Avantajul Comparativ Si Limitele Resurselor Interne Studiu de Caz – Avantajul Comparativ pe Grupe de Produse Exportate de Romania

Economie

Avantajul Comparativ Si Limitele Resurselor Interne Studiu de Caz – Avantajul Comparativ pe Grupe de Produse Exportate de Romania

Byadmin ianuarie 1, 2024

Avantajul comparativ și limitele resurselor interne

Studiu de caz – Avantajul comparativ pe grupe de produse exportate de România

CUPRINS

Abrevieri

Lista figurilor, graficelor și tabelelor

Introducere

Motivația, importanța și metodologia cercetării

Cap. 1. Relații economice internaționale

Economia internațională

Comerțul internațional și mercantilismul

Cap. 2. Avantajul comparativ și limitele resurselor interne

Definirea conceptelor

2.1.1. La ce folosește avantajul comparativ

2.1.2. Cum se poate dobândi avantajul comparativ

Evoluția avantajului comparativ spre avantajul competitiv

Teritoriul cel mai fertil

Segment al pieței unde sunt produse românești care au căutare pe piața internațională

Cap. 3. Studiu de caz – Avantajul comparativ pe grupe de produse exportate de România

3.1. Grupe de produse exportate de România

3.2. Avantajele comparative ale României față de U. E. În comerțul cu produse agricole

3.3. Rezultate

3.4. Interpretări

Cap. 4. Concluzii

Bibliografie

Anexe

ABREVIERI

ACR = avantajului comparativ relevat;

CAEN = clasificarea activităților din economia nașională

C&D = cercetare și dezvoltare;

CSI = Comunitatea Statelor Independente

GCI = Global Competitiveness Index

IACA = indicele avantajului comparativ aparent

IMM = Întreprinderile Mici și Mijlocii

INSE = Institutul Național de Statistică în Economie

LVG = lanțuri de valoare globală

PIB = Produsul Intern Brut

OMC = Organizația Mondială a Comerțului

SITC = Clasificarea Standard pentru Comerțul Internațional

SUA = Statele Unite ale Americii

SAU = suprafața agricolă utilizată

UE = Uniunea Europeană

WEF = World Economic Forum = forumul economic mondial

WTO = World Trade Organization = organizația mondială a muncii

LISTA FIGURILOR, GRAFICELOR ȘI TABELELOR

Fig. 2.1. Structura exporturilor României pe grupe de produse……………………………….p. 49

Fig. 2.2. Structura importurilor României pe grupe de produse………………………………p. 53

Figura 3.1. Structura producției agricole a României…………………………………………….p. 63

Tabel 3.1. Evoluții subsector echipamente și aparate electrice și electrotehnice……….p. 56

Tabel 3.2. Evoluții subsector autovehicule și accesorii auto…………………………………..p. 57

Tabel 3.3. Evoluția sectorului industria metalurgică, 2008-2012…………………………….p. 60

Tabel 3.4. Evoluția sectorului îmbrăcăminte 2008-2012………………………………………..p. 61

Tabel 3.5. Evoluții subsector produse din cauciuc…………………………………………………p. 62

INTRODUCERE

În 1776 în lucrarea sa „Avuția Națiunilor” Adam Smith critica doctrina mercantilistă și aduce o importantă contribuție la teoria comerțului internațional elaborând teoria avantajului absolut. El defineste avantajul absolut ca fiind posibilitatea unei țări de a produce un anumit bun mai eficient decât toate celelalte țări. Teoria avantajului absolut presupune specializarea fiecărei țări în producerea bunurilor pentru care deține un avantaj absolut și comercializarea unei părți dintre acestea în schimbul celorlalte bunuri de care are nevoie.

O astfel de specializare duce la o alocare mai eficientă a resurselor la nivel internațional și determină creșterea nivelului mondial al producției. În aceste condiții toate țările participante la comerțul internațional pot consuma un număr superior de bunuri față de cazul in care s-ar comporta autarhic. Astfel, Smith demonstrează că comerțul internațional este un joc cu sumă pozitivă: toate țările participante câștigă, deși în proporții diferite. El elaborează teoria avantajului absolut pornind de la teoria sa privind valoarea mărfurilor El consideră că tranzicțiile comerciale dintre state se realizează pe baza valorii de schimb a mărfurilor, pe care o exprimă în numărul de ore de munca necesare pentru realizarea fiecărui produs.

Smith susținea că nici o țară nu trebuie să producă bunurile pe care le poate achiziționa din exterior, adică importa, la un preț mai mic, respingând limitarea importurilor susținută de mercantiliști. El arată că sursa bunastarii nu este creșterea rezervelor de aur și argint, ci accesul la noi piețe, care crează noi tipuri de diviziune a muncii și conduce la noi progrese. Smith se pronunța în favoarea comerțului liber, ca mijloc de încurajare a specializării și diviziunii mondiale a muncii.

Sesizând principala insuficiență a concepției lui Smith și preluând o serie de teze formulate de Robert Torrens, D. Ricardo, în lucrarea sa Despre principiile economiei politice și impunerii, definitivează teoria costurilor comparative. În accepțiunea ricardiană, cauza schimburilor comerciale internaționale nu constă în diferențele de cost absolut, ci în diferențele dintre costurile comparative pentru același produs, în țări diferite. Pentru a soluționa un asemenea caz, Ricardo formulează un nou criteriu de specializare, potrivit căruia fiecare țară este avantajată, dacă se specializează și exportă acele produse pentru care dispune de cea mai mare superioritate comparativă sau, la limită, de cea mai mică inferioritate comparativă. Conform acestui principiu, consacrat în literatură sub denumirea de „criteriul costurilor comparative”, explicația de esență a diviziunii muncii și a schimburilor comerciale internaționale rezidă în diferențele dintre țări sub aspectul costurilor comparative.

Cea mai cunoscută dezbatere pe tema comerțului liber dintre state a avut loc în Parlamentul britanic la începutul secolului XIX. Un mare număr de ani, în timpul războaielor napoleoniene, importul de cereale al Angliei din Franța a fost supus unor obstacole severe (taxe vamale, restricții cantitative), introduse prin Legile Cerealelor (Corn Laws), care au avantajat pe latifundiarii englezi. Economistul David Ricardo, reprezentant al capitalismului în formare, a utilizat argumentul avantajului comparativ pentru a demola Legile Cerealelor. Potrivit acestui argument, țările au de câștigat din comerț chiar și atunci când una dintre ele este mai puțin productivă decât cealaltă la toate mărfurile pe care le produce, deci nu există avantaj absolut.

Pentru a-și argumenta teoria, David Ricardo (1817) a utilizat, ca și Adam Smith, tot un model bazat numai pe productivitate, cu două țări, A și B, care produc două produse, X și Y. Țara A este mai productivă decât țara B atât la producția de X, cât și la producția de Y. În acest caz, țara A are avantaj absolut atât la X cât și la Y, în timp ce țara B are dezavantaj absolut la ambele produse. Concluzia care s-ar degaja, conform modelului avantajului absolut, ar fi că lipsesc stimulentele pentru transferul muncii de la un produs la altul, ca atare comerțul nu are loc, iar producția și consumul mondial nu cresc.

Dintre opiniile autorilor moderni care interpretează în acest mod construcția costurilor comparative, cu titlu exemplificativ o cităm mai întâi pe cea a economistului suedez Bo Södersten. După analiza și interpretarea modelului ricardian în ideea de a „clarifica înțelesul termenului de avantaj comparativ” el notează: „Pentru a vorbi despre avantajul comparativ trebuie să fie cel puțin două țări și două bunuri. Se compară raportul costurilor de producție a unui bun în ambele țări (80:120) cu raportul costului de producție al celuilalt bun în cele două țări (90:100). Din moment ce cele două rapoarte diferă, o țară are un avantaj comparativ în producția unuia din cele două bunuri, în timp ce cealaltă țară are un avanataj comparativ în producția celuilalt produs. Într-un asemenea caz, ambele țări vor câștiga din comerț, în ciuda faptului că una din ele ar avea un dezavantaj absolut la ambele producții”. (Sodersten, 1977: 16-17)

În secolul XX doi economiști suedezi, Eli Heckscher și Bertil Ohlin aduc o nouă interpretare a avantajului comparativ. În 1919 Heckscher prezintă ideea de bază a teoriei proporționalității factorilor de producție, urmând ca elevul său, Ohlin, să o dezvolte bazându-se pe date concrete privind comerțul internațional (în 1930). Mai târziu Paul Samuelson, un economist american, elaborează modelul matematic al teoriei Heckscher-Ohlin. El stabilește restricțiile în care această teorie e verificabilă din punct de vedere matematic.

Știința economică nu pote fi imaginată fără John Maynard Keynes(1883-1946). Lucrarea sa fundamentală este ,,Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor”, scrisă după criza din 1929-1933 și publicată în 1936. În această lucrare, J.M. Keynes propune o nouă explicație a funcționării economiei naționale. Pentru aceasta el pornește de la constatarea că economia capitalistă contemporană nu funcționa conform cu principiile teroiei clasice și neoclasice, care neglijau rolul monedei în economie.

În 1953 Wasily Leontief realizează un test empiric al teoriei Hechscher-Ohlin. El a analizat economia SUA la nivelul anului 1947, considerând doi factori de producție: munca și capitalul. Pornind de la prezumția conform căreia Statele Unite erau relativ abundente în factorul capital (față de celelalte țări), el a elaborat un test care să determine dacă exporturile americane erau mai intensive în capital decât importurile, după cum prezicea teoria neoclasică.

În raport cu evoluția gândirii economice europene, gândirea economică românească prezenta următoarele trăsături:

• mai buna racordare, comparativ cu perioada anterioară, la circuitul internațional de reflecții economice;

• curentul economic marxist a deținut un rol important în dezbaterile de idei, totuși, comparativ, mai redus decât în majoritatea statelor europene în perioada studiată;

• politica econommică preconizată de economiștii români era, cel mai adesea, conformă cu concluziile teoretice ale operei lor, dar existau și situații în care acestea le contraziceau din rațiuni de oportunitate politică;

Caracteristic confruntărilor de idei a fost concentrarea lor în jurul soluțiilor, fapt datorat atât acuităților problemelor aflate în atenția societății românești, cât și, adesea, angajării politice a gânditorilor economici. În perioada crizei economice (1929-1933), pricipalele teme de dezbatere au fost: scăderea volumului producției și al investițiilor; creșterea nivelului șomajului; politica comercială și financiară internă și externă. În ultimii ani interbelici (1933-1940), în centrul preocupărilor economiștilor au trecut: problematica complexului economic național; rolul economic al statului; modernizarea legislației muncii și funcțiile cooperației.

Dintre personalitățile care prin activitatea și preocupările lor au adus o contribuție însemnată la dezvoltarea gândirii economice din România interbelică, amintim: Mihail Manoilescu, Virgil Madgearu, Ștefan Zeletin, Mitiță Constantinescu, Șerban Voinea, Lucrețiu Pătrășcanu etc.

MOTIVAȚIA, IMPORTANȚA ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII

Prin realizarea lucrării cu titlul „Avantajul comparativ și limitele resurselor interne. Studiu de caz – Avantajul comparativ pe grupe de produse exportate de România” am dorit să realizez o analiză a schimburilor comerciale, a regulilor care gestionează aceste relații, a politicilor care stau la baza acestor reguli și a efectelor generate de modul în care se dezvoltă și se desfășoară comerțul internațional. Complexitatea mediului de afaceri, liberalizarea economică tot mai accentuată, intensificarea concurenței, transformările rapide din domeniul tehnologic și informatic, schimbările de ordin demografic, problemele de ordin ecologic cauzate de poluare și epuizarea resurselor și nu în ultimul rând, criza economică și financiară, reprezintă câteva elementele care impun într-o anumită măsură, un alt mod de conducere și guvernanță a companiilor.

Pornind de la afirmația lui Lewin (1951: 169) că „nimic nu e mai practic decât o teorie bună”, altfel formulat, cercetătorii ar trebui să se concentreze pe consolidarea unui cadru teoretic, care să poată fi utilizat în vederea identificării și rezolvării unor probleme specifice mediul economic, iar practicienii ar trebui să poată accesa și implementa, într-un mod facil, acele informații care să conducă la soluționarea dificultăților pe care le întâmpină. Actualitatea acestei teme de cercetare este pusă în evidență, în special de efectele negative generate de criza actuală, care ne prezintă tendința unei societăți în care „lăcomia triumfă in fața prudenței” (Stiglitz, 2010: 429)

Studiul resurselor bibliografice și analiza fenomenelor economice globale din ultima perioadă au evidențiat următoarea concluzie: legăturile comerciale internaționale sunt rezultatul politicilor economice dar, în același timp, le influențează într-o manieră puternică, gradul ridicat de cooperare internațională este rezultat, printre altele, al dependențelor comerciale. Uniunile comerciale, vamale, monetare sau de altă natură obligă statele să realizeze un front comun în procesul de reluare a creșterii economice iar comerțului internațional i se recunoaște rolul de catalizator al dezvoltării economiei.

Schimburile comerciale contribuie la dezvoltarea economică, aduc beneficii mai mari, prin specializare, în ipoteza veridicității teoriei avantajului comparativ, dar reduc riscul dependenței și generează asumarea implicită a responsabilității doar în cazul specializării intra-industriale. Beneficiile aduse de comerțul internațional sunt strâns legate de tipul de politică comercială, pornind de la cea autarhică până la cea de liber schimb, comerțul internațional contribuind la creșterea competitivității prin îmbunătățirea nivelului productivității unde teoria avantajului comparativ stă la baza stabilirii relațiilor comerciale. Principiul avantajului comparativ, în schimburile comerciale internaționale, produce cele mai multe rezultate pozitive în cazul acordurilor care cuprind un număr relativ mic de țări

O atenție specială este acordată în domenii în care există investitori strategici (auto, construcții nave, construcții de mașini, electronică, industria IT). Unele dintre ele, cum ar fi serviciile IT sau profesionale, sunt generatoare de efecte pozitive în lanțul de valoare a sectoarelor de export sau atrag industrii conexe și investiții, crescând valoarea producției realizate pe piața internă.

1. RELAȚII ECONOMICE INTERNAȚIONALE

1.1. ECONOMIA INTERNAȚIONALĂ

Economia internațională studiază ansamblul legăturilor dintre economiile naționale, realizate prin comerțul cu bunuri și servicii, fluxurile monetare și investițiile reciproce. Economia internațională folosește aceleași metode fundamentale de analiză ca și celelalte domenii ale economiei, întrucât motivațiile și comportamentul indivizilor sunt aceleași în tranzacțiile interne, ca și în cele internaționale. Apar însă și probleme distincte, ce decurg din interacțiunea statelor suverane și din existența frontierelor politice.

Temele specifice economiei internaționale sunt: avantajele și structura comerțului internațional, protecționismul, balanțele de plăți, determinarea ratei de schimb, coordonarea politicilor internaționale și piețele internaționale de capital. Economia internațională oferă cadru analitic și criterii pentru determinarea efectelor politicilor cu incidență asupra comerțului internațional. Experiența arată că, în orientarea politicii comerciale, sunt adesea mai importante conflictele de interese din interiorul unei țări, decât conflictele de interese dintre țări.

Un concept de maximă importanță pentru economia internațională este balanța de plăți. Înțelegerea ei necesită precizarea contextului de analiză: al mișcărilor internaționale de capital, al tranzacțiilor reflectate prin conturile naționale sau al politicii monetare. O diferență semnificativă a economiei internaționale față de alte ramuri ale economiei, rezultă din faptul că statele au propria monedă națională. Determinarea ratei schimbului este o problemă relativ recentă, dar de importanță crucială. S-au dezvoltat teorii noi cu privire la fluctuațiile acesteia.

O altă problemă majoră se referă la efectele politicilor economice ale unor țări asupra altora. Dacă în materie de politică comercială cooperarea devine prin tradiție regula, coordonarea politicilor macroeconomice internaționale conține încă elemente de incertitudine. În anii ’80 s-a manifestat acut criza datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare față de cele dezvoltate. Dar crize financiare s-au manifestat și în anii ’90, după avalanșa unor investiții supradimensionate, orientate spre piețele emergente”.

Creșterea masivă a comerțului mondial din ultimii 50 de ani a fost însoțită și chiar depășită ca ritm, de creșterea pieței internaționale de capital, care leagă piețele naționale. Piețele internaționale de capital diferă de cele naționale: pe de-o parte trebuie să facă față reglementărilor speciale impuse de fiecare țară investițiilor străine, pe de altă parte oferă oportunități de a ocoli reglementările piețelor naționale. Apar riscuri – în primul rând cel valutar (de exemplu, fluctuația cursului €/$), iar în al doilea rând, riscul de țară. Desigur, creșterea importanței piețelor internaționale de capital necesită o mai mare atenție din partea științei economice.

Corespunzător celor două fațete ale domeniului studiat, economia internațională are (cu scopuri didactice) două componente: reală și monetară. Componenta reală abordează cu precădere comerțul internațional – tranzacții ce implică o deplasare fizică a bunurilor sau a unor resurse economice tangibile, iar componenta monetară se referă la tranzacții cu caracter financiar, chiar dacă în lumea reală cele două feluri de tranzacții se întrepătrund.

Prima componentă utilizează instrumentarul analitic al microeconomiei, iar cea de-a doua se folosește, mai ales, de instrumentarul macroeconomiei. Totuși, recent, economiștii acordă și în acest din urmă domeniu, atenție abordării din perspectiva microeconomiei.

Economia internațională ca sistem de relații economice între economiile naționale reprezintă acel stadiu al schimbului reciproc de activități dintre state, în cadrul căruia, în virtutea diviziunii muncii la nivel internațional, este implicată, în mod obiectiv, o mare parte a agenților economici naționali. O țară care participă cu o pondere semnificativă și cu o mare parte a agenților săi economici la comerțul internațional este considerată o „națiune comercială”, o țară deschisă spre exterior. (Bonciu, 2004: 38)

Țările fac comerț între ele întrucât sunt diferite, de exemplu, una produce petrol, iar alta grâu și pentru a-și satisface fiecare necesitățile la ambele produse schimbă între ele petrol contra grâu. Țările tind să realizeze o producție de mare serie, aceasta înseamnă că fiecare țară tinde să producă un număr limitat de produse, dar pe o scară cât mai mare și, deci, mai eficient, în loc să încerce să producă puțin din oricare produs, deci mai puțin eficient. În ambele situații, fiecare țară obține avantaje de eficiență din schimburile cu alte state. În practică, cele două motive se întrepătrund, în consecință, în paralel cu diviziunea muncii pe plan intern, apare tendința de specializare în producție a țărilor la scară internațională, deci o diviziune internațională a muncii. (Albu & Vătășescu, 2006: 70),

Ca sistem de relații comerciale, financiare și de muncă între state, economia internațională presupune o stare de echilibru. Astfel, trebuie să existe un echilibru între suma prețurilor produselor oferite pe piața mondială, pe de o parte, și suma lichidităților internaționale, pe de altă parte. Echilibrul la scară internațională nu se rezumă numai la circulația mărfurilor, ci privește și alte domenii, cum sunt producția, distribuția și consumul. (Greenaway, 2000: 101) Echilibrul economiei internaționale este, de fapt, un rezultat al concordanței echilibrelor la nivelul economiilor naționale, al grupărilor economice regionale.

