Constituții și în legi interdicții ale Ombudsmanului de a exercita și alte funcții, pentru ca aceasta să nu acorde sarcini o importanță majoră în detrimentul altora. Din acest punct de vedere, incompatibilitățile au o contribuție vădită la asigurarea și imparțialității instituției.

Conform Articolului 58, alin 2, “Avocatul Poporului și adjucții săi nu pot îndeplini nici o altă funcție public sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior”.

Cea mai mare parte a legilor reglemetând instituția Ombudsmanului se referă a incompatibități, în primul rând în lumina independenței și imparțialității. Aceste incompatibilități privesc și personalul cu funcții de execuție de specialitate, fiind exceptate numai funcțiile didactice din învățământu superior.

Gradul incompatibilităților este diferit de la țară la țară, de a absolute, cum este cazul României, până la sistemele mai liberale.

Art. 58 – Numirea si rolul

Avocatul Poporului este numit pe o durată de 5 ani, pentru apărarea drepturilor și a libertăților persoanelor fizice. Adjuncții Avocatului Poporului sunt specializați pe domenii de activitate.

Avocatul Poporului și adjuncții săi nu pot îndeplini nici o altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior.

Organizarea și funcționarea instituției Avocatului Poporului se stabilesc prin lege organică.

Art. 59 – Exercitarea atribuțiilor

Avocatul Poporului își exercită atribuțiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile și in libertățile lor, în limitele stabilite de lege.

Autoritățile publice sunt obligate să asigure Avocatului Poporului sprijinul necesar în exercitarea atribuțiilor sale.

Art. 60 – Raportul în fața Parlamentului

Avocatul Poporului prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora. Rapoartele pot conține recomandări privind legislația sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea drepturilor și a libertăților cetățenilor.

Definiiția. Articolul. 58

Avocatul Poporului este ales de popor, prin vot universal, ca și Președintele României. El poate fi demis, oricând, de popor, în cazul în care încalcă prevederile Constituției, ale legii, sau ale contractului electoral.

Obligații principale. Articolul 59

Avocatul Poporului este obligat să transmită organelor Procuraturii sesizările primite de la cetățeni și propriile constatări referitoare la încălcarea drepturilor și libertăților cetățenești, să solicite trimiterea în judecată și pedepsirea funcționarilor publici care se fac vinovați de încălcare drepturilor și libertăților cetățenilor.

Atribuții. Articolul 60

Avocatul Poporului este obligat să prezinte Parlamentului, Președintelui României și Președintelui Autorității Judecătorești un raport anual care va conține constatările sale referitoare la încălcarea drepturilor și libertăților cetățenești, la modul în care organele Procuraturii au rezolvat sesizările formulate de el referitoare la abuzurile funcționarilor publici împotriva cetățenilor, precum și recomandările sale privind legislația, sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea drepturilor și libertăților cetățenilor. Raportul anual va include și analiza modului în care cei aleși în funcții publice și-au respectat contractul electoral. Raportul anual va publicat, până cel mai târziu pe data de 31 martie a anului următor celui la care se referă, pe site-ul Avocatului Poporului și în Monitorul Oficial al României.

2.2 Metode de lucru și mijloacele de acțiune a Avocatului Poporului

Metodele de lucru (de instructie, de instrumentare) a cazurilor cu care ombudsman- ul a fost sesizat sunt variate, dar de principiu sunt aceleasi, in aproape toate sistemele de drept si se stabilesc prin lege. In acest sens, ombudsman- ul poate cere sa i se comunice dosarul cauzei de la cel ce a solutionat cauza, impreuna sau fara explicatii, justificari sau informatii; poate convoca pe orice persoana care poate depune marturie in legatura cu cauza examinata; poate asista la deliberarile instantelor sau ale autoritatilor administrative, fara a avea drept de vot (Suedia); are acces in localurile administratiei si ale instantelor; poate sa sesizeze instanta competenta, pe presedintele instantei, parchetul sau chiar pe ministrul justitiei, in cazul in care constata ilegalitati; poate sa faca recomandari, inclusiv de modificare a legislatiei. Recomandarile pot fi cuprinse si in raportul anual pe care orice ombudsman trebuie sa-l faca Parlamentului.

In toate sistemele de drept, autoritatile publice sunt obligate sa asigure ombudsman-ului sprijinul necesar exercitarii atributiilor sale. O obligatie asemanatoare figureaza si in art. 59 alin. (2) din Constitutia Romaniei.

O alta metoda este aceea a “urmaririi disciplinare”, pe care o poate porni impotriva functionarilor publici (Suedia, Finlanda). In Germania este instituit, din 1952, in acest scop “procurorul disciplinar”, care are ca sarcina sa informeze asupra urmaririlor disciplinare angajate impotriva functionarilor publici, dar si de a angaja asemenea urmariri disciplinare.

In Danemarca datorita influentei sindicatelor functionarilor publici, in legea ombudsman- ului s-a ajuns la limitarea posibilitatii de investigare realizata de ombudsman-ul danez, in sensul ca, daca functionarul public, in cauza, solicita, se instituie procedura disciplinara ordinara (de drept comun). In practica o asemenea procedura nu a fost pornita niciodata, ceea ce denota importanta ombudsman- ului in Danemarca.

Mijloacele de actiune pe care le are la dispozitie ombudsman-ul si care sunt destul de diferite, se pot clasifica, in functie de continutul atributiilor acestuia in: mijloace de actiune in care acesta are alura unui procuror (Suedia si Finlanda); cele in care pozitia aceasta este mai atenuata (Danemarca si Norvegia) si o a treia categorie, in care institutia este privita, in principal, ca un mediator (Franta, Marea Britanie, Noua Zeelanda, Canada, Australia, Spania).

Alura de procuror a ombudsman-ului este data de atributia cea mai importanta a acestuia, aceea de acuzator public. In virtutea acestei atributii el poate porni urmarirea penala sau disciplinara impotriva unui functionar public pentru savarsirea unor fapte ilegale de serviciu, care, de principiu, sunt sanctionate cu amenzi. Pe baza acestor urmariri se poate naste responsabilitatea functionarului public in cauza. In practica in majoritatea cazurilor astfel de urmariri se finalizeaza prin aplicarea unui avertisment de catre ombudsman, care este un alt mijloc de actiune a acestuia si cel mai uzitat.

In ceea ce priveste alura mai atenuata aceasta se caracterizeaza prin faptul ca ombudsman- ul nu este un acuzator public (procuror), ci el poate cere Ministerului Public sa deschida o ancheta contra unui functionar public in fata instantei competente, poate cere autoritatii ierarhice sa porneasca o actiune disciplinara si poate prezenta persoanei in cauza maniera sa de a vedea rezolvarea problemei. Acest ultim mijloc de actiune este specific danez si consta in posibilitatea de a indica o linie de conduita personalului administratiei, fara a-i adresa directive cu valoare obligatorie. Practic, foarte rar se face apel la Ministerul Public sau la autoritatea administrativa disciplinara. In mod normal se foloseste al treilea mijloc de actiune, care se realizeaza prin intermediul unui “aviz”. Acest aviz este pus in aplicare nu datorita fricii aplicarii sale, ci din respect fata de lege.

Sindicatele au criticat acest al treilea mijloc de actiune, pe motivul ca cei ce primesc avizele le pot interpreta ca ordine, nu ca indicatii orientative, ceea ce de altfel sunt si astfel s-ar deturna sensul si scopul avizului.

In cea de-a treia categorie, institutia este privita ca un mediator, in sensul ca, mediatorul verifica faptele si incearca medierea litigiului (cauzei), actionand pe langa autoritatile publice si asigurand astfel o misiune in serviciul public, prin intermediul recomandarilor a caror realizare o si urmareste.

In cazul in care nu se ajunge la nici un rezultat, situatia litigiului mentinandu-se, acesta poate face publicitate asupra situatiei in cauza si ulterior sau concomitent, sa sesizeze Parlamentul, care va pune in miscare procedura parlamentara. De asemenea, poate sesiza si alte autoritati, inclusiv pe cele judecatoresti.

Alaturi de aceste elemente de individualizare exista si elemente comune, care caracterizeaza mijloacele de actiune ale ombudsman-ului. In primul rand se poate arata ca, in nici un sistem de drept ombudsman-ul nu poate anula sau modifica un act, indiferent de la ce autoritate publica sau entitate privata provine el. Directivele sau recomandarile, pe care le transmite nu au valoare obligatorie, din punctul de vedere juridic. Recomandarile sunt acte orientative, iar interpretarile care se fac asupra legii au aceeasi valoare juridica. Cu toate acestea sunt din ce in ce mai des utilizate ca mijloace de actiune subsidiare.

Un alt element comun este raportul anual, pe care il face ombudsman-ul Parlamentului si care reprezinta un alt mijloc de actiune, pentru ca el cuprinde recomandari, interpretari ale legii si mai ales el scoate in evidenta lacune legislative si propuneri de lege ferenda . Raportul cuprinde insa si modul in care ombudsman-ul a actionat pentru protejarea drepturilor si libertatilor cetatenilor. Acesta a facut din ombudsman o institutie a misiunii umanitare si legaliste. Avand in vedere si alte atributii, pe care le are, institutia este privita si ca un ameliorator al metodelor administrative.

Potrivit art. 60 din Constitutie in tara noastra Avocatul Poporului prezinta raportul celor doua Camere ale Parlamentului, anual sau la cererea acestora si cu o alta periodicitate. Continutul rapoartelor este general, cu o anumita preponderenta asupra ocrotirii drepturilor si libertatilor cetatenilor, avand in vedere caracterul sau de garantie a acestora. Raportul este dezbatut potrivit procedurii parlamentare, specifica fiecarui stat si aprobat de Parlament.

Institutia ombudsman-ului este una din cele mai importante garantii ale drepturilor si libertatilor fundamentale, eficienta sa depinzand de modul in care el isi indeplineste atributiile, dar si de modul in care este receptionat de opinia publica. Increderea opiniei publice in aceasta institutie va exista intotdeauna, daca ombudsman-ul va fi intruchiparea dreptatii sociale.

2.3 Avocatul Poporului- apărător a drepturilor fundamentale ale cetățenilor

Vom urmări să definim rolul instituției "Avocatul Poporului" înrelația administrației cu cetățenii, ca mecanism constituțional indispensabil sistemului de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale. Analiza instituției "AvocatulPoporului" se face pe mai multe planuri – filozofic, juridic, social, diplomatic –studiul prezentând totodată principalele aspecte ale apărării drepturilor omului decătre instituțiile de tip ombudsman, la nivelul statelor membre ale UE, inclusiv decătre Mediatorul European. Noi von prezinta corelația dintre aceste instituții si altele cu scopuri similare, identifică tendințele în domeniu și sugerează soluții, concluzii și recomandări în privința protecției drepturilor copilului. Ele se constituie toate în totatâtea argumente de susținere a unei propuneri legislative privind înființarea instituției

,,Avocatul Poporului", în scopul perfecționării actualului cadru legislativ și instituțional prin includerea unui instrument de protecție a drepturilor fundamentale ale cetățenilor.

În continuare vă vom prezenta drepturile și libertăție fundamentale care trebuiesc apărate de către Avocatul Poporului:

DREPTURILE ȘI LIBERTĂȚILE FUNDAMENTALE

Din cele 32 de articole cuprinse în acest capitol al actualei Constituții a României, am păstrat neschimbate 5 și am propus modificări în celelalte 27. Nu am propus abrogarea niciunui articol din acest capitol.

Dreptul la viață și la integritate fizică și psihică. Articolul 22.

Am păstrat neschimbat alineatul (1), care prevede că „dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate”.

Am propus introducerea unui nou alineat, (1.1), cu următorul cuprins:

„(1.1) Dreptul la integritate fizică și psihică nu poate fi restrâns în nici un mod, nici chiar în condițiile articolului 53.”

Așa cum vom vedea, articolul 53 se referă la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, în condiții excepționale.

Am păstrat neschimbat textul alineatului (2), care prevede că „nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant”, ca și al alineatului (3), care prevede că „pedeapsa cu moartea este interzisă”.

