Averea Bisericeasca
PLANUL LUCRĂRII
I. Introducere – motivația și importanța subiectului
II. Tratare
1. Necesitatea dobândirii averii bisericești
2. Mijloace de dobândire a averii bisericești
3. Administrarea averii bisericii în lumina legislației canonice
4. Administrarea averii bisericești în Biserica Ortodoxă Română
III. Concluzii
AVEREA BISERICEASCĂ
ȘI ADMINISTRAREA EI DUPĂ LEGIUIRILE BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
I. Introducere
Înreaga creație materială a lui Dumnezeu, dintru început a fost pusă în slujba omului – cea mai însemnată creatură a Sa. Drept dovadă este faptul că Adam a dat nume tuturor creaturilor lui Dumnezeu (Facere.III,20). Primei perechi de oameni din Rai, Dumnezeu i-a spus: “Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, animalele domestice… și peste tot pământul” (Facere.I,28). După căderea în păcat, Adam și Eva au fost izgoniți din Rai, unde munca le era ușoară, și le-a fost dat pământul, ca să-l lucreze, pentru a-și câștiga cu sudoare cele necesare existenței lor. Munca, deci a constituit de la început o poruncă a lui Dumnezeu și singurul mijloc admis de dobândire a mijloacelor necesare existenței vieții. Cain și Abel au avut și ei îndeletnicirile lor, din ale căror roade au adus jertfă lui Dumnezeu, jertfa constituind oferirea unui dar sau a unui lucru, care ne aparține, altei persoane, în cazul nostru lui Dumnezeu, ea denotă proprietatea asupra lucrului respectiv.
Pe tot parcursul istoriei biblice Vechiului Testament avem suficiente date despre persoane care aveau în proprietate multe lucruri ca rod al muncii, vredniciei și credinței lor în Dumnezeu. Cartea Facerii ne spune despre Avraam că "…era foarte bogat în vite, în argint și în aur” (Facere.XII,2). Asemenea lui, mai pot fi amintiți și Lot, nepotul său, Isaac, Iacov, Iosif, Iov și mulți alții care administrau aceste averi cu frică și cu credință în Dumnezeu, fiindcă El le dăduse totul. La plecarea din Egipt, evreii și-au luat bunurile lor precum “și oi și boi și turme foarte mari” (Ieșire.XII,38).
Cu timpul s-a simțit nevoia ca proprietățile particulare și cele obștești să fie protejate în fața încercărilor de deposedare a adevăraților proprietari de anumite bunuri ale lor prin furt. Astfel, în legea primită de Moise de la Dumnezeu pe muntele Sinai, se specifică print-o poruncă de sine stătătoare principiul: “Să nu furi” (Ieșire.XX,15), întărindu-se încă o dată dreptul de proprietate asupra lucrurilor particulare. În ultima poruncă a Decalogului se revine pentru apărarea proprietății, oprindu-se chiar dorirea a ceva ce nu ne aparține: “Să nu dorești casa aproapelui tău, să nu dorești femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici boul lui, nici unul din dobitoacele lui și nimic din câte are aproapele tău” (Ieșire.XX,17). Furtul constituie luarea unui lucru din posesia altuia, fără consimțământul acestuia. În plus, furtul este socotit atât în Iudaism cât și în Creștinism un păcat.
În Noul Testament, Mântuitorul, cu toate că a trăit în sărăcie și a întărit-o ca virtute în poruncile evanghelice, nu a combătut bogăția, posesia ba mai mult, chiar fericește pe bogații care știu să-și folosească averea pentru ajutorarea săracilor și câștigarea rânduirii lor. Averea constituie o piedică în calea mântuirii numai când este folosită asemenea bogatului din parabola cu săracul Lazăr (Luca.XVI,19–31). Mântuitorul n-a orânduit că Biserica trebuie să existe în completă sărăcie ci, dimpotrivă, a vorbit despre averea Bisericii, prin aceasta dându-i Ei binecuvântarea pentru agonisirea și păstrarea bunurilor necesare trebuințelor Ei. Din recunoașterea făcută de Hristos de a împârți totul cu aproapele se desprinde atât sfatul de a se păstra unitatea Bisericii prin iubire, dar și drumul pe care trebuie să apuce Biserica pentru dobândirea averii Ei. Acest sfat a fost împlinit de către creștini, care au ajuns nu numai la a împârți o parte din averea lor cu Biserica ci până la a i-o oferi cu totul (Fapte.II,45).
Din datele istoiei desprindem anumite trepte sau etape în dezvoltarea dreptului de proprietate. începând cu Perioada Gentilică și Comuna Primitivă, pe lângă propritatea comună asupra bunurilor și a terenurilor în special, își fac apariția și proprietatea individuală asupra unor animale și unelte primitive ce se aflau în posesia individului. Treptat își face apariția și proprietatea individuală asupra unor terenuri, în special din partea unor șefi de trib. Folosirea prizonierilor de război pentru a lucra aceste proprietăți particulare a favorizat trecerea la lunga perioadă din cadrul istoriei numită Perioada Sclavagistă. Cu vremea au fost folosiți ca scavi și oamenii săraci rămși fără mijloacele necesare existenței. Pe lângă proprietatea asupra terenurilor agricole își face apariția și proprietatea asupra mijloacelor de producțțe ca meșteșugurile și manufacturile. Îîn perioada modernă a omenirii dreptul de proprietate al indivizilor a fost recunoscut în toate statele civilizate, diferențierea dintre ele sesizându-se doar la sfera de cuprindere a acestei proprietăți.
De-a lungul istoriei s-au conturat numeroase ipoteze cu privire la evoluția și natura proprietății. Astfel s-a socotit munca a fi izvorul proprietății sau s-a văzut proprietatea ca un rezultat al practicării unei ocupații în cadrul divizării sociale a muncii. În general, proprietatea este considerată ca o mască a libertății individuale, căci numai proprietatea individuală poate fi baza libertății muncii. Și în gândirea juridică romanească s-au conturat mai multe puncte de vedere în ceea ce privește dreptul de proprietate. Dintre acestea amintim pe cea a lui Eminescu care a preluat idea lui Cantemir potrivit căruia pământul era la dispoziția Domnului țării. Acest pământ a fost împărțit între oșteni, rezultând proprietatea particulară. Referitor la marile proprietăți, Nicolae Bălcescu afirma că boierii au uzurpat atât pământurile țăranilor liberi cât și cel al obștii sătești, folosind interesul și sila. Ca o notă caracteristică a poporului nostru este faptul că dreptul asupra proprietății a fost respectat mereu. Proprietatea particulară cât și cea obștească au fost apărate de toate Codurile de Legi și Pravilele care au apărut în țara noastră. Actuala Constituție a României, rod al noii democrații instaurate în țară, nu a trecut cu vederea dreptul de proprietate al fiecărei persoane și instituții asupra averii lor. Astfel, în articolul 41 alineatul 2 se spune: ”Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular “. Prin articolul 42 se garantează dreptul de a lăsa averea ca moștenire, iar ca o garanție a acestei proprietăți asupra averilor o avem prin articolul 27 inviolabilitatea reședinței și a domiciliului, în afară de cazurile prevăzute de lege. Pentru cazurile de interes general se pot face exproprieri, în special de bunuri imobiliare, dar aceasta numai potrivit legii, cu o dreaptă și prealabilă despăgubire. Dreptul de propriertate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului revin proprietarului. Dreptul statului de a confisca averea cuiva se face potrivit legii, în cazul de dobândire ilicită sau rezultată din infracțiuni ori contravenții.
Luată în ansablul ei, averea reprezintă totalitatea bunurilor care se află în patrimoniul unei persoane spre a se folosi de ea în anumite împrejurări și condiții. Pentru o mai bună înțelegere a ceea ce este desemnat prin termenul “avere” trebuie lămurit ceea ce este cuprins în categoria de “bunuri și patrimoniu”.
O primă împărțire ar consta în bunuri libere care se găsesc în cantități nelimitate (aerul, lumina solară, etc.) Și bunuri economice care au un caracter limitat existente și desprinse din mediul natural sau produse de oameni pentru satisfacerea nevoilor lor. Orice om poate dispune liber de bunurile ce sunt ale lui în limita prevederilor stabilite de lege.
Tema propusă este de o importanță deosebită pentru dreptul bisericesc, pentru a cunoaște mai în amănunt dreptul Bisericii de a poseda bunuri materiale și folosirea lor în scopuri bine determinate, după îndemnul dat de însuși Mântuitorul Iisus Hristos.
II. Tratare
1. Necesitatea Bisericii de a poseda bunuri
Fiind întemeiată de către Mântuitorul Hristos, Biserica a avut un rol deosebit de important în cadrul societății prin credința nouă pe care a propovăduit-o. Această credință a fost descoperită oamenilor de către Fiul lui Dumnezeu care a întărit-o ca “Împărăție a lui Dumnezeu pe pământ” și ca “Biserică a întregii omeniri” (Marcu.XVI,18; Marcu.X,15). Biserica nou întemeiată și-a fixat ca scop acțiunea de a îndrepta voia omenească după voia lui Dumnezeu și astfel să conducă în lumea aceasta, ajutând, cu mijloace specifice, pe fiecare membru al Ei să ajungă la dobândirea fericirii veșnice. Biserica are, pe de o parte aspect de Împărăție a lui Dumnezeu pe pământ (Matei.XVI,18), concretizată în credința creștină pe care o propovăduiește, iar pe de altă parte în aspectul de comunitate văzută formată din toți cei chemați de Dumnezeu la mântuire, care au primit Taina Botezului. La acest din urmă aspect s-a refereit Mântuitorul când a vorbit despre fratele care greșește și care trebuie supus Judecății Bisericii pentru îndreptarea sa (Matei.XVIII,16). Aceste două aspecte ale Bisericii au fost anunțate direct de Hristos. Ele se completează reciproc arătând caracterul general al Ei. În calitatea Ei de comunitate omenească, Biserica “se aseamănă cu celelalte societăți omenești, posedând ca și acestea elementele caracteristice oricărei societăți, adică: un număr de membri, un scop către care să fie conduși membrii, cu o autoritate care să asigure îndrumarea membrilor către adevăratul scop al societății și anumite mijloace, cu ajutorul cărora să se poată ajunge la scopul pentru care societatea a fost creată”
Această asemănare a Bisericii cu celelalte societăți este relativă. Ea se referă numai la elemente de suprafață și nu are nici o legătură cu viața interioară. Părerea creștinilor, pe care și-au format-o de la început despre Biserica lor, înlătură orice apropiere între aceasta și asociațiile sau corporațiile păgâne. Comunitățile creștine nu erau constituite după statute, în fixarea cărora voința membrilor să aibă un rol hotărâtor. Constituirea, scopul ca și mijloacele de conducere ale acestora nu depindeau de ceea ce membrii puteau hotărî cu majoritate de voturi, într-o adunare specială, așa cum se făcea în asociații. În Biserică scopul a fost fixat odată pentru totdeauna de către Întemeietorul Ei, iar conducerea nu revine credincioșilor ci ierarhiei, care a primit de la Mântuitorul, prin Sfinții Apostoli puterea să conducă pe credincioși pe calea mântuirii. În colegii, membrii nu erau legați prin hotărârea lută la un moment dat, ci și-au păstrat libertatea să revină oricând și să schimbe ceea ce nu le-ar mai fi convenit. Ceea ce diferențiază Biserica de celelalte societăți este atât scopul Ei supranatural–Mântuirea membrilor Ei–cât și mijloacele spirituale cu care a fost înzestrată în vederea realizării acestui scop.
Ca organism social biserica a avut nevoie chiar de la începutul existenței sale de bunuri materiale, care, pe lângă mijloacele spirituale, să ajute la realizarea menirii Ei sfinte în lume. Biserica dintotdeauna a posedat bunuri și averi fără a face din aceasta un scop în sine, ci pentru a satisface trebuințele serviciului Divin, întreținerea slujitorilor și pentru a sprijini pe aceea care au nevoie de ajutorul Ei. Posesia averii se face fără “a schimba cu ceva caracterul său spiritual și fără a influența asupra principiilor fundamentale dogmatice și canonice”
Este în firea lucrurior pământești ca spiritualul cu materialul să se completeze reciproc. Orice idee, pentru a se putea traduce în fapt și pentru a deveni utilă are nevoie de mijloace materiale. Biserica are menirea de a realiza în lume un concept spiritual, ceva caracterul său spiritual și fără a influența asupra principiilor fundamentale dogmatice și canonice”
Este în firea lucrurior pământești ca spiritualul cu materialul să se completeze reciproc. Orice idee, pentru a se putea traduce în fapt și pentru a deveni utilă are nevoie de mijloace materiale. Biserica are menirea de a realiza în lume un concept spiritual, idealul creștin. Aceasta rămâne însă fără nici o putere de înrâurire asupra vieții sociale, fără ajutorul mijloacelor materiale. Puterea spirituală a Bisericii este mare, dar ea nu se poate exercita practic dacă nu are posibilități materiale de relizare: “Creștinismul care este o doctrină eminamente spirituală, se slujește totuși la fiecare pas de mijloace materiale și simte necesitatea de a poseda averi și a le administra potrivit cu scopurile sale” Alături de mijloacele supranaturale–Sfintele Taine și rugăciunea–bunurile materiale își au rolul și rostul lor. Numai cu ajutorul lor Biserica își putea îndeplini misiunea de ajutorare a săracilor și a celor care se găseau în suferință. În perioada primară activitatea Bisericii era îndreptată în special în direcția asistenței sociale, având un câmp de activitate foarte larg datorită contextului social și politic în care a apărut. Tocmai din această cauză întâlnim ca denumire pentru averea bisericească din acea perioadă termenul de “Depozitul pietății” sau de “averea săracilor”. O bună parte din această avere se întrebuința la tot ceea ce putea constitui o binefacere pentru mulțimea săracilor, văduvelor, orfanilor, bolnavilor, bătrânilor, exilaților și captivilor.