Ca știință, economia internațională are ca obiect de studiu comerțul internațional cu bunuri și servicii și fluxurile internaționale de factori, respectiv de capital și de forță de muncă. În termeni uzuali occidentali (engleză), economia internațională ca știință poartă denumirea de „International Economics”. În această denumire regăsim termenul de „Economics”, ceea ce în limba română în trecut se numea „Economie politică”, iar în prezent se folosește tot mai mult termenul de „Economie” (Micro și Macroeconomie). Rezultă că, „Economia internațională” este ramura științei economice („Economie”) care se ocupă cu studiul sistemului de relații economice între state. (Cociuban, 2002: 22)

Așa cum am menționat, obiectul de studiu al Economiei internaționale ca știință este comerțul internațional cu produse și fluxurile internaționale de factori. Fluxurile internaționale de factori se referă la circulația capitalului și a forței de muncă între state. Capitalul circulă între țări sub formă de plăți internaționale (care întotdeauna însoțesc comerțul internațional), sub formă de credite și împrumuturi externe și sub formă de investiții de capital directe în străinătate și de portofoliu. Forța de muncă circulă între state în căutarea unui loc de muncă sau unei recompense mai bune, sub formă de muncitori „oaspeți” (temporari) sau prin emigrare.

Subiectele specifice de studiu ale Economiei internaționale sunt: (Sută, 2000: 47)

• avantajul din comerț, politica comercială, protecționismul și comerțul liber;

• negocierile comerciale internaționale;

• integrarea economică; contul venitului național și balanța plăților externe;

• cursul de schimb și piața valutară;

• sistemul monetar internațional;

• piața globală a capitalului;

• circulația internațională a forței de muncă;

• problema datoriei externe.

Economia internațională ca știință utilizează aceleași metode fundamentale de analiză ca și celelalte ramuri ale științei economiei, întrucât motivațiile și comportamentul indivizilor și firmelor este același în comerțul internațional și în tranzacțiile interne. Când un autoturism produs în Japonia este vândut pe piața SUA (comerț internațional), secvențialitatea eveni-mentelor care l-au adus pe piața americană nu este foarte diferită de secvențialitatea de a aduce un autoturism din California pe piața din New-York (comerț intern). În acest sens, subiectele Economiei internaționale sunt abordate conform paradigmelor tradiționale ale științei economice. Analizele sunt logice și, ca atare, pot fi combătute cu demonstrații logice sau empirice contrare.

În esență, Economia internațională reprezintă aplicarea instrumentelor convenționale de studiu la un set de subiecte specifice. Totuși, Economia mondialilă presupune preocupări noi, diferite. În primul rând, comerțul și investițiile internaționale au loc între state suverane. Japonia și SUA sunt națiuni independente, California și New York-ul nu sunt. Autoturismul din Japonia poate fi împiedicat să pătrundă pe piața SUA dacă guvernul american impune un contingent de import, sau poate să devină mai accesibil cumpărătorului american dacă este redusă sau diminuată taxa vamală de import (subiect al Microeconomiei Internaționale).

Nici unul din astfel de fenomene nu se pot produce în interiorul Statelor Unite sau oricărui alt stat, întrucât în comerțul interior nu se utilizează restricții cantitative sau taxe vamale. În al doilea rând, politicile economice ale statelor independente într-o lume a accentuării interdependențelor au repercursiuni nu numai interne, ci și externe. Astfel, devalorizarea monedei naționale stimulează exportul propriu, dar poate crea șomaj în țările importatoare (subiect al Macroeconomiei Internaționale).

1.2. COMERȚUL INTERNAȚIONAL ȘI MERCANTILISMUL

Comerțul internațional este un fenomen dinamic, foarte complex, influențat de un număr mare de factori care la rândul lor suferă modificări de la o perioadă la alta. Analiza comerțului în complexitatea lui este foarte dificilă. O analiză globală nu permite identificarea acțiunii fiecărui factor în parte. Interesează, de fapt, nu o analiză complexă (acțiunea comună a tuturor factorilor), ci depistarea factorilor esențiali pentru fiecare flux comercial în parte, analiza separată a acestora, și combinată numai atunci când oferă o imagine clară, ușor de înțeles. Se impune, deci, o clasificare a fluxurilor comerciale în funcție de sursa principală, determinarea unor criterii simple de încadrare pe clase și analiza acestor surse, factori pentru fiecare categorie în parte: stabilirea unui model de prezentare a efectelor și de stabilire a relațiilor comerciale dintre state.

Primul pas în motivarea și explicarea comerțului internațional l-a constituit mercantilismul, curentul de gândire economică care a dominat Europa secolelor XVI-XVIII. Conform doctrinei mercantiliste avuția unei națiuni se exprima în cantitatea de aur și argint pe care o deținea, iar aceasta determina bunăstarea respectivei națiuni. Pentru o țară deficitară în aur și argint, cum era Anglia în acea vreme, singura sursă de imbogățire o constituia comerțul exterior. Suportul bănesc al tranzacțiilor comerciale din acea perioadă erau aurul și argintul. De aceea exporturile, generatoare de încasări în metale prețioase, care sporeau rezerva de aur și argint a țării exportatoare, erau încurajate, iar importurile, care determinau reducerea acestor rezerve, erau limitate. Mercantiliștii susțineau ca o națiune își va spori bunăstarea numai prin menținerea unei balanțe comerciale excendentare (exporturi mai mari ca valoare decât importurile).

Filozofia mercantilistă, imbrățișată de oamenii politici din acea vreme a condus la introducerea si menținerea taxelor vamale la import, a interdicțiilor la import (ex: corn laws) și subvenționarea exporturilor. Aplicarea teoriei a fost avantajoasă pentru: lucrătorii din sectoarele protejate cărora li se garantau locurile de muncă și veniturile; patronatele din sectorul productiv care obțineau subvenții sau alte forme de sprijin; pentru comercianții din anumite țări care cereau și obțineau exclusivitate. Grupurile de interese dezavantajate de mercantilism erau: consumatorii pentru că protecția însemna prețuri mari iar subvențiile impozite mari; sectoarele dependente de importul de materii prime și componente; structurile productive pe termen mediu și termen lung.

Mercantilismul este prima doctrină care face din îmbogățirea națiunii scopul întregii națiuni umane, iar din interes mobilul principal al acestei activităti și liantul solidarității dintre indivizi. În virtutea solidaritătii economice, mercantiliștii au susținut ideea modernă că îmbogățirea unui individ se poate realiza fară a afecta interesele celorlalți. Dimpotrivă, ceea ce era cosiderat a însemna progres pentru unul, putea fi, făra piedici, generalizat.

Mercantiniștii sunt primii economiști care au creat și au pus în operă o doctrină a creșterii economice. Deși cu imperfecțiuni, cu mari și multe contradicții și lacune metodologice, pentru timpul când a fost gândită ea a însemnat o mare realizare. Preocupați de stabilirea condițiilor (factorilor) progresului, mercantiliștii au fost aproape unanimi a le vedea în: abundența populației, a banilor, și în existența unui stat puternic. W. Petty vedea în munca și pământ cei doi factori fundamentali de care depinde producția.

Mercantilismul, privit ca uniunea Statului cu interesele capitaliste a apărut în Anglia sub două aspecte. Sub aspectul mercantilismului monopolist reearea de industrii se face numai pe bază de monopol și comerțul prin societăți privilegiate, care erau subordonate intereselor și controlului fiscal al Regelui. Al doilea aspect al mercantilismului britanic este mercantilismul național, care se limitează a proteja industriile existente, nu pe acelea create prin monopoluri.

Toate aceste creații nu au supraviețuit nicăieri. „De aceea mercantilismul nu formează punctul de plecare al evoluției capitaliste, ci aceasta s-a îndeplinit, mai întâi, în Anglia, alături de politica monopolistă fiscală a mercantilismului.” (Mucchielli, 1994 : 71) Unul dintre cei mai mari mercantiliști francezi a fost Antoine de Montchrestien (1576 1621) autorul lucrării ,,Traite de l’economie politique” în care apare pentru prima data termenul de Economie Politică. Autorul este un mare aparator al negustorilor(al celei de a treia stări). „Negustorii sunt foarte utili statului”. El susține că circulația are primatul față de producție. El apără-prin toate mijloacele-profiturile negustorilor. Autorul francez știa că obținerea profitului este rezultatul „înstrăinării”, dar folosește această teorie mercantilistă ca instrument împotriva negustorilor străini. În comerțul interior pierderea unuia este câștigul altuia, țara neavând de suferit, pe când în comerțul exterior orice pierdere echivalează cu câștigul gratuit al altei țării și invers.

Despre bani, Montchrestien scria „Primul care a spus „banii sunt nervii războiului” nu a greșit… Aurul s-a dovedit mai puternic decât fierul.Iată pentru ce marele și puternicul stat a căutat și a găsit mijloacele de a-l obține”. Cel mai sigur mod de a obține bani este comerțul, dezvoltarea acestuia Totuși, concepția lui Montchrestien este contradictorie.La el se găsesc-de pildă-idei opuse cu privire la bani, nuanțând, astfel, întreaga sa gândire.
Începând cu secolul al XVII-lea- doctrina mercantilistă se transformă, devenind suport al încurajării producției materiale.

Italienii au elaborat idei și teorii mercantiliste care aparțin mercantilismului timpuriu de natură metalistă, credito-bănească. Bancherul Gasparo Scaruffi (1519-1584), într-o lucrare publicată în anul 1582, dorește reglementarea circulației bănească pe plan internațional. Este cunoscut că în Evul Mediu una din caracteristicile esențiale ale circulației bănești era eterogenitatea. Ea (eterogenitatea) favoriza speculațiile bănești, denature raporturile de schimb,favoriza evaziunea fiscală. Scaruffi propune să se stabilească un sistem European de raportare a argintului la aur, iar raportul de schimb să fie 12/1.

Mercantiliști italieni au studiat echilibrul dintre cerere și ofertă, considerându-l precondiție a stabilirii prețurilor concurențiale. Ei au incercat să introducă formule matematice de determinare a prețurilor. Astfel, Contele Pietro Verri (1728-1797) propune formula: P=C/O(P=prețul; C=numărul cumpărătorilor; O=numărul vânzătorilor). Au fost aduse importante contribuții în domeniul contabilității. Literatura contabilă italiană este cea mai importantă din întregul Ev Mediu. De departe cel mai semnificativ teoretician în acest sens a fost Luca Pacciolo (1445-1515). În lucrarea sa din 1494 „Summa de l`arithmetica. Geometria, proportioni e proportionalita” s-au introdus „contabilitatea dublă”; „articolul contabil”; „cartea mare”(„maestrul”) și „balanța de verificare”. Tot el a introdus și contul „capital”.

În secolele XVI-XVII, prin autorii italieni, germani, englezi și francezi se derulează un proces complex și permanent de clasificare a conturilor. Germanii au introdus contul profit si pierdere, francezul Jean Baptiste Colbert a introdus ordine strictă în domeniul finanțelor publice, cameraliștii germani au dezvoltat în universități catedre specializate pentru pregătirea funcționarilor financiari și tot ei au instituit-prin Kaspar Klock- impozitul progresiv.

În Spania mercantilismul se restrângea la o concepție pur metalistă, vizând împiedicarea scurgerea peste graniță a metalelor prețioase aduse din America. Mercantilismul spaniol mai este cunoscut sub denumirea de bullionism. Politica spaniolă a timpului se baza pe dezvoltarea și folosirea unei flote de stat pentru transportul aurului și argintului din Lumea Nouă spre Spania și un control vamal deosebit de riguros. Spania, ca și Portugalia, au ajuns mai devreme, decât alte țări ale continentului European, state independente și centralizate.

În fiecare an-mai ales în secolul al XVI-lea-veneau corăbii cu metale prețioase din America de care, însă, spaniolii și portughezii n-au știut să profite. Ba, mai mult, acest sistem a dus la decăderea și rămânerea în urmă a Spaniei si Portugaliei, față de rivalii lor tradiționali, Anglia și Franța. Spania n-a făcut altceva decât să caute să adune și să tezaurizeze bogăția metalică și în acest scop a recurs- ceea ce de altfel era cel mai simplu- la măsuri de încurajare a intrării metalelor prețioase și banilor și de interzicere a ieșirii lor peste graniță.

S-a mai recurs și la supra sau subevaluarea monezilor interne față de cele străine, pentru a încuraja intrarea de bani străini în Spania. Rezultatele erau – totdeauna – tocmai contrare față de cele așteptate. Se urmărea, simultan, două scopuri contradictorii: de a crește stocul de metale prețioase și de a reduce prețurile mărfurilor. Au practicat politici monetare și financiare axate pe cheltuieli parazitare, pe războaie, făra a acorda atenție acumulării de capitaluri productive. Măsurile restrictive au dus la crearea în țară a unei lenevii deplorabile. Cu timpul principiile mercantiliste devin anacronice, apărând tot mai mulți economiști liberali.

În anul 1516 T. Morus a publicat „Utopia”, o lucrare care i-a inspirit pe toți gânditorii secolelor următoare. În societatea capitalistă – în formare – descrisă de mercantiliști, în număr mic de persoane profitau de dezvoltarea economică, în timp ce marea majoritate trăia într-o stare de mizerie agravantă. După ce în prima parte a cărții T. Morus critică societatea capitalistă, cea de-a doua este consacrată unei povestiri facută de un navigator care a vizitat insula binecuvantată Utopia.

După ce studiază problemele particulare ale sclavajului, războiului, religiei, T. Morus concluzionează, invocând avantajele societății din Utopia, în raport cu societatea existentă. În Utopia totul aparține tuturor, nimeni nu duce lipsă de nimic, de îndată ce hambarele publice sunt reumplute. Căci, bogăția statului nu este, niciodată, injust distribuită în această țară și cu toate că nimeni n-are nimic pentru sine, totuși, toată lumea este bogată.

2. AVANTAJUL COMPARATIV ȘI LIMITELE RESURSELOR INTERNE

2.1. DEFINIREA CONCEPTELOR

Avantajul comparativ se fundamentează pe dotarea cu factori: muncă, resurse naturale și capital financiar, astfel, națiunile care dispun de factori abundenți vor avea un avantaj comparativ și astfel vor exporta bunurile rezultate din ramurile care folosesc acești factori dar vor importa bunurile pentru care înregistrează dezavantaj comparativ. În plan intern, se va opta pentru producerea unei mărfi pentru care, în comparație cu o alta, cheltuielile sunt comparativ mai mici. Pe această bază, schimburile internaționale pot fi reciproc avantajoase tuturor partenerilor; Totul este perfect, dacă există deplină libertate comercială între țări. Atât teoria avantajului comparativ absolut, cât și teoria avantajului comparativ relativ au fost depășite de realitatea schimburilor comerciale actuale, când se constată că cea mai mare parte a comerțului mondial se desfășoară între statele dotate aproximativ egal cu factori de producție, nu între țările cu decalaje mari de producție.

Într-un mediu concurențial, pentru orice firmă, avantajul competitiv este dat de acel element de ofertă, care face ca produsele să se realizeze în condiții de eficiență maximă. Astfel, o firmă se bucură de succes economic, dacă posedă un mediu cultural propice îmbunătățirii și inovării, din care rezultă modalități noi de a concura cu eficacitate. O asemenea strategie cultivă numai ceea ce se vinde, în condiții de economicitate. Orice firmă, mică sau mare, de importanță locală, zonală, națională sau globală, identifică avantajul competitiv, modelând mediul concurențial, prin luarea următoarelor patru elemente în considerare strategică, astfel: (Manolescu, 1997: 69) factorii de producție, exprimarea cererii, apreciată prin parametrii de cantitate și calitate, concurența și firmele furnizoare – prezența sau absența unor firme capabile de concurență și de susținere a concurenței, la care se adaugă cultura organizațională – condițiile care guvernează crearea, organizarea și conducerea firmelor, practicile de management și natura rivalităților.

O firmă obține un avantaj competitiv dacă ansamblul său managerial permite și sprijină o acumulare rapidă de mijloace de producție moderne și de deprinderi profesionale specializate, promovează deciziile ce favorizează modernizarea proceselor de producție. adaptate pieței în creștere și renunțarea optimă la acelea care se găsesc la maturitate economică, asigură un climat de stimulare a schimbării spre performanță continuă etc.

Desigur, se bucură de rezultate favorabile, firmele care gestionează cumulativ cei patru factori strategici în modul cel mai performant. Spre exemplu, o cerere cât mai înaltă calitativ este lesne îndeplinită dacă se dispune de materii prime de calitate, de forță de muncă înalt calificată, de o poziție concurențială dominantă, dar și de un management ce se dăruiește calității. În situația în care unul din factorii strategici se găsește din abundență, în sensul că poate fi accesat cu ușurință de toți competitorii, avantajul competitiv se poate obține prin combinarea favorabilă a celor rămași.

Avantajul comparativ absolut, susținut de Adan Smith, presupunea specializarea internațională a muncii, care avea drept efect producerea de bunuri de calitate la costuri scăzute de producție, al căror export la prețuri mari făcea posibil importurile de produse din exterior care, în plan intern, se produceau la costuri foarte mari. Pe baza acestei teorii, s-a susținut și încă se mai susține necesitatea ca țările să facă schimburi pe baza diferenței absolute între costurile de producție.

Spre deosebire de Adam Smith, David Ricardo a fundamentat principiul avantajului comparativ relativ, conform căruia fiecare țară se specializează în producerea și exportul acelor bunuri pe care le fabrică cu costuri relativ mai scăzute, sacrificând unele șanse, desigur mai puține, a căror eficiență este relativ mai mare, comparativ cu alte țări. Calcularea avantajului comparativ, în funcție de costurile relative (metoda propusă de David Ricardo, 1817), este foarte greu, dacă nu imposibil de realizat în practică. Această metodă directă urmărește determinarea și explicarea structurii fluxurilor comerciale (pattern of trade), pornind de la costurile, exprimate în unitați de muncă, specifice bunurilor provenind din țările analizate.

Este esențial faptul că marele economist englez se vădește preocupat nu doar de felul în care se creează bogăția – obiectiv la modă în vremea respectivă. El pune accentul în cercetările sale pe modul de distribuire a bunurilor create în procesul muncii. Mai mult, Ricardo scrie chiar că: „A determina legile care guvernează această distribuție constituie principala problemă în Economia Politică”. Tot esențial este și faptul că David Ricardo nu separă repartiția de producție, ci se referă la primul domeniu ca decurgând din producție, având influență fundamentală asupra ei. Multă vreme, această relație producție-repartiție sesizată de cercetătorul englez a fost rezumată de critici și chiar exegeți la „antiteza profit-salariu”, avându-se în vedere și faptul că în teoria ricardiană nu este declarat nici un antagonism efectiv, deschis, între proprietar și salariatul ca atare.

Cel mai adesea au fost astfel citate cuvintele: „Partea unuia nu va putea crește decât în măsura în care va scădea partea celuilalt. Salariul nu poate crește decât în paguba profitului și vice-versa”. O astfel de prorocire a fost folosită nu doar de Marx, ci de o bună parte din mișcarea muncitorească în fundamentarea argumentelor menite să negocieze solidaritatea necesară dintre muncă și capital, să așeze în postură nefavorabilă, injustă, incorectă pe capitaliști.

