Avantajele Si Dezavantajele Uniunii Monetare
Avantajele și dezavantajele uniunii monetare
INTRODUCERE – Avantajele și dezavantajele Uniunii Monetare
A renunța la un instrument de politică economică (sau chiar substituirea politicilor monetare a celor 17 țări membre UEM, parțial autonome cu una singură) reprezintă prin definiție un proces foarte costisitor. Problemele și întrebările care se nasc sunt: cât de mari sunt aceste costuri? Care sunt beneficiile pe care le generează acest proces? Este important și necesar în același timp să se distingă între beneficii și costuri, având în vedere că primele sunt mai mult de natură macroeconomică și ca urmare mai „răspândite”, relevanța lor manifestându-se gradual în timp.
Dintr-o perspectivă istorică, ne putem întreba care au fost principalele incertitudini cu privire la oportunitatea de a face loc unei Uniuni Monetare în Europa. Nu există nici o urmă de îndoială că era imposibilă stabilirea de politici monetare de stabilizare în cazul perioadelor de recesiune ce au lovit în mod asimetric anumite țări; în același timp se constată și o carență a instrumentelor necesare politicilor fiscale pentru a acoperi acest gol creat de politica monetară. Toate aceste „dubii” pot fi explicate mai bine răspunzând la următoarele 4 întrebări:
Cât din efectele asimetrice corespund evoluției ciclice a economiilor europene?
În ce măsură politica monetară (sau politica ratei de schimb) ar putea fi utilizată (în afara Uniunii Monetare) pentru a reduce consecințele (efectele) unor astfel de asimetrii?
În ce măsură politica monetară (în Uniunea Monetară) ar putea diminua asimetriile dintre țările participante?
În ce măsură politica fiscală poate fi utilizată (în interiorul Uniunii Monetare) pentru a reduce efectele unor astfel de asimetrii?
Pe parcursul acestei lucrări am reușit să răspundem doar la o parte dintre aceste întrebări, celelalte urmând a constitui subiectul unor analize viitoare. În cele ce urmează vom încerca o prezentare schematică a principalelor aspecte pozitive și negative ce pot caracteriza un buget ipotetic constituit din beneficiile și costurile aferente adeziunii la o Uniune Monetară între mai multe țări.
Pro și contra monedei unice:
Beneficiile derivate din fixarea irevocabilă a schimburilor presupune:
o variație mai mică a prețurilor și ca urmare o incertitudine mai redusă în formarea expectativelor cu privire la prețurile viitoare și a deciziilor de investiție;
o mai mare credibilitate a orientării anti-inflaționiste a politicii monetare și ca urmare o mai mare eficacitate a acestui tip de politică;
imposibilitatea de a decurge la deprecieri competitive în lanț (sau chiar la războaie comerciale combătute cu arma deprecierii schimbului);
reducerea primei de risc pe care ratele dobânzii le încorporează în previzionarea riscului de depreciere și ca urmare orientarea ratei dobânzilor spre nivelul cel mai redus.
Beneficiile generate din adoptarea monedei unice:
economii cu privire la comisioanele de schimb (chiar dacă aceasta reprezintă o pierdere pentru bancă);
o mai mare transparență cu privire la comparabilitatea impozitelor fiscale și a beneficiilor și costurilor aferente intervențiilor publice;
o mai mare transparență a prețurilor practicate în Europa; o segmentare mai redusă a piețelor;
eliminarea riscului de schimb în interiorul zonei și a primelor de risc;
răspândirea „stării de apartenență” la o comunitate supranațională.
Costurile derivate din fixarea irevocabilă a schimburilor:
imposibilitatea de a utiliza manevra de schimb în vederea ajustării (rectificării) dezechilibrelor balanței comerciale (dacă se adoptă o monedă, pe de altă parte acest cost dispare, deoarece eventuale diferențe ale valorilor curente sau ale mișcărilor de capital între „regiuni” din aceeași zonă monetară nu au nici o relevanță);
imposibilitatea de a utiliza manevra de schimb (și politica monetară în general) pentru a stabiliza ciclul economic al unei țări (acest lucru este relevant dacă fluctuațiile ciclice ale țărilor participante la Uniune nu sunt sincronizate și dacă politica monetară este orientată spre politicile de stabilizare);
imposibilitatea de a genera seignorage-ul în mod automat de către băncile centrale naționale (pe de altă parte importanța cantitativă a seignorage-ului este drastic redusă în toate țările care au decis (ales) stabilizarea inflației la rate apropiate de zero);
Costurile aferente adoptării monedei unice:
necesitatea de a redefini rolul și nivelul de centralizare a politicii fiscale (această parte să nu fie un cost, dacă avem în vedere că rolul politicii fiscale trebuie oricum redimensionat);
dezechilibre derivate din dorința de a avea o autoritate monetară centrală puternică și o autoritate politică centrală slabă (în măsura în care Uniunea Monetară nu este încă o Uniune Politică).
Potențialele beneficii ale integrării/uniunii monetare pot fi împărțite în patru mari direcții:
existența unui agent restrictiv, care ar îngrădi capacitatea guvernelor de a implementa politici macroeconomice iresponsabile și destabilizatoare;
prezența unui zid de apărare împotriva speculațiilor monetare și a efectelor contagiunii care pot contribui la volatilitatea/instabilitatea ratei de schimb;
încurajarea valorificării economiilor de scară în sectorul financiar, împreună cu beneficiile în ceea ce privește eficiența;
beneficiile obișnuite ale unei zone monetare optime (OCA), adică beneficiile pentru comerț, generate de costurile reduse ale tranzacțiilor și de nesiguranța privind rata de schimb, minus posibilele pierderi rezultate din autonomia redusă a politicilor naționale și din incapacitatea de a reacționa și de a rezista la șocurile economice.
Introducerea monedei Euro în opt noi state membre ale UE din Europa centrală și de est ridică o serie de întrebări importante legate de lărgirea și adâncirea Uniunii Europene. Aceste întrebări vizează caracteristicile europenizării și convergența existentă în principalele sfere ale politicilor microeconomice, managementul timpului în elaborarea politicilor europene și implicările lărgirii Zonei Euro pentru dezvoltarea ulterioară a UE. Scenariile alternative includ adâncirea zonei euro (dezvoltarea competențelor centrale în coordonarea politicilor macroeconomice și în transferurile fiscale), condiții mai flexibile pentru a deveni stat membru și capacitatea politicilor naționale de a face față posibilelor eșecuri (inclusiv o dezintegrare parțială), reinventarea (o nouă paradigmă politică care permite forme noi de acțiune colectivă), sau păstrarea status-quo-ului (în acest caz, renașterea noilor state membre).
CAP. I SCURTĂ INCURSIUNE ÎN ISTORIA Uniunii economice și monetare. aSPECTE TEHNICE ȘI TEORETICE
1.1. Evoluția Uniunii Europene, de la Zona de Comerț Liber la Uniunea Economică și Monetară
Uniunea economică și monetară reprezintă o etapă superioară a integrării multinaționale, care presupune: o politică monetară comună, o strânsă coordonare a politicilor economice ale statelor membre, o monedă unică, liberalizarea fluxurilor de capital, un sistem instituțional care să coordoneze și să administreze politica monetară.
Formarea Uniunii Economice și Monetare a impus o mai mare coordonare a politicii economice a statelor membre, dar și obligația de a evita deficitele bugetare excesive, așa cum este prevăzut prin Pactul de Stabilitate și Creștere..
Completarea pieței interne unice a presupus și dezvoltarea componentei financiar monetare a acesteia. Uniunea monetară devine realitate în urma introducerii monedei unice europene, a aplicării politicii monetare comune și a funcționării unui sistem instituțional comun – Sistemul Băncilor Centrale Europene. În prezent există 17 state membre ale Uniunii care utilizează moneda comună. Noile state membre care nu au adoptat moneda Euro au statutul de stat membru cu derogare de la adoptarea monedei Euro si au și ele obligația de a introduce Euro, după o participare de cel puțin 2 ani la Mecanismul Ratei de Schimb II (MRS2) în momentul în care îndeplinesc criteriile de convergență nominală și pe cele de convergență reală.
1.2. UEM, BCE și moneda Euro
Acest subcapitol prezintă etapele care au condus la instituirea Uniunii Economice și Monetare (UEM) și descrie principalele caracteristici de organizare a acesteia.
1.2.1. Uniunea Economică și Monetară și Euro: Etape
Care a fost originea Uniunii Economice și Monetare în Europa? Punctul de plecare ar putea să coincidă cu Tratatul de la Roma, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Crearea UEM reprezintă de fapt unul dintre rezultatele cele mai reușite ale integrării europene și probabil cel mai important realizat până acum; de asemenea adoptarea unei monede unice nu era prezentă în proiecțiile „autorilor” Tratatului de la Roma, ale căror obiective au fost mult mai limitate într-o primă fază.
Începutul acestui parcurs al UEM ar putea fi identificat în 1989, atunci când Consiliul European a decis să înceapă procesul de realizare al UEM până la sfârșitul secolului. De asemenea, din punct de vedere istoric ar fi inexact să nu ținem cont de primii pași spre integrarea monetară europeană întreprinși la jumătatea anilor ’60. cu toate acestea, rezultatele obținute și câteva lecții ale acelei perioade, au oferit o contribuție indispensabilă procesului de integrare monetară care a debutat la începutul anilor ’90.
Având în vedere cele menționate, ca punct de plecare va fi luat anul 1962 (conform tabelului), an în care a fost prezentat documentul Comisiei Europene, numit „Memorandumul Marjolin” care a deschis dezbaterea privind politica monetară la nivel comunitar și a promovat adoptarea primelor măsuri în domeniul cooperării monetare, deși acestea au fost foarte limitate.
1.2.1.1. Primii pași spre integrare monetară europeană
Fondatorii Europei care au negociat Tratatul de la Roma în anii ’50 nu au insistat pe
ideea unei monede comune. Obiectivele inițiale ale CEE au fost de fapt în mod substanțial limitate la crearea unei uniuni vamale și a unei piețe agricole comune, dar care nu își propuneau o integrare monetară. În plus toate țările CEE participau la un sistem monetar internațional (sistemul Bretton Woods) care funcționa suficient de bine și în care taxele de schimb, fixe sau ajustabile se mențineau relativ stabile până la jumătatea anilor ’60, fie în interiorul CEE fie la nivel mondial.
Ideea unei monede comune pentru statele membre ale CEE a apărut pentru prima oară în memorandumul Comisiei Europene din 24 octombrie 1962 (Memorandumul Marjolin) care solicita trecerea de la Uniunea Vamală la Uniunea Economică până la sfârșitul anilor ’60 cu fixarea irevocabilă a taxelor de schimb între monedele statelor membre. Cu toate acestea, deoarece sistemul Bretton Woods asigura stabilitatea generală a schimburilor, statele membre consideră că acestea din urmă ar putea fi păstrate în cadrul CEE fără a fi nevoie de noi acorduri instituționale la nivel comunitar.
La sfârșitul anilor ’60 contextul internațional s-a schimbat radical. Sistemul Bretton Woods dădea semnale de tensiune destul de ridicate datorită echilibrului politic a plăților SUA. Prioritatea politicilor economice a statelor membre a CEE diferea într-o mare măsură. Amplificarea divergențelor cu privire la prețurile și costurile între aceste țări au determinat diferite crize valutare și de echilibru a plăților, punând în pericol Uniunea Vamală și piața agricolă comună, a căror funcționare a fost satisfăcătoare până atunci.
În anul 1969 Comisia Europeană prezintă planul Barre, menit să creeze o identitate monetară distinctă în comunitate. Pe baza acesteia din urmă șefii de stat sau de guvern reuniți la Aia au invitat consiliul de miniștri la elaborarea unor programe pentru realizarea, în diferite faze, a unei uniuni economice și monetare. Lucrările, dezvoltate de un grup de experți prezidați de Pierre Werner au avut ca rezultat publicarea Raportului Werner în 1970, acest document propunând realizarea unei uniuni economice și monetare în diferite etape până în 1980.
În paralel cu aceste dezvoltări, în 1970 și în 1971 au fost stabilite primele mecanisme de sprijin monetar și financiar în interiorul Comunității.
În martie 1971, statele membre au hotărât instituirea unei uniuni economice și monetare. În prima fază a fost introdus un sistem comunitar care avea ca scop reducerea marjelor de fluctuație ale valutelor țărilor participante. Acest sistem, așa numitul ”șarpe” a intrat în funcțiune în aprilie 1972. în 1973 a fost creat un Fond European de Cooperare Monetar (FECOM) care va constitui nucleul viitoarei organizări a băncilor centrale la nivel comunitar. În plus, în scopul de a consolida coordonarea politicilor economice, în 1971 Consiliul adoptă o decizie în ceea ce privește realizarea unui înalt nivel de convergență în comunitate și o directivă în materie de stabilitate, creștere economică și ocuparea forței de muncă.
„Șarpele” devine un mecanism de schimb între marca germană, valutele Beneluxului și coroana daneză. Alte valute comunitare rămân în afara sistemului pentru întreaga lor existență sau mare parte din această durată.
1.2.1.2. Constituirea Uniunii Economice și Monetare și trecerea la Euro
a) Prima fază a Uniunii Economice și Monetare
Pe baza raportului Delors, în iunie 1989 Consiliul European a decis ca prima fază a realizării Uniunii Economice și Monetare să fie inițiată la 1 iulie 1990, dată în care, au fost eliminate toate restricțiile circulației capitalurilor între statele membre. În același timp cu decizia Consiliului din 12 martie 1990, au fost conferite mult mai multe competențe comitetului de guvernatori al băncilor centrale ale statelor membre ale Comunității Economice Europene.
Aceste competențe includeau dezvoltarea consultațiilor pe politicile monetare ale statelor membre și promovarea coordonării în acest context, în scopul realizării stabilității prețurilor. Ținând cont de perioada redusă avută la dispoziție și de dificultatea sarcinilor de realizat, comitetul de guvernatori a început lucrările de pregătire pentru a treia fază a UEM. În primul rând a fost necesară identificarea tuturor aspectelor care au fost examinate cu prioritate și dezvoltarea unui program de lucru până la sfârșitul anilor 1993. Apoi au fost definite mandatele corespunzătoare pentru sub-grupurile deja existente.
b) A doua fază a Uniunii Economice și Monetare
A doua fază începe la 1 ianuarie 1994 odată cu înființarea IME ca organism tranzitoriu pentru dezvoltarea lucrărilor pregătitoare pentru a treia fază, în timp ce conducerea politicii monetare și de schimb în interiorul UE a rămas apanajul autorităților naționale. Acest lucru a determinat dizolvarea consiliului de administrație, care până la urmă a fost reconstituit ca și Consiliu (organism de conducere) a IME.
Cele două sarcini principale ale IME erau:
consolidarea cooperării între băncile centrale și coordonarea politicilor monetare;
dezvoltarea pregătirilor necesare pentru înființarea SEBC, pentru conducerea politicii monetare unice și pentru crearea unei monede unice în a treia fază a UEM.
În decembrie 1995 Consiliul European din Madrid confirmă că a treia fază a UEM ar trebui să înceapă la 1 ianuarie 1999, denumind Euro moneda unică care ar trebui să fie introdusă cu începutul acestei perioade și anunțând anticipat o serie de inițiative în ceea ce privește adoptarea sa. Acest scenariu se fonda în principal pe unele pregătiri detaliate emise de IME, care utiliza încă expresia „trecerea la Euro” (changeover) mai degrabă decât „introducerea Euro” pentru a reflecta natura tranziției la noua valută. În acest context IME recomanda o perioadă tranzitorie de 3 ani, începând de la 1 ianuarie 1999, pentru a ține cont de ritmul diferit cu care diferite grupuri de operatori economici (de exemplu sectorul financiar, societăți non-financiare, sectorul public) ar fi fost în măsură să se adapteze la moneda unică.
În decembrie 1995, IME i s-a oferit sarcina de a pregăti viitoarele relații monetare și de schimb între euro și valutele țărilor UE care nu fac parte din zona Euro. Un an mai târziu, în decembrie 1996, IME supune Consiliului European un raport care a constituit baza rezoluției adoptate de acesta din urmă în iunie 1997 în ceea ce privește principiile și elementele fundamentale ale noilor acorduri europene de schimb (AEC II).
În decembrie 1996, IME a prezentat Consiliului European și publicului larg machetele grafice pentru bancnotele Euro care ar fi fost utilizate pentru biletele puse în circulație de SEBC la 1 ianuarie 1997. Pentru a respecta dispozițiile Tratatului în iunie 1997, Consiliul European a adoptat Pactul de Stabilitate și Creștere, menit să asigure disciplina bugetară în contextul UEM. Pactul a fost constituit din 3 instrumente: o rezoluție a Consiliului European și două regulamente ale Consiliului. O declarație a Consiliului din mai 1998 a completat Pactul și a amplificat angajamentele.
Statele membre pun in aplicare politici care să răspundă „criteriilor de convergență” economică (art. 121 din Tratatul CE) și au efectuat o revizuire detaliată a legislațiilor naționale pentru a le face conforme cu cerințele convergenței legale (art. 109 a Tratatului CE). Modificările se referă în special la dispozițiile legale și statutare ale băncilor centrale în vederea integrării lor în Eurosistem.
Deciziile finale în ceea ce privește UEM au fost luate din mai 1998. La data de 2 mai Consiliul UE (șefii de stat sau de guvern) au decis în unanimitate că 11 state membre (Belgia, Germania, Spania, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Țările de Jos, Austria, Portugalia și Finlanda) satisfăceau condițiile necesare pentru introducerea monedei Euro prevăzute pentru 1 ianuarie 1999 și prin urmare acestea ar putea participa la a treia etapă a UEM. În virtutea statutului special conferite acestora, Danemarca și Regatul Unit au beneficiat de o „clauză de aut-put” a celei de-a treia etape a UEM, în timp ce se credea că Grecia și Suedia nu au realizat condițiile necesare pentru introducerea monedei Euro.
Șefii de stat sau de guvern au ajuns, de asemenea, la un acord politic cu privire la personalitatea cu care ar fi fost numiți membrii viitorului comitet executiv al BCE. În același timp, miniștrii de finanțe din statele membre care ar fi adoptat moneda unică și guvernatorii respectivelor bănci centrale naționale au convenit împreună cu Comisia Europeană și IME că paritatea centrală bilaterală actuală în cadrul AEC cu privire la valutele statelor membre participante ar fi fost utilizate pentru determinarea taxelor irevocabile de conversia cu Euro.
În data de 25 mai 1998 guvernele celor 11 state membre care au aderat, reprezentate de șefi de stat și de guvern în mod oficial numiți și de comun acord, președintele, vicepreședintele și ceilalți 4 membri ai Comitetului executiv al BCE, în conformitate cu articolul 50 al statutului SEBC, numirea a fost efectuată pe baza unei recomandări a Consiliului ECOFIN și avizele Parlamentului European și a Consiliului IME. Numirea celor 6 membri ai Comitetului executiv a intrat în vigoare la 1 iunie 1998, data de înființare a BCE. În acest mod IME și-a încheiat mandatul său și a intrat în lichidare în conformitate cu articolul 123, paragraful 2 al Tratatului CE. Ca lichidator al IME, BCE nu a beneficiat doar de pregătiri importante care au fost dezvoltate, ci beneficiază și de întreaga infrastructură a IME inclusă într-un organism pregătit să exercite propriile sarcini la BCE. Acesta din urmă a fost facilitată foarte mult, în sensul că a făcut operațional Eurosistemul în doar 7 luni, în timp util pentru începutul celei de-a treia faze, precum și completarea pregătirilor pentru introducerea numerarului în Euro până la 1 ianuarie 2002.
c) A treia fază a Uniunii Economice și Monetare
La 1 ianuarie 1999 a început a treia etapă și ultima a UEM, care a implicat stabilirea irevocabilă a ratelor de conversie a monedelor celor 11 state membre participante la Uniunea Monetară și la conducerea politicii monetare unice în zona Euro care se află în atribuțiile BCE.
În ceea ce privește cadrul juridic stabilit de Consiliul UE în legislația comunitară secundară, moneda unică înlocuiește imediat valutele naționale, care au devenit subdiviziuni non-zecimale ale monedei Euro în cursul perioadei tranzitorii cuprinse între 1 ianuarie 1999 și 31 decembrie 2001.
Pentru primii trei ani, toți operatorii au fost liberi să utilizeze Euro sau subdiviziunile lor naționale pentru credite și debite și pentru efectuarea plăților cu instrumente alternative numerarului. De asemenea, statele membre au avut dreptul de a cere diferiților subiecți să redenumească în Euro instrumentele de debit (datoriile) negociabile în acestea și a utiliza noua monedă pentru schimburile pe piețe reglementate și funcționarea sistemelor de plăți.
Statele membre au utilizat din plin această prerogativă în perioada anterioară celei de-a treia faze a UEM. În plus, IME a anunțat că Eurosistemul ar conduce operațiunile de politică monetară exclusiv în Euro și că acesta din urmă ar fi fost unica valută de exprimare în cadrul sistemului TARGET. În acest context, sectorul financiar a realizat pregătiri interne pentru a putea opera pe piețele financiare integrate până la începutul celei de-a treia faze. Sectorul era interesat de o trecere rapidă și globală a acestor piețe la moneda unică; de asemenea nici o categorie de operatori nu doreau să fie depășiți de concurenți. Cu susținerea IME, asociații piețelor financiare s-au pus de acord asupra unor convenții pentru unificarea practicilor de piață și au fost elaborați indicatori de anticipare a ratelor dobânzilor (EURIBOR, EONIA).
Aceste pregătiri au permis trecerea imediată a piețelor financiare la Euro până la începutul celei de-a treia faze a UEM. Operațiile au fost efectuate exclusiv în monedă unică și cea mai mare parte a instrumentelor de debit (datorii) negociabile în acestea au fost convertite în Euro. Trecerea la moneda unică pe piețele financiare nu a fost doar imediată ci și foarte pregătită. Sistemul companiilor trece în mod progresiv la Euro în timpul perioadei de tranziție; din contră, cetățenii – în absența numerarului denumit Euro – nu au făcut inițal un recurs amplu la moneda unică pentru a efectua operațiuni. Situația s-ar putea schimba în mod natural prin introducerea bancnotelor și monedelor în Euro la 1 ianuarie 2002.
La 1 ianuarie 2001, Grecia a intrat să facă parte din zona Euro, ajungând la 12 numărul țărilor participante, banca Greciei fiind integrată în Eurosistem. Conform art. 122, paragraful 2 al Tratatului CE, pe 19 iunie 2000, Consiliul UE a decis că Grecia a respectat condițiile prevăzute pentru adoptarea Euro. Rata de schimb între Euro și drahma grecească a fost anunțată într-un regulament al Consiliului din aceeași zi.
Introducerea monedei Euro a fost completată cu substituirea numerarului la 1 ianuarie 2002. numerarul denumit de vechile valute a încetat să mai aibă un curs legal până la sfârșitul lunii februarie 2002 și din acel moment, bancnotele și monedele în Euro au fost unicul mijloc legal de plată din zona Euro.
UEM a fost realizată în cadrul Comunității Europene, a cărui domeniu de aplicare a înregistrat o dezvoltare semnificativă din 1952 și până în prezent.
1.3. Baza juridică și caracteristicile UEM
BCE, constituită prin Tratatul CE, se include în cadrul juridic și instituțional specific al Comunității Europene. Prin urmare, Euro și BCE se disting în funcție de valutele naționale și de băncile centrale naționale prin caracterul lor supranațional în contextul unei comunități de state suverane. Spre deosebire de alte bănci centrale comparabile, cum ar fi US Federal Reserve System și Banca Japoniei, care sunt autoritățile monetare ale valutelor naționale, BCE reprezintă o autoritate centrală care conduce politica monetară pentru o zonă economică constituită, în prezent, din 17 state membre, într-o mare măsură autonome. O altă caracteristică cheie a UEM este reprezentată de aceea că zona Euro nu include toate statele membre ale UE, deoarece realizarea UEM răspunde unui criteriu de integrare diferențiată.
1.3.1. Baza juridică
Suveranitatea monetară a fost transferată la nivel supranațional conform termenilor și condițiilor Tratatului CE care a fost modificat de Tratatul UE. Uniunea Europeană în forma sa actuală, nu este un stat; din contră se fundamentează pe Comunitatea Europeană și pe politicile și modalitățile de cooperare stabilite de Tratatul UE. Primul pilon este reprezentat de Comunitatea Europeană și de Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom) ambele având personalitate juridică și reglementate printr-un tratat diferit. Au caracter supranațional și acționează în limitele competențelor delegate acestora de către statele membre. Al doilea și al treilea pilon sunt reprezentați în mod substanțial de acorduri interguvernamentale cu privire la politica externă și de securitate comună (PESC), cooperare judiciară și poliție în materie penală.
Din punct de vedere teoretic, ar fi fost posibilă stipularea unui tratat separat în ceea ce privește UEM ca un al patrulea pilon al UE. Această abordare a fost luată în considerare în primele faze de negociere de la CIG până la UEM, dar în cele din urmă a fost eliminată.
Bazele juridice ale UEM au fost totuși consacrate în Tratatul CE, care au permis extinderea competențelor Comunității Economice Europene. Deși art. 2 din Tratatul UE arată că UEM reprezintă unul din obiectivele Uniunii Europene, toate dispozițiile instituționale, procedurale și de substanță fiind definite în Tratatul CE. În ceea ce privește politica monetară, dispozițiile Tratatului sunt ulterior precizate și concretizate în statutul SEBC, care este anexat la Tratatul CE și face parte integrantă din dreptul comunitar primar. UEM este așadar reglementată de legislația comunitară și nu de către cea interguvernamentală. Această abordare, bazată pe dezvoltarea cadrului instituțional existent (evitând crearea de instituții separate) a facilitat puternic constituirea BCE ca organizație independentă în comparație cu statele membre și organismele comunitare.
Tratatul CE permite și adoptarea unor acte legislative comunitare secundare în ceea ce privește aspecte ale UEM, pentru a reglementa toate aspectele care nu au fost definite în întregime în legislația primară referitoare, de exemplu, la aceeași monedă unică.
În acest sens următoarele regulamente constituie nucleul legislației comunitare referitoare la valută:
Regulamentul CE nr. 1103/97 al Consiliului din 17 iunie 1997, referitor la unele dispoziții pentru introducerea Euro, modificat de Regulamentul (CE) nr. 2595/2000 din 27 noiembrie 2000;
Regulamentul CE nr. 974/98 al Consiliului din 3 mai 1998, referitor la introducerea Euro, modificat prin Regulamentul CE nr. 2596/2000 din noiembrie 2000;
Regulamentul nr. 2866/98 al Consiliului din 31 decembrie 1998, asupra ratelor de schimb între Euro și monedele statelor membre car au adoptat Euro, modificat prin Regulamentul CE (nr. 1478/2000 din 19 iunie 2000);
Regulamentul CE nr. 1338/2001 al Consiliului din 28 iunie 2001, care definește unele măsuri necesare pentru protejarea Euro împotriva falsificării, ale căror dispoziții au fost extinse statelor membre care nu fac parte din Zona Euro de Regulamentul CE nr. 1339/2001 la aceeași dată.
