Avocatul Parlamentar Ca Autoritate Publica DE Protectie A Drepturilor Omului In Republica Moldova

AVOCATUL PARLAMENTAR CA AUTORITATE PUBLICĂ DE PROTECȚIE A DREPTURILOR OMULUI ÎN REPUBLICA MOLDOVA

CUPRINS:

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. INSTITUȚIA AVOCATULUI PARLAMENTAR: CONSIDERAȚII GENERAL-INTRODUCTIVE

1.1 Evoluția istorică și esența conceptuală a instituției Avocaților parlamentari

1.2 Statutul juridic al avocatului parlamentar în RM

1.3 Principiile de organizare a instituției avocatului parlamentar

CAPITOLUL II. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A INSTITUȚIEI AVOCATULUI PARLAMENTAR ÎN REPUBLICA

2.1 Particularitățile mandatului avocaților parlamentari conform normelor legale în vigoare

2.2 Atribuțiile avocaților parlamentari

2.3 Protecția drepturilor omului – domeniu distinct în activitatea avocaților parlamentari din RM

CAPITOLUL III. RAPORTURILE AVOCATULUI PARLAMENTAR CU ALTE INSTITUȚII

3.1 Raporturile avocaților parlamentari cu autoritățile publice

3.2 Raporturile avocaților parlamentari cu societatea civilă

3.3 Analiza activității avocatului parlamentar pentru protecția drepturilor copilului în RM pe anul 2013. Studiu de caz

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

BIBLIOGRAFIE

REZUMATINTRODUCERE

Actualitatea temei investigate. Acceptarea complexității vieții economico-sociale la nivel mondial a condus firesc la creșterea semnificativă a atribuțiilor puterii legislative și implicit a administrației publice. Acest lucru s-a reflectat și în relațiile dintre cetățeni și autoritățile publice, nu de puține ori conlucrarea dintre aceștia având de suferit. Ca atare, cetățenii și-au pierdut încrederea în aceste structuri uneori manifestând dezinteres față de ele.

Din această perspectiva apar adeseori conflicte serioase, al căror mod de soluționare nu lasă indiferente autoritățile respective. Ca urmare, unele țări au introdus în sistemul juridic național o instituție receptată din practica parlamentară suedeză – Ombudsmanul – care are rolul de a analiza și soluționa plângerile cetățenilor prin care aceștia pretind că le-au fost încălcate drepturile de către funcționarii publici sau autoritățile administrației publice.

În accepțiunea actuală, termenul “ombudsman” – și instituția ca atare – semnifică ideea asigurării unui control independent asupra administrației, realizat în principal prin examinarea plângerilor formulate de cetățenii lezați. Un factor important ca o dovadă a actualității temei investigate a fost adoptată legea cu privire poporului, acest eveniment putem spune că legiuitorul vrea să imbunătățească baza legală și merge spre o permanentă perfecționare a legislației care reglementează instituția Avocatului poporului.

Exercitarea unui control eficient asupra executivului este esențială în regimurile liberale. Ea exprimă un aspect fundamental al relației dintre guvernanți și guvernați, respectiv dintre puterea executivă și cetățean. Astfel fiind, universalitatea controlului asupra administrației la inițiativa persoanelor particulare este un principiu de ordin public fundamental în regimurile liberale.

S-a afirmat de multe ori că “mașinăria guvernamentală” este instituită pentru a proteja drepturile guvernanților asupra celor guvernați și nu invers, doar că – pentru limitarea puterii guvernanților – s-au impus constituționalismul, statul de drept, controlul constituționalității legilor, autonomia locală. Toate aceste idei subliniază necesitatea asigurării unor temeinice garanții în favoarea individului și a respectării drepturilor sale. Acestui deziderat îi corespunde și ideea de ombudsman.

În Republica Moldova această instituție a fost creată în baza legii cu privire la avocații parlamentari nr. 1349-XII din 17 octombrie 1997. După noi, reieșind din funcțiile și esența creării și activității Avocaților Parlamentari, ar fi binevenit ca instituția în cauză să-și găsească oglindire în Constituție, în cadrul capitolului II „Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale”.

Crearea în Republica Moldova prin Legea nr.1349-XIII din 17.10.97 a instituției Avocatului parlamentar (denumirea moldovenească a termenului de Ombudsman (n.a.), a avut ca sursă de inspirație instituția similară din Suedia și din alte țări înființate după al doilea război mondial în numeroase state ca urmare a largii popularități a Ombudsman-ului suedez. Ca rezultat în Republica , din luna aprilie a anului început să activeze Centrul pentru Drepturile Omului, din componența căruia fac parte patru avocați parlamentari, șase adjuncți de avocați parlamentari, alt personal auxiliar.

Gradul de cercetare a temei. Instituția ombudsmanului reprezintă în prezent o instituție deosebit de complexă ce ține atît de ordinea juridică internă a statelor, cît și de cea internațională. În măsura în care a evoluat societatea, în viața popoarelor au apărut probleme noi cu diverse aspecte, ce țin de concepțiile privind drepturile omului, precum și măsurile luate în vederea apărării lor – un rol deosebit în acest sens revenindu-i instituției ombudsmanului.

Deși subiectul abordat în această lucrare nu este o noutate științifică, anumite aspecte și importanța lui au fost, mai mult sau mai puțin, cercetate atât de autori din țară, cât și din străinătate.

Pînă în prezent, tema „Instituției ombudsmanului” a fost puțin studiată în literatura de specialitate. Autorii de mare prestigiu din România, cum sunt profesorii doctori I. Ceterchi, T. Drăgan, I. Muraru, A. Iorgovan, I. Leș, I. Suceava, I. Deleanu, G. Vrabie doar tangențial au examinat unele aspecte ale instituției. Dintre cercetătorii din Republica Moldova sau remarcat în domeniu, savanții de mare prestigiu ca Gh. Costachi, I. Guceac, V. Popa, , A. Bantuș, A. Arseni, T. Cârnaț, A. Potângă de asemenea tangențial.

Scopul și obiectivele cercetării. rezidă în cercetarea aprofundată a esenței și conținutului activității avocatului parlamentar atît la nivel internațional, cît și în Republica Moldova. Pentru realizarea scopului anunțat au fost conturate următoarele sarcini:

Dezvoltarea istorică și esența conceptuală a instituției Avocaților parlamentari

Particularitățile evoluției statutului juridic al avocatului parlamentar în RM

Particularitățile de organizare a instituției avocatului parlamentar

Raporturile avocaților parlamentari cu autoritățile publice

Raporturile avocaților parlamentari cu societatea civilă

Particularitățile mandatului avocaților parlamentari conform normelor legale în vigoare

Atribuțiile avocaților parlamentari

Protecția drepturilor omului – domeniu distinct în activitatea avocaților parlamentari RM.

Analiza activității instituției avocatului parlamentar în RM pe anul 2013

Suportul metodologic și teoretico-științific al lucrării. Pornind de la faptul că în realizarea lucrării accentul a fost nu pe aspectul descriptiv al fenomenului, ci pe cel analitic, în cercetare au fost utilizate următoarele metode științifice: Metoda sistemică. Aceasta este principala abordare în cadrul căreia a fost reliefată și analizată baza teoretică privind Drepturile Omului; Metoda sociologică – scoaterea în evidență a esenței fenomenelor juridice ca fenomene socioumane, deoarece nu este posibil să cercetăm drepturile omului fără a lua în considerație „dimensiunea umană” a acestora; Pentru evitarea unor deficiențe proprii metodei sistemice (în primul rînd caracterul destul de abstract și general), aceasta a fost completată cu metoda structural-funcționalistă. Cu ajutorul acesteia au fost analizate instituțiile de protecție ale drepturilor omului atît la nivel internațional cît și în Republica . Metoda comparativă – metodă cu un important potențial cognitiv – permite relevarea deosebirilor și asemănărilor juridice în actele naționale și internaționale cu privire la subiectul vizat, în cazul nostru a instituției ombudsmanului.

În elucidarea subiectului propus spre investigare au fost utilizate și alte metode de cunoaștere științifică, cum sunt: metoda juridică, comparativă, care constă în evidențierea trăsăturilor comune; metoda istorică, care are la bază elucidarea sensului evenimentelor trecutului, în scopul perfecționării mecanismelor actuale de colaborare eficiente în domeniul cercetat etc.

Noutatea științifică a lucrării constă în: analiza detaliată a drepturilor fundamentale ale omului; analiza profundă a tipurilor de drepturi ale omului (în dimensiuni materiale și procedurale); investigația complexă a principalelor aspecte ale instituțiilor implicate în protecția drepturilor omului; elaborarea unor concluzii și recomandări care ar putea servi cadrului teoretic, practic și normativ al activității instituției avocatului parlamentar din Republica Moldova.

Lucrarea este o încercare de a sistematiza ponderea temei statutului avocatilor parlamentari în domeniul protecției drepturilor și libertăților omului în Republica Moldova, atît în uzul general cît și în studiile cu privire la dreptul constituțional, aceasta făcîndu-se pe baza structurării proceselor din cadrul statului și a interpretării efectelor lor, astfel fiind date interpretări unor probleme de aplicare, a dispozițiilor acestora.

În concluzie, contribuția originală a acestei lucrări se exprimă atât prin noutatea nemijlocită a subiectului, cît și prin modul de abordare a problemei. Recomandările propuse sunt argumentate și bazate pe o vastă experiență de lucru a avocaților parlamentari din Republica Moldova.

Valoarea aplicativă a lucrării. Valoarea aplicativă rezidă în importanța acestei lucrări atât pentru practicieni, care se întâlnesc în activitatea lor din ce în ce mai des cu necesitatea de a apela la instituția avocatului parlamentar, cât și pentru membrii asociațiilor obștești în domeniul drepturilor omului, care veghează asupra respectării drepturilor omului. Materialele tezei pot servi drept suport real pentru instruirea la diferite nivele. Recomandările pot contribui la luarea unor decizii adecvate de către autorități, decizii capabile să amelioreze situația în domeniul drepturilor omului în Republica .

Tendințele politice și economice ale Republicii Moldova sunt îndreptate spre realizarea conceptului proeuropean de dezvoltare, fapt ce stimulează activitatea instituției avocatului parlamentar și aplicarea acelor principii și condiții care sunt examinate în studiul dat.

În concluzie, subliniem că valoarea teoretică și aplicativă a tezei este determinată de scopul și obiectivele ei, de concluziile și recomandările înaintate cu privire la sfera instituției avocatului parlamentar.

Structura și volumul lucrării. Structura tezei de licență este efectuată în conformitate cu normele impuse în întocmirea unei lucrări științifice.

Teza de față iși propune analiza instituției Avocatului parlamentar pe 3 paliere, ceea ce a determinat structurarea sa în 3 capitole principale. Fiecare capitol conține o analiză detaliată a diferitor aspecte ale Centrului pentru protecția drepturilor omului din Republica .

Astfel în primul capitol este prezentat evoluția istorică și esența conceptuală a instituției Avocatilor parlamentari. La fel în primul capitol sînt abordate particularitățile evoluției statutului juridic al avocatului parlamentar in RM cît și particularitățile de organizare a acestei instituții.

În capitolul II al lucrării sînt analizate detaliat particularitățile mandatului avocaților parlamentari conform normelor legale in vigoare și analiza acestor legi. Deasemenea am specificat atribuțiile avocaților parlamentari și am analizat domeniul de activitate a avocaților parlamentari din RM în domeniul protecției drepturilor omului.

În al III capitol am studiat raporturile avocaților parlamentari cu așa instituții ca: autoritățile publice și societatea civilă. Un paragraf aparte este dedicat analizei raportului de activitate a avocatului copilului în RM pe anul 2013. Pentru analiză mi-au servit materialele și cunoștințele acumulate pe parcursul studiilor. Am indentificat toate aspectele, relizările și soluțiile avocatului copilului.

INSTITUȚIA AVOCATULUI PARLAMENTAR: CONSIDERAȚII GENERAL-INTRODUCTIVE

1.1 Dezvoltarea istorică și esența conceptuală a instituției Avocaților parlamentari

În general, opinia recunoscută despre originea instituției ombudsmanului modern este ca fiind suedeză, există, însă, o serie de autori care consideră că rădăcinile ombudsmanului se întind până în antichitate. În sensul dat, evoluția institutului Ombudsmanului demonstrează că, deși este o instituție nouă, se manifestă printr-un mare grad de adaptabilitate și credibilitate, răspîndirea rapidă constituind semnul succesului acestei instituții, care se află în serviciul cetățeanului.

Astfel, după cum am menționat, în literatura de specialitate se consideră că “din cele mai vechi timpuri au existat funcționari cu atribuții asemănătoare” instituției Ombudsmanului. După părerea autorului român Duculescu V., instituții asemănătoare ombudsmanului existau în mai toată lumea, de exemplu, la curțile faraonilor Egiptului antic existau funcționari ale căror atribuții erau de a primi plângerile oamenilor. Atribuții asemănătoare îndeplineau și funcționarii numiți de Moise din rândul evreilor.

De asemenea, un protector al celor slabi exista în Grecia antică – Archontele Eponym. În Roma antică au existat instituții similare ombudsmanului. Astfel, în timpul Republicii, doi cenzori primeau plângerile împotriva abuzurilor administrative. Însă, cea mai asemănătoare instituție cu ombudsmanul modern – a fost Defensor Plebis, instituție ce are originea romană și a fost creată de împăratul Valentinian, în timpul Dominatului, împărat considerat de istorici ca având o mare contribuție în îmbunătățirea legislației și a administrației. În primul an al domniei sale, Valentinian creează Defensorul pentru a apăra cetățenii împotriva necinstei funcționarilor imperiali. Sarcinile Defensorului constau în apărarea orașelor, a bisericilor, a ,,humiliores“ de asuprirea celor puternici și stoparea abuzurilor funcționarilor care își exercitau atribuțiile în detrimentul ideii de administrație.

În acea perioadă, exista la nivel național un ,,Defensor Plebis“ iar la nivel local un ,,Defensor Civitates“, ca și un ,,Defensor Ecclesiae“. Rolul Defensorului era, în primul rând paternal, având atribuția de a semnala autorităților superioare abuzurile concretizate în injustiții fiscale, abuz de putere, exacțiuni, poate interveni în procesele unde sunt atacați ,,humiliores“ și poate împiedica ca aceștia să fie supuși torturii, poate interveni împotriva exigențelor și pretențiilor militare, nimeni nu poate fi încarcerat fără permisiunea Defensorului.

De asemenea, instituții similare ombudsmanului au fost cunoscute și în China antică, unde, în perioada dinastiei Han ( Sec.II îHs – Sec. II dHs ), putea fi întâlnit ,,Yuanul de Control“, mai târziu, în perioada Kublai Han, se poate găsi instituția ,,Cenzoratului“. Instituții asemănătoare au mai existat și în India antică.

Se observă că instituția Defensorului Plebis este foarte asemănătoare cu instituția ombudsmanului modern, mergând până la asemănare, ceea ce ne îndreptățește să acordăm credit autorilor care susțin că rădăcinile ombudsmanului se găsesc în antichitate, bineînțeles într-o formă mai puțin evoluată ca cea de astăzi.

Un rol important, în evoluția instituției ombudsmanului, l-a jucat influența musulmană, astfel, profetul Mahomed obișnuia să asculte plângerile oamenilor ca un exemplu pentru Calif, iar un funcționar numit ,,Mohtașib“ se deplasa zilnic prin orașe, însoțit de asistenți, pentru a se convinge că toți funcționarii își îndeplinesc corect și moral sarcinile lor. Mohtașib-ul musulman avea autoritatea să anuleze ordinele executive care contraveneau moralei religioase.

O importanță deosebită, pentru apariția instituției ombudsmanului modern, a avut-o instituția ,,Q`adi al Qudat“ (sau ,,Quazi`ul`Quazat“ / ,,Quaid-ul-Quadat“), instituție ce exista în imperiul Turc în perioada în care regele Carol al XII-lea al Suediei, inițiatorul instituției proto-ombudsmanului în Suedia, se afla exilat în imperiul Otoman. Instituția Turcă avea sarcina de a asigura ca legea islamică să fie respectată de către demnitari, inclusiv de către sultan, în raporturile cu poporul și în relațiile dintre ei, aceasta apăra dreptul poporului de a nu fi supus injustiției și abuzului de putere din partea funcționarilor și potentaților.

Instituții asemănătoare se pot întâlni în Arabia Saudită ( Comitetul pentru Plângeri), de asemenea, în evul mediu, instituția a cunoscut o expansiune înfloritoare în Spania musulmană, unde putea fi întâlnit ,,Sahib-al-Mazaim“, tot în Spania medievală putem întâlni instituții asemănătoare ombudsmanului ca: ,,El Sindico Procurador“ sau ,,El Personero del Pueblo“, ,,El Consul del Mar“ sau ,,Instruman“ care va deveni, în anul 1755, ,,Ustruman“. În 1503, apărea în Țara Bască ,,Abogado de los pobres” (Avocatul Săracilor), considerat ca precursor al ,,Ararteko”(ombudsmanul basc din zilele noastre), acesta fiind un salariat al statului cu rolul de avocat al săracilor .

Așadar, se poate observa, din cele menționate mai sus, că instituții asemănătoare ombudsmanului modern au existat, chiar dacă într-o formă mai mult sau mai puțin asemănătoare cu cea de astăzi, încă din antichitate, ceea ce ne poate conduce la concluzia că preocupări pentru respectarea legilor și implicit pentru înlăturarea eventualelor abuzuri, din partea persoanelor din administrație, au existat din cele mai îndepărtate timpuri.

Cu toate acestea, instituția ombudsmanului modern, în forma în care există astăzi, își are originea în Suedia. Astfel, în anul 1709, regele Carol al XII-lea al Suediei, înfrânt în bătălia de , s-a văzut nevoit să se refugieze în imperiul Otoman. Una din localitățile în care s-a adăpostit, în anii de exil, a fost și Tighina ( Bender ), în Basarabia. De aici, în anul 1713, Carol al XII–lea, a emis un ordin prin care, în Suedia, bântuită pe atunci de tulburări și dezordine, va fi creat un serviciu condus de cel mai înalt Ombudsman al regelui, care avea misiunea de a asigura ca legile să fie respectate, având prerogative de control al administrației și funcționarilor.

O posibilă sursă de inspirație pentru regele suedez s-ar putea găsi în instituția ,,Q`adi al Qudat“ existentă în imperiul otoman la acea dată. După moartea lui Carol, în anul 1718 și până în anul 1809, începe o perioadă de declin a Coroanei și a supremației parlamentului. Însă în anul izbucnit în Suedia o revoluție care a condus la proclamarea unei noi Constituții, influențată de teoria separației puterilor în stat, în care se prevedea și crearea instituției ,,Riksens Standers Justitie Ombudsman“ – Ombudsmanul Parlamentar. Astfel, în anul fost numit primul Ombudsman Parlamentar suedez, care, ca și succesorii săi, avea competența de a supraveghea atât autoritățile civile cât și pe cele militare.

Fiind provenit din Suedia, cuvîndul ombudsman tot este de origine suedeză. În limba suedeză cuvântul ombudsman înseamnă „delegat al regelui; cel ce pledează pentru rege”. În mai multe țări este creată instituția ombudsman-ului, purtând diferite nume: „parlamentary commissioner” (Anglia și Noua Zelandă); „mediator” (Franța), „apărătorul poporului” (Spania); „colegiul popular al apărării drepturilor omului” (), „împuternicitul privind drepturile omului” (Federația Rusă, Ucraina); Diwan Ewl Mazalem (Egipt); Difensore Civico (Italia); Provedor de Justicia (Portugalia) etc.