Ricardo a avut dreptate, dar el a urmărit cu precădere să sublinieze în cele citate o astfel de confruntare, dinamica ei, valabile, poate ca proporții, dar nu în valori absolute. Or, legea lui Ricardo nu spune altceva: „nu este vorba de cantități, ci de proporții”. Să mai notăm impozitarea pe profit superioară, deseori, celei pe salarii, acțiunile de reinvestire a profitului, ramuri noi apărute, dezvoltarea calitativă a industriei, sponsorizările din profit – atât de frecvente în lumea modernă – și vom avea o imagine mult mai aproape de realitate a intențiilor „revoluționare” ale lui Ricardo proiectate acum într-o altă lumină.

Dezvoltări importante aduce David Ricardo în teoria comerțului exterior, prin elaborarea cu adevărat faimoasei „teorii a costurilor comparative”. Economistul este cel dintâi care sesizează, relativ în detaliu, „apele mai adânci” ale relațiilor de comerț exterior, de schimb între state, dincolo de suprafața ușor vizibilă „cumpăr-vând”. Economistul militează hotărât pentru liberalizarea importului de grâne. Relevă astfel că interzicerea importului cerealelor este de natură să favorizeze creșterea rentei funciare, fapt ce determină scăderea ratei mijlocii a profitului și, prin consecință, frânarea acumulării, subminându-se procesul de constituire a investițiilor pentru continuarea revoluției industriale și dezvoltarea forțelor de producție ale țării.

Și în acest cadru se relevă viziunea liberală a lui Ricardo, o viziune stimulativă, evident, pentru o Anglie care deja dobândise statutul de „Atelier industrial al lumii” după cum, anterior, măsuri cu caracter protecționist, preconizate de alți economiștii englezi, favorizaseră dobândirea acestui statut. Promotor, deci, al liberschimbismului și servind interesele țării sale, Ricardo examinează o anume concretizare a specializărilor în cadrul diviziunii industriale a muncii. El scrie în celebra sa lucrare:

„Într-un sistem de perfectă libertate a comerțului, fiecare țară își consacră în mod natural capitalul și munca acelor genuri de activități care îi sunt avantajoase… Stimulând activitatea, recompensând talentul și folosind în modul cel mai eficient forțele speciale oferite de natură, acest sistem distribuie munca în mod cât mai folositor și mai economicos, în timp ce, prin sporirea masei generale a produselor, el răspândește avantajul general și leagă printr-o țesătură comună de interese și relațiuni, societatea universală a națiunilor, de la un capăt la altul al lumii civilizate”. (Ricardo, 1817: 84)

Metoda propusă de Bela Balassa (1965), respectiv calcularea avantajului comparativ relevat (ACR), este o metodă indirectă. Ea constă în inversarea implicației logice pe care se bazează modelul ricardian. Cu alte cuvinte, Balassa pornește de la structura fluxurilor comerciale (pattern of trade), pe baza căreia identifică produsele pentru care există avantaj comparativ. Balassa propune mai multe modalități de calcul al avantajului comparativ relevat, dintre care: 1. relative export performance și 2. export-import ratio. Prima dintre ele, relative export performance, presupune calcularea indicelui avantajului comparativ relevat după formula:

ACR = (Xij/Xnj):(Xit/Xnt)

unde: Xij – exportul țării i din bunul j

Xnj – exportul mondial (regional) din bunul j

Xit – exportul țării i de produse manufacturate

Xnt – exportul mondial (regional) de produse manufacturate.

Potrivit acestei metode, țara i are avantaj comparativ față de restul lumii (o regiune) pentru un anumit produs dacă acest indice este mai mare decât 1. Cu cât indicele este mai mare decât 1, cu atât avantajul comparativ este mai ridicat. Dacă indicele ia valori cuprinse între 0 și 1, înseamnă că pentru produsul respectiv țara analizată nu are avantaj comparativ.

Cea de-a doua metodă, export-import ratio, nu se limitează la luarea în calcul numai a ofertei (a exporturilor), ci, în determinarea avantajului comparativ folosește și informațiile privitoare la cerere (importuri). Formula de calcul este următoarea:

ACR = (Xij/Xnj):(Mij/Mnj)

unde: Xij – exportul țării i din bunul j

Xnj – exportul mondial (regional) din bunul j

Mij – importul țării i din bunul j

Mnj – importul mondial (regional) din bunul j.

Ca și indicatorul precedent, și acesta poate lua valori mai mari decât zero. Dacă acestea sunt pozitive, dar mai mici decât 1, înseamnă că țara analizată nu are avantaj comparativ față de restul lumii (o regiune) pentru un anumit produs. Dacă valoarea indicelui este mai mare decât 1, atunci există avantaj comparativ, cu atât mai mare cu cât valoarea indicelui este mai mare decât 1.

În general cele două metode de calcul conduc la aproximativ aceleași rezultate. Discrepanțele pot apărea în momentul în care există diferențe semnificative între cele două entități analizate (țara i și lumea/regiunea) în ceea ce privește intervenționismul (mai ales barierele de politică comercială) și preferințele consumatorilor. Indicii avantajului comparativ relevat nu surprind însă numai diferențialul de costuri, care determină specializarea țărilor în teoria lui Ricardo. Aceștia reflectă în plus și impactul pe care îl au diferitele politici protecționiste practicate de țările analizate, precum și diferențele privind preferințele consumatorilor (cu tot ansamblul de factori care le generează). De aceea, trebuie subliniat că indicii avantajului comparativ relevat nu reflectă cu fidelitate avantajul comparativ în sens ricardian.

În analiză, liberalizarea progresivă, reducerea intervenționismului statal va conduce la apropierea rezultatelor obținute prin metoda lui Balassa de avantajul comparativ definit de Ricardo. Avantajul comparativ relevat nu este constant în timp. Influențele diferiților factori conduc la deplasarea avantajului comparativ relevat. Există mai multe modalități de a cuantifica această evoluție.

Întrucât resursele de care dispune o țară sunt limitate, rezultă că și producția care poate fi obținută prezintă un nivel maxim, depinzând strict de cantitatea de inputuri ce pot fi utilizate. (Caves, R.F., 1967: 131) Un alt factor care influențează decisiv posibilitățile producției îl reprezintă tehnologia folosită, adică intensitatea relativă cu care sunt utilizați factorii de producție.

Dacă avantajul comparativ depinde de condițiile de producție, adică de nivelul ei de eficiență, este normal ca țara în care un factor este fizic mai abundent să dispună de condiții mai bune pentru producerea bunului care folosește intensiv acel factor. Dacă națiunile se specializează în producerea de bunuri la care dețin avantaj comparativ cu scopul de a le exporta, este logic ca specializarea să se realizeze în ramurile care utilizează intensiv factorii relativ mai ieftini, adică factorii relativ mai abundenți, după criteriul economic. Astfel, poate fi formulată teorema Heckscher-Ohlin conform căreia o națiune are avantaj comparativ și exportă bunul pentru producerea căruia utilizează intensiv factorul de producție de care națiunea respectivă dispune relativ abundent. (Bhagwati & al., 1998: 79-80)

2.1.1. La ce folosește avantajul comparativ

Analiza comerțului internațional începe cu căutarea factorilor care modelează realitatea și explică prezentul, după care se încearcă previzionarea modificărilor în timp, a evoluției viitoare a schimburilor comerciale și a efectelor acestora. Dar pentru a putea surprinde acțiunea specifică a unui factor trebuie ca ceilalți să fie considerați fără impact. De aceea teoriile care s-au conturat au pornit de la o serie de prezumții, asumând ca nulă influența altor factori. Teoriile tradiționale – clasică și neoclasică – se bazează pe anumite ipoteze, care simplifică analiza cauzelor și efectelor comerțului internațional. Unele dintre acestea sunt specifice teoriei calsice, altele teoriei neoclasice, iar altele se regăsesc la ambele modele.

Modelul neoclasic își menține valabilitatea și în cazul comerțului cu n produse între m țări, unde n, m N*. De regulă, m > n. Explicarea comerțului internațional la orice nivel al prețurilor relative internaționale, la orice raport de schimb, e oferită de modelul de bază al comerțului internațional. Această ipoteză poate fi eliminată dacă unitățile de masură ale produselor comercializabile, în funcție de care se exprimă prețurile interne, se fixează astfel încât să permită un comerț internațional 1:1 (cazul 2 țări 2 produse), dar aceasta va îngreuna analiza prețurilor internaționale fluctuante.

Modelul clasic privește munca drept principala resursa care determină costuri și prețuri diferite de la o țară la alta. Modelul neoclasic din acest punct de vedere poate fi privit ca o extindere a primului, el analizând numai doi factorii de producție. Dar în cazul teoriei neoclasice prețurile se consideră ca fiind determinate în exclusivitate de dotarea naturală cu factori. Relaxarea acestei ipoteze, adică considerarea altor surse ale comerțului internațional, a fost analizată ulterior de către autorii teoriilor contemporane.

Modelul factorilor specifici consideră comerțul a două țări cu n produse și n + 1 factori. Modelul neoclasic poate fi extins și la cazul (m țări) (n + c produse) (n + c factori), unde c 0. În acest caz economiștii (Lindert, 1996) propun determinarea avantajelor comparative prin compunerea unui tabel al intensitătilor factoriale și confruntarea lor cu dotarea factorială a fiecărei țări. În realitate tehnologia utilizată pentru producerea bunurilor diferă de la o țară la alta. Privită ca factor de producție, tehnologia poate fi inclusă în modelul înzestrării factoriale, participând la conturarea avantajelor comparative ale țărilor. Țările care dispun de tehnologii noi, mai performante și mai avansate se consideră a avea un avantaj tehnologic. Abordarea dinamică a fluxurilor comerciale în funcție de modificările tehnologice o face teoria decalajului tehnologic și a ciclului de viață al produsului.

Presupunerea, conform căreia fiecare bun este internsiv în aceleași factor de producție în toate țările, nu corespunde în înteregime realității. Există cazuri când același bun poate fi intensiv în factorul X, într-o țară, și intensiv într-un alt factor Y în alte țări. Spre exemplu, agricultura poate fi intensivă, folosind cantități mari din factorul capital și tehnologii și cantitati mici din factorul pământ arabil, în unele țări, și extensivă, folosind cu preponderență factorul pământ, în altele. De asemenea, când pentru producerea unui bun se folosesc un factor specific și doi sau mai mulți factori generici, proporționalitatea factorilor de producție diferă de la o țară la alta. Fiecare țară va tinde să crească proporția factorului generic mai abundent, și mai ieftin pe plan intern. Totuși acest fenomen nu are un impact major asupra naturii schimburilor comerciale internaționale.

Neomogenitatea factorilor determină reducerea productivității marginale a acestora analizată mai jos. O diferențiere foarte pronunțată a factorilor de producție permite studierea diferitelor categorii de factori ca factori diferiți. Ambele teorii consideră că resursele (factorii de producție) se deplasează liber (sunt perfect mobili) de la un sector la altul în cadrul economiei naționale, dar sunt perfect imobili între țări. În realitate, unii factori sunt imobili și pe plan intern (ex: factorii specifici), în timp ce alți factori se pot deplasa relativ ușor de la o țară la alta (ex: capitalul, tehnologiile, chiar și munca uneori; de regulă, factorii generici).

Productivitatea marginală constantă presupune costuri marginale constante, indiferent de nivelul producției. În realitate costurile marginale, deci și cele medii, se pot majora sau reduce odată cu creșterea producției. Există industrii în care costurile medii scad odată cu creșterea producției (de la un anumit nivel al producției), constituind fenomenul economiilor de scară (și de gamă). Această reducere se datorează costurilor fixe ridicate. Economiile de scară duc la creșterea productivității marginale și permit reducerea prețurilor, firmele câștigând astfel un segment mai mare de piață.

Neomogenitatea factorilor de producție, în schimb, va determina reducerea productivității marginale. Urmând axiomei că fiecare resursă sau factor e utilizat în primul rând pentru destinația cea mai eficientă, cea mai productivă (adică pământul cel mai fertil va fi utilizat pentru agricultură, și nu pentru spații de locuit, construcții etc.; persoanele specializate cel mai bine în industria X vor lucra aproape în totalitate în această industrie; mijloacele de transport dotate cu compartimente pentru pasageri vor fi folosite în transportul de pasageri și nu de marfă ș.a.m.d.), rezultă că primele unități din factorul A, folosite în industria X sunt mai productive decât urmatoarele din acelaș factor în acea industrie. Din aceste motive, productivitatea marginală descrescătoare nu permite specializarea completă a țărilor, după cum susține teoria clasică. De aceea productivitatea marginală scade odată cu creșterea producției. Unii economiști susțin că acest efect negativ al neomogenității factorilor depășește câștigurile produse de economiile de scară.

Monopolurile, oligopolurile, cartelurile sunt din ce în ce mai prezente pe piețele internaționale. Deoarece concurenta de pe piața mondială este imperfectă, economiștii din ultimele două decenii s-au ocupat mult de această problemă, încercând să elaboreze o teorie nouă a comerțului internațional. Barierele comerciale, costurile de transport și costurile de tranzacționare au de multe ori un nivel ridicat provocând deteriorarea avantajelor comparative ale statelor, iar în unele cazuri chiar împiedică realizarea schimburilor comerciale (ex: contingente, prohibiri la import). Protecționismul comercial a fost și încă rămâne un subiect important de discuție și de dispută.

Avantajele comparative ale țărilor nu sunt fixate odată pentru totdeauna. Acestea evoluează în mod continuu în funcție de dezvoltarea economică și tehnologică (și socială), politicile macroeconomice ale guvernelor jucând un rol important în acest scop. Această dinamică oferă o privire mai largă asupra realității economice, și explică nu numai efectele comerțului pe termen scurt, dar și impactul lui asupra economiilor naționale pe termen mediu și lung. Aspectele dinamice ale modelului neoclasic sunt cuprinse de teorema Rybczynski. Pentru a analiza efectele comerțului internațional asupra economilor naționale, țările se consideră a fi în poziția unui echilibru comercial inițial, adică având solduri echilibrate ale balanțelor comerciale.

2.1.2. Cum se poate dobândi avantajul comparativ

Modificările gradului de dotare cu factori, schimbând constrângerile asupra producției, au efecte diferite asupra capacității economiei de a produce diferite bunuri. (Burnete, S., 1999: 65) Impactul pe care creșterea economică orientată spre un anumit factor îl are asupra producției de bunuri este numit efectul Rybczinski, după numele economistului polonez T. M. Rybczinski. Într-o economie în care resursele sunt complet folosite, o creștere economică echivalentă cu sporirea cantității disponibile dintr-un factor de producție are ca efect sporirea producției bunurilor care utilizează intensiv acel factor și scăderea producției celorlalte bunuri. (Bhagwati & al., 1998: 68-69)

Rolul pe care tehnologia îl joacă în crearea de produse noi, caracterul dinamic al progresului tehnic, creșterea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare și efectul lor asupra comerțului internațional reprezintă elemente pe care noile modele privind comerțul internațional le iau în considerare. Se poate vorbi de o ascensiune pronunțată pe scară tehnologică a bunurilor care fac obiectul comerțului internațional. Intensificarea schimburilor comerciale este și rezultatul diferențelor care există între țări privind ritmul progresului tehnic. Țările care înregistrează o dinamică superioară a progresului tehnic exportă produse care încorporează un nivel înalt de tehnologie și invers. Țările dezvoltate concentrează marea majoritate a cheltuielilor de cercetare-dezvoltare, a invențiilor și inovațiilor, urmând ca noile tehnologii să poată fi aplicate, ulterior, în țări care oferă posibilitatea obținerii de costuri de producție mai scăzute.

Este cunoscut faptul că progresul tehnic este dinamic, fiind descoperite continuu noi produse și tehnici de producție. Țările în care apar astfel de invenții sau inovații vor deține, astfel, pentru un anumit timp, un avans față de celelalte țări. Ele vor fi capabile să exporte noul produs, fără a fi neapărat ca ele să aibă și un avantaj comparativ derivat din dotarea cu factori de producție. Beneficiile sunt cu atât mai mari cu cât timpul necesar imitării tehnologiei, reproducerii ei în alte țări, este mai mare.

Teoria decalajului tehnologic a lui M. Posner (1961) privește ca factor determinant al comerțului exterior capacitatea de inovare a statelor în domeniul tehnicii și tehnologiei. Posner explică avansul tehnologic al firmelor inovatoare prin intermediul activității de dezvoltare și cercetare efectuate de acestea. Investițiile realizate în acest domeniu permit companiilor care le efectuează să-și îmbunătățească echipamentele, tehnicile de producție și procesele de fabricație, să-și eficientizeze activitatea de producție în general.

Promotorii acestei teorii susțin că activitatea de cercetare–dezvoltare generează și ameliorarea tehnicilor manageriale folosite în structurile organizaționale, și ajută firmele în procesul de inovare și comercializare a produselor. Aceste activități permit obținerea unor importante economii de scară care se constituie în bariere de intrare pe piață pentru noile companii. Bazându-se pe o intensă activitate de cercetare și dezvoltare firmele își creează un adevarat „capital de cunoștințe” în ceea ce privește inovarea produselor, activitățile de comercializare, marketing, furnizare de piese de schimb și de menținere a competitivității produselor lor.

Posner susținea că firmele care introduc pe piață un produs nou pot beneficia de un monopol de exploatare până în momentul în care firmele concurente reușesc să imite produsul, sau să lanseze pe piață un produs similar. El afirmă că avansarea tehnologică a unei companii (în comparație cu competitorii străini) este în masură să confere țării de origine un nou avantaj comparativ. El demonstrează existența unei corelații puternice între exporturile unui stat și eforturile sale cu activitatea de cercetare.

În țările care investesc mult în cercetare și dezvoltare procesul de inovare este mai pronunțat, are loc o înnoire mai puternică a produselor, fapt care le permite să mențină un însemnat decalaj față de restul țărilor. Acest decalaj le asigură o poziție de monopol temporar în privința exportului produselor respective. Datele statistice confirmă aceste afirmații. Cea mai mare parte a exporturilor țărilor dezvoltate e dată de ramurile economice în care se fac cheltuieli mai mari de cercetare – dezvoltare și de stimulare a inovațiilor. Cercetările efectuate de P. Krugman (1979) au arătat că inovațiile (produsele noi) încep să fie fabricate fără înârziere în țările dezvoltate (din Nord) și abia după o anumită perioadă de timp în țările în curs de dezvoltare.

El afirma că monopolul tehnologic al Nordului este erodat continuu prin transferul de tehnologie (direct și indirect) către țările din Sud și nu poate fi menținut decât printr-o constantă activitate de inovare. Studiile empirice au arătat cum producția unui bun nou se deplasează de la țara inovatoare spre alte țări dezvoltate, după care spre noile state industrializate și, în sfârșit, spre alte state în curs de dezvoltare. (Akamatsu, 1962) Putem considera că acest fel de studii au pus baza teoriei ciclului de viață al produsului prezentată în continuare.

2.2. EVOLUȚIA AVANTAJULUI COMPARATIV SPRE AVANTAJUL COMPETITIV

Teoria clasică și cea neoclasică au adus contribuții importante la explicarea comerțului internațional. Ele au identificat și au comensurat pentru prima dată câștigurile specifice comerțului internațional, și au arătat că liberul schimb permite creșterea nivelului producției și a consumului internațional, fiind soluția optimă pentru fiecare țară. Teoriile tradiționale, bazate pe avantajele comparative ale statelor implicate in schimburi comerciale, au constituit temelia teoriilor asupra comerțului internațional. Însă, ele au eșuat să explice toate aspectele comerțului internațional, fapt care a impus o studiere mai profundă a acestui fenomen. Concluzia care se cere a fi desprinsă este că datorită mutitudinii și complexității factorilor care influențeaza comerțul internațional nu există o explicație unică pentru toate categoriile de fluxuri comerciale.