În plus Tratatul CE și statutul SEBC prevăd adoptarea de acte legislative comunitare secundare pentru completarea unor dispoziții specifice ale statutului și conferă BCE propriile competențe de reglementare. În noiembrie 2006, Tratatele CE și UE au fost substituite de Tratatul care adoptă o Constituție pentru Europa după ratificarea celor 25 de state membre.
De la 1 ianuarie 2007 spațiul UE se lărgește cu România și Bulgaria, UE având în prezent în componență 27 de state membre.
1.3.2. Obiective și etape ale dezvoltării UEM
Principalele obiective ale UEM constau în:
creșterea competitivității spațiului comunitar prin utilizarea unei monede unice;
creșterea eficientei schimburilor de pe piața internă, prin eliminarea variațiile ratelor de schimb și a costurilor de tranzacție inerente operațiunilor de schimb, precum și a costurilor de acoperire a riscurilor împotriva variațiilor monetare;
creșterea transparentei, care asigura comparabilitatea costurilor și prețurilor în interiorul Uniunii, fapt re stimulează schimburile intracomunitare și facilitează activitatea companiilor;
consolidarea stabilității monetare și a puterii financiare a Europei;
scăderea riscului legat de atacurile speculative care pot să apară în spațiul comunitar din afara acestuia sau din partea celorlalte monede neparticipante în cadrul zonei euro;
asigurarea cu ajutorul dimensiunii economice a UM creată astfel, a unei noi monede mai mult sau mai puțin vulnerabile la fluctuațiile pieței valutare internaționale
deschiderea posibilităților pentru moneda euro de a deveni o „mare” monedă de rezervă și de plată.
A. Integrarea economică este un concept larg și poate poate acoperi o multitudine de aspecte, de la poziția unei filiale în cadrul unei companii, la cea a unei economii naționale în cadrul unui spațiu regional. Dintre multiplele definiții din literatura de specialitate o putem aminti pe cea a lui Pelkmans care consideră integrarea ca fiind : „un proces de eliminare graduală a frontierelor de orice natură între două sau mai multe state independente, menit să permită respectivelor state să funcționeze ca o unică entitate”.
În literatura de specialitate, se disting mai multe forme, stadii de integrare economică:
1. Colaborarea economică:
care poate fi regională sau globală;
cuprinde ansamblul relațiilor economice dintre state, incluzând-le atât pe cele bilaterale, cât și pe cele multilaterale.
2. Cooperarea economică:
formă de cooperare între mai multe state care participă în comun la realizarea unui obiectiv economic concret.
3. Clubul de comerț preferențial :
care reprezintă o asociere între două sau mai multe state care își reduc reciproc taxele vamale la importul de bunuri, păstrând neschimbat nivelul acestora față de terțe persoane (de ex. CEFTA).
4. Zona de liber schimb este o formă mai evoluată de integrare:
taxele și cotele vamale sunt eliminate în cazul importurilor între statele membre ale zonei;
statele membre își păstrează propriul tarif vamal (și sistemul de cote) față de statele terțe.
Deficiențe: produsele din țări terțe tind să pătrundă în zona liberă de schimb prin țara membră cu cel mai scăzut nivel al tarifului vamal extern ;o țară poate face parte concomitent din mai multe zone libere de schimb; absența frontierei comune a uneia sau mai multor țări de restul zonei libere de schimb constituie o frâna în calea integrării.
5. Uniunea vamală:
eliminarea discriminărilor existente între statele membre pe piața bunurilor (nu neapărat a serviciilor);
existența unui tarif vamal comun opozabil terților, legislația vamală se uniformizează;
țările din uniunea vamală nu pot participa individual și la alte grupări economice.
6. Piața comună:
formulă de integrare superioară uniunii vamale, care elimină toate restricțiile privind libera circulație a factorilor de producție (a capitalurilor și a forței de muncă).
Uniunea vamală și Piața Comună pe lângă Zona de liber schimb nu presupune integrare pozitivă (transferul către instituții comune a anumitor puteri, competențe), caracteristicile esențiale se regăsesc în GATT/OMC.
7. Uniunea economică și monetară, reprezintă cea mai completă formă de integrare economică pusă în practică până în prezent:
piață unică cu un oarecare grad de armonizare a politicilor economice naționale, menită să reducă discriminarea pe piața comună;
uniunea monetară presupune un curs valutar relativ stabil sau o monedă unică.
Caracteristici: presupune integrare pozitivă, dar la un nivel destul de vag. Funcționarea acesteia este condiționată de existența unor politici fiscale și monetare armonizate, fiindcă altfel guvernele ar putea influența valoarea banilor pe teritoriul în care își exercită autoritatea.
8. Integrare economică totală ultimul stadiu al integrării:
unificarea politicilor monetare, fiscale, sociale și ciclice;
crearea unei autorități supranaționale ale cărei decizii sunt obligatorii pentru statele membre sprijinită de o legislație comună și un buget comun.
B. În ceea ce privește integrarea monetară, putem să afirmăm că se accentueză ideea de integrare cumulativă, practic o prelungire naturală a integrării economice care conduce la integrarea monetară, adică la aplicarea unor politici care să fie valabile pe ansamblul spațiului economic format de piața comună.
Apartenența unei țări la moneda unică, presupune îndeplinirea criteriilor de convergență economică, adică existența unor structuri solide de piață, concretizate in stabilitatea prețurilor și o fiscalitate sănătoasă. În acest fel chiar țările membre neparticipante la euro trebuie sa respecte termenii condițiilor de stabilitate și creștere care să asigure durabilitatea convergenței economice și monetare inclusiv a liberalizării circulației capitalului.
Integrarea monetară este denumirea procesului de formare a unei zone monetare, a unui spațiu în care monedele mai multor țări sunt într-una din următoarele două situații:
legate între ele în mod irevocabil, sau fiecare monedă se leagă irevocabil de o monedă „ancoră” pe baza unui anumit raport
monedele naționale sunt înlocuite cu o singură monedă, care va fi folosită în întreaga zonă
Atât într-un caz, cât si în celalalt, ne aflăm în fața unui proces de unificare monetară.
O uniune monetară formată în acest mod trebuie să corespundă unei zone monetare optime, înțelegându-se prin aceasta un spațiu economic care poate urma aceeași politică monetară: țările respective renunță la politica monetară proprie, la folosirea instrumentelor de politica monetară, în special la instrumentul curs valutar, în favoarea unei politici monetare și de curs comune.
Condițiile integrării monetare conform teoriei Zonelor Monetare Optime:
Convergența economiilor: indicatorii macroeconomici care sunt luați în calcul la evaluarea gradului de convergență:
1. mărimea ratei inflației la nivel anual;
2. modificările cursurilor valutare;
3. mărimea admisibilă a deficitului public guvernamental sau bugetar;
4. datoria publică totală (inclusiv internă, externă, guvernamentală, locală).
Asigurare a celor „patru libertăți”: libertatea de mișcare a bunurilor, a capitalurilor, a serviciilor și a persoanelor;
Exporturi diversificate;
Grad ridicat de deschidere a economiilor;
Renunțarea la banca centrală națională de către țările participante.
Referitor la integrarea economică și monetară se au în vedere următoarele aspecte:
modalitatea de aplicare a unor politici care să fie valabile pe ansamblul spațiului economic format de piața comună;
integrarea monetară trebuie să aibă in vedere o cooperare intre statele membre in materie de politică economică și monetară, mai ales printr-o coordonare a ratelor de schimb și de dobânzi, dar și rezolvarea unor probleme referitoare la o balanță a prețurilor;
moneda unică asigură o mai mare transparență a costurilor și prețurilor care, devenite comparabile in toată comunitatea, dau un nou impuls concurenței;
moneda unică are marele avantaj pentru voiajori, turiști sau oameni de afaceri că nu suportă costuri de tranzacții pe care le fac de fiecare dată, schimbând devize;
o uniune monetară implică deplina convertibilitate a monedelor statelor membre și liberalizarea completă a mișcărilor de capital. Acest lucru elimina orice marjă de fluctuație a monedelor in jurul cursului pivot și instaurează rate de schimb fixe de manieră irevocabilă, ceea ce presupune un înalt grad de convergență a politicilor economice și monetare a statelor membre, precum și un transfer de puteri de decizie din aceste state spre o autoritate economică și monetară comunitară;
trebuie fundamentat faptul că o monedă comună economisește pentru întreprinderi, cheltuielile de acoperire a riscurilor de schimb, cheltuieli care se fac în prezent, pentru a se proteja de fluctuațiile monetare;
întreprinderile care realizează tranzacții comerciale in mai multe state membre ar trebuii să fie ajutate să înlăture costurile administrative legate de schimbul de monede, inclusiv risipa de timp.
În ceea ce privește integrarea politică deplină , suntem de părere că acest deziderat este greu de îndeplinit. În opinia noastră, integrarea politică ar fi trebuit să preceadă integrarea economică și monetară.
1.3.2.1. Perioada 1957 – 1969 sau inexistența unei acțiuni monetare europene
1950 – Uniunea Europeană de Plăți (UEP): Organizația pentru Cooperare Economică Europeană a creat Uniunea Europeană de Plăți care a înlocuit sistemul schemelor europene de plăți introdus prin Acordurile de Plăți Intra-europene din anii 1948 și 1949, deoarece după 1945 majoritatea țărilor europene se aflau în faliment, comerțul realizându-se de cele mai multe ori prin sistemul de barter. UEP a multilateralizat aceste afaceri bilaterale, deoarece membrii UEP au adăugat deficitele și surplusurile în conturile comerțului bilateral cu alți membri UEP. Acestea au fost compensate unele cu altele, astfel încât fiecare stat rămânea cu un surplus sau cu un deficit net în comparație cu UEP ca întreg. Marele avantaj al acestui sistem era că națiunile nu-și mai datorau bani în mod direct., în consecință a fost ușor să se renunțe la rețeaua restricțiilor comerțului bilateral. În această perioadă comerțul intra-european a explodat mai mult decât dublându-se în perioada 1950-1958, în timp ce importurile din America de Nord au crescut cu 50%. Acest lucru datorită liberalizării comerțului în general prin „codul de liberalizare”.
1957 – Tratatul de la Roma cuprinde dispoziții limitate în materie de cooperare monetară. Cele șase state fondatoare ale Comunității Europene participau la Sistemul Monetar Internațional de la Bretton Woods, care se caracteriza prin rate de schimb fixe între monedele ce prevedeau o posibilitate de ajustare sau rectificare.
1.3.2.2. Perioada 1969 – 1979 sau primele eforturi de integrare
Dispariția Sistemului Monetar Internațional Bretton Woods, pe 15 august 1971, a fost urmat un sistem monetar internațional bazat pe un curs de schimb flexibi..
În anul 1969, pe fondul declinului Sistemului Monetar Internațional , șefii de stat sau de guvern din spațiul comunitar au decis la Summit-ul de la Aia, transformarea progresiva a Comunității Europene într-o Uniune Economică și Monetară. Planul de transformare a fost conceput de catre primul ministru luxemburghez, din acea perioada, Pierre Werner, si propunea , printre altele ,
reducerea într-o primă fază a marjelor de fluctuație dintre monedele statelor membre;
crearea unei libertăți complete de circulație a capitalului, prin integrarea piețelor financiare, în special a sistemelor bancare;
fixarea irevocabilă a ratelor de schimb între monede.
În cadrul Planului Werner a fost conceput un mecanism monetar numit „Șarpele în tunel”, în care șarpele reprezenta marja de fluctuație mai strânsă aplicabilă schimburilor între monedele țărilor comunitare în timp ce marja mai largă autorizată schimburilor contra dolari exprima tunelul. La 8 octombrie 1970, Raportul Werner a propus realizarea unei uniuni monetare între țările Comunității Europene într-o perioadă de 10 ani. Integrarea monetară în cadrul unui sistem monetar european unic a fost inițiată prin mecanismul șarpelui monetar -1972, continuată cu înființarea SME în 1979 și adoptarea Euro.
Mecanismul „șarpelui monetar”
Într-un moment de criză al SMI se hotărăște creșterea marjei de fluctuație de la +/- 1% la +/-2,25% față de dolar, deci un ecart de 4,5%. Aceasta determină o variație de maximum 9% între două monede europene.
La data de 10 aprilie 1972, după ce în martie 1972 Consiliul de miniștrii CEE decide reducerea marjelor de fluctuație la jumătate față de ce se autorizase în 1971 de către FMI, se înființează „șarpele monetar „ prin acordul de la Bâle a Băcilor Centrale Europene. ”Șarpele monetar” este dat de imaginea evoluției cursului monedelor europene care se formează, în evoluția lor, o linie ondulată („șarpe”) care se încadrează într-un tunel ce reprezintă marjele de fluctuație, autorizate SMI.
Mecanismul șarpelui monetar prevedea inițial o dublă corelare:
+/-2,25% între moneda europeană din sistem și dolarul SUA = TUNELUL;
+/-2,25% între moneda europeană din sistem și celelalte monede membre = ȘARPELE.
În aceste condiții diametrul șarpelui –4,5%– este egal cu jumătatea diametrului tunelului –9%–. Cele două constrângeri au făcut posibilă denumirea variațiilor între monedele europene drept șarpele în tunel.
Acest sistem de fluctuare a monedelor a avut două forme:
șarpele în tunel(24.02.1972 – 11.03.1973): acest sistem se caracterizează printr-o fluctuare a monedelor europene față de dolarul SUA și între ele, în anumite limite, respectiv ±2,25% față de $ și de ± 4,5% între ele. Mecanismul sistemului: atunci când cursul de piață al unei monede se apropie de limitele stabilite este necesară intervenția Băncii Centrale prin vânzarea sau cumpărarea de devize cerute sau oferite excedentar.
șarpele fără tunel (12.03.1973 – 12.03.1979): din cauza practicilor speculative de a cumpăra aur cu dolarii americani excedentari semnalate pe piața liberă londoneză, țările europene au eliminat obligația menținerii unei limite de fluctuație față de dolarul american, dar mențin același nivel de fluctuație între monedele europene (± 4,5%).
Tot în aceeași perioadă, statele membre au constituit în 1973 Fondul European de Cooperare Monetară (FECOM) format din rezerve monetare naționale. Odată cu constituirea FECOM, Comunitatea Europeană predispune un instrument pentru garantarea controlului fluctuațiilor de schimb. Fondul poate fi considerat ca o primă tentativă de creare a primului organism bancar central, care avea ca scop ținerea evidenței situațiilor de debit sau de credit ale băncilor centrale provocate de intervențiile de stabilizare ale schimburilor cerute în conformitate cu acordul.
Fondul European de Cooperare Monetară, creat în aprilie 1973, reprezintă un fond comun format din depunerile în aur și dolari (fiecare în proporție de 20%) din rezervele țărilor ale căror monede erau cuprinse în ECU, chiar dacă nu făceau parte din mecanismul ratei de schimb.
Fondul funcționa pe principiul acordării de credite pe termen foarte scurt pe care și le acordau băncile centrale între ele, credite pe termen scurt și mediu pentru echilibrarea balanței de plăți și mecanismul mobilizării de ECU. Pentru gestionarea facilităților acordate prin FECOM, a fost abilitată Banca Reglementelor Internaționale. În conformitate cu prevederile legate de etapa a doua a Uniunii Economice și Monetare, Fondul European de Cooperare Monetară s-a dizolvat și atribuțiile acestuia au fost preluate de către Institutul Monetar European.
Rezultatele funcționării unui astfel de mecanism au fost dezamăgitoare. În fața turbulențelor provocate de creșterea prețurilor la petrol, politicile economice ale statelor membre din perioada anilor ’60 au reacționat în mod dispersat, ceea ce a condus la fluctuații frecvente și intense ale ratelor de schimb. Au fost constatate intrări și ieșiri din mecanismul de stabilitate monetară, iar șarpele conceput inițial ca un acord de natură comunitară a fost redus la o zona de stabilitate monetară dependentă de marca germană., guldenul olandez, francul belgian și coroana daneză, care sunt monedele care rămân legate de acord până în momentul ieșirii și acestor monede.
1.3.2.3. Perioada 1979-1987 – relansarea cu succes a procesului de integrare
Sub impulsul cancelarului german Helmut Schmidt și al președintelui francez Valéry Giscard d’Estaing, la Summit-ul de la Bruxelles din decembrie 1978, s-a decis crearea unui Sistem Monetar European (SME), cu scopul de a instaura o zonă de stabilitate monetară în Europa, reducând fluctuațiile dintre monedele țărilor participante. SME a început să funcționeze pe 13 martie 1979.
Componentele Sistemului Monetar European
SME a creat un sistem de rate de schimb fixe, însă reglementate în funcție de valutele țărilor participante. Sistemul era format din:
a) ECU (European Currency Unit): care reprezintă un coș de monede europene în care valoarea fiecărei valute depindea de contribuția fiecărei țări la realizarea PIB-ului comunitar și la schimburile intracomunitare. ECU era o monedă contabilă utilizată ca mijloc de plată între băncile centrale și pentru a realiza bilanțul comunitar;
b) Mecanismul ratei de schimb(MRS): fiecărei monede naționale a țărilor membre îi era stabilit un curs central în ECU și împreună, cursurile centrale determinau ratele de schimb dintre monede (rate de schimb bilaterale);
c) Marja de fluctuație: marja de fluctuație din jurul ratelor bilaterale era fixă, inițial de 2,25%, cu excepția Italiei căreia i s-a permis o marjă de fluctuație de 6% datorită situației economice precare din acea perioadă;
d) Indicatorii de divergență: când rata de schimb depășea 75% din procentul maxim de variație (indicator de divergență), moneda era considerată ”divergentă” și țara respectivă trebuia să ia măsuri de corectare a ratelor dobânzilor, consolidarea politicilor bugetare, susținerea ratei de schimb.
e) Rectificarea (reajustarea) parității. Paritatea monetară nu era fixată în mod permanent, însă putea fi modificată dacă o anumită monedă demonstra o divergență structurală a marjelor de fluctuație. Modificările de acest tip, care duceau la alterarea cursurilor centrale, trebuiau să fie efectuate conform unei proceduri comune. Mecanismul ratei de schimb avea la bază un sistem de parități care îi permitea fiecărei monede să fluctueze limitat în relația cu fiecare din valutele din sistem stabilindu-se, în același timp, o rată centrală de paritate în ECU. Inițial, monedelor li s-a permis o fluctuație de +/- 2,25% în jurul parității centrale, cu excepția Italiei căreia i s-a permis o rată de fluctuare de 6% datorită unei inflații crescute și dificultăților politice interne.
Atunci când a fost creat SME, toate țările membre ale Comunității Europene de atunci, cu excepția Marii Britanii au aderat la mecanismul ratei de schimb. Marea Britanie a aderat la acest mecanism abia în anul 1990. Grecia a intrat în UE în 1981, nu a aderat la mecanism atunci, datorită economiei neperformante, însă în vederea adoptării monedei unice, în 1999 a devenit membru al MRS II. Luxemburgul avea moneda legată de francul belgian. Spania și Portugalia au devenit state membre ale UE în 1986. Spania a aderat la mecanism în 1987, iar Portugalia în 1992.
SME a fost grav perturbat de „furtuna” care s-a abătut pe piețele de schimb europene în septembrie-octombrie 1992, furtună declanșată de rectificarea Tratatului de la Maastricht.
Criza din 1992-1993, în timpul căreia două monede(lira sterlină și cea italiană) s-au retras din sistem, cinci dintre ele și-au realiniat ratele de schimb (peseta spaniolă, escudo portughez, lira irlandeză, coroana daneză și francul francez) și una dintre ele a atins marje de fluctuare de +/- 15% a demonstrat faptul că integrarea monetară cu mai multe monede aflate în circulație nu dă rezultatele scontate și că singura cale pentru atingerea acestui deziderat o reprezintă moneda unică. S-a pus astfel problema reconsiderării disciplinei monetar financiare în cadrul sistemului prin flexibilizarea operațională și crearea unor noi mecanisme care să permită integrarea monetară. Din acest considerent, în 1999, când s-a adoptat moneda unică, a fost lansat un al doilea mecanism al ratei de schimb, numit Mecanismul ratei de schimb 2, în cadrul căruia sistemul multilateral a fost înlocuit cu unul bilateral, prin care fiecare monedă participantă are definită o paritate centrală comparativ cu euro.
Obiectivul principal al SME a fost acela de a garanta o mai mare stabilitate monetară internă și externă, obiectiv care a fost realizat pe parcursul timpului. Instabilitatea care a caracterizat Sistemul Monetar Internațional post Bretton Woods în anii ‘80 a fost evitată de țările participante la SME. Reforma monetară indusă de Sistemul Monetar European a condus la convergență economică, prin reducerea ratelor de inflație și apropierea ratelor dobânzilor. Utilizarea privată a monedei ECU (diferită de utilizarea oficială între băncile centrale din cadrul SME) a înregistrat o dezvoltare considerabilă. ECU era tot mai utilizat în cadrul emisiunilor internaționale de obligațiuni, de statele membre sau de companii. Această monedă a devenit un instrument financiar internațional; în toate aceste situații diverse, SME și ECU au validat practic ”introducerea” monedei unice.
1.3.2.4. Perioada 1988-1992 – evoluția spre Uniunea Economică și Monetară
Construirea pieței interne a condus la reconsiderarea obiectivului principal al Uniunii Monetare. Consiliul European din Hanovra (iunie 1988) a amintit că adoptând Actul Unic al Statelor Membre din Comunitatea Europeană, s-a confirmat obiectivul de realizare treptată a Uniunii Economice și Monetare, prin numirea unui comitet pentru uniunea monetară. Acesta a încredințat unui comitet condus de Jacques Delors, președintele Comisiei Europene, ”sarcina de a studia și de a propune etapele concrete care trebuie parcurse pentru a putea conduce la uniunea amintită”.
În aprilie 1989, raportul Comitetului Delors prevedea realizarea UEM în 3 etape: consolidarea cooperării între Băncile Centrale, crearea unui Sistem European de Bănci Centrale (SEBC), precum și transferul progresiv al puterii decizionale cu privire la politica monetară către instituțiile supranaționale, determinarea irevocabilă a parității dintre monedele naționale și introducerea monedei unice europene.
Consiliul European de la Madrid din iunie 1989 a adoptat planul Delors ca bază de lucru și a decis punerea în aplicare a primelor etape amintite, începând cu 1 iulie 1990, data liberalizării complete a circulației capitalului și a serviciilor financiare în Comunitatea Europeană. În decembrie 1989, Consiliul European de la Strasbourg a trebuit să ia în considerare noua situație datorită perspectivei reunificării Germaniei. Așadar, s-a decis convocarea unei Conferințe interguvernamentale în vederea elaborării unor modificări a Tratatului de la Roma cu privire la UEM.
Aprobate de Consiliul European în decembrie 1991, modificările propuse de Conferința interguvernamentală au fost încorporate în Tratatul UE de la Maastricht pe 7 februarie 1992. Proiectul de realizare a UEM se inspira din orientările planului Delors, însă se diferenția prin câteva puncte semnificative cum ar fi faptul că cea de-a 2-a etapă ar fi început abia la 1 ianuarie 1994 și nu ar fi prevăzut transferul de competență în materie de politică monetară unui organism supranațional, ci doar consolidarea cooperării dintre băncile centrale, substituind ex-Comitetul guvernatorilor cu Institutul Monetar European (IME), responsabil împreună cu Comisia de pregătire tehnică a UEM. Crearea SEBC era amânată pentru cea de-a treia etapă.
1.3.2.5. A cincea perioadă. Fazele UEM – 1990-1992
1. Prima fază (1 iulie 1990 – 31 decembrie 1993) – această etapă constă în:
consolidarea pieței interne prin liberalizarea completă a circulației capitalului;
consolidarea coordonării economice printr-o mai mare convergență în materie de stabilitate a prețurilor și de reînsănătoșire a finanțelor publice.
2. A doua fază (1 ianuarie 1994 – 31 decembrie 1998): această a doua fază se referă în principal la:
evitarea deficitelor publice excesive;
disciplina financiar-monetară.
În conformitate cu prevederile legate de etapa a II-a a Uniunii Economice și Monetare, Fondul European de Cooperare Monetară s-a dizolvat și atribuțiile acestuia au fost preluate de către Institutul Monetar European înființat în 1994 cu sediul în Frankfurt (Germania).
Crearea Institutului Monetar European (IME) la 1 ianuarie 1994, IME reprezentând fundamentul viitoarei Bănci Centrale Europene, având sarcina de a pregăti a 3-a fază a UEM. Prin instrumente și proceduri financiare specifice, Institutul Monetar European avea rolul de a întări cooperarea între Băncile Centrale Naționale ale țărilor comunitare, de a superviza funcționarea Sistemului Monetar European și de a întări coordonarea politicilor monetare ale statelor membre în scopul asigurării stabilității prețurilor, asigurarea coordonării politicilor monetare ale țărilor membre în vederea stabilității prețurilor, supravegherea funcționării SME, facilitatea utilizării ECU. Resursele s-au constituit din contribuția băncilor centrale, calculate 50% în funcție de populație și 50% în funcție de PIB.
Pe parcursul acestei faze, statele membre trebuiau să:
redea băncilor centrale proprii independența față de autoritățile politice (articolul 116, paragraful 5 al Tratatului CE);
să evite situațiile în care se pot afla descoperite față de băncile centrale și de a avea acces privilegiat la instituțiile financiare (articolul 101, 102 și 103 al Tratatului CE);
să se adapteze în vederea satisfacerii următoarelor 5 criterii de convergență (art. 121 al Tratatului CE);
stabilirea unei rate a inflației care să nu depășească 1,5% față de rata medie existentă în cel puțin 3 state membre, care în anul ce precedă fazei a 3-a au avut ca obiectiv îmbunătățirea stabilității prețurilor;
un deficit bugetar care să nu depășească 3% din PIB sau cel puțin să se apropie de acest nivel, ca urmare a unei reduceri semnificative;
o rată a dobânzilor pe termen lung care să nu depășească 2% față de media înregistrată de cele mai eficiente 3 state membre în materie de stabilitate a prețurilor;
datoria publică să nu depășească 60% din PIB;
menținerea monedei naționale in interiorul marjelor normale ale fluctuațiilor sistemului monetar european și absența devalorizării în mai puțin de 2 ani.
Decizia de trecere la faza a 3-a: articolul 121 prevede că data de tranziție la cea de-a 3-a fază este decisă de Consiliu, stabilind totodată o dată minimă și un termen ultim. Consiliul European de la Madrid (15 și 16 decembrie 1995) a decis că cea de-a treia fază ar fi trebuit să înceapă pe 1 ianuarie 1999; a dat denumirea de ”Euro” pentru moneda unică, iar după ce s-a consultat cu Comisia Europeană și IME a adoptat scenariul pentru introducerea sa.