Crearea în a instituției avocatului parlamentar a avut ca sursă de inspirație tradiția suedeză a ombudsmanului și instituțiile similare înființate după cel de-al doilea război mondial în numeroase țări de pe toate continentele, ca urmare a popularității instituției suedeze. În atare condiții, considerăm că orice denumire ar avea și oricum ar fi această instituție organizată și structurată, ea contribuie cu succes în lume, inclusiv în țara noastră, la accentuarea trăsăturilor statului de drept prin verificarea respectării legii în diversele compartimente ale administrației publice, precum și la educarea și sprijinirea cetățenilor în recunoașterea drepturilor și intereselor lor și, prin aceasta, la stimularea societății civile în ansamblu. De asemenea, funcționarea acestei instituții duce la înlăturarea unor practici și mentalități de natură totalitară prin cultivarea unor relații de colaborare, sprijin și încredere reciprocă între autoritățile publice, în special între administrație și cetățeni.

În ciuda faptului că s-a răspîndit cu rapiditate pe o mare suprafață teritorială, în state din toate continentele cu sisteme juridice diverse, Instituția Ombudsmanului are același rol cu preponderență peste tot, respectiv protejarea drepturilor cetațeanului împotriva abuzurilor funcționărilor statului, în special împotriva abuzurilor administrative publice.

După cum am mai menționat și după cum se consideră în literatura de specialitate, rolul și scopul statului este de a apăra interesul general al tuturor cetățenilor și al fiecăruia în parte. În binecunoscuta lucrare Contractul social, semnată de J.-J. Rousseau, se menționează că „statul are menirea să asigure democrația și justiția care să ducă la respectarea drepturilor omului. Cetățeanul, mai ales în statele democratice, trebuie să se înarmeze cu forță și statornicie și să repete în fiecare zi a vieții în sinea lui cuvintele Palatinului Posnanei, tatăl regelui Poloniei, Duce de Lorena: mai bine o libertate primejdioasă decât o sclavie liniștită”.

Ombudsmanul sau apărătorul poporului este considerat în prezent ca un simbol al unui stat democrat, esența a tot ceea ce Guvernul ar trebui să facă, adică, dezvoltarea bunăstării cetățeanului, apărarea libertăților individuale și supravegherea birocrației administrative pentru ca aceasta să trateze echitabil pe toți cetățenii. Esența acestei instituții este statutul ei independent și dreptul acordat de Parlament de a audia și investiga plângerile cetățenilor împotriva unor abuzuri sau nereguli săvârșite de funcționarii publici. Așadar, este o instituție ce efectuează controlul și supravegherea organelor de stat, plasându-se între cetățean și organismele de guvernământ și urmărește apărarea drepturilor oamenilor.

Așa cum este abordat în literatura juridică, Ombudsman-ul este o persoană (sau mai multe) independentă numită de către parlament ori executiv pentru a apăra drepturile și libertățile cetățenești în raport cu autoritățile publice și în special cu cele executive. În toate țările în care există, Ombudsman-ul își concentrează întreaga activitate pe supravegherea respectării legilor și contracararea atitudinilor birocratice, abuzive, din activitatea autorităților publice și în speciala cu celor cu caracter executiv.

Ombudsman-ul nu este un organ care să se substituie altora, ci alături de alte autorități publice, și în special de cele cu caracter executiv, sprijină respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor, fiind astfel un protector al tuturor.

În concluzie vom menționa că, în majoritatea regimurilor politice contemporane misiunea sublimă de a apăra drepturile și libertățile omului de abuzurile statului a fost încredințată ombudsmanului. Această instituție publică de origine suedeză, apărută la începutul secolului XIX, constituie actualmente unul din atributele regimului democrat.

1.2 Statutul juridic al avocatului parlamentar în RM

Vorbind despre regimul juridic al instituției avocatului parlamentar în Republica Moldova, vom începe de la faptul conform căruia, în ultimele decenii, tot mai multe țări au introdus în sistemul juridic național o instituție receptată din practica parlamentară suedeză, care are ca rol soluționarea plângerilor ce i se adresează de către cetățenii care pretind că drepturile lor au fost încălcate de funcționari sau autorități ale administrației publice, printer care și Republica Moldova – instituția Ombudsmanului.

Conform datelor IOI (International Ombudsman Institute), Republica se clasează în prezent în lista celor aproximativ 140 de țări, în care funcționează instituția Avocatului Parlamentar. În acest context, instituția Ombudsmanului a căpătat caracter universal fiind întâlnită pe toate continentele, indiferent dacă este consacrată la nivel național sau regional, sau dacă atribuții generale sau specializate pe domenii.

În continuare, vom menționa că semnificativă și importantă în protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului este instituția specializată a avocaților parlamentari, neprevăzută de Constituția Republicii , dar instituită prin lege organică. În continuarea gîndului dat, în primăvara anului 1996, , și-a ținut lucrările cea de-a II Conferință Internațională a Instituțiilor Ombudsmanilor și Drepturilor Omului, în cadrul căreia au fost abordate aspectele creării instituției ombudsmanului și în Republica Moldova. În urma desfășurării acestui for, s-a procedat la elaborarea unui proiect de lege privind instituția Ombudsmanului pentru protejarea drepturilor omului.

Din 17 octombrie 1997, în Republica Moldova a început implementarea, cu concursul programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, a unui amplu proiect care urmărește crearea și funcționarea unei instituții naționale independente pentru promovarea și apărarea drepturilor și libertăților omului cu mandat de reflectare a tratatelor și convențiilor internaționale la care statul nostru este parte, a prevederilor din Constituție referitoare la drepturile omului.

În anul 1997 Parlamentul Republicii a adoptat Legea privind avocații parlamentari. În Preambulul Legii se menționează că Parlamentul adoptă prezenta lege, confirmandu-și adeziunea a Drepturilor Omului și la alte acte juridice internaționale cu privire la drepturile omului, luînd în considerare că, în conformitate cu Carta ONU, statul este obligat să stimuleze respectarea drepturilor și libertăților omului, ținand cont de necesitatatea de a garanta tuturor cetățenilor Republicii Moldova dreptul la apărarea drepturilor și libertăților lor constituționale.

În reglementarea instituției Avocatului parlamentar, legiuitorul moldovean a preluat unele principii și soluții consacrate și în alte țări. Diversitatea de soluții din dreptul comparat, în unele materii ale reglementării, l-au determinat pe legiuitorul moldovean să-și stabilească propriile opțiuni.

Introducerea acestei noi instituții răspunde unor necesități reale, atât prezente, dar, mai ales, viitoare ale societății moldovenești, întrucât prin caracterul ei profund democratic, permite cetățeanului liber de a uza o nouă posibilitate legală pentru exercitarea nestingherită a drepturilor și libertăților sale fundamentale. Ea este strâns legată de problematica asigurării legalității în activitatea organelor și aparatului de stat, a respectării drepturilor cetățenești contra oricăror abuzuri, acțiuni arbitrare sau erori ale autorităților publice.

Fiind o instituție și un mecanism nejurisdicțional, activitatea avocatului parlamentar este menită să asigure garantarea respectării drepturilor și libertăților constituționale ale omului de către autoritățile publice centrale și locale, instituții, organizații și intreprinderi, indiferent de tipul de proprietate, asociațiile obștești și persoanele cu funcții de răspundere de toate nivelurile(art.1).

În Republica , Avocatul parlamentar este o persoană (sau mai multe) independentă, numită de către Parlament pentru a supraveghea administrația. Instituția cunoaște două forme importante: ombudsman-ul cu competență generală și ombudsman-ul cu competență specială. Ombudsmanul cu competență generală are misiunea de a primi toate plângerile cetățenilor contra exceselor și abuzurilor administrației, de a face anchete și de a interveni pe lângă Guvern. Ombudsman-ul cu competență specială controlează anumite servicii.

Făcînd o mică remarcă la cele expuse mai sus, vom sublinia faptul că spre deosebire de Republica Moldova, unde instituția specializată a avocaților parlamentari nu este prevăzută de Constituția Republicii Moldova, în Constituția României, încă din 1991, sa receptat din practica internațională a garantării și siguranței drepturilor fundamentale ale omului, Instituția Avocatului Poporului (ombudsmanului). Prin revizuirea Constituției României din 2003, se perfectează textul în domeniu și în art.58 alin.(1) al acesteia se stipulează: “(1) Avocatul Poporului este numit pe o durată de 5 ani pentru apărarea drepturilor și libertăților persoanelor fizice…” iar în art.59 alin.(1) se arată că: “(1) Avocatul Poporului își exercită atribuțiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile și în libertățile lor, în limitele stabilite de lege.’’ Deci, rezultă clar că rolul Avocatului Poporului, la fel ca și instituția Avocatului Parlamentar în Republica , este apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

În coraport cu practica Republicii privind instituirea instituției de Avocat Parlamentar, Uniunea Europeană a creat postul Ombudsmanului European în anul 1995. Rolul Ombudsmanului European este de a supraveghea activitățile instituțiilor uniunii europene și de a se asigura că acestea respectă principiile unei bune guvernări.

Avocații parlamentari sunt independenți față de instituțiile de stat și de funcționarii publici și se călăuzesc în activitatea lor de Constituția Republicii , de alte acte legislative naționale, de actele juridice internaționale cu privire la drepturile omului la care Republica este parte. Avocații parlamentari sunt chemați să contribuie la apărarea eficientă și la respectarea drepturilor omului prin soluționarea petițiilor impotriva încălcării acestor drepturi, prin inițierea de investigații independente asupra cazurilor de încălcare a lor, prin elaborarea unor propuneri de modificare a legislației, prin sesizarea autorităților judecătorești și a Curții Constituționale, să promoveze drepturile omului prin intermediul mijloacelor de informare în masă, publicării de literatură de interes general cu privire la drepturile omului, organizării de seminare și conferințe.

La inceputul fiecărui an, pană la data de 15 martie, Centrul pentru Drepturile Omului prezintă Parlamentului un raport despre respectarea drepturilor omului in Republica Moldova, în decursul anului precedent, care se publică în Monitorul Oficial, concomitent în Parlament se discută informația despre activitatea Centrului, prezentată de Comisia pentru drepturile omului și minoritățile naționale, precum și propuneri în vederea imbunătățirii acestei activități (art.34 alin.2).

În scopul consolidării procesului de promovare, respectare și protejare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în Republica Moldova, în lunile ianuarie-februarie 2009, Centrul pentru Drepturile Omului a elaborat proiectul Acordului de cooperare, care ulterior a fost prezentat pentru expunerea propunerilor și obiecțiilor relevante Ministerului Afacerilor Interne, Procuraturii Generale, Ministerului Justiției, Ministerului Sănătății și Ministerului Protecției Sociale, Familiei și Copilului. La începutul lunii martie 2009, CpDOM a semnat acorduri de colaborare cu Procuratura Generală, Ministerul Sănătății și Ministerul Protecției Sociale, Familiei și Copilului. Până la sfârșitul lunii martie urmează să fie semnate acordurile de colaborare cu Procuratura Generală și Ministerul Justiției, proces întârziat din cauza completărilor propuse la avizare de către aceste două instituții.

Într-un alt context, vom percepe faptul că prin semnarea și ratificarea de către Republica Moldova a Protocolului Opțional împotriva torturii și altor tratamente crude, inumane sau degradante, în vigoare din 24 iulie 2006, care prevede instituirea unor mecanisme independente pentru prevenirea torturii la nivel național, Instituția Avocaților Parlamentari a fost investită cu misiunea respectivă. În scopul acordării asistenței în exercitarea atribuțiilor avocaților parlamentari în calitate de Mecanism național de prevenire a torturii, care vizează efectuarea vizitelor preventive în locurile unde se află sau se pot afla persoane private de libertate a fost creat un Consiliu consultativ.

O încercare de a impulsiona activitatea administrației publice în vederea promovării drepturilor omului a fost întreprinsă de către Guvernul Republicii prin adoptarea la 02.01.2007 a Hotărîrii nr. 3 pentru aprobarea Regulamentului privind activitatea coordonatorului în domeniul drepturilor omului. Prin actul normativ respectiv, Guvernul recomandă conducătorilor autorităților administrației publice centrale și locale să desemneze, în cadrul autorității conduse, un funcționar public care va exercita funcția de coordonator în domeniul drepturilor omului.

Avînd ca scop contribuirea la promovarea, respectarea și realizarea standardelor naționale și internaționale de bază în domeniul drepturilor omului, raportate la domeniul de activitate specific fiecărei autorități publice, coordonatorul în domeniul drepturilor omului urmează să-și desfășoare activitatea în colaborare cu subdiviziunile structurale ale autorităților administrației publice și cu alte instituții subordonate ei, conducîndu-se de recomandările Comisiei pentru drepturile omului a Parlamentului și ale Comitetului coordonator pentru elaborarea și realizarea Planului național de acțiuni în domeniul drepturilor omului.

Deoarece excluderea paralelismului în activitatea autorităților administrației publice este una din sarcinile primordiale stipulate în Strategia de reformă a administrației publice centrale, considerăm că actul normativ nominalizat – Regulamentul privind activitatea coordonatorului în domeniul drepturilor omului trebuia să reglementeze în mod explicit raportul dintre acesta și Avocatul parlamentar.

Un imbold nou în modernizarea instituției Avocatului Parlamentar în Republica ,

l-au constituit propunerile formulate de către Comitetul pentru Drepturile Omului la adresa Planului Național de acțiuni în domeniul Drepturilor Omului pentru anii 2009-2012. Propunerile intervenite au vizat idei privind completarea Titlului II a Constituției Republicii moldova, „Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale” cu Capitolul IV, întitulat „Ombudsmanul național și Ombudsmanul împotriva discriminării”, și art. 60 și 61, cu următorul conținut, respectiv:

Articolul 60 – „Ombudsmanul național și Ombudsmanul împotriva discriminării sunt numiți de Parlament pe o durată de șapte ani, pentru a garanta drepturile și libertățile constituționale ale omului și a asigura principiul egalității și non-discriminării din partea autorităților publice centrale și locale, ale persoanelor cu funcție de răspundere din instituții, organizații și întreprinderi, indiferent de forma de proprietate, din asociațiile obștești de toate nivelurile”.

Articolul 61 – „(1) Ombudsmanul național și Ombudsmanul împotriva discriminării își exercită atribuțiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile lor constituționale sau discriminate, în limitele stabilite de lege. (2) Autoritățile publice sunt obligate să asigure Ombudsmanului național și Ombudsmanului împotriva discriminării sprijinul necesar în exercitarea atribuțiilor lor”.

Ceea ce considerăm necesar a menționa este faptul că o problemă în funcționarea instituției Avocatului Parlamentar în Republica constă în faptul că ea, ca autoritate administrativă autonomă națională în domeniul protecției drepturilor omului, nu este creată exclusiv pentru protecția drepturilor copilului, ci este investită doar cu unele atribuții de protecție a drepturilor copilului. De aceea, avînd în vedere tendința de creștere continuă a numărului de copii aflați în diferite situații de dificultate, cazurile destul de frecvente de încălcare a drepturilor garantate de lege copilului atît în cadrul familiei, cît și în societate, precum și specificul activității de protecție a copilului.

În continuare ideii expuse, Avocatul Copilului ca autoritate administrativă autonomă:

a) poate fi înființată numai prin lege organică;

b) se va bucura de independență față de Guvern;

c) va avea un caracter colegial;

d) membrii acestei instituții vor fi numiți de către Parlament;

e) avocații vor fi înzestrați cu putere de decizie.

În concluzie vom remarca faptul că instituția Avocatului Parlamentar din Republica Moldova, creată ca o autoritate publică independentă, care să asigure garantarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului de către autoritățile publice centrale și locale, instituții, organizații și întreprinderi, indiferent de tipul de proprietate, asociațiile obștești și persoanele cu funcții de răspundere de toate nivelurile, Instituția Avocaților Parlamentari este autoritatea care favorizează echilibrul între autoritățile publice și societate, contribuie la apărarea drepturilor omului prin prevenirea încălcării acestora și repunerii în drepturi, la perfecționarea legislației ce ține de domeniu și educarea juridică a populației, aplicând procedeele prevăzute de legislația în vigoare.

1.3 Principiile de organizare a instituției avocatului parlamentar

Vorbind în cadrul paragrafului dat despre organizarea profesiei de avocat parlamentar în Republica Moldova, vom porni de la faptul că nici un act normativ ce acționa pe teritoriul Moldovei pînă la 1991, nu prevedea care sunt principiile de organizare a funcției de avocat parlamentar din Republica Moldova. Problema elucidării acestor principii a fost scăpată și din vederea cercetătorilor autohtoni. Necătînd la aceste afirmații, în anii ce s-au scurs după declararea independenței și suveranității, în Republica Moldova au fost lansate mai multe lucrări în care autorii încearcă să dezvăluie esența principiilor de organizare a profesiei de avocat parlamentar din Republica Moldova.

Cuvîntul „principiu” vine de la latinescul principium, care înseamnă „început”, „obîrșie”, avînd și sensul de element fundamental. La Kant principiile sunt fie ale iuntelectului pur (postulate), fie ale rațiunii pure (idei). În sens juridic termenul ,,principiu” înseamnă ideie de bază, teză fundamentală. În literatura de specialitate există mai multe acepțiuni ale principiilor dreptului printre care: Principiile dreptului sunt ideile de bază ce se găsesc în întreaga legislație a statului; Principiile de drept sunt ideile conducătoare ale conținutului tuturor normelor juridice; Principiile dreptului sunt începuturile de bază, ideile fundamentale, care posedă universalitate, imperativitate și importanță generală supremă, formează conținutul principal al dreptului.

Principiile de organizare a profesiei de avocat parlamentar din Republica sunt niște idei, care, la general vorbind, se află la baza organizării și funcționării instituției avocat parlamentarurii. Ca și celelalte principii ale dreptului, principiile de organizare a profesiei de avocat parlamentar în Republica includ în sine două elemente de bază: elementul obiectiv și elementul subiectiv.

Elementul obiectiv presupune, în primul rînd, faptul că principiul reflectă realizările sociale la o etapă istorică anumită. Cu alte cuvinte, principiul este oglinda societății și a regimului politic existent în . Drept exemplu aici putem da „transparența activității avocaților parlamentari” ca principiu de organizare a profesiei de avocat parlamentar din Republica , care astăzi este un principiu inerent pentru orișice societate democratică. Însă, nu ne putem închipui existența acestui principiu, de pildă, în perioada războiului rece. În al doilea rînd, elementul obiectiv al principiilor de rganizare a profesiei de avocat parlamentar din Republica include și scopurile pe care și le propune instituția avocat parlamentarurii prin reprezentanții săi, precum și tendințele dezvoltării legislației în domeniul dat.

În literatura juridică, principiile fundamentale ale dreptului sînt definite ca idei călăuzitoare ale conținutului tuturor normelor juridice, care cuprind cerințele obiective ale societății în procesul creării dreptului și realizării lui. Principiile fundamentale ale dreptului mai sînt numite și constituționale sau generale, din cauza că: au un conținut foarte general, conținind postulate juridice fundamentale, al căror conținut este generic și aplicabil intregului sistem de drept și instituții politice; au o importanță fundamentală, caracterizind și menționind cele mai importante însușiri, valori și caracteristici proprii unui stat de drept; sînt statuate în Constituția Republicii Moldova, fiind detaliate sau concretizate în acte normative subordonate Legii Supreme, formind un sistem de principii coerente, interdependente și condiționate reciproc; sînt menite să asigure caracterul unitar, coerent și consecutiv al actului de justiție.