Economiștii de mai târziu au căutat noi soluții și modele care să cuprindă acele aspecte ale comerțului care nu pot fi explicate de teoriile tradiționale. Deducțiile făcute de modelul neoclasic sunt, într-adevăr, corecte, dar trebuie reținut faptul ca acestea au fost găsite, respectându-se anumite ipoteze. De aceea mulți economiști au căutat explicația pentru cazurile care nu verifică această teorie în relaxarea ipotezelor în baza cărora a fost formulată. Relaxarea acestor restricții s-a soldat, însă, cu rezultate diferite: eliminarea unora a permis extinderea modelului neoclasic asupra unor situații mai generale, iar relaxarea altora a arătat că modelul neoclasic oferă explicații corecte numai pentru o parte din cazuri, și urmează a fi completat de alte modele care să explice natura comerțului internațional în celelalte cazuri.

Alți economiști consideră că actualele caracteristici ale comerțului internațional impun o abordare diferită de analizele anterioare. Nefiind convinși de rezultatele testelor empirice (bazate pe datele statistice și observații), de natura calitativă și greu cuantificabilă, și data fiind discrepanța tot mai pronunțată între previziunile teoretice și realitatea economică, ei au încercat elaborarea unei teorii noi, pronunțându-se în favoarea unor explicatii si demonstrații matematice ale fenomenelor economice.

Într-adevăr, proliferarea cazurilor de monopol, oligopol, cartelurilor și altor externalități ale piețelor face necesară înlăturerea ipotezei concurenței perfecte, iar prezența întreprinderilor multinaționale, a economiilor de scară și strategiilor diferențiate ale firmelor ne duce cu gândul la existența unor noi factori de influență asupra piețelor mondiale, concretizate în politicile guvernamentale și în strategiile corporatiste (ale marilor întreprinderi multinaționale). Aceasta a condus la formarea unei teorii noii a comerțului internațional, bazată pe încorporarea matematică a modelelelor concurenței imperfecte si a teoriei jocurilor, și ține cont de rolul structurilor industriale și a politicilor guvernamentale.

Noul concept propus de Porter este „avantajul competitiv” generat de creșterea productivității la nivel național, al ramurilor sau firmelor. Conceptul este aplicabil la nivel microeconomic, nivel regional și al unităților economice, dar focalizarea în cadrul cestei abordări este orientată către rolul întreprinderilor în crearea eficienței maxime și a competitivității. Autorul susține că eficiența și prosperitatea depind de crearea condițiilor favorabile pentru dezvoltarea afacerilor, iar aceasta depinde de instituțiile care susțin acest „mediu”.

Prosperitatea și competitivitatea nu reprezintă un joc cu sumă nulă, multe națiuni pot să își îmbunătățească simultan productivitatea și bogăția. Succesul depinde organizarea politicilor, a legislației și a instituțiilor care asigură cadrul necesar creșterii productivității. Însă productivitatea și competitivitatea necesită specializare. Aceasta se obține prin crearea unor grupuri de firme interconectate care acoperă toate verigile procesului de producție, de la aprovizionare până la desfacere și care sunt prezente într-o anumită zonă geografică sau economică.

După Porter, ceea ce contează pentru obținerea avantajului competitiv sunt nu atât dotarea cu resurse naturale sau factori, ci eforturile de investiții și formare a capitalului, și nu atât cantitatea acestor eforturi, ci mai ales calitatea lor. Întradevăr, țări cu o dotare mai slabă în factori de producție pot găsi ramuri cheie pentru stimularea investițiilor și inovației, investind în infrastructură, C&D și crearea ofertei de forță de muncă înalt calificată. Această sarcină revine, în principal, firmelor, dar guvernul poate să ajute la îndeplinirea ei prin crearea unui mediu de afaceri propice și a unui climat de investiții pentru a încuraja firmele să se specializeze și să devină lideri mondiali.

Porter considera că succesul în afaceri depinde de mai mulți parametrii interdependenți pe care îi pune într-o structură matriceală pe care o numește diamant (diamond). Aceștia sunt:

Determinanții factoriali. Factorii de producție includ:

• resurse umane privite ca număr, calificare, costuri și etica muncii

• resurse naturale definite prin abundență, calitate, accesibilitate și costuri de obținere.

Pe lângă resursele naturale tradiționale se includ factori ca: situarea geografică și clima.

• reurse de cunoștințe ca stoc al cunoștințelor științifice și comerciale, ca accesibilitate și ca aplicabilitate practică.

• resurse de capital ca volum, disponibilitate, forma sub care se exprimă și costuri pentru obținerea și mobilizarea lui. Un rol important în creșterea volumului capitalului la nivelul unei țări îl joacă investițiile străine care sunt directe și de portofoliu. Investițiile străine joacă într-o economie un dublu rol: complementar (se adaugă la stocul național de capital; sunt autoreproductibile; aduc venituri la bugetul statului); structural (orientează sau influențează semnificativ structurile economice din țara respectivă).

• infrastructura exprimată prin anvergură, flexibilitate, calitate, costuri de utilizare și conexiunea cu cea a altor state. Azi în infrastructură intră și instituțiile sociale și culturale care influențeaza calitatea vieții si atractibiliatea unei națiuni.

Există în prezent două categorii mari de factori de producție:

• de bază – care determină specializarea intersectorială;

• avansați – care determină specializarea intrasectorială.

Determinanții cererii. Cererea internă din fiecare țară joacă un rol foarte important în succesul internațional pentru că:

• influențează eficiența procesului de producție;

• determină procesul de inovare.

Cererea influențeaza avantajele competitive pe trei axe:

• axa mărimii și a ritmului de creștere

• axa compoziției și modificăriilor în structura sa

• axa mecanismului prin care preferințele utilizatorilor dintr-o țară se trasferă, transmit în alte țări.

Unele națiuni dobândesc avantaje competitive în domenii în care cererea internă oferă firmelor o imagine completă și cu anticipație asupra preferințelor consumatorilor. Compoziția și modificările în structura cererii determină firmele să reducă prețurile, să aducă imbunătățiri repetate produselor, să conceapă stimulente pentru consumatori și să găsească noi debușee externe. Transferul preferințelor se realizează pe două căi:

• mobilitatea internațională a persoanelor

• internaționalizarea afacerilor companiilor.

Industriile din amonte și aval. Avantajele competitive pe care o țară le are în anumite sectoare conferă avantaje și companiilor din celelalte sectoare. Tradiția consacrată într-un anume sector industrial stă la baza specializării viitoare în producție și export. Industriile corelate conferă următoarele avantaje:

• oferă accesul rapid, prompt, eficace și preferențial la imput-uri avantajoase

• stimulează procesul de inovare și modernizare

• contribuie la schimbul reciproc avantajos de cunoștințe științifice

• contribuie la restructurarea unor întregi sectoare productive creându-se adevarate rețele productive.

Strategia – modul în care firma decide să acționeze pe piață, felul în care își promovează produsele sau serviciile.

Pornind de la principiile avantajului comparativ și competitiv și de la teoria celor trei stadii potrivit căreia economia țărilor dezvoltate a devenit o economie a serviciilor, teorii economice mai noi tind să sugereze că țările în dezvoltare ar avea un avantaj comparativ în bunuri, în timp ce țările dezvoltate posedă un avantaj comparativ în servicii. În realitate, între exportul de bunuri și exportul de servicii există o intercondiționare reciprocă. De fapt, abilitatea de a integra bunuri și servicii poate fi chiar cheia performanței în activitățile de export. Mai degrabă se poate spune că țările dezvoltate au un avantaj comparativ atât în bunuri cât și în servicii intensive în cunoaștere, în timp ce țările în dezvoltare au avantaj în bunurile și serviciile intensive în muncă (Gibbs, 1990).

Problema pentru țările din urmă este că cererea mondială pentru produse intensive în muncă este stagnantă iar noile tehnologii au erodat avantajele de costuri ale muncii. Mai mult, posibilitatea de a exporta servicii intensive în muncă este stânjenită de o varietate de reglementări care împiedică mișcarea peste graniță a muncii, cu o mult mai mare extindere decât în cazul mișcării capitalului, bunurilor și informațiilor.

În anul 2001, în cadrul Forumului Economic Mondial (World Economic Forum, WEF), s-a propus calcularea unui indice al competitivității, propus și dezvoltat inițial de către Jeffrey Sachs și John McArthur pentru a determina competitivitatea diferitelor state la nivel internațional. După analiza principalelor elemente ce trebuie evaluate, s-a stabilit ca indicator de evaluare a competitivității: Indicele Competitivității Globale (Global Competitiveness Index GCI).

GCI oferă o imagine integratoare a principalilor factori care intervin în formarea competivității naționale. Acești factori esențiali (piloni ai competitivității) în funcție de care se determină GCI sunt grupați în trei categorii astfel: (1) cerințe de bază (instituțiile, infrastructura, macroeconomia, serviciile de sănătate și învățământ), (2) factori de creștere a eficienței (educație superioară și formarea resurselor umane, eficiența piețelor, receptivitate la noile tehnologii) și (3) factori ai inovației (calitatea mediului de afaceri și inovarea).

În anul 2006 cel mai ridicat indice al competitivității caracteriza Elveția, aceasta deținând o valoare de 5,81 pe o scală de la 1 la 7. Printre primele zece state, apreciate ca cele mai competitive, alătura de Elveția, deja menționată, se mai numără: Finlanda (5,76), Suedia (5,74), Danemarca (5,70), Singapore (5,63), SUA (5,61), Japonia (5,60), Germania (5,58), Olanda (5,56), Marea Britanie (5,54). Competitivitatea României era apreciată, în 2006, cu un indice de 4,02, ocupând locul 68 din totalul de 125 de state incluse în evaluarea GCI.

De asemena WEF determină, anual, un indice care exprimă progresul îndeplinirii competitivității propuse prin Strategia Lisabona (The Lisbon Review Index). În anul 2006, indicele mediu al competitivității, la nivelul UE 25, era de 4,84, valoare ce exprimă o competitivitate peste medie, pe o scală de la 1 la 7. Aproximativ ¼ din statele membre UE 25 dețineau indici ai competitivității ce întreceau pragul de 5,50 ceea ce reflectă o competitivitate relativ ridicată (Danemarca, Finlanda, Suedia etc.). De asemenea circa ¼ dintre statele UE 25 înregistrau indici de 5,005,50 sau foarte apropiați acestei valori (Marea Britanie: 5,50, Austria: 5,30, Estonia: 4,93 etc.). Indicele competitivității României, determinat pentru anul 2006 în funcție de cerințele Strategiei Lisabona, avea o valoare de 3,59 situată sub media Uniunii Europene (4,84) și cu mult sub cea a celor mai competitive state (WEF, 2006).

Una dintre modalitățile de a pune în evidență gradul de specializare a unei țări în servicii îl reprezintă determinarea indicelui avantajului comparativ aparent (IACA) (Cristureanu, 2004; Cojanu, 2007). IACA compară ponderea producției/exporturilor unei țări pentru un anumit serviciu în total totalul producției/exporturilor sale cu ponderea în producția/exporturile mondiale (sau ale unei grupe de țări) ale acelui produs.

La nivel microeconomic, avantajele competitive semnifică situația de profitabilitate superioară a unei firme față de celelalte. Potrivit concepției lui M. Porter, (1998) avantajele competitive sustenabile se realizează de către o firmă atunci când realizează același profit cu costuri mai scăzute decât competitorii acesteia (cost advantage) sau obține profituri mai mari, comparativ cu competitorii săi, la produse concurențiale (differentiation advantage). Avantajul competitiv permite firmei să ofere o valoare mai mare consumatorului și totodată să realizeze pentru sine un profit superior.

Pe baza celor două tipuri de avantaje (de costuri și diferențiere), firma capătă o poziție de lider a cărei caracteristică o reprezintă crearea unei valori superioare ca urmare a folosirii propriilor resurse (patente, mărci comerciale, know-how, good will, branduri, reputație etc.) și capacității de utilizare eficientă a acestora, în cadrul unui sistem de lanțuri ale valorii (value chains), poziționate orizontal și vertical.

Teoria avantajelor competitive, într-o abordare mai cuprinzătoare și dinamică, nu reprezintă altceva decât teoria avantajelor (costurilor) comparative, studiate în evoluția lor în timp. Din acest motiv, una din problemele majore ale avantajelor competitive este sustenabilitatea (durabilitatea) acestora, pe diferite perioade de timp, știut fiind că este dificil să mențină, mai ales pe termen lung, performanțe de top. Avantajele competitive necesită scheme speciale de management strategic care țin seama de menținerea unei poziții competitive unice, de compromisul și selectarea competitorilor, coerența, sinergia și eficiența activităților.

La baza avantajelor comparative, într-o accepțiune strategică, stă efortul de a imprima permanența procesului inovării care trebuie stimulat, menținut și dezvoltat, prin diferite strategii ale sistemului inovațional de creativitate antreprenorială. Trecerea de la abordarea microeconomică a avantajelor competitive la cea macroeconomică a fost un proces firesc întrucât setul de bază al principiilor competitivității practic rămâne neschimbat. Ceea ce se schimbă este metrica avantajelor competitive (sistemul de indicatori și subindicatori), precum și politicile, instrumentele și mecanismele de stimulare a acestora.

Atât la nivel micro cât și macroeconomic, a fost creat un sistem propriu de indicatori ai competitivității cu niveluri diferite de agregare, în funcție de obiectivele și domeniul cercetat și de informația disponibilă. Avantajele competitive (AC) ale unei țări sau regiuni reprezintă performanțele unei mulțimi de activități ale întreprinderilor private și de stat, dintr-o țară sau regiune, care tind către nivelul de vârf al performanțelor internaționale. Conceptul AC relevă atât aspectele microeconomice ale AC, ale întreprinderilor, cât și pe cele macroeconomice, pornind de la premisa că cea mai mare parte a concurenței și comerțului internațional se derulează între companii și nu între țări, și că, totuși, există anumite particularități, atribuții și caracteristici specifice țărilor care afectează probabilitatea reușitei unei companii pe plan internațional și că acestea au relevanță specifică pentru diferite industrii și sectoare.

Competitivitatea internațională a unei țări reprezintă gradul în care țara respectivă poate produce bunuri și servicii, în condițiile unei piețe libere și corecte, care poate satisface cererea pe piețele internaționale, menținând sau crescând venitul real al cetățenilor.

2.3. TERITORIUL CEL MAI FERTIL

Înțelegerea mai exactă a cerințelor avantajului comparativ în utilizarea sa în schimburile efective nu se poate realiza decât odată cu observarea în detaliu a relațiilor de schimb interne, deoarece în aceste condiții orice acțiune este nudă, fiind înlăturată marea majoritate a diferitelor forme de blocare a schimburilor, regăsite sub forma diferitelor măsuri tarifare și netarifare, precum și prin folosirea monedelor internaționale (altor monede).

Eforturile de corectare a teoriei neoclasice s-au concretizat în relaxarea premiselor ei, luând în considerare aspecte ale vieții economice ignorate până la acest moment. În analizele anterioare am considerat că factorii de producție sunt categorii omogene. Privind realitatea economică am constatat, însă, că aceasta nu este așa, iar neomogenitatea factorilor de producție complică, dar și explică în același timp, natura multor fluxuri comerciale internaționale. Modelul neoclasic ia în discuție doar doi factori de producție: forța de muncă și capitalul. Alți factori au fost amintiți într-o mică măsură sau deloc. De asemenea, un important determinant al schimburilor comerciale este tehnologia. S-a presupus de la început că statele partenere dispun de aceleași tehnologii, metode și tehnici de producție, fiecare putând produce întreaga gamă de bunuri comercializate (deși la costuri diferite). Practica demonstrează contrariul. Diferențele de ordin tehnologic se pot constitui atât în avantaje, cât și în dezavantaje comparative pentru țările partenere.

„Avantajele comparative par a fi rezultatul unui număr de factori, unii măsurabili, alții nu, unii ușor de identificat, alții mai puțin. Cineva s-ar putea deci întreba dacă în loc să se enunțe principiile generale și să se încerce aplicarea acestor principii pentru explicarea fluxurilor comerciale actuale nu s-ar câștiga mai mult pornind de la structura și cadrul fluxurilor de comerț observate”. (Balassa,1965) Din acest motiv, el a propus măsurarea avantajului comparativ „revelat” al anumitor țări pentru anumite mărfuri exportate, prin intermediul a ceea ce a devenit cunoscut drept indicele Balassa sau indicele avantajului comparativ revelat (RCA), pe larg utilizat în analiza fluxurilor comerciale.

Pe parcursul anilor și ca răspuns la diversele critici formulate cu privire la modul de calcul si relevanta RCA, au fost propuși mai mulți indicatori pentru calculul avantajului comparativ revelat al exporturilor: avantajul comparativ simetric, indicele multiplicativ al avantajului comparativ, avantajul comparativ aditiv. Diferențele dintre aceștia se pot dovedi importante și din perspectiva politicilor, datorită tipului de sector/grup de produse asupra căruia fiecare indice pune accentul, accentuând fie avantajul comparativ al sectoarelor/ grupelor de produse mai mici, fie al sectoarelor/grupelor de produse mai mari.

Astfel, un decident de politică care ar dori să identifice și să promoveze sectoarele care au un impact mai mare asupra sistemului economic este de presupus că va prefera un anumit tip de indice al avantajului comparativ revelat al exporturilor, în timp ce unul care dorește să identifice avantajele comparative ale sectoarelor fără a lua în considerare impactul lor economic va prefera un altul. Definiți astfel, indicii RCA mai prezintă încă o problemă importantă: nu iau în considerare datele referitoare la importuri, ceea ce poate conduce la estimări eronate ale competitivității, deoarece țările nu sunt de obicei competitive pe parcursul întregului lanț valoric, iar nivelul specializării intra-industriale este în creștere.

Pentru a depăși o astfel de problemă, fie că se calculează RCA și pentru importuri, fie că se introduc datele referitoare la importuri în cadrul unor indici RCA. Se poate astfel determina indicele RCA pentru import sau indicii Michaely și Neven, contribuția la balanța comercială, RCA Balassa general, indicele avantajului comparativ revelat (sau al avantajului comercial relativ – indicele Vollrath), avantajul comparativ revelat (indicele Aquino). De asemenea, prin compararea volumelor principalelor mărfuri exportate cu cele ale principalele mărfuri importate se determină existența fenomenului de comerț intraindustrie (în care aceleași capitole de mărfuri se regăsesc atât la export cât și la import, ceea ce indică un comerț suprapus, suprapunerea industrială fiind definită ca valoare a potrivirii tranzacțiilor de export și de import pentru aceeași marfă), prin intermediul indicelui Grubel-Lloyd.

În sfârșit, un indicator adițional RCA și indicelui Grubel-Lloyd este cel referitor la calitatea produselor, măsurată prin intermediul valorii unitare a exporturilor (dar și importurilor) diverselor industrii. Valori unitare în creștere față de acele țări care sunt alese pentru definirea reperului de calitate indică o schimbare a structurii industriei către producția unor produse de calitate mai ridicată (ceea ce nu exclude posibilitatea ca aceste țări să rămână în continuare în așa numita capcană a calității, ceea ce înseamnă cantonarea în segmentele de calitate redusă ale industriilor analizate).