Consiliul European de la Bruxelles din 2 mai 1998 a decis, urmărind recomandările Comisiei și ale Consiliului (ECOFIN), dar și ale Parlamentului European, că trecerea la cea de-a 3-a fază a UEM ar fi implicat 11 țări: Belgia, Germania, Irlanda, Spania, Franța, Italia, Luxemburg, Țările Nordice, Austria, Portugalia și Finlanda.
3. Faza a treia (1 ianuarie 1999 – 1 iulie 2002): la 1 ianuarie 1999 a fost instituită UEM formată din cele 11 țări, la care se adaugă Grecia (pe 1 ianuarie 2001).
Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) și Banca Centrală Europeană (BCE) a început să funcționeze pe 1 ianuarie 1999.
Introducerea monedei Euro: la 1 ianuarie 1999, Euro a devenit monedă unică oficială a statelor membre participante:
convertibilitatea monedelor participante și ratele lor de schimb (conversie) în euro au fost fixate în mod irevocabil;
politica monetară și politica de schimb valutar a fost realizată în EURO, iar statele participante emit în EURO noile lor emisiuni de obligațiuni publice.
În perioada cuprinsă între 1 ianuarie 1999 și 1 ianuarie 2002, SEBC și autoritățile publice naționale și comunitare trebuiau să supravegheze procesul de tranziție la moneda unică în sectorul financiar, în special în cel bancar. La 1 ianuarie 2002, bancnotele și monedele Euro au început să circule în paralel cu bancnotele naționale.
Coordonarea politicilor economice: încă de la începutul celei de-a treia faze, politica economică trebuia să fie considerată de statele membre ca o problemă de interes comun (articolul 99 și 104 al Tratatului CE). În acest scop, Tratatul prevede ca cel care trebuie să definească orientările importante de politică economică aplicabile pentru toate statele membre, precum și a unui mecanism de monitorizare a deficitelor publice externe, să fie Consiliul.
Pactul de Stabilitate și Creștere: adoptat de Consiliul European de la Amsterdam din
16-17 iunie 1997, Pactul de Stabilitate și Creștere a avut ca obiectiv garantarea cadrului normativ privind întocmirea bilanțului, menținând obligația de conformitate cu parametri de deficit fixați inițial de UM. Pe 20 martie 2005, Consiliul a adoptat un Raport cu titlul „Îmbunătățirea aplicării Pactului de Stabilitate și Creștere”, aprobat de Consiliul European pe 22 martie 2005, care afirmă că Raportul actualizează și completează acest Pact, devenind parte integrată din acesta. Pe 27 iunie 2005, Pactul a fost completat de două Regulamente ulterioare referitoare la modificările reglementărilor elaborate de CE, Regulamentul CE nr. 1466/97 și Regulamentul CE nr. 1467/97.
Mecanismul Ratei de Schimb II Consiliul European de la Amsterdam a adoptat principiile și elementele fundamentale ale unui nou mecanism de schimb care reglementează raportul dintre moneda unică și monedele statelor membre ale Uniunii Economice, care nu fac parte din Uniunea Monetară. Sistemul a fost adoptat pe 1 ianuarie 1999, aceeași dată de începere a celei de-a 3-a faze a Uniunii Economice și Monetare. Contrar Sistemului Monetar European, conform căruia toate monedele stabileau raportul de schimb dintre ele (cursurile centrale) și marjele de fluctuație, raportul de schimb și marjele noului mecanism de schimb sunt fixate în prezent în mod exclusiv în funcție de euro.
Participarea la acest mecanism de schimb este obligatorie pentru statele care urmează să adopte moneda euro. Totodată, statele membre care au intrat pentru a face parte din UE în 2004 și în 2007, au trebuit să adere la SME II în funcție de nivelul lor de pregătire pentru adoptarea EURO. După aderarea Sloveniei la zona euro pe 1 ianuarie 2007, tolarul sloven a fost înlocuit cu Euro. Pe 2 mai 2005 monedele altor țări membre au aderat la SME II: Cipru, Letonia și Malta. Pe 25 noiembrie 2005, coroana slovacă a aderat la mecanismul de schimb. În același timp și coroana daneză participă la SME II cu marja de fluctuație de +/- 2,25% față de cursul central în raport cu Euro.
Situația marjelor de fluctuație admisă în cadrul MRS:
Sursa: http://www.poloeuromediterraneo.it/files/NoteSinteticheUE_cap5.pdf
Extinderea Zonei Euro:
Statele membre care au aderat la UE în 2004 și 2007 și Suedia, nu au beneficiat de
clauză de excepție (opt-out clause), așa cum au avut-o Marea Britanie și Danemarca în momentul semnării Tratatului de la Maastricht. Pentru a putea adera la Zona Euro trebuiau să participe la mecanismul ratei de schimb pentru cel puțin 2 ani și trebuiau să satisfacă toate criteriile ulterioare de convergență. Comisia Europeană și Banca Centrală Europeană prezintă la fiecare 2 ani un raport cu privire la convergența dintre obiectul evaluat și satisfacerea criteriilor în aceste țări.
În prima jumătate a anului 2006, Lituania și Slovenia au cerut Comisiei Europene și BCE să prezinte un raport Consiliului European cu privire la progresele înregistrate de aceste țări în îndeplinirea criteriilor de convergență în vederea aderării la Zona Euro pe 1 ianuarie 2007. Comisia Europeană și BCE au prezentat o evaluare pozitivă pentru Slovenia însă au respins cererea Lituaniei de a intra în Zona Euro. Pe 1 ianuarie 2007 Slovenia devine al 13-lea stat membru al Zonei Euro. La începutul anului 2007 Cipru și Malta au cerut o evaluare a convergenței pentru economiile lor naționale; ambele țări au obținut ”cale liberă” pentru aderarea la Zona Euro începând cu 1 ianuarie 2008. În primăvara aceluiași an, Comisia Europeană și BCE au prezentat un Raport cu privire la convergența regulilor prin care se preciza că și Slovacia satisfăcea criteriile de convergență. Pe 1 ianuarie 2009, Slovacia devenea a 16-a țară ce adera la Zona Euro. Estonia a adoptat moneda euro de la 1 ianuarie 2011 devenind astfel a șaptesprezecea țară din cele 27 de state membre la Uniunii Europene care adoptă moneda unică. Avizul favorabil a fost obținut ca urmare a concluziilor ultimului Raport de convergență publicat în luna mai 2010 de către Banca Centrală Europeană. Raportul din mai 2010 a avut în vedere nouă țări: Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia, România și Suedia. Prin tratatele de aderare la UE fiecare dintre aceste țări au obligația de a adopta moneda unică, prin urmare au ca obiectiv îndeplinirea criteriilor de convergență. Banca Centrală Europeană are obligația de a realiza un raport cu privire la îndeplinirea criteriilor de convergență cel puțin o dată la doi ani – raportul de convergență – pe care îl pune la dispoziție Consiliului Uniunii Europene.
1.4. Instituțiile UEM
Nici o instituție monetară nu a fost creată pe parcursul primei etape a Uniunii Economice și Monetare (UEM), adică în perioada 1 iulie 1990 – 31 decembrie 1993.
1.4.1 Instituțiile din faza a doua a UEM
1.4.1.1. Institutul Monetar European (IME),
IME a fost creat la începutul celei de-a 2-a etape a UEM conform articolului 117 al Tratatului CE. Acesta nu avea nici un rol în conducerea politicii monetare, deoarece intră în competența autorităților naționale; principalele sale sarcini în cea de-a 2-a etapă a UEM erau următoarele:
consolidarea cooperării dintre Băncile Centrale;
consolidarea coordonării politicilor monetare a Statelor Membre în vederea garantării stabilității prețurilor;
monitorizarea funcționării Sistemului Monetar European;
facilitarea utilizării monedei ECU (European Currency Unit) și a verificării evoluției acestei monede;
verificarea modului de îndeplinire a criteriilor de convergență pentru accesul în UEM a țărilor membre și prezentarea unui raport în materie Consiliului European.
În vederea pregătirii pentru cea de-a 3-a etapă a UEM erau necesare următoarele:
pregătirea instrumentelor și procedurilor necesare pentru o politică monetară unică;
promovarea eficienței plăților transnaționale;
promovarea armonizării regulilor și practicilor în materie de statistici;
definirea cadrului normativ, organizațional și logistic necesar pentru ca Sistemul European de Bănci Centrale (SEBC) să-și poată îndeplini sarcinile.
IME, care avea personalitate juridică era condus și administrat de un Consiliu care:
era compus dintr-un președinte și din guvernatorii Băncilor Centrale Naționale;
era independent și nu putea să primească instrucțiuni de la Instituțiile Comunitare sau de la guvernele statelor membre (articolul 8 al Statutului).
Președintele era desemnat de comun acord de guvernele statelor membre, la nivelul șefilor de stat sau de guvern, la recomandarea Consiliului IME, înainte consultându-se cu Parlamentul European și Consiliul (art. 117 al Tratatului CE). Conform art. 123, paragraful 2 al Tratatului CE, IME a fost dizolvat în momentul constituirii BCE, căreia de fapt i-a pregătit constituirea – 1 iunie 1998.
1.4.1.2. Comitetul Monetar
Comitetul Monetar se compunea din membri desemnați în număr egal de Comisie și de Statele Membre. Comitetul a fost instituit pentru a promova coordonarea politicilor statelor membre necesară funcționării pieței interne (art. 114 al Tratatului CE), având doar un caracter consultativ.
Sarcinile Comitetului Monetar erau următoarele:
urmărirea situației financiare și monetare a statelor membre ale Comunității, precum și a regimului general al plăților statelor membre și să raporteze regulat Consiliului și Comisiei;
formularea opiniilor pentru Consiliu sau pentru Comisie, contribuind la pregătirea activității Consiliului; examinarea – cel puțin o dată pe an – a situației cu privire la variațiile de capital și a libertății plăților și să raporteze regulat Consiliului și Comisiei.
Comitetul a fost dizolvat la începutul celei de-a treia etape și a fost substituit de Comitetul Economic și Financiar.
1.4.2. Instituțiile din faza a 3-a a UEM ( începând cu 1 ianuarie 1999)
1.4.2.1. Banca Centrală Europeană
Înființată la 1 iunie 1998, BCE nu este o instituție europeană, însă are personalitate
juridică (articolul 107, paragraful 2 al Tratatului CE și art. 9 al Statutului BCE) cu sediul la Frankfurt pe Main. BCE este administrată de 2 organisme independente, de instituțiile comunitare și de autoritățile naționale (și anume Consiliul Director și Comitetul Executiv al BCE), iar pentru anumite sarcini și de Consiliul General, care însă nu este un organ decizional al SEBC.
Consiliul Director este compus din membrii Comitetului Executiv și din guvernatorii Băncilor Centrale ale țărilor membre care au adoptat Euro (articolul 112, paragraful 1 al Tratatului CE și articolul 10, paragraful 1 al Statutului BCE). În calitate de organ decizional suprem, BCE a adoptat direcțiile necesare îndeplinirii sarcinilor atribuite SEBC-ului, formulează politica monetară a Comunității, ia decizii cu privire la obiectivele monetare intermediare, la ratele dobânzilor de referință și stabilește orientările necesare pentru punerea lor în aplicare (art. 12 al Statului BCE).
Comitetul Executiv este format din președinte și vicepreședinte, cu atribuții de a da indicații necesare/utile băncilor centrale naționale. Totodată are sarcina de a pregăti reuniunile Consiliului Director și este responsabil de gestionarea afacerilor curente ale BCE (art. 11 și 12 al Statutului).
Consiliul General (art. 45, paragraful 1 al Statutului BCE) cuprinde președintele și vicepreședintele BCE și guvernatorii Băncilor Centrale naționale din toate țările membre ale UE. Consiliul General contribuie la culegerea informațiilor statistice, coordonează politicile monetare ale statelor membre care nu au adoptat moneda euro și intenționează să adere la mecanismul de schimb.
BCE deține dreptul exclusiv în autorizarea emisiunilor de bancnote în interiorul zonei euro. BCE și băncile centrale naționale pot emite bancnote. Statele membre pot produce monede metalice cu aprobarea BCE în ceea ce privește volumul (art. 106 al Tratatului CE).
BCE preia sarcinile ce erau atribuite SEBC-ului (a se vedea articolul 110 din Tratatul CE).
BCE asistă băncile centrale naționale, culege informațiile statistice necesare ale autorităților naționale competente sau ale operatorilor economici – în mod direct – a se vedea articolul 5 al Statutului.
BCE este consultată cu privire la orice propunere de act comunitar care intră în competențele și autoritatea națională, în legătură cu proiectele legislative (articolul 105 al Tratatului CE). Aceasta poate îndeplini sarcini specifice cu privire la politicile de supraveghere prudențială a instituțiilor de credit și financiare (art. 25, paragraful 2 al Statutului). Totodată, autoritățile statelor membre continuă supravegherea sistemului bancar la fel ca și înainte de adoptarea monedei Euro.
BCE este responsabilă de buna funcționare a sistemului transeuropean de transferuri exprese pentru compensarea brută în timp real TARGET (Trans-European Automated Real-Time Gross Settlement Expres Transfer System), sistemul de plăți în Euro care face conexiuni între sistemele de plăți naționale și mecanismul de plăți al BCE. BCE definește dispozițiile pentru integrarea băncilor centrale ale statelor membre ce au aderat la Zona Euro în SEBC.
1.4.2.2. Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC)
Organizarea SEBC
SEBC este compus din Băncile Centrale Naționale a tuturor statelor membre din UE (art. 107, paragraful 1 al Tratatului CE și art. 1, paragraful 2 al Statutului); este ales de organele decizionale ale BCE (art. 107 din Tratatul CE).
Sistemul Euro cuprinde BCE și Băncile Centrale Naționale ale Statelor Membre ce fac parte din Zona Euro.
Rolul SEBC
Obiectivul principal al SEBC constă în menținerea stabilității prețurilor (art. 105 al Tratatului CE); prin acest obiectiv SEBC susține politicile economice generale în Comunitatea Europeană, cu scopul de a contribui la realizarea obiectivelor Comunității. SEBC prin desfășurarea acestei funcții, îndeplinește următoarele sarcini (art. 105, paragraful 2 al Tratatului CE și art. 3 al Statutului):
definește și aplică politica monetară a Comunității;
desfășoară operațiunile de schimb în concordanță cu dispozițiile articolului 111 al Tratatului CE;
deține și gestionează rezervele oficiale în valută externă a Statelor Membre;
promovează funcționarea normală a sistemelor de plăți;
contribuie la realizarea în bune condiții a politicilor urmărite de autoritățile competente în ceea ce privește supravegherea prudențială a entităților de credit și a instituțiilor financiare și a stabilității sistemului financiar.
1.4.2.3. Comitetul Economic și Financiar
Acest comitet este compus dintr-un număr maxim de șase membri, desemnați astfel: o treime dintre Statele Membre, o treime din Comisie și o treime din BCE. Funcțiile acestui Comitet sunt identice cu cele ale Comitetului Monetar, de la care a preluat sarcinile la 1 ianuarie 1999, însă cu o diferență importantă și anume: informațiile Comisiei și ale Consiliului asupra evoluției situației monetare sunt de acum raportate către BCE.
1.4.2.4. EUROGRUP-ul
Denumit inițial Euro-11, reuniunea miniștrilor de Economie și Finanțe din Zona Euro a schimbat denumirea în EUROGRUP în 1997. Acest organ consultativ și informal de reunește periodic pentru a discuta toate chestiunile cu privire la funcționarea normală a Zonei Euro și a UEM. Comisia Europeană și implicit BCE sunt invitate a participa la aceste reuniuni. Pe parcursul întâlnirilor informale ale ECOFIN de la Scheveningen pe 10 septembrie 2004, primul ministru și ministrul de finanțe de la Luxemburg, Jean Claude Junker a fost ales președinte al Eurogrupului; el a devenit așadar primul președinte a cărui mandat a fost continuu, durând de la 1 ianuarie 2005 până la 31 decembrie 2006. În septembrie 2006 acest mandat a fost reînnoit pentru alți doi ani.
1.4.2.5. Consiliul Economie și Finanțe – ECOFIN
ECOFIN reunește miniștri de finanțe din toate Statele Membre ale UE și reprezintă organul decizional la nivel european. Înainte de a se consulta referitor la obiectivele politicii monetare, ECOFIN își asumă decizii cu privire la politica ratelor de schimb ale monedei euro față de monedele țărilor terțe, în vederea realizării obiectivului de stabilitate a prețurilor.
1.5. Rolul Parlamentului European
1.5.1. Rolul legislativ al Parlamentului European
Parlamentul European este consultat cu privire la următoarele aspecte:
dispozițiile cu privire la introducerea monedei metalice euro în Statele Membre (bancnotele în euro sunt de competența BCE);
acordurile cu privire la ratele de schimb între euro și valutele naționale ale țărilor terțe;
aderarea țărilor la moneda unică începând cu 1999 și ulterior;
nominalizarea președintelui, a vicepreședintelui și a altor membri din Comitetul Executiv al BCE;
orice modificare a dispozițiilor cu privire la vot în cadrul Consiliului Director al BCE (art. 10, paragraful 2 al Statutului SEBC și BCE) trebuie să fie în conformitate cu Declarația din art. 10, paragraf 6d al Statutului Sistemului European al Băncilor Centrale Europene, atașat Tratatului de la Nisa.
procedura aplicată în cazul „deficitului excesiv” și Pactul de Stabilitate și Creștere.
1.5.2. Rolul de Supervizor
1. Dispozițiile Tratatului: BCE transmite Parlamentului European, Consiliului și Comisiei precum și Consiliului European, un raport anual cu privire la activitatea SEBC-ului și a politicii monetare din anul precedent și din anul în curs – art. 113 paragraful 3 al Tratatului CE.
Președintele BCE prezintă acest raport Consiliului și Parlamentului European care poate trece pe această bază la o dezbatere generală. Președintele BCE și alți membri ai Comitetului Executiv, în baza unei cereri a Parlamentului European, sau din proprie inițiativă, pot să fie audiați de comisiile competente ale Parlamentului. Conform art. 113 al Tratatului CE, membri Parlamentului European pot prezenta puncte de vedere BCE-lui, în timpul dezbaterii monetare, ce are loc de 4 ori pe an. Aceștia, la rândul lor, discută deciziile monetare ale BCE și situația sa economică, asigurând în același timp independența BCE.
2. Inițiativa Parlamentului: parlamentul a cerut ca o serie de puteri decizionale semnificative ale BCE atribuite prin Tratat – cum ar fi libertatea de determinare a politicii monetare – să fie contrabalansate printr-un control democratic (Rezoluția din 18 iunie 1996); în acest scop a instituit un „dialog monetar”; cel puțin o dată pe trimestru președintele BCE sau un alt membru al Consiliului Director răspunde în fața Comisiei Europene pentru problemele economice și monetare ale Parlamentului, la întrebările cu privire la perspectivele economice și motivează conduita politicii monetare din Zona Euro. Totodată Parlamentul European își exprimă periodic în cadrul unui Raport de Inițiativă punctul de vedere cu privire la activitatea anuală a BCE.
1.5.3. Modificări introduse de Tratatul de la Lisabona
1.5.3.1. Banca Centrală Europeană
Tratatul de la Lisabona a ridicat BCE la rangul de organ al UE (art. 282-284 a Tratatului CE). Aceasta, deși i-a recunoscut personalitatea juridică, nu-i conferea nici o recunoaștere oficială. BCE considera că o astfel de clarificare era în contrast cu propria independență. Tratatul de la Lisabona stabilea totodată că membri Comitetului Executiv al BCE sunt aleși și nominalizați de Consiliul European care votează cu majoritate (art. 283 al Tratatului cu privire la funcționarea UE) și nu cum este prevăzut în Tratatul CE, de comun acord. În schimb, Parlamentul primește în mod favorabil recunoașterea BCE ca organ al UE și consideră că această recunoaștere consolidează responsabilitatea Parlamentului, deoarece contribuie împreună cu BCE, în cadrul deciziilor monetare. Totodată, Parlamentul consideră că așa cum este prevăzut în statutul BCE, ca organ comunitar, rolul său de a nominaliza membri Comitetului Executiv al BCE ar trebui amplificat.
1.5.3.2. EUROGRUPUL
Datorită Tratatului de la Lisabona rolul EUROGRUP-ului s-a consolidat, urmărind realizarea consensurilor în Zona Euro. În cadrul Tratatului se face referire pentru prima dată la expresia de EUROGRUP. Printre transformările formale se numără alegerea președintelui EUROGRUP-ului cu un mandat de 2 ani și jumătate cu aprobarea majorității Statelor Membre reprezentate în cadrul EUROGRUP-ului – art. 2 al Protocolului nr. 14 – atașat Tratatului cu privire la funcționarea UE.
Parlamentul recunoaște contribuția crescută a EUROGRUP-ului în definirea unei părți importante a Programului economic al UE, salutând favorabil modificările formale aduse de Tratatul de la Lisabona cu privire la EUROGRUP.
CAP II. Istoria monedei euro
2.1. Incertitudinile introducerii monedei unice în UE
Așa cum am mai precizat pe parcursul lucrării, 1 ianuarie 1999 a reprezentat anul creării Zonei Euro. Din această zi, Euro a devenit moneda unică pentru peste 300 de milioane de persoane care trăiau în 11 țări diferite, vorbeau limbi diferite, erau caracterizate de culturi, istorii, obiceiuri și comportamente diverse. Introducerea Euro de mai bine de 10 ani a reprezentat un moment determinant în istoria integrării monetare, financiare, economice și politice a Europei, fiind un eveniment de importanță internațională.
Între timp, procesul de extindere a zonei Euro continuă, din cele 10 state intrate în bloc în UE în 2005, 4 sunt deja în Zona Euro, Slovacia fiind primul membru din blocul ex-sovietic (1 ianuarie 2009).
Zona Euro a fost concepută pentru a deveni o zonă de stabilitate macroeconomică, care să furnizeze o bază coerentă pentru politicile macroeconomice orientate spre stabilitate. Cadrul instituțional construit prin Tratatul de la Maastricht este fundamentat pe o politică monetară unică, încredințată unei Bănci Centrale independente (Banca Centrală Europeană cu obiectivul primar de a menține stabilitatea prețurilor pe termen mediu) și pe politicile economice naționale, însă coordonate prin reguli orientate a asigura cadrul normativ al bugetului. Este important a aminti că politicile macroeconomice orientate spre stabilitate, cu economie de piață deschisă și o concurență liberă, reprezentau factorii esențiali pentru crearea unui cadru mai bun de creștere și dezvoltare sustenabilă.
La începutul perioadei de introducere a monedei Euro, finalitatea, adică succesul nu putea fi garantat, fapt exprimat de Otmar Issing în lucrarea sa „Monetary Policy of the ECB in a World of Uncertainty” astfel: „Ca bancher implicat în deciziile de politică monetară, am avut de înfruntat incertitudinile introducerii monedei euro și consecințele lor, pentru o mare parte din cariera mea profesională. Experiența mea de membru al Consiliului Bundesabank mi-a lăsat o amintire vie a provocărilor determinate de reunificarea germană sau de turbulența crizelor aferente Acordurilor Europene de schimb. Nu am mai resimțit niciodată atât de puternic sentimentul de incertitudine ca în acele săptămâni ce au urmat introducerii euro și nașterii politicii monetare unice. (…) Când Consiliul Guvernatorilor a elaborat Declarația cu privire la strategia de politică monetară, pregătindu-se pentru „weekend del changeover”, incertitudinea ajunsese apogeul. Nimic nu putea fi garantat, indiferent cât de multă muncă și cat de mult studiu a fost depus înainte”.
Aceste cuvinte transmit „imprevizibilul ce surprinde toate începuturile” ca să folosim o expresie a lui Hannach Arendt. Provocările determinate de crearea Zonei Euro depășeau situația de a fixa într-o manieră irevocabilă ratele de schimb, fiind important de amintit că zona euro se caracteriza printr-o arhitectură instituțională fără precedent.
Politica monetară și Banca Centrală Europeană interacționau cu un număr mare de state membre, cu competențele lor de politică economică și fiscală. Raporturile care se creează între politica monetară unică și multitudinea politicilor economice și bugetare constituie aspectele noi ale Zonei Euro. Multe semne de întrebare au existat la începutul acestei perioade. De exemplu, tranziția a 11 monede naționale la Euro ar fi putut fi făcută fără probleme? Politica monetară unică ar fi putut fi percepută ca și credibilă? Regulile fiscale încorporate în Pactul de Stabilitate și Creștere ar fi putut asigura normativele bugetare? Arhitectura instituțională din Zona Euro s-ar fi demonstrat suficient de flexibilă pentru a susține presiunea schimbărilor imprevizibile? Uniunea Monetară ar fi fost sustenabilă fără uniune politică? După mai bine de 10 ani este clar că acest comportament al politicii monetare a avut succes.
2.2. Un deceniu de succes de la constituirea Zonei Euro
Pe parcursul celor 12 ani de Euro, inflația înregistrată în Zona Euro a fost, în medie, apropiată, însă nu sub 2% cum era prevăzut în definirea stabilității prețurilor de către Consiliul Guvernatorilor. Se exclude anul 1999, deoarece din cauza datelor înregistrate ca urmare a schimbărilor intervenite, BCE nu putea să fie considerată responsabilă de rezultatele obținute în acel an, inflația fiind în medie de 2,2%. Totodată, această diferență s-a datorat neprevăzutului (suficient de semnificativ) ce a caracterizat acea perioadă, evoluției prețului la petrol și la alte mărfuri. Dacă ar fi fost exclusă energia și materiile prime alimentare, media ratei inflației ar fi fost sub 1,8%; însă, ceea ce este mai important, BCE a reușit să mențină bine ancorate efectele inflaționiste. Este important de semnalat că nici un factor semnificativ nu a influențat evoluția temporară a prețurilor, care au influențat în schimb, în mod inevitabil, atât inflația, cât și previziunile inflaționiste pe termen scurt.
Nivelul de credibilitate al BCE a fost destul de ridicat dacă avem în vedere că este vorba de o instituție nouă, fără o istorie în spate. Deși se estima că trecerea la moneda Euro în ianuarie 2002 va conduce la o creștere a inflației de 0,3%; această percepție greșită nu a avut însă nici un impact asupra gradului general de încredere cu privire la capacitatea BCE de a menține stabilitatea prețurilor. Este evident că succesul Euro constă în mai mult decât stabilitatea prețurilor. În ultimii 12 ani, toate variabilele nominale au fost menținute stabile față de deceniul precedent, inclusiv pentru ratele dobânzilor pe termen lung, care au rămas scăzute și stabile; în același timp a fost redusă volatilitatea variabilelor reale. Deși începând cu anul 1999 până în prezent, creșterea PIB-ului a rămas practic nemodificată – în jur de 2% – au fost create peste 18 milioane de noi locuri de muncă, un număr mult mai mare față de deceniul precedent. Ar fi totuși incorect să atribuim doar monedei Euro crearea de noi locuri de muncă, având în vedere contextul de stabilitate macroeconomică și reformele de pe piața muncii, determinate de dorința de a intra în UEM care au contribuit de asemenea la creșterea flexibilității acestui tip de piață.