Biserica a venit în ajutorarea celor lipsiți, al căror număr creștea pe măsură ce se mărea contradicțiile sociale determinate de crizele economice și financiare care amenințau liniștea Imperiului Roman în epoca de după Augustus (31 dHr–14 dHr). Dar Biserica trebuia să-și asigure și cele necesare pentru cultul divin, care la început fiind mai simplu nu necesita mari cheltuieli, dar care au crescut odată cu diversificarea și îmbogățirea cultului. O altă latură care rămânea tot în competența averii bisericești o constituie întreținerea personalului de cult, conform spuselor Mântuitorului că “cine slujește la altar de la altar să mănânce”. O parte dintre ei continuau să-și câștige existența prin munca lor urmând astfel exemplul Sfântului Apostol Pavel (Fapte.XX,34; I Corinteni.IV,12). Bunurile materiale de care Biserica dispunea în aceste direcții erau obținute în special din donațiile făcute de membrii Ei. Aceștia, în virtutea voinței lor libere pe care însuși Mântuitorul a respectat-o în sfatul dat tânărului ce voia să moștenească viața veșnică (Matei.XIX,21), aveau posibilitatea să-și foloesască averea spre ajutorarea celor nevoiași. Ajutorarea celor nevoiași rămâne tot timpul în creștinism, o povățuire, un îndemn fără a face din aceasta un ordin sau o obligație juridică. Este numai o obligație morală a fiecăruia de a ajuta pe cel sărac care este fratele nostru întru Domnul. Dăruirea unei părți din avere sau chiar a întregii averi fondului comun al Bisericii, creștinii o făceau și din dorința de a urma cât mai aproape de exemplul lui Hristos, care împreună cu ucenicii săi aveau o pungă comună. Aceste fonduri erau destinate în special ajutorării celor săraci. Oferindu-se ajutoare prin mijllocirea Bisericii, procedeul constituia “cel mai delicat mijloc prin care cei bogați puteau veni în ajutorul celor săraci”. Apoi, Biserica, dispunând de un anume fond, Ea putea interveni mai eficient în diferite împrejurări pentru ajutorarea unora dintre creștini care ar fi ajuns în închisoare, în exil sau pentru răscumpărarea captivilor. Bunurile pământești nu constituie un scop imediat în Biserică. Omul fiind alcătuit din trup și suflet, pe lângă mijloacele spirituale are nevoie și de mijloace materiale. De acest lucru a ținut cont și Mântuitorul.
Dreptul de posesiune al Bisericii se bazează atât pe dreptul natural cât și pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Acest drept îl mai desprindem și din operele Sfinților Părinți care, pe de o parte afimă acest drept, iar pe de altă parte laudă generozitatea credincioșilor față de Biserică. Acest drept nu-i poate fi tăgăduit Bisericii atâta timp cât i se recunoaște existența. Realitatea existenței Bisericii îi dă dreptul acesteia să dobândească mijloacele corespunzătoare caracterului, Ei cu care să-și atingă scopul fixat de Întemeietor.
Pornind de faptul că Biserică își desfășoară activitatea în lume și nu poate exista separat de societatea umană, a făcut ca să existe unele asemănări între dreptul bisericesc și cel civil. Din această cauză și dreptul bisericesc a adoptat în mare măsură conceptele dreptului civil drespe avere, bun, împărțirea bunurilor, patrimoniu. Însă dreptul bisericesc cunoaște și unele particularități specifice atât în ceea ce privește conținutul cât și împărțirea bunurilor bisericești. Lucrurile bisericești au fost împărțite după diferite laturi de acțiune care corespund scopului vieții exterioare a Bisericii, și anume: săvârșirea serviciului divin după ritualul prescris, răspândirea învățăturii creștine și păstrarea ordinei în organismul bisericesc. Potrivit acestei meniri a Bisericii bunurile sale au fost împărțite în: sacre, sfinte și sfințite. Lucrurile sacre sunt destinate exclusiv serviciului divin și sunt sonsacrate de episcop sau preot; în această categorie sunt incluse bisericile, vasele și obiectele folosite la serviciul divin. O subîmpărțire a bunurilor sacre în: consacrate și sfințite s-a făcut deoarece nu toate sunt folosite la săvârșirea Sfintei Taine a Euharistiei, ci dobândesc această sfințire prin consacrarea episcopului sau a preotului. Din prima categorie amintim bisericile și antimisele consacrate special, iar din a doua categorie vasele sau obiectele din Sfântul Altar sau din afara lui. Se numesc sfințite pentru că iau însușirea de “sfințite” de la Biserică sau de la Antimis care sunt sfinte. După canonistul Nicodin Milaș “averea Bisericii se compune din toate acele lucruri, de care are nevoie Biserica pentru viața Ei externă, și pentru a nu fi împiedicată în ajungerea scopului Ei. În virtutea acestei meniri, el împarte bunurile bisericești în consacrate și sfințite, după cum se întrebuințează direct la Sfânta Euharistie sau la slujbe bisericești, independente de Sfânta Euharistie. Din rândul celor consacrate fac parte: sfintele vase și sfântul antimis; iar dintre lucrurile sfințite fac parte: cărțile de cult, veșmintele, clopotele. Tot în categoria lucrurilor sfințite Nicodim Milaș include și lucrurile din afară de Biserică. Ele se numesc numai “sfințite” prin destinația lor. Acestea sunt toate bunurile mișcătoare și nemișcătoare pentru că prin ele se face față nevoilor Bisericii, se cumpără vasele și obiectele necesare serviciului divin, se ridică și se repară biserici, se întrețin clericii și ceilalți slujitori bisericești.
O altă împărțire a averii bisericești integrale o găsim la Valerian ªesan. Acesta o categorisește astfel:
a) res sacrae–destinate excusiv și direct cultului divin cum sunt: Sfânta Biserică, Sfintele Vase, Sfântul Altar, Sfântul Antimis și Sfintele Icoane
b) res benedictae sau lucruri sfințite–destinate indirect cultului: cărți, veșminte, cimitir
c) res ecclesiasticae–destinate întreținerii persoanelor și lucrurilor cum sunt: fonduri religioase, casa parohială, pământuri, bani.
Această împărțire generală a lucrurilor în sacre, sfinte și sfințite din dreptul bisericesc a fost influențată în mare parte de împărțirea pe care o făceau legile romane bunurilor. Găsim o veche împărțire a lucrurilor de drept divin în lucruri sacre destinate zeilor superiori, lucruri religioase care erau încredințate zeilor romani și dobândeau acest caracter prin înmormântarea cuiva într-un anumit loc; precum și lucruri sfinte destinate folosului public. Toate bunurile care aparțin Bisericii universale, Scaunului Apostolic sau alte persoane din Biserică constituie bona ecclesiastica, adică bunuri bisericești. Romano–catolicii numesc sacre aceste bunuri care prin consacrare sau binecuvântare sunt destinate cultului divin; în plus, ele pot devenii și prețioase. După cum rezultă din asemenea măsuri, doctrina canonică romano–catolică nu se deosebește, ci, dimpotrivă se aseamănă până la identificare cu doctrina canonică ortodoxă, în privința împărțirii și folosirii bunurilor bisericești. Această asemănare se întâlnește și în privința sancțiunilor ce se aplică celor care n-ar respecta caracterul sacru al acestor bunuri și le-ar folosi în interes personal. Canonul 10 al sinodului I ecumenic de la Niceea din anul 325 și sinodul II ecumenic de la Constantinopol din anul 318 spune, reproducând și canonul 73 apostolic: “Vas de aur sau de argint, sfințit, sau pânză nimeni sa nu-și mai însușească spre folosire acasă, căci este potrivnic legilor; iar de s-ar prinde cineva, să se pedepsească cu afurisenie”. În continuare specifică fiecare obiect sfințit care ar putea fi apurcat prin folosire laică. Mai mult cei care se fac vinovați nu numai de folosire străină, ci chiar de răpire sunt vinovați de sacrilegiu. Asfel, pe cei ce iau afară din Altar vasele sfințite sau veșmintele spre nesfințită întrebuințare a lor sau le dă altora, pe aceștia canonul îi afurisește: “și noi împreună îi afurisim”. Iar “ pe cei ce le răpesc desăvârșit îi supunem osândirii sacrilegiilor”
În Biserica Romano–Catolică nerespectarea caracterului lucrurilor sacre este socotită simonia juris divini, iar nerespectarea caracterului bunurilor temporale este socotită simonia juris ecclesiastici.
În cadrul Bisericii Ortodoxe Române în privința averii bisericești și a împărțirii bunurilor bisericești găsim precizări în “Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române”.
2. Mijloace de dobândire a averii bisericești
Învățătura Mântuitorului a avut o așa de mare influență și trecere la oameni, că odată începută propovăduirea, creștinismul s-a răspândit uluitor de repede și eficient. Comunități creștine au luat ființă în întreaga Asie Mică, iar în urma călătoriilor misionare ale Sfântului Apostol Pavel între anii 54–58 a înființat circa 40 de biserici menționate în cartea Faptele Apostolilor. Credința creștină era puternică și lucrătoare deoarece “creștinii simțeau o deosebită plăcere să-și sacrifice o parte sau toate bunurile pe care le aveau pentru întâmpinarea nevoilor bisericești”. Sfântul Luca, în Faptele Apostolilor mărturisește că “toți câți aveau țarini le vindeau și aduceau prețul celor vândute, și-l puneau la picioarele Apostolilor” (Fapte.IV,34–35). Ni se dau și nume concrete în acest sens: “iar Iosif, cel numit de Apostoli Barnava (care se tâlcuiește fiul mângâierii), un levit, născut în Cipru, având țarină și vânzând-o, a adus banii și i-a pus la picioarele Apostolilor” (Fapte.IV,36–37). Mijlocul cel mai simplu folosit pentru arătarea dorinței de ajutorare a Bisericii îl constituie în primul rând aducerea lor ca ofrande, prin donație sau colecte. Ca ofrande se constituiau în primul rând pâinea și vinul, pentru săvârșirea Sfintei Jertfe, precum și tămâia și untdelemnul pentru desfășurarea cultului. În canonul 3 apostolic se reglementează că pe lângă materia jertfei este îngăduită aducerea la Sfântul Altar și “de spice de grâu ori struguri la vremea cuviincioasă. Dar să nu fie iertat a se mai aduce altceva la Altar decât untdelemn pentru candelă și tămâie la vremea aducerii înainte”. Măsura este necesară în primul rând pentru a se opri folosirea altor materii pentru Sfânta Euharistie. Același canon amintește și de alte ofrande pe lângă cele amintite mai sus: “miere, lapte, ori băuturi meșteșugite în loc de vin, păsări sau oarecare animale ori legume”. La colectă se apela numai în caz de nevoie și când ofrandele nu puteau satisface necesitățile comunității. Cu timpul ele au ajuns să se introducă regulat. Introducerea colectei regulate n-a însemnat însă o măsură de constrângere, contribuția rămânând în ultimă instanță tot la voia și libertatea credincioșilor.
În viața Bisericii s-au practicat în anumite împrejurări și colecte extraordinare. În anul 44, pe vremea Împărartului Claudiu, Iudeea Palestinei a fost lovită de o secetă cumplită și locuitorii acestei zone se găseau într-o situație foarte grea în ceea ce privește alimentele. Simțindu-se legați de frații lor aflați în suferiță, creștinii din Antiohia au organizat o colectă extraordinară pentru ajutorarea lor (Fapte.XI,27–30). O astfel de colectă a organizat și creștinii din Macedonia și Ahaia pentru săracii de la Ierusalim; de unde ei au primit cele spirituale, datori fiin să le răsplătească cu cele materiale (Romani.XV,26–27).
“Această contribuție era o obligație morală individuală, fiecare având libertatea să contribuie cu cât vrea”. Despre cele strânse nimeni nu mai avea pretenția că este al său, ci toate aparțineau tuturor în comun. În consecință, foarte curând bunurile strânse erau destul de numeroase încât să-și permită întreținerea unui număr destul de mare de văduve, orfani și săraci.
Tocmai datorită averii sale mari, Biserica a și constituit unul din motivele pentru care era atacată și jefuită, iar împărații erau ispitiți să pornească persecuții împotriva creștinilor pentru ca să poată pune stăpânire pe averile de care dispuneau ei. Acest lucru a determinat bisericile să-și ia măsurile de prevedere. Până la recunoașterea creștinismului, Ea a posedat bunuri și a continuat să-și mărească patrimoniul prin ofrande, colecte, unele donații, dar fără a se putea gândii la un drept de proprietate asupra lor recunoscut de lege, atâta vreme cât creștinismul era socotit “religio illicita”. Persecuțiile au contribuit totuși la desăvârșirea organizării Bisericii în jurul episcopului, și le-a dat lor tărie să iasă la activitate în văzul tuturor, chiar în perioada persecuției.