Principiile de organizare a profesiei de avocat parlamentar în Republica includ de asemenea și elementul subiectiv. Acesta indică la faptul că principiile sunt „formulate de legiuitor reieșind din experiența juridică concretă și cultura juridică a statului și se bazează pe prevederile fundamentale ale sistemului de drept în corespundere cu nivelul de dezvoltare a legislației de ramură”.

Determinarea principiilor de organizare a profesiei de avocat parlamentar în Republica are o importanță atît teoretică, cît și practică. Importanța teoretică își găsește reflectare în contribuția acestora la direcționarea procesului de legiferare pozitivă în . Totodată, principiile de organizare a profesiei de avocat parlamentar în Republica Moldova au și o importanță practică, deoarece ele contribuie nemijlocit la funcționarea reală a sistemului instituțiilor avocat parlamentarurii, determinînd conținutul interacțiunilor în cadrul acestui sistem.

Prin urmare, putem defini principiile de organizare a profesiei de avocat parlamentar în Republica Moldova drept acele idei generale sau teze fundamentale cuprinse în normele de drept în vigoare, care reflectă realitățile obiective ale organizării și funcționării avocat parlamentarurii ca instituție independent de autoconducere a societății civile, chemată să participe la procesul de realizare a justiției.

În activitatea lor, avocații parlamentari se conduc de principiile legalității, transparenței, echității sociale, democrației, umanismului, accesibilității, democrației pentru a asigura exercitarea funcțiilor lor conform prevederilor legale.

Incompatibilitatea. Principiu reglementat de legislația majorității statelor europene72 conform căruia, avocatul parlamentar nu are dreptul să exercite alte funcții retribuite, cu excepția activității didactice și științifice în învățământul superior și nici să dețină o funcție electivă sau publică. Principiul amintit este prevăzut în art. 8, alin. (1) din Legea nr. 1349, dispozițiile legale amintite reiterând că avocatul parlamentar trebuie să își desfășoare activitatea fără influențe colaterale.

Imparțialitatea. Conform acestui principiu, reglementat în art. 8, alin. (2) din Legea nr. 1349, avocații parlamentari nu au dreptul să desfășoare activitate politică, să fie membru ai vreunui partid sau organizație social-politică. Totuși, la etapa actuală în Republica unii dintre foștii și actualii avocați parlamentari au fost colaboratori ai organelor de procuratură și în mod firesc păstrează legături cu foștii colegi, chestiune care pune sub semnul întrebării imparțialitatea acestora.

Independența. Avocatul parlamentar este o instituție care trebuie să garanteze o atitudine de corectitudine și transparență în activitatea pe care o desfășoară, mai cu seamă pentru că aria de control pe care o deține se referă la activitatea instituțiilor publice, private, organizațiilor etc. Astfel, dispozițiile art. 1, alin. (1) din Legea nr.1349, prevăd că aceștia sunt independenți față de deputații Parlamentului, Președintele Republicii, autoritățile publice centrale și locale, persoanele cu funcții de răspundere de toate nivelurile, nefiind obligați să se supună unor instrucțiuni sau dispoziții care emană de la alte autorități. Totuși, pornind de la faptul că este numit de Parlament, mandatul acestuia este oarecum supus unei influențe politice. De aceea există riscul ca pe parcursul activității sale să fie “penalizat” politic prin nedesemnarea acestuia pentru un mandat viitor.

Totodată, imixtiunea în activitatea avocaților parlamentari cu scopul de a influența deciziile acestora asupra unor sesizări concrete, ignorarea intenționată de către persoanele cu funcții de răspundere de toate nivelurile a sesizărilor și neîndeplinirea recomandărilor avocaților parlamentari, precum și împiedicarea sub oricare altă formă a activității acestora atrag după sine răspundere în conformitate cu legislația (Codul Contravențiilor Administrative la art. 320 stabilește că ”aceasta se sancționează cu amendă de la 20 la 30 de unități convenționale aplicată persoanei fizice, cu amendă de la 75 la 100 de unități convenționale aplicată persoanei cu funcție de răspundere).

Imunitatea. Scopul principal fiind protecția avocaților parlamentari de presiunile exercitate prin acuzări nemotivate, aduse pentru a influența, direct sau indirect, modul de gândire al acestora. Astfel, potrivit art. 12, alin. (3) din Legea nr.1349, aceștia nu pot fi trași la răspundere penală sau administrativă, nu pot fi reținuți, arestați, percheziționați, supuși controlului personal fără acordul prealabil al Parlamentului, cu excepția cazurilor de infracțiune flagrantă.

Inviolabilitatea. Art. 12 alin. (1) din Legea nr. 1349, prevede că inviolabilitatea avocatului parlamentar se extinde asupra locuinței și localului său de serviciu, asupra mijloacelor de transport și de telecomunicație folosite de acesta, asupra corespondenței, documentelor și averii personale.

Inamovibilitatea. Se subînțelege din conținutul Legii nr. 1349 însă, în opinia doctrinarilor, Legea privind avocații parlamentari din Republica ar trebui să fie completată cu un articol referitor la principiul amintit, care să fie reglementat expres. Aceștia propun următorul conținut al articolului: ”Avocații parlamentari, pe parcursul exercitării atribuțiilor sale, sunt inamovibili, adică nu pot fi impuși să-și înceteze activitatea înainte de termen, cu excepția cazurilor prevăzute de lege”.

Democrație. Avocatul acționează în cadrul exercitării activității zilnice în conformitate cu principiul respectării drepturilor omului, respectării principiilor de gender, a statului de drept etc.

Confidențialitate. Avocatul parlamentar este obligat să nu divulge informațiile confidențiale, precum și datele cu caracter personal, care i-au fost comunicate în cadrul activității sale, decât cu consimțământul persoanei la care acestea se referă.

Publicitate și transparență. Avocatul parlamentar face publice, în mod periodic, rapoartele întocmite în urma vizitelor în locurile unde se află sau se pot afla persoane private de libertate, precum și răspunsurile autorităților corespunzătoare, totodată face publice rapoartele de activitatea anuale, și raportul general cu privire la situația respectării drepturilor omului la nivel național.

Remediere eficiente. Avocatul parlamentar are funcția de a repune în drepturi persoana a cărei drepturi au fost încălcate, precum și de a propune mecanisme funcționale și măsuri necesare pentru redresarea situației fiecărei persoane.

CAPITOLUL II. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A INSTITUȚIEI AVOCATULUI PARLAMENTAR ÎN REPUBLICA

2.1 Particularitățile mandatului avocaților parlamentari conform normelor legale în vigoare

Statutul Avocatului parlamentar este determinat de primele două capitole ale Legii Republicii Moldova cu privire la avocații parlamentari, Nr.1349-XIII din 17.10.97. Astfel, numirea Avocatului parlamentar se face de Parlament, cu votul majorității deputaților aleși.

Conform art 3 din Legea nr. 1349-XIII din 17.10.97, avocat parlamentar poate fi orice cetățean al Republicii care are studii juridice superioare, posedă cunoștințe în domeniul apărării drepturilor și libertăților omului și se bucură de autoritate în societate. Parlamentul numește 4 avocați parlamentari,în legea veche, iar în cea nouă 2 avocați parlamentari, care sunt egali în drepturi și au atributii egale.

Propunerile privind candidaturile avocaților parlamentari sunt înaintate în Parlament de către Președintele Republicii Moldova, de cel puțin 20 de deputați ai Parlamentului și de către Guvern, în decursul ultimei luni a mandatului avocatilor parlamentari desemnați anterior. Avocații parlamentari sunt numiti în funcție pentru un mandat de 5 ani, în legea veche, iar în cea nouă Avocatul poporului este numit în funcție de către Parlament pentru un mandat de 7 ani. Nici o persoană nu poate îndeplini funcția de avocat al poporului două mandate consecutive.

Misiunea avocaților parlamentari este de a supraveghea respectarea drepturilor și libertăților constituționale ale omului anume de către autoritățile publice, de aceea candidatul înaintat de aceste autorități poate fi părtinitor la examinarea plîngerilor parvenite de la cetățeni asupra acțiunilor administrației, fiind astfel pusă în pericol independența și imparțialitatea avocaților parlamentari.

În sensul aliniatului de mai sus, ombudsmanul desemnat de parlament este cea mai răspîndită formă și se aplică în majoritatea statelor (Polonia, România, Rusia, Ucraina, Suedia, Lituania, Letonia, Portugalia etc.). În opinia noastră, aceasta este cea mai democratică și cea mai reușită metodă și corespunde scopului înființării acestei instituții, fapt existent în Republica Moldova.

Împuternicitul pentru drepturile omului din Polonia se numește în funcție de către Seim cu acordul Senatului, iar în România avocatul poporului este numit de Senat. Reprezentantul pentru drepturile omului din Ucraina se numește de către Rada Superioară. În , Filipine, Franța etc. ombudsmanul este desemnat de către guvern. În Franța mediatorul este numit prin ordinul Consiliului de Miniștri.

Ombudsmanul desemnat de către rege la recomandarea prim-ministrului există în marea Britanie, unde instituția ombudsmanului poartă denumirea de Comisar Parlamentar. Ombudsmanul, desemnat de guvern, la propunerea legislativului, există în , etc. În Noua Zeelandă ombudsmanul este numit de Generalul-guvernator în baza recomandărilor Camerei Reprezentanților. Ombudsmanul din se numește de către Președintele țării în baza rezoluției Camerei Reprezentanților, care este adoptată cu 2/3 din numărul membrilor Camerei. Ombudsmanul desemnat de către parlament, la propunerea guvernului, există în , Cuebec.

Verificarea informației asupra fiecărui candidat cu scopul de a controla dacă el corespunde cerințelor stabilite de lege pentru ocuparea funcției respective. În majoritatea țărilor controlului se supun dosarele fiecărui candidat. De verificarea informației se ocupă un comitet sau o comisie parlamentară, care prezintă Parlamentului un aviz asupra fiecărei candidaturi. Aceeași procedură este stabilită și în Legea Republicii cu privire la avocații parlamentari. Potrivit art.5 pct.3 din Legea nr.1349-XIII din 17.10.97, Comisia parlamentară pentru drepturile omului și minoritățile naționale prezintă Parlamentului un aviz argumentat privind fiecare candidatură.

Cu privire la votare, în Republica , potrivit art.5 pct.1, avocații parlamentari sînt numiți în funcție cu votul majorității deputaților aleși. După modul de numire a avocaților parlamentari din Republica , ea face parte din grupa de țări unde, pentru desemnare se cere un cvorum calificativ. Credem că această procedură este justă, deoarece cu cît numărul de voturi este mai mare, cu atît este mai dificil a numi, în funcție un ombudsman, partidele politice, care sînt reprezentate în Parlament întîmpinînd dificultăți în consolidare pentru a susține o candidatură. De exemplu, numirea în funcție a primului ombudsman în Rusia a decurs foarte greu anume din cauza aceasta.

În continuare este necesar să menționăm că Legea Republicii cu privire la avocații parlamentari, stabilește criteriile socio-profesionale la numirea în funcție a ombudsmenilor:

Cetățenia. Deși candidații la funcția de ombudsman depun jurămînt de credință statului, ei trebuie, neapărat, să fie cetățeni ai statului dat. Potrivit art.3 din Legea nr.1349-XIII din 17.10.97 a Republicii Moldova, această revendicare este argumentată prin faptul, că numai cetățenii Moldovei se bucură de toate drepturile și libertățile fundamentale ale omului, prevăzute de Constituție, iar art.39 pct.2 din Constituție stabilește că oricărui cetățean al Republicii Moldova i se asigură, potrivit legii, accesul la o funcție publică, drept de care nu se bucură cetățeni străini și apatrizii, care locuiesc pe teritoriul Republicii Moldova.

Competența profesională prevede pregătirea juridică și vechimea în muncă. Potrivit art.3 din Legea nr.1349-XIII din 17.10.97, avocat parlamentar poate fi orice cetățean al Republicii Moldova licențiat în drept, care are o înaltă competență profesională, o vechime de cel puțin 5 ani în activitatea juridică sau în învățămîntul juridic superior și o reputație ireproșabilă, în legea veche, iar în cea nouă este specificat faptul că trebuie să aibă o vechime în muncă în domeniul juridic sau o activitate recunoscută în domeniul apărării drepturilor omului de cel puțin 10 ani.

Cunoașterea limbii de stat, în opinia noastră, este una din cele mai esențiale condiții înaintate candidaților din considerentul că avocații parlamentari fac parte din categoria funcționarilor de stat și asupra lor se răsfrînge legislația cu privire la funcționarea limbilor pe teritoriul Republicii .

Calități înalte morale. Împuternicitul trebuie să fie un om de onoare, cu o reputație impecabilă, spre deosebire de celelalte trei autorități publice (puterea legislativă, executivă și judecătorească), ombudsmanul nu are putere de decizie. Atuul lui principal este autoritatea morală, prestigiul. Ombudsmanul întotdeauna acționează cu persuasiune și influență.

La intrarea în funcție, avocatul parlamentar depune în fața Parlamentului următorul jurământ: "Jur să îndeplinesc cinstit și conștiincios atribuțiile de avocat parlamentar, să apăr drepturile și libertățile omului, călăuzindu-mă de Constituție și de legile Republicii Moldova, de actele juridice internaționale cu privire la drepturile omului la care Republica Moldova este parte",în legea veche, iar în legea nouă la intrarea în funcție, avocatul poporului depune în plenul Parlamentului următorul jurămînt: „Jur să apăr drepturile și libertățile omului, să îndeplinesc cu bună-credință și imparțialitate atribuțiile de avocat al poporului, călăuzindu-mă de Constituția

Republicii Moldova, legile și tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte, de principiile legalității, egalității, transparenței, echității sociale, democrației, umanismului, accesibilității după cum îmi dictează conștiința”.

Trebuie de menționat că legislația Republicii Moldova față de alte legislații (de ex. cea a României) nu prevede că jurământul poate fi depus și fără formulă religioasă. Noi considerăm că asemenea prevederi trebuie introduse și în legislația națională, deoarece pot fi cazuri când avocatul parlamentar poate face parte dintr-o anumită comunitate religioasă a cărei principii sunt incompatibile cu jurământul. Din aceste considerente propunem ca articolul 7 al.1 să fie completat cu următorul aliniat "Jurământul poate fi depus și fără formulă religioasă. În acest caz în loc de "jur" se va pronunța "promit".

Atît în legea cu privire la Avocatul Parlamentar cît și în legea cu privire la Avocatul Poporului este specificat că la începutul fiecărui an, pînă la data de 15 martie,Centrul pentru Drepturile Omului prezintă Parlamentului un raport despre respectarea drepturilor omului în Republica Moldova în decursul anului precedent. Raportul conține un capitol consacrat situației privind respectarea drepturilor copilului și un capitol privind prevenirea torturii. Avocatul poporului poate întocmi și prezenta public rapoarte tematice privind respectarea drepturilor omului în domeniile politic, economic, social, cultural.

În legea nouă s-au adăugat citeva capitole sub denumirea de Mecanismul național de prevenire a torturii și Oficiul avocatului poporului . Putem specifica că în legea veche sînt doar 4 capitole, iar în legea noua sînt 7 capitole.

Mandatul avocatului parlamentar începe din momentul depunerii jurământului. La încadrarea în serviciu și ulterior în fiecare an, avocatul parlamentar este obligat să depună, în condițiile legii, declarație cu privire la venituri și proprietate. În decurs de 15 zile de la data depunerii jurământului, avocatul parlamentar este obligat să înceteze orice activitate incompatibilă cu statutul său și să suspende apartenența sa la oricare partid sau altă organizație social-politică.

La expirarea mandatului, avocatului parlamentar i se oferă funcția ocupată anterior ori o funcție similară dacă nu există restricții juridice. În exercițiul mandatului avocații parlamentari se călăuzesc de Constituție, de legislația în vigoare a Republicii Moldova, precum și de Declarația Universală a Drepturilor Omului, de pactele și de alte tratate la care Republica este parte (art.10 alin.1).

Prin dispozițiile art.10, avocații parlamentari sunt obligați să se conducă direct de normele dreptului internațional în materia drepturilor omului. Acest aspect este foarte important în special, atunci cand norma de drept internațional nu a fost incă implementată în dreptul național și este o concretizare a art.4 din Constituție.

O importanță specială, în opinia noastră, o are alin.2 din art.10 completat prin Legea nr. 1164-XIV din 26.07.2000, care în prima parte reiterează conținutul alin.2, art.4 din Constituție, iar în a doua parte – prioritatea se acordă normelor legilor interne în cazul „în care normele legilor interne sunt mai blînde decît cele internaționale”. Importanța se explică, în primul rînd, prin aceea că dreptul de a sesiza Avocații Parlamentari aparține nu numai cetățenilor Republicii Moldova, dar și cetățenilor străini și apatrizilor, care locuiesc permanent sau temporar pe teritoriul statului nostru, ale căror drepturi și interese legitime au fost incălcate in Republica Moldova (art.13).

În al doilea rînd, importanța acestor prevederi este cu atît mai mare cu cît în condițiile actuale cetățeanul (cu atat mai mult străinii și apatrizii) nu este subiect cu dreptul de a sesiza Curtea Constituțională. Avocații Parlamentari au dreptul să sesizeze Curtea Constituțională în vederea controlului constituționalității legilor și hotărîrilor Parlamentului, decretelor Președintelui Republicii Moldova, hotărarilor și dispozițiilor Guvernului, acestea pot leza drepturile nu numai ale propriilor cetățeni, ci și ale străinilor și apatrizilor, asupra corespunderii lor principiilor general acceptate și actelor juridice internaționale cu privire la drepturile omului (art.31).

În exercitiul mandatului, avocații parlamentari sunt independenți față de deputații Parlamentului, Președintele Republicii , autoritățile publice centrale și locale și persoanele cu funcții de răspundere de toate nivelurile. În activitatea lor, avocații parlamentari se conduc de principiile legalității, transparenței, echității sociale, democrației, umanismului, accesibilității după cum le dictează conștiința.

Legea instituie două incompatibilități. În primul rând, potrivit art.8(1) avocatul parlamentar nu poate deține nici o funcție electivă sau publică, nu poate practica alte activități retribuite, cu excepția activității didactice și științifice. Această prevedere est de natură a înlătura orice dubii ori suspiciuni cu privire la obiectivitatea acestui înalt demnitar și a moralității sale. Pe de altă parte, prevederea menționată mai sus îi creează o situație deosebită, conferindu-i o independență, în special față de organele executive și de administrația de stat, ale cărei acte este chemat să le controleze.

În al doilea rând, legea precizează că avocatul parlamentar nu are dreptul să desfășoare activitate politică, să fie membru al vreunui partid sau al unei alte organizații social-politice. În decurs de 15 zile de la data depunerii jurământului, avocatul parlamentar este obligat să înceteze orice activitate incompatibilă cu statutul său și să suspende apartenența sa la oricare partid sau altă organizație social-politică. Și această incompatibilitate are scopul să garanteze independența avocatului parlamentar.

Conform art 12 din Legea nr. 1349-XIII din 17.10.97, personalitatea avocatului parlamentar este inviolabilă pe toată durata mandatului. Inviolabilitatea avocatului parlamentar se extinde asupra locuinței și localului său de serviciu, asupra mijloacelor de transport și de telecomunicație folosite de el, asupra corespondenței, documentelor și averii personale.

Avocații parlamentari nu pot fi trași la răspundere penală sau administrativă, nu pot fi reținuți, arestați, percheziționați, supuși controlului personal fără acordul prealabil al Parlamentului, cu excepția cazurilor de infracțiune flagrantă.