Unificarea monetară a fost însoțită de evoluția procesului de integrare, respectiv integrarea comercială și financiară, ce derivă din fundamentele ce se consolidează reciproc – „o valută, o piață”.
Arhitectura macroeconomică a UM reprezintă rezultatul interacțiunii dintre politica monetară unică și politicile fiscale descentralizate. Întrebările care rămân și cărora încă nu reușim să le dăm un răspuns sunt:
inexistența temerilor ce au existat la începutul perioadei de introducere a monedei euro nu ar fi condus oare la politici oportuniste, mai ales în țările cunoscute ca neavând cadre normative adecvate?
punerea în aplicare a Pactului de Stabilitate și Creștere ar fi condus la un nivel insuficient de stabilizare fiscală?
Nici una din cele 2 temeri nu s-a adeverit; deficitele publice au scăzut la nivele record, minim 0,6% din PIB în 2007, comparativ cu media înregistrată în anii ’80 și ’90, când era de aproape 4 %. Disciplina fiscală a fost îmbunătățită mai ales după reformarea Pactului de Stabilitate și Creștere din 2005, prin consolidarea controlului politic asupra regulilor monetare, ceea ce a avut loc în același timp cu o corecție adusă comportamentului fiscal, tipic pro-ciclic, ce caracterizează în mod tradițional țările din UE. Spațiul de manevră creat în multe țări, în anii trecuți permite în prezent politicii fiscale să joace un rol expansionist în actuala criză economică.
2.3. Provocările prezentului în Zona Euro
Istoria Euro nu s-a finalizat încă, provocări semnificative proliferându-se și în prezent. În timp ce realizăm acest studiu, lumea trăiește o criză financiară și economică de proporții globale. Pentru Zona Euro, criza globală ridică în fiecare zi provocări cu privire la menținerea stabilității economice și financiare.
Pe parcursul crizei a fost foarte vizibil rolul Băncii Centrale Europene în gestionarea lichidităților, astfel încât să mențină stabile condițiile de pe piețele monetare și, în general, pe toate tipurile de piață. În același timp, gestionarea lichidităților era orientată spre reducerea riscurilor și a perturbărilor intervenite în stabilitatea financiară.
Zona Euro a contribuit la protejarea țărilor UEM de anumite efecte negative pe care criza le-ar fi putut exercita asupra economiilor lor naționale. Criza economică și financiară a condus la o cooperare și o coordonare fără precedent, la nivel european și mondial. Un exemplu deosebit de semnificativ îl reprezintă colaborarea dintre Federal Reserve, BCE și alte bănci principale centrale în gestionarea lichidităților la nivel mondial. Un alt exemplu important îl reprezintă consolidarea colaborării dintre autoritatea de supraveghere responsabilă de marile instituții financiare internaționale. În prezent, rămân problemele de prevenire a crizei, inclusiv a cadrului normativ și de supraveghere, dar și a gestionării lor. SUA sunt în mod oficial în recesiune încă din decembrie 2007, în timp ce Zona Euro a înregistrat deja 2 trimestre consecutive de creștere negativă, iar încetinirea activității economice se difuzează în întreaga lume, fiind o dezvoltare unică, fără precedent în istorie, iar gradul de incertitudine și imprevizibilul continuă să crească.
Așadar, actuala criză reprezintă o provocare majoră pentru Zona Euro. Primii 10 ani ai monedei unice s-au desfășurat în interiorul a 2 mari provocări; merită să ne amintim amploarea crizei originare pentru a vedea în criza actuală o ocazie de a consolida guvernarea la nivel european și mondial. S-a întâmplat deja ca incertitudinile și crizele să permită eliminarea punctelor slabe ale trecutului, generând minuni într-un nou început.
CAP III. Evaluarea efectelor introducerii euro asupra nivelului de integrare și dezvoltare a piețelor financiare și monetare europene
3.1. Adoptarea monedei Euro – moment fundamental în procesul de întregire a pieței unice
Adoptarea monedei unice constituie un moment fundamental în procesul de completare al pieței unice. Substituirea monedelor naționale cu euro a permis eliminarea incertitudinilor datorate oscilațiilor ratelor de schimb, ultimul obstacol pentru o libertate deplină de schimb. Menținerea stabilității prețurilor, obiectivul primar al Eurosistemului, constituie premisa pentru o dezvoltare sustenabilă a veniturilor. Garantarea acestei condiții în care politica monetară poate contribui la îndeplinirea obiectivului UE de a promova progresul economic și social și un nivel cât mai ridicat al ocupării forței de muncă. O evaluare a efectelor adoptării monedei unice nu se poate reduce doar la o analiză a situației celei mai recente, dimpotrivă, ar trebui să fie analizată dintr-o dublă perspectivă, pe de o parte îndreptată spre analizarea situației care a făcut posibilă această schimbare radicală de regim, iar pe de altă parte, o analiză care să fie proiectată spre evoluția viitoare, nu neapărat imediată. Unele efecte importante ale introducerii noii monede au fost observate încă înainte de anul 1999, altele s-au manifestat în anii succesivi, iar altele apar doar pe termen lung.
Această evaluare a efectelor introducerii monedei Euro o voi desfășura în cadrul acestui capitol, pe 2 direcții; prima se va referi la politica monetară a Eurosistemului și obiectivelor sale, a dificultăților întâmpinate în acești ani, la rezultatele obținute în termeni de stabilitate monetară, iar a 2-a se va referi la efectele introducerii euro asupra gradului de integrare și de dezvoltare a piețelor monetare și financiare europene.
3.2. Euro și stabilitatea monetară
Politica monetară a Eurosistemului are ca obiectiv principal, stabilitatea prețurilor, definită ca o creștere medie anuală a acestei rate, armonizate cu prețurile aferente unui consum inferior de 2%, urmărit pe termen mediu. Pornind de la această definiție a stabilității prețurilor putem spune că atât inflația, cât și dezinflația sunt patologii ce trebuie și pot fi prevenite.
Pentru a urmări stabilitatea prețurilor, Eurosistemul se folosește de o strategie care, ținând cont de complexitatea factorilor ce influențează inflația, încorporează mai multe scheme teoretice și modele econometrice de referință. Aceasta se bazează pe o analiză a evoluției monedei (în special a aspectului monetar de referință M3) și pe un ansamblu bogat de alți indicatori, reali și financiari, cu privire la evoluția recentă și de perspectivă a economiei. Revine așadar Consiliului Director al BCE să exercite evaluarea politicii monetare. Nu există mecanisme automate de ajustare în raport cu evoluția prețurilor și a agregatelor monetare.
Încă de la începutul UM, inflația din Zona Euro a fost în medie de 2,1% și deci s-a situat deasupra a 2% în aproape jumătate din lunile incluse în această perioadă (cu un maxim de 3,4% în mai 2001). Aceste date ar putea să însemne, la prima vedere, că obiectivul primar/principal al Eurosistemului nu poate fi atins, însă o examinare mai atentă a evoluției principalelor variabile economice înregistrate în ultimii ani dinaintea adoptării monedei unice, dezminte această impresie.
Economia din Zona Euro a fost expusă unor serii de șocuri cu un puternic potențial inflaționist. Între ianuarie 1999 și noiembrie 2000, rata de schimb a monedei euro a suferit o depreciere masivă față de dolar. În aceeași perioadă s-a înregistrat o creștere bruscă și continuă a prețului petrolului. Ca rezultat al combinării celor două fenomene, cotațiile petroliere exprimate în euro, au crescut de aproape patru ori, trecând (în baza mediilor lunare) de la mai puțin de 10 euro la 38 euro pe baril.
Aceste evoluții s-au reflectat asupra prețurilor consumului în zona euro, atât imediat prin utilizarea produselor energetice, cât și indirect, pe măsură ce efectele acelor creșteri se transmiteau diferitelor faze din lanțul de producție. Între timp, pe parcursul anului 2001, economia Zonei Euro era afectată de un șoc ulterior asupra prețurilor la bunurile alimentare, determinate de necesitățile sanitare ce interesau creșterea animalelor în diverse țări din zonă (epidemia „vacii nebune”). În vederea evitării șocurilor descrise ce au avut un efect de durată asupra așteptărilor inflaționiste ale agenților economici, Consiliul Director al BCE a crescut în mai multe reprize ratele oficiale: între noiembrie 1999 și octombrie 2000, rata de refinanțare a fost crescută de la 2,25% la 4,75%. Acțiunile de politică monetară au făcut posibilă menținerea salariilor și a nivelurilor scăzute de inflație, a valorilor mai multor variabile (alimente proaspete și produse energetice) care între ianuarie 1999 și august 2002 s-au plasat la o medie de 1,7%.
Evoluția expectativelor inflaționiste pe termen lung confirmă faptul că, credibilitatea politicii monetare nu a fost pusă la îndoială. Indicațiile cu privire la aceste expectative pot fi obținute fie indirect din variabilele financiare (în special prin diferența dintre veniturile nominale și cele indexate pe anumite tipuri de titluri de stat), fie indirect prin sondaje de opinie efectuate în rândul operatorilor economici. Ambele surse indică faptul că de la începutul anului 1999 până în prezent așteptările cu privire la inflația pe termen lung în Zona Euro au fost în medie, inferioare valorii de 2%. Cea mai relevantă investigație din acea perioadă este aceea a Euro-zone Barometer din septembrie 2001, care indica o inflație pentru 2006 de 1,8%.
Este necesar însă, a reporta într-un cadru mai clar și mai riguros dezbaterile cu privire la efectele rezultate din tranziția la euro. Creșterile puternice observate în primele luni ale anului 2002 în anumite sectoare ale serviciilor (de exemplu cel al restaurantelor) în anumite țări din Zona Euro sunt susceptibile a mai intra într-un raport adecvat cu numerarul.
La nivel agregat, evidența disponibilului indică faptul că impactul a fost mult mai modest: conform evaluărilor Eurostat acesta ar fi contribuit pentru mai puțin de 0,2% la creșterea înregistrată de indicele de armonizare a prețurilor de consum în Zona Euro, în primul semestru al anului 2002 (1,4% față de semestrul precedent). În aproape toate țările din zonă, percepția din partea consumatorilor a fost a unei inflații mult mai mare față de cea măsurată în statisticile oficial; ceea ce a reflectat în mod verosimil dificultățile de evaluare corectă a indicelui creșterii medii a prețurilor față de majorările specifice bunurilor și serviciilor, sau cum ar fi unele produse de natura alimentelor, serviciilor publice, ziarelor, achiziționate mult mai frecvent. Este important de semnalat faptul că unele dintre aceste creșteri sunt în mare parte independente de tranziția la euro, cum ar fi cazul bunurilor alimentare proaspete, a căror prețuri au resimțit efectele factorilor meteorologici defavorabili.
Perspectivele pe termen scurt confirmă o reabsorbție graduală a tensiunilor asupra prețurilor manifestată în primele luni ale anului 2002. Se prevedea că inflația din zonă (egală cu 2,1% în august) va continua să oscileze în jur de 2% în următoarele luni.
3.3. Euro și integrarea financiară europeană
Introducerea monedei Euro a dat un impuls puternic procesului de integrare monetară și financiară europeană. Ansamblul procedurilor și instrumentelor de punere în aplicare a politicii monetare se focalizează pe centralizarea în Consiliul Director al BCE, a funcțiilor politico-strategice și asupra descentralizării băncilor centrale naționale, precum și ale funcțiilor executive. Această structură a lucrat în mod eficace și datorită existenței de noi sisteme informatice. Acest lucru a permis furnizarea către piață a unor semnale clare cu privire la „atitudinea” curentă a politicii monetare, ceea ce a permis îndeosebi guvernarea, prin intermediul pieței, a condițiilor monetare într-o zonă foarte vastă și caracterizată de numeroase anomalii a factorului de creare și de absorbție a lichidităților, datorate, de exemplu, operațiunilor efectuate de Trezoreriile Naționale. A fost asigurată totodată convergența veniturilor pe termen scurt și prin urmare a unei unicități pentru asigurarea condițiilor monetare în întreaga Zonă Euro, de la Lisabona la Atena, de la Helsinki la Roma. Acest lucru a fost realizat datorită bunei funcționări a sistemului de decontare brut în timp real – TARGET, prin care sunt transmise o mare parte din fluxurile orientate a limita excesele și carențele de fonduri din sistemele bancare naționale. Pentru a se putea forma o idee despre dimensiunea fluxurilor intermediare a numeroaselor tranzacții de bază, este suficient a consulta ultimele date din acea perioadă: în al 2-lea trimestru al anului 2002 s-a înregistrat un TARGET cu o medie zilnică de peste 54.000 de plăți transfrontaliere (cross border), ce corespund unei valori de 489 miliarde de euro. Ponderea plăților interbancare în totalul plăților transfrontaliere a fost de 96% în valoare, și de 54% în volum.
Procesul de standardizare și integrare a pieței monetare din Zona Euro s-a realizat pe deplin în anumite segmente de piață, cum ar fi în cel al împrumuturilor non-garantate și al SWAP; progrese minore au înregistrat însă alte compartimente, cum ar fi cel al acordurilor de răscumpărare la termen al titlurilor de valoare pe termen scurt (bonuri de tezaur, certificate de tezaur, titluri comerciale) a căror tranzacții au fost orientate până atunci spre versantul intern. Acest lucru poate fi corelat cu diferențele existente în practicile de piață și în cadrul normativ final.
Politica monetară unică influențează structura și nivelul de piață al obligațiunilor în euro, ceea ce oferă materia primă pentru exercitarea politicii monetare, deoarece toate operațiunile de creare de lichidități ale Eurosistemului trebuie să fie susținute de garanții colaterale. Eurosistemul a identificat o gamă largă de obligațiuni, atât publice, cât și private, ce pot fi utilizate în vederea garantării și consideră ca o prioritate esențială în conducerea politicii monetare existența unei pieți pentru titluri de valoare în euro, cât mai des și sub formă de lichiditate.
Acest interes este împărtășit nu numai de guvernele țărilor membre, ci și de alți emitenți, cum ar fi băncile, intermediari financiari și operatori economici ce pot accede la finanțări pe termen lung, cu rată fixă, în condiții mult mai avantajoase și mai ușoare datorită dispariției anumitor valute, lucru ce a condus la deschiderea unei piețe de dimensiuni comparabile cu cea a SUA.
Efectele introducerii Euro pe piața obligațiunilor în euro au fost semnificative, crescând gradul de lichiditate. Pe baza datelor statistice comparabile pentru toate țările din Zona Euro, în perioada 1999-2000, consistența titlurilor de valoare în euro, emise de rezidenți din zona euro au crescut cu o medie de 7% pe an. Creșterea a fost deosebit de ridicată (26% pe an) pentru titlurile emise de operatorii economici, care au recurs la această formă de finanțare datorită faptului că au fost determinați de activitățile intense de fuziune și achiziție, mai ales în sectorul telecomunicațiilor.
Amploarea și lichiditatea pieței obligațiunilor în euro a atras un număr crescut de emitenți externi: în al 2-lea semestru al anului 2002, ponderea obligațiunilor în euro în totalul obligațiunilor internaționale a crescut la 39%, pe locul 2, după cele în dolari (45%) și cu mult înainte față de cele în yen (6%). În acea perioadă erau stabile pe piața obligațiunilor în euro următorii emitenți de tip corporate, cum ar fi: General Motors, General Electric, Ford, J. P. Morgan, Petronas, British Telecom, Tokyo Electric Power Co., , alături de un număr vast de emitenți din Europa Orientală și din America de Nord și de Sud.
Autoritățile monetare și financiare europene erau pe deplin conștiente că introducerea euro, în afara faptului că ar fi dat un puternic impuls integrării financiare, nu ar fi fost însă suficientă pentru a crea o piață unică a serviciilor financiare. Deja în anul 1999 a fost elaborat Planul de Acțiune pentru serviciile financiare, care identifică un ansamblu de 42 de directive ce trebuiau introduse pentru a realiza o piață financiară pe deplin integrată în dimensiunile en gros (wholesale) și puternic competitivă, eficientă și sigură în elementele sale en detail (retail). Consiliul European de la Lisabona din 2000 a aprobat la cel mai înalt nivel politic Planul de Acțiune, fixând pentru anul 2005 data de realizare a obiectivelor sale. În ciuda realizării a mai mult de jumătate din măsurile prevăzute în Planul de Acțiune, o pieță financiară pe deplin integrată este încă departe de a fi realizată. Barierele juridice și de reglementare sunt cele care împiedică furnizarea într-o manieră eficientă a serviciilor financiare în mai multe țări ale UE; piața en-detail încă este caracterizată de o segmentare națională și de costuri privind plățile transfrontaliere mult mai ridicate decât cele corespunzătoare plăților interne; pe piața en-gros, unde s-a atins un nivel semnificativ de integrare, operatorii au reușit să depășească obstacolele rămase, suportând costuri ridicate, ce sunt transferate asupra consumatorilor și întreprinderilor. Consiliul European de la Barcelona, din martie 2002, a confirmat obiectivul de realizare a unei piețe unice a serviciilor financiare pentru anul 2005, fixând anul 2003 ca dată pentru deplina integrare a pieței titlurilor de capital de risc. Același Consiliu a mai subliniat încă o dată că integrarea pieței financiare reprezintă un factor crucial în procesul de realizare a unei economii europene mai dinamice, caracterizată de o creștere a gradului de ocupare cu forță de muncă. Datorită concurenței derivate dintr-o mai mare integrare, consumatorii ar fi trebuit să beneficieze de prețuri inferioare și de produse de calitate superioară; investitorii să înregistreze profituri mai ridicate; entitățile economice, în special cele de dimensiuni mici și mijlocii să beneficieze de mai multe oportunități privind accesul la finanțare și de costuri de finanțare mai reduse.
Toate acestea au condus la o creștere a investițiilor, la o evoluție a progresului tehnic și la o mai mare productivitate. Conform unui studiu din acea perioadă, cea mai mare integrare ar fi putut fi tradusă printr-o creștere a ratei anuale a PIB-ului, în jur de 0,5%.
3.3.1. Scurtă incursiune privind indicatorii macroeconomici din Zona Euro în perioada introducerii monedei unice
Produsul intern brut (PIB) în Zona Euro, după ce a crescut de la 2,8% în anul 1999 la 3,5% în 2000 și-a încetinit brusc evoluția în anul 2001, când a crescut doar cu 1,5%. Această reducere a fost accentuată și în anul 2002 – pe parcursul întregului an, conform previziunilor Fondului Monetar Internațional, creșterea fiind de 0,9%.
Condițiilor economice din zona Euro reflectă în mare parte și înrăutățirea contextului național. Creșterea prețului la petrol în anul 2000, stagnarea lungii expansiuni a SUA, deteriorarea economică a Japoniei, au fost factori care au frânat comerțul mondial, reflectându-se asupra exporturilor din zona euro și indirect asupra cererii interne. La semnalele unei posibile reveniri în cursul verii anului 2001, au urmat atacurile teroriste din 11 septembrie, ceea ce a condus la o agravare a incertitudinilor existente, dar și la o accentuare a tendințelor negative ale celor mai mari burse de valori. Creșterea economică înregistrată în Zona Euro a fost negativă în cel de-al 4-lea trimestru al anului 2001 și începe să capete un ritm pozitiv, însă foarte modest, în primele 2 trimestre ale anului 2002.
Pe parcursul anului 2002, rata de schimb în euro a înregistrat o creștere semnificativă față de dolar, recuperând în parte pierderile puternice suferite în primii 2 ani ai UM. Si în această fază, rata de schimb dintre cele 2 monede a fost afectată, așa cum s-a resimțit din partea evaluării de către operatori a solidității zonei economice; dacă în anii precedenți prevala convingerea că economia SUA se bucura de o permanentă creștere, în ciuda incertitudinii temporare și condițiilor structurale mult mai favorabile, în perioada 2000-2002 evoluțiile înregistrate au subliniat importante elemente de dezechilibru și de fragilitate financiară, conducând la o mai mare prudență în evaluarea potențialului său de expansiune. În cursul anului 2001, într-un context caracterizat de riscuri de inflație descrescătoare, Consiliul Director al BCE a decis reducerea ratelor de referință de 4 ori, pentru un total de 1,5%. După ultima variație din 8 noiembrie 2001, rata minimă a dobânzii aplicată operațiunilor de refinanțare a rămas invariabil la 3,25%.
Pentru anul 2003, FMI prevedea o rată de creștere a PIB-ului de 2,3% în Zona Euro, potențialul de creștere depinzând de o serie de factori, dar în primul rând de punerea în aplicare a reformelor îndreptate spre îmbunătățirea funcționării piețelor.
Valorile înregistrate de indicatorii macroeconomici ai țărilor din Zona Euro în perioada 1999-2009 dau naștere suspiciunii că ancorajul monetar al țărilor membre UM nu este neapărat adecvat cu structura productivă și de distribuție. Pentru a putea confirma această suspiciune, vom compara în graficele de mai jos, o serie de valori înregistrate de PIB-ul trimestrial, în 12 țări ale UME, printre care: Germania, Spania, Franța Franța și Italia.
Pentru a facilita compararea acestor valori, indicele a fost stabilit la 100 în primul trimestru al anului 1999.
Se poate observa foarte clar modul în care creșterea economică italiană s-a menținut constant pe ultimul loc, împreună cu cea a Germaniei, deși această tendință comună tinde să se substituie începând cu cel de-al 3-lea trimestru al anului 2007, creșterea economică înregistrată de Franța fiind mult mai mare, asemănătoare cu cea a celorlalte 12 țări europene din UM; cea înregistrată de Spania este foarte puternică, de 4 ori mai mare decât cea a Italiei (+ 31,74% față de 7,73% pe toată perioada, până în trimestrul al 3-lea al anului 2010). În aproape 12 ani de existență a Zonei Euro, înainte de ceea ce s-a întâmplat în perioada de criză 2008-2009, Spania a crescut din punct de vedere economic cu mai mult de 31, 5%, Franța cu 19,5%, Germania cu 14,5%, în timp ce Italia doar cu 6%.
Sursa: http://www.tradingeconomics.com/Economics/GDPGrowth.aspx?Symbol=EUR
3.3.2. Inflația în Zona Euro
Adaptarea politicii monetare a Băncii Centrale Europene cu cerințele Germaniei este clarificată în graficul de mai jos, unde sunt prezentate o serie de prețuri de consum (indici armonizați) în Zona Euro și în cele 4 țări ale sale mai mari. Inflația Germaniei a avut o evoluție foarte scăzută, chiar dacă, așa cum este prezentat în grafic, creșterea economică a fost destul de slabă. În Italia în schimb, creșterea economică înregistrează valori scăzute, în timp ce inflația este ridicată.
Sursa: http://www.tradingeconomics.com/Economics/InflationCPI.aspx?Symbol=EUR
Celelalte evoluții din acest grafic indică 2 lucruri la fel de interesante:
inflația franceză a fost în mod substanțial asemănătoare cu cea înregistrată în medie în UEM, așa cum s-a observat și în evoluția produsului intern brut(ca urmare a sprijinului Franței pentru politica UEM);
în figura de mai sus a fost prezentată creșterea economică a Spaniei, pentru care politica monetară comună ar fi trebuit să fie mai restrictivă în vederea combaterii inflației; însă nu a fost așa, iar graficul indică o evoluție a prețurilor de consum de 50%, superioară celei medii înregistrate în UEM (34,6% față de 23% în perioada până la sfârșitul trimestrului al 3-lea al anului 2010).
3.4. Patru motive pentru justificarea monedei Euro
Este important a repeta neîncetat motivele care pot justifica și lăuda aderarea la Zona Euro și prin urmare a politicii monetare comune. Cele mai comune motive sunt reprezentate de:
deținerea unei valute care să fie legată de valutele țărilor puternic dezvoltate din punct de vedere economic, contribuie la un sistem monetar mult mai stabil;
o valută puternică obligă operatorii economici să devină mai eficienți și mai competitivi la nivel internațional, nemaiputând conta pe deprecieri (înregistrate în anii precedenți introducerii monedei euro);
o valută comună într-o zonă economică extinsă este mult mai apărată în fața turbulențelor financiare;
o valută puternică protejează împotriva atacurilor speculatorilor.
3.5. Beneficiile monedei unice
Realizarea UEM reprezintă un mare proiect de politică economică ce provoacă efecte microeconomice și macroeconomice asupra economiilor naționale a țărilor participante și asupra economiei europene în ansamblul său.
Aceste efecte ar putea fi clasificate astfel:
efecte directe sau indirecte, definite astfel, în funcție de canalul lor de transmitere. Efectele directe sunt cele imediate, dependente de moneda unică, cum ar fi de exemplu reducerea costurilor de tranziție. Efectele indirecte sunt cele condiționate de politica monetară, care a luat naștere ca urmare a introducerii monedei unice. Un exemplu în acest sens îl constituie reducerea ratelor dobânzii pe care stabilitatea valutară o permite.
efectele statice sau dinamice, definite astfel datorită aspectului lor temporar. Efectele statice sunt de tip „on-off”, adică efecte care se realizează în general la începutul procesului de integrare monetară, cum a fost cazul eliminării costurilor de tranzacție a schimburilor. Efectele dinamice sunt cele care se realizează gradual, în timp și se definesc printr-un mai mare potențial de creștere economică. Acestea sunt identificate, de exemplu, într-o mai mare concurență determinată de transparența prețurilor exprimată în aceeași monedă europeană. Ansamblul acestor efecte determină beneficii și costuri pentru toți operatorii economici. Pe parcursul lucrării vom încerca să prezentăm detaliat diferitele tipuri de costuri și de beneficii, având în vedere că acestea se distribuie în mod asimetric, între operatori, regiuni și țări, iar ceea ce poate fi considerat un beneficiu pentru unii se poate dovedi a fi un cost pentru alții. În ceea ce privește beneficiile, consecințele economice ale procesului de unificare monetară pot fi clasificate în funcție de obiectivele clasice ale politicii economice, în beneficii de majoră eficiență, beneficii de majoră stabilitate, beneficii de echitate regională și beneficii externe.