Referitor la pedeapsa cu moartea, precizez că, atât în cadrul dezbaterilor organizate de Comitetul de Inițiativă al Mișcării pentru Constituția Cetățenilor, cât și în cadrul dezbaterilor organizate de Forumul Constituțional, au fost foarte mulți participanți care, aducând ca argument corupția și decăderea moral ă la care a fost adusă societatea românească, au propus, fie ca acest alineat să fie eliminat din Constituție și înlocuit cu un text care să prevadă că pedeapsa cu moartea poate fi aprobată de popor, prin referendum, fie să adăugăm o a doua teză la cea existentă, care să prevadă că poporul poate, prin referendum, să hotărască introducerea pedepsei cu moartea. Comitetul de Iniț iativă al Mi șcării pentru Constituția Cetățenilor a respins, prin vot, ambele propuneri. Motivul respingerii a fost acela că însănătoșirea morală a societății româneș ti va putea fi realizată prin celelalte prevederi ale Constituției Cetățenilor, pe de o parte, iar, pe de altă parte, că, în baza celorlalte prevederi introduse de noi în Constituție, poporul poate oricând să hotărască, prin referendum, revizuirea acestui alineat.

Libertatea individuală. Articolul 23.

Am păstrat neschimbate 12 din cele 13 alineate ale acestui articol.

Am propus modificarea numai a alineatului (4), care, în actuala Constituție are următorul cuprins:

„(4) Arestarea preventivă se dispune de judecător și numai în cursul procesului penal.”

Textul propus de noi este următorul:

„(4) În mod excepțional și motivat, cercetarea ș i judecarea în procesul penal se fac cu privarea de libertate a persoanei. Arestarea preventivă se dispune de instanța de judecată competentă în condițiile legii în cursul procesului penal.”

Dreptul la apărare. Articolul 24.

Am păstrat neschimbat alineatul (1), care prevede că „dreptul la apărare este garantat”.

În actuala Constituție, alineatul 2 al acestui articol are următorul cuprins:

„(2) În tot cursul procesului, părțile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.”

Noi am propus ca acest alineat să fie formulat astfel:

„(2) În tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat și de a dispune de timpul și de înlesnirile necesare pentru pregătirea apărării.”

Nici această modificare propusă de noi nu este acceptată de juri știi Consiliului Legislativ. Iată ce spun ei, în Avizul lor nr 47/2014:„6.6. La art. I pct. 26, norma propusă pentru art. 24 alin. (2), coroborată cu includerea avocaturii în cap. III "Autoritatea judecătorească", propusă în cuprinsul art. I pct. 148, are ca efect suprimarea unei garanții a dreptului la apărare, respectiv aceea ca persoana să poată fi asistată de un avocat ales. Avem în vedere faptul că, spre deosebire de formularea actuală, din redactarea art. 24 alin. (2) lipsește referirea la "avocatul ales", iar potrivit art. 132.1 alin. (4), "cererile de asistență adresate de părțile în proces barourilor sunt repartizate avocaților prin tragere la sorți, organizată conform legii". Întrucât are ca efect suprimarea unei garanții a dreptului la apărare, soluția legislativă propusă prin proiect depășește limitele revizuirii și nu poate fi acceptată.”

Reținem, mai întâi, că, potrivit actualei Constituții, avocatul poate fi ALES, sau NUMIT din oficiu. Există, deci, și posibilitatea ca avocatul să nu fie ALES. Dreptul despre care este vorba aici este de a fi ASISTAT de un avocat, nu de a ALEGE avocat, pentru că avocatul poate fi și numit.

Mai departe, juriștii Consiliului Legislativ dau dovadă de o inadmisibilă incorectitudine profesională și rea-voință. Ca să-și susțină poziția, ei apelează la alineatul (4) din articolul 131.1, din care iau numai o parte. Iată textul integral al acestui alineat:

„(4) Cererile de asistență adresate de părțile în proces barourilor sunt repartizate avocaților prin tragere la sor ți, organizată conform legii. Părțile în proces au dreptul să refuze avocaț ii trași la sorț i de maxim 5 ori. Un avocat refuzat în peste jumătate din cazurile unui an este eliminat din barou.”

Dreptul persoanelor de a fi ASISTATE de un avocat, în timpul procesului, este mult mai bine apărat de Constituț ia Cetățenilor decât de actuala Constituție a României. În primul rând, ASISTENȚA este gratuită. La această ASISTENȚĂ au acces, în mod egal, toți cetățenii țării, nu numai cei bogați. Apoi, cetățeanul are posibilitatea să refuze de cinci ori avocații care îi sunt repartizați, cinstit, prin tragere la sorți. Mai departe, prin acest sistem, avocații incompetenți și corupți vor fi eliminați din sistem, ca urmare a faptului că vor fi refuzați de persoanele ASISTATE.

Pentru juriștii Consiliului Legislativ nu contează aceste argumente, ci faptul că au primit sarcina să facă orice, inclusiv să folosească citate trunchiate, pentru a respinge proiectul nostru de revizuire a Constituției.

Am mai adăugat două noi alineate, cu următorul cuprins: „(3) În tot cursul procesului, trebuie respectat principiul egalității armelor între părți.

(4) Tehnicile speciale de investigație, precum interceptarea convorbirilor și comunicațiilor telefonice, ambientale sau de orice altă natură sau utilizarea investigatorilor cu identitate protejată, pot fi folosite în tot cursul cercet ării penale și al procesului penal, pe o durată determinat ă, numai cu autorizarea instanței de judecată și sub stricta supraveghere a acesteia.”

Libera circulație. Articolul 25.

Am păstrat neschimbate cele două alineate ale acestui articol.

Primul alineat precizează că „dreptul la libera circulație, în tara și în străinătate, este garantat” și că „legea stabilește condițiile exercitării acestui drept”, iar cel de al doilea că „fiecărui cetățean ii este asigurat dreptul de a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară, de

a emigra, precum și de a reveni în țară”.

Viața intimă, familială și privată. Articolul 26.

Am modificat alineatul (1), care, în actuala Constituție are urm [torul cuprins:„(1) Autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată.”Am propus modificarea acestui alineat, ținând seama că dreptul la viață intimă, familială și privată trebuie nu numai respectat și ocrotit, ci și garantat, și nu de către autoritățile publice, ci de către statul român. Am introdus o nouă teză, care interzice supravegherea vieții cetăț enilor, nu numai de către autoritățile publice, ci și de către orice persoane fizice sau juridice, române sau străine, precum și o teză care conferă cetățenilor dreptul să monitorizeze activitatea organelor statului, în totală transparență.

Am pă strat neschimbat alineatul 2, care prevede că „persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, daca nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri”.

Am introdus un nou alineat, (3), cu următorul cuprins:

“(3) Statul garantează dreptul cetățenilor la protecția datelor cu caracter personal. Cetățenii nu pot invoca protecția datelor cu caracter personal în situația necesității apărării unui interes public al comunității.”

Inviolabilitatea domiciliului. Articolul 27.

La alineatul 2, am precizat că eventuale derogări de la principiul inviolabilității domiciliului, stabilite prin lege, să poată fi impuse prin mandat explicit și cu penalități severe în caz de abuz, iar la alineatul 3, am reformulat, în sensul că perchezi ția să fie dispusă de instanțele judecătorești, nu de judecător, cum este acum.

Secretul corespondenței. Articolul 28.

Am păstrat neschimbat textul articolului, care prevede că „secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poștale, al convorbirilor telefonice și al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil”.

Libertatea conștiinței. Articolul 29.

În actuala Constituție, alineatul (1) al acestui articol are următorul text:

„(1) Libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale.”

Am păstrat integral acest text, dar am adăugat două noi teze, cu următorul cuprins:

„Nici o lege nu poate introduce limitări ale acestui drept. Delictele de opinie, neînsoțite de acțiuni antisociale, nu pot fi penalizate, în nici o împrejurare.”

Juriștii Consiliului Legislativ nu sunt de acord cu amendamentul propus de noi, pe motiv că ultima teză, referitoare la delictul de opinie, ar împiedica angajarea răspunderii civile pentru afirmațiile calomnioase. Iată textul intervenției lor, pe acest subiect:

16. La art. I pct. 29, referitor la art. 29 alin. (1), precizăm că teza finală a normei, prin care se exclude posibilitatea "penalizării" "delictelor de opinie" face imposibilă angajarea răspunderii civile în cazul exprimării unor afirmații calomnioase, fapt care nu poate fi acceptat.

De data aceasta, domnii juriști chiar sunt în confuzie. Opinia nu este calomnie. Opinia este un punct de vedere, o apreciere personală a oricui despre orice lucru și orice persoană . Calomnia nu este o părere despre lucruri și persoane. Calomnia constă în a afirma, în public, c ă o anumită persoană a săvârșit o anumită faptă, care, dacă ar fi adevărată ar expune acea persoană la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară, ori disprețului public. Una este să apreciezi că regimul fesenist a fost și r ămâne unul criminal și alta este să afirmi că Ion Iliescu a furat o gă ină. Al doilea caz reprezintă o calomnie, dacă cel care a făcut afirmaț ia nu dovedește, în fața instanței judecătorești, că Ion Iliescu a furat găina în cauză.

Am păstrat neschimbat alineatul (2), care prevede că „libertatea conștiinței este garantată” și că „ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc”, precum și alineatul 3, cu următorul text: “Cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii”.

În actuala Constituție, alineatul (4) are următorul text:

„(4) În relațiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de învrăjbire religioasă.” Am eliminat „forme, mijloace, acte sau”, reținând numai „acțiuni”, pentru a lăsa și aici deplină libertate opiniilor, inclusiv a celor exprimate de un cult despre altul. Important este să fie interzise acțiunile de învrăjbire dintre culte.

În actuala Constituție, alineatul (5) are următorul text: „(5)Cultele religioase sunt autonome fata de stat și se bucura de sprijinul

acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistentei religioase în armata, în spitale, în penitenciare, în azile și în orfelinate.”

Observăm c ă, în baza acestei norme constituționale, statul poate să acorde ORICĂRUI cult religios ORICE fel de SPRIJIN, inclusiv financiar, sau de altă natură, ceea ce contrazice și prima parte a normei, care impune autonomia cultelor religioase, dar și norma de la alineatul (3), care afirmă că toate cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii. Din aceste motive, am reformulat acest alineat, astfel: „(5) Cultele religioase sunt autonome față de stat. Ele se bucură de sprijinul statului, prin înlesnirea asistenței religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile și în orfelinate.”

Am păstrat neschimbat alineatul 6, care confer ă părinților sa tutorilor dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine.

Libertatea de exprimare. Articolul 30.

Am modificat două din cele opt alineate ale acestui articol și am adăugat un nou alineat, (9).

În actuala Constituție, alineatul (8) are următorul cuprins: „(2) Cenzura de orice fel este interzisă.”. Textul propus de noi: „(2) Cenzura de orice fel este interzisă. Acțiunile prin care mijloacele de comunicare în masă împiedică publicarea informațiilor, ideilor și opiniilor care prezintă interes pentru opinia publică sunt interzise și se sancționează, potrivit legii.”

Am propus acest amendament pornind de la constatarea că nu este suficient să afirmăm, în Constituție, că cenzura de orice fel este interzisă. Realitatea arată că, în ciuda acestei interdicții constituționale, în societățile oligarhice, presa, mijloacele de comunicare în masă sunt controlate de oligarhi, de mafia financiară și politică, care hotărăște ce se publică și ce nu, care cenzurează toate informațiile nefavorabile ei, care folosește aceste mijloace de comunicare în masă pentru manipularea opiniei publice și a electoratului, în vederea acaparării puterii politice, a statului.

Am modificat și alineatul (4), care, în actuala Constituție, are următorul text: (4) Nici o publicație nu poate fi suprimată.” Textul propus de noi:” (4) Niciun mijloc de comunicare în mas ă nu poate fi suspendat sau suprimat, cu excepția cazurilor de încălcare a legii, a cazurilor în care a fost împiedicată publicarea unei informații de interes public și a cazurilor în care a fost încălcat dreptul la replică.”

Am avut în vedere, pe de o parte, că această normă trebuie să se refere nu numai la publicații, ci la toate mijloacele de comunicare în masă, iar, pe de altă parte, că nu pot fi lă sate să funcționeze mijloacele de comunicare în masă care încalcă legea, care ascund adevărul, care refuză aducerea la cunoștința publicului a informațiilor de interes pentru acesta, care refuză să acorde dreptul la replică.

Am propus introducerea alineatului (9), care garantează dreptul la replică și dispune sancționarea cu suspendarea și pierderea licențelor de funcț ionare a mijloacelor de comunicare în masă care nu au acordat dreptul la replică, conform legii, având în vedere consecințele deosebit de grave pe care le are practica neacordării dreptului la replică asupra opiniei publice și asupra formării și exprimării voinței politice a cetățenilor.

Dreptul la informație. Articolul 31.

Am modificat două din cele cinci alineate ale articolului și am introdus trei noi alineate. A rămas neschimbat alineatul (1), care prevede că „dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit”, ca și alineatul (2), cu textul următor: “(2) Autoritățile publice, potrivit competentelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal.”