După Edictul de la Milan situația Bisericii s-a schimbat complet în raporturile ei cu statul. În acest context Ea a putut să activeze și să conlucreze în libertate, cunoscând o nouă perioadă de întărire și dezvoltare a misiunii sale. După începutul relațiilor favorabile între Ea și stat, Biserica avea să poarte de grijă ca prin legile statului să dobândească ajutorul necesar atât în ceea ce privește agonisirea, cât și păstrarea averilor bisericești, de care a avut parte printr-o hotărâre a lui Constantin cel Mare.
Pentru ca darurile creștinilor evlavioși care formează un izvor principal al înmulțirii averii bisericești să devină și din punct de vedere civil proprietatea adevărată a Bisericii, donația se făcea în sensul legilor politice, așa că proprietatea asupra lor se bucura de aceeași protecție din partea autorităților publice, ca oricare altă proprietate privată.
Mijloacele de dobândire prevăzute și protejate de legile statului au fost folosite și de Ea ca persoană juridică. Un prim mijloc l-a constituit donația din partea credincioșilor ca o manifestare a evlaviei lor și a dragostei față de Biserica lui Hristos. Donația consta dintr-un “contract solemn prin care o persoană se obligă să transmită cu titlu gratuit, în principiu irevocabil, un bun al său altei persoane”. Ea este tot un act benevol din partea credincioșilor care depășește cu mult cuprinsul ofrandelor.
În viața bisericilor au apărut și abuzuri în legătură cu donațiile făcute de credincioși, donații care uneori ajungeau la altă destinație. Mai precis, o parte a credincioșilor ce făceau donații identificau pe clerici cu biserica unde slujeau, iar bunurile in loc să ajungă în proprietatea bisericii, treceau în posesiunea clericilor. Legea Împăratului Valentinian din anul 370 interzicea clericilor să primească ceva prin testament sau donație de la alte persoane, excepție făcând moștenirile primite de la rude. Practica donațiilor pentru biserici s-a folosit neîntrerupt până în zilele noastre. Poporul român și-a manifectat tot timpul grija față de locașurile de cult și după măsura posibilităților ei n-au pregetat să facă donații bisericilor. Se întâlnesc frecvent donații de icoane, cărți de cult, veșminte, obiecte bisericești și în special bani. La lărgirea patrimoniului bisericilor au contribuit în vechime într-o substanțială măsură, darurile împăraților . Aceste daruri puteau fi oferite pe de o parte din tezaurul statului emițând legi in acest sens, iar pe de altă parte făcând daruri din averea lor personală. Avem drept exemplu pe Sfântul Împărat care a legiferat restituirea tuturor averilor confiscate de împărații persecutori de până la el. Eusebiu de Cezarea amintește în lucrările sale “Istoria bisericească” și “Viața lui Constantin” amintește despre multe biserici construite la Nicomidia, Ierusalim, Betleem precum și în Italia.
Domnii Țărilor Române au purtat totdeauna un respect deosebit față de locașurile de cult. Nu este domn român să nu fi ctitorit vre un lăcaș de cult sau să nu fi renovat vre-o biserică sau mănăstire. Donații însemnate au fost acordate de voievozii români mănăstirilor de la locurile sfinte, Constantinopol sau Muntele Athos. În timpul dominației otomane, ºările Române au acordat ajutoare fraților ortodocși aflați sub jugul turcesc. În categoria ajutoarelor putem include zugrăvirea bisericilor, zidirea lor din temelie, bani, manuscrise, cărți, icoane care se pot găsi până astăzi în tezaurele Athosului. Pe lângă donațiile de tot felul, biserica are la îndemână posibilitatea de creștere a patrimoniului Ei prin cumpărarea de bunuri necesare. Cumpărarea consta în darea în stăpânire a unui lucru pentru o anumită sumă de bani. Ea este pusă în situația, din cauza perioadelor grele, să-și vândă o parte din patrimoniu pentru a-și îndeplini misiunea în lume. După o asemenea perioadă “nu se putea să fie lipsită de mijlocul legal prin care să-și agonisească iarăși imobilele din ale căror venituri să facă față trebuințelor și întreținerii clericilor.
Un alt mod de agonisire a averii bisericești îl constituie prescripțiunea, princare se înțelege “dobândirea dreptului de proprietate a unui bun prin posesia continuă a lui un anumit timp”. Alături de donații un loc important în acumularea de patrimoniu, îl ocupă moștenirile sau liberalitățile testamentare ale credincioșilor lăsate bisericilor. Datorită situației cunoscute în care se găsea Biserica în relațiile ei cu Statul roman n-a putut beneficia, pe lângă altele, nici de dreptul de a primi moșteniri din partea membrilor ei. Acest drept era îngăduit, potrivit legislației în vigoare, numai asociațiilor care se bucurau de un privilegiu special din partea Senatului sau a Împaratului.
Cu toate apropierile și identificările de organizare, câte s-au făcut creștinilor față de colegiile păgâne, aceștia nu au beneficiat nici un moment de privilegiile de care s-au bucurat colegiile păgâne. Aceasta și pentru a arăta cât de neîntemeiată este părerea acelora care susțin subterfugiul de care s-ar fi folosit creștinii pentru a-și apăra bunurile și pentru a se sustrage persecuțiilor. După anul 313, locașurile de cult ortodoxe au primit și capacitatea de a moșteni pe unii dintre credincioșii lor. Aceștia aveau dreptul de a lăsa moștenitor ai averii lor, o biserică, iar aceasta avea posibilitatea de a moșteni testamentele creștinilor.
Legatul Testamentar – Un mijloc mult mai obișnuit pentru dobândirea bunurilor bisericești, în trecut și îndeosebi la începuturile creștinismului, l-a constituit legatul testamentar instituit pe seama unei biserici, sau legământul, prin care testatorul punea la dispoziția unei biserici, după moartea sa, un bun cu o destinație specială. În Biserica veche, unii credincioși întocmeau testamente pentru scopuri pioase prin care instituiau legate pe seama Bisericii. Testamemtele cu scopuri pioase au constituit o posibilitate aparte de a trece în administrarea bisericilor și mănăstirilor bunuri lăsate de credincioși prin testament. “Dacă se vorbește de atare testamente ca averea Bisericii, trebuie să se înțeleagă în sens relativ; căci Biserica nu este proprietara obiectului testamentului în sens juridic, ci Ea, respectiv episcopul, are numai dreptul de supraveghere supremă asupra testamentului, Ea conduce administrația lor și ia măsuri legale, necesare dacă administrarea nu se face regulat și corespunzător cu scopul amintit. Tocmai pentru faptul că venea în sprijinul principalelor coordonate ale Bisericii, ajutorarea celor săraci în ajezămintele cu scopuri religioase, acest tip de testament s-a bucurat de atenție deosebită din partea credincioșilor dar și a împăraților. În privința executării acestor testamente se delega un epitrop care în cele mai multe cazuri era episcopul locului și care se ocupa de înființarea instituțiiei respective.
Biserica a beneficiat din partea legislației romano-bizantine și de o parte din moștenirile “ab intestas”. Acest mod de succesiune se referea inițial la cineva capabil să aibă un patrimoniu care moarea fără moștenitor testamentar, iar beneficiarii sunt rânduiți de legiuitori în ordinea de preferință care ar corespunde afecțiunii celui decedat. Această moștenire se acorda celor mai apropiați ca grad de rudenie cu decedatul și mai puțin celor depărtați. În cazul în care nu era găsit nici un moștenitor până la gradul IV de rudenie, această avere trecea unei biserici. Acesteia îi revenea misiunea de purta grijă de cele necesare pentru mântuirea sufletului testatorului, făcând rugăciuni pentru el: “Era obiceiul, că moștenitorii considerau obilațiune morală ca o parte din averea moștenită s-o consacre bisericii în amnintirea celui mort”.
În priviința averii preoților și diaconilor, nu se pune problema când a fost dobândită, nefăcându-se nici o distincție între bunurile dobândite înainte sau după hirotonie. Averea episcopului trebuia ținută separat de averea bisericii și nu trebuiau confundate sub nici un chip. Averea câștigată după hirotonie trebuia lăsată în scopuri filantropice sau bisericii unde a păstorit, în nici un caz rudelor sau altor persoane particulare. Canonul III al Sinodului III Ecumenic lărgește aceste prevederi și asupra clericilor preoți și diaconi cărora le este încredințață misiunea de administrare a averii Episcopiei și a episcopului în caz de moarte a acestuia până la venirea noului episcop. Acest canon face referire chiar la toți cei obligați cu paza acestor bunuri inclusiv Mitropolitul. În ceea ce-i privește pe monahi, inițial puteau dispune de averile asemenea clericilor. Averea revenea mănăstirii numai după moartea lor și în cazul că n-au lăsat testament și nu au copii sau moștenitori legali. Acest mod de soluționare era împotriva principiilor monahismului care cer monahilor sărăcie absolută. Astfel s-a ajuns la a se recunoaște drept de proprietate și a dispune de averea celui ce voiește să intre în mănăstire, până când a depus votul monahal. După aceasta averea sa trece necondiționat în patrimoniul mănăstirii. Monahii nu au dreptul să posede avere; tot ceea ce au aparține mănăstirii. Întrând sub tutela și autoritatea mănăstirii, atribuirea bunurilor monahului mănăstirii se face ca o consecință a acestui fapt. Tot ceea ce moștenește după intrarea în mănăstire, aparține direct mănăstirii, pentru că depunând votul sărăciei nu mai are dreptul să posede nimic.
3. Administrarea Averii Bisericii în lumina legislației canonice
Averea bisericească aparține Bisericii, însă administrarea eparhiilor și parohiilor rămâne în sarcina reprezentanților ei, episcopii la catredalele episcopale, iar preoții la bisericile parohiale. Normele care au stat la baza administrării acestei averi n-au avut forme depline întru început, pe care să le urmărim de-a lungul secolelor. Ele au cunoscut o formă progresivă pornind de la perioada apostolică, perioadă când rămâneau doar la dispoziția episcopilor, care le administrau conform preceptelor creștine. Apoi treptat au început să se fixeze norme valabile pentru toate bisericile, hotărâte în cadrul Sinoadelor Ecumenice, norme de care a ținut seama și legislația civilă bizantină. Atăzi, administrarea averii bisericești se face cu ajutorul prevederilor de contabilitate, însă ținându-se pe mai departe seamă de normele canonice și urmârindu-se scopul bisericii.
Fondul comun constituit în comunitatea din Ierusalim prin punerea tuturor averilor la dispoziția Sfințillor Apostoli (Fapte.IV,35), a intrat în posesia Bisericii nou întemeiate, și a fost încredințată spre administrare Sfinților Apostoli, ca unii ce erau conducătorii cu cea mai mare autoritate în cadrul comunității. Ei au primit sarcina și de a se ocupa de bunurile materiale pe care le-au văzut de la început ca indispensabile pentru buna desfășurare a vieții în cadrul comunității. De rânduiala rugăciunii și de mese se ocupau direct tot ei; ori aceasta nu se putea fără a avea la dipoziție posibilități materiale. Mai târziu, când numărul membrilor bisericii a crescut și cerințele au devenit mai mari iar Sfinții Apostoli n-au mai putut face față la toate solicitările materiale și spirituale (Fapte.VI,1). Apostolii ajungând în imposibilitatea de a se mai ocupa de administrarea patrimoniului au zis: “Nu este drept ca noi lăsând la o parte cuvântul lui Dumnezeu să slujim la mese” (Fapte.VI,2).
Averea bisericească în perioada apostolică era constituită în special din bunuri mobile și din ofrandele aduse de credincioși pentru săvârșirea Sfintei Euharistii, precum și din banii procurați din vânzările benevole pe care le făceau creștinii din bunurile lor. Din acestea erau organizate mesele comune, agapele la care participau toți credincioșii induferent de rang sau avere. Apostolii au luat în ajutor pe diaconi. Activitatea diaconilor nu se reducea numai la activitățile administrative, ci ei aveau sarcini și în cadrul cultului ca ajutoare ale episcopului, situație rămasă identică până astăzi.
Forța de răspândire a creștinismului a fost foarte puternică, Apostolii au ieșit din granițele Ierusalimului și s-au îndreptat în toate părțile imperiuliu. Sfinților Apostoli le-a fost imposibil de la început de a rămâne drept conducători ai vreunie biserici nou întemeiate. Ei au lăsat în fiecare Biserică câte un episcop ca succesor al lor.