În teoria tradițională a comerțului internațional, bazată pe conceptul de avantaj comparativ, este evidențiat câștigul pe care îl aduce comerțul liber pentru națiuni – scăderea volumului exporturilor unui anumit bun sau categorii de bunuri nu implică neapărat pierderea competitivității ci poate chiar schimbarea avantajului comparativ și pe cale de consecință creșterea exporturilor altui/altor bun(uri). În al doilea rând, deficitul comercial înregistrat de o anumită țară nu se traduce prin pierderea competitivității companiilor sale, poziționarea competitivă trebuind analizată luând în considerare structura și stadiul de dezvoltare al respectivei economii.

Pentru a sintetiza diversele abordări, vedem competitivitatea la nivel macroeconomic, ca fiind:

• „o expresie a avantajului sau dezavantajului pe care îl are o țară în a își vinde produsele pe piețele internaționale” (OECD) sau

• „gradul în care o țară poate produce, în condițiile unei piețe libere și corecte, produce bunuri și servicii care satisfac testul internațional al piețelor, în timp ce simultan menține și extinde veniturile reale ale cetățenilor pe termen lung” (Young, 1986) sau

• „un domeniu al teoriei economice care analizează faptele și politicile care configurează capacitatea unei națiuni de a crea și menține un mediu care sprijină crearea de mai multă valoare în cadrul întreprinderilor și a mai multă prosperitate pentru cetățenii săi” (Institute for Management Development, 2013) sau, mai simplu,

• „un set de instituții, politici și factori care determină nivelul de productivitate al unei țări” (World Economic Forum), fiind o măsură a succesului în comerțul pe piețele internaționale, ce va genera creșterea veniturilor reale și a nivelului de trai.

Pentru cazul României, o discuție recentă a competitivității la nivel macroeconomic și a factorilor săi se găsește în Gheorghiu et al. (2011). În această lucrare, pornim de la premiza simplificatoare conform căreia o economie este cu atât mai competitivă cu cât asigură venituri mai mari cetățenilor săi.

Marea majoritate a exporturilor poate avea la bază în unele cazuri abundența de resurse. Sau în alte situații creșterea exporturilor poate fi determinată de costurile scăzute de producție a unor bunuri. Alteori importurile sunt finanțate prin împrumuturi, periclitând creșterea pe termen lung și echitatea inter-generațională. Astfel trebuie să facem distincție între două situații: cea când o țară concurează pe baza unor factori sau dotări cu resurse, care, în majoritatea cazurilor, nu pot produce creștere pe termen lung, și cea când o țară își conservă sau chiar crește competitivitatea și atunci când veniturile cresc (pentru o discuție detaliată asupra relației sustenabilitate – competitivitate vezi Gheorghiu et al., 2011).

Joseph Yap (2004) merge până la a considera că problema competitivității trebuie gândită doar prin prisma raportării la potențialul de creștere și la politicile care pot stimula acest potențial. În esență, doar o creștere sustenabilă pe termen lung poate fi cu adevărat atribuită competitivității, iar noi nu avem nici un mijloc de a aprecia în ce măsură venitul observat este în vecinătatea tendinței pe termen lung.

Deși este comun acceptat faptul că, mai ales la frontiera tehnologică, avantajul competitiv se câștigă datorită investițiilor în cercetare, capital organizațional, capital de cunoaștere și uman, acest efect nu poate fi urmărit prin utilizarea datelor de contabilitate națională. Capitalul uman, acumulat în forța de muncă se însușește de către firmă prin selecția personalului, și se va reflecta în productivitate. Un fenomen similar se poate întâlni și în cazul administrației publice, al cărei rol este nu numai să contribuie la bunăstarea cetățenilor, dar și la crearea unui mediu de afaceri stimulativ și echitabil, ceea ce, la rândul său, se va reflecta în productivitate. Există o literatură foarte bogată care discută valoarea adăugată de cercetare prin prisma performanțelor științifice, dar și prin profitul pe care îl generează etc.

Analizele existente se bazează pe corelații, și nu oferă, cel puțin deocamdată și cel puțin nu la nivel sectorial, măsurători precise ale acestor relații indirecte. Contabilitatea națională estimează valoarea adăugată în aceste activități pornind de la costuri – de capital, salarii etc., ceea ce, mai ales pe termen scurt, poate fi o estimare foarte eronată, având în vedere mecanismele foarte lungi de ajustare structurală mai ales în aceste domenii.

Formarea lanțurilor de valoare globale (LVG) este simptomatică pentru procesul de globalizare. Un lanț de valoare poate fi definit ca totalitatea activităților și proceselor care se desfășoară în vederea producerii și distribuirii către utilizatorul final a unui anumit bun. Lanțul de valoare va include deci activitățile de design și proiectare, achiziție de materii prime, prelucrare, marketing, distribuție și suport pentru consumator etc., activități care se pot desfășura în cadrul aceleiași firme sau nu, și, ceea ce este relevant pentru decidenții politici, pe teritoriul aceleiași țări sau nu.

În acest ultim caz, lanțul de valoare devine „global” (Gereffi, G and Fernandez-Stark, 2011). Conceptul a fost introdus în anii ´90 (Gereffi, G. ,1994), și a luat avânt după anul 2000, când s-a dovedit din ce în ce mai mult ca un instrument potrivit pentru a capta efectele unor procese caracteristice economiei mondiale actuale, dintre care: creșterea fragmentării internaționale a procesului de producție și rolul crescând al rețelelor internaționale de clienți și ofertanți.

Cu cât economia unei țări este mai mare și mai diversificată, cu atât specializarea sa pe verticală este mai redusă, pur și simplu pentru că o țară mai mare va contracta mai ușor produse intermediare de pe teritoriul propriu. Ca și în cazul comerțului exterior, specializarea pe verticală a unei economii este relativ puternic corelată negativ cu dimensiunea sa – în cazul celor 41 economii considerate în WIOD coeficientul de corelație dintre PIB și specializare este de -0.44 pentru anul 2011.

Există desigur și numeroși alți factori care influențează ancorarea în lanțuri de producție globale și explică diferențele în specializare dintre țări de dimensiuni similare: poziționarea geografică, fluxul investițiile străine, costul factorilor, calitatea mediului de afaceri, adoptarea unui sistem comun de standarde, regimul proprietății intelectuale, libertatea de circulație a capitalului, structura economiei etc., adică factori care influențează integrarea comercială și economică. Integrarea europeană este deci de așteptat să crească specializarea pe verticală dincolo de ritmul mediu al globalizării, mai ales în cazul țărilor membre mici. Totuși așa cum reiese și din datele prezentate în Anexa 8, acest proces nu se regăsește în dinamica tuturor țărilor și nici în toate perioadele.

2.4. SEGMENT AL PIEȚEI UNDE SUNT PRODUSE ROMÂNEȘTI CARE AU CĂUTARE PE PIAȚA INTERNAȚIONALĂ

Dintre ramurile industriale care au fost afectate negativ de liberalizarea comerțului cu UE, industria chimică se detașează în mod clar, efect evidențiat prin următoarele două argumente:

• dezavantajul comparativ al României în comețul cu produse chimice cu UE se adâncește, față de comerțul cu produse chimice cu alte țări, pentru care România mai deține încă un avantaj comparativ;

• importurile de produse chimice din Uniunea Europeană dețin o pondere mai mult sau mai puțin constantă în totalul importurilor României din UE, pe când ponderea eporturilor de produse chimice românești către UE în totalul exporturilor românești în UE s-a înjumătățit în ultimii cinci ani. Dacă la aceasta se adaugă și faptul că, în totalul importurilor românești de produse chimice, Uniunea Europeană deține o pondere de 2/3, rezultă că, acest trend, dacă va continua, va duce la un dezechilibru cronic al comerțului cu produse chimice și va compromite în mod fundamental restructurarea sectorului chimic.

O altă ramură industrială care a pierdut ca urmare a liberalizării comerțului cu UE este cea a mobilei, pentru care avantajul comparativ în relația cu Uniunea Europeană a scăzut de la 2,58 în 1993 la 1,01 în 2001, în același timp cu scăderea ponderii exporturilor de mobilier în totalul exporturilor către UE de la 18,1% în 1993 la 6,1% în 2001. Dintre ramurile care s-au evidențiat ca perdante în urma liberalizării comerțului cu UE, se detașează în mod clar industria chimică și cea a mobilei.

În ce privește ramurile industriale care au câștigat în urma liberalizării comerțului cu UE, se evidențiază:

• produsele din lemn cu grad redus de prelucrare, care pe parcursul ultimilor 10 ani au înregistrat un trend pozitiv crescător al avantajului comparativ în relația cu Uniunea Europeană, de la 0,86 în 1995 la 1,92 în 2001; Acest avantaj este numai la prima vedere și nu poate avea efecte pe termen lung deoarece se exporta materie primă și nu produse finite cu un grad cât mai ridicat de prelucrare. Acest avantaj nu ar trebui valorificat în detrimentul industriei mobilei de exemplu care s-a evidențiat ca perdanta în urma liberalizării comerțului cu UE.

• produsele metalurgice, pentru care avantajul comparativ în comerțul cu Uniunea Europeană s-a menținut la o valoare pozitivă relativ constantă de 0,8 între 1992 și 2002, mai scăzută însă decât pentru comerțul cu restul lumii, ceea ce demonstrează existența unui potențial mai ridicat al acestui sector. Integrarea în UE ar putea așadar, prin înlăturarea măsurilor protecționiste în comerțul cu aceste produse, oferi oportunități sporite de dezvoltare a sectorului; Trebuie subliniat faptul că aceste produse sunt energofage, iar procesul de fabricare este puternic poluant. Potențialul de dezvoltare al produselor metalurgice este influențat negativ de necesitatea respectării normelor de poluare impuse de reglementările UE.

• piese și părți componente pentru mașini și echipamente, grupa pentru care dezavantajul comparativ cu Uniunea Europeană înregistrează un trend descrescător în valoare absolută, de la –1,42 în 1992 la –0,54 în 2001.

Pentru alte câteva ramuri ale industriei: textile și încălțăminte, plastic și cauciuc, piele, produse din celuloză și hârtie, sticlă și ceramică, mijloace de transport, aparate optice, medicale și fotografice, efectele integrării sunt incerte.

Pentru textile, avantajul comparativ al României față de UE, deși pozitiv, a scăzut totuși de la 0,54 în 1996 la 0,33 în 2001, iar pentru încălțăminte, scăderea a fost de la 1,72 în 1996 la 1,57 în 2001, în timp ce în comerțul cu restul lumii, România înregistrează un dezavantaj comparativ pentru aceste produse. Dacă tendințele manifestate în prezent de aceste industrii: productivitate scăzută, costuri unitare cu forța de muncă mai ridicate decât în industria producătoare, valoarea adăugată scăzută a exporturilor, – se vor menține, aceste industrii, care împreună dețin cca. 33% din exporturile către Uniunea Europeană, își vor pierde competitivitatea pe termen mediu și lung.

Pentru articole din plastic și cauciuc, pielărie și celuloză și hârtie, avantajul comparativ al României în relația cu UE este negativ și în scădere, pe când importul acestor produse a crescut în ultimii ani. Această deteliorare nu poate fi pusă exclusiv pe seama liberalizării comerțului, întrucât celelalte țări CEFTA înregistrează o performanță superioară în comerțul cu aceste produse, ceea ce însemnă că explicația ar putea fi mai de grabă dată de structura necorespunzătoare a producției românești.

Pentru produsele din sticlă și ceramică, mijloacele de transport, aparate optice, medicale și fotografice, avantajul comparativ al României în relația cu UE descrește sau se menține constant la valori negative, fără însă ca aceste produse, cu excepția celor din sticlă și ceramică, să fi înregistrat avantaje comparative semnificative înainte de liberalizarea comerțului cu UE.

Analiza ramurilor perdante și câștigătoare în urma liberalizării comerțului cu Uniunea Europeană semnalează faptul că avantajul comparativ al României îl constituie costul scăzut al forței de muncă. Acest avantaj are efecte pozitive pe termen scurt, deoarece poate contribui la atragerea investițiilor străine directe, la impulsionarea exporturilor și la reducerea șomajului. Pe termen lung însă este de presupus că va avea loc o creștere a salariilor la niveluri apropiate de cele din Uniunea Europeană, avantajul comparativ al forței de muncă ieftine va dispărea, iar ramurile care sunt în prezent competitive își vor pierde poziția pe piață. Efectul negativ al creșterii salariilor poate fi diminuat sau eliminat de creșterea mai rapidă a productivității muncii și de califcarea mai înaltă a forței de muncă.

România trebuie să-și îndrepte atenția către sectoarele care îi pot oferi un avantaj comparativ real în competiția cu celelalte state ale lumii. Un exemlu este industria textilă care produce mărfuri de o calitate superioară, mărfuri care pot face față competiției pe plan internațional.

În ultima perioadă, unele dintre cele mai mari avantaje comparative la export și avantaje competitive, însă cu tendință de diminuare semnificativă în ultimii ani, s-au înregistrat în cazul subgrupelor dominate de procesarea în lohn: articole pentru călătorie, poșete și articole similare, articole de îmbrăcăminte confecționate și accesorii pentru îmbrăcăminte, încălțăminte. Ponderile acestor subgrupe în totalul exporturilor românești în UE au scăzut dramatic, pe fondul tendinței de reducere a volumului exportului acestor produse, dar și al unei relative relansări după anul 2008, în perioada de criză economică.

De asemenea, trebuie remarcată creșterea valorilor unitare până aproape de sau chiar peste nivelul mediu al UE, ceea ce semnalează nu doar o posibila creștere a calități
produselor, ci și a costurilor de producție (îndeosebi a costului muncii), ceea a făcut ca producția de tip lohn să se deplaseze spre alte țări.

În cazul mașinilor și echipamentelor, inclusiv pentru transport s-au înregistrat cele mai semnificative schimbări în structura fluxurilor comerțului internațional al României cu UE, chiar dacă nu și evoluții la fel de spectaculoase în ceea ce privește avantajele comparative și competitive. Cea mai importantă evoluție a înregistrat-o o subgrupă componentă cu nivel tehnologic mai puțin avansat, echipamente pentru distribuirea energiei electrice, care a înregistrat avantaj comparativ și competitiv semnificativ si valori unitare peste media UE, dar oscilante, ponderea acesteia în exporturile intracomunitare ale României crescând de peste trei ori. Și alte subgrupe de produse de tipul aparaturii mai puțin sofisticate și a componentelor au înregistrat avantaje comparative la export și avantaje competitive semnificative, însoțite de creșteri ale ponderii în exporturile României pe piețele UE.

De asemenea, evoluții pozitive în ceea ce privește competitivitatea pe piețele UE au înregistrat și echipamentele pentru telecomunicații și înregistrarea și reproducerea sunetului și imaginii, evoluții care semnalează avansul (chiar dacă mai lent) al integrării companiilor românești în lanțurile valorice europene și internaționale, dar și creșterea sensibilității față de efectele retragerii investitorilor, a unor posibile șocuri, crize sau chiar noi recesiuni economice.

În ceea ce privește vehiculele pentru transport rutier, subgrupele componente care au înregistrat în ultimii ani avantaje comparative și competitive au fost autovehiculele pentru transportul persoanelor (însă valorile unitare la export au fost mult mai mici față de media UE, chiar dacă în creștere în ultimii ani) și componentele și accesoriile pentru autovehicule (cu valori unitare constant peste media UE). Ponderea acestora în exporturile românești intracomunitare au înregistrat creșteri importante, mai ales după anul 2008, semnalând creșterea integrării companiilor românești furnizoare pentru sectorul auto în lanțurile valorice europene. Și alte echipamente de transport au înregistrat avantaje comparative și competitive semnificative, dar oscilante sau în diminuare, pe
fondul oscilațiilor volumelor exporturilor subgrupelor componente și a tendinței
de stagnare a ponderilor în exporturile României pe piețele UE.

În ceea ce privește bunurile industriale prelucrate, se detașează prin dinamica ascendentă exporturile României de autovehiculele care s-au dublat pe intervalul considerat. Acest lucru se datorează atragerii de către România a marilor producători de automobile, în special Renault, responsabil pentru cea mai mare parte a exporturilor românești. A doua categorie de bunuri exportate preponderent de România sunt alte produse industriale, care împreună cu autovehiculele, reprezentând aproape trei sferturi din totalul exporturilor de produse industriale prelucrate. La polul opus se situează produsele chimice, cu deficit comercial în creștere, pe fondul scăderii puternice a competitivității și performanțelor industriei petrochimice locale.

Fig. 2.1. Structura exporturilor României pe grupe de produse

Sursa: http://www.cnp.ro/user/repository/comertul_exterior_2013.pdf

Nu în ultimul rând este de remarcat că România exportă mai multe materii prime decât importă, ceea ce relevă faptul că poziționarea țării pe lanțul de valoare ar putea fi îmbunătățită cu resursele existente. În același timp, bunurile de consum final au dominat structura importurilor, ceea ce a defavorizat suplimentar poziția economiei românești în contextul crizei mondiale recente. Totuși, cu excepția anilor 2002 și 2009, România a cunoscut o perioadă de îmbunătățire relativă a performanțelor economice și a competitivității bunurilor exportate, situație reflectată de raportul de schimb supraunitar. Din acest punct de vedere anii 2004, 2005, 2006 și 2007 au adus cele mai bune rezultate, iar după declanșarea crizei economice anul 2010 a marcat o ameliorare a acestui raport.

În 2011, grupa de produse echipamente electrice și electronice era principala grupă de produse exportată de România. A avut loc o scădere a ponderii bunurilor de tehnologie joasă în favoarea celor de tehnologie medie, ca și creșterea bunurilor tehnologic intensive. Totuși, din perspectiva cotelor de piață, performanțele produselor cheie exportate în 2001 au fost cu mult superioare celor reușite de produsele cheie exportate în 2011. Modificările nu au fost drastice în ceea ce privește partenerii strategici pentru produsele cheie: în anul 2001 aceștia au fost Italia, Germania și, Turcia, iar în 2011 trei dintre cele șapte produse cheie a ajuns pe piața germană, restul au mers în Turcia, Ungaria, Ucraina și Franța.

Industria auto reprezintă un sector semnificativ pentru economia României, aceasta captând resurse extrem de variate și implicând o gamă foarte largă a actorilor economici, motive pentru care este considerată ca fiind una dintre cele mai competitive ramuri industriale. Industria auto din România este una de tip „cluster”, cu o concentrarea geografică ridicată și limitată în principal în 3 județe. Performanța sectorului poate fi sintetizată astfel: în ceea ce privește productivitatea muncii, România este sub media UE, însă este pe o poziție similară cu Marea Britanie și cu mult peste Italia, Ungaria, Cehia sau Polonia. Valoarea adăugată generată de industria auto din România (în termeni absoluți) este cea mai scăzută din rândul țărilor analizate. Deși sectorul este bine susținut din punct de vedere al structurilor de cercetare, cheltuielile cu CDI realizate de companiile din industrie au fost foarte scăzute.

Datele statistice pentru România arată că în ultima perioadă industriile creative au avut în general un trend ascendent și și-au câștigat un rol important la nivel macroeconomic. În cadrul industriilor creative, în România ramura cu cea mai mare contribuție din punct de vedere al contribuției la PIB, al ocupării forței de muncă, al productivității muncii, este sectorul de software. La nivel național, principala caracteristică a sectoarelor creative este aceea că, spre deosebire de celelalte ramuri, acestea sunt concentrate preponderent la nivelul unei singure regiuni/unui singur județ, în acest caz fiind localizate în principal la nivelul Bucureștiului.