După alineatul (2), am introdus două noi alineate, cu următorul cuprins: „(2.1) Orice persoană este obligată să facă public, din oficiu, toate bunurile, lucrările sau serviciile achiziționate din fonduri sau resurse publice, inclusiv procedura urmată și costurile pentru fiecare achiziție. (2.2) Proiectele de acte normative ce urmează să fie adoptate de autoritățile și instituțiile publice, cu excepția celor care au caracter de urgență, sunt supuse, cu cel puțin 30 de zile înainte de adoptare, dezbaterii publice. Mijloacele de comunicare în masă sunt obligate să ofere spații și timpi de antenă pentru aceste dezbateri, potrivit legii.”

Juriștii Consiliului Legislativ nu au nimic împotriva alineatului (2.2), dar sunt deranjați de alineatul (2.1). Iată ce scriu ei referitor la această normă propusă de noi: „17. Norma propusă la art. I pct. 31 pentru art. 31 alin. (2.1) este redactată ambiguu, formularea putând fi interpretată în sensul instituirii obligației personalului salarizat din fonduri publice de a face publice toate achizițiile realizate, soluție legislativă excesivă, în mod evident.”

Formularea nu poate fi interpretată în sensul întrevăzut de domnii juriști pentru simplul motiv că banii încasați ca salariu, chiar din momentul încasării, nu mai sunt fond public, ci fond privat. Ei se află în proprietatea privată a salariatului, indiferent unde este angajat acesta. Ori, norma propusă de noi se referă, precis, la achiziții făcute din fonduri sau resurse publice, adică bani care, în momentul cheltuirii lor, se află în proprietate publică, cum sunt banii împrumutați de la CEC, sau cei primiți din fonduri europene, sau fonduri constituite din bani de la bugetul de stat, sau de la bugetele locale.

Rămâne neschimbat și alineatul (3), cu următorul text: „(3) Dreptul la informație nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecție a tinerilor sau securitatea națională.”

Pentru ca protecția tinerilor sau securitatea națională să nu poată fi folosite ca motive pentru împiedicarea exercitării dreptului de acces la o informație de interes public, am introdus alineatul (3.1), cu următorul cuprins: „(3.1) Nici o excepție nu va putea fi opusă dreptului de acces la o informație de interes public.”

Am reformulat norma existent ă la alineatul (4), înlocuind mijloace de informare în masă, cu mijloace de comunicare în masă, și am adăugat o a doua teză , cu textul: „Dezinformarea și manipularea publicului se pedepsesc, conform legii”.

Am reformulat textul alineatului 5, ținând seama că , în Constituția Cetățenilor, serviciul public de presă, radio și televiziune este scos de sub controlul parlamentarilor, al politicienilor, fiind pus sub controlul poporului, prin alegerea de că tre popor a directorului acestui serviciu, astfel că alineatul are următorul text: „(5) Serviciile publice de presă, de radio și de televiziune trebuie să garanteze grupurilor sociale și politice exercitarea dreptului la antenă. Organizarea și funcționarea acestor servicii se stabilesc prin lege.”

Dreptul la învățătură. Articolul 32.

Am reformulat patru din cele 7 alineate ale acestui articol și am adăugat alte nouă alineate.La alineatul (1), am înlocuit “perfecționarea”, ca modalitate de asigurare a dreptului la învățătură, cu “formarea profesională și formarea continuă”, pentru mai multă precizie, astfel că acest alineat capătă următorul text: “(1) Dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul general obligatoriu, prin înv ățământul liceal și prin cel profesional, prin învățământul superior, precum și prin alte forme de instrucție, de formare profesională și de formare continuă.”

Având în vedere starea de degradare generală a sistemului de învățământ al țării, care a ajuns, cum recunoa ște însuși Președintele României, “să producă tâmpiți”, stare generată, în primul rând, de lipsa unor obiective constituționale clare ale sistemului, ceea ce a permis intervenții legislative voluntariste, arbitrare, degenerative, din partea unor guvernanți incompetenți și iresponsabili, am introdus în acest articol un nou alineat, (1.1), care stabileș te obiectivele pe termen lung ale sistemului național de învățământ, astfel:” (1.1) Învățământul de toate gradele trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalității umane, maximizarea potențialului individual, formarea de profesioniști de înaltă calificare, dezvoltarea creativității, a gândirii analitice, a capacităților inovative, întărirea respectului față de munca bine făcută, a respectului față de semeni, față de natură, față de istoria, tradițiile și valorile civilizației poporului român.”

În actuala Constituție, alineatul (2) al acestui articol are următorul cuprins:(2) Învățământul de toate gradele se desfășoară în limba română. În condițiile legii, învățământul se poate desfășura și într-o limba de circulație internațională.

Practic, a doua teză a normei o anulează pe prima. Deci, prin lege, adoptată de niște politicieni incompetenți, iresponsabili și trădători, de care avem parte, din bel șug, în ultimul sfert de veac, se poate stabili că, începând cu data stabilită de ÎNALTA POARTĂ, întregul învățământ românesc se desfășoară într-o limbă de circulație internațională. Constituțional. Sesizând această aberație, constituțională , am eliminat teza în cauză, astfel că, în Constituția Cetățenilor, alineatul 2 al articolului 32 are următorul cuprins:

„(2) Învățământul de toate gradele se desfășoară în limba română.”

Ceea ce este logic pentru noi, nu este și pentru juriștii Consiliului Legislativ. Iată reacția lor la propunerea noastră: „18. La art. 32 alin. (2), astfel cum este propus la art. 1 pct. 32, semnalăm că eliminarea posibilității desfășurării învățământului într-o limbă de circulație internațională și în cadrul unităților de învățământ de stat constituie o restrângere a dreptului la învățătură, generatoare de discriminare pentru persoanele care nu dispun de posibilitățile materiale de a urma cursurile unor "școli private".

Unde dai și unde crapă. Domnilor juriști, noi spunem, verde, pe românește, că, în România, ÎNVĂȚĂMÂNTUL DE TOATE GRADELE SE DESFĂȘOARĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ. Întregul învățământ. Și cel din “școlile de stat” și cel din “școlile private”. În toate școlile din România. În România, se învață ÎN limba română. În România, se pot învăța ȘI limbi străine. Și în “școlile de stat” și în “școlile private”, conform standardelor stabilite de statul român, aceleași pentru “școlile de stat” și pentru “școlile private”.

Propunerea noastră nu restrânge dreptul la învățătură pentru nimeni. Dimpotrivă, asigură exercitarea dreptului la învățătură pentru toți copii cetățenilor români, fără nici o discriminare.

Nu propunerea noastră generează discriminare, ci legile care permit funcționarea de ș coli private cu predare în alte limbi decât limba română și cu alte standarde decât cele stabilite pentru școlile de stat.

La alineatul (3), am eliminat referirea la… minoritățile naționale, a șa cum am făcut peste tot în Constituția Cetățenilor, astfel încât noul text al acestui alineat este: „(3) Dreptul persoanelor de a învăța limba lor maternă și dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate; modalitățile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege.”

A rămas nemodificat și textul alineatului (4), cu următorul cuprins:„(4) Învățământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă burse sociale de studii copiilor și tinerilor proveniți din familii defavorizate și celor instituționalizați, în condițiile legii.”

Pentru a împiedica orice încercări ale instituțiilor statului de subordonare a procesului de învățământ unor ideologii sau altele, fie ele politice, filozofice, sau religioase, am propus introducerea unui alineat nou, cu următorul text:

„(4.1) Învățământul de stat este ideologic neutru, potrivit legii.”

La alineatul (5), care prevede că „învățământul de toate gradele se desfășoară în unități de stat, particulare și confesionale, în condițiile legii”, am adăugat o a doua teză, cu următorul text: „Statul stabilește standarde de calitate în educație pentru fiecare nivel și formă de învățământ și monitorizează respectarea acestora.” Am pus, astfel, de acord acest alineat cu alineatul 1.1, care stabilește obiectivele generale ale sistemului naț ional de învățământ, valabile și pentru unitățile școlare de stat, și pentru cele particulare și pentru cele confesionale, obiective care urmează a fi operaționalizate prin standardele de calitate stabilite de statul român.

Am păstrat neschimbat alineatul 6, care prevede că autonomia universitară este garantată, și am propus introducerea a două noi alineate, după alineatul 6, cu următorul cuprins:„(6.1) Libertatea învățământului și a cercetării științifice sunt garantate. (6.2) Statul asigură educația juridică, economică, tehnică, ecologică, muzicală, morală și sportivă, pe tot parcursul procesului de învățământ, începând cu învățământul general obligatoriu, continuând cu învățământul liceal și cel profesional, până la terminarea învățământului superior.”

Prin alineatul (6), actuala Constituție a României garantează numai autonomia învățământului universitar. Noi propunem ca noua Constituție să garanteze, prin alineatul (6.1), și libertatea întregului sistem de învățământ, ca și a sistemului de cercetare științifică , așa cum prevede, de exemplu, și articolul 20 din Constituția Confederației Elvețiene.

Am propus introducerea alineatului (6.2) având în vedere realitățile actuale și viitoare ale societății românești, care solicită sistemului de învățământ să înarmeze tânăra generație cu cunoștințe practice, utile pentru toat ă viața, să nu încarce procesul de învățare cu lucruri lipsite de utilitate în viitoarele profesiuni, să pregătească profesioniști, capabili să se integreze rapid în activitatea productivă, să se adapteze, apoi, cu ușurință, la schimbările generate de progresul tehnic.

A rămas neschimbat alineatul (7), cu următorul text: „(7) Statul asigura libertatea învățământului religios, potrivit cerințelor specifice fiecărui cult. În școlile de stat, învățământul religios este organizat și garantat prin lege.”

După alineatul 7, am introdus cinci noi alineate, cu următorul cuprins:„(8) Statul acordă ajutor social și alte subvenții de la bugetul public național numai persoanelor care au absolvit cel puțin gimnaziul și au obținut o calificare profesională încheiată cu diplomă de absolvire.

Statul asigură școlarizarea și calificarea profesională în locurile de detenție pentru persoanele condamnate în urma unor infracțiuni. Pentru aceste persoane, finalizarea calificării profesionale începută în timpul detenției este obligatorie.

Pentru învățământul general obligatoriu, statul asigură existența școlii în fiecare localitate, unde exista un număr minim de elevi, stabilit prin lege.”

Statul este obligat să recupereze cheltuielile pe care le-a făcut cu școlarizarea persoanelor care părăsesc țara înainte de a profesa cel puțin cinci ani în domeniile pentru care au fost educate.

Statul ia măsuri ca și în învățământ performanța să fie stimulată, prin retribuirea personalului didactic în funcție de rezultate muncii prestate.

Accesul la cultură. Articolul 33.

Am păstrat neschimbat alineatul 1, care prevede că „accesul la cultură este garantat, în condițiile legii”.

Am introdus două noi alineate, cu următorul cuprins: „(1.1) Îmbogățirea și rafinarea culturală a românilor este un scop de societate. (1.2) Este interzisă, sub sancțiune penală, degradarea conștiințelor prin intoxicare informațională și supunere la condiții de viață degenerative.” Domnii juriști ai Consiliului Legislativ ne atrag atenția că „norma propusă la art. I pct. 33 pentru art. 33 alin. (1.2), prin referirea la "degradarea conștiințelor", la "intoxicarea informațională" și la "supunerea la condiții de viață degenerative" este lipsită de precizia și claritatea cerute de stilul normativ”.

Este justă invitația la precizie și claritate. Ne-am străduit și ne vom strădui, în continuare, să răspundem acestei invitații. Totuși, fenomenele rămân. Este cert că societatea românească se confruntă cu procesele de degradare a conștiințelor, de intoxicare informațională și de supunere a multora dintre concetățenii noștri la condiții de viață degenerative. Prin norma propusă, încercăm să oprim desfășurarea acestor procese, care pot duce la distrugerea neamului nostru. Vom căuta termeni mai potriviți, fără a renunța la scopul urmărit, prin introducerea acestei norme.

Dreptul la ocrotirea sănătății. Articolul 34.

În actuala Constituție, alineatul (1) al acestui articol are următorul cuprins:

„(1) Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat.” Urmărind să dăm acestui alineat mai multă precizie și claritate, l-am reformulat, astfel:

„(1) Dreptul la sănătate fizică și mentală, precum și la hrană sănătoasă, este garantat.” Cu ochii pe noi, juriștii Consiliului Legislativ, ne spun opinia lor, astfel: „20. Referitor la art. 34 alin. (1), astfel cum este propus la art. I pct. 34,

precizăm că statul nu poate garanta "dreptul la sănătate fizică și mentală", ci poate avea obligația de a lua măsurile necesare pentru ocrotirea sănătății populației, așa cum se prevede în textul actual al art. 34 alin. (1).