Episcopului înconjurat de preoți și diaconi, îi lăsau în grijă întreaga conducere spirituală și economică a bisericii respective. Episcopii erau aleși și hirotonoți numai pe criterii de credință, cinste și grijă față de Biserica lui Dumnezeu (I Timotei.III,4–5). În sarcina lor rămânea misiune de a-și alege preoții și diaconii cu care să conlucreze la bunul mers al bisericii orașului respectiv. Episcopul ca urmaș al Sfinților Apostoli se ocupa de bunul mers al întregii comunități de care era răspunzător. Cât timp numărul membrilor bisericilor a fost restrâns, episcopul se ocupa singur și de administrarea bunurilor materiale. În sarcina lui cădea în primul rând agonisirea de bunuri, adăugarea lor la patrimoniul deja existent și administrarea lui. El trebuia să vină la întâmpinarea tuturor cheltuielilor avute de serviviul divin, cu cheltuieli mult mai mari în urma diversificării și lărgirii sale, episcopul fiind obligat să-și asigure întreținerea sa și a celorlalți clerici, precum și să asigure îndeplinire misiunii Bisericii în lume, adică ajutorarea săracilor și a călătorilor. Prin canonul 41 apostolic se fixează scris ca normă generală pentru biserici, situația deja existentă, că episcopul este conducătorul și administratorul averii bisericești din orașul unde-și avea reședința. Din cuprinsul canonului desprindem modul de organizare primară în parohii, ca unități conduse de episcop și căruia îi revine dreptul suprem de cârmuitor și al treburilor economice ale Bisericii sale. Pentru îndeplinirea acestei sarcini sunt specificați drept colaboratori preoții și diaconii, slujitori în orașul respectiv, care nu puteau face nimic fără episcop (Canonul 39 Apostolic; Canonul 8 Gangra). Chiar dacă în oraș existau mai multe biserici, în perioada primară, toate se aflau sub directa conducere a episcopului de la catedrală, nefiind organizate ca persoane juridice. Severitarea moralei creștine și încrederea arătată de credincioși episcopilor, îi păzea de orice bănuială cu privire la administrarea acestor bunuri. Bucurându-se așadar, de încrederea arătată de credincioși episcopul nu era controlat de nimeni, socotindu-se că el va da seamă lui Dumnezeu pentru activitatea sa: “Episcolul să poarte grija tuturor lucrurilor bisericii și să le rânduiască, să le administreze pe ele ca și când Dumnezeu i-ar sta de veghe.
Dar să nu-i fie îngăduit lui să-și însușească ceva din acestea sau să dăruiască rudelor proprii cele ale lui Dumnezeu; iar dacă ar fi sărace să le facă parte ca săracilor, dar să nu vândă din pricina aceasta cele ce sunt ale bisericii.”
Nu îi este îngăduit episcopului să folosească cele ale lui Dumnezeu, adică bunurile Bisericii pentru a-și strânge averi “A tuturor bisericilor lucruri, episcopul aibă purtare de grijă și ocârmuiască-le pe ele, fiindu-i Dumnezeu cercetoriu. Însă să nu-i fie lui cu putință a răslui ceva din ele sau rudelor sale a dărui cele ale lui Dumnezeu. Iar de ar fi sărace să le dea ca unor săraci dar nu sub pricinuirea acestora să vândă cele ale bisericii” (Canonul 38 Apostolic). “Poruncim episcopului să aibă stăpânire peste lucrurile bisericii, că dacă sufletele cele scumpe ale oamenilor lui i s-au încredințat, cu mult de a poruncii, încât după a lui stăpânire toate să le ocârmuiască și celor ce au trebuință prin presbiteri și diaconi să li se dea cu frica lui Dumnezeu și cu toată evlavia. Să se împărtășească și el din cele trebuincioase la trebuințele sale cele de nevoie și la ale fraților cele din străini, ca nici într-un chip ei să fie lipsiți. Ci legea lui Dumnezeu a rânduit, ca cei ce stau înaintea Altarului de la Altar să se hrănească (I Corinteni.IX,7,13). Fiindcă nici ostașul cândva se lipsește de simbria sa purtând arme asupra potrivnicilor.”
În privința împărțirii darurilor în primele trei secole nu găsim dispoziții canonice precise și care să se impună ca normă generală. Numai prevederea canonică amintită stabilește ca pârga să fie adusă acasă episcopilor și preoților, aceștia urmând să împartă și diaconilor și celorlalți slujitori. Nu este prevăzută proporția în care se vor împărți aceste venituri; de unde se vede că se lasă completă libertate episcopului să împartă cum va voi. Această libertate era favorabilă concepției de care se conduceau episcopii și preoții, care socoteau că ar săvârși un furt din averea săracilor dacă ar reține mai mult decât le trebuir pentru ei. Tot ceea ce prisosea era folosit pentru ajutorarea săracilor. Abia spre sfârșitul secolului IV și începutul secolului V a început să se practice împărțirea veniturilor în patru părți: una pentru episcop, alta pentru celelalte trepte ale clerului, o altă parte pentru săraci și străini și o ultimă parte pentru înrteținerea cultului și repararea bisericii. Pentru ajutorarea celor săraci erau întocmite registre speciale, în care aceștia erau trecuți pentru a primi ajutor din partea bisericii.
Cu timpul partea din venit acordată săracilor a îmbrăcat forme organizate pe lângă Biserici, în vederea administrării ei corecte. După anul 313 aceste instituții de ajutorare au cunoscut o dezvoltare accentuată ajungând până la a recunoaște Bisericii statutul de persoană juridică independentă și posedând o avere pe care și-o administra singură. Episcopului îi revenea numai misiunea și datoria de a supraveghea și controla buna desfășurare a activității dacă erau respectate principiile fixate la întemeierea așezământului respectiv. Tot episcopului îi revenea misiunea de a controla întemeierea oricărui așezământ de binefacere care avea loc în eparhia sa și să verifice dacă principiile fixate de întemeietor sunt în concordanță cu învățătura creștină ortodoxă. În caz contrar episcopul nu-și dădea acordul pentru întemeierea noului așezământ. Episcopul era administratorul și împărțitorul suprem al bunurilor bisericești în mâinile lui strângându-se, după cum am văzut toate darurile credincioșilor. Canonul 24 al Sinodului din Antiohia a prevăzut pentru episcop dreptul de administrare a averii bisericești, cu judecata și stăpânirea lui episcopul chivernisind toate lucrurile bisericii. Dar cu toată independența lăsată episcopilor în privința administrării bunurilor bisericești, și cu toată încrederea că ei vor păstra lucrurile Bisericii cu grijă și bună conștiință, canonul acesta prevede să fie separate lucrurile episcopului de cele ale Bisericii, cu știrea presbiterilor și diaconilor dinprejurul lui încât nimic să nu le fie ascuns acestora.
În canonul 25 de la Antiohia acestă cerință este mai mult accentuată, când se arată că episcopul care ar chivernisi fără știrea presbiterilor și diaconilor și ar păgubi pe ascuns gestiunea Bisericii, acela să dea seamă înaintea sinodului eparhiei. Măsura acestui canon corespundea într-adevăr unei nevoi practice, deoarece episcopii odată cu mărirea eparhiilor simțind nevoie de ajutoare se înconjurau de elemente capabile din cler și administrau cu sfatul lor în modul cel mai bun posibil eparhiile lor. La început însă nu era vorba de o instituție cu caracter juridic; abia în secolul III se întâlnesc mențiuni despre un sfat presbiterian permanent pe lângă scaunele episcopale, cu însărcinarea să ajute pe episcop la conducerea eparhiei sale. Iar din veacul al IV-lea a dobândit sancțiune canonică, ca organ cu caracter permanent al eparhiei.
Folosul acestui sfat presbiterian se vădește și cu ocazia vacantării unei eparhii. Conducerea temporară a acestei eparhii se încredințează unei epitropii aleasă din sânul preoților eparhiei, fiind mult mai ușor de condus astfel decât dacă s-ar acorda exercitarea acestui drept de conducere tuturor preoților și diaconilor. Acestă epitropie se întocmește din protopresbiter și arhidiacon sau și alt cleric, dar mai ales economul, care conduc până ce, prin grija mitropolitului, se alege un alt episcop titular al eparhiei vacante.
Obligația pe care o pune canonul 25 Antiohia ca preoții și diaconii să cunoască bine ceea ce aparține Bisericii, pentru ca, murind episcopul să nu se confunde bunurile lui personale cu cele ale Bisericii și să nu ajungă la procese, este o obligație căreia nu i se poate sustrage episcopul. Autoritatea episcopului nu este cu nimic scăzută, dacă dă socoteală preoților și diaconilor Bisericii sale, de administrația bunurilor eparhiei, căci în caz de nereguli în administrașie, el este responsabil înaintea sinodului, iar nu înaintea preoților și diaconilor.
Am văzut că episcopul putea să aibă și avere personală pe care trebuia să și-o administreze separat de averea episcopiei. Pentru înlăturarea oricărei bănuieli, la primirea episcopatului, odată cu luarea în primire a inventarului averii episcopiei, de la econom, trebuia să arate și el acestuia inventarul averii personale. Numai în acest caz putea să dispună de ea mai târziu cum va voi. Dacă episcopul nu îndeplinește această formalitate toată averea lui fie că o avea înainte de hirotonie, fie că a dobândit-o după hirotonie trece fără nici o rezervă în patrimoniul episcopiei.
Preotul. În primele trei secole, preoții ca și diaconii au stat grupați pe lângă episcop, la biserica catedrală. Însă spre deosebire de diaconi, care serveau la împărțirea ajutoarelor celor nevoiași, preoții ajutau pe episcop la săvârșirea slujbelor spirituale și mai rar împărțeau ajutoare împreună cu diaconii. Odată cu schimbarea atitudinii imperiului față de Biserică numărul creștinilor a crescut repede, încât în scurtă vreme catedralele au ajuns cu totul neîncăpătoare.
Cu începutul secolului patru, la țară s-au construit biserici noi, care erau la îndemâna creștinilor și astfel nu-i mai obligau să meargă distanțe destul de mari până la catedrală. La orașe chiar mai înainte, în secolul III, începuse să fie construite biserici, spre marginea orașelor, unde locuiau muncitorii care nu dispunea de prea mult timp liber ca să meargă la catedrală. Fiecare din aceste biserici își avea preotul ei propriu care săvârșea serviciul divin în numele episcopului.
Aceste biserici au format parohiile, ca unități determinate în organizațiunea generală a Bisericii, peste care era pus slujitor un preot. Slujba acestuia, prin instituirea lui de către episcop dobândea caracter de permanență și independență, în înțelesul de a nu mai putea fi înlocuit decât pentru abateri grave de la canoane și rânduielile legale. Parohia a fost recunoscută de legile romano-bizantine ca persoană morală independentă, cu toate drepturile inerente unei astfel de recunoașteri. Aceasta prezintă deosebită importanță pentru stabilirea rolului pe care îl are preotul paroh ca administrator al bunurilor bisericești. Căci de la Constantin cel Mare de când se pot organiza în libertate și biserici parohiale și până la Justinian, care stabilește mai clar personalitatea juridică a parohiilor și a celorlalte așezăminte religioase, rolul preotului ca administrator al bunurilor bisericești este cu totul altul decât acela pe care îl avea în primele trei veacuri.
De aceea rolul preotului ca administrator al bunurilor bisericești, interesează îndeosebi după ce iau ființă parohiile. Căci îndată ce o biserică este declarată parohie de autoritatea competentă, administrația averii acelei biserici revine de drept preotului instituit ca paroh. Această administrație ia, astfel, un caracter local, iar dependența față de episcop se măsginește numai la un control preventiv și la supravegherea pe care episcopul este dator s-o exercite asupra tuturor bisericilor și așezămintelor religioase din eparhie. Acest drept de control nu are însă nici o urmare în privința independenței pe care și-o păstrează parohia, față de episcopie, în administrarea averii bisericești. Căci scopul controlului și supravegherii episcopului nu este altul decât ca preoții și conducătorii instituțiilor pentru scopuri evlavioase, să administreze cu cinste și să întrbuințeze bunurile patrimoniului bisericesc și veniturile lor, în scopul pentru care au fost instituite.
Din acestă independență a parohiei și din caracterul de permanență pe care-l dobândește preotul paroh după ce este instituit de episcop, nu trebuie să se ajungă la concluzia că preotul paroh poate face completă abstracție de episcop, în măsurile pe care le ia, pentru administrarea averii bisericești a parohiei. Căci dacă episcopul nu poate face nimic mai de seamă, fără știrea preoților și diaconilor, cu atât mai mult aceștia nu pot face ceva fără avizul episcopului respectiv (Canonul 39 Apostolic).
Singurul reprezentant canonic și legal al parohiei rămâne tot preotul paroh, după creprezentantul episcopiei este episcopul.
Controlul și supravegherea pe care episcopul le exercită asupra parohiilor, mânăstirilor și așezămintelor religioase din eparhie (Canonul 8 Sinodul IV ecumenic), nu trebuie interpretate ca un drept de administrare pe care l-ar avea episcopul asupra bunurilor acestor instituțiuni. Căci după cun sinodul eparhial exercită un drept de control asupra episcopului, pentru a vedea îndeaproape cum este administrată averea eparhiei – putând să ia și sancțiuni împotriva episcopului care nu administrează corect – fără ca acest drept de control să fie interpretat ca un drept de administrare pe care sinodul l-ar avea asupra bunurilor episcopiei, tot astfel supravegherea și controlul episcopului asupra averii bisericii parohiale și așezămintelor religioase din eparhie, nu trebui înțeles ca un drept de administrare al episcopului asupra bunurilor patrimoniului acestor instituțiuni.
Dreptul de administrare fiind strâns legat cu dreptul de proprietate, se înțelege că lipsind dreptul de administrare, lipsește și dreptul de proprietate. Independența completă a preotului ar putea fi interpretată ca o disprețuire a episcopului respectiv, ca o ridicare de altar deosebit, ceea ce canoanele bisericii opresc sub sancțiune aspră (Canonul 31 Apostolic). Dependența preotului de episcop, își are, așadar, un temei canonic, este întemeiată pe raportul ierarhic dintre episcop și preot. Ca un mijloc pentru afirmarea acestei dependențe a fost socotită – dar fără temei – și perceperea unei sume de bani cu ocazia hirotoniei.