Chiar dacă clusterele creative sunt distribuite pe întreg teritoriul european, există concentrații mari care acoperă zone largi, cum ar fi partea de sud a Angliei, țările Benelux și Ile de France, cele transnaționale fiind de asemenea prezente. Descrierea sectorului în ansamblu și realizarea de comparații între state sunt obiective dificil de realizat datorită lipsei instrumentelor de statistică economică și a unei clasificări armonizată la nivelul UE a activităților de acest tip. Putem concluziona însă faptul că pentru București, Cluj, Timiș, Brașov și Iași valorile privind numărul de angajați, numărul de firme și cifra de afaceri sunt cel puțin la nivelul oricărei economii locale dezvoltate din Europa. De asemenea, toate regiunile României se clasează mult mai bine în ierarhia ocupării în domenii creative decât într-o ierarhie a performanței economice măsurată de exemplu prin nivelul productivității.

Pe piața mondială sectorul agricol românesc își reduce importanța. În același timp, agricultura este sectorul cu cea mai mare pondere în valoarea adăugată a UE (vezi tabelul 3.3), și singurul a cărei pondere este mai mare decât ponderea populației României în total populație UE. Indiscutabil, politica agricolă comună își face simțit efectul, și chiar contracarează într-o anumită măsură efectele diminuării ponderii agriculturii românești de piață mondială. Dar, se creează astfel și un context competitiv de o anumită fragilitate, a cărui menținere dincolo de cadrul politicii comune, va trebui să se bazeze pe creșterea calității și sustenabilității produselor agricole, exploatarea nișelor și în general a potențialului competitiv al acestui sector pe piața UE și mondială.

În prezent, România este a cincea țară la nivelul UE ca suprafață agricolă cultivată și prima țară ca procent al populației ocupată în agricultură (aprox. 32% față de 5% media europeană). Fără România, ponderea valorii adăugate a agriculturii UE în total mondial ar scade cu cca 0.5% în 2011. Și nu în ultimul rând, este important să evidențiem faptul că pe perioada crizei (2008-2011), spre deosebire de industrie, construcții și servicii de afaceri, agricultura UE și a României s-au menținut la valoare adăugată reală relativ constantă (Comisia Europeană, 2012, EUROSTAT), chiar cu un ușor avantaj al României. Totuși, creșterea ponderii agriculturii Românești în total UE pe perioada 2001-2011 se datorează în mare parte ajustării prețurilor relative. În 2011, 41% din producția sectorului agricol era absorbită pe piața internă de consumul gospodăriilor și numai 6,5% se exporta.

Agricultura se află evident pe lanțul de valoare al industriei de alimente și băuturi, sector din ce în ce mai important pentru România în ceea ce privește ponderea în valoarea adăugată mondială și europeană, dar nu și în termeni de comerț exterior. Industria de alimente și băuturi are un nivel de fragmentare mediu, iar lanțul său de valoare este format mai ales intern (OECD, 2012). Cel puțin la nivelul anului 2008 România deținea unul dintre cele mai puțin fragmentate lanțuri de producție în industria producătoare de alimente și băuturi comparativ cu alte 59 de țări incluse în analiza OECD (2012) și își trăgea o pondere mare din resurse de pe plan intern.

Calculele OECD (2012) sunt complete pentru că sunt făcute luând în considerare întreg lanțul de valoare. Dar și o comparație simplă între ponderea produselor agricole domestice în consumul intermediar al industriei de alimente și băuturi din România în 2001 și 2011 este de asemenea relevantă pentru argumentul de mai sus: industria alimentară și de băuturi are un consum intermediar intern foarte ridicat (89% în 2001 și 87,5% în 2011), dar ponderea consumului intermediar din sectorul agricol românesc a scăzut semnificativ de la 36% în 2001 la 26% în 2011. Aceasta se datorează atât extinderii lanțurilor de valoare interne și creșterea comerțului intra-industrial intern în cadrul industriei de alimente și băuturi, cât și creșterii importurilor de produse agroalimentare din alte țări.

În ceea ce privește destinația produselor industriei alimentare, în 2011, 57,5% din producția de alimente și băuturi era absorbită de consumul gospodăriilor din România și doar 3,3% se exporta. Mai mult, România este importatoare netă de produse agroalimentare, deși ponderea României în exporturile mondiale a crescut, iar deficitul comercial cu produse alimentare a scăzut. Prețurile de consum ale produselor agroalimentare s-au dublat între 2001 și 2011, comparativ cu o creștere de 20% în UE. În ciuda acestei creșteri, ponderea produselor alimentare și a băuturilor alcoolice și non-alcoolice în coșul de consum a scăzut, de la aproape 44% în 2001 la 36,6% în 2011 (date EUROSTAT).

Fig. 2.2. Structura importurilor României pe grupe de produse

Sursa: http://www.cnp.ro/user/repository/comertul_exterior_2013.pdf

Această pondere se menține totuși mult mai mare decât în UE (17,5%). Deși produsele alimentare, sau multe dintre ele, au elasticitate de preț foarte mică, faptul că încă ocupă o parte atât de mare din bugetul consumatorilor români atrage atenția către o posibilă epuizare a potențialului de creștere internă nominală a acestor produse. Aceste argumente susțin ideea conform căreia un obiectiv prioritar trebuie să fie creșterea productivității în agricultură și industriile agroalimentare, atât în vederea accesării de piețe de export cât și a rezistenței în continuare la presiunea competitivă externă pe piața internă. Din acest punct de vedere, apreciem interesul acordat bioeconomiei în cadrul Strategiei de Cercetare pentru România, 2014-2020 (www.cdi2020.ro).

3. STUDIU DE CAZ – AVANTAJUL COMPARATIV PE GRUPE DE PRODUSE EXPORTATE DE ROMÂNIA

3.1. GRUPE DE PRODUSE EXPORTATE DE ROMÂNIA

Competiția între țări, regiuni, grupuri de companii și societăți individuale devine din ce în ce mai complexă, datorită globalizării și liberalizării comerțului. Provocările la nivelul competitivității firmelor, în special în cazul IMM-urilor, sunt mai greu de identificat și de depășit. Vor continua să se manifeste efectele globalizării și noii economii bazată pe cunoaștere și comunicare rapidă. Vor apărea noi servicii și produse centrate sau facilitate de tehnologia informației și comunicațiilor.

Comunicarea va spori puterea consumatorilor de a se informa și reacționă pe piață, consolidând puterea lor de decizie. Responsabilitatea socială corporatista, reputația pe piață, gradul de asociere pozitivă a organizațiilor și persoanelor și managementul calității vor deveni active cheie ale firmelor.

Comerțul internațional și finanțarea comerțului își revin încet în urma crizei financiare, dar impactul asupra exportatorilor la nivel mondial și implicațiile economice încă nu sunt complet evidente. Reguli noi pentru un comportament mai prudent al băncilor și instituțiilor financiare vor avea un impact asupra exporturilor, precum și a relațiilor precaute ale băncilor în special cu IMM-urile.

Fluxurile comerciale internaționale continuă să fie concentrate în cadrul marilor regiuni geografice, vădind un pronunțat caracter intraregional și mai puțin inter regional. Potrivit celor mai recente estimări ale OMC, 71% din exporturile generate de Europa la nivelul anului 2010 au rămas în interiorul regiunii, fiind de altfel regiunea care afișează cel mai ridicat nivel al fluxurilor comerciale intraregionale. În același an, exporturile intraregionale ale Asiei au reprezentat 53% din exporturile sale mondiale. În cazul Americii de Nord, 50% din exporturile generate s-au orientat către membrii Acordului de liber schimb nord-american (SUA, Canada și Mexic). În schimb, piața principală de export a Africii este UE, urmată de Asia și America de Nord; pentru Comunitatea Statelor Independente (CSI) principala piață este Europa, iar pentru Orientul Mijlociu – Asia (WTO, 2011a).

România poate urca în ierarhia exportatorilor mondiali numai prin export sustenabil, bazat de avantaje competitive cât mai de durată astfel, România se va angaja într-un comerț internațional din ce în ce mai diversificat, atât în privința produselor materiale, cât și a serviciilor, în care lanțurile de producție la nivel mondial, globalizarea și tehnologia informației modifică radical modul în care se desfășoară comerțul internațional. Criza economică a arătat că în orice situație o duc mai bine companiile inovative, concentrările regionale de companii inovative, cele care s-au bazat pe avantaje competitive durabile și pe un mediu de susținere național și regional.

Produsele subsectorului economic echipamente și aparate electrice și electrotehnice ocupă primul loc în topul exporturilor sectoarelor economice, în 2012. Ponderea acestor produse în exporturile totale românești din 2012 este de 13,8%. Ponderea exporturilor sectorului în exporturile totale variază ușor în intervalul 12,7% și 16,7%. În general, fiind vorba de produse de masă, dinamica exporturilor de la an la an, în perioada 2008-2012, ar trebui să ateste competitivitatea produselor pe piețele externe. (Tabel 3.1.)

Pentru perioada 2008-2010, se poate observa o creștere ușoară a ponderii exporturilor sectorului în exporturile totale românești, iar începând cu 2011 și 2012, ponderea diminuată a exporturilor atestă diminuarea comenzilor externe în funcție cu recesiunea economică globală, în special cea europeană. Trebuie remarcat însă faptul că, balanța comercială a sectorului echipamente și aparate electrice și electrotehnice are sold pozitiv între 2009 și 2012, fiind de peste un miliard de euro în 2011. De asemenea, se remarcă ponderea realizărilor la export al acestui subsector în PIB într-o dinamica de creștere între 2008 și 2011, de la 3,1% la 5,2%. Având în vedere și soldul excedentar al subsectorului prin care contribuie direct la creșterea PIB, se poate aprecia acest sector ca fiind unul dintre cele mai importante în economia românească, care dispune de avantaje competitive demonstrate atât pe piața internă, cât și pe cea externă.

Tabel 3.1. Evoluții subsector echipamente și aparate electrice și electrotehnice

Sursa: http://www.ier.ro/sites/default/files/pdf/spos_4_2012_site.pdf

Produse cu valoare adăugată mare aparțin grupelor 8517 aparate electrice de telefonie, 8537 tablouri, panouri, 8516 încălzitoare de apă, 8418 frigidere și 8512 aparate destinate iluminării, din care o parte sunt destinate populației ca bunuri de folosință pentru termen mediu și o parte echipamentelor industriale. De asemenea, se poate constata și faptul că, peste 40% din exporturile subsectorului au valoare adăugată mică acestea fiind înregistrate la grupa de produse 8544 Fire, cabluri, conductori electrici izolați.

Evoluția subsectorului echipamente și aparate electrice și electrotehnice, în perioada viitoare depinde în mare măsură de abilitatea prin care această industrie se va dezvolta în continuare spre asimilarea produselor de înaltă tehnologie, cu valoare adăugată mare și reducerea treptată a produselor cu valoare adăugată mică și procese de fabricație energofage.

Produsele subsectorului economic autovehicule și accesorii auto ocupă locul doi în topul exporturilor, în 2012. Produsele încadrate în grupa produselor ,,Părți și accesorii auto” din Nomenclator reprezintă 6,27% (peste 2,8 miliarde euro) din totalul exporturilor în 2012, iar exporturile de autoturisme și autovehiculelor destinate transporturilor de persoane 5,65% (peste 2,5 miliarde euro), în conformitate cu datele provizorii publicate de INSE.

Tabel 3.2. Evoluții subsector autovehicule și accesorii auto

Sursa: http://www.ier.ro/sites/default/files/pdf/spos_4_2012_site.pdf

Bunurile produse de industria auto, înregistrate la capitolul 26 din codul CAEN, au avut, în 2012, ponderea de 12,8% în exporturile românești, conform datelor finale INSE. Se poate observa că, produsele din categoria accesorii auto reprezintă un volum mai mare decât cel al produselor autoturisme și autovehicule destinate transporturilor de persoane, ceea ce denotă și faptul că ele captează valoare adăugată mai redusă. Aceasta se datorează, pe de o parte, poziției ocupate de firmă în lanțul valoric al produsului final (sub furnizori), pe de altă parte, la nivel global se constată o concurență acerbă în domeniu.

Din punct de vedere al tehnologiilor aplicate, cele două activități prezintă un nivel ridicat tehnologic, cu productivitate și precizie înaltă, grad de specializare mare, asigurând și un nivel calitativ la nivel european, demonstrat prin desfacerea pe piețele Uniunii Europene. În perioada 2008-2012, evoluția exporturilor acestui subsector economic nu urmărește voluția PIB românesc. Astfel, în 2009, în plină criză economică, produsele subsectorului au avut o dinamică de creștere de 25%, în 2010 de 31%. Aceste evoluții întăresc convingerea asupra competitivității subsectorului respectiv pe piețele de desfacere externe chiar și în recesiune. În anii 2011 și 2012, dinamica de 16% și 6,3%, continuă acest proces pozitiv, păstrând ponderea sectorului de peste 12% din totalul exporturilor între 2009-2012.

Ponderea sectorului economic în PIB, între 2009 și 2012, crește constant de la an la an de la 3,1% la 4,2%, peste dinamica de creștere anuală a PIB. Soldul comercial al sectorului economic autovehicule și accesorii auto, din 2009 este excedentar, crescând de la 0,9 miliarde euro la 1,95 miliarde euro în 2012. Având în vedere începutul unui nou ciclu economic în 2012, și faptul că, din punct de vedere al componentelor auto industria românească are realizări deosebite și există un potențial latent în domeniu, atât active neutilizate la capacitate (ex. ROMAN s.a.), cât și forță de muncă calificată în domeniu tehnic cunoscătoare a culturii organizaționale tehnice, în cazul localizării unor producători finali de vehicule (comerciale) în România, s-ar obține în mod direct creșterea exporturilor în acest sector economic.

Creșterea valorii adăugate în continuare se poate obține prin demersuri care asigură asimilarea în producție a componentelor din import destinate produselor finale complexe, creșterea activităților de cercetare și integrarea acestor rezultate, respectiv, formarea clusterilor verticali în jurul producătorilor finali din furnizori autohtoni. Având în vedere barierele comerciale existente spre unele piețe emergente (ex. China, India), expansiunea economică pe aceste piețe este posibilă doar prin internaționalizarea companiilor românești pe acele piețe. Această situație se poate schimba în cazul ratificării acordului de la Doha, care prevede reducerea barierelor comerciale pentru exportul produselor industriale europene spre piețe terțe în schimbul înlesnirii importurilor produselor din categoria agroalimentară și produselor agricole industriale (bumbac). În acest context, sectorul va avea ca ținte strategice piețele statelor post sovietice și piețele țărilor din Orientul Apropiat.

Produsele subsectorului economic industria metalurgică ocupă un loc fruntaș în topul exportatorilor (3), în 2012. Ponderea acestor produse în exporturile totale românești, în 2012, este de 6,3%. Exporturile subsectorului au avut o evoluție descrescătoare de la 9,2% în 2009, la 6,3% în 2012. (Tabel 3.3) Dinamica exporturilor acestui subsector, de la an la an, este aleatoare și nu se pot trage concluzii clare asupra rezultatelor obținute la exporturi. Astfel, după o diminuare de -46% în 2009, a avut loc o creștere de 63% în 2010 și diminuare de -13% în 2012. Evoluția exporturilor este dependentă de cererea pieții externe care a funcționat cu intermitențe în perioada crizei economice globale.

Soldul comercial al subsectorului este pozitiv începând cu anul 2009, ajungând la valoarea de 358 milioane euro, în 2012. Din considerentele structurii bunurilor exportate se poate constata că excedentul comercial al subsectorului este acoperit din exporturile de deșeuri, care ar putea fi materii prime în oțelării, topitorii, pentru producția de metale. De asemenea, fiind o industrie energofagă, avantajele slabe competitive ale subsectorului au fost realizabile, în perioada 2009-2012, în baza ajutorului de stat primit în prețurile preferențiale reduse la gaz și energie electrică.

Tabel 3.3. Evoluția sectorului industria metalurgică, 2008-2012

Sursa: http://www.ier.ro/sites/default/files/pdf/spos_4_2012_site.pdf

Produsele subsectorului economic îmbrăcăminte ocupă un loc important în topul exportatorilor (4), în 2012. Ponderea acestor produse în exporturile totale românești, în 2012, este de 5,8%. Ponderea exporturilor subsectorului în exporturile totale variază ușor în intervalul 8% (2008) și 5,8% (2012). Dinamica exporturilor acestui subsector de la an la an, în linii mari a urmărit evoluția crizei economice: -20% în 2009, +5,5% în 2010, +12,4% în 2011și -0,1% în 2012. Produsele subsectorului sunt destinate utilizatorilor finali, astfel vânzările sunt sensibile de modificarea puterii de cumpărare. (Tabel 3.4.)

Ponderea aproape constantă a sectorului produse textile prelucrate în exporturile românești arată că, exporturile acestui subsector au crescut în proporție similară cu creșterea generală a exporturilor totale. Schimbările structurale esențiale ale subsectorului au condus la menținerea producției și valorificarea ei în țară și la exporturi. Producția de tipul lohn, caracteristică perioadei 1990-2000, s-a diminuat, și locul acestora a fost preluat de către produse de creație proprie. În acest fel, paleta de produse autohtone și a câștigat în timp o recunoaștere pe piața europeană, în primul rând, menținându-se pe piață în pofida concurenței produselor care provin din Orientul îndepărtat.

Tabel 3.4. Evoluția sectorului îmbrăcăminte 2008-2012

Sursa: http://www.ier.ro/sites/default/files/pdf/spos_4_2012_site.pdf

Produsele subsectorului economic produse din cauciuc ocupă un loc important în topul exportatorilor (5), în 2012. Ponderea acestor produse în exporturile totale românești, în 2012, este 3,7%. Dinamica exporturilor acestui subsector, de la an la an, este de creștere, având, în 2012, 8% după două creșteri succesive de 36% și 34%. Soldul comercial al subsectorului este pozitiv din 2008, ajungând, în 2012, la 489,7 milioane euro. În special, la producția de anvelope, calitatea, brandul și piețele externe ale produselor românești la exporturi este asigurată de către companiile multinaționale prezente în țară, care au intrat în posesia acestor active în urma privatizărilor.

Tabel 3.5. Evoluții subsector produse din cauciuc

Sursa: http://www.ier.ro/sites/default/files/pdf/spos_4_2012_site.pdf

În prezent, produsele de anvelope destinate autovehiculelor au devenit cele mai performante bunuri la export în industria auto din Europa de est. Ocupând un segment larg al pieții în prezent, nu se pot prevede creșteri semnificative ale exporturilor în viitor, nici ale avantajelor competitive la exporturi.

3.2. AVANTAJELE COMPARATIVE ALE ROMÂNIEI FAȚĂ DE UE ÎN COMERȚUL DE PRODUSE AGRICOLE

Pentru determinarea indicilor avantajului comparativ relevat s-au folosit date statistice din perioada 2010-2014, oferite de Centrul de Comerț Internațional OMC-UNCTAD și de OMC. Produsele agricole analizate sunt agregate în conformitate cu Clasificarea Standard pentru Comerțul Internațional (SITC), la nivel de 3 cifre (grupe de produse).