În ceea ce privește referirea expresă la calitatea hranei, precizăm că aceasta nu este necesară, întrucât rezultă din prevederea, în alin. (2), a obligației statului de a lua măsuri pentru asigurarea igienei și sănătății publice.”

Reținem, deci că domnii juriști nu ne reproșează încălcarea vreunei normeconstituționale, sau legale. Ne precizează, numai, că statul nu poate garanta dreptul la sănătate fizică și mentală, pe de o parte, iar, pe de altă parte, că măsurile de igienă și sănătate publică asigură, automat, sănătatea hranei noastre cea de toate zilele.

Reținem, apoi, că, nici în norma actuală, nici în norma propusă de noi, nu se spune că statul… garantează vreun drept. În ambele norme se spune că dreptul… este garantat, fără a se preciza de către cine este garantat.

Pentru că nu ne este contestat dreptul la opinie, ne-o păstrăm pe a noastră. Credem, deci, că formularea propusă de noi este mai precisă și mai clară decât aceea din Constituția actuală.

Cu titlu de exemplu, le amintesc domnilor juriști că articolul XX din Constituția Ungariei are următorul text: “Orice persoană are dreptul la sănătate fizică și mentală “.

Nu sunt specialist în nutriție, dar bunul simț îmi spune că sănătatea hranei unui popor nu se reduce la măsurile de igienă și sănătate publică luate de instituțiile statului. Are mult mai mulți determinanți. Tare aș vrea să-i văd pe juriștii Consiliului Legislativ hrănindu-se numai cu ștevie, sare și apă, toate… supuse măsurilor luate de SANEPID!

Pentru a întări garanția prevăzută la alineatul (1), am introdus un alineat nou, (1.1), cu următorul cuprins: „(1.1) Pentru exercitarea dreptului prevăzut la alineatul precedent, statul este obligat să ia măsuri pentru a asigura accesul cetățenilor la alimentație naturală, la apă curată și la aer curat.”

Juriștii Consiliului Legislativ găsesc și aici un nod în papură. Iată ce zic ei

„Totodată, menționăm că obligația statului de a lua măsuri pentru a asigura "accesul cetățenilor la alimentație naturală, apă curată și aer curat" prevăzută în norma propusă pentru art. 34 alin. (1.1) rezultă din dispozițiile art. 35, potrivit cărora statul trebuie să asigure cadrul legislativ pentru exercitarea dreptului oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic. De altfel, precizăm că formularea propusă prin proiect este discriminatorie, întrucât textul se referă exclusiv la "cetățeni", în vreme ce prin art. 35 alin. (1) dreptul la un mediu sănătos este recunoscut, așa cum este și firesc, "oricărei persoane" aflate pe teritoriul României, nu doar cetățenilor români.”

Păi, nu prea se leagă. Suntem la subiectul ocrotirea sănătății, nu la ocrotirea mediului înconjurător. Neîndoielnic, sănătatea noastră, a oamenilor, depinde și de sănătatea mediului înconjurător, în care trăim. Totuși, sunt două articole constituționale distincte. Aici, noi ne referim, concret, la obligația statului de a lua măsuri pentru ca noi să avem acces la alimente NATURALE, nu artificiale, la pâine ș i carne, nu la cocacola, la APĂ CURATĂ, nu intoxicată, cu cianuri, sau chimicale rezultate de la exploatarea gazelor de șist prin fracturare hidraulică, la AER CURAT, nu infestat cu aceleași chimicale, emise din diverse alte surse.

În ce privește distincția între „cetățeni” ș i „persoane”, rămâne să mai analizăm, dar aici este vorba de o obligație a statului român față de cetățenii săi, aceea de a le asigura ACCESUL la alimente naturale, la apă curată și la aer curat, nu față de toți cetățenii lumii, care, dintr-un motiv sau altul se află, la un moment dat, pe teritoriul țării. Extrapolând ideea domnilor juriști, am putea ajunge la concluzia că ar trebui să obligăm statul român să ia măsuri pentru a asigura accesul la alimente naturale, la apă curată și la aer curat și pentru soldații unor eventuale armate de ocupație.

Am păstrat neschimbat alineatul (2), care prevede că „statul este obligat sa ia masuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice”, precum și alineatul (3), care prevede că “organizarea asistentei medicale și a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate și recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale și a activităților paramedicale, precum și alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii”.

După alineatul (3), am introdus încă patru noi alineate, cu următorul cuprins:

“(4) Pacienț ii au dreptul de a-și alege medicul curant din lista celor disponibili la unitatea sanitară căreia i se adresează.

Este interzisă aderarea României la acorduri internaționale care permit comercializarea de semințe și produse alimentare modificate genetic, dacă se creează, astfel, dependență economică față de producătorii acestora.

Statul român este obligat să asigure dezvoltarea unei industrii naționale farmaceutice competitive, capabilă să furnizeze cetățenilor medicamente ieftine și de calitate.

7) Statul încurajează și acordă drept de liberă practică alternativelor medicale validate pe plan internațional.” Juriștii Consiliului Legislativ nu au nimic împotriva normelor propuse de noi la alineatele (4), (6) și (7), dar ne spun că norma prevăzută la alineatul (5) este contrară dreptului Uniunii Europene. Iată ce spun domnii juriști: „21. Cu privire la art. 34 alin. (5), astfel cum este propus la art. I pct. 34, precizăm că, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, politica în domeniul comerțului intră în competența exclusivă a Uniunii Europene. În acest sens, potrivit art. 207 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, "Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsurile care definesc cadrul în care este pusă în aplicare politica comercială comună". În cazul în care trebuie negociate și încheiate acorduri cu una sau mai multe țări terțe ori organizații internaționale, se aplică prevederile art. 207 și 218 din același tratat. În consecință, interdicția prevăzută în cuprinsul normei de la alin. (5) al art. 34 este contrară dreptului Uniunii Europene.”

Domnii juriști au și nu au dreptate. Este adevărat că, prin aderarea la Uniunea Europeană, România a renunțat la dreptul de a încheia acorduri cu state din afara Uniunii Europene, în domeniul politicii comerciale. Atenție! Nu în domeniul comerțului, ci al POLITICII comerciale. Acest drept a fost transferat instituțiilor Uniunii Europene, mai exact, Consiliului și Parlamentului European. Statul român este, însă, stat membru al Uniunii Europene. El este reprezentat și în Consiliu și în Parlamentul European.

Atrag atenția asupra faptului că articolul 207 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, la care fac referire juriștii Consiliului Legislativ, nu se reduce la alineatul (2) și (3), din care ei citează. Este mult mai lung. Iată, textul alineatului (1) al acestui articol: “(1) Politica comercială comună se întemeiază pe principii uniforme, în special în ceea ce privește modificările tarifare, încheierea de acorduri tarifare și comerciale privind schimburile de mărfuri și servicii și aspectele comerciale ale proprietăț ii intelectuale, investițiile străine directe, uniformizarea măsurilor de liberalizare, politica exporturilor, precum și măsurile de protecție comercială, printre care și cele care se adoptă în caz de dumping și de subvenții. Politica comercială comună se desfășoară în cadrul principiilor și al obiectivelor acțiunii externe a Uniunii.”

Notăm, în treacăt, cât de stufos și ambiguu este textul acestei “norme” constituționale comunitare, caracter pe care îl au cele mai multe prevederi ale celor două tratate constitutive ale Uniunii, scopul urmărit de “părinții” acestor tratate fiind acela de a băga în ceață pe cât mai mulți dintre participanții la ele.

Important, pentru noi, aici, este să atragem atenția domnilor juriști asupra faptului că articolul din care ei citează acordă instituțiilor europene competențe în domeniul politicii comerciale externe. Nu interzice statelor membre ale Uniunii să încheie contracte de import și export, să se supună

propriilor reguli comerciale externe, cu condiția să nu încalce normele politicii comerciale comune.

Norma propusă de noi nu neagă dreptul instituțiilor Uniunii Europene de a încheia acorduri internaționale în domeniul politicii comercial externe, acorduri care devin obligatorii și pentru noi.

Norma propusă de noi nu obligă statul român să încheie tratate internaționale care să contravină politicii comerciale comune a Uniunii Europene.

Norma propusă de noi interzice statului român să adere la anumite acorduri internaționale, fie ele cu state din Uniunea Europeană, sau din afara acesteia, anume, tratate care să permită comercializarea de semințe și produse alimentare modificate genetic, dacă se crează, astfel, dependență economică față de producătorii acestora.

În fond, ceea ce urmărim, prin norma propusă, este să nu ne trezim cu acorduri internaționale, încheiate de statul român, sau de Uniunea Europeană, care să permită corporațiilor transnaționale să ne vândă semințe și produse alimentare modificate genetic, în condiții care să ne facă dependenți față de ele.

Această normă obligă statul român, mai întâi să se opună, în instituțiile europene, din care face parte, la încheierea de acorduri internaționale care să permită ceea ce poporul român nu dorește. Apoi, îi interzice să încheie el astfel de acorduri. În ultimă instanță, obligă statul român să facă uz de clauza din tratat care îi permite să se retragă din Uniune, atunci când deciziile și acțiunile acesteia contravin intereselor sale.

Dreptul la mediu sănătos. Articolul 35.

Am refăcut, complet, acest articol.

În Constituția actuală, articolul are textul următor:

„(1) Statul recunoaște dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic. Statul asigura cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept. Persoanele fizice și juridice au îndatorirea de a proteja și a ameliora mediul înconjurător.”

Iată și textul propus de Constituția Cetățenilor: „(1) Statul recunoaște și garantează dreptul oricărei persoane la un mediu natural sănătos și ecologic funcțional, prin: asigurarea cadrului legislativ, instituțional și educațional, care să garanteze exercitarea acestui drept; protecția, utilizarea durabilă și refacerea mediului natural, conservarea naturii vii și celorlalte resurse naturale; păstrarea peisajului natural și cultural, cu valoare de conservare; tragerea la răspundere a persoanelor fizice și juridice pentru daunele pricinuite mediului natural.

Statul este obligat să acționeze la nivel internațional pentru conservarea, protejarea și ameliorarea mediului înconjurător și a biodiversității prin crearea și întreținerea de arii protejate.

Statul este obligat să asigure educația și instruirea populației în spiritul respectării și protejării mediului înconjurător. Persoanele fizice și juridice au obligația de a proteja mediul înconjurător.

Cetățenii au drept de acces la natură. Statul este obligat să asigure conservarea în regim de proprietate publică a unui spațiu natural suficient de mare, de care să se poată bucura, gratuit, cetățenii țării.

Sunt interzise relele tratamente aplicate animalelor. Măsurile pentru protejarea și ameliorarea mediului înconjurător fac parte din Programul Național de Dezvoltare a României, asumat de către candidatul la funcția de Președinte al României.” Specialiștii Consiliului Legislativ nu au nimic de zis în legătură cu textul propus de noi.

Dreptul de vot. Articolul 36

Am păstrat neschimbat alineatul (1), care are următorul cuprins: „(1) Cetățenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniți pana în ziua alegerilor inclusiv.”

Am reformulat textul alineatului (2). Textul actual: „(2) Nu au drept de vot debilii sau alienații mintal, puși sub interdicție, și nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătoreasca definitivă, la pierderea drepturilor electorale.”

Textul propus de Constituția Cetățenilor: „(2) Nu au drept de vot persoanele puse sub interdicție din rațiuni medicale și nici persoanele condamnate la pierderea drepturilor electorale, prin hotărâre judecătorească definitivă.”

Am introdus trei noi alineate, astfel: „(3) Votul se exercită la urne, prin sisteme informatice protejate, sau prin corespondență, potrivit legii.

În componența birourilor electorale constituite, potrivit legii, pentru buna organizare și desfășurare a alegerilor și a referendumului, la nivel național, la nivel de circumscripție electorală și la nivel de secție de votare intră și câte un reprezentant al asociațiilor comunitare, desemnat de organele de conducere ale acestora.

Statul este obligat să asigure educația juridică permanentă a cetățenilor, prin cunoașterea prevederilor Constituției, a organizării și funcționării statului și autorităților locale, a drepturilor, libertăților și obligațiilor fundamentale ale cetățenilor, a prevederilor legislației electorale. Această educație se face atât pe parcursul învățământului de toate gradele cât și printr-o emisiune permanentă, zilnică, la postul public național de televiziune, ca și prin celelalte componente ale Serviciului Național Public de Presă, Radio și Televiziune, potrivit legii”

Nici la acest articol nu avem critici din partea juriștilor Consiliului Legislativ.