La început, Biserica s-a opus acestui obicei, dar în cele din urmă a fost nevoită să-l acepte, novelele lui Justinian formulând chiar un tarif al drepturilor legitime (Nov. 123 cap. 3). Aceste drepturi sunt destul de mari, pentru hirotonie, câteodată ridicându-se până la venitul unui an. Din cauza acestei toleranțe s-au introdus numeroase abuzuri, împotriva cărora Biserica a trebuit să ia măsuri. Diferite taxe se luau și cu ocazia înmormântărilor.
Pentru întreținerea episcopilor, ca venituri permanente, în vremea lui Justinian erau socotite impozitele pe care preoții aveau să le plătească episcopului respectiv. “Aceste impozite, care în izvoarele dreptului bisericesc se numesc impozite canonice existau în practtică din veacul al VI-lea și s-au păstrat prin obișnuință, până în veacul al XI-lea când s-a încercat o reglare legală proporționată pentru toți episcopii.
Din punct de vedere canonic, dependența preotului față de episcop nu crează obligațiuni bănești pentru cel dintâi în favoarea celui de-al doilea. De aceea, nu pot fi instituite taxe asupra veniturilor parohiei în favoarea episcopiei, pe baza rapotului de dependență dintre preot și episcop. Aceasta este o consecință directă a recunoașterii parohiei ca persoană morală independentă. În primele veacuri, când nu se putea vorbi de biserici parohiale, episcopul putea avea dreptul de administrare și asupra bunurilor bisericilor mărginașe, pentru că preoții slujitori la aceste biserici nu funcționau cu caracter permanent, ci numai detașați de la catedrală, pe seama căreia fusese instituiți. În această situație episcopul putea pretinde ca veniturile acestor biserici să fie depuse toate la catedrală și de aici să fie împărțite.
Astfel se desprinde situația preotului ca administrator de bunuri bisericești în secolele IV-VI funcționând cu caracter permanent la o parohie independentă. Dependența lui față de episcop se referă numai la raportul ierarhic dintre ei, iar din punct de vedere al administrației averii bisericești, se limitează la supravegherea supremă (Canoanele 24, 25 de la Antiohia; 38, 40, 41 Apostolice; 22 Sinodul IV ecumenic; 22, 26, 81 Cartagina) și controlul preventiv, pe care episcopul este obligat să le exercite asupra tuturor bisericilor, mânăstirilor și așezămintelor pentru scopuri evlavioase din eparhia respectivă (Canonul 8, Sinodul IV ecumenic), fără a micșora prin aceasta personalitatea juridică a acestor instituțiuni.
Diaconul. În primele trei veacuri singurul administrator al averii bisericești era episcopul și din veacul al IV-lea, prin înființarea bisericilor parohiale, ajunge și preotul administrator independent al averii de care dispune biserica parohială. Diaconul rămâne și mai departe ajutor fie al episcopului, fie al preotului. Din această epocă însă apare pe lângă episcop, ca ajutor la administrarea averii bisericești, economul, care trebuind să fie ales dintre clerici (Canonul 26 Sinodul IV ecumenic), este instituit și dintre diaconi îndeosebi arhidiaconul.
Economul. După exemplul Sfinților Apostoli, care, socotind că nu este drept să neglijeze cuvântul lui Dumnezeu, pentru a sluji meselor, au pus poporul să aleagă șapte bărbați de încredere care să conducă cinstit acest serviciu, iar ei prin punerea mâinilor i-au învrednicit de acestă slujbă (Fapte VI, 1-6). Tot astfel și episcopii, după înmulțirea averii bisericești, văzând că nu mai pot îndeplini singuri și îdatoririle spirituale și administrarea bunurilor temporale, și-au ales ajutoare, care să poarte grija administrării patrimoniului bisericesc. Aceștia au fost economii.
Despre acești administratori ai averii bisericești, sub denumirea de economi, face amintire, pentru prima dată, Teofil al Alexandriei, în Canonul 10, prin care dispune ca, cu socotința întregii preoțimi, la biserică să fie așezat un econom special, pentru ca veniturile Bisericii să se folosească potrivit trebuinței, adică – după cum spunea Balsamon în comentariul la acest canon – pentru nevoile văduvelor, săracilo, străinilor. Economii sunt amintiți însă și mai înainte, de Sinodul din Gangra, deci în prima jumătate a secolului IV, dar nu cu acestă denumire, ci prin arătarea atribuțiunii. Acest sinod, prin Canonul 7 dispune ca darurile Bisericii să nu fie primite sau date, fără știrea episcopului sau a aceluia căruia acestea i s-au încredințat spre administrare.
Dispozițiunea aceasta trebuie să fi fost aplicată de toate bisericile, pentru ca instituțiunea economilor să fie generalizată până la începutul secolului V. Numai așa se poate explica hotărârea Sfinților Părinți ai Sinodului IV ecumenic luată prin Canonul 26 în privința economului, când spun că li s-a adus la cunoștință că ar mai exista biserici, la care episcopii administrează singuri, fără economi, averile bisericești. Aceasta înseamnă, că în acest timp erau destul de rare cazurile când episcopul administra fără econom.
Oricine ar fi economul, cleric sau mirean, el rămâne în dependență de episcopul respectiv, sub îndrumarea căruia va chivernisi averea bisericească. În acest caz el știe că numai conducând cu cinste și pricepere și prezentând socoteala veniturilor la timpul hotărât, poate rămâne în post. Cel ce dă dovadă de neglijență și proastă administrare, poate fi lipsit de această demnitate. Se lasă totuși posibilitatea celor care s-ar crede nedreptățiți, prin măsura episcopului să se adreseze mitropolitului; iar dacă ar fi mitropolit, să se adreseze patriarhului.
Cei însărcinați cu administrarea bunurilor bisericești, răspundeau cu averea lor personală, pentru pagubele pe care le cauzau averii bisericești, fie prin neglijență, fie prin însușirea veniturilor. În cazul când se întâmpla să moară economul, înainte de a-și fi prezentat socotelile, rămâneau obligați moștenitorii.
Din textul canoanelor care se referă la instituția economului, se vede că toate episcopiile erau obligate să aibă econom, în termenul episcopie înțelegându-se și mitropolia și patriarhia, pentru că din punct de vedere administrativ toate sunt episcopii.
Aceleași motive care au determinat introducerea instituțiunii economului pe lângă episcop, de ușurare, în privința greutăților unei bune administrări a averii bisericești și de înlăturare a oricărei posibilități de a fi pusă la îndoială cinstea clericului, au impus crearea de organe ajutătoare și pe lângă parohie. Acest rol l-au avut așa numiții epitropi care, aleși din rândul laicilor parohiei, administrau averea parohiei, sub directa supraveghere a parohului.
Alegerea acestor epitropi se făcea de către întrega comunitate, pentru ca cei aleși să întrunească toate condițiile de cinste, pricepere și dragoste față de Biserică. Pe de altă parte, acești epitropi fiind aleși de către toată parohia, se considera că toți parohienii luau parte la administrarea bunurilor Bisericii; ceea ce ar putea constitui o îndreptățire ca Biserica să ceară tuturor parohienilor deopotrivă, s-o ajute când ar avea nevoie de mijloacele materiale, pentru întreținerea demnă a clerului, a cultului și îngrijirea locașului sau pentru promovarea spiritului de ajutor caritabil, îndeplinit de credincioși prin mijlocirea Bisericii.
Dar și epitropii, ca și economii, sunt numai organe ajutătoare la administrarea averii bisericii, iar nu chiar administratori reprezentanți de drept ai bisericii. Chestiunea aceasta se lămurește prin afirmarea raportului canonic dintre membrii ierarhiei și laici, căci cu privire la participarea laicilor la administrarea averii bisericești dintr-o parohie, canoanele nu cuprind nici o hotărâre.
Drepturile laicilor în Biserică, nu pot fi stabilite decât după drepturile ierarhiei, pentru că puterea ierarhică, în virtutea caracterului necesității pe care îl are, e chemată la conducerea tuturor afacerilor care privesc Biserica, iar laici sunt chemați numai să conlucreze la conducerea acestor afaceri, caracterul drepturilor lor fiind condiționat de scopul general al Bisericii.
Un loc important în cadrul averii bisericești îl ocupă și averea așezămintelor monahale. Cu toate că unul din cele trei voturi monahale cere sărăcie absolută din partea celor care le îmbrățișează, instituția care îi unește pe toți are în posesie și administrare o însemnată avere. Această avere s-a dezvoltat în special în urma intrării în mânăstire a unui număr mare de credincioși, care aduceau cu ei și averile pe care le treceau în averea mânăstirii.
Mânăstirile prin activitatea lor în special de binefacere s-au bucurat de multe testamente din partea credincioșilor care vroiau să dea averii lor o astfel de destinație. Averi însemnate erau asigurate mânăstirilor, chiar înainte de înființare, de către cei care doreau să întemeieze un asemenea așezământ. Cum la întemeierea lor trebuia să-și dea acordul și ierarhul locului, acesta verifica dacă cel ce urma să întemeieze mânăstirea are posibilitățile financiare de a duce la bun sfârșit acțiunea începută și dacă urmărea într-adevăr un scop pios și nu o sursă de venituri asigurate.
Administrarea averii mânăstirești rămâne în sarcina starețului pe răspundere personală în fața episcopului. El este ajutat de sfatul monahal atât în probleme spirituale cât și în cele administrative, iar îngrijirea gospodăria mânăstirii sub supravegherea și sub răspunderea starețului revine economului mânăstirii. Economul are datoria de a supraveghea întrega avere a mânăstirii, veniturile și cheltuielile, precum și grija de a păstra integritatea averii prin împiedicarea înstrăinării vreunei părți mobile sau imobile a acestei averi.
O altă situație în privința dreptului de administrare a averilor bisericești o constituie privilegiul dreptului de ctitor, care poate fi acordat în privința bisericilor, a mânăstirilor și a instituțiilor de binefacere. Credincioșii pioși și cu posibilități materiale care clădeau biserici, mânăstiri sau instituții de binefacere pe care le înzestrau cu tot ceea ce era necesar, Biserica le-a recunoscut asupra acestora dreptul de ctitor. Acest drept s-a acordat și acelora care s-au ocupat cu refacerea și renovarea unor locașuri care se aflau în stare de degradare. Acest privilegiu a fost acordat pe baza faptului că “nimeni altul n-ar putea mai cu interes decât aceștia la buna administrarea a bunurilor cu care au înzestrat biserica, pentru asigurarea cultului și clerului și a recunoscut unor asemenea persoane anumite depturi, cu privire la administrarea averii bisericești și cu privire la numirea clericilor la bisericile respective”.
Ctitorii aveau dreptul de a fixa în colaborare cu episcopul, pe lângă rânduielile de tipic generalizate în Biserica de Răsărit, anumite rânduieli cu caracter de tipic sau tipice care cuprindeau și alte rânduieli privitoare la viața de mânăstire, precum și la administrarea bunurilor mânăstirii sau a bisericii și instituției de binefacere. Aceste tipice erau aprobate de către episcop în măsura în care nu veneau în contradicție cu normele canonice și cu spiritul creștin răsăritean. În acest sens amintim activitatea Sfântului Vasile cel Mare, care a alcătuit Regulile monahale, pentru mânăstirile întemeiate de el ca și întemeierea instituției de binefacere Vasiliada “în care s-a concretizat un întrg ansamblu de preocupări sociale și de acțiuni pentru dreptate ale acestui mare ierarh, menite să îmbunătățească situația celor lipsiți și oropsiți din vremea sa, de care nu se ocupa nimeni.
IV. ADMINISTRAREA AVERII BISERICEȘTI ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ
A apărut în timp necesitatea ca Biserica să-și adapteze modul său de administrare a bunurilor, la condițiile noi care au apărut în urma evoluției contextului social. Ținând seama, în primul rând, de tradiția sa în materie de administrare a patrimoniului, Biserica a adoptat pe parcurs o organizare mai complexă a organelor și funcțiilor prin care să-și exercite puterea sa. În privința laturii economice s-au cristalizat la fiecare nivel al organizării administrative a Bisericii organe individuale și colective de chivernisire a bunurilor bisericești.
Cu toate că în cadrul Bisericii Ortodoxe Răsăritene existau mai multe Biserici autocefale, nu există nici o diferență esențială între ele. În cadrul acestor norme care asigură unitatea dogmatică și canonică s-a înscris și Biserica Ortodoxă Română. Dreptul canonico-juridic românesc în limbile slavă și română, alcătuit sub influența colecțiilor de legi civile și bisericești bizantine, cuprinde prevederi prin care se recunoaște și se apără averea bisericească și cea particulară.
Pravila de la Govora sau Pravila cea Mică cu conținut penitențial face referiri la acte care ar păgubi atât averea bisericească cât și cea particulară, arătând ce pedepse să dea duhovnicul unora care ar încălca aceste drepturi. Se specifică inalienabilitatea obiectelor sfinte: “Cine va fura sfânta, sau vasele biserici va fura, pocanie doi ani și metanii 150 în zi”. Un bun dat Bisericii nu mai poate fi revendicat: “Călugărul de va fi adus ceva într-o mânăstire și va da Bisericii, și iarăși va vrea să iasă dintr-acea mânăstire… să nu i se dea lui nimic pentru averea lui”. În privința mânăstirilor se specifică că acestea să fie spre ajutorul săracilor.