Interpretarea rezultatelor va viza pe de o parte o analiză succintă a tendințelor generale relevate de calculele efectuate, iar pe de altă parte o analiză a evoluțiilor înregistrate în interiorul unor anumite categorii de produse determinate (animale vii, carne – de bovine și alta în afară de carnea de bovine, lapte și produse lactate, cereale, precum și legume și fructe și preparate din acestea). Pe tot parcursul acestor analize se va urmări evidențierea a trei categorii de factori care au influențat dimensiunea și dinamica avantajului comparativ relevat:

– factori naționali: măsurile de politică agricolă și comercială ale României, evoluția și structura consumului, conjunctura economică, factorii naturali etc.

– factori comunitari: măsurile de politică agricolă și comercială ale României, evoluția și structura consumului, conjunctura economică, factorii naturali etc.

– factori internaționali: evoluția cererii, a ofertei și a prețurilor mondiale etc.

3.3. REZULTATE

Pe baza datelor statistice de comerț exterior, s-au determinat: ponderile diferitelor grupe de produse în totalul produselor agricole exportate și importate de România și de Uniunea Europeană, indicii avantajului comparativ relevat după cele două metode de calcul prezentate, precum și evoluția de la an la an a acestor indici.

Din datele prezentate în anexe se poate observa că, deși pentru majoritatea grupelor de produse agricole calcularea avantajului comparativ relevat conduce la aceleași rezultate, se pot identifica și anumite discrepanțe între cele două metode de calcul pentru anumite grupe de produse. Astfel, se pot identifica următoarele categorii de mărfuri:

• mărfuri pentru care România prezintă o aceeași situație și evoluție a avantajului comparativ indiferent de metoda de calcul utilizată: animale vii, porumb, carne, produse lactate, pește, grau, orez, cafea, cacao și produse din cacao, tutun. Dintre acestea se pot distinge pe de o parte produsele pentru care România a avut pe toată perioada analizată avantaj comparativ în raport cu Uniunea Europeană (animale vii și porumb), iar pe de altă parte produsele pentru care Romania a avut permanent în intervalul 2010-2014 un dezavantaj comparativ în raport cu Uniunea Europeană (carne de bovine, orez, lapte și produse lactate, pește, tutun).

Totuși nu toate grupele de produse au fost în mod constant situate într-una dintre cele două categorii menționate anterior. Câteva grupe de produse au deținut avantaj comparativ la începutul intervalului de analiză, pentru ca la sfârșit acesta să se erodeze, devenind chiar dezavantaj comparativ. Transformările au fost mai însemnate pentru unele produse (spre exemplu grâul și meslinul au pornit de la un indice al avantajului comparativ relevat calculat după metoda relative export performance de 11,7962 în 2010, pentru a ajunge la un indice de 0,7488 în 2014) sau mai puțin importante pentru alte produse (spre exemplu sucurile de fructe și legume, care au pornit de la un indice al avantajului comparativ calculat dupa metoda relative export performance de 1,9547 în 2010, pentru a ajunge la 0,6370 în 2014).

• mărfuri pentru care Romania prezintă situații și evoluții diferențiate ale avantajului comparativ, în funcție de metoda de calcul utilizată. Spre exemplu:

– în cazul orzului – metoda export-import ratio relevă o pierdere a avantajului comparativ în anii 2013 și 2014, în timp ce metoda relative export performance relevă contrariul;

– în cazul făinei și pudrei de grau și meslin – apare o diferență între cele două metode numai pentru anul 2010. Astfel după metoda relative export performance, România prezintă avantaj comparativ față de Uniunea Europeană. Acest lucru este dat de faptul că în UE exporturile din această grupă au scăzut simțitor din 2010 în 2014, în timp ce importurile s-au menținut la aproximativ același nivel, iar în România exporturile au cunoscut la rândul lor o scădere;

– în cazul sucurilor de fructe – metoda relative export performance sugerează o pierdere a avantajului comparativ în anii 2013 și 2014. Motivul este dat de reducerea mult mai puternică a exporturilor românești decât a importurilor în perioada analizată, în vreme ce în Uniunea Europeană fluxurile comerciale nu au variat semnificativ;

– în cazul băuturilor alcoolice – discrepanța dintre cele două metode de analiză este cea mai pronunțată. Astfel potrivit metodei relative export performance, România nu deține avantaj comparativ, în timp ce după metoda export-import ratio avantajul comparativ este prezent pentru întreaga perioadă, cu excepția anului 2014. Dacă în Uniunea Europeană decalajul dintre exporturile și importurile de băuturi alcoolice nu a cunoscut mari fluctuații pe parcursul perioadei 2010-2014, în România s-a produs o reducere semnificativă a exporturilor, dublată de o creștere a importurilor.

În orice caz, evoluția indicilor avantajului comparativ relevat, calculați după cele două metode, este mai puternic corelată decât nivelul lor. Singurele diferențe mai importante apar în cazul cărnii de vită și a orzului. Astfel, în cazul cărnii de vită, avantajul comparativ relevat calculat după metoda relevant export performance cunoaște o creștere puțin semnificativă în 2013 si chiar o scădere în 2014, în timp ce același avantaj comparativ relevat calculat după metoda export-import ratio crește cu 6% în 2013 și cu 2% în 2014 față de anul precedent.

Deși exporturile de carne de vită ale Uniunii Europene au scăzut semnificativ în anii 2013 și 2014 (ca urmare a epidemiei de Bluetongue), România nu a putut întoarce aceast situație în favoarea sa, exporturile românești reducandu-se și ele, pe fondul unei piețe mondiale și mai ales europene cu o cerere în scădere. În schimb însă, a fost îmbunătățită evoluția avantajului comparativ calculat după metoda export-import ratio, dat fiind că, în urma bolii „Bluetongue”, importurile românești de carne de vită au scăzut mult mai puternic decât exporturile.

În ceea ce privește orzul, metoda export-import ratio indică o scădere permanentă a avantajului comparativ, în timp ce metoda relevant export performance indică o astfel de scădere numai pentru anul 2012. Trebuie remarcat că începand cu 2012, România a devenit importator net de orz, în condițiile în care până la această dată a fost exportator net.

Simpla determinare a avantajului comparativ nu este suficientă. Pentru ca o țară să își maximizeze câștigurile din shimburile comerciale externe este necesar ca produsele pentru care există avantaje comparative să ocupe o pondere importantă în exporturi și, în plus, este necesar ca aceste produse exportate să aibă o valoare adăugată ridicată. Dacă se acceptă o clasificare a produselor exportate în funcție de importanța pe care acestea o dețin în totalul exporturilor de produse agricole, s-ar putea defini urmatoarele tipuri de produse:

• produse importante la export, având o pondere mai mare de 7% în totalul exporturilor de produse agricole;

• produse relativ importante la export, având o pondere cuprinsă între 2% și 7% în totalul exporturilor de produse agricole;

• produse puțin importante la export, având o pondere sub 2% în totalul exporturilor de produse agricole.

Este interesant de observat că, în exporturile românești, nu întotdeauna există o corelație pozitivă între importanța la export a produselor și mărimea avantajului comparativ. Astfel, îmbinand cele doua criterii, se pot distinge urmatoarele categorii de produse:

• categoria 1: produse importante la export, cu avantaj comparativ – este cazul, spre exemplu, al animalelor vii, cu o pondere crescândă în exporturile romanești (mergând de la 11,9% în 2010 la 36,24% în 2014);

• categoria 2: produse relativ sau puțin importante la export, cu avantaj comparativ – este cazul porumbului, ale cărui ponderi la export s-au situat în jurul valorii de 4%-5% în totalul exporturilor agricole, cu un vârf de 12,88% însă în 2012;

• categoria 3: produse relativ sau puțin importante la export, fără avantaj comparativ – este cazul zahărului, melasei și mierii (cu ponderi la export nedepășind valoarea de 3,6% în totalul exporturilor românești de produse agriocole în perioada analizată) sau al nutrețurilor (cu ponderi situate în jurul valorii de 6%);

• categoria 4: produse importante la export, fără avantaj comparativ – dintre toate categoriile determinate, aceasta este singura care nu poate avea o justificare economică. Se poate observa că nici o grupă de produse nu s-a încadrat în această categorie.

O serie de grupe de mărfuri au cunoscut o deplasare dintr-o categorie în alta în intervalul 2010-2014. Astfel, carnea (alta decat de bovine) a pierdut avantajul comparativ, dar a pierdut și din ponderea la export (s-a deplasat de la categoria 1 la categoria 3). Grâul și meslinul au înregistrat aceeași evoluție. Interesant este cazul sucurilor de fructe și legume, care și-au menținut, cu aproximație, importanța la export, dar au pierdut avantaj comparativ, transferandu-se din categoria 2 în categoria 3.

Ca tendință, se remarcă o retragere a grupelor de produse agro-alimentare românești din

categoriile avantajoase (categoria 1 sau cel puțin 2) către categoria dezavantajoasă (categoria 3). Nici una dintre grupele de produse analizate nu a înregistrat o îmbunătățire a încadrării într-una dintre cele 4 categorii între 2010-2014. De asemenea, se remarcă faptul că România deține avantaj comparativ cu precădere la produsele agricole cu un grad scăzut de prelucrare (animale vii, porumb), situație dublată de tendința de pierdere a avantajului comparativ la produsele cu un grad înalt de prelucrare (sucuri de fructe și legume, băuturi non-alcoolice, carne, alta decât de bovine) în favoarea produselor cu un grad mai scăzut de prelucrare.

Figura 3.1. Structura producției agricole a României

Sursa: INS, Breviar Statistic, România în cifre

3.4. INTERPRETĂRI

Scăderea accentuată și generalizată a avantajului comparativ al României în raport cu Uniunea Europeană, începând cu 1998, are la bază o serie de factori:

• începând cu 2011 s-au schimbat radical dimensiunile intervenționismului românesc în agricultură. Astfel în perioada 2006 – 2010 s-a recurs la prețuri administrate pentru o serie de produse agricole (carne, lapte, grâu), după principiul acordării unor facilități (prime, prețuri mici pentru o serie de input-uri, credite preferențiale) agricultorilor care se supun acestor limite stabilite de către stat. În 2011, prețurile administrate au fost eliminate, agricultorii români fiind supuși într-o destul de mare masură șocurilor oferite de piață. Tot din 2011, Banca Națională a României a încetat să mai refinanțeze creditele preferențiale acordate agricultorilor;

• în perioada 2005-2009, România a folosit o politică comercială axată pe o relativă permisivitate la import (taxa vamală medie fiind mai mică decât 25%), dublată de o restricționare a exporturilor (fiind utilizate o serie de interdicții și contingente la export), în scopul menținerii în țară a materiei prime pentru industria alimentară și al asigurării unor produse alimentare (pâine) la prețuri mici. Astfel a fost încurajată producția națională a produselor alimentare cu un grad de prelucrare mai ridicat și au fost descurajate o serie de importuri.

• măsurile interne de sprijin acordate agricultorilor români, ca și măsurile de susținere a exporturilor au avut un caracter mai degrabă general, lipsindu-le diferențierea în funcție de anumite categorii de produse care ar fi putut fi competitive;

• începând cu 1 iulie 1997, România a devenit membră a CEFTA, fapt care a determinat o creștere semnificativă a importurilor din această grupare (mai ales pentru făină de grâu și carne). Ajutorul acordat de România agriultorilor naționali nu a fost mai mic decât cel oferit de statele CEFTA, însă României i-a lipsit focalizarea acestui ajutor pe ramuri determinate (a se vedea comentariul de mai sus);

• în anul 2011 datorită crizei economice mondiale s-a putut observa o scădere semnificativă a sectorului agricol românesc. Astfel a avut loc o puternică scădere a prețurilor mondiale la produsele agricole (în 2 ani, prețul la grâu, porumb și floarea-soarelui s-a înjumătățit), fapt care a afectat încasările și profitabilitatea producătoirlor români.

Pentru o analiză mai exactă a evoluției avantajului comparativ relevat al României în raport cu Uniunea Europeană, este necesară urmărirea factorilor care au influențat situația din interiorul unor anumite categorii de produse (animale vii, carne – de bovine și alta în afară de carnea de bovine, lapte și produse lactate, cereale, precum și legume și fructe și preparate din acestea). Animale vii și carne (de bovine și alta decât carnea de bovine)

• Animalele vii s-au încadrat în categoria 1 a produselor agricole, având pe toată perioada 2010-2014 o pondere importantă la export, dar ăi un avantaj comparativ pozitiv și crescător. Ele au reprezentat, alături de porumb, una dintre grupele de produse extrem de importante în exporturile românești de produse agricole. Trebuie totuși precizat că specializarea la export în această categorie de produse nu este foarte avantajoasă, dat fiind nivelul redus de valoare adăugată pe care acestea îl presupun.

• Carnea de bovine a reprezentat o grupă de produse pentru care România nu a avut deloc

avantaj comparativ față de Uniunea Europeană în intervalul 2010-2014. Totodată, exporturile de carne de bovine ale României au deținut ponderi extrem de scăzute în exporturile totale de produse agricole.

• Carnea – alta decât de bovine, respectiv de porcine, caprine, ovine, cabaline și de pasăre, a deținut la începutul perioadei analizate avantaj comparativ, care a fost erodat însă în ultimii ani. Această grupă de produse a avut și o pondere importantă în exporturile românești de produse agricole la începutul perioadei (9,24% în 2010, 20,98% în 2011), pentru ca la sfârșitul intervalului de timp această pondere să devină nesemnificativă (1,70% în 2014). Motivele care au stat la baza acestor evoluții sunt diverse:

– motive de ordin național În intervalul 2000 – 2010 în România s-a produs o scădere drastică (de aproximativ 50%) a populațiilor din toate speciile de animale (singura excepție constituind-o caii). Reducerea producției de carne a fost mai puțin importantă până în 2011, interval în care a fost vândută carnea animalelor sacrificate. După acest an s-a constatat o scădere semnificativă a exporturilor de carne. Motivele pentru care s-a produs această scădere a efectivelor animale sunt divese, printre ele numarându-se: dificultățile în creșterea animalelor, constrângerile finnaciare ale producătorilor agricoli, lipsa unui sistem de distribuție adecvat etc.

Evoluțiile la export au fost diferențiate în funcție de tipul de carne avut în vedere. Astfel, carnea de vită a început să fie importată (mai ales din Republica Moldova) ca urmare a reducerii efectivelor de bovine. Producția de carne de oaie și de capră a fost puțin interesantă pentru agricultorii români, dată fiind cererea internă redusă pentru aceste produse. Dată fiind această constrângere, la care se adaugă și lipsa unor unități specifice pentru ovine în abatoare a determinat o creștere a exporturilor de ovine vii, în detrimentul

exporturilor de carne de oaie. Carnea de porc a fost principalul tip de carne exportat de România. Cu toate acestea, după 2011 România s-a transformat din exportator net în importator net.

În ceea ce privește sprijinul acordat de autoritățile române producătorilor agricoli, acesta nu a fost prea bine conturat. Astfel, producătorii de carne de oaie și capră au beneficiat de credite subvenționate (pentru cumpărarea de animale de rasă pură, pentru ameliorarea și construirea de adaposturi noi, pentru susținerea costurilor de creștere a animalelor), iar producătorii de carne de porc și de pasăre au beneficiat de importante subvenții la export până în 2011. După acest an sprijinul acordat producătorilor din această ultimă categorie s-a redus (fiind acordate subvenții numai pentru o cantitate limitată de exporturi), fapt reflectat de evoluția avantajului comparativ.

– motive de ordin comunitar. Spre deosebire de România, Uniunea Europeană dispune de un sistem mult mai performant de susținere a producătorilor de carne de vită, axat pe trei componente: o organizare comună de piață, bazată pe prețuri de intervenție, prețuri prag la import și refinanțarea exporturilor, un sistem de subvenții prin plăți directe la producători (prime speciale, prime de alăptare, prime de sacrificare, prime de extensificare etc.), precum și un set larg de reglementări comunitare privind standardele de calitate. La nivel comunitar, producătorii de carne de oaie și de capră sunt mai puțin protejați decât producătorii de carne de bovine, beneficiind de un sistem de prețuri (de bază și reprezentative), de un sistem de plăți directe (prime pentru diferite tipuri de miei, prime pentru agricultorii din zonele defavorizate etc.), precum și de un sistem de subvenții la export.

– motive de ordin internațional. Piața internațională a cărnii s-a confruntat după anul 2000 cu o puternică scădere, declanșată de encefalopatia bovină spongiformă și extrapolată și pe alte piețe de carne, nu numai pe cea de carne de vită.

• Lapte și produse lactate Laptele și produsele lactate reprezintă una dintre ramurile agricole în care România a avut un constant dezavantaj relativ față de Uniunea Europeană pentru întreaga perioadă analizată. Totodată, laptele și produsele lactate au ocupat și o pondere scăzută în totalul exporturilor românești de produse agricole. În orice caz, se poate remarca faptul că pentru lapte dezavantajul comparativ al României față de Uniunea Europeană a fost mai mic decât dezavantajul comparativ pentru produsele lactate. Motivele care stau la baza unei astfel de situații sunt:

– motive de ordin intern. În ciuda scăderii șeptelului, evidențiată mai sus, producția națională de lapte a crescut, fapt datorat, printre altele: îmbunătățirii calității furajării animalelor, reducerii cu precădere a șeptelului neproductiv și creșterii calității animalelor utilizate (rase mai bune). România a avut în permanență un decalaj de productivitate față de Uniunea Europeană (productivitatea românească fiind de două ori mai scăzută decât cea comunitară). Totuși, din lipsa susținerii unui sistem de distribuție adecvat, o mare parte din producția autohtonă de lapte a fost fie destinată autoconsumului, fie comercializată pe piața țărănească.

Acest lucru a afectat și producția de produse lactate prelucrate, care a scăzut semnificativ mai ales începând cu 2012, la acest fapt contribuind și o serie de alți factori: reducerea cererii interne (ca urmare a reducerii puterii de cumpărare), lipsa tehnologiei corespunzătoare pentru diferitele stadii ale procesului de prelucrare, lipsa capitalului micilor procesatori, precum și concurența puternică sub raport calitate/preț a produselor provenind mai ales din Uniunea Europeană.

– motive de ordin comunitar. Spre deosebire de România, Uniunea Europeană deține un sistem extrem de puternic de susținere a producătorilor comunitari de lapte și produse lactate. De altfel acest sector a constituit în repetate rânduri o sursă de probleme în ceea ce privește excedentele agricole europene. Pe scurt, politica europeană în domeniul laptelui și al produselor lactate constă în: susținerea prețului pe piața internă (prețuri și intervenție publică la cumpărarea de unt și lapte degresat, ajutor privat pentru depozitarea untului, smântânei și a brânzeturilor, măsuri de susținere interna a marketingului) și un sistem de cote la livrările de lapte destinat procesării și comercializării directe pe piață.

• Cereale. Dintre cereale, grâul a cunoscut o evoluție extrem de spectaculoasă. Dacă în 2010 acesta deținea ponderea cea mai importantă în exportul românesc de produse agricole, în anul 2014 ponderea acestuia a scăzut semnificativ în importanță. Avantajul comparativ relevat față de Uniunea Europeană a cunoscut, la rândul său, o evoluție asemănătoare.

Porumbul a fost unul dintre puținele produse agricole pentru care România a reușit să își mențină avantajul comparativ pentru întreaga perioadă analizată. Ponderea la export a fost relativ importantă, fără a se înregistra însă o creștere deosebită. Singura exceție notabilă o reprezintă anul 2012, când importanța porumbului la export a atins un nivel record de 12,88%.