Dreptul de a fi ales. Articolul 37

În Constituția actuală, alineatul (1) al acestui articol are următorul cuprins:

„(1) Au dreptul de a fi aleși cetățenii cu drept de vot care îndeplinesc condițiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 40 alineatul (3).”

Alineatul (3) al articolului 16 prevede că “funcțiile ș i demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoane care au cetățenia română și domiciliul în țară”, iar alineatul (3) al articolului 40 prevede că “nu pot face parte din partide politice judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, membrii activi ai armatei, polițiștii și alte categorii de funcționari publici stabilite prin lege organică”.

Am reformulat acest alineat, astfel: „(1) Au dreptul de a fi aleși cet ățenii cu drept de vot care îndeplinesc condițiile prevăzute în articolul 16 alineatele (3) și (5)”.

În Constituția Cetățenilor, alineatul (3) al articolului 16 prevede că „funcțiile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară”, iar alineatul (5) al aceluiași articol, 16, prevede că „nu pot ocupa funcții publice persoanele care, potrivit hotărârilor judecătorești, rămase definitive, au dobândit averi prin încălcarea legii sau nu au putut justifica averile dobândite, cele care au fost condamnate pentru infracțiuni contra siguranței statului, pentru acte de corupție, pentru conflict de interese sau pentru incompatibilitate”.

Reamintesc faptul că juriștii Consiliului Legislativ, în observațiile fă cute de ei la articolul 16, au respins norma propusă de noi pentru alineatul (5), pe motiv că “depășește” limitele revizuirii Constituției prevăzute la articolul

152, adică pe motiv că norma noastră “suprimă” dreptul acestor categorii de mari infractori de a mai fi aleși în funcții publice. Ne-am exprimat părerea că nu vom putea curăța societatea românească de hoție și de corupție fără norme constituționale adecvate.

Conform prevederilor alineatul (2) al acestui articol din Constituția actuală, „candidații trebuie sa fi împlinit, pana în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puțin 23 de ani pentru a fi aleși în Camera Deputaților sau în organele administraț iei publice locale, vârsta de cel puțin 33 de ani pentru a fi aleși în Senat ș i vârsta de cel puțin 35 de ani pentru a fi aleși în funcția de Președinte al României”. Am modificat acest alineat, astfel: „(2) Candidații trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puțin 23 de ani pentru a fi aleși în Parlamentul României sau în organele administraț iei publice locale și vârsta de cel puțin 35 de ani pentru a fi aleși în funcția de Pre ședinte al României, Președinte al Autorității Judecătorești, Președinte al Autorităț ii Mediatice, Președinte al Autorității Financiare, Președinte al Autorității Electorale, Președinte al Autorității Statistice, Președinte al Autorității Morale, Președinte al Autorității Științifice, Avocatul Poporului, Președinte al Curții de Conturi, Președinte al Curții Constituționale, Președinte al Consiliului Legislativ, directorul Serviciului Național Public de Presă, Radio și Televiziune, directorul Serviciului Român de Informații.”

Am introdus cinci noi alineate, cu următorul cuprins: „(3) Nici o persoană nu poate îndeplini aceiași funcție electivă decât pentru cel mult două mandate, care pot fi și succesive, potrivit legii.

Persoana aleasă într-o funcție publică pe lista unui partid politic care părăsește din proprie inițiativă partidul pe lista căruia a fost aleasă pierde mandatul, de îndată, potrivit legii.

Este interzisă condiționarea participării la alegeri de plata de către candidați a unor sume de bani, sau constituirea de depozite bancare.

Este interzisă introducerea de praguri electorale pentru validarea alegerilor în funcții elective.

Este interzisă condiționarea candidaturilor pentru funcții publice elective de prezentarea unor liste de susținători”.

Dreptul de a fi ales în Parlamentul European. Articolul 38

Am reformulat textul articolului, ținând seama că România este, deja, stat membru al Uniunii Europene, astfel că, în Constituția Cetățenilor articolul are următorul cuprins: “Cetățenii români au dreptul de a alege și a fi aleși în Parlamentul European, în condițiile legii și cu respectarea dispozițiilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.”

Alegerea membrilor din România în Parlamentul European. Articolul 38.1

Am introdus acest nou articol în Constituția Cetățenilor, cu următorul text:

„Membrii din România în Parlamentul European sunt aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, pe bază de scrutin de listă, potrivit principiului reprezent ării proporționale, și pe bază de candidaturi independente, conform legii.”

Candidaturile pentru alegerea membrilor din România în Parlamentul European. Articolul 38.2

Încă un articol nou legat de Parlamentul European, cu următorul text: „(1) Candidații la funcția de membru din România în Parlamentul European trebuie să îndeplinească următoarele cerințe: să aibă pregătire superioară; să îndeplinească condițiile prevăzute la articolul 37 alineatul (1); să aibă vârsta de cel puțin 35 de ani;

să se fi remarcat ca buni profesioniști și ca cetățeni de moralitate desăvârșită;

să se fi remarcat ca luptători activi pentru apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor României; să fie propuși de partide politice legal înregistrate în România sau să candideze ca independenți. să prezinte electoratului Programul Legislativ pentru realizarea căruia se obligă să acționeze, în calitate de membru din România în Parlamentul European, dacă va fi ales.

(2) Programul Legislativ constituie contractul electoral al candidatului. Programul trebuie să precizeze proiectele de legi pe care candidatul se angajează să le susțină în Parlamentul European în interesul cetățenilor României. El va fi semnat de candidatul la funcția de membru din România în Parlamentul European, va fi tipărit și pus la dispoziția electorilor din colegiul în care candidează, pe toată durata campaniei electorale. Un exemplar al acestui document va fi depus la Autoritatea Electorală, la Autoritatea Morală și la Avocatul Poporului, cu cel puțin 30 de zile înainte de începerea campaniei electorale.”

Libertatea întrunirilor. Articolul 39.

În actuala Constituție, acest articol are următorul cuprins: „Mitingurile, demonstrațiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere și se pot organiza și desfășura numai în mod pașnic, fără nici un fel de arme”.

Iată și textul pe care acest articol îl are în Constituția Cetățenilor: „(1) Dreptul cetățenilor de a se întruni, pașnic, pe domeniul public al localităților, în adunări publice, mitinguri, demonstrații, procesiuni, proteste, sau orice alte întruniri, este garantat.

Primarii localităților sunt obligați să asigure condițiile necesare pentru desfășurarea normală a adunărilor publice ale cetățenilor.

Locurile aparținând domeniului public pe care nu se pot desfășura adunări publice sunt stabilite prin lege. În baza prevederilor legii, primăriile sunt obligate să afișeze, la sediile lor, lista cu locurile aparținând domeniului public pe care nu se pot desfășura adunări publice.

Organizatorii adunărilor publice au obligația să anunțe primăriile, cu cel puțin 3 zile înainte, locul și intervalul de timp în care se vor desfășura aceste adunări.

Nici o lege și nici o persoană nu poate interzice desfășurarea unei adunări publice dacă aceasta urmează să se desfășoare pe un loc neinterzis de lege, fără să se suprapună cu o altă adunare, anunțată anterior.

Este interzisă, sub sancțiune penală, instigarea unei părți a populației împotriva altei părți care protestează pașnic pe domeniul public.

Este interzisă utilizarea forței împotriva manifestațiilor pașnice ale cetățenilor pe domeniul public.

Statul este obligat să stimuleze și să sprijine spiritul civic al cetățenilor, exprimarea publică a opiniilor legate de problemele societății și participarea activă a acestora la deciziile publice.”

Libertatea de asociere. Articolul 40.

Am modificat denumirea articolului, din „Dreptul de asociere”, în „Libertatea de asociere”, deoarece ultima formulare exprimă mai bine realitatea. Libertăț ile aparțin în mod natural persoanelor, statul fiind obligat să le respecte și să le garanteze, în timp ce drepturile trebuie, mai întâi, să fie definite și formulate, prin Constituție, putând, tot prin Constituție, să fie redefinite, retrase, sau interzise.

Pe această baz ă, am modificat și textul alineatului (1), din „cetățenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate și în alte forme de asociere”, în „libertatea de asociere în partide politice, în sindicate, în patronate și în alte forme de asociere este garantată”.

În actuala Constituție, alineatul (2) al acestui articol are următorul cuprins:„(2) Partidele sau organizațiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranității, a integrității sau a independenței României sunt neconstituționale.”

Practica ne-a arătat că sintagma militează poate fi folosită de politicieni, de statul uzurpat, de justiția coruptă, pentru a declara neconstituționale partide ale căror programe politice conțin idei și obiective contrare intereselor uzurpatorilor și corupților. Din această cauză, am reformulat acest alineat, astfel:

„(2) Partidele sau organizațiile ale căror scopuri ori activități concrete sunt îndreptate împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept, a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, definite prin Constituție, ori a suveranității, a integrității sau a independenței României sunt neconstituționale.”

Am reformulat alineatul (3), prin includerea în categoria persoanelor care nu pot face parte din partide politice și a conducătorilor noilor autorități ale statului create prin Constituția Cetățenilor, astfel încât alineatul capătă următorul cuprins: „3) Nu pot face parte din partide politice, în perioada mandatului, Președintele României, Președintele Autorității Judecătorești, Președintele Autorității Mediatice, Președintele Autorității Financiare, Președintele Autorității Electorale, Președintele Autorității Statistice, Președintele Autorității Morale, Președintele Autorității Științifice, Președintele și membrii Curții de Conturi, Președintele ș i membrii Consiliului Superior al Magistraturii, Președintele și judecătorii Curții Constituționale, Avocatul Poporului, Președintele Consiliului Legislativ, directorul Serviciului Național Public de Presă, Radio și Televiziune, directorul Serviciului Român de Informații, magistrații, cadrele militare în activitate, polițiștii și celelalte categorii de funcționari publici. În timpul mandatului, aceste persoane nu pot susține nici un partid politic.”

De reținut că am adăugat o a doua teză, la acest alineat, care dispune ca persoanele care nu pot face parte din partide politice să nu poată nici SUSȚINE un partid politic sau altul, evident, pe durata mandatului. Aceasta pentru a scuti scena politică de ipochimene care acced în funcții publice prin votul cetățenilor, dar folosesc aceste funcții pentru susținerea partidelor politice care i-au propulsat în funcțiile respective.

Pentru a elimina orice posibilitate de încălare a libertății de asociere, în primul rând, din partea autorităților statului, am introdus un nou alineat, (4), cu următorul cuprins: „(4) Nici o lege, sau alt act normativ nu poate îngrădi sau condiționa dreptul la liberă asociere, în afara restricțiilor prevăzute la alineatele (2) și (3).”Am completat fostul alineat (4), devenit (5), cu o nouă teză, astfel încât, în Constituția Cetățenilor, acest alineat are următorul cuprins: „(5) Asociațiile cu caracter secret sunt interzise. Caracterul este secret atunci când obiectivele reale ale asociației nu sunt declarate în statut și când proiectele asociației cu impact social negativ sunt ascunse.”

Am introdus un nou alineat, 6, cu următorul cuprins: „(6) Sunt interzise asociațiile de tip clan, care au ca scop avantajarea membrilor lor asupra restului populației.”

Munca și protecția socială a muncii. Articolul 41.

În actuala Constituție, alineatul (1) al acestui articol are următorul cuprins:

„(1) Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă este liberă.”

Observăm că, spre deosebire de celelalte drepturi consacrate prin Constituție, dreptul la muncă nu este garantat. Constituția afirmă numai că dreptul la muncă „nu poate fi îngrădit”, dar nu obligă statul să ș i garanteze exercitarea dreptului. O astfel de normă constituțional ă a făcut posibil ca statul român să distrugă milioane de locuri de muncă , să arunce în șomaj aceste milioane de români, să -i condamne la sără cie ș i umilință, prin legi și alte acte normative emise de instituțiile statului, fără ca cineva să poată fi făcut responsabil pentru această crimă abominabilă.

Deoarece considerăm că munca este nu numai surs ă creatoare de avuție și bunăstare, dar și principalul mijloc prin care se realizează plenar personalitatea umană, am introdus un nou alineat la acest articol în Constituția Cetățenilor, cu următorul cuprins: „1.1 Statul este obligat să construiască o economie națională care să ofere locuri de muncă pentru toți cetățenii apți de muncă și care doresc să muncească.”

Experiența lumii arată că avem de ales între economia oligarhică, o economie care produce puțin, consumă mult și nu crează locuri de muncă, și economia democratică, pentru care optăm noi, o economie care produce mult, consumă moderat și investește suficient cât să creeze locuri de muncă pentru toți cetățenii țării. Modelul de economie democratică propus de noi este cel ce va fi construit pe normele constituționale prevăzute în Titlul IV al Constituției Cetățenilor.