Avocatul parlamentar poate fi eliberat din funcție înainte de termen în cazul retragerii încrederii de către Parlament, cu votul a două treimi din deputații aleși. Propunerea de retragere a încrederii poate fi înaintată de Președintele Republicii ori de cel puțin 20 de deputați ai Parlamentului. Comisia pentru drepturile omului și minoritățile naționale prezintă Parlamentului un aviz argumentat privind propunerea înaintată. Avocatul parlamentar, de asemenea, poate fi eliberat din funcție:

a) din proprie inițiativă;

b) la atingerea vârstei de pensionare;

c) la expirarea mandatului, în cazul când acesta nu este reînnoit;

d) în cazul imposibilității de a exercita mandatul, din motive de sănătate, o durată mai mare de timp (mai mult de patru luni consecutive);

e) în cazul rămînerii definitive a sentinței de condamnare a acestuia.

Un temei de eliberare din funcție îl constituie retragerea încrederii de către Parlament. Unele temeiuri pentru retragerea încrederii de către Parlament sunt prevăzute de art.26 alin.1 al Legii: de ex. divulgarea secretului de stat și a altor informații ocrotite de lege; divulgarea informațiilor confidențiale, precum și a datelor din viața personală a petiționarilor, pe care le-a aflat în urma soluționării cererilor; comiterea de acțiuni neconforme cu demnitatea de avocat parlamentar. Decizia de eliberare din funcție se adoptă cu votul a două treimi din deputații aleși.

Legea nu indică dacă temeiurile prevăzute de art.26. alin.1 sunt exhaustive sau nu. Dacă nu, considerăm că acest temei este prea general, el putând duce la abuzuri din partea Parlamentului. De lege ferenda, propunem ca el să fie revăzut, în sensul enumerării tuturor faptelor care ar duce la retragerea încrederii de către Parlament. În plus, s-ar întări independența avocatului parlamentar în vederea excluderii dependenței lui de majoritatea parlamentară politică de moment. Această modificare a legii ar fi conformă și cu exigențele jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului de în ce privește cerințele legii naționale. Una din aceste cerințe este ca legea să fie previzibilă, adică să fie" formulată suficient de precis ca să-l dea cetățeanului posibilitatea de a-și adapta comportamentul la cerințele ei; el trebuie să poată prevedea – dacă este nevoie, cu ajutor adecvat-consecințele posibile ale acțiunilor sale", consecințe care se pot solda și cu eliberarea din funcție.

2.2 Atribuțiile avocaților parlamentari

Analizînd atribuțiile avocaților parlamentari, vom spune că în activitatea lor, avocații parlamentari contribuie la repunerea în drepturi a cetățenilor, la perfecționarea legislației ce ține de domeniul apărării drepturilor omului, la instruirea juridică a populației. Una din direcțiile principale ale activității lor este de a informa populația în tot ce ține de drepturile omului, instruirea cetățenilor privind legislația națională și cea internațională în domeniu. În acest fel, avocații parlamentari contribuie nu numai la repunerea în drepturi a cetățenilor, dar și la formarea culturii juridice a populației (art.38).

Conform Legii nr.1349-XIII din 17.10.97, instituția avocatul parlamentar are drept scop apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor în raporturile lor cu autoritățile publice. În acest context se conturează principalele funcții ale ombudsmanului: funcția de supraveghere a respectării drepturilor fundamentale și a legalității care implică, fără doar și poate, funcția de cercetare și de control a administrației publice, care, la rîndul lor, presupun ca rezultat funcția de mediere sau de sugerare a unor noi măsuri legale în cazul în care sînt depistate anumite nereguli sau disfuncționalități. La fel de necesară este și funcția de sancționare sau de penalizare a autorităților și funcționarilor care prin activitatea lor se fac vinovați de încălcarea, limitarea sau îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Toate aceste prerogative creează imaginea unei instituții care se constituie într-o garanție proprie statului de drept și care, la rîndul său, se adaugă altora cum ar fi contenciosul administrativ sau cel constituțional, avînd aceleași scopuri de a proteja cetățeanul împotriva abuzurilor statului și de a-1 restabili în drepturile garantate de prevederile legale și constituționale.

Ombudsmanul este un împuternicit al Parlamentului, cu autonomie deplină, însărcinat de Legislativ cu efectuarea controlului în problemele referitoare exclusiv la administrația publică, fără a putea să le înlocuiască imediat sau să le modifice direct acțiunile. Prin urmare, ombudsmanul nu are calitatea de legiuitor și nu poate aproba măsuri cu forță de lege, cu aceste împuterniciri fiind învestite alte autorități ale statului. De asemenea, el nu se prezintă ca un organism de guvernare capabil să ia decizii în politica țării și nu este avocat avînd competența de a apăra cetățenii în tribunale, revenindu-i doar funcția de a apăra litera legii.

Importante sunt drepturile de care dispune în exercitarea funcției avocatul parlamentar. Conform art.24 el are acces liber la toate autoritățile publice și centrale, precum și dreptul de a asista la ședințele lor, la instituții, organizații și intreprinderi, asociații obștești, unități militare, să solicite și să primească informații, documentele și materialele necesare, să primească explicații, să sesizeze instituții de stat pentru a efectua investigații de expertiză, și un drept care este exclusiv al avocatului parlamentari – să aibă intrevederi și convorbiri cu persoana reținută sau arestată cu acordul și in prezența persoanei, care efectuează cercetarea sau ancheta preliminară, introdusă prin Legea nr.107- XIV din 22.06.2000.

Conform legii vechi atribuțiile de bază a avocatului parlamentar sunt:

a) Examinarea petițiilor parvenite de la cetățeni cu privire la încălcarea drepturilor omului. Avocații parlamentari examinează sesizările cetățenilor Republicii , cetățenilor străini și apatrizilor care locuiesc permanent sau se află temporar pe teritoriul ei, ale căror drepturi și libertăți au fost încălcate în Republica (art. 13 alin. (1)).

Avocatul parlamentar pentru protecția drepturilor copilului examinează petiții privind protecția drepturilor copilului și, în limitele competenței, este în drept să acționeze din proprie inițiativă.
b) Atribuția de sancționare. În baza rezultatelor examinării cererii, avocatul parlamentar, de

asemenea, este în drept :
> să adreseze în instanța de judecată o cerere în apărarea intereselor petiționarului ale

cărui drepturi și libertăți constituționale au fost încălcate;

> să sesizeze persoanele cu funcții de răspundere de toate nivelurile asupra cazurilor de

neglijență în lucru, de încălcare a eticii de serviciu, de tărăgănare și birocratism;

> să intervină pe lângă organele corespunzătoare cu un demers pentru intentarea unui

proces disciplinar sau penal în privința persoanei cu funcții de răspundere care a comis

încălcări ce au generat lezarea considerabilă a drepturilor și libertăților omului;
c) Funcția de mediator. Avocatul parlamentar, fiind mediator, face tot posibilul pentru a

soluționa plângerile prin concilierea părților și căutarea unei soluții reciproc acceptabile.

Concilierea poate avea loc în orice etapă de examinare a cererii și, la solicitarea părților, se

poate finaliza prin semnarea unui acord corespunzător. Concilierea părților constituie temei pentru încetarea procesului intentat în legătură cu sesizarea. Avocații parlamentari de cele mai dese ori participă la medierea conflictelor de muncă prin prisma garanției pentru un trai decent.

d) Audiențe cu petiționarii. Scopul acestor audiențe constă în depistarea încălcărilor care pot fi investigate/soluționate de instituție, în acest caz apelantului fiindu-i recomandat adresarea unei cereri prin completarea unui model tipizat. În cazul în care problema abordată se află în afara mandatului avocatului parlamentar cetățeanul este îndrumat spre organul competent, concomitent beneficiind și de o consultație în domeniu.

Conform legii noi atribuțiile avocatului poporului sunt împărțite în 2 categorii:

  Avocatul Poporului exercită următoarele atribuții:

a) recepționează și examinează cererile cu privire la încălcarea drepturilor și libertăților omului și remite, în termenele stabilite, răspunsuri în scris în privința cererilor depuse;

b) prezintă autorităților și/sau persoanelor responsabile propuneri și recomandări privind repunerea în drepturi a persoanelor în privința cărora s-a constatat încălcarea drepturilor și libertăților omului;

c) contribuie la soluționarea pe cale amiabilă a conflictelor între autoritățile publice și persoanele fizice;

d) contribuie la perfecționarea legislației în domeniul drepturilor și libertăților omului;

e) prezintă propuneri și recomandări de ratificare sau aderare la instrumentele internaționale în domeniul drepturilor și libertăților omului și acordă suport metodologic pentru asigurarea implementării lor;

f) sesizează Curtea Constituțională și înaintează acțiuni în instanțele judecătorești, prezintă puncte de vedere la cererea Curții Constituționale;

g) angajează salariați și exercită dreptul de autoritate disciplinară în conformitate cu legea;

h) promovează drepturile omului în societate;

i) îndeplinește alte atribuții prevăzute de lege.

 Atribuțiile Avocatului Poporului pentru drepturile copilului:

a) Avocatul Poporului pentru drepturile copilului acordă protecție și asistență copilului la cererea acestuia, fără a solicita acordul părinților sau al reprezentanților legali. Copilul este anunțat despre rezultatul examinării cererii în formă corespunzătoare maturității sale intelectuale și mintale.

b) Pentru asigurarea respectării drepturilor și libertăților copilului, Avocatul Poporului pentru drepturile copilului este în drept să acționeze din oficiu  pentru a  asista copilul aflat în dificultate sau în situații de risc, fără a solicita acordul părinților sau al reprezentanților legali.

c) Avocatul Poporului pentru drepturile copilului cooperează cu oricare persoană, organizație necomercială, instituție sau autoritate publică cu activitate în domeniu.

d) Avocatul Poporului pentru drepturile copilului decide asupra cererilor privind încălcarea drepturilor și libertăților copilului.

 e) În scopul apărării drepturilor și libertăților copilului, Avocatul Poporului pentru drepturile copilului poate înainta acțiuni în instanțele judecătorești.

f) În activitatea sa, Avocatul Poporului pentru drepturile copilului este asistat de o subdiviziune specializată din cadrul Oficiului Avocatului Poporului.

La momentul actual, ca instituție organizatorică, avocații parlamentari impreună cu aparatul auxiliar, constituie Centrul pentru Drepturile Omului, care este persoană juridică cu toate atribuțiile necesare (art.35al.(1). Centrul a început să activeze în anul 1998 în baza Legii cu privire la avocații parlamentari, adoptate la 17 octombrie 1997.

În sensul dat, asistența organizatorică, informațională, științifică-analitică și de altă natură a activității avocaților parlamentari este asigurată de către Centrul pentru Drepturile Omului. Structura, statele de personal și finanțarea Centrului pentru Drepturile Omului sînt reglementare de către Regulamentul Centrului adoptat de către Parlament.

Centrul pentru Drepturile Omului este format din 4 avocați parlamentari, egali în drepturi, unul dintre care este specializat în problemele de protecție a drepturilor copilului (Avocat al copilului), din funcționari, care asigură avocaților parlamentari asistență organizatorică, informațională, științifico-analitică, economico-financiară. Sarcinile principale ale Centrului sînt:

a) asigurarea activității avocaților parlamentari, orientate spre garantarea respectării drepturilor și libertăților constituționale ale omului în Republica Moldova de către autoritățile publice centrale și locale, de către întreprinderi, instituții și organizații, indiferent de tipul de proprietate și forma juridică de organizare, de către asociații obștești și persoane cu funcție de răspundere de toate nivelurile;

b) perfecționarea legislației ce ține de domeniul apărării drepturilor omului;

c) instruirea juridică a populației.

În îndeplinirea sarcinilor, Centrul:

a) examinează sesizările cetățenilor ale căror drepturi și libertăți au fost încălcate, precum și cazurile de o importanță socială deosebită;

b) examinează periodic problemele privind comportamentul față de persoanele private de libertate, în locul de deținere a acestora, pentru a mări, în caz de necesitate, protecția lor împotriva torturii și altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante;

c) în baza analizei datelor privind încălcarea drepturilor și libertăților constituționale ale omului, pregătește și remite autorităților publice centrale și locale obiecții și propuneri generale referitor la asigurarea drepturilor și libertăților constituționale ale cetățenilor, la perfecționarea activității aparatului administrativ de conducere și la ameliorarea comportamentului față de persoanele private de libertate, precum și a condițiilor de detenție;

d) difuzează în rîndul populației materiale informative despre drepturile omului

e) colaborează cu mijloace de informare în masă, cu asociații obștești care activează în vederea apărării drepturilor omului în și în străinătate.

Directorul Centrului este desemnat de Parlament din rîndul avocaților parlamentari, la propunerea Președintelui Parlamentului (art.30 alin.1). Pe lîngă atribuțiile nemijlocite de avocat parlamentar, directorul Centrului exercită următoarele funcții:

a) conduce activitatea Centrului și îl reprezintă în și în străinătate;

b) angajează și eliberează din funcție;

c) stabilește funcționarilor, în conformitate cu legislația în vigoare, salariul funcției, soluționează chestiuni ce țin de stabilirea sporurilor la salariu și de acordarea primelor;

d) acordă concedii;

e) aplică sancțiuni disciplinare;

f) soluționează chestiuni ce țin de perfecționare profesională, de stagiere și de trimitere  în delegație;

g) aprobă regulamentele serviciilor și cele ale reprezentanțelor;

h) organizează pregătirea rapoartelor anuale ale Centrului.

Personalul Centrului asigură asistență organizatorică, informațională, științifico-analitică și de altă natură a activității avocaților parlamentari (art.35alin.2).

Nu în ultimul rînd vom sublinia faptul că Centrul pentru Drepturile Omului are trei Reprezentanțe amplasate în: Bălți, Cahul și Comrat (Unitatea Teritorială Autonomă ,,Gagauz-Yeri’’), activînd ca subdiviziuni teritoriale ale instituției. Reprezentanțele Centrului îndeplinesc următoarele atribuții:

a) primesc zilnic în audiență cetățeni în sediul reprezentanței, iar în teritoriu – conform unui orar;

b) informează mass-media locală și populația asupra problemelor referitoare la drepturile și libertățile omului;

c) analizează situația din teritoriu privitor la respectarea drepturilor omului și prezintă lunar Centrului un raport despre această situație;

d) informează neîntîrziat avocații parlamentari asupra cazurilor de încălcări care necesită intervenția lor operativă;

e) îndeplinesc, în bază de mandat, unele din atribuțiile avocaților parlamentari, și anume:

– participă la examinarea unor cauze în instanțe competente;

– efectuează periodic vizite preventive în locurile unde sînt sau pot fi persoane private de libertate;

– organizează întrevederi și convorbiri cu persoana reținută sau arestată;

f) înaintează Centrului propuneri, inclusiv propuneri de îmbunătățire a funcționării reprezentanței.

Potrivit Legii nr. 52 din 03.04.2014 cu privire la Avocatul Poporului(Ombudsmanul) putem menționa ca fiind effectuate următoarele modificări ce ține de atribuțiile Avocatului Poporului.

Avocatul Poporului exercită următoarele atribuții:

a) recepționează și examinează cererile cu privire la încălcarea drepturilor și libertăților omului și remite, în termenele stabilite, răspunsuri în scris în privința cererilor depuse; 

b) prezintă autorităților și/sau persoanelor responsabile propuneri și recomandări privind repunerea în drepturi a persoanelor în privința cărora s-a constatat încălcarea drepturilor și libertăților omului;
c) contribuie la soluționarea pe cale amiabilă a conflictelor între autoritățile publice și persoanele fizice;

d) contribuie la perfecționarea legislației în domeniul drepturilor și libertăților omului;
e) prezintă propuneri și recomandări de ratificare sau aderare la instrumentele internaționale în domeniul drepturilor și libertăților omului și acordă suport metodologic pentru asigurarea implementării lor;
f) sesizează Curtea Constituțională și înaintează acțiuni în instanțele judecătorești, prezintă puncte de vedere la cererea Curții Constituționale;
g) angajează salariați și exercită dreptul de autoritate disciplinară în conformitate cu legea;
h) promovează drepturile omului în societate;
i) îndeplinește alte atribuții prevăzute de lege.
  

Atribuțiile Avocatului Poporului pentru drepturile copilului
   1. Avocatul Poporului pentru drepturile copilului acordă protecție și asistență copilului la cererea acestuia, fără a solicita acordul părinților sau al reprezentanților legali. Copilul este anunțat despre rezultatul examinării cererii în formă corespunzătoare maturității sale intelectuale și mintale.
   2. Pentru asigurarea respectării drepturilor și libertăților copilului, Avocatul Poporului pentru drepturile copilului este în drept să acționeze din oficiu  pentru a  asista copilul aflat în dificultate sau în situații de risc, fără a solicita acordul părinților sau al reprezentanților legali. 
   3. Avocatul Poporului pentru drepturile copilului cooperează cu oricare persoană, organizație necomercială, instituție sau autoritate publică cu activitate în domeniu. 
   4. Avocatul Poporului pentru drepturile copilului decide asupra cererilor privind încălcarea drepturilor și libertăților copilului. 
   5. În scopul apărării drepturilor și libertăților copilului, Avocatul Poporului pentru drepturile copilului poate înainta acțiuni în instanțele judecătorești.
   6. În activitatea sa, Avocatul Poporului pentru drepturile copilului este asistat de o subdiviziune specializată din cadrul Oficiului Avocatului Poporului.

La momentul actual, aprecierea activității Centrului pentru Drepturile Omului se exprimă semnificativ în sintagma clarificarea problemelor. Instituția fiind deschisă spre cetățeni, la propriu și la figurat, este solicitată pentru implicări în orice gen de probleme. Anjagații instituției primesc orice cetățen, cu orice problemă, oferind fiecăruia o explicație, o soluție. Deseori cetățenii se arată mulțumiți că sunt primiți, ascultați și consiliați, într-o atmosferă civilizată.

Nemulțumirile persoanelor din grupurile sociale cu un risc sporit de vulnerabilitate se referă la neasigurarea dreptului la asistență și protecție socială, acestea plasîndu-se constant pe poziția a treia. În particular, în 81 de cazuri petiționarii susțin că nu le sînt acordate înlesnirile sociale cuvenite, 63 de persoane consideră că nu li se asigură dreptul la un trai decent, iar în 37 de cazuri se reclamă modul de calculare a prestațiilor. De regulă, problemele abordate la acest capitol pot fi soluționate doar urmare a elaborării/revizuirii politicilor publice în domeniul social-economic. Din acest motiv, avocații parlamentari intervin în special în cazurile care prezumă admiterea unor erori în stabilirea prestațiilor sociale și în cele în care pot fi găsite soluții de alternativă.

2.3 Protecția drepturilor omului – domeniu distinct în activitatea avocaților parlamentari din RM

La momentul actual, reieșind din atribuțiile și drepturile specifice conferite de către legiuitor, avocații parlamentari sînt chemați să contribuie la apărarea eficientă și la respectarea drepturilor omului în republică:

– prin soluționarea petițiilor cetățenilor Republicii , cetățenilor străini și apatrizilor ce se află temporar pe teritoriul republicii, împotriva încălcării acestor drepturi;

– prin inițierea de investigații independente asupra cazurilor de încălcare a lor;

– prin elaborarea unor propuneri de modificare a legislației;

– prin sesizarea autorităților judecătorești și a Curții Constituționale;

– prin promovarea drepturilor omului prin intermediul mijloacelor de informare în masă, publicării de literatură de interes general cu privire la drepturile omului;

– prin organizarea și participarea la seminare, conferințe, întruniri unde se abordează problema mijloacelor de protecție și promovare a drepturilor omului;

– prin colaborarea cu organizațiile neguvernamentale naționale și internaționale ce activează în domeniul protecției drepturilor omului etc.