Orezul a cunoscut, în întreaga perioadă de după 2000, o scădere semnificativă a producției și exportului, evoluție firească ținând seama de faptul că această plantă nu este adaptată la condițiile climaterice din România iar începând cu 2001-2002 sistemele de irigații din România au cunoscut o decădere susținută până aproape de desființare. De asemenea, producătorii de cereale au fost afectați și de lipsa unei reforme adecvate a terenurilor agricole. Sistemul de protecție folosit de Uniunea Europeană, bazat pe o susținere a prețurilor interne, pe o protecție față de importuri și pe o susținere a exporturilor a determinat o competitivitate mult mai ridicată a produselor europene față de cele românești.

• Fructe și legume au deținut ponderi relativ importante la export, fără a deține însă și avantaj comparativ în raport cu Uniunea Europeană. Sucurile de fructe și legume, deținând și ele ponderi relativ importante la export, au avut pentru primii doi ani din periada analizată avantaj comparativ, acesta pierzându-se după 2012.

Ca și în ramurile prezentate anterior, și în cazul fructelor și legumelor s-a înregistrat un declin însemnat al suprafeței cultivate, dar și al producției. Începând din 2010, producția de fructe a cunoscut o scădere constantă, la baza căreia s-a aflat în primul rând lipsa lichidităților pentru reînnoirea pomilor fructiferi, pentru asigurarea input-urilor, pentru cearea de capacități de depozitare etc.

O mare parte (50%) din producția astfel obținută a fost destinată autoconsumului, restul fiind împărțit între procesatori și piața țărănească. De aici a rezultat și un declin în produsele industrializate, favorizat și de alti factori însă: un management inadecvat, precum și ineficiența canalului de producție – procesare (producătorii de fructe și legume sunt de mici dimensiuni, nu fac parte din organizații și asociații profesionale, iar între ei există un grad scăzut de cooperare.

Spre deosebire de celelalte sectoare, acesta a fost liberalizat încă de la începutul perioadei

de tranziție, neexistând nici un fel de subvenții pentru producători. Singurele facilități de care s-au bucurat aceștia au fost facilități fiscale, cupoane pentru achiziționarea de input-uri și credite cu dobândă preferențială. În planul politicii comerciale, până în 2000 a existat un protecționism vamal ridicat (242%) pentruprodusele procesate. Taxele vamale au scăzut apoi până la un nivel de aproximativ 40-50%.

Sectorul fructelor se confruntă cu dificultăți structurale specifice, manifestate de-a lungul întregului lanț de producție și marketing. Acesta a scăzut continuu în perioada 2000-2011, suprafața ocupată de livezi scăzând cu 38%, iar peste jumătate dintre acestea sunt îmbătrânite. Capacitatea de depozitare a fructelor este și ea redusă, acoperind numai 14% din capacitatea de producție, ceea ce afectează capacitatea sectorului de a furniza fructe proaspete și materii prime pentru unitățile de prelucrare pe tot parcursul anului.

La fructele proaspete s-a aplicat în anumite perioade o politică comercială specifică, existând restricții și taxe vamale diferențiate la importuri în funcție de perioadele de recoltare, fiind astfel protejați producătorii naționali. Pentru o serie de fruncte și legume, s-au menținut taxe vamale de import la un nivel mediu de 20% pentru importurile provenind din Uniunea Europeană și țările CEFTA.

Și în Uniunea Europeană piața fructelor și a legumelor proaspete este mai puțin supusă intervențiilor decât piețele celorlalte produse. Autoritățile comunitare sprijină organizațiile de producători, ele intervenind în situațiile în care apar dezechilibre pe piață. La importuri și exporturi se folosesc licențele. De asemenea, Uniunea Europeană subvenționează anumite categorii de fructe și legume proaspete exportate. Pentru produsele procesate, reglementările au fost schimbate începând cu 1997. Noile reglementări legiferează contractele intre procesatori și organizațiile de producători, acordarea ajutorului de producție, precum și operațiunile de comerț internațional.

Creșterea rapidă a economiei românești din perioada 2003-2008 a fost urmată de o scădere accentuată între 2009 și 2011, dar a revenit pe creștere în 2011, însă cu o rată mai scăzută. Cu toate acestea, nivelul general al activității economice din România se menține foarte scăzut. Terenurile agricole și apele din România rămân o resursă insuficient valorificată. Există un potențial evident pentru o dezvoltare mult mai înaltă și creștere prin integrarea lor în sistemul alimentar european.

Potențialul din agricultură este limitat de obstacole majore în calea dezvoltării, legate de o structură polarizată a exploatațiilor agricole. Fermele mari și mijlocii, care pot fi competitive, dar care trebuie să se modernizeze și să respecte standardele europene, reprezintă doar 7% din exploatațiile agricole, dar gestionează aproximativ 70% din suprafața agricolă utilizată (SAU). Circa 93% din exploatațiile agricole cu mai puțin de 5 ha cuprind restul de 30% din SAU și sunt exploatate în sistemul de agricultură de subzistență sau semisubzistență, cu orientare spre piață redusă sau inexistentă, nivel scăzut de productivitate și dotare tehnică.

Aceste exploatații reprezintă o importantă zonă-tampon în societatea română, având un rol de furnizori de bunuri publice de mediu prin prevenirea abandonării terenurilor și a pierderii biodiversității. Dimensiunea medie a unei exploatații (3,4 ha SAU/fermă) este de peste 4 ori mai mică decât media europeană (14,3 ha SAU) (sursă: Eurostat), ceea ce înseamnă că nivelul de fragmentare este foarte ridicat. Progresele modeste de consolidare din perioada 2005-2010 au contribuit la o scădere cu 10% a numărului de exploatații agricole. În general, sectorul agricol este expus riscurilor economice asociate cu fenomenele meteorologice nefavorabile și schimbările climatice. Aceste riscuri pot fi atenuate prin utilizarea de instrumente economice (asigurări, managementul riscurilor).

Așa cum arată Recensământul General Agricol din 2010 modificările structurale din România au fost în continuare foarte mici. Numărul total al exploatațiilor agricole era în 2010 de 3,859 mii, cu 2% mai puține decât în 2007. Dintre acestea, 99,2% erau exploatații fără personalitate juridică (exploatații agricole individuale, persoane fizice autorizate, întreprinderi familiale), care operau 53,5 % din totalul suprafaței agricole utilizate. Diferența de 30,228 mii exploatații agricole cu personalitate juridică (reprezentând 0,8%), utilizau 5,85 mil.ha (46,5% din total SAU), având o mărime medie de 191 ha/exploatație.

Aproximativ 34 % din SAU este utilizată de către exploatații agricole comerciale mari având o suprafață agricolă utilizată de peste 100 ha. Persistența importanței majore a agriculturii în economia rurală românească este generată de faptul că suprafața agricolă utilizată de exploatațiile agricole de tip comercial, eficiente și competitive, este aproximativ egală cu cea pe care se practică o agricultură de subzistență. Analizând exploatațiile agricole în funcție de suprafața acestora, cele sub 5 ha, reprezentau, în 2010, aproximativ 93% din totalul exploatațiilor românești și lucrau 29,7% din suprafața agricolă utilizată, ceea ce constituie o indicație clară a magnitudinii și persistenței fenomenului agriculturii de subzistență și semisubzistență (Date preluate de la INS, RGA 2010)

Din perspectiva capacității exploatațiilor agricole de a genera venit, situația se prezintă similar, în sensul că mare parte a exploataților prezintă o capacitate redusă din acest punct de vedere. Astfel, conform studiilor efectuate la nivelul anului 2010, exista încă un procent extrem de mare al fermelor foarte mici având sub 2 UDE (94%) (www.ier.ro, Sudiu SPOS – Reforma Politicii Agricole Comune post-2013 contextul perspectivei bugetare).

Suprafața cultivată cu legume, a reprezentat în anul 2011, 3.25% din totalul suprafeței arabile cultivate și este aproximativ asemănătoare cu cea de la nivelul Uniunii Europene, cu diferența că, în prezent, în România, necesarul de consum nu este încă asigurat din resursele interne. Suprafața de sere, în scădere, iar cea de solarii nemodernizată, aflată încă în stadiu gospodăresc, nu reușește să acopere necesarul de legume timpurii. În perioada 2010-2014, producția de legume a fluctuat foarte mult înregistrând un minim de 3,16 milioane tone în 2010 și un maxim de 4,17 milioane tone în 2011. În 2012 producția a fost de 3,53 milioane tone. (INS – Tempo online) Producțiile medii la hectar în perioada 2000-2011 au avut o evoluție oscilantă, cu o tendință ușor crescătoare în ultimii trei ani. (Cadrul național strategic pentru dezvoltarea durabilă a spațiului rural românesc 2014 – 2020 – 2030)

Concluzii

După aderarea la Uniunea Europeană în 2007, atât exporturile, cât și importurile de produse agricole și alimentare, băuturi și tutun au cunoscut un trend ascendent. Țara noastră nu și-a dezvoltat însă, cel puțin deocamdată, capacitatea de a prelucra și stoca producția agricolă – nivelul exporturilor de produse agricole depinde semnificativ de cantitățile de precipitații, iar activitățile agricole au probleme la capitolul tehnologizare,

productivitate și eficiență.

Avantajul comparativ al României a fost determinat mult timp de mâna de lucru ieftină. În combinație cu poziția geografică și înlăturarea restricțiilor comerciale, acesta a fãcut ca exporturile de textile și de articole de îmbrăcăminte și încălțăminte să dețină un loc fruntaș în totalul produselor exportate. În ultimii ani, totuși, ele și-au diminuat importanța ca pondere, iar grupe de produse ce incorporează un grad ridicat de tehnologie (mașini și echipamente de transport) au înregistrat un avans.

Evoluția în timp a structurii exporturilor intracomunitare pe grupe de produse relevă ajustările exporturilor românești din ultimii ani. Exporturile românești au avut de pierdut încă din prima decadă de tranziție, din cauza mediului politico-economic național. Întârzierea reformelor a condus la o subdezvoltare a capacității de a concura cu alte țări europene. Pentru a fi competitivi în comerțul exterior și a beneficia de piața unică europeană, producătorii români ar fi trebuit să cunoască concurența la nivel național, să-și măsoare forțele aici, și abia apoi să participe pe piețele internaționale. Ori mediul de afaceri din România este deficitar, cu o impozitare ridicată și o birocrație stufoasă, cu un mediul fiscal instabil și cu un grad ridicat de corupție.

Un prim pas în sensul îmbunătățirii activităților de export ar fi reducerea poverii fiscale și a birocrației aferente (măsurată prin indicatori precum numărul de impozite plătite, numărul de zile necesare plății lor etc.). Astfel, antreprenorii ar fi stimulați să desfășoare activități de producție/comerciale orientate inclusiv spre export

Îmbunătățirea infrastructurii pentru a ușura activitățile de export din punct de vedere logistic ar fi un al pas de urmat pentru România. Este vorba nu doar de infrastructura de transport, ci și de ușurința cu care se branșează o firmă la rețeaua de electricitate sau de apă.

Privatizarea și liberalizarea prețurilor în sectorul energetic este o direcție care ar transforma substanțial configurația exporturilor românești. În acest moment, entități publice producătoare de energie subvenționează prin prețuri mici industrii energofage total ineficiente, rămășițe ale perioadei comuniste. Pe lângă un acces non-preferențial la energie pe bursă pentru toate companiile (care presupune și eliminarea corupției din sector), reforma acestui sector ar putea transforma România în exportator de energie.

România nu folosește eficient apartenența la Uniunea Europeană în primul rând din cauza situației la nivel național (comparativ cu un mediu stabil și mai puțin corupt, propice mediului de afaceri din țări similare). Comerțul intracomunitar ar fi putut reprezenta un motor pentru a ne apropia de media europeană la capitolul nivel de trai. Din păcate, el nu este utilizat la adevăratul său potențial din cauza lipsei unor politici publice consecvente și coerente.

În condițiile actuale, doar o treime din producția agricolă din România este utilizată de industria alimentară, în comparație cu 67,8% în Franța și 62% în Polonia. Un procent de 70% din producția exportată reprezintă producție brută sau prelucrată primar (șeptel, grâne, plante pentru ulei, tutun, grăsimi vegetale și uleiuri), produse pentru care România nu are încă puse la punct filiere integrate de procesare. De asemenea, productivitatea muncii în industria alimentară din România, măsurată prin valoarea adăugată brută/persoană angajată, în perioada 2008‐2010, continuă să se situeze la un sfert din cea a țărilor UE‐27, contribuind la menținerea unei ponderi scăzute (valoric) a producției alimentare românești, în total UE.

În mod tradițional, România este un mare producător de cereale și plante oleaginoase, aceste culturi ocupând suprafețele cele mai însemnate (de 60%, respectiv 17%) din cele 8,3 milioane ha (Sursa: RGA 2010) teren arabil ale țării. De altfel, cu suprafața agricolă utilizată pe care o deține (13,3 milione ha) si cu o populație de 19 milioane, (INS – Comunicat de presa 2 februarie 2012 – Recensamantul Populației și Locuințelor) România se situează, la nivelul Uniunii Europene, pe unul dintre primele locuri în ceea ce privește terenul agricol ce revine pe cap de locuitor (0,7 ha). În termeni valorici, în perioada post-aderare (2007-2011), ponderi importante în structura producției agricole au avut legumele și produsele horticole (18%), cerealele (14%), plantele furajere (14%), iar dintre produsele animaliere, carnea de porcine (10%) și laptele (8,3%). (Comisia Europeană, 2012)

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

Akamatsu, K. (1962), An Historical Pattern of Economic Growth in Developing Countries, Developing Economics, nr. 1: 52.

Albu, C. & Vătășescu, M. (2006), Relații economice internaționale, Editura Apimondia, București.

Andreescu, E. & Albu, C. (1999) Noua etapă a integrării economice vest-europene, Universitatea Ecologică, București.

Atkinson, H. & Brown, B. J. (2001), Rethinking Performance Measures: Assessing Progress in UK Hotels, International Journal of Contemporary Hospitality Management, vol. 13, nr. 3: 128–35

Bhagwati, J. N. (1988), Importance du commerce international de services pour le développement économique, L’Europe face à la nouvelle économie de service, Editura Publications de l'Institut Universitaire d'Etudes Européennes, Genève, Elveția.

Bhagwati, J. N., Panagariya, A., Srinivasan, T. N. (1998), Lectures on International Trade, MIT Press, Cambridge.

Bonciu, Fl. (2004), Economie Mondială, Editura Lumina Lex, București.

Bowen, J. & Ford, R. C. (2002) Managing Service Organizations: Does Having a „Thing” Make a Difference”, Journal of Management, vol. 28, nr. 3: 447–469.

Brown, J. B. & McDonnell, B. (1995), The Balanced Scorecard: ShortTerm Guest or Long Term Resident?, International Journal of Contemporary Hospitality Management, vol. 7, nr. 2–3: 7–11.

Burnete, S. (1999), Comerț internațional. Teorii, modele, politici, Ed. Economică, București.

Cociuban, Virgil Gheorghiță Aristide, (2002), Economie Mondială, Editura Politeia – SNSPA București.

Comisia Europeană, (2012) Member States Factsheets, Agricultură și dezvoltare rurală.

Gallo, C. & Jobs, S. Secretele inovației, (2011), Editura Curtea Veche, București.

Greenaway, D. (2000), Economic Development and International Trade, Editura Mchillan.

Gronroos, C. (1994), From Scientific Management to Service Management: A Management Perspective for the Age of Service Competition, International Journal of Service Industry Management, vol. 5, nr. 1: 5–20.

Harris, P. J., (1999), Profit Planning, Editura Butterworth Heinemann, Oxford, Marea Britanie.

Hill, C. (1997), International Economics: Competing in the Global Marketplace, McGraw-Hill, Irwin,.

Ioncică, M. (2003), Economia serviciilor. Teorie și practică, Editura Uranus, București.

Ioncică, M. (2006), Economia serviciilor. Abordări teoretice și implicații practice, Editura Uranus, București.

Ioncică, M., Petrescu, E. C. & Ioncică, D., (2006), Strategii pentru exportul serviciilor în contextul liberalizării piețelor, Conferință internațională a Facultatea de Marketing, ASE, București.

Israeli, A., Barkan, R. & Fleishman, M., (2006), An Exploratory Approach to Evaluating Performance Measures: The Manager’s Perspective, The Service Industries Journal, vol. 26, nr. 8: 861-872.

Johnson, H.T. & Kaplan, R.S., (1987), Relevance Lost: The Rise and Fall of Management Accounting, Editura Harvard Business School Press, Boston, SUA.

Kaplan, R.S. (1994) Management Accounting 1984–1994: Development of New Practices and Theory, Management Accounting Review, vol. 5, nr. 3–4: 247–60.

Kaplan, R.S. & Norton, D.P. (1992), The Balanced Scoreboard – Measures That Drive Performance, Harvard Business Review, January–February: 71–90.

Krugman, P. (1979), A Model of Innovation, Tehnology Transfer and the World Distribution of Income, Journal of International Economics, noiembrie, 1979.

Lewin, K., (1951) Field Theory in Social Science: Selected Theoretical Papers, Editura Tavistock, London.

Manolescu, Gheorghe, (1997), Politici economice, Editura Economică, București.

Mucchielli, J.-L. (1994), Relations Economiques Internationales, Hachette, Paris.

Peters, Thomas J., Waterman, Robert H. Jr., (2011), În căutarea excelenței, Editura Meteor Press, București.

Porter, M. E., (1998), The Competitive Advantage of Nations, Editura The Free Press, New York, SUA.

Posner, M. (1961), International Trade and Tehnical Change”, Oxford Ecnomic Paper, octombrie 1961.

Ricardo, David, (1817), On the Principles of Political Economy and Taxation.

Sodersten, Bo, (1977), International Economics, The Macmillan Press Ltd, London.

Stiglitz, J. (2010) În cădere liberă, America, piața liberă și prăbușirea economiei mondiale, Editura Publica, București.

Sută, Nicolae, (2000), Comerț internațional și politici comerciale contemporane, Editura Eficient, București.

WTO, (2011a),

www.cdi2020.ro

ANEXE

Anexa nr. 1. Indicele avantajului comparativ relevat, calculat după metoda

relative export performance

Anexa nr. 2. Indicele avantajului comparativ relevat, calculat după metoda

export-import ratio

ANEXE

Anexa nr. 1. Indicele avantajului comparativ relevat, calculat după metoda

relative export performance

Anexa nr. 2. Indicele avantajului comparativ relevat, calculat după metoda

export-import ratio

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Avantajul Comparativ Si Limitele Resurselor Interne Studiu de Caz – Avantajul Comparativ pe Grupe de Produse Exportate de Romania (ID: 136975)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Avantajul Comparativ Si Limitele Resurselor Interne Studiu de Caz – Avantajul Comparativ pe Grupe de Produse Exportate de Romania

Copyright Notice

Sanatatea Si Securitatea In Munca In Cadrul S.c. Antibiotice S.a

Utilizarea Informatiilor In Aplicarea Si Aprecierea Controlului Financiar Intern

Evaluarea Ofertei Turistice Internationale

Marketingul Functie a Managementului Bancar

Studiul Satisfactiei Consumatorilor Fata de Serviciile de Telefonie Aplicate de S.c. Rcs Rds S.a

Rentabilitatea Si Riscul Plasamentelor In Romania

Copyright Notice

Similar Posts