3.5.1. Beneficii pentru o mai mare eficiență
Prin utilizarea monedei unice, piața devine mai transparentă, fiind locul unei mai mari concurențe, ceea ce permite o mai bună alocare a resurselor ce sunt transferate de la subiecții mai puțin eficienți (întreprinderile care produc la prețuri foarte ridicate) la cele mai eficiente (întreprinderile inovative, mai bine organizate, etc.). circulația resurselor asigură creșterea eficienței în interiorul sistemului, datorită:
eliminării costurilor de tranzacție (este vorba de avantajele directe ale monedei unice). Costul de tranzacție în conversia valutelor este estimat (Comisia CEE, 1990) la 15 miliarde de euro pe an, adică la 0,4% din PIB-ul comunitar, fiind distribuit în mod asimetric, deoarece sunt favorizate îndeosebi țările mici, care sunt mult mai deschise și care utilizează în mod proporțional valutele străine și întreprinderile mici, care suportă mai greu componenta ”fixă” a costurilor bancare;
eliminarea variabilelor de schimb, care fac să dispară costurile de acoperire a schimbului la termen și favorizează fluxurile comerciale și investițiile străine directe (este vorba de efectele indirecte ale monedei unice). În absența riscului de schimb, operatorii sunt determinați să efectueze tranzacții și investiții mai mari cu exteriorul, mai ales cu țările care în trecut au suferit deprecieri interne ale monedei. Eliminarea incertitudinilor asupra schimbului reduce rata dobânzilor, deoarece elimină prima de risc pe care întreprinderile o plăteau pentru credite, favorizând așadar investițiile. Investițiile fiecărei întreprinderi, creează la nivel macroeconomic un fundament de expansiune economică, ce favorizează cu siguranță și ocuparea cu forță de muncă;
o mai mare transparență a prețurilor care determină o comparabilitate perfectă a prețurilor în țările UEM, crescând concurența dintre producători.
După cum se poate observa, beneficiile cu privire la eficiență sunt în mod esențial fenomene de natură microeconomică, având aceeași natură cu efectele examinate în proiectul Europa ’92, ce permitea nașterea Pieței Unice.
3.5.2. Beneficii pentru o mai mare stabilitate economică
Prin introducerea monedei unice, țările reușesc să atingă o mai mare stabilitate economică datorită faptului că au respectat criteriile de la Maastricht și datorită unei mai bune coordonări a politicilor economice pe care Pactul de Stabilitate și Creștere le impune (cu obiectivul unui buget echilibrat pe termen mediu).
Stabilitatea macroeconomică este determinată de inflația redusă și de ratele mici ale dobânzilor, factori ce facilitează o creștere constantă și de durată în timp. În realitate este necesar a preciza că cea mai mare stabilitate este blocată de utilizarea instrumentelor de politică economică, alternate cu deprecierea. Acest lucru arată că în timp ce șocurile simetrice (adică cele care lovesc în egală măsură toate țările partenere) pot fi ușor absorbite, printr-o modificare a politicii monetare comune (cum ar fi de exemplu, valoarea euro față de valutele extra-europene), șocurile asimetrice trebuie să fie absorbite de modificări intervenite în cantitățile și în prețurile factorilor de producție utilizați în țara afectată de criză în vederea reducerii costurilor de producție și a relansării exporturilor (Vinconi Mondavi, 1996).
Pentru atingerea unei stabilități mai mari a prețurilor, fiecare țară și prin urmare fiecare cetățean și întreprinderile sale au susținut un cost, așa numitul cost de dezinflație, determinat de forma de politică economică pe care guvernul a ales-o în vederea reducerii inflației. Valoarea acestor costuri este cu atât mai redusă cu cât guvernul este mai implicat în lupta împotriva inflației, fapt ce rezultă credibil pe piață.
3.5.3. Beneficiile unei convergențe regionale
Moneda unică permite întreprinderilor să poată opera în același mod în oricare țară sau regiune comunitară. Acest lucru poate privilegia regiunile mai puțin dezvoltate, care pot atrage fluxuri de capital, ce pot fi investite în diverse activități, ceea ce duce la o creștere a locurilor de muncă, având în vedere costurile mici de producție pe care în general zonele dezvoltate nu le au. De exemplu, costurile cu forța de muncă în astfel de regiuni rezultă a fi un factor atractiv pe sectoarele industriale care necesită un volum ridicat de forță de muncă (intensive labour). Acest fapt favorizează procesele de convergență în curs între regiunile europene care asistă la reducerea în timp a diferențelor de dezvoltare inițială.
Totodată, moneda unică poate favoriza țările mai puțin dezvoltate, deoarece costurile de tranzacție sunt mai ridicate pentru țările cu piețe financiare mai puțin dezvoltate, în timp ce beneficiile de stabilitate economică sunt mai ridicate pentru țările mai puțin evoluate în domeniul finanțelor publice, care de regulă includ țările periferice. O mai mare echitate în distribuirea veniturilor între regiuni se obține doar cu condiția de a crește eficiența mecanismelor de distribuire a veniturilor bazate pe fonduri comunitare. Apar așadar, două fenomene contrare, a căror efect este dificil de evaluat: pe de o parte regiunile centrale din Europa sunt favorizate de moneda unică, deoarece au o economie de scară de tip distributiv (Krugman, 1991), costul cu distribuirea producției unui operator cu sediul localizat în centrul Europei fiind mai mic (cum ar fi Alsazia franceză sau Lander din Germania Meridională) decât o tehnologie productivă localizată la periferie (regiunea Portugaliei, Greciei sau Italiei de Sud); pe de altă parte, regiunile periferice sunt favorizate deoarece dețin costuri mai mici cu forța de muncă. Impactul asupra fiecărei regiuni este, așadar, în funcție de tipul de investiție economică, ce se încearcă a fi localizată: dacă există o intensitate ridicată a forței de muncă (necalificată sau calificată) sau a capitalului; dacă există o economie de scară productivă și/sau de distribuție ridicată; dacă există sau nu o intensitate mare a cercetării și dezvoltării (Balcet, 1997).
3.5.4. Beneficiile externe
Beneficiilor menționate în subcapitolele anterioare li se adaugă și cele externe, adică efectele determinate de importanța EURO ca valută de schimb în raporturile extra-UE și ca deviză de portofoliu pentru investițiile internaționale. În măsura în care moneda EURO devine o așa-zisă valută de rezervă, adică o monedă deținută pentru valoarea și pentru stabilitatea sa și în afara UEM, BCE obține un beneficiu de „seignorage” egal cu rata inflației din UEM.
În prezența unei valori ridicate a EURO la nivel mondial este important a analiza și efectele ce se produc în sfera politică, deoarece UE ar avea o putere mai mare la masa negocierilor internaționale, în funcție de puterea sa economică și financiară (Welfens 2000).
Aceste beneficii au fost materializate mai ales cu ocazia marilor crize economice mondiale. După tragicul atentat de la 11 septembrie 2001, instabilitatea mondială care a lovit piețele valutare și economice a fost în parte atenuată în interiorul Zonei Euro datorită forței valutei europene. Aceleași argumentări sunt valabile și pentru criza financiară din septembrie 2008, care în absența EURO s-ar fi putut transforma într-o criză valutară și pentru țările europene mai expuse.
3.6. Costurile privind introducerea monedei unice
Costurile privind introducerea monedei unice euro pot fi identificate îndeosebi în pierderea suveranității naționale asupra politicii monetare și asupra deciziilor pe care UEM le impune cu privire la politica bugetară și cea fiscală fiecărei țări care vrea să adere la ea.
3.6.1. Pierderea suveranității naționale asupra politicii monetare
Pierderea suveranității naționale asupra politicii monetare generează costuri diferite în fiecare țară membră în funcție de ”valoarea politică” ce este dată rolului inflației, de rata de schimb a valutei, de nivelul ratelor dobânzilor. Este vorba de instrumente de intervenție a politicii economice (fixarea ratei dobânzii) sau de obiective ce se doresc a fi atinse (inflația și rata de schimb), asupra cărora fiecare stat ar dori să continue să-și mențină puterea. Dacă se pornește de la presupunerea că BCE urmează politici restrictive, caracterizate de rate ale dobânzilor suficient de ridicate pentru a controla rata inflației, pierderea puterii naționale reprezintă un cost care va fi caracterizat astfel:
ridicat, pentru țările mai sensibile la creșterea economică, obținută prin intermediul manevrelor asupra ratelor dobânzilor sau prin intermediul devalorizării, fapt ce favorizează exporturile, fiind puțin sensibilă la inflație. Un exemplu tipic îl reprezintă Italia anilor ’80, unde ratele dobânzilor erau foarte reduse, în vederea favorizării investițiilor productive;
scăzut, pentru țările care urmăresc în mod tradițional politici monetare restrictive și care găsesc în statutul Băncii Centrale Europene un bastion împotriva inflației. Un exemplu tipic îl reprezintă Germania anilor ’80; merită să amintim atenția puternică acordată de autoritățile politice și monetare germane fenomenului de inflație, din care au făcut un obiectiv important al politicii monetare al Bundesbank, având în vedere moștenirea istorică a Republicii lui Weimar, adică explozia inflației care a avut loc în Germania în perioada 1919-1922, inflație care a distrus toate economiile burgheziei mici și mijlocii facilitând probabil nașterea nazismului.
Odată cu intrarea în UEM, țările cu inflație ridicată (ca Spania și Italia) își îmbunătățesc propria reputație, deoarece substituie politicile monetare naționale, nu neapărat adverse fenomenului inflației, cu politicile monetare ale UEM care au în stabilitatea prețurilor un obiectiv statuar. În mod contrar, intrarea Germaniei în UEM și a altor țări cu inflație redusă nu putea contribui la îmbunătățirea încrederii față de acestea, inflația fiind deja ridicată. Pentru a depăși un eventual factor de descurajare față de țările cu inflație redusă, s-a încercat să i se impună Băncii Centrale Europene să urmeze o politică extrem de restrictivă, cu obligația de a insera în statut stabilitatea prețurilor. Deoarece acest lucru nu a fost foarte bine explicat și determinat, se consideră că BCE trebuie să urmeze obiectivul de a menține o rată a inflației în jur de 2% pe termen mediu.
În ceea ce privește lipsa devalorizării, acesta va reprezenta un cost resimțit mai ales de țările care în trecut au înregistrat frecvente deprecieri pentru a îmbunătăți competitivitatea prețurilor la propriile produse (cum sunt țările din Europa Mediterană), însă nu și de țările care nu au depreciat moneda niciodată începând cu anii ’80, cum ar fi Germania.
În cazul primelor țări, era necesară substituirea instrumentului de devalorizare cu alte instrumente de politică economică ce favorizau competitivitatea întreprinderilor; în cazul celorlalte țări, reducerea posibilităților de devalorizare nu reprezenta nici un cost.
Este important însă a preciza că a nu putea devaloriza reprezenta un cost numai dacă se reușea demonstrarea faptului că variațiile de schimb nominale (la devalorizare) reușesc să modifice în mod permanent rata de schimb reală a țării; adică, trebuie să se reușească să se demonstreze că devalorizarea are un efect structural și permanent asupra conturilor externe ale unei țări și nu un simplu efect de moment și de conjunctură.
Dacă avem în vedere o devalorizare pusă în aplicare pentru a corecta șocurile asimetrice asupra cererii, adică o cerere minoră față de bunurile produse într-o țară: în primă fază, devalorizarea modifică schimbul nominal, crescând exporturile și reducând importurile, cu beneficii puternice pentru balanța comercială; însă ulterior, puterea de cumpărare redusă a valutei, determină o creștere a prețului bunurilor importate și prin urmare a produselor care încorporează aceste bunuri. Creșterea prețurilor la import reprezintă o cauză de inflație (așa-numita „inflație importată”) care generează un ciclu inflaționist dacă nu sunt reduse costurile factorilor de producție raționali. Dacă acestea din urmă sunt rigide, efectul devalorizării asupra competitivității, adică asupra schimbului real este valid numai pe termen scurt, în timp ce pe termen mediu acesta este erodat de creșterea prețurilor interne.
În concluzie, costurile suportate de trecerea la moneda unică se limitează la efectele pe termen scurt ale devalorizării și nu reprezintă prin urmare un adevărat cost structural care să reducă oportunitățile pentru țările din UEM.
3.6.2. Constrângerile cu privire la politica bugetară: Pactul de Stabilitate și Creștere
Pactul de Stabilitate și Creștere definit de Consiliul European de la Dublin din 1996 a fost rectificat în Consiliul European de la Amsterdam din iunie 1997 și impune țărilor membre UEM să își fixeze ca și obiectiv un buget echilibrat până în anul 2003. Pentru atingerea acestui obiectiv, la fiecare 6 luni statele membre supun propriile bugete declarate și prognozate examinării de către Comisie în vederea evitării dezechilibrelor excesive (adică a celor superioare valorii de 3% din PIB).
În cazul în care un dezechilibru înregistrat rezultă a fi foarte ridicat, Pactul de Stabilitate și Creștere impune sancțiuni acestor țări, precedat de un „avertisment oficial” (early warning) și urmat de o „recomandare” în cazul depășirii bugetului. Primul „early warning” a fost propus de Comisia Europeană și aprobat de Consiliul ECOFIN în anul 2001, împotriva Irlandei pentru o inflație prea ridicată și o politică bugetară prea expansivă și „prociclică”. Teoretic, țările care nu respectă criteriile de soliditate financiară trebuie să verse într-un depozit nepurtător de dobândă, o sumă compusă dintr-o parte fixă, stabilită la 0,2% din PIB și dintr-o parte variabilă, echivalentul a 1/10 din diferența dintre deficitul înregistrat și termenul de referință de 3% stabilit de Tratat, pentru o sumă totală care nu depășește însă 0,50% din PIB. Această sumă este rambursată numai dacă în termen de 2 ani de la data înregistrării deficitului,acesta este corectat. Sancțiunile nu se aplică dacă deficitul derivă dintr-o recesiune gravă a țării (reducerea PIB trebuie să fie de cel puțin 2%), în timp ce dacă recesiunea este ușoară (o scădere a PIB-ului între 0,75% și 2%) țara în cauză trebuie să demonstreze că deficitul derivă din circumstanțe excepționale.
Scopul Pactului de Stabilitate și Creștere este acela de a garanta o mai mare eficacitate a politicii bugetare. Această eficacitate există numai dacă bugetul public este solid, echilibrat. În plus, raportul Pactului de Stabilitate și Creștere derivă din același concept al UEM: o țară ar putea să-și crească fără măsură propriul deficit bugetar, gândindu-se că mai devreme sau mai târziu, celelalte țări membre o vor ajuta să iasă din criză, însă acest lucru ar duce la colapsul întregii UEM. Acest comportament oportunistic, de „free rider”, rezultă a fi imposibil dacă țara respectivă este supusă unei monitorizări semestriale a bugetului său național. Aceste constrângeri bugetare au dat naștere la numeroase dezbateri aprinse în rândul economiștilor, cu păreri pro și contra. Dacă cei cu argumente „pro” subliniază efectele externe negative ce pot penaliza toate țările membre în cazul în care una din țări s-ar demonstra indisciplinată din punct de vedere financiar, militanții opiniilor „contra” Pactului de Stabilitate și Creștere pornesc de la ipoteza că numai piețele financiare sunt în măsură să reglementeze comportamentul guvernelor (și nici o altă normă), iar în caz de criză economică, limitele superioare ale deficitului bugetar – 3% din PIB – ar putea fi prea scăzute pentru a putea permite o relansare a economiei zdruncinate de cheltuiala publică.
În urma acestor dezbateri, Consiliul European al Miniștrilor de Finanțe (ECOFIN) a dat dovadă de un comportament ambiguu (conform Pactului de Stabilitate și Creștere, în caz de criză economică mondială limita superioara a deficitului bugetar să poată fi depășită; ceea ce de fapt s-a și întâmplat, ca urmare a atentatului din 11 septembrie 2001 și a crizei economico-financiare din perioada 2008-2010).
De fapt, conform ECOFIN, din iunie 2002, obiectivul de echilibrare al bugetului național, până în 2003, devine un simplu „close to balance” , adică o echilibrare aproximativă, în sensul că se decide și acceptarea unui deficit de 0,5%, amintindu-se echilibrarea pentru anul următor. Se susținea la acea vreme că Pactul este „sănătos”, însă cu acea urmă de ambiguitate necesară pentru a putea face conturile publice în roșu să plutească în 3 din cele mai mari țări din Euroland: Franța, Germania și Italia. Pe de o parte Comisia lansa o recomandare Portugaliei pentru deficitul excesiv (2002), Germaniei (2003), Franței (2003), iar ECOFIN suspenda procedura pentru deficite excesive împotriva Franței și Germaniei (2003), modificând regulamentul Pactului. În iulie 2004, Curtea Europeană de Justiție din Luxemburg se pronunța în favoarea recursului prezentat de Comisie și anulează deciziile ECOFIN cu privire la blocarea procedurii împotriva țărilor cu buget în deficit. În anii următori, se continuă monitorizarea bugetelor naționale prin „moral session” a Comisiei, iar creșterea economică înregistrată în perioada 2005-2007 permite recuperarea mai multor valori negative.
Odată cu începerea crizei financiare din 2008, se impune din nou aceeași strategie de flexibilitate în menținerea Pactului de Stabilitate și Creștere: în prezența unei crize economice mondiale respectarea Pactului de Stabilitate și Creștere a fost dilatată de-a lungul timpului, iar în anii 2009 și 2010 țărilor europene le-a fost permisă extinderea temporară a deficitului bugetar, cu promisiunea de realizare a unor planuri consistente de revenire în anii următori.
În prezent, se stă la masa negocierilor cu privire la traseul acestei reveniri conform parametrilor din Tratatul de la Maastricht, nu numai cu privire la deficitul bugetar (3%), dar și al nivelului de creditare (60%). Acest ultim parametru este cel mai dificil de respectat pentru mai multe țări din Euro-zonă, Italia deținând gradul de îndatorare cel mai ridicat din întreaga UE.
CAP. IV TEORIA ZONELOR MONETARE OPTIME
Se poate ca Uniunea Monetară Europeană (UME) să fi fost creată pentru a întări legăturile dintre nou întregita Germanie cu țările vestice. Oricum, Tratatul privind Uniunea Europeană (cunoscut sub numele de Tratatul de la Maastricht) nu doar a stabilit această UME și a întărit integrarea economică a Comunității Europene, dar a creat și o Politică Externă și de Securitate Comună și o cooperare mai bună în domeniul juridic și al afacerilor interne. Acești trei piloni ar lega Germania de Europa prin creșterea transparenței și a încrederii între membri și prin prevenirea actelor parazitare (free-riding). Costul ridicat al renunțării la apartenență ar asigura colaborarea chiar și atunci când se vor schimba interesele naționale. Mai exact, UME ar tempera ambiția exagerată a Germaniei și i-ar împiedica să ridice „problema Germaniei” în Europa de Est, deoarece ar fi dificilă susținerea unui efort militar de amploare fără a deține o monedă națională. Astfel, Germania a fost de acord cu această uniune în schimbul recunoașterii internaționale a legitimității unificării sale, angajându-se, de asemenea, să faciliteze extinderea către est a Comunității Europene de atunci.
Teoria zonelor monetare optime – Optimal Currency Areas (OCA), a fost formulată de Robert Mundell în anul 1961 și de Rondd McKinnon în 1963. Acești doi fondatori ai teoriei zonelor monetare optime se întrebau care erau condițiile ce ar fi trebuit satisfăcute pentru ca o țară să nu suporte costuri ridicate dacă ar fi renunțat la independența monetară și valutară, ca mijloace pentru stimularea cererii agregate și a producției. Satisfacerea acestor condiții ar fi permis identificarea perimetrului teritorial optim pentru adoptarea unei monede unice (Uniune Monetară) sau pentru fixarea irevocabilă a ratelor de schimb (Uniune Valutară).
Vom începe seria de definiții universal valabile date Uniunii Monetare Europene cu una din primele caracterizări făcute acesteia. Conform Teoriei Stabilității Hegemonice, supraviețuirea oricărui regim internațional, inclusiv a celui monetar, depinde de predominanța unei puteri majore (Gilpin 1987), care dorește și își poate folosi influența pentru a susține cooperarea monetară. Și, de vreme ce factorii economici pot susține o uniune monetară, ei nu sunt nici suficienți și nici necesari pentru sustenabilitatea acesteia (Cohen 1998, 2004).
Numeroase contribuții importante au fost aduse în anii ’60 și ’70 la completarea și îmbunătățirea acestor definiții și concepte. În anii ’80 și la începutul anilor ’90 teoria tradițională cedează locul teoriei credibilității – care părea a reprezenta așa numita ”noua” teorie a zonelor valutare optime. Ignorând criteriile identificate de R. Mundell și de alți autori care au analizat și studiat acest subiect, teoria credibilității susținea optimul renunțării la discreționalitatea monetară – și deci valutară – în favoarea regulilor fixe, cum ar fi adeziunea la o uniune valutară sau monetară.
Dezvoltarea teoriilor și studiile empirice ce au urmat, demonstrând necesitatea reîntoarcerii la criteriile tradiționale, dar care trebuie să fie integrate în evaluările cu privire la ofertă, asupra căreia și teoria credibilității își susținea argumentele.
Economiștii sunt aproape în unanimitate de acord asupra faptului că beneficiile de natură strict economică a unei uniuni monetare nu depășesc costurile. Această concluzie poate fi dezbătută, însă până și cei mai sceptici dintre economiști recunosc că factorii politici au jucat un rol decisiv în crearea uniunii monetare. Politica însă implică mai multe lucruri. Trei factori esențiali au contribuit la atractivitatea și fezabilitatea monedei euro:
dorința de credibilitate anti-inflaționară: într-un regim al monedei unice, țările cu inflație relativă, precum Italia și Finlanda, ar putea să-și coreleze moneda cu cea a unei țări cu o inflație scăzută, precum Germania, pentru a-și dovedi eforturile și intenția de a-și diminua inflația:
legături mai extinse cu integrarea europeană: odată cu demararea eforturilor către o zonă de stabilitate monetară, țările care nu participau la aceste eforturi s-au temut să nu fie excluse de la alte inițiative ulterioare și astfel să fie decăzute la statutul de cetățenie „second-class” în Uniunea Europeană;
susținere din partea mediului de afaceri: perspectiva unei stabilități a ratei de schimb și a unei monede unice a câștigat susținere din partea majorității marilor companii și bănci din Europa. Marile companii au considerat că eliminarea temerilor legate de fluctuațiile valutare le-ar putea ajuta să ducă la îndeplinire promisiunea legată de o piață europeană unică și le va stabiliza poziția internă, dându-le astfel avantaje în confruntarea cu concurența externă.
Aceste trei forțe au fost de ajuns pentru a-i impulsiona pe cei 11 membri UE să creeze UME. Și vor fi suficiente pentru a le susține – poate alături de alte câteva țări – în implementarea monedei unice în 2002.
Având în vedere instabilitatea intrinsecă a sistemelor de schimburi fixe care decurge atât din evidența istorică cât și din dezvoltarea teoriei cu privire la atacurile speculative este important a sublinia că teoria zonelor valutare optime ar trebui să fie mai corect definită, ca de altfel și teoria zonelor monetare optime. Chiar dacă luăm în considerare aceste tipuri de integrări, nu este posibilă explicarea aspirației la Uniunea Monetară a multor țări, inclusiv a celor europene. Pentru a reuși acest lucru este nevoie a se renunța la contextul static luând în considerare aspectele dinamice și endogene ce ar putea conduce la satisfacerea viitoare a cerințelor prevăzute.
În lucrarea noastră, analizăm teoria zonelor monetare optime urmărind o abordare logică și nu doar una cronologică, în loc să examinăm fiecare contribuție așa cum a fost înregistrată în timp, cum au făcut numeroși autori printre care și Francesco Mongelli (2002) sau să prezentăm o listă de criterii aparent lipsite de orice legătură între ele – cum este cazul lui P. Masson și P. Mark Taylor (1992), G. Tavlas (1993), Giancarlo Gandolfo (1994), Nathan D. Grauwe (2001); vom urmări un traseu logic cu ajutorul condițiilor ce trebuie satisfăcute pentru a nu implica costuri prea mari în cazul renunțării la independența monetară și la utilizarea instrumentului ratei de schimb.
Principiile politicii monetare optime discutate până acum implică doar divergențe legate de ajustarea prețului nominal. În realitate, politica monetară trebuie să medieze și alte neînțelegeri. După cum arată studiile dedicate regulii lui Friedman, faptul că fabricarea banilor nu comportă costuri aproape deloc înseamnă că este optim din punct de vedere social ca persoanele să nu fie taxate deloc pentru deținerea de numerar. Acest lucru ar necesita o rată nominală a dobânzii de aproape zero, ceea ce ar corespunde unei deflații moderate. Alte dezacorduri sunt la fel de puțin clarificate, însă pot avea o importanță la fel de semnificativă. Multe din băncile centrale au împuternicire pentru obținerea stabilității prețurilor, iar faptul că modelul nostru nu are acest obiectiv, nu înseamnă că este greșit; altfel spus, modelele noastre pot fi uneori deficitare. Mesajul acestui studiu nu este acela că politica monetară ar trebui să devieze de la inflație zero pentru a diminua distorsiunile asociate cu ajustarea prețului nominal. Dimpotrivă, mesajul este acela că în condițiile unor schimbări relative fundamentale ale prețului și în contextul divergențelor legate de ajustarea prețului nominal, nu există nici o politică monetară – cu inflație zero sau nu – care să poată rezolva aceste divergențe fără urmări financiare.
Obiectivele analizării noii teorii cât și a celei tradiționale răspund la următoarea întrebare: cât de mari sunt costurile ce ar deriva din renunțarea la independența monetară și valutară? …dar descriu de asemenea și teoria credibilității ca „noua” teorie a zonelor valutare optime, putând observa că nu sunt atât de mari costurile pe care le-ar implica renunțarea la independența monetară dacă această independență este ineficace așa cum demonstrează teoria credibilității; un alt obiectiv este cel care subliniază limitele teoretice și empirice ale unei astfel de concluzii, adică, dacă menținerea discreționalității monetare este benefică în anumite condiții, atunci pierderea sa nu va putea fi fără costuri. Un alt obiectiv este de a analiza teoria tradițională, în cadrul căreia vom putea observa că renunțarea la utilizarea instrumentelor contra ciclicității va implica costuri atât de mari, încât există probabilitatea declanșării de șocuri asimetrice; în opinia lui Peter Kenen probabilitatea unor astfel de șocuri va fi cu atât mai ridicată cu cât vor fi mai specializate țările care aderă la o uniune valutară sau monetară.
Conform lui Robert Mundell putem observa că renunțând la instrumentul monetar sau valutar, aceasta nu implică costuri ridicate dacă odată ce a avut loc un șoc asimetric există mecanisme automate de ajustare a acestora, cum ar fi de exemplu flexibilitatea și mobilitatea pieței muncii. Pe acest fundament, un alt obiectiv al lucrării este acela de a ne întreba dacă în absența de mecanisme automate de ajustare, instrumentul valutar este într-adevăr eficace în a răspunde șocurilor asimetrice; în cazul în care deprecierea ratei de schimb nu este în stare să absoarbă șocurile asimetrice, cum ar fi de exemplu faptul că economia este mult prea deschisă, aceasta ar conduce la o creștere a ratei inflației, fiind evident că pierderea acestui instrument nu ar genera nici un fel de cost.