Detașîndu-ne de exemplificarea primelor trei puncte, un interes reprezintă raportul avocaților parlamentari de protecție a drepturilor omului prin:

Prin promovarea drepturilor omului prin intermediul mijloacelor de informare în masă, publicării de literatură de interes general cu privire la drepturile omului. Mijloacele de informare în masă, produs al epocii moderne, este o sursă de libertate, prin intermediul căreia este posibilă furnizarea informației obiective și variate, fiecărui cetățean oferindu-i-se posibilitatea de aprobare sau critică în mod public; este o putere care contribuie la formarea opiniei individuale și de grup prin difuzarea informației, astfel producîndu-se modificări în convingeri, atitudini și comportamente. Considerată drept mediator între cetățeni și reprezentanții acestora în instituțiile statale, instituția avocaților parlamentari conlucrează cu mass-media prin intermediul comunicatelor de presă (Press Release), participării la emisiunile radio și TV, prezentării informației solicitate privind problematica drepturilor omului.

Prin intermediul agențiilor de presă: Basa-Press, Infotag, Interlic, Info-Prim, Информационное агентство ,,Новости Молдовы’’, Пресс Обозрение Молдова, etc., sunt distribuite un șir de comunicate informative referitoare la acțiunile întreprinse de avocații parlamentari în vederea contribuirii la asigurarea garantării respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în Republica Moldova, analiza legislației naționale ce ține de domeniul drepturilor omului, perfecționarea și ajustarea ei la cerințele actelor juridice internaționale la care Republica Moldova este parte.

Sunt prezentate presei scrise spre publicare materiale în care sunt abordate diverse probleme ce țin de drepturile și libertățile constituționale ale cetățenilor. Drept parteneri fideli pot fi menționate așa ziare ca: „Moldova Suverană”, „Timpul”, „Молдавские Ведомости”, „Экономическое обозрение”, „Независимaя Молдова”, presa locală din municipiul Bălți, orașele Cahul și Comrat.

Vorbind în continuare despre calitatea avocaților parlamentari din Republica Moldova în apărarea anumitor categorii de drepturi, vom aminti că instituția avocaților parlamentari se conduce de Principiile privind Statutul Instituțiilor Naționale pentru Promovarea și Protejarea Drepturilor Omului (Principiile de ), unul dintre documentele fundamentale ale Organizației Națiunilor Unite. Aceste principii se regăsesc în prevederile Legii cu privire la avocații parlamentari.

În exercițiul mandatului acordat pe o perioadă de 7 ani prin votul majorității deputaților aleși, avocații parlamentari au menirea de a asigura garantarea respectării drepturilor și libertăților constituționale ale persoanelor fizice în raporturile acestora cu autoritățile publice centrale și locale, organizații și întreprinderi, indiferent de tipul de proprietate, asociațiile obștești și persoanele cu funcții de răspundere de toate nivelurile.

Prin Hotărîrea Parlamentului nr. 222-XVI din 30.10.2008, a fost numit în funcție avocatul parlamentar pentru protecția drepturilor copilului (Avocat al copilului) care exercită atribuțiile în vederea garantării respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale copilului, proclamate în Constituția Republicii Moldova, în Convenția ONU privind drepturile copilului, în alte tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. Avocatul parlamentar pentru protecția drepturilor copilului, în contextul abordat, consideră necesară implicarea profundă a organelor de resort orientate spre fortificarea și susținerea familiei, în asumarea responsabilităților față de copil.

Neșcolarizarea copiilor este influențată de situația materială a familiilor, amplasarea școlilor la distanțe mari de domiciliu, persistența fenomenului de acumulare de la părinți a sumelor de bani, care nu în toate cazurile sînt utilizate la destinație ș.a. Au fost înregistrate cazuri în care pentru neachitarea contribuțiilor, unii copii au fost discriminați în raport cu ceilalți, fapt absolut inadmisibil, care urmează a fi eliminat.

Avocatul copilului consideră ieșite din comun astfel de practici și metode de educare, care vin în dezacord cu normele de drept internațional din domeniul drepturilor copilului, și face apel către organele competente să instituie instrumente eficiente pentru excluderea unor cazuri similare în alte instituții; să monitorizeze și să înlăture cazurile de încălcare a drepturilor copilului, recomandînd aplicarea sancțiunilor disciplinare față de pedagogii care nu le respectă.

În continuare vom menționa că una dintre cele mai frecvente categorii de drepturi care sunt frecvent încălcate, sunt cele din domeniul proprietății private. În ultimii ani a sporit considerabil numărul adresărilor către Avocații parlamentari, în care se invocă probleme ce țin de construcțiile neautorizate și lipsa unui control de rigoare în acest aspect. Demararea construcțiilor începe în lipsa actelor necesare, inclusiv a autorizațiilor de construire și proiectelor de executare, și creează impedimente și incomodități vecinilor. Printre factorii care provoacă apariția construcțiilor neautorizate în municipiul Chișinău ar fi nu numai procedura anevoioasă de eliberare a certificatelor de urbanism și a autorizațiilor de construire, fapt care conduce la tergiversarea procesului de emitere a acestor acte, dar și interdicțiile specificate în Hotărîrea Guvernului nr. 978 din 02.09.2004 privind stabilirea moratoriului la modificarea tramei stradale și amplasarea construcțiilor în centrul istoric și în spațiile verzi ale mun. Chișinău. Cu toate că s-au întreprins încercări de simplificare a procedurii de obținere a documentației de construire, acestea nu au avut un impact pozitiv asupra situației din domeniul respectiv. Ca rezultat, cetățenii sînt nevoiți să perfecteze actele necesare pentru edificarea construcțiilor într-o perioadă de cel puțin 6 luni, cu suportarea unor cheltuieli financiare considerabile.

Conform practicii instituite în Primăria municipiului Chișinău la capitolul ce ține de eliberarea autorizațiilor de construire și a certificatelor de urbanism, atestate la fața locului de către colaboratorii Centrului pentru Drepturile Omului, această procedură, în marea majoritate a cazurilor, depășește termenul de 30 de zile, specificat în Regulamentul privind certificatul de urbanism și autorizarea construirii sau desființării construcțiilor și amenajărilor, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 360 din 18.04.1997, fapt care impune cetățenii să înceapă construcția pînă la obținerea actelor necesare.

O chestiune importantă, care rămîne fără soluționare, este combaterea construcțiilor neautorizate ce țin de replanificarea apartamentelor, cu intervenții în structura portantă a blocului locativ. Aceste cazuri pot fi depistate doar atunci cînd sînt plîngeri de la locatari sau cînd proprietarii apartamentelor se adresează pentru legiferarea replanificărilor efectuate. Poliția și Inspecția de stat în construcții nu întreprind acțiuni întru depistarea acestor cazuri, circa 80% din replanificări rămînînd neidentificate și sporind riscul unui impact negativ în caz de calamități naturale. În cazul depistării replanificării neautorizate și întocmirii procesului-verbal cu privire la contravenția administrativă, Comisia administrativă se află în incertitudine vizavi de aplicarea sancțiunii și obligarea contravenientului să remedieze construcția afectată în urma intervenției neautorizate.

În opinia specialiștilor de domeniu din cadrul autorităților publice locale, adusă la cunoștința avocaților parlamentari, problemele care apar în urma edificării construcțiilor neautorizate nu pot fi soluționate integral doar prin demolarea acestora. Se impune necesitatea elaborării unui complex de măsuri, inclusiv legislative, în vederea redresării situației în domeniul construcțiilor neautorizate, precum ar fi oportunitatea simplificării procedurii de obținere a documentației de construire pentru unele categorii de lucrări; reglementarea cazurilor în care construcția neautorizată urmează să fie demolată necondiționat și a cazurilor în care construcția neautorizată poate fi recepționată spre exploatare, cu condiția ca aceasta să corespundă normelor de construcție; elaborarea Regulamentului comisiei de recepție în exploatare a construcțiilor neautorizate; elaborarea procedurii de demolare a construcțiilor neautorizate, cu indicarea sursei de finanțare a autorităților (întreprinderilor) abilitate cu acest drept; specificarea procedurii de restituire de către contravenient a mijloacelor financiare suportate de către administrația publică locală în urma demolării construcțiilor neautorizate ș.a.

În concluzie vom menționa că, în prezent ideea drepturilor omului se bucură de o popularitate considerabilă. În context, Republica Moldova a întreprins pași concreți privind promovarea și protecția drepturilor omului prin aderarea a Drepturilor Omului, desfășurarea procesului continuu de racordare a legislației naționale la standardele internaționale, democratizarea și reformarea instituțiilor de drept din țară, elaborarea și implementarea Planului Național de Acțiuni în domeniul Drepturilor Omului. Însă, nu este suficient să proclamăm atașamentul față de valorile umane, să le declarăm drept obiective majore, ci trebuie să le promovăm și să le respectăm, instituind mecanisme eficiente de realizare prin delegarea unor competențe speciale către Avocații parlamentari, inclusiv.

Conform art 13 al Legii cu privire la avocații parlamentari, avocații parlamentari examinează sesizările cetățenilor Republicii Moldova, cetățenilor străini și apatrizilor care locuiesc permanent sau se află temporar pe teritoriul ei, ale căror drepturi și interese legitime au fost încălcate în Republica Moldova.

Conform cap. II al Hotărîrii Parlamentului Republicii Moldova nr Nr. 57 din 20.03.2008, fiecare avocat parlamentar primește în audiență cel puțin de 3 ori pe lună. În celelalte zile, petiționarii sînt primiți în audiență de către personalul de specialitate. Primirea în audiență se înregistrează în modul stabilit. Timpul și locul primirii în audiență în teritoriu le stabilește directorul Centrului, cu acordul avocaților parlamentari. Orarul de primire în audiență este adus în prealabil la cunoștință petiționarilor.

Reieșind din Legea nr.190-XIII din 19 iulie 1994 cu privire la petiționare, cererile se depun în modul stabilit de acest act normativ. La cerere se anexează în mod obligatoriu dovada examinării cazului de către organele abilitate. Cererile anonime se examinează doar în cazul în care conțin informații referitor la securitatea națională sau la ordinea publică.

În continuare vom menționa faptul că avocații parlamentari examinează sesizările cetățenilor Republicii Moldova, ale cetățenilor străini și ale apatrizilor care locuiesc permanent sau care se află temporar pe teritoriul ei, ale căror drepturi și libertăți au fost încălcate în Republica Moldova. Directorul Centrului dispune avocatului parlamentar să examineze cererile respective, ținînd cont de specializarea acestuia.

Conform art 14 al Legii cu privire la avocații parlamentari, cererile sunt prezentate avocatului parlamentar în scris în limba de stat sau într-o alta limbă în conformitate cu Legea cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii . Cererile adresate avocatului parlamentar sunt scutite de taxa de stat. Avocații parlamentari examinează, de asemenea, cererile remise de către deputații Parlamentului, în cazul când subiectul sesizării ține de competența lor.

Conform cererilor primite avocații parlamentari împuternicesc personalul de specialitate din cadrul Serviciului investigații și monitorizare să îndeplinească unele atribuții ale lor, potrivit legii. În cadrul activității de investigare a circumstanțelor invocate în petiție, precum și al activității de monitorizare, funcționarul Centrului este în drept:

a) să efectueze, cu acordul avocatului parlamentar, investigații, în cadrul cărora să acumuleze materiale probatorii, care confirmă sau infirmă circumstanțele invocate în petiție;

b) să întocmească un proiect al raportului de investigație și să-l prezinte avocatului parlamentar pentru a decide asupra lui și, după caz, pentru a-l utiliza la elaborarea recomandărilor adresate instituțiilor abilitate;

c) să elaboreze propuneri de perfecționare a legislației în vigoare în domeniul asigurării respectării drepturilor și libertăților omului;

d) să pregătească proiecte ale sesizărilor către Curtea Constituțională privind controlul constituționalității legilor și hotărîrilor Parlamentului, decretelor Președintelui Republicii Moldova, hotărîrilor și dispozițiilor Guvernului, controlul corespunderii lor principiilor fundamentale și actelor internaționale cu privire la drepturile omului;

e) să elaboreze avize la proiectele de acte normative în domeniul drepturilor și libertăților constituționale ale omului, înaintate Centrului;

f) să pregătească adresări către autoritățile publice centrale și locale referitor la asigurarea drepturilor și libertăților constituționale ale cetățenilor.

În baza examinării cererii, avocatul parlamentar, este în drept, conform art.28 al Legii privind avocații parlamentari:

să se adreseze în instanța de judecată o cerere în apărarea intereselor petiționarului ale cărui drepturi și libertăți constituționale au fost încălcate;

să intervină pe langă organele corespunzătoare cu un demers pentru intentarea unui process administrativ sau penal în privința persoanei cu funcții de răspundere care a comis încălcări ce au generat lezarea considerabilă a drepturilor și libertăților omului;

să intenteze proces administrativ împotriva persoanelor care au săvarșit contravenția prevăzută în art.174/19 din Codul cu privire la contravențiile administrative;

să sesizeze persoanele cu funcții de răspundere de toate nivelurile asupra cazurilor de neglijență în lucru, de încălcare a eticii de serviciu, de tărăgănare și birocratism.

Datorită instituției reprezentării intereselor altor persoane în fața instanței de contencios administrativ, la cererea persoanei vătămate, avocatul parlamentar atacă actele administrative în instanța de contencios administrativ competentă, în condițiile Legii cu privire la avocații parlamentari, art. 27, 28. Legea contenciosului administrativ, prin art.5 lit. c), recunoaște avocatul parlamentar drept subiect cu drept de sesizare în contencios administrativ în numele altor persoane.

Așadar, avocatul parlamentar, la sesizarea persoanei vătămate, atacă actele administrative vătămătoare în instanța de contencios administrativ competentă, în condițiile legii pentru asigurarea drepturilor și libertăților legale ale persoanelor ce solicită ajutor. Un astfel de drept este prevăzut și în Legea nr. 1349-XIII din 17.10.97 cu privire la avocații parlamentari, care în art.28 stabilește că, în baza rezultatelor examinării cererii, avocatul parlamentar este în drept să adreseze în instanța de judecată o cerere în apărarea intereselor petiționarului ale cărui drepturi și libertăți constituționale au fost încălcate.

Petițiile și adresările verbale către avocații parlamentari au avut ca obiect de abordare referințe la încălcări ale unor drepturi și libertăți cetățenești, precum și abuzuri ale autorităților publice. Spre exemplu, în domeniul accesului liber la justiție s-au înregistrat 27,7% adresări. Circa 14,9% din numărul total de adresări se referă la proprietate, 16% – protecție socială, 10,6% – securitate și demnitate personală.

Un aspect important al procedurii de examinare a petițiilor privind încălcarea drepturilor omului de către avocatul parlamentar, ține de reglementarea acestui fapt la nivelul Uniunii Europene. Orice cetățean al unui stat membru al Uniunii poate face plîngere adresată Ombudsmanului European privind un caz de administrare defectuoasă în activitatea instituțiilor sau organelor UE. Tot astfel, poate face plîngere și persoana care are reședința într-unul dintre statele membre, precum și societățile comerciale, asociațiile sau alte persoane juridice cu sediul social în Uniune pot, de asemenea, sesiza Ombudsmanul printr-o plîngere.

1. Administrarea defectuoasă reprezintă administrarea inadecvată sau incorectă și corespunde situațiilor în care o instituție nu acționează în conformitate cu legile în vigoare, nu respectă principiile bunei administrări sau încalcă drepturile omului (cum ar fi: nereguli administrative; incorectitudine; discriminare; abuz de putere; lipsa de răspuns; nefurnizare de informații; intîrziere nejustificată).

2. Plangerea adresată Ombudsmanului poate fi scrisă în oricare dintre limbile tratatelor și trebuie să cuprindă: identitatea persoanei care face sesizarea, instituția sau organul împotriva căruia este formulată, precum și motivele care stau la baza acesteia. Plîngerea trebuie să fie introdusă în termen de doi ani de la data la care persoana care formulează plîngerea a luat cunoștință de faptele care o justifică.

Trebuie menționat că trebuie să fie contactată deja instituția sau organul în cauză în legătură cu obiectul plîngerii (printr-o scrisoare, de exemplu), dar pe de altă parte Ombudsmanul nu poate interveni într-o procedură în curs în fața unei instanțe și nici nu poate pune la indoială temeinicia unei hotărîri judecătorești. Plîngerea poate fi expediată prin poștă, prin telefon, pe fax ori pe site-ul http://www.ombudsman.europa.eu.

3. Soluționarea plîngerilor. Pe baza plîngerilor impotriva instituțiilor și organelor Uniunii Europene, Ombudsmanul European, în cadrul anchetei sale, efectuează investigații pentru rezolvarea acestora. Pentru a soluționa plîngerea, este de multe ori suficient ca Ombudsmanul să aducă la cunoștința instituției respective faptul că a fost primită o astfel de plîngere.

De asemenea, Ombudsmanul poate încearca, în măsura posibilului, să găsească o cale amiabilă de remediere a cazului de administrare defectuoasă, care să permită obținerea unui rezultat favorabil pentru autorul plîngerii.

În cazul în care încercarea de conciliere eșuează, Ombudsmanul poate formula o serie de recomandări în vederea rezolvării cazului, pe care dacă instituția respectivă nu i le acceptă, acesta poate întocmi un raport adresat Parlamentului European.

În concluzie, instituția juridică a ombudsman-ului în Republica Moldova, prin activitatea sa, este o garanție eficientă împotriva abuzurilor autorităților publice. Avocații poporului apără spiritul legii, își dau darea de seamă în fața parlamentelor, examinează plângerile cetățenilor și acționează din propria inițiativă. Această instituție, care nu face parte nici din puterea legislativă, nici din puterea executivă, nici din cea judecătorească, nu poate substitui și nu poate fi substituită de aceste ramuri ale puterii în stat.

CAPITOLUL III. RAPORTURILE AVOCATULUI PARLAMENTAR CU ALTE INSTITUȚII

3.1 Raporturile avocaților parlamentari cu autoritățile publice

Organizarea și conducerea societății are loc prin constituirea unui sistem democratic de guvernare. Istoria și practica civilizației demonstrează că fiecare societate presupune o conducere cu putere legală. Societatea are nevoie de autoritate ca o condiție necesară funcționării sistemului social, de un reglator al vieții publice a oamenilor, al conduitei lor și al interacțiunii în sfera relațiilor sociale, în satisfacerea intereselor comune. De aici rezultă că autoritatea reprezintă un fenomen complex, pluriaspectiv care necesită diversitate și multitudine de abordări științifice. În literatura de specialitate autoritatea este examinată nu numai în calitate de funcția de administrare a activități în comun a oamenilor, ci și ca forță organizată, care asigură unitatea de acțiuni ale formațiunilor sociale și ordinea stabilă în societate.

Afară de aceasta, în funcție de condițiile concret – istorice formate, autoritatea este definită drept capacitatea reală a unor persoane, grupuri sociale, clase, a poporului în întregime de a-și realize voința cu ajutorul unor metode speciale, inerente unei autorități concret-funcționale. Incontestabil este faptul că autoritatea ca fenomen social ia naștere odată cu apariția societății umane. Interpretarea autorității ca fenomen global, inerent naturii și societății umane, are o tradiție veche în istoria vieții sociale. Astfel, după părerea lui Aristotel începutul dominării și supunerii are un caracter universal și o predominare naturală. Din cele expuse, și după Aristotel, e evident că voința autorității care obligă și relațiile în structurile sociale, sînt necesare. Ele joacă un rol important în asigurarea funcționării societății ca un întreg, acelei reglementări necesare producerii și repartizării bunurilor materiale si spirituale. Prin urmare, fără autoritate este imposibilă existența relațiilor și structurilor sociale, a organizării lor, la fel ca și interacțiunea rațională cu alte structuri sociale. Cu alte cuvinte, "autoritatea constituie capacitatea reală de a-și realiza voința în viața socială și a o impune, dacă e necesar, oamenilor". În linii mari, autoritatea poate fi caracterizată drept capacitatea de a subordona comportarea și activitatea oamenilor voinței unei societăți întregi, unei clase sau unor grupuri sociale.