“Pravila lui Vasile Lupu sau Carte românească de învățătură de la Pravilele împărătești și de la alte giudețe cu zisa și cu toată cheltuiala a lui Vasile Voievodul” are în cuprins multe legi civile care apără în primul rând proprietatea particulară a lucrătorilor pământurilor, ai viilor, păstorilor, arătând judecata ce se va face împotriva celor care umblă cu nedreptate.
În “Pravila ce Mare, Îndreptarea legii saui Pravila lui Matei Basarab” de la Târgoviște 1652, pe baza Sfintelor canoane și a legilor bizantine este apărată proprietatea bisericească și cea particulară. Sunt prevăzute măsuri înpotriva celor care ar folosi în alt scop banii Bisericii: “cela ce va strica niscare bani ai bisericii, care bani vor fi lăsați de cineva să tocmească biserica și să dreagă ce pe unde va fi stricat …, acela om de va fi cum se zice ispravnic bisericii, și va ține la el banii, și dacă-i va cheltui pe trebele lui, acela să n-aibă altă certare, ci să fie gonit de la locul lui și toate ce va avea să se dea bisericii” (gl. 346, zac. 47). Sunt și prevederi referitoare și la bunurile bisericești atât cele sfinte cât și cele nesfinte: “Cela ce va fura o cruce de la biserică, măcar de-ar fi și de lemn eceal fură lucru sfințit și din loc sfințit” (gl. 346, zac. 53). În privința bunurilor particulare cuprinde dispoziții asemănătoare Pravilei lui Vasile Lupu, însă apar și legiferări noi.
Pravila cuprinde și alte multe dispoziții referitoare la infracțiuni ce s-ar putea săvârși împotriva proprietății particulare, a Bisericii, a comunității obștești și a statului. Pravilele au constituit un mijloc principal de pătrundere în dreptul românesc a legislației canonice bizantine.
În perioada modernă preluând tradiția moștenită în materie de drept civil și bisericesc, conform concepției generale a Bisericii Răsăritene față de bunurile materiale, Biserica Ortodoxă Română și-a elaborat principii și norme pentru administrarea bunurilor ei ținând seamă totodată și de contextul geo-politic în care-și desfășoară activitatea. Astfel, Regulamentul pentru administrarea averilor bisericești, prevede că fiecărei unități administrative în parte îi sunt recunoscute ca persoană juridică dreptul de a poseda bunuri.
Pentru fiecare parte componentă a Bisericii Ortodoxe Române organele reprezentative de administrație ale bunurilor bisericești se ocupă de administrarea acestor bunuri în conformitate cu prevederile canonice ale Statutului de funcționare și organizare a Bisericii Ortodoxe Române și cu cele din legislația statului, sub directul control și supraveghere a organelor ierarhice superioare.
În cele ce urmează vom prezenta câteva articole din Regulamentul pentru administrarea bunurilor bisericești:
I. CLASIFICAREA AVERII BISERICEȘTI
Art. 1. – Bunurile cari aparțin Patriarhiei, Eparhiilor (Episcopii și Arhiepiscopii), Protopopiatelor, parohiilor, mănăstirilor și celorlalte instituții persoane juridice ale Bisericii Ortodoxe Române, constituie avere bisericească.
Art. 2. – Din punct de vedere al destinației sale averea bisericească cuprinde: bunuri sacre și bunuri comune.
Sunt bunuri sacre cele care prin sfințire sau binecuvântare sunt destinate cultului divin, cum sunt: lăcașurile de cult (catedrale, biserici, paraclise, capele, etc), odoarele și veșmintele bisericești, cărțile de ritual, cimitirele, etc.
Sunt asimilate cu bunurile sacre și se bucură de același regim juridic și bunurile prețioase, adică acelea care au o valoare, fie artistică, fie istorică, fie prin materialul din care sunt confecționate, cum sunt: picturile, sculpturile, țesăturile artistice, miniaturile, cărțile rare, documentele, lucrările din materiale scumpe, etc.
Sunt bunuri comune cele afectate întreținerii bisericilor, slujitorilor ei, operelor culturale și de caritate și îndeplinirii celorlalte scopuri ale Bisericii, cum sunt: casele parohiale, reședințele Chiriarhilor, chiliile mănăstirilor, edificiile școlilor bisericești, edificiile administrațiilor bisericești, muzeele religioase, așezămintele și instituțiile culturale, filantropice și economice, terenurile agricole, pășunile, viile, livezile, grădinile, drepturile patrimoniale, creanțele, fondurile, hârtiile de valoare, averea în numerar, etc.
Apartenența unui bun la o categorie sau alta din cele de mai sus, va fi stabilită, în caz de îndoială, de către Sinodul Permanent.
Începând cu parohia – care este unitatea teritorială administrativă de bază în cadrul Bisericii Ortodoxe Române – administrarea bunurilor se face direct de preotul paroh ca însărciant al episcopului locului, ajutat de Consiliul Parohial și epitrop.
II. ORGANELE DE ADMINISTRARE A AVERILOR BISERICEȘTI ȘI ATRIBUȚIILE LOR.
Art. 3. – Fiecare din părțile componente ale Bisericii Ortodoxe Române își administrează averea prin organele proprii, sub controlul și tutela organelor superioare, în conformitate cu legile țării, cu dispozițiile Statului de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe Române și ale prezentului Regulament.
Organele de administrare ale averilor bisericești sunt datoare să păstreze, să îmbunătățească și să sporească, în cele mai bune condițiuni, toate bunurile ce le sunt încredințate spre administrare.
A. La parohie.
Art. 4. – Bunurile parohiale se administrează de Consiliul Parohial prin epitropi sub îndrumarea și controlul parohului.
Art. 5. – Îndatoririle Consiliului Parohial sunt:
a) verifică și înaintează Consiliului Eparhial inventarul averilor parohiale;
b) pregătește proiectele de buget și conturile de gestiune, pe care lle supune Adunării Parohiale;
c) se îngrijește de păstrarea în bună stare a imobilelor parohiale și stabilește mijloacele necesare în acest scop, supunându-le Adunării Parohiale spre aprobare;
d) înzestrează lăcașurile de cult cu odoare, veșminte și mobilierul necesar;
e) stabilește condițiunile în care urmează a se valorifica bunurile comune bisericești;
f) face propuneri Adunării Parohiale pentru dobândirea, grevarea sau înstrăinarea bunurilor bisericești imobile;
g) stabilește mijloacele pentru salarizarea personalului bisericesc, făcând Adunării Parohiale cuvenitele propuneri;
h) îndeplinește orice alte îndatoriri ce-i sunt atribuite prin legi, statute, regulamente, decizii sau instrucțiuni ale autorităților superioare.
Art. 6. – Epitropul are următoarele îndatoriri:
a) întocmește conform normelor în vigoare și ține la curent inventarul averii parohiale;
b) ține registrul de venituri și cheltuieli;
c) încasează sumele cuvenite parohiei și face plățile curente cu aprobarea parohului;
d) păstrează într’o ladă sau casă de fier banii și hârtiile de valoare, conform normelor legale;
e) îngrijește ca bunurile bisericești să fie în bună stare;
f) prezintă la sfârșitul anului bugetar un raport documentat asupra veniturilor și cheltuielilor bisericești;
g) îndeplinește orice alte îndatoriri ce i se dau de organele superioare sau de Consiliul Parohial.
Art. 7. – Parohul are următoarele îndatoriri:
a) îngrijește ca toate actele epitropilor să se îndeplinească la timp potrivit legilor, Statutului bisericesc, regulamentelor și instrucțiunilor privitoare la administrarea averilor bisericești;
b) aprobă actele de plată încheiate de epitropi și aduce la îndeplinire hotărârile Adunării Parohiale și ale organelor superioare;
c) controlează, împreună cu Consiliul Parohial, averile parohiale și verifică în același mod casa, ori de câte ori va fi nevoie, dar cel puțin de 4 ori pe an.
B. La protoierie.
Art. 8. – Averea Protoieriei se administrează de Protopop.
Obligațiile Protopopului, modul de administrare, bugetul și gestiunea averilor protopopești se stabilesc și se aprobă de Consiliul Eparhial, la propunerea Protopopului.
Controlul administrării averilor protopopești, ale casei și ale gestiunii, se face de delegații Consiliului Eparhial, ori de câte ori este nevoie, dar cel puțin de 2 ori pe an.
C. La mânăstiri.
Art. 9. – Administrarea averilor mânăstirești se face de stareț sau de stareță, cu ajutorul Consiliului Economic al Soborului mânăstiresc, în conformitate cu dispozițiunile Regulamentului pentru organizarea vieții monahale și funcționarea administrativă și disciplinară a mânăstirilor.
În cadrul episcopiei administrarea averii se face de către episcop, serviciul economic fiind condus de un consilier economic. Despre toată activitatea economică, la fel ca și cea din celelalte domenii, serviciile economice eparhiale trebuie să prezinte anual, dări de seamă Consiliului Eparhial și Adunării bisericești, ambele organe fiind prezidate de episcop. Astfel, în privința averii eparhiilor se procedează astfel:
D. La Eparhii.
Art. 10. – Averea eparhială (Episcopie și Arhiepiscopie) se administrează de Consiliul Eparhial, ajutat de Serviciul administrării bunurilor bisericești, de Serviciul tehnic și de Serviciul contabilități și al cassei, sub îndrumarea și controlul Chiriarhului.
Art. 11. – Îndatoririle Consiliului Eparhial sunt:
a) se îngrijește de inventarul averii eparhiale, – verifică și aprobă acest inventar, precum și inventarele averilor bisericești de la protoieriile, parohiile și mânăstirile din Eparhie;
b) întocmește bugetul și contul de gestiune anual, pe care le supune Adunării Eparhiale pentru aprobare;
c) se îngrijește de păstrarea, întreținerea, repararea, construcția și fructificarea bunurilor eparhiale;
d) stabilește normele de administrarea a bunurilor bisericești eparhiale, în materiile care nu sunt stabilite prin legi, Statutul de organizare, regulamente sau vreo hotărâre a organelor superioare;
e) înzestrează catedrala eparhială cu odoare, veșminte și mobilierul necesar;
f) face propuneri Adunării Eparhiale pentru achiziționarea, grevarea sau înstrăinarea bunurilor imobile eparhiale;
g) acordă subvenții, ajutoare pentru bisericile sărace și pentru școlile teologice și burse elevilor din Școlile de cântăreți bisericești, Seminarii Monahale și studenților;
h) asigură buna stare a reședinței chiriarhale și cheltuielile necesare casei eparhiale, pentru buna întreținere și prestigiul Chiriarhului;
i) aprobă bugetele și conturile de gestiune ale parohiilor, protoieriilor și mânăstirilor din Eparhie;
j) ia măsuri și controlează prin delegați, ca părțile componente bisericești în subordine să administreze în mod legal averile bisericești;
k) aprobă dobândirea, grevarea, schimbarea sau înstrăinarea bunurilor bisericești imobile de către părțile componente bisericești în subordine;
l) îndeplinește orice late îndatoriri ce-i sunt atribuite prin legi, statute, regulamente, decizii sau instrucțiuni ale organelor superioare.
Art. 12. – Consiliul Eparhial exercită atribuțiunile sale prin Permanența sa, alcătuită din Consilierii Administrativi Eparhiali.
Hotărârile Permanenței privind chestiunile de la art. 11, lit. b, d, f, k de mai sus, vor fi supuse ratificării Consiliului Eparhial în prima ședință a acestuia.
Art. 13. – Bunurile casei eparhiale și arhiepiscopale vor fi administrate de un intendent ajutat de un econom pentru administrarea alimentelor de a căror întrebuințare economul va fi răspunzător numai față de Chiriarh. Ei se numesc de Chiriarh, ca și bucătarul și celălalt personal al casi eparhiale.
Art. 14. – Serviciul administrării bunurilor bisericești are următoarele îndatoriri:
a) aduce la îndeplinire toate hotărârile Consiliului Eparhial, ale Permanenței și ale Chiriarhului;
b) întocmește, conform normelor în vigoare, inventarul bunurilor eparhiale și-l supune spre verificare și aprobare Consiliului Eparhial;
c) referă asupra tuturor problemelor în legătură cu administrarea bunurilor eparhiale și ale părților componente ale Eparhiei.
Art. 15. – Serviciul Tehnic are următoarele îndatoriri:
a) întocmește, potrivit normelor legale, planurile și devizele pentru repararea și construirea edificiilor eparhiale, protopopești, parohiale și mânăstirești;
b) controlează toate edificiile eparhiale și ale părților componente inferioare ale Eparhiei și face propuneri pentru aducerea lor în bună stare;
c) supraveghează lucrările de construcție și reparație ale edificiilor eparhiale și ale unităților în subordine din Eparhie;
d) referă asupra tuturor problemelor cu caracter tehnic pentru averile eparhiale și ale unităților în subordine.
Art. 16. – Serviciul de Contabilitate și Casierie are următoarele atribuțiuni:
a) execută toate operațiile de contabilitate și casierie, după normele stabilite pentru celelalte instituțiuni publice;
b) referă asupra tuturor problemelor financiare, privitoare la administrarea veniturilor și cheltuielilor eparhiale și ale unităților bisericești în subordine din Eparhie;
c) controlează, prin organele de control financiar, operațiile bugetare și gestionare ale unităților bisericești în subordine din Eparhie.