Un alt obiectiv constă în analizarea diverselor tipuri de integrare adăugate (propuse a fi adăugate) teoriei tradiționale a zonelor valutare optime în vederea explicării deciziilor asumate de multe țări. Pentru realizarea acestui obiectiv vom prezenta o abordare generală a aportului costuri/beneficii, subliniind faptul că cererea care constituie doar subiectul literaturii tradiționale cu privire la zonele valutare optime permite doar finalizarea, în cazul unui răspuns afirmativ, că nu este oportun a abandona independența monetară sau valutară. În cazul unui răspuns negativ nu este posibil a finaliza nimic cu privire la oportunitatea tranziției la uniunea monetară sau valutară. Este necesară introducerea beneficiilor dacă se dorește înțelegerea motivelor ce stau la baza proceselor de unificare monetară. O întrebare care ia naștere în acest context se referă dacă este oportun a renunța la independența monetară și valutară, a cărei răspuns poate fi afirmativ numai dacă beneficiile depășesc costurile. Un alt obiectiv adiacent este de a prezenta cum literatura tradițională s-a concentrat îndeosebi pe șocurile asimetrice specifice cererii și cum în prezent atenția s-a focalizat pe șocurile specifice ofertei, care nu pot fi ignorate având în vedere relevanța lor în cadrul teoriei credibilității. În vederea îndeplinirii acestui obiectiv observăm că disponibilitatea instrumentului valutar poate fi nu doar ineficace, ba chiar păguboasă ca urmare a situațiilor ce pot avea loc în urma atacurilor speculative; instabilitatea sistemelor de schimburi fixe conduce la susținerea ideii că ar trebui să vorbim de teoria zonelor monetare (și nu valutare) optime. De asemenea abandonarea contextului static poate fi explicat prin faptul că numeroase țări aspiră să facă parte dintr-o uniune monetară, chiar dacă criteriile descrise anterior nu sunt satisfăcute la început, în timp ce costurile sunt ridicate inițial și doar ulterior putând fi reduse; beneficiile sunt la început minore, crescând succesiv din motive dinamice și endogene. Motivele politice invocate pentru a explica aspirația la unificarea monetară de către țările aparent nepotrivite, pot fi interpretate ca motive economice cu privire la beneficiile pe termen lung. Aderarea la o uniune monetară sau valutară va fi deci oportună numai atunci când fluxul de beneficii ce se așteaptă a fi realizat depășește fluxul de costuri ce vor fi generate.
În figura de mai jos (preluată de la Krugman 1990) vom prezenta costurile și beneficiile aferente deciziei asumate de o Uniune Monetară în funcție de gradul de integrare sau de nivelul de deschidere al unei economii.
Figura nr. 4.1 – Costurile și beneficiile aferente participării la o Uniune Monetară (Costs and Benefits of Participating in a Monetary Union) adaptate după Krugman B. 1999
Costul de participare la Uniunea Monetară depinde în mod negativ de gradul de deschidere (în opinia lui McKinnon, 1963) în măsura în care acesta condiționează în mod negativ posibilitatea unei economii libere să aleagă (prin intermediul politicii monetare și ca urmare a politicii de schimb) nivelul cel mai apropiat de rata reală de schimb. Cu alte cuvinte, într-o economie foarte deschisă, o variație a schimbului nominal înseamnă o variație a nivelului prețurilor, în sensul că rata reală de schimb ar fi invariabilă și ca urmare efectul dorit de stabilizator ar fi nul. În acest sens este evident că instrumentul ineficient, costul renunțării la aderarea la UM ar fi nul. Cu ajutorul formulelor de mai jos vom prezenta pe scurt definiția ratei reale de schimb și de „paritate a puterilor de cumpărare” între două monede.
Rata nominală și reală de schimb
Rata valorii nominale E este prețul relativ a 2 valute:
1€ = E$
($: orice monedă a cărei valoare o măsurăm ca unități per 1€ )
Oricând, date fiind P€ și P$, stabilirea lui E implică fixarea unei valori pentru rata de schimb reală:
Valoarea de echilibru (pe termen lung) a lui ƞ este valoarea la care Paritatea Puterii de Cumpărare (PPP) a celor două valute este aceeași. Adică, ƞ=1
Valoarea de echilibru (pe termen lung) a lui E este așadar:
Dacă E $ este sub/peste valoarea raportată la €
Oricând: Δƞƞ = ΔEE + π€ – π$
Dacă Δƞ < 0, atunci RER a dolarului este în creștere
Dacă în același timp ΔE = 0, atunci aprecierea $ este egală cu diferența de inflație:
– Δƞƞ= π$ – π€
Așadar, conform lui McKinnon într-o economie foarte deschisă o variație a ratei de schimb nominale ar însemna o variație corespunzătoare a ratei inflației, astfel încât rata reală de schimb să rămână invariabilă. În schimb, într-o economie nu foarte deschisă, o variație a ratei nominale de schimb ar însemna, cel puțin în parte, o variație a schimbului real (o modificare a PPP) ceea ce ar implica efecte reale: de exemplu o depreciere a schimbului nominal ar reprezenta o depreciere a schimbului real (îmbunătățirea competitivității) și ca urmare o îmbunătățire a valorilor curente, cu efect expansiv asupra cererii agregate.
Un al doilea factor de cost determinat de renunțarea la o politică monetară autonomă este reprezentat de gradul de asimetrie al ciclului economic față de alte țări ale Uniunii; costul va fi cu atât mai mare cu cât sunt mai semnificative șocurile care lovesc în mod asimetric (față de media țărilor care vor să adere la Uniunea Monetară) cererea și/sau oferta agregată. O țară cu un ciclu economic foarte „asimetric” va suferi la egalitate cu gradul de integrare un cost mai mare cu privire la renunțarea la instrumentul monetar: curba CC (curba costurilor) în cazul său va fi orientată spre dreapta.
O situație este considerată prin definiție a fi „simetrică” atunci când rolul factorilor interni ai unei țări (condițiile de cerere și ofertă în alte sectoare, nivelul și structura cererii finale, caracteristicile pieței muncii) în determinarea fluctuațiilor ciclice ale unui sector (sau chiar a unei regiuni din țara respectivă sau a întregii țări) nu este dominant (sau este redus) față de rolul atribuit factorilor internaționali. O situație opusă este considerată a fi „asimetrică” deoarece variabilele specifice ale țării joacă un rol considerabil.
Un al treilea factor de cost depinde de relevanța rigidității nominale; practic aceste aspecte de rigiditate întârzie ajustarea prețurilor cu privire la șocuri, făcând utilă acțiunea de stabilizare a politicii monetare. Într-o țară în care flexibilitatea prețurilor este maximă în ajustarea lor, ca urmare a șocurilor specifice cererii și ofertei, prețurile sunt cele care stabilizează nivelul activității economice și nu este necesară recurgerea la politici de stabilizare. O mai mare flexibilitate ar conduce la o orientare a curbei (CC) spre stânga (vezi figura nr. 4.1).
Măsurile de integrare financiară sunt motivate de dorința de a profita de beneficiile aduse de aceasta. Mai exact, se încearcă măsurarea a două aspecte ale integrării financiare: schimbările intervenite în costul capitalului și în accesul la piețele mai dezvoltate ale UE. Primul set de măsuri este menit a surprinde schimbările intervenite în costul capitalului. Veniturile și rata dobânzilor din țările în creștere sunt comparate cu cele din vechea Uniune Europeană. Integrarea piețelor financiare ar trebui să le apropie. Această unitate de măsurare a integrării este o aplicare a legii prețului unic, care ar trebui să fie în vigoare în piețele integrate financiar. De vreme ce țările în creștere nu dețin foarte mult capital și se presupune că vor avea o creștere mai rapidă decât primele țări membre ale UE, integrarea financiară ar trebui să ducă la o scădere a veniturilor și, prin urmare, la un cost mai scăzut al capitalului. Pe piețele de acțiuni se analizează dacă viitoarele dividende sunt actualizate mai degrabă de factorii globali decât de cei locali. Și, de vreme ce acțiunile individuale sunt mai puțin riscante pentru un investitor internațional decât pentru unul local, costul capitalului social ar trebui sa fie considerat tot ca o creștere a integrării financiare. Al doilea set de măsuri este menit a stabili accesul persoanelor fizice și al companiilor la piețele financiare mai dezvoltate. Se măsoară, mai ales, numărul de euro-obligațiuni industriale și suverane emise. În plus, se prezintă detalii asupra schimbărilor în eficiența sectorului bancar. Concurența crescută și creșterea ulterioară a eficienței sunt privite ca o formă de integrare financiară. Aceste date sunt relevante mai ales pentru țările în ascensiune unde sectorul bancar a fost dominat în trecut de marile bănci deținute de stat.
Numărul întrebărilor însă nu se oprește aici. Este inevitabil a ne întreba dacă o entitate geografică constituie o arie monetară optimă. De fapt, nu este simplu a măsura gradul de asimetrie a ciclurilor economice între două țări sau între două arii geografice. Este posibil ca multe economii deja consolidate în timp să nu dețină caracteristicile unei OCA (Optimum Currency Area – comparativ cu regiunile care alcătuiesc sistemul economic). Referitor la teoria OCA este important a ne întreba cel puțin pentru țările europene:
Cât de relevante sunt asimetriile între țările europene?
Asimetriile cresc sau se diminuează cu UEM?
Cum se modifică sau evoluează piața muncii în care există în mod normal o sursă de rigiditate nominală (sau chiar reală) cu integrarea monetară?
În ciuda eforturilor depuse de-a lungul dezbaterilor legate de UME, nu există suficiente studii empirice asupra surselor și reacțiilor la șocurile economice din această regiune. Vom utiliza un vector structural de autoregresie (VAR) pentru a obține aceste componente din datele disponibile. Regiunile SUA sunt foarte simetrice. Acestea se confruntă cu probleme similare și la care reacționează într-un mod asemănător. Spre deosebire de acestea, țările din UME pot fi grupate într-un centru simetric și într-o periferie asimetrică. Țările centrale sunt Austria, Belgia-Luxemburg (privite ca un întreg, pentru obținerea datelor), Franța, Germania, Italia, Olanda, Portugalia și Spania, în timp ce țările periferice sunt Finlanda și Irlanda (1991). Țările centrale manifestă în mare parte aceleași caracteristici ca și regiunile SUA atunci când sunt raportate la criteriile zonei monetare optime (OCA). Țările periferice par a avea probleme de natură diferită, față de cele centrale. Mai mult, ele par să reacționeze la șocuri într-un mod diferit de cele din zona centrală. Pe baza acestei analize statistice concluzionăm că UME va fi o uniune monetară viabilă pentru țările centrale, însă manifestăm rețineri în privința beneficiilor unei asemenea uniuni pentru țările din zona periferică.
Teoriile convenționale legate de zona monetară optimă analizează condițiile în care țările se pot uni pentru a-și alinia ratele de schimb în mod irevocabil sau pentru a adopta o monedă unică, a urma o politică monetară comună și a asigura libertatea tranzacțiilor curente și de capital între ele; de asemenea, se analizează beneficiile și costurile unei asemenea colaborări.
Deși atitudinea pro-Euro a statelor mai mici poate fi explicată în termeni instrumentali, o abordare de tipul costuri/beneficii nu a rezolvat problema pentru statele mai mari. Deși acestea din urmă recunoșteau beneficiile pe termen lung ale adoptării monedei Euro, beneficiile economice pe termen scurt și mediu erau destul de ambigue iar costurile posibil mai mari. Oamenii de știință și decidenții economici și-ai exprimat la unison îngrijorarea cu privire la posibilele efecte negative pe care le-ar avea o integrare în zona Euro asupra statelor mai mari.
4.1. „Noua” teorie a zonelor monetare optime
Uniunea Monetară reprezintă o regulă de preferat în locul discreționalității atunci când costurile aferente renunțării la independența monetară sau valutară nu sunt semnificative sau când această independență este ineficace.
În procesul de identificare a condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru ca tranziția la o uniune monetară sau valutară să fie optimă, teoria zonelor valutare optime se focalizează pe costuri și mai puțin pe beneficiile aderării, întrebându-se care sunt criteriile ce trebuie satisfăcute pentru ca aceste costuri aferente renunțării la independența monetară sau valutară să fie cât mai reduse. Urmărind această abordare se poate observa, în primul rând, că renunțarea la independența monetară nu implică costuri mari atunci când discreționalitatea ce caracterizează politica monetară este ineficientă sau chiar păguboasă. De fapt, aceasta este concluzia trasă de așa numita „noua” teorie a zonelor valutare optime, adică teoria credibilității. Conform acestei teorii rata inflației care se manifestă într-o anumită țară reprezintă rezultatul expectativelor din domeniul privat. Aceste expectative sunt determinate în cadrul modulului și depind de activul instituțional al țării respective. Dacă autoritatea monetară se bucură de independență, expectativele se vor forma ținând cont de gradul său de aversiune față de inflație, astfel încât, dacă sectorul privat consideră că banca centrală este foarte sensibilă la costurile derivate dintr-o inflație ridicată, se va aștepta o inflație redusă, deoarece este conștient de beneficiile acestei autorități monetare. Dacă banca centrală nu se bucură de o reputație anti-inflaționistă ridicată, menținerea discreționalității în coordonarea politicii monetare va cauza doar o creștere a ratei inflației la egalitate cu nivelul producției ce trebuie realizat. De aici rezultă caracteristicile acestui model: este de preferat abandonarea oricărei discreționalități în coordonarea politicii monetare, adoptând în schimb reguli fixe, cum erau cele sugerate de Friedman în anii ’50. Numai în aceste condiții piețele se vor putea adapta la propriile expectative inflaționiste și vor putea avea o rată a inflației de echilibru cât mai redusă.
Această îndelungată regresie impune ca renunțarea la coordonarea autonomă a politicii monetare (și la instrumentul ratei de schimb) bazat pe preferințele inflaționiste proprii unei anumite țări să determine costuri ridicate. Costuri semnificative ar determina de asemenea și menținerea discreționalității care ar determina o creștere a ratei inflației de echilibru, fără a modifica pentru aceasta nivelul producției reale, dependent mai ales de factorii reali decât de cei monetari. Adoptarea unei monede unice caracterizată prin stabilitate, implicând în același timp renunțarea la discreționalitatea monetară la nivel național ar putea rezolva problema incoerenței temporare și ar permite reducerea ratei inflației de echilibru. Pe parcursul anilor ’80, teoria expectativelor raționale și corolarul său, teoria credibilității legată de ideea incoerenței temporare a politicii monetare, au dominat contextul economic, teoria tradițională a zonelor valutare optime rămânând în „tăcere”. Argumentul diformității inflaționiste părea să iasă învingător, până când Tavlas a definit teoria credibilității ca fiind noua ”teorie” a zonelor valutare optime. Dacă este adevărat, teoria credibilității susținea că menținerea preferințelor anti-inflaționiste, diferite de la țară la țară, poate să nu fie optimă, deoarece pot exista motive instituționale și structurale pentru care rata inflației dintr-o țară să fie superioară față de cea existentă în altă țară. Această concluzie poate fi trasă doar dacă se are în vedere, pe de o parte, piața muncii, iar pe de altă parte aspectele legate de finanțele publice.
În ceea ce privește primul aspect, trebuie subliniat că șocurile egale pot produce efecte diferite de la o economie la alta în funcție de aspectele ce caracterizează piața muncii într-o țară, de concentrarea centralizată sau descentralizată precum și de alte forme de concentrare intermediară. Ca și forme de concentrare puternic centralizate sau descentralizate, forța de muncă nu va răspunde la șocurile suferite de economie, impunând „revindecări” salariale ridicate. În primul caz, organizațiile sindicale vor fi în măsură să evalueze efectele negative și pericolele în spirală a raportului prețuri/salarii derivate din cererea de compensare integrală a pierderilor suferite de puterea de cumpărare a angajaților, ca urmare a șocurilor. În al doilea caz, fiecare angajat, în afară de faptul că dispunea de o redusă putere contractuală se va teme că propriile „revindecări” salariale pot conduce în afara pieței firma în care lucrează; într-o astfel de situație se riscă și pierderea locului de muncă. Formele de concentrare intermediară fac posibilă apariția fenomenelor de free-riding, motiv pentru care sindicatele care apără interesele proprii și care sunt lipsite de o viziune de ansamblu a economiei, ar putea cere majorări salariale „excesive” care ignoră tocmai întregul context economic și mai ales consecințele unor astfel de ”revindecări”.
În ceea ce privește finanțele publice, teoria fiscalității optime inițiată de Edmund Phelps în 1973 a ajuns la concluzia că în condițiile unei anumite creșteri a cheltuielilor publice, modalitățile de finanțare ar trebui să fie egale cu marja costurilor respective: dacă colectarea impozitelor implică costuri foarte mari, de exemplu, se va putea reduce această sursă și va crește finanțarea prin seignorage (adică prin intermediul emisiunii de monedă) sau prin creditare (împrumuturi), în cazul în care țările restante care nu pot conta pe o capacitate suficientă de impozite, rata inflației ar reprezenta un mijloc de finanțare a cheltuielilor publice destul de eficient. Țările cu o economie „scufundată” au nevoie de un seignorage puternic față de țările care nu întâmpină aceste dificultăți. Canzoneri și Rogers consideră teoria zonelor valutare optime doar din acest punct de vedere.
De asemenea prezența unor datorii publice foarte ridicate, în opinia lui Cohen (1998) conduce la creșterea tendinței de a utiliza rata inflației, chiar dacă din punct de vedere empiric s-a demonstrat cum în ultimii ani ce au precedat unificării monetare, seignorage-ul a fost foarte redus pentru toate țările europene.
În ambele cazuri examinate, o aversiune redusă față de inflație ar produce o deformare inflaționistă, ceea ce nu este suficient pentru a determina o modificare a ratei inflației de echilibru deoarece sunt necesare schimbări instituționale și structurale, atât pe piața muncii cât și la nivelul finanțelor publice. Concluzia desprinsă cu privire la superioritatea regulilor fixe față de discreționalitate nu este lipsită însă de anumite limite. Este suficient a adăuga modelului deterministic utilizat de Barro și Gordon posibilitatea că sistemul poate fi afectat de șocurile asimetrice pe curba ofertei, pentru a observa că pe de o parte, fixarea de reguli permite reducerea deformării inflației, iar pe de altă parte nu permite acționarea într-o manieră discreționară, ceea ce determină o generare a costului derivat din oscilațiile veniturilor. Dacă avem în vedere curba stohastică a lui Philips caracterizată de incertitudini se poate observa că nu este posibilă negarea utilității unui comportament discreționar din partea băncii centrale. Studiile empirice demonstrează cu claritate că reducerea ratei inflației în Europa în anii ’80 nu s-a petrecut într-o manieră „dureroasă” așa cum prevede teoria credibilității, ci a fost însoțită de o creștere a ratei șomajului așa cum prevedea „vechea” curbă a lui Philips. Odată cu demonstrarea limitelor teoretice și empirice a concluziei la care se adaugă și teoria credibilității cu privire la superioritatea regulilor fixe față de discreționalitate în coordonarea politicilor monetare, se poate constata că nu este neapărat optimă și nici lipsită de costuri abandonarea independenței monetare și valutare. Așadar, ne putem focaliza asupra concluziilor desprinse din teoria „tradițională” a zonelor monetare optime.
4.2. Relevanța și evoluția asimetriilor dintre țările comunitare
Literatura cu privire la transformarea ciclului economic între țări a evidențiat, în general, cum fluctuațiile ciclice ale output-urilor dintre țări sunt prevalent asimetrice. Totodată s-a demonstrat și că veniturile de pe piețele de acțiuni sunt mai mult corelate cu diferite sectoare din aceeași țară decât cu un singur sector din mai multe țări, lucru care accentuează de fapt factorii naționali asimetrici ce caracterizează fluctuațiile ciclice. Dacă ar fi să analizăm țările europene, comparându-le cu regiunile din SUA s-a putut constata că există un nucleu omogen în UE, focalizat în jurul Germaniei, însă cuprinzând și Belgia, Danemarca, Franța și Olanda. Acest nucleu este caracterizat de o corelație puternică a șocurilor suferite de ofertă și într-o măsură redusă a șocurilor suferite de cerere.
În alte studii empirice fiind utilizate date dezagregate între sectoarele celor șase țări fondatoare ale Comunității Europene, s-a demonstrat că 60% din variația produsului intern aferent sectorului productiv depinde de șocurile specifice fiecărui sector (fiind așadar de natură asimetrică între țări). Pentru 10 țări membre ale Comunității Europene în perioada 1976-1990 s-a înregistrat o reducere a acestui procent până la 23%.
Conform altor studii, s-a constatat că luând în considerare toate țările membre ale UE, variația șocurilor suferită de produsul intern în cadrul sectorului productiv (dezagregat în 13 sectoare economice) este explicabilă mai mult la nivel de țară decât la nivel de sector; acest lucru indică din nou existența unui nivel ridicat de „asimetrie”. Totodată este identificat un grup de țări „simetrice” care includ în nucleul intern Belgia și Olanda, urmate de Danemarca și Franța.
Alți autori consideră valoarea adăugată din opt macro-sectoare ca fiind suma ce constituie PIB. Pe termen lung, având în vedere ratele medii de creștere, șocurile specifice de regiune sunt prevalente în Europa, înregistrând un efect mai redus în SUA. Față de ciclul economic, fluctuațiile pe termen scurt din Europa tind în general să fie idiocratice și mai puțin importante în SUA, ceea ce explică procentul de 20-28% din variația totală.
4.3. Impactul integrării monetare asupra asimetriilor existente între țările europene
Un alt mod de a aborda impactul integrării monetare asupra asimetriilor existente în țările europene este de a ne întreba dacă situația de cea mai mare sau cea mai mică asimetrie a ciclului – și ca urmare de oportunitate majoră sau minoră de a forma o uniune monetară – între țări reprezintă un fapt structural sau dacă acesta s-ar putea dezvolta în timp, ca urmare a deciziei de formare a unei uniuni monetare; cu alte cuvinte, dacă constituirea UE nu este în măsură să genereze condiții care să confirme această decizie. La baza acestei abordări există însă două viziuni diferite și anume:
viziunea pesimistă – în opinia lui Krugman procesul de integrare va conduce la facilitarea concentrării geografice a industriei în anumiți poli unde întreprinderile se pot bucura de venituri crescute. Acest lucru a fost verificat în SUA, însă în Europa există un mediu unde flexibilitatea pieței muncii (și mobilitatea forței de muncă) sunt mult mai reduse; în același timp asimetriile structurale se accentuează;
viziunea euro-optimistă – o abordare diversă este susținută de Comisia Europeană (One Market One Money, 1990) conform căreia comerțul intra-comunitar este deja un comerț în intra-economic: adică în cadrul aceleiași ramuri economice comerțul dintre două țări europene tinde să fie bidirecțional. În această optică progresele ulterioare spre integrare conduc la realocări productive, însă nu la polarizări geografice radicale într-o ramură sau alta a economiei. Pe de altă parte, integrarea crescută a economiilor va conduce la o integrare crescută a ciclurilor economice. În acest scop au fost examinate datele cu privire la comerțul bilateral și la activitățile economice din 21 de țări și s-a constatat că „closer international trade links result in more closely correlated business cycles across countries”.
În opinia altor autori rezultă că:
sectoarele care sunt mai deschise spre comerțul internațional au o probabilitate mai mare de a fi afectate de șocuri asimetrice între țări;
sectoarele cu o mai mare intensitate tehnologică (măsurată cu ajutorul raportului dintre cheltuielile pentru R&D – cercetare dezvoltare – și valoarea adăugată) sunt caracterizate și de un nivel mai ridicat de simetrie.
4.4.Probabilitatea șocurilor asimetrice
Dacă excludem faptul că independența monetară este ineficace și păguboasă, putem observa că renunțarea la o astfel de independență nu va implica costuri ridicate, ci mai degrabă faptul că este improbabil ca țările ce aderă la uniunea valutară și monetară să sufere șocuri asimetrice cu privire la cererea agregată. De fapt, dacă există un șoc negativ care afectează doar o țară, acesta va impune adoptarea de politici monetare de natură contra-ciclică, în timp ce alte țări imune la șocuri nu vor avea nevoie de această condiție, ci dimpotrivă, se vor teme de consecințele inflaționiste ale politicilor expansive. În cazul unei uniuni valutare, anumite bănci centrale ar urmări politicile divergente care ar face nesustenabilă menținerea parității valutare între țările respective.
În cazul unei uniuni monetare, banca centrală a Uniunii s-ar afla în dilemă dacă să aleagă o politică monetară restrictivă, dorită însă de alte țări. Este evident așadar că dacă posibilitatea de a se afla într-o asemenea situație este foarte ridicată, aderarea la o uniune valutară sau monetară nu ar fi oportună. Este confirmat faptul că rata șomajului poate fi mai degrabă de natură structurală decât conjuncturală. În acest caz, faptul că o anumită zonă geografică nu reprezintă subiectul unor șocuri asimetrice nu ar putea permite ca procesul de aderare la uniunea monetară să se finalizeze fără costuri. Această zonă ar necesita rate ale dobânzilor foarte reduse. Probabilitatea ca țări diferite să fie afectate de șocuri asemănătoare este cu atât mai mare cu cât sunt mai asemănătoare economiile, adică cu cât acestea sunt mai diversificate și cu cât sunt mai specializate în interiorul lor. Invers, cu cât sunt mai diferite economiile între ele, adică cu cât sunt mai specializate, cu atât mai mare va fi probabilitatea ca efectele specifice, sectoriale, să afecteze o țară și nu alta, creând probleme și conflicte cu privire la politica monetară ce trebuie urmărită.
Alți autori au identificat asemănarea dintre ratele de inflație care pre-condiționează aderarea la o zonă valutară sau monetară; motivul îl reprezintă faptul că ratele de inflație diferite implică variații ale competitivității dintr-o țară față de alta, ceea ce ar face nesustenabilă menținerea obligațiilor asumate pe termen lung. Ratele de inflație diferite pot deriva din politici monetare diferite conduse de bănci centrale autonome. Această sursă de perturbare asimetrică ar trebui întreruptă cu siguranță numai în cazul unei unificări monetare, în timp ce în cazul unor schimburi fixe și irevocabile ar rămâne o sursă de perturbare potențială. Acest criteriu poate fi interpretat ca măsură a gradului de probabilitate că țări diverse pot suferi perturbări diferite: asemănarea ratelor inflației indică numai faptul că autoritățile monetare din două țări au preferințe anti-inflaționiste similare, dar și că structura productivă și instituțională a celor două țări este asemănătoare, astfel că va fi improbabil ca cele două țări să dispună în viitor de cerințe divergente.
4.5. Mecanisme automate de reechilibru alternativ a instrumentului monetar sau al ratei de schimb
Mecanismele automate de reechilibru alternativ a instrumentului monetar sau ale ratei de schimb reprezintă a 3-a etapă logică a zonelor valutare optime. Admițând faptul că o țară poate fi lovită de un șoc asimetric, este important să ne întrebăm dacă există moduri care să permită neutralizarea consecințelor negative ce derivă din acestea, fără a fi nevoie să se recurgă la o politică monetară mai expansivă și/sau la o depreciere a ratei de schimb. Este evident că dacă aceste posibilități există, renunțarea la independența valutară sau monetară va fi destul de redusă. Răspunsul este că dacă piața muncii și a bunurilor este flexibilă, orice șoc va putea fi absorbit într-o manieră automată.