Teza dată rezultă din realitatea că statul și societatea, constituie o formațiune integrală, sub aspectul structurii, însă fiecare dintre ele constă dintr-o multitudine de elemente, a căror activitate are un caracter coordonat de autoritate.

Între trăsăturile autorității, analizate în literatura de specialitate, esențiale, după părerea noastră, sînt următoarele:

autoritatea reflectă un raport general, ce caracterizează proprietatea universală a mediului natural și social;

particularitățile generale ale autorității sînt caracteristice oricărei formațiuni social-economice;

esența autorității este determinată nu de o trăsătură oarecare, ci de o totalitate a lor;

înfăptuirea unei activități orientate spre realizarea unor scopuri.

Pornind de la aceste constatări, putem defini autoritatea ca „un raport volitiv dintre oameni, inerent societății și determinat de baza sa economică, în care aplicarea de purtătorul ei a unui system special de mijloace și metode asigură dominarea voinței de autoritate, în scopul administrării și asigurării respectării normelor sociale în baza principiului de răspundere socială." Una dintre trăsăturile generale ale autorității o constituie faptul că ea reprezintă relațiile sociale, adică are un caracter social.

Autoritatea posedă și o serie de trăsături care o unesc cu alte fenomene sociale. De exemplu, cu administrarea, ca o forma specială de influențare directă asupra oamenilor. Totodată, relațiile dintre autoritate și administrare se pătrund reciproc. Aceasta devine mai clar la o examinare a autorității ca oricare fenomen social reprezentînd o verigă, un element a interconexiunii universale a fenomenelor. Una dintre cele mai importante noțiuni ce caracterizează raporturile de autoritate o formează "interacțiunea". E si firesc acest lucru, deoarece raportul de autoritate este, în primul rînd, un raport al interacțiunii, ce are un caracter special, a cărui trăsătură importantă o alcătuiește perseverența în urmărirea scopului unei părți în determinarea comportării alteia. Astfel, influența determinată constituie trăsătura specifică a autorității, care prin intermediul unei voințe supreme domină, deține un rol preponderent, are un caracter determinant.

Prin prisma interacțiunii în raporturile de autoritate un anumit interes îl prezintă problema privind corelația dintre asemenea noțiuni ca conducerea și administrarea, reflectată în unele studii de specialitate, care sînt considerate drept funcții sociale, derivate de la autoritate și ca manifestare a autorității. Acțiunea sa coordonatoare asupra vieții publice a oamenilor, puterea de stat o exercită prin sistemul organelor de stat, în a căror activitate ea ca și cum își găsește întruchipare materială. Într-o societate în care puterea totală aparține poporului puterea de stat e chemată să exprime voința și să asigure interesele fundamentale ale tuturor membrilor societății. În același timp, puterea este organizată în așa fel, încît să asigure participarea poporului (nemijlocit și prin reprezentanți) la administrarea societății și la conducerea statului.

Apartenența puterii poporului predetermină înfăptuirea ei prin metode democratice, iar puterea de stat, aflata sub controlul poporului, e, totodată, a societății. Principala sarcină a autorității de stat este recunoașterea, respectarea și apărarea drepturilor și libertăților, onoarea și demnitatea omului – valori supreme.

Important este, după părerea noastră, a elucida și faptul că autoritatea politică interacționează obiectiv cu toată structura sistemului politic al societății. Raporturile politice însă, alcătuind în totalitatea lor sistemul politic, sînt raporturi legate de funcționarea autorității politice în societate, a cărei expresie concentrată o constituie autoritatea de stat.

Destul de largi sunt atribuțiile Avocatului Parlamentar și în raport cu Parlamentul și autoritățile publice centrale și locale. Așa, conform art.29 din lege, avocatul parlamentar este în drept să:

prezinte Parlamentului propuneri în vederea perfecționării legislației în vigoare în domeniul asigurării drepturilor și libertăților omului. Considerăm că această atribuție este nu numai un drept, ci și o obligație;

să remită autorităților publice centrale și locale obiecțiile și propunerile sale de ordin general referitoare la asigurarea drepturilor și libertăților constituționale ale cetățenilor, la imbunătățirea activității aparatului administrativ.

Dacă avocatul parlamentar constată încălcări în masă ale drepturilor și libertăților constituționale ale omului, el prezintă Parlamentului un raport special și propune instituirea unei comisii parlamentare pentru cercetarea faptelor (art.30(1).

Analiza de mai sus ne permite să afirmăm că instituția avocatului parlamentar dispune de o competență generală în materia drepturilor omului, de funcții și atribuții, prerogative, care, fiind aplicate corect, sunt un garant esențial in promovarea, garantarea și protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în Republica .

În ceea ce privește raporturile avocatului parlamentar cu organele administrative de control și organele judecătorești, sînt necesare cîteva precizări. În primul rînd, controlul exercitat de controlul administrativ, intern și extern, pare a fi mai eficient, pentru că un control administrativ poate fi finalizat prin suspendarea, revocarea sau anularea actului ilegal sau inoportun controlat ori se pot aplica sancțiuni celor vinovați.

Avocatul parlamentar poate face doar recomandări organului administrativ controlat. În schimb, controlul exercitat de avocatul parlamentar are o rezonanță mai largă pe plan social, fiindcă recomandările lui au consecințe benefice și pentru alți cetățeni care nu l-au sesizat, dar au fost ori sînt în situația celui ce 1-a sesizat.

Republica Moldova se referă la categoria de state, unde instituția avocatului parlamentar este în drept să examineze petițiile prin care o persoană se plînge de acte sau fapte administrative ce provin de la: autoritățile publice centrale (ministere, departamente etc.); serviciile publice din teritoriu ale ministerelor și de la alte organe centrale; autoritățile publice locale (consilii locale, primari, consilii raionale); instituțiile, organizațiile și întreprinderile, indiferent de tipul de proprietate; asociațiile obștești; persoanele cu funcții de răspundere de toate nivelurile.

Procedura examinării petițiilor trebuie să stabilească clar obiectul petițiilor admisibile, adică acțiunile sau inacțiunile care pot servi drept temei al petiției. Uneori, obiectul petițiilor depinde de cercul subiecților față de care se depune petiția. În unele țări criteriul de admisibilitate a petiției de instituția ombudsmanului poate să se refere direct la obiectul încălcării (încălcarea drepturilor omului), dar nu la subiectul petiției (indiferent de faptul cine a admis astfel de încălcări).

Multe dispoziții care stabilesc obiectul petițiilor admisibile sînt legate de garanțiile drepturilor omului, cuprinse în Constituție sau legislația internă. Obiectul petițiilor admisibile mai poate fi determinat și prin enumerarea concretă a drepturilor susceptibile de a fi apărate, ombudsmanul poate fi împuternicit de asemenea să primească petiții de încălcare a drepturilor garantate prevăzute în tratatele internaționale la care statul este parte. În toate cazurile obiectul petițiilor admisibile trebuie să fie determinat cît mai concret, iar sfera de competențe formulată în expresii cît mai clare, evitînd competențele care pot fi supuse unor interpretări extensive.

Petițiile persoanelor trebuie să se refere la actele sau faptele administrative, de exemplu: eliberarea unui certificat, permis, a unei autorizații sau adeverințe care contravin legii etc.; acte ale consiliilor locale, consiliilor raionale, ale primarilor, președinților consiliilor raionale. Acolo unde există proceduri administrative, administrativ-jurisdicționale sau judiciare revăzute de o lege specială, instituția avocatului parlamentar nu se poate substitui organelor abilitate prin lege.

Pe de altă parte, în cazul în care, în urma cererilor făcute, avocatul parlamentar constată că plîngerea persoanei lezate este întemeiată, el va cere în scris autorității publice care a încălcat drepturile acesteia să reformeze sau să revoce actul administrator și să repare pagubele produse, precum și să repună persoana lezată în situația anterioară. Dacă autoritatea administrativă sau funcționarul public nu înlătură în termenul de 30 de zile ilegalitățile comise, avocatul parlamentar se va adresa autorităților administrației publice superioare.

În continuare vom menționa că, instituția ombudsman-ului din Republica Moldova este obligată a prezenta anual rapoarte către Parlament. Această acțiune se dovedește a fi un mijloc efectiv, deoarece aceste rapoarte cuprind recomandări, interpretări ale legii, dar mai ales, scot în evidență lacunele legislației.

În Rapoartele către Parlamentul Republicii Moldova sunt reflectate cele mai frecvente încălcări ale drepturilor omului, invocate în cererile adresate către avocații parlamentari. Analiza și sistematizarea problemelor abordate de petiționari au determinat concluzionarea faptului, că gradul de respectare a drepturilor omului în Republica Moldova nu s-a preschimbat calitativ. Persistă același spectru de probleme, în pofida faptului că statul întreprinde măsuri de ameliorare a situației, la acest capitol. Atare situație este constatată și de coraportorii pentru Republica Moldova ai Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

În multe cauze instituția ombudsman-ului dispune de reale posibilități pentru a consulta statul și a-l ajuta în probleme de legislație, precum și de a apărea în calitate de protector al legislației în procesul de legiferare. Aceasta se datorează faptului că instituția ombudsman-ului, în exercitarea funcțiilor sale, de regulă, este strâns legată de legislația care în mod direct sau indirect atinge drepturile omului.

Astfel, instituția este îndreptățită să întreprindă măsuri de inițiativă în fiecare stadiu, în legătură cu care ea trebuie să scoată în evidență inconsecvențele din legislație; să efectueze cercetarea consecințelor legislației asupra drepturilor omului în temeiul standardelor naționale și internaționale; să stabilească organele de stat care sunt responsabile de respectarea legilor sau supravegherea în alt mod aplicarea lor.

3.2 Raporturile avocaților parlamentari cu societatea civilă

Organizația neguvernamentală (ONG), în formulă generică, reprezintă asociațiile din sfera societății civile preocupate de identificarea soluțiilor și întreprinderea acțiunilor pentru rezolvarea problemelor societății.

Noțiunea de organizație neguvernamentală urmează să nu fie confundată cu cea de societate civilă, care presupune un întreg sistem de structuri, ce implică cetățeanul în diferitele sale ipostaze de membru al unei organizații neguvenamentale, al unui sindicat sau al unei organizații patronale.

Constituind, astfel, un instrument eficient de facilitare a accesului comunității la informare și asistență juridică în domeniul drepturilor și libertăților omului, inițierea discuțiilor de pe poziții egale a societății civile cu autoritățile publice reprezintă o oportunitate de soluționare a diverselor probleme. Doar prin eforturi comune ale actorilor implicați se va reuși realizarea efectivă a libertății de întrunire pașnică, ca modalitate de exprimare a opiniilor.

În Republica activitatea organizațiilor neguvernamentale este reglementată de Legea Republicii cu privire la asociațiile obștești, Legea Republicii cu privire la fundații etc. Conform art. 1 din Legea Republicii Moldova cu privire la asociațiile obștești, aceasta este o formațiune benevolă, de sine stătătoare, autogestionară, constituită prin libera manifestare a voinței cetățenilor asociați pe baza comunității de interese profesionale și/sau de altă natură, în vederea realizării în comun a drepturilor civile, economice, sociale și culturale, care nu are drept scop obținerea profitului.

Definiția fundației este stipulată în art. 1 din Legea Republicii cu privire la fundații: aceasta este o organizație necomercială, fără membri, înființată în baza actului de constituire de către una sau mai multe persoane fizice și/sau juridice, dotată cu un patrimoniu distinct și separat de patrimoniul fondatorilor, destinat atingerii scopurilor necomerciale prevăzute în statut.

În funcție de aria de activitate, organizațiile neguvernamentale pot fi: internaționale, republicane și locale. Activitatea organizațiilor internaționale se extinde nu numai asupra teritoriului unui stat, dar și asupra teritoriului altor state, în statut fiind prevăzută posibilitatea creării structurilor organizatorice peste hotare. Spre deosebire de activitatea organizațiilor neguvernamentale internaționale, cea a organizațiilor republicane se extinde asupra întregului teritoriu al unei țări (în cazul nostru, al Republicii Moldova) sau asupra majorității raioanelor, orașelor și municipiilor, ori are fondatori sau structuri organizatorice în aceste unități administrativteritoriale, iar activitatea organizațiilor locale se extinde doar asupra unei sau cîtorva unități administrativ-teritoriale.

Organizațiile neguvernamentale furnizoare de servicii sociale apar astfel cu un istoric de mobilizare a resurselor umane și materiale. Astfel de organizații au fost de-a lungul timpului sursa de ameliorare a nevoilor sociale pentru cei aflați în dificultate. Astăzi, ONG-urile din domeniul serviciilor sociale tind să devină un partener al statului în asigurarea protecției sociale a populației. În acest proces, ONG-urile mai au de făcut multe provocări legate de finanțarea serviciilor sociale, relația cu alți actori sociali, standardele privind serviciile sociale și reglementarea activității organizațiilor nonprofit din domeniul serviciilor sociale.

Un studiu realizat de către Asociația pentru Democrația Participatvă ADEPT, în contextul intenției Guvernului de reformare a instituției, arată că este nevoie de o fortificare a forțelor instituționale, organizatorice și financiare. Lipsa transparenței este una dintre deficiențile grave în activitatea avocaților parlamentari, dar și a instituțiilor insărcinate cu numirea avocaților parlamentari.

Procesul de numire a avocaților nu este transparent și nu implică societatea civilă. La fel, societatea civilă nu participă nici în procesul de demitere a avocaților parlamentari.”Parteneriatul cu societatea civilă este foarte slab dezvoltat și este mai mult unul declarativ”.

O altă problema menționată este faptul că în ultimii 2 ani raportul cu privire la respectarea drepturilor omului nu a fost audiat de plenul Parlamentului, fiind pezentat doar la comisia parlamentară de profil, fapt ce denotă, o atitudine lăsătoare. “Din păcate, la această etapă comisia de profil are o atutudine mai mult de control și de autoritate, decît de analiyă și recepționare a informației pentru a preveni și a remedia problemele legate de respectarea a drepturilor omului”.

Pornind de la necesitatea stabilirii cooperării dintre Parlament și societatea civilă din Republica , Parlamentul Republicii a aprobat Concepția privind cooperarea dintre Parlament și societatea civilă. Conform acestui act normativ, se prevede realizarea cooperării sub următoarele forme: crearea, pe lîngă comisiile parlamentare, a consiliilor de experți din componența reprezentanților organizațiilor societății civile conform direcțiilor principale de activitate ale consiliilor; consultarea permanentă care presupune punerea la dispoziția societății civile a proiectelor de acte legislative; întruniri ad-hoc organizate pentru consultări asupra unor probleme concrete de pe agenda Parlamentului și asupra altor probleme de interes național; audieri o dată pe an de către fiecare comisie parlamentară permanentă întru consultarea organizațiilor societății civile în probleme de pe agenda Parlamentului sau în alte probleme de interes național; conferința anuală organizată în scopul evaluării gradului de cooperare și pentru a decide asupra unor noi direcții de cooperare.

Un rol important în acest sens îl joacă și activitatea organizațiilor neguvernamentale naționale și locale. Contribuția acestora se estimează prin posibilitatea de a identifica mult mai repede sectoarele vulnerabile și de a reacționa prompt la remedierea acestora. Unul dintre aceste sectoare este cel al drepturilor omului.

Prin colaborarea cu organizațiile neguvernamentale naționale și internaționale ce activează în domeniul protecției drepturilor omului. În contextul relațiilor internaționale sunt eficiente întrevederile avocaților parlamentari cu reprezentanții organizațiilor internaționale care au vizitat Republica Moldova și schimbul de practici avansate cu instituțiile similare din alte state. Este relevantă, în special, experiența acumulată în cadrul reuniunilor organizate de Institutul Internațional al Ombudsmanului, Institutul European al Ombudsmanului, Asociația Ombudsmanilor și Mediatorilor Francofoni, la care au participat avocații parlamentari și unii reprezentanți ai Centrului pentru Drepturile Omului.

În cadrul celei de-a IX Mese rotunde a Ombudsmanilor Europeni, desfășurată în perioada 31 martie–1 aprilie fost reflectat, în aspect evolutiv, rolul și mandatul ombudsmanului, s-au luat în discuție subiecte importante, cum ar fi protecția dreptului la proprietate și relațiile instituției ombudmanului cu deținuții din penitenciare.

În cadrul Meselor rotunde Internaționale ale Ombudsmanilor din statele Europei și CSI, desfășurate în Republica Cehă în perioadele 11-13 mai și 28-30 noiembrie 2005, s-a făcut un schimb de experiență privind relațiile între institutul ombudsmanului și sistemul judiciar. La această reuniune s-a pus în discuție proiectul îndrumarului în vederea examinării de către ombudsman a petițiilor cu aspect discriminatoriu și planificarea activității ulterioare la proiectul regional.

În concluzie vom adăuga că în scopul ridicării eficienței instituției avocatului parlamentar, considerăm că Republica Moldova ar trebuie să urmeze exemplul statelor cu tradiții înrădăcinate de activitate a acestor instituții, unde ele funcționează atît la nivel național, cît și la nivel regional sau local. De asemenea, înființarea ombudsmanilor de ramură ar înlesni apărarea drepturilor omului în Republica în anumite domenii ale vieții sociale, întrucît aceștia ar supraveghea implementarea în viață a anumitor categorii de legi ce reglementează drepturile omului.

Avînd în vedere cazurile frecvente de încălcare a drepturilor copiilor în Republica Moldova și tendința de creștere permanentă a numărului de copii care se află în diferite situații de dificultate, considerăm crearea institutului „Avocat al copilului” drept o prioritate a activității Guvernului în vederea perfecționării și consolidării cadrului instituțional antrenat în asigurarea unei protecții eficiente a drepturilor tuturor copiilor.

3.3 Analiza activității avocatului parlamentar pentru protecția drepturilor copilului în RM pe anul 2013. Studiu de caz

Instituția Avocaților Parlamentari – Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova (CpDOM) activează din aprilie 1998 în baza  Legii cu privire la avocații parlamentari, nr.1349-XIII din 17 octombrie 1997. CpDOM a fost format din 4 avocați parlamentari, egali în drepturi, care sunt Anatolie Munteanu, Tudor Lazăr, Grigoriu Aurelia, Plămadeală Tamara(specializată în problemele dreptului copilului – Avocatul copilului), intrucît legea noua intrată în vigoare pe data de 9.05.2014 Parlamentul numește doi Avocați ai Poporului autonomi unul față de celălalt, Cotorobai Mihail (avocatul poporului) și Tamara Plamadeală (avocatul copilului).

La data de 30 octombrie 2008, Parlamentul Republicii Moldova, în temeiul art.4, art.5 alin (1) și (2), art. 6 alin. (1) și art. 9 alin. (1) lit. d) și e) din Legea nr.1349-XIII din 17 octombrie 1997 cu privire la avocații parlamentari a adoptat Hotărîrea nr. 222-XVI prin care Tamara Plămădeală a fost numită în funcția de avocat parlamentar pentru protecția drepturilor copilului, pentru un mandat de 5 ani și nu mai mult de două mandate consecutive, iar conform legii noi mandatul avocatului poporului este de 7 ani, dar nu are dreptul să execute mai mult de un singur mandat.