A rămas neschimbat alineatul (2), care are următorul text: „(2) Salariații au dreptul la măsuri de protecție socială. Acestea privesc securitatea și sănătatea salariaților, regimul de munca al femeilor și al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe țar ă, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale, formarea profesională, precum și alte situații specifice, stabilite prin lege. Am introdus un nou alineat, 2.1, cu următorul cuprins: „(2.1) Statul este obligat s ă adopte legi care să împiedice încheierea de raporturi de muncă abuzive față de angajați.”

Referindu-se la acest alineat, în Avizul lor nr.47/2014, juriștii Consiliului Legislativ ne spun că: „22. La textul propus la art. I pct. 43 pentru art. 41 alin. (2.1), sintagma "raporturi de muncă abuzive" este restrictivă, având în vedere că există persoane care își desfășoară activitatea și în temeiul altor modalități legale decât în temeiul unui raport de muncă, cum ar fi raporturile de serviciu, reglementate prin Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.”

Înțelegem că domnii juriști sunt de acord, de fapt, cu propunerea noastră, numai că o consideră “restrictivă”, în sensul că se referă numai la “raporturile de muncă”, nu și la “raporturile de serviciu”. Ceea ce vor dumnealor să ne spună este că raporturile de serviciu nu sunt raporturi de muncă, ci altceva. Este adevă rat că Legea nr. 188/1999 inventează conceptul de “raporturi de serviciu”, pe care la definește ca fiind “raporturile juridice dintre funcționarii publici si stat sau administrația publica locala”, dar asta nu înseamnă că raportul dintre Primărie și persoana angajată în funcția de secretar al Primăriei nu este un raport de muncă, în care angajatul, secretarul, prestează o anumită muncă, pentru care angajatorul, Primăria, îi plătește un salariu.

Deci, raporturile de serviciu sunt raporturi de muncă, chiar dacă au o anumită specificitate. În ultimă instanță, putem corecta norma propusă, adăugând, după „raporturi de muncă” ș i sintagma „inclusiv cele de serviciu”, deși, personal, ca economist, nu consider necesară această adăugire.

A rămas neschimbat alineatul (3), care prevede că “durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore”, precum și alineatul (4), care prevede că “la muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbații”.

Am păstrat și textul alineatului (5) din actuala Constituție, care prevede că „dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate”, dar am introdus o a doua teză , care prevede că „nerespectarea normelor de calitate sau de bună conlucrare cu echipele de lucru determină anularea drepturilor acordate de contractul colectiv de muncă”. Am propus această normă constituțională pentru a impune respectarea normelor de calitate și de bună conlucrare în cadrul precesului de muncă, norme convenite, evident, prin contractele de muncă, individuale, sau colective.

Am introdus un nou alineat, 6, cu următorul cuprins: „(6) Salariații au dreptul la egalitate de tratament și la respectarea demnității lor în muncă.”

Interzicerea muncii forțate. Articolul 42.

În Constituția actuală a României, acest articol are următorul cuprins: „(1) Munca forțată este interzisă. (2) Nu constituie munca forțată: activitățile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum și cele desfășurate, potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase sau de conștiință;

munca unei persoane condamnate, prestată în condiții normale, în perioada de detenție sau de libertate condiționată; prestațiile impuse în situația creată de calamități ori de alt pericol, precum și cele care fac parte din obligațiile civile normale stabilite de lege.”

La propunerea domnului Ioan Roșca, noi am reformulat acest articol, astfel: „(1) Munca forțată este interzisă, cu excepția situațiilor prevăzute la alineatul (2). (2) Munca forțată, prestată în condiții acceptabile biologic și moral, este permisă în următoarele situații: activități pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum și cele desfășurate, potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase sau de conștiință munca unei persoane condamnate, prestată în condiții normale, în perioada de detenție sau de libertate condiționată; prestațiile impuse în situația creată de calamități ori de alt pericol, precum și cele care fac parte din obligațiile civile normale stabilite de lege. (3) Munca voluntară, sau aleasă de un contribuabil ca alternativă la plata unor datorii către stat, sau autorități publice locale, nu constituie muncă forțată.”

Am acceptat propunerea domnului Roș ca ținând seama de argumentul, mai mult decât pertinent, că obligarea unei persoane să muncească, r ămâne, în limba română, muncă fă cut ă cu forța, împotriva voinței celui ce prestează acea muncă, oricare ar fi ea. Juriștii Consiliului Legislativ au altă părere. Iat-o: „23. Norma din cuprinsul art. 42 alin. (2), astfel cum este propusă la art. I pct. 44, prin care anumite activități sunt considerate "muncă forțată permisă" nu este corelată cu dispozițiile art. 4 pct. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora desfășurarea muncii în situațiile enumerate la lit. a)-c) nu se consideră muncă forțată.”

De data aceasta domnii juriști au dreptate. Am verificat. Într-adevăr, punctul 3 al articolului 4 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pe care statul român și-a însușit-o, are următorul text: “3. Nu se consideră „muncă forțată sau obligatorie” în sensul prezentului articol:

orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenției în condițiile prevăzute de articolul 5 din prezenta Convenție sau pe durata libertății condiționate; Orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză serviciul militar din motive de conștiință în țările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu;

Orice serviciu impus în situații de criză sau de calamități care amenință viața sau bunăstarea comunității; orice muncă sau serviciu care fac parte din obligațiile civice normale.”

Deci, “muncile” enumerate nu sunt nici “forțate”, nici “obligatorii”, dar sunt „impuse”. Curat murdar, curat convențional!

Sigur, va trebui să reluăm și acest articol în discuțiile prin care vom ajunge la textul final al Constituției Cetățenilor.

Oricum, avem încă un argument că aderarea noastă, a statului nostru, la tratate și convenții internaționale, nu mai trebuie lăsată pe mâna „reprezentanților”, că va trebui, chiar dacă nu peste noapte și dintr-o dată, să ajungem, ca și elvețienii, să hotărâm aderarea la aceste tratate prin referendum național.

Dreptul la grevă. Articolul 43.

Am păstrat neschimbat alineatul (1), care prevede că „salariaț ii au dreptul la greva pentru apărarea intereselor profesionale, economice și sociale”.

În actuala Constituție, alineatul 2 are următorul text: „(2) Legea stabilește condițiile și limitele exercitării acestui drept, precum și garanțiile necesare asigurării serviciilor esențiale pentru societate”. Am reformulat acest alineat, pentru a permite legii să stabilească nu numai condițiile ș i limitele exercitării dreptului la grevă, ci și categoriile de personal ce pot beneficia de acest drept, ca și situațiile în care poate fi exercitat dreptul. Textul propus de noi: „(2) Legea stabilește categoriile de personal, situațiile, condițiile și limitele exercitării acestui drept, precum și garanțiile necesare asigurării serviciilor esențiale pentru societate.”

Dreptul de proprietate. Articolul 44

În actuala Constituție a României, proprietatea face obiectul a două articole distincte: articolul 44 din Titlul II (Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale), cu denumirea de Dreptul de proprietate privată, și articolul 136, din Titlul IV (Economia și finanțele publice), cu denumirea de Proprietatea.

CAPITOLUL III.

Aspecte practice privind rolul Avocatului Poporului în apărarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor

3.1 Excepții de neconstitușionalitate ridicate de Avocatul poporului în apărarea drepturilor cetățenilor

În ziua de 26 mai 2016, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.d) din Constituția României și al art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a luat în dezbatere excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr.15/2016 pentru completarea Legii nr.3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului, excepție ridicată direct de Avocatul Poporului.

În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu majoritate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că Ordonanța de urgență a Guvernului nr.15/2016 pentru completarea Legii nr.3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului este neconstituțională. Curtea a constatat că actul normativ examinat nu respectă condițiile prevăzute de art.115 alin.(4) din Constituție, cu referire la existența unei situații extraordinare a cărei reglementare nu poate fi amânată.

Decizia este  definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului.

Argumentele reținute în motivarea soluției pronunțate de Plenul Curții Constituționale vor fi prezentate în cuprinsul deciziei, care se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.

20.01.2016 – 15:23

I. În ziua de 20 ianuarie 2016, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.a) din Constituția României și al art.15 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, s-a întrunit pentru a soluționa, în cadrul controlului anterior promulgării, obiecția de neconstituționalitate a Legii privind modificarea și completarea Legii nr.393/2004 privind Statutul aleșilor locali, obiecție formulată de Guvernul României.

În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi, a admis obiecția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile Legii privind modificarea și completarea Legii nr.393/2004 privind Statutul aleșilor locali sunt neconstituționale. Curtea a reținut că legea contravine art.1 alin.(5) din Constituție, întrucât normele pe care le reglementează nu îndeplinesc condițiile de claritate și previzibilitate cu privire la „indemnizația pentru limită de vârstă”, sub aspectul naturii juridice a acestei instituții, al sferei beneficiarilor săi și al modului de acordare a dreptului. De asemenea, Curtea a constatat că legea a fost adoptată cu încălcarea prevederilor constituționale cuprinse în art.16 referitoare la egalitatea în drepturi a cetățenilor, precum și a celor ale art.138 alin.(5) care consacră interdicția aprobării cheltuielilor bugetare fără stabilirea sursei de finanțare.

Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică Președintelui României, președinților celor două Camere ale Parlamentului și prim-ministrului.

II. În aceeași zi, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.d) din Constituția României și a art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a luat în dezbatere excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.318 din Codul de procedură penală, care au următorul conținut: „(1) În cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunța la urmărirea penală când, în raport cu conținutul faptei, cu modul și mijloacele de săvârșire, cu scopul urmărit și cu împrejurările concrete de săvârșire, cu urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii, constată că nu există un interes public în urmărirea acesteia.

(2) Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere și persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii și eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii.

(3) Procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele obligații:

a) să înlăture consecințele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia;

b) să ceară public scuze persoanei vătămate;

c) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă;

d) să frecventeze un program de consiliere.

(4) În cazul în care procurorul dispune ca suspectul sau inculpatul să îndeplinească obligațiile prevăzute la alin. (3), stabilește prin ordonanță termenul până la care acestea urmează a fi îndeplinite, care nu poate fi mai mare de 6 luni sau de 9 luni pentru obligații asumate prin acord de mediere încheiat cu partea civilă și care curge de la comunicarea ordonanței.

(5) Ordonanța de renunțare la urmărire cuprinde, după caz, mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), precum și dispoziții privind măsurile dispuse conform alin. (3) din prezentul articol și art. 315 alin. (2)-(4) termenul până la care trebuie îndeplinite obligațiile prevăzute la alin. (3) din prezentul articol și sancțiunea nedepunerii dovezilor la procuror, precum și cheltuielile judiciare.

(6) În cazul neîndeplinirii cu rea-credință a obligațiilor în termenul prevăzut la alin. (4), procurorul revocă ordonanța. Sarcina de a face dovada îndeplinirii obligațiilor sau prezentarea motivelor de neîndeplinire a acestora revine suspectului ori inculpatului. O nouă renunțare la urmărirea penală în aceeași cauză nu mai este posibilă.

(7) Ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală se comunică în copie persoanei care a făcut sesizarea, suspectului, inculpatului sau, după caz, altor persoane interesate.”

În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu majoritate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art.318 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale. Curtea a reținut că dispozițiile criticate contravin principiului legalității, prevăzut de art.1 alin.(5) din Constituție, precum și prevederilor art.124 alin.(1) coroborate cu art.126 alin.(1), potrivit cărora justiția se înfăptuiește în numele legii și se realizează prin instanțele judecătorești stabilite de lege.

Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și instanței care a sesizat Curtea Constituțională, respectiv Judecătoria Drobeta Turnu Severin.

III.     De asemenea, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.d) din Constituția României și a art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a luat în dezbatere excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.250 alin.(6) din Codul de procedură penală, conform cărora: „(6) Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestație la acest judecător ori la această instanță, în termen de 3 zile de la data punerii în executare a măsurii”.

În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu majoritate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate ridicată direct de Avocatul Poporului și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art.250 alin.(6) din Codul de procedură penală care nu permite și contestarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată, este neconstituțională. Curtea a reținut că dispozițiile criticate contravin prevederilor constituționale ale art.21 coroborate cu cele ale art.129, referitoare la accesul liber la justiție și exercitarea căilor de atac, precum și prevederilor art.44 din Legea fundamentală, care consacră dreptul de proprietate privată.

Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

Argumentele reținute în motivarea soluțiilor pronunțate de Plenul Curții Constituționale vor fi prezentate în cuprinsul deciziilor, care se vor publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.