Art. 17. – Chiriarhul are următoarele îndatoriri:
a) îndrumează și controlează direct, prin Vicarul Eparhial, prin delegați, sau prin Corpul de inspecție, modul cum se face administrarea averilor eparhiale și ale părților componente inferioare din Eparhie.
b) aprobă direct sau prin Vicarul Eparhial actele de gestiune întocmite de Consiliul Eparhial, Permanența Consiliului Eparhial sau de Serviciile din Administrația Eparhială, privind bunurile eparhiale sau a unităților în subordine.
În ceea ce privește averea Patriarhiei, ea este administrată de Consiliul Național Bisericesc prin serviciile permanente, sub îndrumarea și sub controlul direct al Patriarhului, după cum urmează:
E. La Patriarhie
Art. 18. – Averea Patriarhiei, care aparține Bisericii Ortodoxe Române, se administrează de Consiliul Național Bisericesc, ajutat de Serviciul Administrării Bunurilor Bisericești, de Serviciul Tehnic și de Serviciul de Contabilitate și Casierie, sub îndrumarea și controlul Patriarhului.
Art. 19. – Consiliul Național Bisericesc are următoarele îndatoriri:
a) verifică și aprobă inventarul bunurilor bisericești ce aparțin Patriarhiei, precum și inventarele instituțiilor centrale ale Bisericii Ortodoxe Române;
b) întocmește bugetul și contul de gestiune al administrației Patriarhale și al Instituțiilor anexe, pe care le supune Adunării Naționale Bisericești spre aprobare;
c) stabilește normele de administrare a bunurilor bisericești centrale, în materiile care nu sunt stabilite printr’o altă normă legală sau regulamentară;
d) se îngrijește de păstrarea, întreținerea și fructificarea averii Patriarhiei Ortodoxe Române;
e) acordă subvenții, ajutoare și burse instituțiilor bisericești sărace și școlilor pentru pregătirea personalului bisericesc;
f) aprobă, potrivit dispozițiunilor din prezentul Regulament, achiziționarea, schimbarea, grevarea sau înstrăinarea bunurilor imobile ale Patriarhiei;
g) aprobă bugetele și conturile de gestiune ale școlilor pentru pregătirea personalului bisericesc, care depind direct de Administrația Patriarhală;
h) îndrumează, verifică și controlează administrația și gestiunea bunurilor bisericești ce aparțin părților componente locale ale Bisericii Ortodoxe Române;
i) exercită orice alte atribuțiuni ce-i sunt acordate prin legi, statute și regulamente, sau prin hotărârea Adunării Naționale Bisericești.
Art. 20. – Consiliul Național Bisericesc exercită atribuțiunile sale prin Permanența sa, alcătuită din Consilierii Administrativi Patriarhai.
Hotărârile Permanenței privind chestiunile de la art. 19, litt. b, c și f de mai sus, vor fi supuse ratificării Consiliului Național Bisericesc în prima ședință a acestuia.
Art. 21. – Atribuțiunile Serviciului Administrării Bunurilor Bisericești, a Serviciului Tehnic și a Serviciului de Contabilitate și Casierie sunt cele prevăzute în art. 14, 15 și 16 de mai sus, pentru serviciile similare de la Eparhii, privind însă numai administrarea bunurilor Patriarhiei și în conformitate cu dispozițiunile prevăzute la art. 158-172 din Regulamentul pentru determinarea atribuțiunilor Patriarhului și de funcționare a organelor deliberative și executive din Patriarhia Română.
Ele pot îndeplini atribuțiuni similare și pentru celelalte părți componente ale Bisericii Ortodoxe Române, la cererea sau hotărârea organelor centrale în drept.
Art. 22. – Patriarhul, în ceea ce privește administrarea bunurilor bisericești centrale, are următoarele atribuțiuni:
a) îndrumează și controlează direct, prin Vicarii Patriarhali, prin delegați, sau prin corpul de inspecție și control, modul în care se face administrarea averilor Patriarhiei;
b) aprobă direct sau prin Vicarii Patriarhali actele de gestiune întocmite de Consiliul Național Bisericesc, de Permanența acestuia sau de Serviciile Administrației Patriarhale.
F. Supravegherea generală a averilor bisericești
Art. 23. – Patriarhul, pe temeiul dreptului de devoluțiune, prevăzut de canonul 11 al Sinodului VII Ecumenic, are îndatorirea de a supraveghea modul în care se face administrarea întregii averi bisericești, fiind în drept a lua toate măsurile legale de îndreptare acolo unde prestigiul Bisericii și buna chivernisire a acestor averi o cer.
Măsurile luate de Patriarh sunt obligatorii. Cei care nu le aduc la îndeplinire se fac vinovați de delictul neascultării de ordinele autorității superioare și vor fi pedepsiți ca atare.
Aceleași îndatoriri și drepturi le au Mitropoliții pentru Eparhiile sufragane, iar Sf. Sinod și Adunarea Națională Bisericească pentru averea bisericească a Patriarhiei Ortodoxe Române.
Art. 24. – Ministerul Cultelor are dreptul de control asupra administrării averilor bisericești, potrivit dispozițiilor legilor sale de organizare.
În privința înstrăinării averii bisericești Regulamentul pentru administrarea averilor bisericești prevede următoarele:
IV. SCHIMBAREA, GREVAREA ȘI ÎNSTRĂINAREA AVERII BISERICEȘTI
Art. 29. – Bunurile sacre și prețioase, oricăror instituții bisericești ar aparține, sunt inalienabile și imprescriptibile și ca atare nu pot fi schimbate, grevate, înstrăinate, urmărite sau sechestrate.
Bunurile sacre, de la bisericile desființate, în cazul că nu sunt de o valoare prețioasă, se vor folosi conform dispozițiunilor Chiriarhului. Altfel ele vor fi păstrate în muzeul eparhial.
Bunurile prețioase trebuiesc păstrate în încăperi speciale sau în săli se muzeu.
În cazuri cu totul excepționale și numai pentru interese superioare bisericești, la propunerea Chiriarhului respectiv, Sinodul Permanent poate aproba ca unele bunuri prețioase să fie dăruite.
Art. 30. – Schimbarea, grevarea sau înstrăinarea averii bisericești imobile, cu caracter comun, sunt îngăduite numai când interesele vitale ale Bisericii le justifică și dacă astfel de operațiuni aduc avantagii reale Bisericii.
A. La parohii.
Art. 31. – Când o parohie vrea să vândă un imobil, Consiliul Parohial va fi convocat anume în acest scop spre a delibera și hotărî asupra chestiunii cu cel puțin 2/3 din numărul membrilor care formează Consiliul Parohial. Această hotărâre va fi supusă aprobării Adunării Parohiale, care va fi convocată în acest scop. La Adunare vor trebui să fie prezenți numărul de membri cerut de art.57 din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române.
Art. 32. – Procesele verbale, conținând toate elementele de mai sus, se vor încheia în două exemplare, din care unul se va păstra în arhiva parohiei, iar altul se va înainta Protoieriei respective cu raport deosebit din partea parohului, în care se va cere trimiterea lucrărilor la Consiliul Eparhial pentru aprobare.
Consiliul Eparhial, primind lucrările, le va examina și va hotărî asupra înstrăinării cu majoritatea absolută de voturi a membrilor care compun Consiliul Eparhial. Hotărârea trebuie să aibă avizul Contenciosului și aprobarea Chiriarhului.
Art. 33. – Vânzarea unui imobil bisericesc nu se poate face decât prin licitație publică, după aprobarea dată de Consiliul Eparhial, conform art. 32 de mai sus și potrivit condițiunilor fixate de Consiliul Parohial prin proces verbal.
Art. 34. – Licitația se va ține de către epitropii parohiei, sub președinția parohului.
La condițiuni egale, sunt preferați preoții parohiei în primul rând, iar în al doilea rând ceilalți slujitori ai bisericii.
Art. 35. – Termenul de licitație va fi adus la cunoștința celor interesați, cu cel puțin 15 zile înainte de ținerea licitației, prin afișarea la oficiile publice din localitate și prin publicarea datei și a condițiilor licitației într’o gazetă cotidiană răspândită.
Licitația se va ține în cancelaria parohială.
Art. 36. – Procesul verbal de ținerea licitației va cuprinde toate elementele și datele necesare unei expuneri complete a modului cum a decurs licitația și va fi semnat de paroh, de epitropi și de doi martori asistenți, aleși de preferință dintre membrii Adunării Parohiale.
La procesul verbal se vor atașa toate actele în cauză.
Art. 37. – Lucrările astfel încheiate se vor înainta Protopopului, spre a fi trimise Consiliului Eparhial.
Acesta le va examina în ședință plenară și pe baza rezultatului obținut la licitație, va decide cum va găsi cu cale.
Hotărârea Consiliului Eparhial se va supune aprobării Chiriarhului.
Art. 38. – În cazul când Consiliul Eparhial nu aprobă licitația, el va putea hotărî să se țină o nouă licitație, iar dacă după două licitații consecutive rezultatul nu este favorabil, Consiliul Eparhial va putea decide, cu aprobarea Chiriarhului, fie vânzarea prin bună învoială, fie amânarea vânzării imobilului în cauză.
Tratarea vânzării prin bună învoială se face după procedura stabilită de art. 31 și 32.
Dacă Chiriarhul nu aprobă rezultatul vânzării prin bună învoială, toate formele îndeplinite mai înainte rămân fără efect.
Art. 39. – În cazul când rezultatul licitației este aprobat, Consiliul Eparhial dispune încheierea contractului, care se va autentifica, fiind semnat de paroh ca președinte, și de epitropi.
Art. 40. – După încheierea contractului se va trimite o copie Consiliului Național Bisericesc, spre a se scoate imobilul respectiv din inventarul general de imobile bisericești prevăzut de acest Regulament.
Art. 41. – Schimbarea vreunui imobil parohial cu alt imobil, sau grevarea lui în vreo formă oarecare, se va face prin învoială, cu respectarea dispozițiunilor cuprinse în art. 31 și 32 de mai sus.
B. La Protoierii.
Art. 42. – Bunurile Protoieriilor se pot înstrăina, schimba sau greva, la propunerea Protopopului, de către Consiliul Eparhial, cu respectarea dispozițiunilor referitoare la schimbarea, înstrăinarea sau grevarea imobilelor eparhiale.
C. La mânăstiri
Art. 43. – Înstrăinarea bunurilor mânăstirești se face de către Consiliul Economic al mânăstirii, cu încuviințarea Soborului Mânăstiresc și cu aprobarea Consiliului Eparhial și a Chiriarhului respectiv.
Vânzarea se face prin licitație publică, respectându-se dispozițiunile prevăzute de art. 35 și 36.
Contractul se semnează de către stareț, după ce s’a obținut mai întâi aprobarea și viza Chiriarhului.
Dacă acesta nu aprobă, toate formalitățile îndeplinite rămân fără efect.
Art. 44. Licitația se ține de către un delegat al Consiliului Eparhial numit de Chiriarh. Rezultatul licitației se aprobă de Chiriarh, după avizul Consiliului Eparhial, potrivit normelor prevăzute la art. 38 din prezentul Regulament, sau se respinge dacă licitația nu a dat rezultat favorabil.
Art. 45. – Schimbările sau grevările de orice fel se fac prin bună învoială de către Consiliul Economic al mânăstirii, cu aprobarea prealabilă a Consiliului Eparhial. Contractele nu sunt valabile decât după aprobarea prețului și condițiunilor de către Consiliul Eparhial și după încuviințarea Chiriarhului.
Mânăstirea care cere înstrăinarea, schimbarea sau grevarea unui imobil, trebuie să arate motivele care îndrituiesc aceasta și să dea în prealabil toate deslușirile necesare. Dispozițiunile art. 40 de mai sus sunt obligatorii și pentru mânăstiri.
D. La Eparhii.
Art. 46. – La Eparhii, bunurile imobile bisericești se înstrăinează, se schimbă sau se grevează după normele prevăzute pentru parohii. Hotărârea se ia, la propunerea Consilierului Administrativ Economic, de către Consiliul Eparhial, cu majoritatea absolută a voturilor membrilor care formează Consiliul Eparhial.
Consilierul Administrativ Economic va hotărî ținerea licitației, stabilind condițiunile de vânzare precum și persoana delegată cu conducerea licitației. Această hotărâre se va lua cu aprobarea Chiriarhului. Rezultatul licitației se va aproba de Chiriarh, după avizul Permanenței și al citației, iar dacă nici după a doua licitație nu se obține un rezultat satisfăcător, Consiliul Eparhial, cu încuviințarea Chiriarhului, poate hotărî fie vânzarea prin bună învoială, fie amânarea înstrăinării bunului bisericesc propus spre vânzare.
Licitația se va ține cu îndeplinirea formalităților prevăzute de art. 35 și 36 din acest Regulament, iar contractul se va încheia, autentifica și semna de către un delegat al Consiliului Eparhial, care va lucra în numele Chiriarhului în cuvenitei aprobări și pe temeiul unei împuterniciri speciale din partea acestuia.
Modalitatea încheierii și semnării contractului, prevăzută în articolul de față, se aplică atât la contractele încheiate prin bună învoială cât și la acelea făcute pe bază de licitație publică.
Art. 47. – O copie după contractul autentificat de către judecătorie sau tribunal se va trimite de către Eparhie Consiliului Național Bisericesc, în termen de 30 zile de la autentificare, spre a se face cuvenitele modificări în inventarul general al imobilelor bisericești.
Art. 48. – Schimbările sau grevările de imobile de la Eparhii se face prin bună învoială, după încuviințarea prealabilă a Consiliului Eparhial, cu aprobarea Chiriarhului.