Misiunea Avocatului copilului constituie promovarea și protejarea drepturilor și intereselor copilului și tînărului cu vîrsta sub 18 ani.Avocatul copilului își exercită atribuțiile în vederea garantării respectării drepturilor și libertăților constituționale ale copilului și realizării, la nivel național, de către autoritățile publice centrale și locale, de către persoanele cu funcții de răspundere de toate nivelurile a prevederilor Convenției ONU cu privire la drepturile copilului.

Pe parcursul anului 2013 Centrul pentru Dreprutile Omului din Moldova (CpDOM) și-a desfășurat activitățile în vederea soluționării diferitor probleme și au elaborat cîteva broșuri în care s-au pus accent pe temele care trezesc deseori probleme și au un impact negativ asupra populației.

Respectarea drepturilor copilului în Republica Moldova . Delincvența juvenilă reprezintă un indicator foarte important care reflectă starea de lucruri în sistemul justiției pentru copii. Pe parcursul anului 2013 au fost înregistrate 1142 de infracțiuni comise de către minori și cu participarea acestora, acesta fiind cel mai mic indicator privind delincvența juvenilă înregistrat în perioada 2005 – 2013.vocatul parlamentar recomandă statului să-și intensifice activitatea pentru soluționarea acestei situații. Copii cu devieri de comportament au nevoie de suport pentru a depăși problemele cu care se confruntă. În caz contrar, ulterior vor fi necesare mult mai multe eforturi pentru reabilitarea acestei categorii de minori, care vor deveni o povară și mai grea pentru societate.la momentul actual, sunt amenajate spații destinate asistenței și audierii copiilor doar în 5 instanțe judecătorești: Curtea de Apel Bălți, Curtea de Apel Cahul, Judecătoria Bălți, Judecătoria Edineț, Judecătoria Hîncești.Avocatul parlamentar consideră că sistemul de justiție pentru copii trebuie să reprezinte o prioritate pentru stat prin faptul că acesta are un impact foarte puternic asupra dezvoltării ulterioare a copilului, fie că ne referim la copiii în conflict cu legea, fie la copiii în contact cu legea. Indiferent din care categorie provin, copiii trebuie să beneficieze de servicii de calitate și adaptate necesităților lor. Este necesar ca copiii victime sau martori să fie tratați în asemenea manieră închît să fie evitată, pe cît e posibil, revictimizarea lor în sistemul de justiție. În același timp, minorii care au săvîrșit infracțiuni trebuie să fie priviți în primul rînd ca fiind copii. Este obligatoriu ca ei să fie ajutați să se reintegreze în societate și doar ulterior să fie tratați ca minori ce au comis infracțiuni pentru care trebuie să poarte o răspundere. În caz contrat, după cum s-amenționat mai devreme, va fi nevoie de eforturi mult mai mari pentru reabilitarea acestor copii, atît victime și martori, cît și a minorilor care au comis infracțiuni, ceea ce va fi o povară cu multmai grea pentru societate. Din aceste considerente, sistemul justiției pentru copii trebuie să fie prioritar pentru stat, el trebuie să fie asociat cu o investiție a societății pe termen lung.

Dreptul la învățătură .Taxele școlare. Problema taxelor școlare a fost și în anul 2013 una actuală și sensibilă. În rapoartele anterioare avocatul parlamentar a atras atenția că strîngerea mijloacelor financiare contravine prevederilor art. 35 din Constituția Republicii , care stipulează că învățămîntul de stat este gratuit. Cu toate acestea, mijloacele financiare sunt colectate de la părinți. Cazurile examinate de către avocatul parlamentar pe parcursul anilor precedenți, dar și în anul 2013 angajații CpDOM au constatat că părinții erau impuși să achite cîte 500 lei pentru fondul școlii, bani erau colectați de către dirigintele de clasă.Avocatul parlamentar consideră că astfel de abordări duc la încălcarea flagrantă a drepturilor copilului, în special al principiului prevăzut în art. 2 al Convenției ONU cu privire la drepturile copilului, care garantează egalitatea în drepturi a copiilor și nediscriminarea acestora. Din aceste considerente, putem considera taxele școlare drept una dintre cauzele fundamentale ale problemelor existente în sistemul educațional. Asta pentru că strîngerea de fonduri generează alte probleme, cum ar fi presiunile exercitate asupra părinților și copiilor, influențarea reușitei școlare a elevilor, lipsa de obiectivitate a profesorilor, copierea la bac determinată de pregătirea insuficientă a elevilor.

Educația incluzivă. În contextul prevederilor constituționale dar și al angajamentelor asumate de Republica Moldova odată cu ratificarea Convenției ONU cu privire la drepturile copilului, Guvernul Republicii Moldova a aprobat Programul de dezvoltare a educației incluzive pentru anii 2011-2020128, prin care educația incluzivă este plasată în rîndul priorităților educaționale. Programul respectiv urmează a fi implementat în trei etape:

a) 2011-2012: elaborarea cadrului normativ de dezvoltare a educației incluzive;

b) 2013-2016: aplicarea modelelor de educație incluzivă;

c) 2017-2020: realizarea la scară largă a Programului.  În contextul măsurilor întreprinse la prima etapă, pe 30 martie 2012 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea nr. 60 privind incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități.

Conform prevederilor articolului 27 din Legea numită supra, persoanelor cu dizabilități le vor fi asigurate condițiile necesare pentru educare, instruire și pregătire profesională, iar potrivit prevederilor articolului 29, acestea beneficiază de acces la studiile generale (gimnaziale, liceale),

studiile medii de specialitate și superioare.Totodată, în condițiile art. 47 din Legeaînvățămîntului, nr. 547 din 21 iulie 1997, instituțiile de învățămînt preuniversitar funcționează în conformitate cu prevederile legii prenotate și poartă răspundere de realizarea standardelor educaționale de stat, de apărarea drepturilor copiilor și personalului, precum și de ocrotirea vieții și sănătății elevilor. Instituția de învățămînt preuniversitară are competențe în determinarea tehnologiilor educaționale adecvate, stabilirea modalităților de evacuare și control al procesului de învățămînt etc. Implementarea normelor stipulate supra se realizează anevoios și uneori cu deficiențe majore, aceasta derivă din cazurile ce au ajuns în vizorul avocatului parlamentar în anul 2013.

Avocatul parlamentar încurajează autoritățile să nu ezite în luarea unor decizii prompte, în conformitate cu prevederile constituționale și angajamentele internaționale asumate, ținînd cont de interesul superior a copilului.                    

Iată un dintre cazurile grave apărute în anul 2013 care avocatul pentru drepturile copilui l-a rezolvat găsind soluții rezonabile în favoarea copilului cu deficiențe locomotorii :

În cadrul examinării unui caz s-a constatat că managerul instituției de învățămînt a refuzat să creeze condițiile necesare pentru copilul invalid de gr. I, cu handicap locomotor, manifestînd indiferență față de necesitățile copilului și motivînd că nu dispune de resurse financiare în acest scop. La intervenția avocatului parlamentar administrația publică locală a reacționat în termeni proximi. Astfel, s-a decis ca elevii din clasa în care studiază minorul respectiv să studieze doar într-o sală de studii, fără a se deplasa la etaje diferite. Totodată, a fost adaptat un veceu pentru necesitățile persoanelor cu deficiențe locomotorii.

Dreptul la integritate fizică și psihică . Abuzul față de copii. Un pas important în prevenirea, identificarea și raportarea cazurilor de abuz, neglijare, exploatare și trafic al copilului a fost emiterea de Ministrul Educației a Ordinului nr. 77 din 22 februarie 2013, în scopul de a preveni violența față de copii și a reglementa acțiunile de identificare, documentare și intervenție a lucrătorilor din sistemul de învățămînt în cazurile de abuz, neglijare, exploatare și trafic al copilului. În perioada septembrie – decembrie 2013 au fost identificate, la sesizarea părinților și copiilor, 6332 de cazuri de violență față de copii sau cu 2618 mai multe decît în perioada martie-mai 2013. Aceste cifre includ 3026 de cazuri de abuz fizic, 1940 de cazuri de abuz psihologic, 43 de cazuri de abuz sexual, 1164 – de neglijare și 159 – de exploatare prin muncă. Din numărul total, 384 de cazuri grave suspecte de abuz (cu 173 mai multe decît în perioada martie-mai 2013) au fost raportate de către angajații din instituțiile cu atribuții în domeniul protecției drepturilor copilului. În opinia autorităților, sporirea numărului de cazuri față de perioada martie-mai 2013 se datorează colaborării cadrelor didactice cu părinții și copiii. Cu toate acestea, frecvent directorii de instituții nu raportează cazurile de abuz față de copii pentru a nu dăuna imaginii instituției și a evita procedurile care se impun conform legii, în special cînd e vorba de abuz sexual, neglijare severă și exploatare prin muncă. Unii angajați sînt intimidați și nu se simt în siguranță atunci cînd sesizează cazurile de violență. Cele mai multe dintre acestea – 2404 au fost semnalate de către elevi, iar alte 2177 – de către cadrele didactice. Părinții și personalul nondidactic au raportat 638 și, respectiv, 619 de cazuri. Potrivit datelor raportului, mai frecvent au fost supuși violenței băieții – în 4154 de cazuri, față de 2178 de cazuri-fete.

 Avocatul parlamentar consideră că acțiunile realizate constituie în mod cert un pas important în direcția consolidării mecanismelor statului pentru identificarea și raportarea cazurilor de abuz. Afirmația reiese din evoluția numărului de cazuri identificate și raportate. Astfel, în timp ce statisticile oficiale indicau doar cîteva zeci de cazuri de violență, potrivit informației de care dispunea avocatul parlamentar, urmare a realizării CpDOM în unui studiu, numărul real al acestora era de cîteva sute. Vom menționa că odată cu implementarea unei noi metodologii de monitorizare a aplicării prevederilor Ordinului nr. 858, Ministerul Educației indică deja mii de cazuri identificate și raportate. Această creștere cantitativă demonstrează, pe de o parte, eficiența deciziilor de ultimă oră ale autorităților și a mecanismelor implementate, iar pe de altă parte, confirmă că abordarea respectivă este una calitativă. Avocatul parlamentar încurajează autoritățile să depună în continuare eforturi pentru consolidarea mecanismelor menționate atît la nivel normativ, cît și instituțional, prin instruirea cadrelor didactice dar și monitorizarea permanentă a implementării Metodologiei de aplicare a Procedurii de organizare instituțională și de intervenție a lucrătorilor instituțiilor de învățămînt în cazurile de abuz, neglijare, exploatare, trafic al copilului.

Suicidul. Conform statisticilor oficiale ale MAI, pe parcursul anului 2013 numărul cazurilor de suicid și al tentativelor de suicid în rîndul minorilor a înregistrat o ușoară scădere comparativ cu anul 2012.  Totodată, s-a constatat că majoritatea cazurilor de suicid și de tentativă de suicid sunt

comise de către fete. Astfel, în anul 2012 au fost înregistrate 15 cazuri de suicid comise de către fete, față de 9 – comise de către băieți, totodată, 12 fete și 5 băieți au fost implicați în cazuri de suicid în anul 2013. Referitor la tentativele de suicid diferența este și mai accentuată atunci cînd acestea sunt distribuite în funcție de sex.Așadar, în anul 2012 au fost înregistrate 94 de tentative de suicid comise de fete, față de 14 – comise de băieți, iar în anul 2013 au fost înregistrate 75 de tentative comise de fete, în raport cu 12 – comise de către băieți. Atît copiii victime ai abuzurilor, cît și acei care manifestă un comportament de predispunere la suicid au nevoie de un suport psihologic adecvat pentru a depăși perioadele dificile și pentru a reuși să revină la o viață normală. Avocatul parlamentar este de părerea că rolul instituției de învățămînt este unul primordial în acest context, deoarece instituția de învățămînt este prima și unica instituție cu care copilul se află în interacțiune permanentă, ceea ce facilitează identificarea timpurie a copiilor expuși pericolului de a fi abuzați, neglijați, exploatați, traficați sau manifestă predispoziție la suicid. În opinia avocatului parlamentar, starea de lucruri în acest domeniu demonstrează caracterul reactiv al mecanismelor existente, incoerența și interacțiunea defectuoasă între școală familie, autoritatea publică locală, poliție și asistentul social. Soluția problemei este ca sistemul să fie funcțional, iar în acest scop se impune o studiere aprofundată a fenomenului tocmai în sensul interacțiunii copiilor cu mecanismele statului.

  Dreptul la ocrotirea sănătății.Pe parcursul anului 2012 avocatul parlamentar a intervenit în 7 cazuri privitor la presupusele erori medicale cu impact pentru sănătatea copiilor-pacienți sau au condus la decesul acestora.. Pe parcursul anul 2013 această problemă a rămas a fi una actuală, fapt despre care a semnalat și mass-media.     În procesul examinării cazurilor menționate s-a constatat lipsa legislației specifice în domeniul malpraxisului, a unui sistem național de raportare a erorilor medicale. Nu se aplică practica de soluționare a litigiilor legate de erorile medicale pe cale amiabilă și aducerea de scuze pacientului, precum și de acordare a prejudiciului material și moral cauzat pacienților. În opinia ombudsmanului, a venit timpul ca pentru malpraxis medicii să fie excluși din sistem. De asemenea este necesar să fie modificată metodologia de evaluare a competenței profesionale a medicilor, inclusiv prin prisma numărului de plîngeri parvenite din partea pacienților. Avocatul parlamentar consideră importantă crearea unei comisii independente care să efectueze expertize medicale pe cazuri de erori medicale, în a cărei activitate să fie antrenați și juriști, reprezentanți ai societății civile.    Ombudsmanul apreciază rolul mass-media în semnalarea cazurilor de malpraxis, dat fiind faptul că în 3 din cele 7 cazuri examinate privind presupuse erori medicale s-a autosesizat din presă. Avocatul parlamentar încurajează mass-media să mențină și pe viitor în vizor cazurile de comitere a erorilor medicale și să combată hotărît acest fenomen.

Protecția copiilor în situații de risc și celor rămași fără de ocrotire părintească. Pe 14.06.2013 a fost adoptată Legea cu privire la protecția specială a copiilor aflați în situație de risc și a copiilor separați de părinți nr. 140. Conform prevederilor art. 23, alin. (3), la data intrării în vigoare a prezentei legi140, Codul familiei nr.1316-XIV din 26 octombrie 2000 va fi modificat, inclusiv prin abrogarea Capitolului 17, care reglementa depistarea, evidența și protecția copiilor rămași fără ocrotire părintească. Conform prevederilor art. 5 din Legea numită supra, autoritățile tutelare trebuie să întreprindă toate măsurile necesare pentru asistența și suportul copiilor și al familiilor acestora în scopul de a preveni separarea copilului de mediul familial .       Una dintre formele de plasament de tip familial este tutela și curatela. Tutela și curatela se instituie asupra copiilor rămași fără de ocrotire părintească în scopul educației și instruirii acestora, precum și al apărării drepturilor și intereselor lor legitime. Tutela se instituie asupra copiilor care nu au atins vîrsta de 14 ani. La atingerea vîrstei de 14 ani, tutela se transformă în curatelă, fără adoptarea de către autoritatea tutelară a unei hotărîri suplimentare. Curatela se instituie asupra copiilor în vîrstă de la 14 la 18 ani. Tutela și curatela se instituie de către autoritățile administrației publice locale, în termen de cel mult o lună din momentul primirii cererii respective, în baza avizului scris al autorității tutelare.

O problemă gravă rămîne a fi situația copiilor ai căror părinți sînt plecați peste hotare.  Conform datelor oficiale ale Ministerului Muncii, Protecției Sociale și Familiei, pe parcursul anului 2011au fost înregistrați 37188 de copii cu un părinte plecat la muncă peste hotare și 14814 copii cu ambii părinți plecați la muncă peste hotare. În anul 2012 au fost înregistrați 38524 de copii cu un părinte și 15599 de copii cu ambii părinți plecați la muncă peste hotare. În primele 6 luni ale anului 2013, au fost înregistrați 35248 copii cu un părinte plecat peste hotare și 13316 copii cu ambii părinți plecați peste hotare.

Atunci cînd vorbim despre copiii care au doar unul dintre părinți plecați peste hotare se presupune că aceștia rămîn în grija celuilalt părinte. Însă în situația copiilor care au ambii părinți peste hotare este evident că aceștia în mod obligatoriu trebuie să fie plasați în grija unui tutore/curator.

Conform datelor oferite de administrația publică locală de nivelul 2, pe parcursul anului 2011 au fost plasați sub tutelă/curatelă 3595 de copii sau 24,26 % din numărul total al copiilor care au ambii părinți plecați peste hotare. În anul 2012 au fost plasați sub tutelă/curatelă 2814 copii sau 18,03% din numărul total al copiilor care au ambii părinți plecați peste hotare. Pe parcursul primelor 6 luni ale anului 2013 au fost plasați sub tutelă/curatelă 1560 de copii sau 12,22% din numărul total al copiilor care au ambii părinți plecați peste hotare. Totodată, trebuie să menționăm că plasamentul sub tutelă sau curatelă este aplicat în majoritatea cazurilor copiilor care au ambii părinți plecați peste hotare.Atît conform prevederilor anterioare din Codul familiei, cît și potrivit noilor prevederiautoritățile tutelare locale sunt obligate să se autosesizeze în cazul identificării unor copii aflați în situație de risc, să asigure plasamentul de urgență al copiilor separați de părinți, să asigure instituirea tutelei/curatelei asupra copiilor ai căror părinți sînt plecați peste hotare.  

Avocatul parlamentar consideră că acțiunile autorităților tutelare nu sunt suficiente și eficiente, fapt confirmat și de statisticile oficiale privind situația în domeniu. Din aceste considerente este necesară planificarea și realizarea măsurilor de informare a populației privind

drepturile copilului, dar și monitorizarea permanentă a numărului copiilor ai căror părinți sunt plecați la muncă peste hotare.

Asistența Parentală Profesionistă – o altă formă de protecție de tip familial – este un serviciu social, care oferă copilului îngrijire familială substitutivă în familia asistentului parental profesionist, în baza delimitării drepturilor și responsabilităților cu privire la protecția drepturilor copilului și intereselor lui legale între direcția asistență socială și protecție a familiei. Conform datelor oferite de direcțiile teritoriale de asistență socială și protecția familiei se atestă creșterea numărului de copii plasați în acest serviciu și cel al asistenților parentali profesioniști (de la 42 în anul 2007 pînă la 206 în anul 2013).

      Casa de copii de tip familial (CCTF) ca formă de plasament de tip familial reprezintă o instituție creată în baza unei familii complete, care oferă copilului orfan sau rămas fără de ocrotire părintească îngrijire familială substitutivă în familia părintelui-educator.Scopul caselor de copii de tip familial constă în protecția copilului orfan sau rămas fără de ocrotire părintească.În casa de copii de tip familial pot fi plasați de la trei pînă la șapte copii cu vîrste de pînă la 14 ani. Numărul total al copiilor plasați în CCTF și al copiilor proprii nu va depăși 7 persoane. Astfel , copiilor le este oferită posibilitatea să fie crescuți într-un mediu familial, să se bucure de grija și atenția părinților-educatori. În cadrul serviciului de asistență parentală profesionistă, în tutela/curatelă sau casa de copii de tip familial se prestează servicii care contribuie la dezvoltarea armonioasă a personalității copilului.