12.03.2015 – 09:31

În ziua de 12 martie 2015, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.d) din Constituția României și al art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, s-a întrunit pentru a soluționa excepția de neconstituționalitate ridicată direct de Avocatul Poporului, având ca obiect dispozițiile art.155 alin.(4) din Codul penal conform cărora „Termenele prevăzute la art.154 (Termenele de prescripție a răspunderii penale, n.n), dacă au fost depășite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni".

În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi, a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.155 alin.(4) din Codul penal.

Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică Avocatului Poporului.

Argumentațiile reținute în motivarea soluției pronunțate de Plenul Curții Constituționale vor fi prezentate în cuprinsul deciziei, care se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.

3.2Probelemele soluționate de Avocatul poporului cu petiții privind încălcarea drepturilor fundamentle.

Avocatul Poporului are dreptul să facă anchete proprii, să ceară autorităților administrației publice orice informații sau documente necesare anchetei, să audieze și să ia declarații de la conducătorii autorităților administrației publice și de la orice funcționar care poate da informațiile necesare soluționării petiției, în condițiile prezentei legi.

În cazul în care Avocatul Poporului constată că petiția persoanei fizice lezate este întemeiată, se va adresa în scris autorității administrației publice care a încălcat drepturile persoanei fizice și va cere să reformeze sau să revoce actul administrativ și să repare prejudiciile produse, precum și să repună persoana fizică lezată în situația anterioară.

Autoritățile publice în cauză au obligația să ia de îndată măsurile necesare pentru înlăturarea ilegalităților constatate de Avocatul Poporului, repararea prejudiciilor și înlăturarea cauzelor care au generat sau au favorizat încălcarea drepturilor persoanei lezate și vor informa despre aceasta Avocatul Poporului.

Deși Avocatul Poporului poate emite numai recomandări (art. 21 din Legea 35/1997), faptul că legea prevede obligația autorităților publice de a lua măsurile necesare în raport de constatările Avocatului Poporului (art. 23 al. 2 din Legea 35/1997), conferă acestor recomandări un caracter oarecum mai puternic decât cel de simple informări cu caracter facultativ. Desigur, depinde și de cât de mult este decis Avocatul Poporului ca, în practică, să urmărească și să insiste, în limitele legii, pentru că recomandările sale să fie respectate.

În cazul în care autoritatea administrației publice sau funcționarul public nu înlătură, în termen de 30 de zile de la data sesizării, ilegalitățile comise, legea prevede că Avocatul Poporului se va adresa, după caz, autorităților administrației publice ierarhic superioare sau prefectului, care au obligația să îi comunice, în termen de cel mult 45 de zile, măsurile luate.

Dacă nici autoritățile administrației publice ierarhic superioare sau prefectul nu reacționează, Avocatul Poporului va putea sesiza Guvernul, întrucât are dreptul să sesizeze Guvernul cu privire la orice act sau fapt administrativ ilegal al administrației publice centrale și al prefecților.

Dacă nici Guvernul nu reacționează și nu adoptă, în termen de cel mult 20 de zile, măsuri privitoare la ilegalitatea actelor sau faptelor administrative semnalate de Avocatul Poporului, el va comunica acest fapt Parlamentului.

Avocatul Poporului este obligat să aducă la cunoștința persoanei care i-a adresat petiția modul de soluționare.

Avocatul Poporului are dreptul să facă anchete proprii, să ceară autorităților administrației publice orice informații sau documente necesare anchetei, să audieze și să ia declarații de la conducătorii autorităților administrației publice și de la orice funcționar care poate da informațiile necesare soluționării petiției, în condițiile prezentei legi.

În cazul în care Avocatul Poporului constată că petiția persoanei fizice lezate este întemeiată, se va adresa în scris autorității administrației publice care a încălcat drepturile persoanei fizice și va cere să reformeze sau să revoce actul administrativ și să repare prejudiciile produse, precum și să repună persoana fizică lezată în situația anterioară.

Autoritățile publice în cauză au obligația să ia de îndată măsurile necesare pentru înlăturarea ilegalităților constatate de Avocatul Poporului, repararea prejudiciilor și înlăturarea cauzelor care au generat sau au favorizat încălcarea drepturilor persoanei lezate și vor informa despre aceasta Avocatul Poporului.

Deși Avocatul Poporului poate emite numai recomandări (art. 21 din Legea 35/1997), faptul că legea prevede obligația autorităților publice de a lua măsurile necesare în raport de constatările Avocatului Poporului (art. 23 al. 2 din Legea 35/1997), conferă acestor recomandări un caracter oarecum mai puternic decât cel de simple informări cu caracter facultativ. Desigur, depinde și de cât de mult este decis Avocatul Poporului ca, în practică, să urmărească și să insiste, în limitele legii, pentru că recomandările sale să fie respectate.

În cazul în care autoritatea administrației publice sau funcționarul public nu înlătură, în termen de 30 de zile de la data sesizării, ilegalitățile comise, legea prevede că Avocatul Poporului se va adresa, după caz, autorităților administrației publice ierarhic superioare sau prefectului, care au obligația să îi comunice, în termen de cel mult 45 de zile, măsurile luate.

Dacă nici autoritățile administrației publice ierarhic superioare sau prefectul nu reacționează, Avocatul Poporului va putea sesiza Guvernul, întrucât are dreptul să sesizeze Guvernul cu privire la orice act sau fapt administrativ ilegal al administrației publice centrale și al prefecților.

Dacă nici Guvernul nu reacționează și nu adoptă, în termen de cel mult 20 de zile, măsuri privitoare la ilegalitatea actelor sau faptelor administrative semnalate de Avocatul Poporului, el va comunica acest fapt Parlamentului.

Avocatul Poporului este obligat să aducă la cunoștința persoanei care i-a adresat petiția modul de soluționare.

Din cercetările făcute de noi am găsit soluționate rezolvările petțiilor privind încălcare drepturilor fundamentale.

Dosar nr. 8277/2014: Mariana (nume fictiv) ne-a sesizat in contextul incălcării dreptului de proprietate privată, garantat de art. 44 din Constituția Romaniei. Astfel, petenta a reclamat că Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară București i-a respins cererea de inscriere in cartea funciară a terenului in suprafață de 135 mp situat in București ce i-a fost restituit potrivit Dispoziției Primarului General nr. 17657/14.01.2014, deoarece este inclus in imobilul pentru care S.C. Apa Nova București S.A. a intocmit documentația cadastrală tehnică avizată de OCPI cu număr cadastral 16094.

Ca urmare a intervenției noastre, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară București ne-a informat că pentru intabularea terenului, petenta trebuie să inainteze către S.C. Apa Nova București S.A. raportul de expertiză realizat in vederea intocmirii de către aceasta a unei documentații cadastrale – rectificare limite pentru imobilul respectiv, iar documentația cadastrală aferentă poate fi depusă simultan cu documentația cadastrală de rectificare pentru acest imobil.

S.C. Apa Nova București S.A. ne-a comunicat că in urma intalnirii cu petenta din data de 1 septembrie 2014 cand aceasta a prezentat documentele necesare, a demarat procedura de rectificare a documentației cadastrale.

Ulterior, S.C. Apa Nova București S.A. ne-a comunicat că a finalizat procedura de rectificare a documentației cadastrale și a cărții funciare pentru imobilul respectiv.

Dosar nr. 75/2014: Florin (nume fictiv) ne-a sesizat cu privire la nesoluționarea in termenul legal a două cereri transmise Instituției Prefectului Județului Ilfov. In vederea respectării dreptului constituțional de petiționare (art. 51 din Constituția Romaniei), ne-am adresat prefectului județului Ilfov pentru informații cu privire la stadiul de rezolvare a celor două petiții, precum și a motivelor care au determinat nesoluționarea acestora in termenul legal. Menționăm că, la momentul sesizării instituției Avocatul Poporului, una din cereri era nesoluționată de 8 luni, iar cealaltă de 6 luni. Intrucat Instituția Prefectului Județului Ilfov nu a răspuns nici Avocatului Poporului in termenul legal, a fost dispusă efectuarea unei anchete cu acest obiect, in urma căreia petițiile petentului au fost soluționate și a fost formulat un răspuns către instituția noastră. La anchetă au participat prefectul județului Ilfov și șeful Serviciului Fond Funciar din cadrul Prefecturii.

In cadrul intrevederii, s-a ridicat problema lipsei de comunicare intre cele două instituții, in cazul sesizării noastre nr. 4995/9 octombrie 2013, la care nu s-a primit răspuns nici după 6 luni. Reprezentanții Serviciului Fond Funciar au arătat că practica acestei instituții este de a comunica un răspuns autorităților, la incheierea demersurilor pe care le efectuează, iar acestea sunt de durată din cauza colaborării dificile cu autoritățile publice locale.

Față de cele expuse, reprezentanții Instituției Prefectului Județului Ilfov au fost informați că termenul legal pentru transmiterea unui răspuns către instituția Avocatul Poporului este de 30 sau 45 de zile, după caz, indiferent dacă situația semnalată este rezolvată in interiorul acestui termen sau nu. Totodată, am adresat rugămintea ca, demersurile intreprinse de instituția prefectului, ca urmare a sesizărilor Avocatului Poporului, să fie comunicate și petentului. Astfel, acțiunile prefectului și Avocatului Poporului vor concorda in colaborarea cu toate instituțiile publice implicate in soluționarea problemelor petenților.Reprezentanții instituției prefectului au fost de acord ca, in viitor, să ne informeze asupra demersurilor pe care le intreprind ca urmare a sesizărilor Avocatului Poporului.

Dosar nr. 4995/2013: Marin (nume fictiv) ne-a sesizat in legătură cu o posibilă incălcare a art. 44 și art. 51 din Constituția Romaniei, privind dreptul de proprietate privată și dreptul de petiționare. Petentul și-a exprimat nemulțumirea față de faptul că, pană la data sesizării instituției Avocatul Poporului nu a primit răspuns in termenul legal din partea Primăriei comunei Afumați, județul Ilfov, la petițiile inregistrate sub nr. 12610 din 27 septembrie 2012 și nr. 1900 din 15 februarie 2013.

1. Față de această situație, a fost sesizată Primăria comunei Afumați, județul Ilfov, care a răspuns prin adresa inregistrată la instituția Avocatul Poporului cu nr. 6968 din 14 august 2013, arătand că:

– prin petiția nr. 12610 din data de 27 septembrie 2012, petentul a solicitat o copie a planului parcelar din tarlaua 39, parcela 163, iar in data de 28 septembrie 2012 a primit un răspuns;

– in data de 1 februarie 2013, petentul a depus o „reclamație administrativă” prin

care solicita planul parcelar din tarlaua 73 parcela 261 pe baza căruia a fost emis Titlul de proprietate nr. 2366/1993; prin adresa nr. 1210/2013 i s-au transmis copii de pe Sentința civilă nr. 2447/2008, procesul-verbal de punere in posesie și planurile parcelare din anii 2007 – 2009 ale tarlalei 73.

2. Avand in vedere răspunsul primit, am revenit cu o adresă la Primăria comunei

Afumați, județul Ilfov, prin care am solicitat stadiul soluționării cererii nr. 1900 din 15 februarie 2013 și punctul de vedere transmis Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov ca urmare a adresei nr. 13349 din 12 octombrie 2012. In data de 23 septembrie 2013 am primit din partea primăriei adresa nr. 16882, inregistrată la instituția Avocatul Poporului cu nr. 7989, prin care ni s-a adus la cunoștință că cererea petentului nu poate fi soluționată, avand in vedere că terenul la care se face referire a fost dobandit prin Sentința civilă nr.2447/2008.

3. Pentru soluționarea acestei situații, am sesizat subprefectul județului Ilfov, prin adresa nr. 4995/9 octombrie 2013, rămasă, de asemenea, fără răspuns.

In data de 15 ianuarie 2014, am primit prin fax adresa nr. 12488-646/GE/2

decembrie 2013, trimisă de Comisia județeană Ilfov pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor – colectivul de lucru, către Comisia Comunală Afumați și petentului, spre știință, prin care se cerea punctul de vedere asupra acestui caz, in termen de 5 zile de la primirea acesteia.

4. In data de 13 februarie 2014, am revenit cu o adresă către primarul comunei Afumați, județul Ilfov, cu privire la aceleași aspecte. Prin adresa nr. 4361 din 3 aprilie 2014, primarul comunei Afumați, județul Ilfov, ne-a informat că, in data de 26 martie 2014, membrii Comisiei locale de fond funciar au fost la Prefectura Ilfov, in vederea soluționării acestei probleme, iar in data de 2 aprilie 2014, au transmis o adresa către Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov in vederea obținerii planului parcelar avizat din tarlaua 73.