E. La Patriarhie.
Art. 49. – Bunurile imobile comune ale Bisericii Ortodoxe Române, administrate de Patriarhie, nu se pot înstrăina decât cu încuviințarea Consiliului Național Bisericesc, la propunerea Permanenței sale. Hotărârile Consiliului Național Bisericesc se supun aprobării Patriarhului.
Înstrăinarea acestor bunuri se face prin licitație publică, observându-se dispozițiunile art. 35 și 36 din prezentul Regulament. Condițiile licitației se fixează de către Permanență.
Rezultatul licitației se supune aprobării Președintelui Consiliului Național Bisericesc, care oricând poate orândui o nouă licitație, dacă rezultatul celei dintâi nu este favorabil. De asemeni, dacă nici după a doua licitație nu se obține un rezultat favorabil, președintele Consiliului Național Bisericesc, pe baza referatului Permanenței, poate hotărî vânzarea prin bună învoială sau amânarea înstrăinării imobilului în cauză.
Art. 50. – În caz de vânzare prin bună învoială a imobilului proprietatea întregii Biserici, contractul este valabil numai după aprobarea prețului și a condițiunilor de vânzare de către Consiliul Național Bisericesc, cu majoritate absolută de voturi și cu aprobarea Chiriarhului.
Art. 51. – Când licitația este aprobată, Președintele Consiliului Național Bisericesc autorizează persoana care să încheie și să semneze contractul. Contractul nu devine definitiv și nu poate fi semnat și autentificat decât după vizarea lui de către Contencios și după aprobarea lui de către Patriarh.
Art. 52. – Schimbările sau grevările imobilelor proprietatea Patriarhiei se fac prin bună învoială, după încuviințarea Consiliului Național Bisericesc, cu aprobarea Patriarhului.
Art. 53. – În cazul de schimbări de imobile, Consiliul Eparhial pentru parohii, protoierii, mânăstiri și Eparhii și Consiliul Național Bisericesc pentru averea Patriarhiei, pot desemna comisiuni speciale de expertiză, care vor merge la fața locului și vor stabili dacă și în ce condițiuni se pot face asemenea schimburi de imobile bisericești. Cheltuielile necesare efectuării acestor expertize se suportă de părțile ce vor să facă schimbul.
Art. 54. – Odată cu înaintarea actelor spre aprobarea unei vânzări, cumpărări, schimbări sau grevări de imobile, partea componentă respectivă trebui să trimită autorității superioare un plan de situația imobilului, o descriere a acestuia, precum și evaluarea lui aproximativă, sau, dacă este cazul un extras din cartea funduară.
Art. 55. – Înstrăinări de bunuri bisericești sacre sau de bunuri imobile cu caracter comun, pe cale de donațiuni, nu se pot face decât în mod excepțional și numai către biserici sau instituțiuni bisericești. Aceste donațiuni vor trebui să fie încuviințate la parohii, protopopiate, mânăstiri și Eparhii, de Consiliul Eparhial, cu aprobarea Chiriarhului, la Patriarhie de Consiliul Național Bisericesc, cu aprobarea Patriarhului.
Obligativitatea respectării rânduielii observării și aplicării normelor canonice ale Bisericii Ortodoxe Române privind administrarea averii bisericii o desprindem din capitolul V al Regulamentului pe care l-am citat:
V. RESPONSABILITĂȚI.
Art. 61. – Membrii organelor de administrare a averilor bisericești sunt răspunzători pentru pagubele pricinuite acestor averi prin rea credință, neglijență sau nepricepere. Răspunderea civilă nu exclude răspunderea penală, iar aprobarea gestiunii nu constituie o descărcare de răspundere pentru neregulile constatate ulterior.
Art. 62. – Organele însărcinate cu controlul actelor de administrație și gestiune sunt solidar răspunzătoare cu organele de administrare pentru toate pagubele cauzate averii bisericești, prin neexercitarea controlului la care erau obligate, sau prin exercitarea unui control insuficient.
Art. 63. – Legea patrimoniului public se aplică și persoanelor prevăzute de art. 61 și 62 de mai sus.
Art. 64. – Organele răspunzătoare conform art. 61 și 62 din prezentul Regulament sunt obligate să depună sumele cu care au păgubit averea bisericească, în termen de 15 zile de la data încunoștiințării. În caz de neurmare, se vor sesiza organele judiciare competente.
În orice caz, administratorii și gestionarii precum și organele de control, care se vor fi făcut vinovați de păgubirea în orice mod a averii bisericești, vor fi suspendați și trimiși în fața instanțelor de judecată bisericească, dacă fac parte din personalul bisericesc; iar persoanele civile vor fi destituite din funcțiunile pe care le îndeplinesc.
Consiliile Parohiale, Consiliile Eparhiale și Consiliul Național Bisericesc, în cazul în care au pricinuit pagube averilor bisericești, vor fi dizolvate prin decizia Chiriarhului respectiv, sau a Patriarhului. Deciziile de dizolvare ale Chiriarhului vor putea fi apelate la Consiliul Național Bisericesc, iar cele ale Patriarhului la Adunarea Națională Bisericească. Termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea deciziei de dizolvare.
Contra hotărârilor date în apel de Consiliul Național Bisericesc și de Adunarea Națională Bisericească, nu există nici o cale de atac.
Art. 65. – În locul consiliilor dizolvate, se numesc de Chiriarh și de Patriarh Comisiuni interimare, până la alegerea noilor organe similare.
CONCLUZII
Existența unui patrimoniu bisericesc este o necesitate legată de însăși viața Bisericii, ca societate formată din oameni. Fără a face un scop în sine din aceasta, am observat că Biserica a posedat de la început bunuri materiale care au constituit averea sau patrimoniul său. Îndeplinirea scopului fixat de Mântuitorul Iisus Hristos, Bisericii, de a conduce pe membrii ei la mântuire, ar fi imposibil de îndeplinit, dacă Biserica nu ar dispune de bunuri materiale cu ajutorul cărora să-și facă simțită prezența în lume. Apreciindu-i rolul important în viața lor, credincioșii n-au pregetat a-și pune averile lor la dispoziția Bisericii, pentru a-i înlesni lucrarea. Sarcina administrării cinstite și cu frică de Dumnezeu a fost pusă de la început pe seama ierarhiei: episcop, ajutat de preoți și diaconi, cărora le fusese încredințată conducerea Bisericilor de către Sfinții Apostoli, le-a fost pusă la dispoziție această avere să o folosească pentru întreținerea lor, a cultului și ajutorarea celor săraci.
Regulile pentru administrarea acestor bunuri au cunoscut o elaborare progresivă, în special prin hotărârile canoanelor Sinoadelor ecumenice, ale Sinoadelor locale și ale unor Sfinți Părinți. Totodată d-a fixat în scris și învățătura de credință în definițiile dogmatice. Putem spune că bunurile bisericești au fost considerate de la început ca făcând parte integrantă din organizarea Bisericii.
Din pricina acestor bunuri Biserica a avut și de suferit, cel mai adesea din partea unor împărați care din lăcomie doreau să acapareze aceste bunuri. Uneori aceste bunuri i-au fost confiscate, dar ca Împărăție a lui Dumnezeu pe pământ a găsit de fiecare dată puterea și mijloacele de a-și reface patrimoniul pe care l-a pus în slujba propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu și a activității caritative.
Alteori i-au fost aduse reproșuri Bisericii pentru modul defectuos în care erau întrebuințate aceste bunuri, însă aceasta nu angaja instituția care-și avea fixate norme clare, ci anumite persoane din cadrul ei care nu înțelegeau să respecte aceste norme.
Perioada persecuțiilor a întărit Biserica, determinând-o să-și fixeze independent normele și principiile care să-i stea la baza organizării sale. Acestea au fost fixate în scris mai târziu în perioada de libertate, luând atitudine față de unele abateri.
În general, cinstea episcopilor precum și severitatea disciplinei creștine nu lăsau loc de îndoială în inimile credincioșilor, despre modul cum era administrată averea respectivă.
Astfel, a apărut în timp necesitatea ca Biserica să-și adapteze modul său de administrare a bunurilor, la condițiile noi care au apărut în urma evoluției contextului social. Ținând seama, în primul rând, de tradiția sa în materie de administrare a patrimoniului, Biserica a adoptat pe parcurs o organizare mai complexă a organelor și funcțiilor prin care să-și exercite puterea sa. În privința laturii economice s-au cristalizat la fiecare nivel al organizării administrative a Bisericii organe individuale și colective de chivernisire a bunurilor bisericești.
Cu toate că în cadrul Bisericii Ortodoxe Răsăritene existau mai multe Biserici autocefale, nu există nici o diferență esențială între ele. În cadrul acestor norme care asigură unitatea dogmatică și canonică s-a înscris și Biserica Ortodoxă Română.
Odată cu dezvoltarea creștinismului episcopul a trebuit să-și ea colaboratori dintre clerici, cu titlul de economi, pentru bisericile episcopale. Pentru bisericile mai mici și depărtate de reședința episcopală este recunoscută independența din punct de vedere al averii și al administrării ei, cu condiția ca aceasta să se facă pe baza principiilor Sfintelor Canoane. În această situație crește rolul preoților parohi, care administrează în mod independent averea parohială pentru care a fost numit cu colaboratori din partea credincioșilor cum ar fi epitropii, și sub supravegherea episcopului său. În aceleași condiții își desfășoară activitatea așezămintele monahale și instituțiile de binefacere de pe lângă anumite biserici.
Păstrându-se intacte prevederile canoanelor și concepția specifică a Bisericii despre bunuri, pe parcursul timpului au fost sistematizate și clarificate tot mai mult normele contabile de administrare, în pas cu societatea în mijlocul cărei Biserica își desfășoară activitatea.
Aceasta pentru că Biserica n-a rămas închisă în sine, ci este deschisă și totdeauna a fost bine integrată în societatea umană. De aceea în perioada când societatea întâmpină greutăți aceasta se răsfrânge și asupra Bisericii, iar când societatea este prosperă, viața bisericească cunoaște dezvoltare prin ridicare de locașuri, înfrumusețarea celor existente, intensă activitate misionară, învățătorească și culturală.
BIBLIOGRAFIE
Sfânta Scriptură
Profesor Dr. D.G. Boroianu – “Dreptul bisericesc – Canoanele bisericii de Răsărit” vol II Iași 1899
Nicodin Milaș – “Dreptul bisericesc oriental” traducere de I. Conilescu li Vasile S Radu revăzută de I. Mihălcescu, București 1915
Arhidiacon Profesor Dr. Ioan N. Floca – “Drept canonic ortodox” vol I, București, 1990
Preot C. Dron – “Canoanele”, vol I, București, 1933
Sfântul Justin Martirul și Filozoful – “Apologia I-a”, în colecția Părinți și Scriitori bisericești, “Apologeți de limbă greacă”, traducere, introducere, note și indice de Preot Profesor T. Bodogae, Preot Profesor Olimp Căciulă, Preot Profesor D. Fecioru, București, 1980
Mourret Fernand – “Historire générale de l’Eglise” vol I, “Les origines chretiennes”, Paris, 1924
Valerian Șesan – “Curs de drept bisericesc universal”, Cernăuți , 1942
Arhidiacon Profesor Dr. Ioan N. Floca – “Canoanele Bisericii Ortodoxe”, București, 1991
Profesor Iorgu D. Ivan – “Grija și mijloacele Bisericii Ortodoxe Române pentru conservarea și punerea în evidență a bunurilor ei ce fac parte din patrimoniul cultural național” în revista Glasul Bisericii, anul XLIII (1984), nr. 3-4
Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române
Pidalion, cu orânduire nouă și tâlcuiri de Arhimandrit Zosima Târâlă și La Stavroforul Haralambie Popescu, București 1933
Profesor Teodor M Popescu – “Primii didascăli creștini” București 1932
“Mic dicționar enciclopedic” București 1986
Eusebiu Episcop de Cezareea – “Istoria bisericească” și “Viața lui Constantin cel Mare”, traducere de Iosif fost mitropolit primat, București, 1896
Preot Profesor Dr. Mircea Păcurariu – “Istoria Bisericii Ortodoxe Române” vol II
Iorgu D Ivan – “Bunurile bisericești în primele șase secole” teză de doctorat București 1937
Dr. Nicodim Milaș – “Canoanele Bisericii Ortodoxe” vol I partea I-II, traducere făcută de Uraș Kuvincici și Dr. Nicolae Popovici, Arad 1931
Dr. Valerian Șesan – “Modificarea legii și statutului pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române” Cernăuți 1936
Sfântul Vasile cel Mare – “Regulile monahale” în colecția “Părinți și Scriitori bisericești”, vol XVIII, traducere, introducere, indici și note de Profesor Iorgu D Ivan , București, 1989
Dr. Epifanie Norocel Tomitanul – “Învățătura Sfântului Vasile cel Mare pentru folosirea bunurilor materiale”, în revista Glasul Bisericii anul XXXVIII(1979), nr. 5-6
Ioan M Bujoreanu – “Colecțiuni de legiuirile României vechi și celei noi, Pravila Bisericească numită cea Mică” tipărită la anul 1640 în Mânăstirea Govora, vol III, București 1885
Pravila cea Mare, Îndreptarea legii sau Pravila lui Matei Basarab – Târgoviște 1652
“Regulamentul pentru administrarea averilor bisericești” întocmit de I. P.S. Patriarh Justinian 1950
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Averea Bisericeasca (ID: 167229)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.