Adopția este o formă specială de protecție, aplicată în interesul superior al copilului, prin care se stabilește filiația între copilul adoptat și adoptator, precum și legăturile de rudenie între copilul adoptat și rudele adoptatorului.     Din perspectiva dreptului copilului la protecție, adopția este o modalitate de a asigura o familie nouă, permanentă copiilor care au fost separați în mod iremediabil de familia biologică, mai ales prin deces sau abandon. De regulă, adopția nu este o soluție adecvată pentru copiii care au fost separați de familie împotriva voinței părinților din cauza relelor tratamente sau a neglijării. Conform datelor oficiale oferite de către Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei, numărul adopțiilor naționale și internaționale este în descreștere. Statul trebuie să depună toate eforturile pentru a sprijini familia și a proteja copilul în situațiile de risc astfel încît acesta să se poată întoarce în familia în care s-a născut. La adopții trebuie să se recurgă doar atunci cînd devine evident faptul că nu există absolut nici o posibilitate pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă copilul. În cazul în care există certitudinea

că un copil a fost separat pentru totdeauna de familia sa biologică, acesta are dreptul la un nou mediu familial, dacă este posibil, iar adopția devine cea mai bună alegere. Astfel, considerăm că, pentru respectarea dreptului copilului la abitație în familie, statul trebuie să ofere condiții prielnice pentru adopție și să elimine barierele birocratice care descurajează solicitanții de adopție. Subiectul protecției copiilor în situații de risc și celor rămași fără de ocrotire părintească a fost discutat în cadrul conferinței internaționale151organizate în perioada 3-5 octombrie 2013, șinău, de Centrul pentru Drepturile Omului la tema: ”Respectarea dreptului copilului la abitație în familie, analiza situației existente în Republica Moldova prin prisma practicilor pozitive ale altor țări”. La lucrările conferinței internaționale au fost prezenți aproximativ 70 de

participanți, printre care demnitari din Republica Moldova9 invitați străini.În cadrul lucrărilor conferinței s-a constatat că problemele cu care se confruntă Republica Moldova sunt similare celor din alte țări problema financiară influențează foarte mult. Din aceste considerente, avocatul parlamentar consideră că statul trebuie să acorde o atenție sporită acestui domeniu, inclusiv în aspect financiar, pentru a asigura punerea în practică fără de rezerve a documentelor de politici adoptate pe parcursul mai multor ani.

În concluzie vom menționa că și în legea nouă Avocatul Poporului pentru protecția drepturilor copilului și-a găsit relevanța , și este de menționat că actualitatea și necesitatea acestor schimbări în lege a fost estimată pozitiv, dezbaterile din cadrul acestora constituind o oportunitate în găsirea unor eventuale căi de soluționare sau de prevenire a situațiilor de conflict. De asemenea, este de apreciat atitudinea pozitivă și interesul manifestat de către Parlament și spiritul de inițiativă a Guvernului în asigurarea realizării schimbărilor făcute in lege, iar sugestiile și propunerile care au fost discutate în schimbarea noii vor constitui repere în activitatea ulterioară a instituției.

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

În concluzia celor expuse în subiectul lucrării, vom stabili următoarele idei:

Conform legii vechi, recent, funcția de Avocat Parlamentar a fost modificată în Avocatul Poporului care se călăuzește de Constituția Republicii Moldova, de prezenta lege, de alte legi, precum și de tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte. În activitatea sa, Avocatul Poporului se ghidează de principiile legalității, egalității, imparțialității, transparenței, echității sociale, democrației, umanismului, accesibilității, și se conduce de conștiința personală și normele de moralitate.

Experiența de activitate a instituției avocaților parlamentari denotă existența potențialului de sporire a eficienței acesteia la realizarea principalelor obiective stabilite de lege. Una dintre direcțiile prioritare ale activității avocaților parlamentari întru repunerea în drepturi a cetățenilor este aplicarea măsurilor preventive pentru crearea condițiilor în care drepturile și libertățile omului nu se vor încălca sau probabilitatea încălcării acestora se va limita considerabil.

Marea majoritate de cazuri în care se cere repunerea în drepturi, se examinează în baza petițiilor parvenite în instituție prin intermediul poștei. De regulă, petiționarul este informat în decurs de 10 zile despre acceptarea sau neacceptarea cererii spre examinare. Cetățenii au posibilitatea să se adreseze în audiență nemijlocit în incinta Centrului pentru Drepturile Omului sau la filialele acestuia din Bălți, Comrat și Cahul, să telefoneze la „Linia fierbinte” pentru a beneficia de consultații și informații urgente.

Experiența demonstrează, în unele cazuri, lipsa reacției autorităților publice la adresările cetățenilor care invocă anumite pretenții. Aceasta necesită întreprinderea, la momentul oportun, acțiunilor suplimentare pentru medierea, inclusiv prin intermediul mass-media, cazurilor grosolane de încălcare a drepturilor și libertăților omului în Moldova.

O metodă importantă de lucru care permite aprecierea gradului de respectare a drepturilor omului în regiunile țării este organizarea audiențelor în teritoriu. Această practică urmează a fi dezvoltată în continuare.

Este necesară sporirea accesibilității populației la avocații parlamentari, ceea ce presupune extinderea cîmpului informațional, familiarizarea locuitorilor din toate raioanele republicii cu metodele de lucru, scopurile și împuternicirile instituției. Cu toate că au fost realizate unele progrese vizavi de oglindirea activității avocaților parlamentari în sursele de informare în masă, nu putem afirma că fiecare cetățean al Republicii Moldova știe despre existența instituției și conștientizează cum să-și apere drepturile și libertățile, prin intermediul avocatului parlamentar.

Urmează a fi activizat procesul de educare și formare a culturii juridice a populației. Cetățenii trebuie să cunoască drepturile și libertățile garantate de lege și să învețe să și le apere prin intermediul instituțiilor de stat și organizațiilor neguvernamentale. Educația juridică trebuie apreciată drept parte integrantă a pregătirii tuturor grupurilor de populație, în special, a tineretului. Generația tînără trebuie să înțeleagă că drepturile și libertățile omului și cetățeanului sunt elementul-cheie al societății civile.

Este necesară întreprinderea unor măsuri concrete din partea statului și societății, direcționate spre sporirea eficacității institutului ombudsmanului.

Prioritar ar fi respectul conștient față de instituția statală de apărare a drepturilor omului și față de acele valori democratice pe care ea le întruchipează. În condițiile actuale ale Republicii Moldova, avocatul parlamentar trebuie să aibă o pondere reală, și nu declarativă. Anume așa va fi posibilă realizarea rolului firesc de mediator între stat și societatea civilă, precum se face în multe țări ale lumii. Prin urmare, este inadmisibilă atitudinea paternalistă și nihilismul față de autoritatea și statutul instituției ombudsmanului. Este necesară dezrădăcinarea completă a ignorării interpelărilor avocatului parlamentar sau prezentarea unor răspunsuri formale, practici reprobabile într-un stat democratic.

Este binevenit ca mass-media să sesizeze necesitatea reflectării mai ample a activității Centrului pentru Drepturile Omului. Este regretabil că multe cazuri în care instituția a reușit, pas cu pas, să înlăture încălcările și să repună în drepturi cetățenii, nu sunt auzite de comunitate pe motiv că presa nu le consideră drept subiecte interesante și „demne” de a fi publicate sau difuzate.

Este binevenit sprijinul din partea organizațiilor neguvernamentale preocupate de protejarea drepturilor omului, altor organizații și instituții, inclusiv cele statale, precum și al cetățenilor de rînd.

În cadrul exercitării atribuțiilor de către avocații parlamentari, s-a constatat un șir de probleme legate de imperfecțiunea cadrului legislativ în vigoare care limitează într-o oarecare măsură realizarea deplină a prevederilor Legii nr.1349 cu privire la avocații parlamentari, referitoare la competențe. Un impediment esențial este faptul că avocații parlamentari nu au dreptul de inițiativă legislativă. În aceste condiții multe propuneri în vederea perfecționării legislației, adresate Parlamentului și Guvernului, nu sunt examinate deloc sau avocații parlamentari nu sunt informați asupra rezultatelor examinării acestora. Au fost înregistrate cazuri în care, pe marginea uneia și aceleași propuneri înaintate, avocații parlamentari au primit de , Guvern și ministerele de resort opinii diametral opuse, fapt care trezește nedumerire. De menționat că multe propuneri sunt sugerate nemijlocit de cetățenii care solicită ajutorul Centrului pentru Drepturile Omului pentru a-și soluționa problemele cu care se confruntă în cadrul realizării drepturilor lor constituționale. Datorită inițiativei centrului pentru protecția drepturilor omului și susținerii guvernului a fost elaborat un proiect  de legi cu privire la legea Avocatului Poporului(Ombudsman) care ulterior a fost examinat de Parlament și în care sunt specificate atribuțiile concrete ale celor 2 Avocați Parlamentari, ceea ce ușurează delimitarea activităților pe care trebuie să le indeplinească avocații.

La fel conchidem că, pentru a obține încrederea populației și a ridica eficacitatea activității, ombudsmanul trebuie să fie independent față de toate autoritățile statale și procesele politice, ce au loc în țară, să nu fie obiectul presiunii și influenței din partea unor persoane interesate în rezultatele cercetării.

Instituția ombudsmanului dă posibilitate oamenilor să fie siguri că plîngerea lor va fi examinată obiectiv de către o persoană neutră și independentă. În procesul soluționării problemelor aceasta dă recomandații persoanelor cu funcții de răspundere care au încălcat legea, evitînd repetarea ei.

În final, putem concide faptul că, ar trebui să se studieze mai aprofundat experiența altor state la capitolul Ombudsman-ului, pentru ca legea să fie mai aproape de calificativul "bună" și pentru ca să nu se depisteze un număr atît de mare de lacune. În legea cu privire la Avocatul Poporului sa ținut cont de mai multe aspecte ale activităților avocaților parlamentari, ceea ce permite o realizare a sarcinilor mult mai eficientă și evitarea unor eventuale lacune.

Totuși, considerăm că Avocatul Poporului va contribui cu succes și în țara noastră la accentuarea trăsăturilor statului de drept, prin verificarea respectării legii în diversele compartimente ale administrației publice, la educarea și sprijinirea cetățenilor în recunoașterea drepturilor și intereselor lor și, prin aceasta, la stimularea societății civile, la înlăturarea unor practici și mentalități de natură totalitară, prin cultivarea unor relații de colaborare, sprijin și încredere reciprocă între autoritățile publice, în special între administrație și cetățeni. Oricum, utilitatea și eficiența instituției se vor dovedi în timp.

BIBLIOGRAFIE

Acte normative:

Constituția Republicii , adoptată la 29.07.1994, intrată in vigoare la 27.08.94, Monitorul Oficial al Republicii , 1994, nr.1 cu modificările și completările pană la 15.10.2004

Carta Organizațiilor Națiunilor Unite.Adoptată la 26.06.1945, in vigoare din 24.10.1945. Organizația Națiunilor Unite: http://www.un.org – accesat 11.02.2014

Constituția României din 1991. București: Editura Regia Autonomă. Monitorul Oficial, 2003

Constituția României, București, 2003, Titlul II, Capitolul IV „Avocatul Poporului”

Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale din 16 decembrie, 1966 // http://www.un.org/russian/documen/convents/pactecon.htm – accesat 12.02.2014

Statutul Consiliului Europei a fost semnat , la 5 mai 1949, în vigoare la 3 august 1949

Protocolul Opțional împotriva torturii și altor tratamente crude, inumane sau degradante, în vigoare din 24 iulie 2006 // www.moldlex.md – accesat 11.02.2009

Codul de procedură civilă al Republicii nr. 225-XV din 30.05.2003 // Monitorul Oficial al R.Moldova nr.111-115/451 din 12.06.2003

Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10 februarie 2000. Monitorul Oficial al Republicii nr.57-58 din 18 mai 2000

Legea cu privire la avocații parlamentari nr.1349-XIII din 17 octombrie 1997.-Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 82-83 din 11.12.1997

Legea Nr. 52 din  03.04.2014 cu privire (Ombudsmanul) Publicat : 09.05.2014 în Monitorul Oficial Nr. 110-114     art Nr : 278

Legea Parlamentului Republicii cu privire la petiționare Nr. 190 din 19.07.1994

Legea privind protecția mediului înconjurător, nr. 1515-XII din 16.06.93, Monitor, nr. 10/283 din 30.10.1993

Legea Republicii Moldova nr.289-XV din 22 iulie 2004 Privind indemnizațiile pentru incapacitate temporară de muncă și alte prestații de asigurări sociale

Hotărarea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr.55 din 14 octombrie 1999 privind interpretarea unor prevederi ale art. 4 din Constituția Republicii

Hotărîrea Consiliul Superior al Magistraturii nr. 330/15 din 2 octombrie 2008 cu privire la demersul dnei Raisa Apolschii, avocat parlamentar, privind conlucrarea intre instituțiile responsabile de prezentare/radiere neîntîrziată a informației către Direcția informații și evidențe operative a Ministerului Afacerilor Interne

Hotărîrea Guvernului nr. 3 din 02.01.2007 pentru aprobarea Regulamentului privind activitatea coordonatorului în domeniul drepturilor omului. Monitorul Oficial al Republicii nr. 3-5 din 12.01.2007

Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova Nr. 57 din 20.03.2008 de aprobare a Regulamentului Centrului pentru Drepturile Omului, a structurii, a statului de funcții și a modului de finanțare a acestui

Rapoarte de specilaitate

Note la planul de acțiuni în domeniul drepturilor omului pentru anii 2009-2012, Ministerul Justitției al Republicii , Chișinău 2009.

Raport asupra implimentării în perioada ianuarie-februarie a agendei de integrare europeană pentru anul 2009 // http://www.integrare.gov.md/file/md_Raport%20Agenda%202009.pdf – accesat 17.04.2014

Raport privind respectarea Drepturilor Omului în Republica Moldova. Centrul pentru Drepturile Omului, Chișinău 2010.

Raport privind respectarea Drepturilor Omului în Republica Moldova. Centrul pentru Drepturile Omului, Chișinău 2011.

Raport privind respectarea Drepturilor Omului în Republica Moldova. Centrul pentru Drepturile Omului, Chișinău 2012.

Raport privind respectarea Drepturilor Omului în Republica Moldova. Centrul pentru Drepturile Omului, Chișinău 2013.

Literatură generală și de specialitate

Arseni A., Drept constituțional și instituții politice.Tratat elementar, vol.I, Chișinău, 2005

Arseni I., Suholitco L., Cetățenia – o nouă viziune și reglementare europeană, Chișinău 2002

Bolintineanu A., Protecția Drepturilor Omului și rolul Consiliului Europei. Revista Studii de drept romanesc, iulie-septembrie 1993.

Cârnaț T., Considerații generale privind noțiunea drepturilor și libertăților fundamentale, – Revista Națională de Drept, nr. 4, 2003.

Cârnaț T., Drept constituțional, – Chișinău, 2004.

Cârnaț T., Protecția juridică a drepturilor omului, Chișinău, Reclama, 2003.

, Instituția Ombudsmanului în Suedia, în “Studii de drept românesc”, nr.3/2006

Cloșca I., Suceavă I. Tratat de Drepturile Omului. București: Europa Nouă, 1995 .

Costachi Gh., Zaharia P., Dezvoltarea conceptului despre drepturile omului în epoca modernă și contemporană. Legea și viața, nr.1, Chișinău, 2000.

Costachi J., Drepturile familiei și copilului. Culegere de acte normative. Vol. I și II. UNICEF. Chișinău: MUSEUM, 2001.

, Finalitățile dreptului, București, 1993.

Creangă I., Gurin C., Drepturile și libertățile fundamentale. Sistemul de garanții, Chișinău, 2005

, Gurin Corneliu. Drepturile și libertățile fundamentale. Sistemul de garanții, – Chișinău, 2005.

, Drept constituțional și instituții politice Tratat vol. I, – București, Editura Europa Nova, 1996.

Dicționar de filozofie, Oxford, Simon Blackburn, Univers Enciclopedic, București, 1999

Djuvara M., Teoria generală a dreptului-Drept rațional, izvoare și drept pozitiv, București, 1995

, Dan C. Drepturile omului și libertățile publice. Chișinău: Zamolxe, 1998.

Dogaru R., Piața muncii, migrația internă și externă, exodul creierilor. // Studiu elaborate în cadrul proiectului “Politici sociale”, Chișinău 2002.

Drăganu T., Drept constituțional și instituții politice Tratat elementar, – București, Editura Lumina Lex, vol. I, 1998.

Drăganu T., Introducere în teoria și practica statului de drept, Editura , Cluj Napoca, 2002

Duhamel O., Y. Meny. Dictionaire constitutionnel. : PUF, 1992.

Enache M., Aspecte generale privind controlul parlamentar în regimurile politice democratice // Dreptul. – Nr.8. – 1997

, Curs elementar de drept constituțional, – Chișinău, Tipografia „Reclama”, 2001, vol. I

Hanski R., Suksi M., An Introduction to the International Protection of Human Right. A textbook. / Abo: Institute for 1997.

Ionescu C., Drept constituțional și instituții politice, vol.I, București, 1994.

Kiss A. La protection internationale des droits des l Homme.- editions N.P.Engel. , 1992.

Marguenaud J-P., europeenne des droits de l home. Dalloz, Paris, 1997

Mazilu D. Drepturile omului – concept, exigențe și realități contemporane. București: Lumina Lex, 1999.

Mazilu D., Drepturile omului. ed. Satiricus. București, 2000.

Moțpan C., Drepturile omului și cooperarea internațională, – Revista Națională de Drept, nr. 9, 2002.

, Drept constituțional și instituții politice, București , Ed. Actami, 1997.

, Iancu CH., Drepturile, libertățile și indatoririle constituționale. Institutul Roman pentru Drepturile Omului. București, 1992.

Muraru I., Tănăsescu S., Drept constituțional și instituții politice, – București, Lumina Lex, 2001

Năstase A ,Drepturile omului – religie a sfârșitului de secol. Institutul Român pentru Drepturile Omului. București, 1992.

Negru B., Drepturile și libertățile omului: realizări și perspective. Conferința Națională, Chișinău, 2003.

Negru B., Responsabilitatea și răspunderea juridică într-un stat democratic de drept – Conferința „Spre o societate civilă, democratică prin drept”, Revista Națională de Drept, nr. 12, 2006

Osmochescu N., Republica în contextul cooperării juridice europene: ajustarea legislației naționale la standardele europene în materie de democarție, drepturile omului și implimentarea în practică, – Conferința „Spre o societate civilă, democratică prin drept”, Revista Națională de Drept, nr. 12, 2006.

Popa V. Popeți C. Adamescu I.. Drepturile omului. Concept, legislație, practica statelor. , 1994.

Potînga A., Costache Gh., Asigurarea drepturilor omului în lume,- Chișinău, Editura Epigraf, 2003.

Potînga A., Drepturile și libertățile omului stipulate în Constituția Republicii Moldova, – Revista Națională de Drept, nr. 1, 2003.

Sârcu D., Consiliul Europei în contextul protecției drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, – Revista Națională de Drept”, nr. 11, 2002.

Sîrcu D. Accesul a Drepturilor Omului: condiții de admisibilitate. – Centrul de Drept. Chișinău, 2002.

Smochină A. Istoria universală a statului și dreptului. Epoca Modernă și Contemporană. Chișinău: tipografia Centrală, 2002.

Sorin M. Rădulescu, Homo sociologicus. Raționalitate și iraționalitate în acțiunea umană, București, 1994.

Stoian M., Ombudsmanul european // http://www.e-juridic.ro/articole/ombudsmanul-european-2229.html – accesat 18.04.2014