De exemplu, dacă un anumit sector productiv, suficient de semnificativ în cadrul unei economii naționale, ar fi afectat de o criză gravă, motiv pentru care angajații din acest sector riscă să-și piardă locul de muncă sau l-au pierdut deja (ne aflăm așadar într-o economie nu foarte diversificată în interiorul său, însă dependentă de anumite sectoare cheie, preponderente față de altele), atunci dacă piața muncii este flexibilă, în sensul că salariile reale se reduc, produsele din acest sector vor putea recupera competitivitatea pierdută ca urmare a șocului negativ, ceea ce ar permite creșterea cererii forței de muncă din partea întreprinderilor, favorizând astfel absorbția progresivă a excesului de forță de muncă. În caz contrar, cu salarii reale rigide, factorilor de decizie politică (policy makers) din acea țară nu le rămâne decât să încetinească condițiile monetare în vederea susținerii economiei. Ca o alternativă a acestui tip de flexibilitate chiar și o mobilitate crescută a forței de muncă ar putea permite absorbirea șocurilor asimetrice; având în vedere exemplul de mai sus, dacă angajații din acel sector care și-au pierdut locul de muncă acceptând mutarea fizică acolo unde există o cerere a forței de muncă, problemele derivate din producerea unui șoc asimetric vor fi absorbite de mecanismele automate ale pieței nemaifiind necesar a se recurge neapărat la expansiune monetară sau deprecierea ratei de schimb. Considerăm că o rată flexibilă a dobânzii are o funcție importantă, acționând ca un tampon și facilitând astfel rezistența macroeconomică la șocuri în economiile mici din țările emergente și permițând astfel băncii centrale să obțină rezultate mai bune în ceea ce privește volatilitatea internă. În general, rezultatele arată că o economie emergentă mică are de suportat un anumit cost în cazul alăturării la o zonă monetară comună, pierzându-și astfel flexibilitatea. Motivul din spatele acestei pierderi a flexibilității este acela că adaptarea internă se va dovedi destul de rigidă și, atunci când povara acestei adaptări macroeconomice apasă asupra variabilelor nominale în contextul monedei unice, volatilitatea macroeconomică in general se amplifică. Pe lângă mobilitatea forței de muncă este necesar a semnala un canal posibil ulterior de ajustare automată, reprezentat de mobilitatea altui factor de producție și anume a capitalului. O mobilitate crescută a capitalului favorizează funcționarea eficientă a pieței creditului. Atunci când studiem impactul uniunii monetare asupra stabilirii salariilor, analiza de regresie standard se poate dovedi a fi destul de dificilă din cauza numărului foarte mic de observații (informații pentru opt din zece țări, adică primele membre UME minus Luxemburg și Grecia). În vreme ce analiza seriilor de date este, în principiu, posibilă, această metodă prezintă și o serie de dezavantaje. Cea mai importantă problemă este aceea că traiectoriile diferite ale moderării salariilor – jumătate din țări stabilind salarii moderate iar cealaltă jumătate stabilind sume excesive – pun la îndoială faptul că acei coeficienți de regresiune vor revela o tendință comună în cele zece țări supuse analizei. Într-un set de date comun, corelările pozitive între o variabilă fictivă de timp a UME și rezultatele reducerii de salarii vor genera coeficienți beta nesemnificativi din aceleași motive. Câteva din analizele preliminarii a seriilor de date cu ecuații de regresie pe care le-am efectuat, au generat rezultate nesemnificative. Singurele variabile independente care au avut coeficienți semnificativi au fost schimbările produse în inflație și productivitatea muncii. Locul unei politici monetare expansive ar putea fi luat de funcționarea corectă a pieței de credit și a celei financiare: în prezența unui șoc asimetric, existența piețelor financiare dezvoltate ar permite operatorilor aflați în dificultate să împrumute fondurile de care au nevoie de la operatorii care nu au suferit un astfel de șoc. Așadar, se poate observa cum cele două regiuni afectate de șocuri asimetrice (de exemplu, o regiune a suferit o perturbare pozitivă și alta o perturbare negativă) pot continua să considere că este optimă adoptarea unei monede comune în cazul în care excesul de fonduri disponibile în regiunea afectată de șocuri favorabile poate fi ușor implicată de o regiune lovita de un șoc temporar defavorabil.
Ingram (1973) propunea utilizarea gradului de integrare financiară ca și criteriu de definire a unei arii valutare optime. În opinia sa, trebuie avute în vedere caracteristicile financiare, mai degrabă decât cele reale ce caracterizează o economie. Din punct de vedere operațional, autorul propune utilizarea cadrului structural al ratelor dobânzilor, cu referință îndeosebi la titlurile pe termen lung. Chiar dacă un ansamblu de țări sunt caracterizate de o integrare financiară, cu atât mai puțin vor avea nevoie de variații ale ratei de schimb, deoarece micile oscilații ale ratelor dobânzilor vor aduce fluxurile necesare de capital pentru echilibrarea balanței de plăți.
Fleming (1971) manifesta dubii cu privire la faptul că mobilitatea capitalului poate fi o soluție pentru eventualele dezechilibre; este posibil, de fapt, ca prăbușirea activității economice dintr-o țară, în loc să stimuleze afluența de capital, să contracteze ulterior investiții (dacă investițiile sunt din auto-finanțare) și nu din finanțări externe obținute prin recurgerea la credit, astfel având loc o reducere a profiturilor. În acest caz, mobilitatea capitalului ar putea fi mai degrabă destabilizatoare decât stabilizatoare. Din punct de vedere empiric, s-a constatat foarte des că prăbușirea activității economice dintr-o țară determină un aflux de capital și permite absorbirea șocurilor asimetrice și nu contrariul (Paul R. Masson and Mark P.Taylor). În acest caz se poate constata o distincție clară între capitalul financiar și capitalul fizic; în ceea ce privește capitalul financiar, Mason & Taylor sunt de acord cu Ingram și anume: arbitrajul ar permite egalizarea ratelor de rentabilitate, însă în ceea ce privește capitalul fizic există probleme majore, datorate îndeosebi faptului că nu există o substituibilitate cu capitalul provenit dintr-o altă regiune sau o altă țară. Mobilitatea capitalului fix nu reprezintă așadar un criteriu potrivit pentru a defini o zonă valutară optimă.
Printre mecanismele automate de ajustare trebuie avut în vedere și prezența unui buget fiscal centralizat care permite redistribuirea costurilor suferite în urma șocurilor asimetrice. De exemplu, dacă o regiune este afectată de o perturbare negativă, în timp ce o alta este afectată de șoc de semn opus, dacă ar fi posibilă o redistribuire fiscală în regiunea aflată în dificultate, s-ar înregistra o prelevare redusă de impozite și s-ar dispune de mai multe subvenții (pentru șomeri), în timp ce în regiunea lovită de un șoc pozitiv s-ar înregistra o creștere a impozitelor prelevate, lucru ce ar putea fi transmis spre regiunea în dificultate (Fleming, 1971). Așa cum s-a putut observa, autonomia fiscală a fiecărui stat ar putea rezulta ca fiind sursă de perturbare, în timp ce bugetul comunitar de dimensiuni semnificative, permite repartizarea riscurilor între diferite regiuni care alcătuiesc zona monetară. Rolul bugetului reprezintă practic o condiție de nerenunțat în definirea unei zone monetare optime; centralizarea bugetului este de preferat în locul circulației factorilor ca mecanism de reechilibru, mai ales în fața șocurilor asimetrice temporare. Mobilitatea factorilor ar putea de fapt să conducă la alocări deformate ale costurilor sociale (și evident la o creștere a acestora). În concordanță cu aceste concluzii, Kenen (1963) afirmă că ar trebui să existe o uniune paralelă, adică dominația autorității fiscale ar trebui să coincidă cu cea a autorității monetare.
În opinia lui De Grauwe (2001) pentru a se permite o bună funcționare a unei zone valutare optime, centralizarea bugetului nu poate fi considerată un element determinant în identificarea acesteia; autorul consideră că sistemul de transferuri fiscale nu reprezintă un mecanism de ajustare eficient, deoarece nu modifică cauzele de dezechilibru. Dacă pe de o parte poate fi utilă redarea mai multor reguli în funcționarea unei zone valutare optime, pe de altă parte nu poate fi ridicat la nivel de criteriu de identificare al optimizării zonei respective. De Grauwe pare a implica existența unui șoc permanent mai degrabă decât un șoc temporar; se subînțelege așadar că transferurile fiscale de la o țară la alta ar fi oportune doar în prezența șocurilor temporare și nu a celor permanente. Este important a observa că, în mod contrar, din literatura studiată până acum, ajustarea automată ca urmare a prezenței unui șoc asimetric nu poate fi considerată o echivalare a alternativei cu privire la intervenția deliberată a politicii economice: dacă este adevărat că mecanismul de piață ar putea în mod automat, într-o situație de echilibru în care salariile reale ar fi flexibile și/sau în cazul în care forța de muncă ar fi mobilă, ceea ce ar fi trebuit să se întâmple într-o perioadă lungă de timp, iar în al doilea rând ar conduce la costuri sociale foarte ridicate ușor de identificat.
Sarcina ce revine politicii economice este de a evita pe cât posibil susținerea acestor costuri sociale. În mod contrar celor pe care le-am analizat până acum, soluția de a recurge la o politică monetară expansivă sau la devalorizarea ratei de schimb ar putea fi preferate și în cazul angajaților care preferă salarii reale inferioare sau în cazul în care aceștia sunt dispuși să emigreze în alte țări.
Numeroși autori critică mecanismul de ajustare automat bazat pe mobilitatea factorilor; în opinia lui Corden (1972) mobilitatea forței de muncă poate fi considerată pe de o parte un instrument valid pentru a permite ajustarea balanței de plăți, pe de altă parte se prezintă ca o modificare a cărei dinamică depinde de factorii exogeni și independenți de această cerință. Mobilitatea geografică a forței de muncă nu este suficientă pentru a defini o zonă valutară optimă. Ishyama (1975) consideră că utilizarea mobilității forței de muncă ca instrument de ajustare este indezirabilă și în orice caz n-ar trebui să se pornească de la costurile conexe, mai ales a celor cu privire la abandonarea de către forța de muncă mai tânără și cu potențial mai productiv și inovativ din zonele lor de origine. Această abandonare face și mai dificilă și improbabilă dezvoltarea economică a regiunilor afectate de șocuri. Criteriul mobilității forței de muncă este cel mai analizat din punct de vedere empiric.
4.6. Eficacitatea ratei de schimb
A patra etapă logică în teoria zonelor valutare optime constă în eficacitatea ratei de schimb. Dacă luăm exemplul unei țări care a fost lovită de șoc asimetric – deoarece structura sa economică nu este diversificată, ci dimpotrivă specializată în diverse domenii de producție față de cele existente în alte țări membre ale uniunii monetare sau valutare – piața muncii și cea a bunurilor și serviciilor nu este flexibilă, neexistând posibilitatea de reajustare automată nici de tip credit, nici de tip fiscal. Această situație prezentată este cea mai rea posibilă pentru o țară care a decis să participe la uniunea monetară sau la un sistem de schimb irevocabil fix. Mai precizăm de asemenea ca neaderând la acest acord monetar, țara respectivă ar putea recurge la o depreciere (devalorizare) a ratei de schimb și la o stimulare pe această cale a exporturilor (și ca urmare a cererii agregate).
Este important a ne întreba care sunt condițiile în care o devalorizare a ratei de schimb poate reuși într-adevăr să stimuleze exporturile și cererea agregată. În primul rând, instrumentul rată de schimb nu poate fi utilizat sistematic pentru a contrasta efectele negative ale șocurilor asimetrice, deoarece în acest caz, sectorul privat și-ar adapta expectativele până la a le face ineficiente Dacă ar fi să luăm ca exemplu situația în care țara luată în considerare ar fi în mod absolut deschisă, adică dispune de un raport exporturi/PIB destul de ridicat, în acest caz, devalorizarea ratei de schimb ar determina un cost mai ridicat al bunurilor importate. Creșterea costului bunurilor importate, la rândul său, s-ar transfera asupra prețurilor bunurilor interne (a se vedea cazul materiilor prime a căror prezență ar putea împiedica satisfacerea condiției impuse de Marshall-Lerner) astfel încât să restabilească condițiile competitive precedente ale devalorizării. Devalorizarea ratei nominale de schimb ar putea fi neutralizată mai devreme sau mai târziu de creșterea nivelului prețurilor, astfel încât rata reală de schimb ar rezulta invariabilă. Cu cât este mai „deschisă” economia unei țări, cu atât costurile necesare renunțării la instrumentul ratei de schimb sunt mai mari, având în vedere ineficacitatea sa accentuată (McKinon, 1963).
Însă înainte de gradul de deschidere al unei economii naționale, trebuie luată în considerare elasticitatea prețurilor produselor importate a țărilor respective. Numai o cerere de import foarte rigidă ar putea cauza creșterea ratei inflației interne ca urmare a unei devalorizări a ratei de schimb.
Ca și în cazul flexibilității și mobilității factorilor și evaluarea eficacității ratei de schimb riscă să se oprească prea mult asupra aspectelor pe termen lung și prea puțin asupra celor pe termen scurt. Dacă nu poate fi negat faptul că mecanismul descris mai sus poate opera, este la fel de adevărat că restabilirea nivelului inițial al ratei reale de schimb poate avea loc doar pe termen lung. Între timp, devalorizarea nominală a ratei de schimb nu poate explica propriile efecte contra-ciclice. Responsabilii de politică economică vor putea utiliza așadar instrumentul ratei de schimb în vederea reducerii, cel puțin temporar, a costurilor aferente șocului asimetric suferit. În aceste condiții vor putea acționa în același timp cu devalorizarea prin măsuri de ajustare structurală pe termen lung în măsură să minimizeze costurile sociale derivate din ajustare. Așa cum este cunoscut în acest context (tot cu privire la perioadele pe termen lung) politica monetară este ineficace și orice tentativă de creștere a cererii agregate rezultă inevitabil dintr-o creștere a nivelului prețurilor.
4.7. Aspecte critice ce caracterizează rata de schimb ca instrument de stabilizare
Pentru a evidenția cât mai bine aceste aspecte critice care însoțesc rata de schimb ca instrument de stabilizare, vom lua în considerare exemplul unui șoc de cerere asimetric și permanent între țări. Mecanismele de piață care intervin ca urmare a acestui șoc pentru a restabili echilibrul macro-economic sunt flexibilitatea prețurilor și salariilor. În alternativă, dezechilibrul cauzat de șoc (șomajul dintr-o țară, presiunile inflației în altă țară) ar putea fi prevenit sau diminuat prin variația ratei de schimb. Totodată, pe termen lung, deprecierea monetară ar putea fi încorporată în noul nivel al prețurilor și salariilor, iar dezechilibrul inițial să se restabilească. Cu alte cuvinte, o depreciere a ratei nominale înseamnă o variație temporară a schimbului real. Un șoc de cerere negativ și persistent trebuie să însoțească o reducere a salariilor reale. Eficacitatea ratei de schimb, ca instrument de ajustare, este așadar limitată pe termen scurt, deoarece contribuie la evitarea recesiunii ce ar putea avea loc (tot pe termen scurt) ca urmare a șocurilor de cerere, în cazul în care salariile sunt temporar rigide. Pe de altă parte, pe termen lung, utilizarea acestei manevre poate induce un efect de spirală a raportului inflație-depreciere, dar și la deprecieri competitive între țări.
În opinia lui W.H. Buiter, piața schimburilor valutare și rata de schimb ar putea constitui o sursă de șocuri externe, dar și un mecanism de ajustare a șocului fundamental (de bază). Avantajele potențiale pentru rata nominală de schimb flexibilă – considerată ca un mecanism sau șoc absorbant – sunt induse împreună cu dezavantajele aferente schimbărilor excesive asupra ratei de schimb, provocând inutil o ajustare reală asupra restului economiei.
După respingerea Constituției Europene la referendum-urile din Franța și din Olanda din mai și respectiv iunie 2005, au existat discuții privind prăbușirea iminentă a zonei euro. Un politician italian a sugerat că Italia ar trebui să renunțe la euro, moneda unică, și să reintroducă lira. În Germania au existat semne că peste jumătate din populație își dorește revenirea la moneda anterioară, marca germană, iar guvernul a criticat în mod public moneda euro ca fiind cauza creșterii economice scăzute. Lucas Papademos, vice președintele Băncii Centrale Europene, părea să împărtășească o parte din aceste opinii atunci când a afirmat că zona euro a încetinit creșterea în Europa și că moneda unică s-ar putea prăbuși în viitor. Criticile aduse monedei unice au ajuns recent în atenția mediului academic și politic din Europa continentală. Totuși, comentatorii americani și cei britanici au accentuat întotdeauna diversele beneficii economice pentru statele membre ale zonei euro. Unii economiști, precum Paul De Grauwe, au afirmat că uniunea economică și monetară (UME) va eșua dacă nu-și va schimba structura instituțională (Financial Times 2005). Date fiind aceste controverse, este oare posibil ca UME să eșueze?
CAP. V. INTEGRAREA ZONELOR VALUTARE OPTIME ÎN TEORIA TRADIȚIONALĂ – O ABORDARE GENERALĂ
În ceea ce privește criteriile diverse propuse de teoria tradițională a zonelor valutare optime se poate observa lipsa unui cadru general în care aceste criterii să poată fi amplasate (Yshiyama, 1975). În vederea depășirii acestor limite a fost propusă o abordare mai complexă care să permită luarea în considerare a fiecărui criteriu în ansamblul său. Acest lucru impune ca fiecărui criteriu să-i fie desemnată o anumită valență, astfel încât concluzia la care se va ajunge să depindă tocmai de aceste valențe aferente diferitelor criterii. Totodată, acest lucru reprezintă și necesitatea de a insista asupra beneficiilor derivate din unificarea monetară, astfel încât să poată fi comparate cu costurile. Teoria tradițională ignoră de fapt beneficiile deoarece sunt considerate prea puțin semnificative din punct de vedere cantitativ.
Pentru a susține poziția lui Y. Yshiyama este important a sublinia neplauzibilitatea ipotezei, urmărită numai de teoria tradițională a ariilor valutare optime, și anume că o țară decide să treacă de la un regim la altul numai pentru faptul că această tranziție nu este costisitoare. Este de la sine înțeles că o astfel de schimbare este acceptată în primul rând pentru ca are beneficii. Faptul că teoria tradițională a zonelor valutare optime ia în considerare, în mod exclusiv, doar costurile, considerând beneficiile ca fiind irelevante pentru o uniune monetară, este în măsură să stabilească doar inoportunitatea abandonării independenței monetare și valutare, însă nu poate defini și oportunitățile de aderare la o uniune monetară și valutară.
Bini-Smaghi și Silvia Vori susțin că nemulțumirile oferite de teoria tradițională a zonelor valutare optime se datorează faptului că nu există un test de încredere care să permită înțelegerea dacă o zonă geografică este sau nu o zonă valutară optimă. În vederea realizării unei comparații între costuri și beneficii a fost stabilită o curbă a pierderii stabilității economice (descrescătoare, care reprezintă costul în funcție de gradul de integrare economică) și o curbă cu privire la beneficiile eficienței monetare (crescătoare, care reprezintă beneficiile derivate din uniunea valutară sau monetară în funcție de gradul de integrare economică).
În opinia altor autori este imposibilă verificarea empirică a costurilor și beneficiilor unei uniuni monetare. Comisia Europeană estima în anul 1990 o reducere a costurilor de tranziție în jur de 0,4% din PIB-ul comunitar. UEM permite însă eliminarea incertitudinii cu privire la schimburi, ceea ce ar determina o creștere a tranzacțiilor comerciale și ca urmare a PIB-ului. Și Comisia Europeană estima (tot în anul 1990) că beneficiile UEM au crescut cu 1% din PIB-ul european.
Înclinarea curbei aferente costurilor depinde așadar în mod negativ de sensibilitatea sa față de gradul de deschidere al economiei, în timp ce poziția geografică este standardizată în funcție de o serie de factori definiți de teoria tradițională, adică de existența mecanismelor de ajustare și de gradul de diversificare a economiei. Raportul dintre costuri/beneficii nu rămâne însă imun la critici. În vederea realizării unei comparații între costuri-beneficii este necesară definirea unei funcții aferentă gradului de bunăstare socială, ceea ce este foarte dificil de realizat. Dacă pe de o parte beneficiile UEM (Melitz, 1995) reprezintă un flux continuu, pe de altă parte costurile urmăresc verificarea șocurilor specifice. Această comparare poate fi posibilă numai dacă costurile sunt convertite într-un flux continuu echivalent, întrebându-se evident dacă costurile sunt mai mari decât fluxul continuu de beneficii (în opinia lui Melitz această operațiune ar fi foarte simplă).
Este important de asemenea să determinăm valoarea costurilor și a beneficiilor derivate din aderarea la o uniune valutară sau monetară. În afară de faptul că trebuie luată în considerare existența mecanismelor automate de ajustare, gradul de diversificare al economiei va trebui să țină cont și de elementele scoase în evidență de literatura actuală, îndeosebi a probabilităților majore sau minore ca economia să fie lovită de un șoc din partea ofertei, de beneficiul posibil derivat din reducerea riscului de instabilitate valutară și de aspectele dinamice și endogene ce ar putea conduce ulterior la satisfacerea criteriilor amintite anterior.
Bineînțeles, o uniune monetară integrală nu este singura opțiune. Sunt posibile și alte forme de alianță strategică, mai puțin solicitante și care nu necesită o delegare completă a suveranității monetare. Într-adevăr, autoritatea formală se poate delega instituțiilor comune într-o mai mică sau mai mare măsură pentru a servi interesele statelor individuale. Puterile monetare nu trebuie să fie la fel de centralizate cum sunt în UME sau ECCU (Eastern Carribean Currency Unit). Avantajul unei alianțe mai descentralizate este acela că oferă un posibil compromis între presiunile generate de nevoia de a apăra o monedă națională necompetitivă și lipsa de parteneri dornici de o uniune monetară. Politicile pot fi trasate în comun, în special obiectivele privind creșterea monetară și rata dobânzii, însă pot fi implementate individual, în funcție de contextul local. În mod similar, gradul de rigiditate a ratelor de schimb poate fi negociat. Ideea este să se amplifice atractivitatea monedelor participante de pe piață, menținându-se, în același timp, câteva dintre avantajele istorice ale suveranității monetare. Oare există state care ar opta pentru această variantă mai limitată? Cu siguranță că nu aceasta va fi alegerea în cazul fuzionărilor bilaterale. Țările mai mici, precum Canada, Noua Zeelandă și Belarus, care caută o alianță cu un vecin mai puternic, pot considera această opțiune ca fiind viabilă. Ele ar avea putere decizională în alianță, fără a-și pierde moneda națională. Însă s-ar confrunta cu aceleași probleme ca și cele din cadrul unei uniuni monetare complete – și anume lipsa unui partener flexibil. Pentru Statele Unite, Australia sau Rusia, ar exista beneficii directe minore dacă ar renunța chiar și la o mică parte a autorității lor monetare, împărțind-o cu o țară vecină mai mică. Interesele lor ar fi deservite mult mai bine dacă țara vecină mai mică ar adopta moneda mai marii puteri, așa cum le-au sugerat australienii vecinilor neo-zeelandezi.
5.1. Șocurile asimetrice cu privire la cerere și ofertă
Având în vedere originea keynesiană, teoria tradițională a zonelor valutare optime s-a focalizat pe latura cererii, ignorând oferta. Încă din anul 1969, Kenen considera șocul înregistrat în domeniul tehnologiilor ca fiind provocat de ofertă, alături de alte șocuri care lovesc cererea determinate în general de schimbările intervenite în preferințele consumatorilor.
Teoria credibilității urmărește însă o abordare neoclasică, ignorând latura cererii. Dacă oferta agregată reprezintă subiectul șocurilor asimetrice nu mai poate fi posibilă afirmarea superiorității regulii fixe față de discreționalitate, astfel încât renunțarea la independența monetară și valutară poate rezulta ca fiind foarte costisitoare.
Confruntând Europa cu SUA s-a putut testa nu numai prezența șocurilor asimetrice (temporare) care lovesc cererea, așa cum susține teoria tradițională a zonelor valutare optime, dar și probabilitatea apariției de șocuri asimetrice (permanente) care lovesc oferta, ipoteză susținută de teoria credibilității. În ambele situații probabilitatea crescută a șocurilor asimetrice ar crea o discreționalitate oportună în dezavantajul impunerii de reguli fixe.
Atât studiile empirice cu privire la verificarea șocurilor asimetrice, cât și cele cu privire la variabilele ratei reale de schimb pot fi absolut irelevante pentru evaluarea optimalității unei zone valutare deoarece nu țin cont de efectele dinamice și endogene produse de unificarea monetară.
În vederea evaluării probabilității producerii șocurilor din partea ofertei trebuie să se țină cont de structura productivă a țărilor care doresc să se unească într-un acord monetar sau valutar. Un șoc asimetric de această natură va fi cu atât mai probabil cu cât este mai diversă dotarea acestor țări cu materii prime și necesitatea de astfel de materii pentru scopuri productive. O economie puternic segmentată, adică bazată mai ales pe producerea de servicii decât pe cea de bunuri, ar putea fi imună la șocurile negative din partea ofertei care lovesc materiile prime. Este important a sublinia că teoria credibilității atunci când tratează oferta, iar curba lui Phillips este lovită de șocuri exogene, ignoră în mod absolut posibilitatea existenței mecanismelor automate de reechilibru. O probabilitate crescută de șocuri suferite de ofertă, conduce imediat la concluzia că renunțarea la independența valutară sau monetară este foarte costisitoare. În acest context, este posibil să existe mecanisme automate de ajustare capabile să readucă economia în echilibru (ceea ce nu se întâmplă în cadrul teoriei tradiționale a zonelor valutare optime).
Așa cum susține și teoria tradițională, aceste mecanisme ar putea opera ca înlocuitori ai discreționalității monetare, a cărei pierdere nu ar implica costuri foarte ridicate. Faptul că această posibilitate este ignorată depinde probabil de modul de operare a mecanismelor automate, care ar putea fi foarte lent și costisitor. În baza argumentelor susținute de teoria tradițională a zonelor valutare optime, ne putem întreba nu numai dacă este posibilă controlarea unui șoc din partea ofertei, dar și în ce măsură odată produs acest șoc există mecanisme automate de ajustare și dacă în absența unor astfel de mecanisme intervențiile deliberate de politică economică sunt eficace în vederea contracarării efectelor negative.
Pentru a veni în sprijinul concluziilor derivate din teoria credibilității putem afirma că o probabilitate crescută a șocurilor asimetrice din partea cererii determină o renunțare la independența monetară sau valutară costisitoare, non-optimă, independentă de existența mecanismelor automate de ajustare și de eficacitatea instrumentului valutar în absorbirea șocului.