Avand in vedere că nici după 6 luni nu am primit răspuns la sesizarea transmisă Instituției Prefectului Județul Ilfov, Avocatul Poporului a dispus efectuarea unei anchete, in temeiul art. 22 din Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, republicată.

La anchetă au participat prefectul județului Ilfov și șeful Serviciului Fond Funciar din cadrul prefecturii. In cadrul intalnirii s-a arătat că in data de 26 martie 2014, a avut loc o intalnire cu membrii Comisiei locale de fond funciar a comunei Afumați, județul Ilfov. In data de 2 aprilie 2014, a fost transmisă o adresa către Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov in vederea obținerii unui plan parcelar.

In urma anchetei, Instituția Prefectului Județului Ilfov ne-a informat că, din cercetările efectuate de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov a rezultat că terenul in suprafață de 2 ha, situat pe raza comunei Afumați, județul Ilfov, in tarlaua 73, parcela 261, inscris in titlul de proprietate nr. 2366 din 20 aprilie 1993, nu se suprapune cu terenul in suprafață de 1,66 ha, situat in tarlaua 73, parcela 261 din titlul de proprietate nr. 76661 din 23 martie 2009. Totodată, conform situației topocadastrale a amplasamentelor celor două terenuri din titlurile de proprietate menționate, cele două imobile cu numerele cadastrale 2264 și 298, provin din același titlu de proprietate, acestea fiind despărțite de

imobilul cu nr. cadastral 3613. Totodată se menționează faptul că amplasamentele imobilelor cu numerele cadastrale 3364, 298, 3613, nu se suprapun.

Conform Constituției României instituția Avocatul Poporului are posibilitate de a rezolva problemele cetățenilor și anumite situații create de instituțiile judecătoarești

3.3Analize sintetice asupra roluli practic al activității Avocatului Poporului

În analiza pe care noi am efectuat-o am dedus că instituția că instituția Avocatul Poporului face un Raport pe care îl prezintă anual Camerelor Reunite ale Parlamentului României.

Acest Raport este realizat în îndeplinirea obligației constituționale ți legale rezultate din art 60 Constituția României și art 5 din legea 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Republicată cu modificările și complectările ulterioare.

Noi am studiat activitatea care se referă raporturile pe anul 2014-2015.

Și în anul 2015 instituția Avocatul Poporului și-a îndeplinit rolul de apărător al drepturilor și libertăților persoanelor fizice în raport cu autoritățile publice și a desfășurat, în acest scop, o activitate susținută.

Anul 2015 a adus pentru instituția Avocatul Poporului alte provocări importante cărora a trebuit să le facem față, între care necesitatea organizării a zeci de concursuri și examene pentru promovarea în funcțiile vacante și în special pentru ocuparea posturilor nou înființate în cadrul Domeniului pentru prevenirea torturii în locurile de detenție, Serviciului de contencios constituțional, recurs în interesul legii, contencios administrativ și juridic, analiză acte normative, relații externe și comunicare, celor 4 Domenii « clasice »

și Cabinetului demnitarului. În acest scop, între altele, am organizat un dialogintens și permanent cu asociațiile profesionale (Colegiul Medicilor, Colegiul Asistenților Sociali, Colegiul Psihologilor, Colegiul Sociologilor) precum și cu numeroase ONG-uri, la nivel național și local. Acest dialog s-a concretizat în zeci de Protocoale de colaborare între Avocatul Poporului și aceste asociații și organizații, care au permis, pe de o parte, organizarea concursurilor pentru noul Domeniu privind prevenirea torturii șirelelor tratamente în locurile de detenție și încheierea contractelor de colaborare cu numeroșii colaboratori externi ai instituției, precum și realizarea vizitelor în echipe tripartite sau cu mai mulți reprezentanți în locurile

de detenție, pe de altă parte. În afară de cele de mai sus, este important de subliniat că activitatea instituției Avocatul Poporului s-a amplificat în ritm susținut și în anul 2015, inclusiv în cadrul celor patru domenii de specialitate deja existente, precum și în cadrul Serviciului de contencios constituțional, recurs în interesul legii, contencios administrativ și juridic, analiză acte normative, relații externe și comunicare și a demarat în cadrul Cabinetului demnitarului.

Astfel, în ceea ce privește Serviciul sus-menționat, amintim că în 2015 am ridicat 7 excepții directe la Curtea Constituțională a României privind neconstituționalitatea a 5 legi și 2 ordonanțe de urgență ale Guvernului, am formulat 1132 puncte de vedere la solicitarea Curții Constituționale, dintre care, în 52 de cauze am susținut neconstituționalitatea dispozițiilor legale supuse controlului instanței de contencios constituțional, am introdus 3 recursuri în interesul legii la Înalta Curte de Casație și Justiție (toate admise), am formulat prima acțiune în contencios administrativ din istoria instituției etc.

Totodată, luna ianuarie a anului 2015 a marcat și schimbarea practicii Avocatului Poporului în privința ordonanțelor de urgență ale G

uvernului, în cursul anului trecut formulând, astfel cum am menționat, 2 excepții de neconstituționalitate a două ordonanțe de urgență, ambele întemeiate, între altele, și pe inexistența urgenței prevăzute de art. 115 din Constituție.

Pe de altă parte, am intensificat contactul direct al instituției cu cetățenii, inclusiv sub forma audiențelor acordate de către Avocatul Poporului și adjuncții acestuia, ne-am sesizat din oficiu într-un număr important de cazuri, pe baza informațiilor din mass-media și am realizat foarte multe anchete și vizite prin reprezentanții noștri.

Mai mult, în cursul anului 2015 au fost întocmite două Rapoarte Speciale și anume Raportul special privind problemele identificate înlegislația specifică plasamentului în regim de urgență al minorilor în cazul abuzului,neglijării, exploatării și a oricărei forme de violențăși Raportul special privind condițiile de detenție dinpenitenciare și centre de reținere și arestare preventivă, factori determinanți în respectarea demnității umane și a drepturilor persoanelor private de libertate. Acesta din urmă a necesitat un volum foarte mare de muncă sub forma anchetelor realizate în toate penitenciarele și centrele de arest preventiv din țară, înfăptuite de colegii noștri din cadrul birourilor teritoriale, iar apoi o susținută activitate de informare-sinteză și de redactare realizată de colegii din cadrul Domeniului pentru prevenirea torturii în locurile de detenție, în colaborare cu alți colegi din cadrul Serviciului de contencios. Acest Raport special este extrem de important întrucât are rolul de a contribui la respectarea demnității umane și a drepturilor persoanelor private de libertate, prin identificareadeficiențelor existente în sistemul penitenciar și în centrele de reținere și arestare preventivă și poate fi folosit atât de legiuitor cât și de practicienii și teoreticienii în materie. Trebuie învederat faptul că și în anul 2015 Avocatul Poporului a avut un contact activ cu mass-media, în scopul asigurării transparenței instituționale. Elocvente în acest sens sunt numeroasele declarații de presă, interviuri, comunicatele de presă emise de către instituție, conferințele de presă și, nu în ultimulrând, reflectarea în presă a anchetelor inițiate de către Avocatul Poporului. Este important de menționat că numărul de apariții referitoare la Avocatul Poporului în presa scrisă afost, în anul 2015, cel mai mare de la înființarea instituției.

Este lesne de înțeles în urma rapoartelor studiate că instituția Avocatului Poporului are o activitae intensă.

Concluzii

Din această lucrare științifică deducem că cetățeanul român are dreptul de a se adresa justției pe principiul liberului acces la justiție.

În doctrină s-a formulat o interesantă opinie, care nu poate și nu trebuie să rămână neexaminată, și anume că, ar putea exista un drept la o justiție echitabilă.

Acest drept asigură efectivitatea drepturilor și libertăților și deci reprezintă o garanție a lor, care poate fi încadrată în categoria garanțiilor organizate.

În alte ordine de idei, “accesul liber la justie nu poate fi o garanțíe constituțională suficientă a tuturor depturilor și libertăților fundamentale, dacă justția însăși nu este echitabilă ”

Constituția nu reglementează în mod expres un drept la o justiție echitabilă, dar din legea fundamental rezultă condițiile minimale de aplicaqre a articolului 6 din Convenția Europarlamentară, “Orice persoană are dreptul la judecată în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, insttuită prin lege, care va hotărî fie asupra sale cu caracter civil, fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricarei acuzații în materie penală împotriva sa.”

Instituția Avocatul Poporului a fost concepută de legiutorul român de o manieră ce presupune cu necessitate participarea efectivă a Avocatului Poporului (condicătorul instituției) în etapele sae esențiale, aspectele de pură executare a atribuțiilor fiind realizate autonom de organelle executive. Astfel , declanșarea procedurii se produce doar cu participarea nemijlocită a Avocatului Poporului, raporturile cu celelalte autorități publice reclamă cu necessitate contribuția acestuia, iar finalizarea activității depinde în execlusivitate de îndeplinirea competențelor sale.

Pentru îmbunătățirea intituției Avocatul Poporului aș avea următoarele soluții:

O mai bună colaborare între instituția Avocatului, stat și cetățean;

Să se implice mai mult în problemele cetățeanului romîn mai mult decât în problemele statului;

Ar trebui să apere drepturile și libertățile cetățenilor, nu abuzurile și nedreptățile statuli;

Ar trebui să asculte mai mult problemele cetățenilor, nu să le ignore;

Ar trebui să se inspire din modul de organizare și funcționare al Ombudsmanului din celelalte țări, precum și o mai bună colaborare între instituția Avocatul Poporului, statul român și cetățeanul român.

Acestea ar fi în opinia mea problemele cu care se confruntă instituția Avocatul Poporului și soloțiile la aceste probleme.

BIBLIOGRAFIE

Tratate,monografii, cursuri

Bobaru A.D Sesiunea de comunicări UCB o.p cit, p.289

Drept Constitutional si institutii politice Gheorge Uglean op cit p 9-11

Muraru, Tănăsescu, p.12

Arseni Al., “Drept constituțional și instituții politice”, vol. I, Chișinău, 1997 , p.7.

Arseni Al., “Drept constituțional și instituții politice”, vol. I, Chișinău, 1997 , p.7.

DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Prof. univ. dr. GHEORGHE UGLEAN Conf. univ. dr. NICOLAE PAVEL

Constantin Cojocaru “Consituția Cetățenilor comentată și explicată pe înțelesul

tuturor” op.cit pag.158

Studii și articole

Jorge L. Maiorano, “Ombudsmanul și protecția drepturilor omului”, în drepturile omului nr.1/1992, p.23

Virgiliu Pop, Avocatul Poporului- instituție fundamentală a statului de drept, Editura Perenia, Timișoara,1995, p.10

Corneliu Manda, Ovidiu Predescu, Ioan Popescu Slăniceanu, Cezar Corneliu Manda, Ombudsmanul-justiție fundamentală a statului de drept, Editura Lumina Lex, București 1997, p.14

Enciclopedia of Human rights, Eduard Lawson-Tazlor & Francisc Inc / Ny / Philadelphia – Washington-london, 1991, p.1158.

Avocatul poporului- Instituție fundamentală a statului de Drept, Virgiliu Pop

AVOCATUL POPORULUI O INSTITUȚIE LA DISPOZIȚIA CETĂTEANUUI CONSTANTIN BRÂNZAN, ANUL 2004

Constantin Brânzan, Considerații privind legea organică a Avocatului poporului, în revista “Drepturile Omului”, 4/1993, p. 19.

Raportul anual 2015

Surse electronice

Sursa: http://www.irdo.ro/file.php?fisiere_id=771&inline Accesat in data de 13.06.2016

Sursa: http://www.stiucum.com/drept/drept-constitutional/Institutia-avocatul-poporului-94982.php Accesat la 14.06.2016

Sursahttps://www.ccr.ro/search/content/avocatul%20poporului/pag/40 Accesat la dta de 14.06.2016

Sursa https://ro.wikipedia.org/wiki/Avocatul_Poporului Accesat la data de 13.06.2016

http://www.jo.se/ – The Parliamentary Ombudsmen of Sweden- The Parliamentary Ombudsmen of Sweden Accesat la data de 14.06.2015

Sursa: http://www.drepturicivile.ro/drepturile-omului/drepturile-omului-in-instantele-nationale/avocatul-poporului/

http://www.apador.org/blog/ce-face-si-ce-nu-face-avocatul-poporului/

Acte normative

Legea nr.35/1997 – a fost în sedință comună a Camerei Deputaților și Senatului din 21 februarie și publicată în Monitorul Oficial al României la 13 martie1997.

Constituția României art.58-60

Legea nr 35/1997