5.2. Beneficiile derivate dintr-o „nouă” teorie a zonelor monetare optime
Pentru a putea demonstra dacă instrumentul ratei de schimb este în măsură să contracareze efectele negative ale șocurilor asimetrice, trebuie să ne întrebăm și dacă disponibilitatea acestui instrument nu poate fi dăunătoare. Alături de riscurile inflaționiste derivate din independența monetară susținută de teoria credibilității este posibilă identificarea cu ajutorul teoriei atacurilor speculative a riscurilor de instabilitate valutară, derivate din discreționalitatea ratei de schimb. Sistemul schimburilor fixe însoțit de libera circulație a capitalurilor ar putea fi instabil chiar și în prezența unor politici monetare compatibile cu cele promovate de parteneri, deoarece reprezintă subiectul crizei de neîncredere ce nu trebuie justificat neapărat de către piețele valutare. Așadar discreționalitatea ratei de schimb ar putea fi cauza instabilității valutare. În cele mai multe cazuri, expectativele sectorului privat par a varia într-o manieră incoerentă cu fundamentele acestuia.
Teoria atacurilor speculative conduce așadar spre o transformare a teoriei zonelor valutare optime în teoria zonelor monetare optime (această afirmație ar putea fi contrazisă dacă urmărim abordarea „escape-clause”, conform căreia atacul speculativ auto-realizat poate avea succes numai în prezența deficiențelor fundamentale). Teoria credibilității nu poate fi considerată o nouă teorie a ariilor valutare optime, însă este posibil o promovare a teoriei atacurilor speculative auto-realizate ca noua teorie a zonelor monetare optime, realizându-se o distincție între uniunea valutară și uniunea monetară, ceea ce nu se întâmplă în teoria tradițională. Este necesar a sublinia însă că teoria atacurilor speculative auto-realizate dacă este convenabil a se renunța la independența valutară, adică la fixarea irevocabilă a ratei de schimb. Înainte de a trece de la uniunea valutară la uniunea monetară este necesar a stabili în ce măsură este convenabilă această tranziție de la independența uniunii valutare.
5.3. Dinamica și limitele criteriilor economice (raportul costuri/beneficii, deschiderea comercială, similaritatea șocurilor și sincronizarea ciclului economic, evoluția temporară a valorilor aferente variabilelor semnificative în determinarea unei zone valutare optime)
Conform criteriilor tradiționale descrise anterior, țările care alcătuiesc nucleul european (Germania, Franța, Belgia, Luxemburg, Olanda) par să reprezinte o zonă monetară optimă, în timp ce ansamblul celorlalte țări care alcătuiesc UE nu pot fi incluse în această uniune. În confruntarea realizată între SUA si Europa se poate observa că țările europene sunt mai puțin specializate decât cele americane, ceea ce face ca șocurile din partea cererii să fie minore și mult mai corelate între țările europene, în timp ce șocurile din partea ofertei sunt majore și mai puțin corelate în Europa față de SUA. Acest lucru depinde în mare măsură de asemănarea existentă între structurile productive, dar și de faptul că țările europene dispun de diverse active instituționale a pieței muncii.
Există autori care se întreabă din ce motiv țările de la „periferie” doresc să adere la Uniunea Economică și Monetară Europeană. Dacă acest lucru depinde de o eroare fundamentală în evaluarea politicilor sau dacă literatura economică nu a reușit să identifice adevăratele motive care împing spre unificarea monetară. În prezent pot fi găsite răspunsuri la aceste întrebări dacă recurgem la diverse argumente, însă care ar trebui să fie însoțite de abandonarea contextului static.
Abordarea raportului costuri/beneficii ar putea fi integrată într-un context dinamic. Este posibil ca tocmai procesul de integrare monetară să fie cel care să permită criteriilor identificate de teoria tradițională a zonelor valutare optime să fie satisfăcute. Integrarea monetară ar putea determina o creștere a mobilității factorilor și a gradului de deschidere a țărilor aderente sau o reducere a gradului de concentrare economică. Ceea ce nu rezulta a fi optim în trecut ar putea deveni în viitor (de exemplu și comparația făcută cu SUA nu rezultă a fi concludentă deoarece se bazează pe situația curentă și mai puțin pe cea care ar rezulta sau urma în urma integrării monetare).
În opinia altor autori criteriul deschiderii comerciale și cel cu privire la similaritatea șocurilor și la sincronizarea ciclului economic ar fi endogen. Conform Comisiei Europene realizarea integrării economice ca urmare a integrării monetare ar conduce spre o mai mare diversificare a economiilor naționale în interiorul lor, însă prezența incertitudinilor cu privire la rata de schimb determină operatorii economici să disperseze echipamentele (utilajele) de producție în diverse țări. Odată cu suspendarea incertitudinii valutare această cerință cade și este posibil ca operatorii economici să-și concentreze propriile echipamente de producție într-o singură țară.
Integrarea economică progresivă și ca urmare, gradul crescut de deschidere al economiilor vor conduce la o mare propagare a șocurilor locale – și la o mai bună sincronizare a ciclului economic din țările europene. Printre pozițiile critice față de afirmațiile susținute de o serie de autori cu privire la o mai bună sincronizare a ciclului economic al țărilor europene, ca urmare a unei crescute integrări comerciale, există și cele ale lui Kenen conform căruia corelația dintre ciclurile economice poate crește odată cu intensificarea schimburilor comerciale, ceea ce nu garantează faptul că șocurile asimetrice vor fi diminuate. De exemplu, criteriul tradițional al asemănării ratelor de inflație devine absolut inutil dacă inflația este considerată rezultatul expectativelor sectorului privat. De fapt aceste expectative s-ar putea conforma imediat ce coordonarea politicii monetare ar fi sustrasă de la autoritatea națională pentru a fi încredințată autorității monetare supranaționale cu obiective bine stabilite împotriva ratelor de inflație crescute. Acest raționament a fost dezvoltat ulterior de De Grauwe care susține că nu este necesar criteriul cu privire la convergența ratelor de inflație, cuprins în Tratatul de la Maastricht.
Numeroase studii empirice din domeniul finanțelor internaționale analizează efectele regimului ratei de schimb asupra diverselor rezultate economice. De exemplu, mai mulți analiști au studiat efectul variabilității ratei de schimb asupra comerțului bilateral, asupra investițiilor străine directe și asupra prețurilor relative. Alte studii au fost consacrate efectelor distinctive a ratelor de schimb stabilizate în comparație cu cele fixe (incluzând regimuri foarte stricte ale ratei de schimb fixe, precum consiliile monetare sau uniunile monetare). Ipoteza care se regăsește în majoritatea studiilor este aceea că regimurile ratei de schimb sunt stabilite în mod întâmplător și, prin urmare, sunt exogene variabilei rezultatului analizat. Totuși, problemele endogene standard pot ascunde adevăratele efecte ale regimurilor ratei de schimb în estimările regresiei lineare simple (OLS). De exemplu, alegerea unui regim de rata de schimb poate reflecta caracteristici omise care pot, la rândul lor, să influențeze rezultatul economic. În mod similar, adoptarea unui anumit regim poate atrage după sine alte politici (nemăsurate), care, de asemenea, influențează rezultatul.
Expectativele sectorului privat nu se comportă mereu ca în teoria credibilității în versiunea sa inițială; este posibil ca modificările intervenite asupra rezultatelor economice să derive din schimbările ce au loc în structura instituțională. De exemplu, în cazul în care coordonarea politicii monetare este sustrasă băncilor centrale naționale pentru a fi consemnată unei bănci centrale supranaționale, care urmărește o politică monetară mult mai restrictivă poate avea loc o reducere a ratei inflației independent de natura și evoluția expectativelor.
Având în vedere costurile necesare (determinate) pentru reducerea inflației în fiecare țară trebuie să se țină cont de faptul că această condiție ar putea avea repercusiuni de destabilizare cu privire la consensul opiniei publice în procesul de unificare economică și monetară, la nivel european Uniunea Monetară putând diminua în mod endogen probabilitatea șocurilor monetare deoarece transferul de portofoliu la nivel intra-regional ar putea influența cererea de monedă la nivel regional, însă nu la nivel de uniune, făcând cererea de monedă mult mai stabilă. Uniunea Monetară elimină de asemenea șocurile monetare asimetrice din partea ofertei datorită faptului că unica bancă centrală substituie băncile centrale naționale. În acest caz are loc o situație de tip „monetarist” caracterizată de o mai mare probabilitate a șocurilor reale decât de șocurile monetare, ceea ce caracterizează practic teoria keynesiană. În opinia lui Keynes, stabilizarea ratelor dobânzii, însoțită de variația ofertei de monedă permite minimizarea variabilității producției numai în prezența șocurilor monetare. În prezența șocurilor reale este mult mai eficient să se urmărească recomandarea monetaristă de control a ofertei de monedă, permițând variația ratei reale a dobânzii.
De asemenea este posibil ca evaluarea eronată cu privire la optimalitatea aderării șa o zonă monetară sau valutară să nu fie făcută de politicieni ci de economiștii care nu țin cont de motivele politice ce stau la baza procesului de agregare monetară. Există însă și autori care pun la îndoială utilitatea teoriei tradiționale, susținând în mod explicit că uniunea valutară ar reprezenta cu precădere rezultatul determinării politice care o susține, în timp ce aspectele economice ar avea un rol cu totul marginal. Printre motivele politice se poate remarca rolul Europei în contextul mondial, mai ales cel de contra-parte a SUA.
Știința economică nu este în măsură să evalueze optimalitatea UEM. Singura și adevărata justificare a UEM ar exista doar la nivel politic, ca urmare a dorinței de consolidare a avantajelor derivate din prezența pieței unice. Chiar dacă există o incoerență între motivele politice și cele economice este important a sublinia că însăși politica internațională apără interesele economice. Așadar această aparentă contradicție ar putea fi îndepărtată, făcându-se distincție între obiectivele economice pe termen scurt și cele pe termen lung. Motivațiile și obiectivele politice ar reprezenta în realitate beneficiile economice analizate din punct de vedere dinamic, din perspectiva perioadei pe termen lung. Asimetria existentă între motivațiile politice și economice reprezintă un adevărat paradox dacă avem în vedere opoziția puternică dintre ele.
5.4. … Câteva concluzii
În anii ’80 și începutul anilor ’90 se consideră că teoria tradițională a zonelor valutare optime putea fi înlocuită de teoria credibilității. Superioritatea regulilor față de independență (discreționalitate) care rezultă din această teorie conducea de fapt la concluzia că ar fi mult mai convenabil a se renunța la discreționalitatea monetară națională în favoarea regulilor impuse de aderarea la uniunea valutară sau monetară, independent de satisfacerea criteriilor identificate de teoria tradițională a zonelor valutare optime.
Limitele teoriei credibilității impun însă în prezent, recunoașterea faptului că nu există o „nouă” teorie a zonelor valutare optime. Amprenta keynesiană a teoriei tradiționale a împiedicat inițial luarea în considerare, pe lângă șocurile înregistrate din partea cererii și a celor din partea ofertei, care trebuiau să-și găsească locul în teoria zonelor valutare optime. De fapt, tocmai probabilitatea că pot avea loc șocuri asimetrice din partea ofertei contrazice superioritatea regulii față de discreționalitatea atinsă inițial în teoria credibilității. La fel ca și în teoria tradițională a zonelor valutare optime trebuia să se argumenteze că cu cât este mai posibilă declanșarea șocurilor asimetrice din partea ofertei cu atât va fi mai costisitoare renunțarea la independența monetară sau valutară ce ar permite contrastarea efectelor negative a unor astfel de șocuri.
Este important de reținut că ar trebui să se vorbească de teoria zonelor monetare optime mai degrabă decât de teoria zonelor valutare optime. Teoria atacurilor speculative, îndeosebi a celor auto-realizate demonstrează cum, spre deosebire de ceea ce rezultă din teoria tradițională, uniunea valutară nu este echivalentă cu uniunea monetară. Experiența istorică, pe lângă teoriile științifice, ne ajută să concluzionăm că sistemele de schimburi fixe, irevocabile sunt instabile din punct de vedere intrinsec, constituind subiectul riscului de atacuri speculative, nejustificate din punct de vedere al fundamentelor economiei, putând conduce la abandonarea sistemului însuși.
CAP. VI POLITICA FISCALĂ ÎN UEM
6.1. Politica fiscală în zonele valutare optime
Pierderea aferentă instrumentelor de politică valutară scoate în evidență pentru țările care aderă la zonele valutare optime problema managementului șocurilor asimetrice care pot afecta unele țări sau regiuni. Flexibilitatea slabă a prețurilor și salariilor, unitatea unei mobilități reduse a factorilor productivi (de exemplu munca) de fapt alimentează temerile că un șoc idiosincratic poate genera recesiuni regionale sau creșteri în nivelurile de dezocupare de proporții similare pentru a nu fi acceptabile din punct de vedere politic pentru cea mai mare parte a țărilor. Într-o zonă valutară, politica monetară are ca sarcină remedierea situațiilor de dezechilibru și cu privire la politica fiscală â. Într-o zonă valutară și apoi mai mult decât atât într-o uniune monetară, guvernele pot să atingă (să îndeplinească) obiectivul de stabilitate, utilizând în manieră separată sau combinată, în mod oportun cel puțin două tipologii de instrumente: politici bugetare anticiclice (transferurile inter-temporale) și transferurile inter-regionale de la regiuni mai slab dezvoltate la cele puternic dezvoltate.
Alegerea între cele două instrumente depinde de asemenea, în mod substanțial de tipul de regim fiscal pe care guvernele decid să-l adopte. Primul, necesită prevederi naționale, în timp ce al doilea necesită constituirea unei politici federale. Pornind pentru moment de la tipologia de intervenție de politică fiscală, putem să amintim aici ceea ce Kenen scria în 1969 într-o lucrare devenită ulterior un punct de referință pentru teoria zonelor valutare optime: politica monetară și politica fiscală trebuie să meargă împreună (mână în mână) pentru existența unei combinații optime a amândurora, fiind necesar ca acestea să aibă același domeniu.
O trezorerie unică, în colaborare sau în concurență cu Banca Centrală trebuie să fie investită cu puterea absolută în ceea ce privește deciziile cu privire la cheltuieli și taxe. Domeniul autorității fiscale ar trebui așadar să coincidă cu acela al zonei valutare sau să nu fie mai extins decât acesta din urmă. Această cerință se năștea de la problemele de assignement ca urmare a unificării politicii monetare, guvernele trebuind să le facă față atunci când sunt lipsite de un instrument independent pentru stabilizarea economică.
Necesitatea unei coincidențe de domenii dorită de Kenen este legitimată și de dificultatea pe care autoritățile ar fi putut să o întâlnească în uniformizarea nivelului de impunere între diferite zone valutare ale propriilor competențe. Variații ale politicii sau rata de schimb existentă, ar putea genera variații importante a fluxurilor de venit, fie de intrare, fie de ieșire, cu consecințe inevitabile asupra impozitării în fiecare zonă și deci asupra eficienței măsurilor fiscale.
Luând în considerare aspectele limitate, teoria tradițională a zonelor valutare optime sugerează centralizarea unei părți semnificative a echilibrului național în scopul adoptării politicilor fiscale capabile de a opera o redistribuire a cererii agregate (transferuri) limitând în acest fel efectele șocurilor asimetrice negative. Șocurile temporare pot fi contrastate prin intermediul transferurilor automate. Șocurile permanente solicită intervenții structurale care reușesc să modifice prețurile și salariile, în măsură să alimenteze mobilitatea factorilor dezirabili într-o zonă valutară optimă.
Experiențele unor țări precum Italia și Belgia arată cât este de dificil să se evite transferurile (mai ales cele cu caracter de securitate socială) care tind să se auto-perpetueze, deoarece acestea din urmă contribuie la reducerea stimulentelor aferente mobilităților. Solidaritatea, pentru a fi fundamentată pentru recurgerea la transferuri automate poate să comporte riscuri de naturi diferite. O consecință de natură politică este reprezentată de protestele care pot să fie ridicate de cetățenii unor zone foarte prospere și pentru aceasta împovărate foarte mult de finanțarea acestor intervenții.
Un alt pilon al literaturii tradiționale a zonelor valutare optime sugerează că în absența unei politici bugetare centralizate (chiar dacă parțial) țările sau regiunile care aparțin unei zone valutare pot lua decizii de politică fiscală în mod autonom, modificând deficitul prin intermediul stabilizatorilor automați (venituri publice, cheltuieli sociale) în virtutea unor cerințe diferite acestora. Această soluție ar putea genera de asemenea probleme legate de „sustenabilitatea” deficitului, mai ales atunci când rata dobânzii datoriei depășește rata de creștere a economiei. În aceste cazuri, creșterea continuă a raportului datorie/PIB poate să fie întreruptă doar de intervenții care generează doar o mică parte a bugetului (o valoare negativă pentru diferența între cheltuiala publică și impunere). Într-o uniune monetară finanțarea deficitului prin intermediul datoriei publice este facilitat în principal de existența „seignorage-ului comun” și deci de imposibilitatea pentru fiecare țară de a recurge la emisiunea de monedă nouă. Principiul solidarității poate genera creșteri ulterioare a datoriei, datorită eforturilor făcute de țările membre la zona/uniunea monetară pentru evitarea insolvabilității (sau o presiune fiscală excesivă) unei singure țări. Acolo unde soluția aleasă prevede monetizarea datoriei acumulate, riscul este acela al unei creșteri a inflației în toată zona, cu rezultatul că toți cetățenii, indiferent unde locuiesc, sunt plasați sub rata inflației.
Considerarea efectelor unor măsuri similare a contribuit la creșterea, în literatura de referință, a consumului asupra oportunităților de introducere a unor restricții fiscale în politicile bugetare a fiecărei țări, înainte și după constituirea unei zone/uniuni monetare. Necesitatea introducerii unei reglementări a deficitelor publice a fiecărei țări în parte se poate atribui în definitiv efectelor de spillover negative pentru restul uniunii. Creșterea excesivă a datoriei într-o țară, de fapt, facilitează recursul la piața internațională de capitaluri, care în cazul eficienței piețelor generează o creștere a ratelor dobânzilor și deci a costului datoriei publice și în alte țări.
Reacția de răspuns a țărilor membre a uniunii ar putea fi reorganizarea în sens restrictiv a propriei politici fiscale (politica deflaționistă) sau o presiune puternică asupra băncii centrale pentru noi măsuri de politică monetară. De asemenea s-ar putea întâmpla ca investitorii internaționali să nu fie în măsură să evalueze gradul de risc a titlurilor de datorie publică a unei țări, greșind în acest fel calculul câștigului asociat acestora. Acest lucru se poate întâmpla mai ales atunci când există convingerea că în caz de insolvabilitate a guvernului emitent, alte țări pot să ofere garanții pentru acoperirea datoriei, pentru evitarea faptului ca o criză dintr-o țară să poată afecta alte sisteme financiare. Astfel, chiar dacă există un acord de „non-intervenție” posibilitatea ca țările să poată face o excepție împiedică investitorii privați să evalueze corect riscul asociat unei țări. Riscul de implicare directă sau suspendarea plății ratelor dobânzilor datoriei rămase crește atunci când țara emitentă aparține unei uniuni monetare datorită pierderii controlului politicii monetare interne.
Din moment ce insolvența unei țări care aparține unei zone/uniuni monetare afectează un număr de indivizi nerezidenți, precum și instituții, datorită neapartenenței lor, presiunile internaționale pentru salvarea unei țări afectate sunt mari în cazul în care aceasta aparține unei uniuni monetare.
Pentru toate aceste motive enunțate mai sus, utilizarea datoriei de către o țară membră a unei zone monetare este aproape întotdeauna însoțită de introducerea de reguli, chiar dacă experiența a numeroase țări (și uniuni monetare) reflectă că acestea nu obțin întotdeauna efectul dorit. Dar care ar trebui să fie direcția acestor condiționări? Susținătorii reglementării politicii fiscale, în general, afirmă că uniune monetară în sine reduce disciplina fiscală a guvernelor naționale. Factorii care contribuie la reducerea controlului asupra bugetului și deci la creșterea deficitelor sunt asociați unor aspecte legate de hazardul moral. Posibilitatea de a putea obține încrederea, întotdeauna și oricum, cu ajutorul statelor membre, facilitează statelor uniunii să prezinte o datorie nesustenabilă, aceasta deoarece chiar dacă există un acord implicit de ”neimplicare” este improbabil ca țările să refuze să se ajute între ele. Imposibilitatea creării monedei noi solicită deci măsuri foarte riguroase ale bugetului, fructul unei reglementări adecvate a politicii fiscale naționale.
6.2. Instituțiile și instrumentele politicii fiscale în Uniunea Europeană și Monetară (UEM)
6.2.1. Instituțiile fiscale și Pactul de Stabilitate
Realizarea UEM, din punct de vedere economic, a însemnat o convergență majoră a politicilor naționale și întărirea unui sistem de cooperare și de supraveghere multilaterală. Introducerea Euro ca monedă unică pentru toți participanții și transferarea competenței pentru deciziile de politică monetară unei autorități monetare unice, prin Eurosistem s-a modificat în manieră completă politica economică a țărilor care au aderat la UEM. Consiliul European a decis că marile direcții pe care politicile naționale doreau să le urmeze pentru atingerea obiectivelor de interes comun ale Comunității sunt efectuarea cercetării periodice pentru a se asigura că fiecare țară se uniformizează, rezervându-se a face apel către cele care nu au făcut acest lucru și să-și adecveze în mod oportun a propriilor politici.
În timp ce pentru politica monetară și cea de schimb sunt responsabile autoritățile comunitare, politica fiscală și cea de ocupare (politica de ocupare a forței de muncă), ca și politicile structurale pentru produsul național și piața muncii și a capitalurilor, rămân în competența fiecărui stat. Structura politicii economice a UEM prevede un echilibru între centralizarea și descentralizarea fiecărui element care reflectă principiul subsidiarității. atribuirea responsabilității unor anumite politici la o instituție supranațională se justifică atunci când statele luate în mod singular nu reușesc să atingă obiectivele anterior fixate sau atunci când instituția în virtutea unor motive de mărime, ar putea să o facă mai bine și foarte eficient. În virtutea acestui principiu, politica monetară a uniunii, prin unicitatea și caracterul ei indivizibil, a fost centralizată în mod oportun, în schimb alte politici, cum ar fi de exemplu politica fiscală, rămân în competența statelor naționale, negăsind o justificare validă pentru transferul lor complet la nivel comunitar.
Raportul MacDougall din1977, similar cu teoria zonelor valutare optime, sugera ca o îmbunătățire suplimentară, centralizarea la nivel european a acelei părți a bugetelor care se refereau la sistemul de subvenții pentru dezocupare.
Sinteza raportului este următoarea: bugetul federal este egal cu 2-2,5% din PIB în faza pregătirii integrării, 5-7% într-o fază ulterioară și 25% în cazul în care uniunea monetară a devenit și o Uniunea Federală de state după modelul SUA. Descentralizarea parțială a politicii fiscale atribuie fiecărei țări o flexibilitate certă și o marjă de manevră suficientă pentru a putea înfrunta șocurile economice idiosincratice.
Descentralizarea facilitează o competiție sănătoasă pentru politicile naționale în ceea ce privește cerințele și preferințele din fiecare țară. Posibilitatea de a confrunta într-o manieră critică deciziile de politică economică a unor țări diferite oferă un complex de informații de care toate statele membre pot beneficia și prin intermediul cărora se creează sinergiile care nu ar putea apărea într-un sistem complet centralizat. În același timp, natura de cooperare a Comunității fixează limitele competiției politice evitând în acest fel efecte devastatoare mai ales în ceea ce privește standardele de muncă, cesiunea subvențiilor statale și unele niveluri de taxare.
Politica fiscală națională a fost condusă de fiecare guvern în virtutea unor reguli fixate prin Tratatul de la Maastricht (1991) și prin Pactul de Stabilitate și Creștere (Amsterdam, 1997) care, așa cum am precizat anterior, lăsau marje mari în deciziile referitoare la cheltuielile publice și la venituri pentru a ține cont de cele care sunt preferate la nivel național. Responsabilitățile individuale în domeniul politicii bugetare au fost subliniate de clauza de ”ne-salvare”, în baza căreia, atât Uniunea cât și fiecare stat răspund pentru angajamentele luate de un alt membru.
Regulile introduse de procesul de integrare se referă mai ales la deficite și datorie, în intenția de salvgardare a stabilității monedei comune față de problemele asociate scutirii datoriei publice individuale. Tratatul de la Maastricht obliga necondiționat fiecare țară care dorea să intre în Uniune să nu prezinte un deficit excesiv față de PIB. Consiliul BCE avea sarcina de a evalua posibilitatea de admitere a țărilor în prima fază a integrării, verificând din când în când deficitele fiecăreia, definite ca fiind excesive dacă depășeau 3% din PIB sau în cazul datoriei publice dacă depășea 60% din PIB.
Mulți economiști au criticat de asemenea criteriile de convergență prevăzute de Tratatul de la Maastricht, după părerea lor acestea implicând costuri excesive în ceea ce privește dezocuparea și reducerea veniturilor. Pierderea unui instrument anticiclic cum este cel de politică monetară ar fi solicitat de fapt o flexibilitate ridicată în ceea ce privește politica fiscală. Impunerea unei restricții de deficit la nivelurile de referință prevăzute de Tratat, a condus în schimb la faptul că diferite economii au suferit șocuri deflaționiste și guvernele s-au lipsit de flexibilitatea de a răspunde la viitoarele șocuri.
Criteriile de convergență de la Maastricht se găsesc acum în Pactul de Stabilitate care obligă la menținerea bugetului public în proximitatea echilibrului sau în surplus și impune prezentarea periodică de programe de stabilitate în care țările trebuie să specifice obiectivele finanțelor publice și strategiile de adoptare pentru atingerea echilibrului sau deficitul, soldul bugetului și reducerea datoriei publice. Țările cu deficit excesiv (mai mult de 3% din PIB) ar putea fi sancționate cu amenzi până la 0,5% din PIB. Limita de 3% poate fi depășită fără a cauza în mod necesar un deficit excesiv, doar în cazul în care se verifică în mod simultan trei condiții:
excepționalitatea: originea excesului trebuie să fie externă gamei de situații normale;
tranzitorietatea: deficitul se poate localiza deasupra celor 3% din PIB doar pentru o perioadă limitată de timp;
proximitatea: deficitul trebuie oricum să rămână apropiat valorii de referință.
Clauza de excepționalitate poate să fie invocată doar cu ocazia unor evenimente neobișnuite în afara controlului statelor membre, care au un impact semnificativ asupra poziției financiare a guvernului. În mod alternativ, aceasta este dezirabilă dacă excesul de deficit are loc de-a lungul unei recesiuni grave considerată excepțională dacă generează o diminuare a PIB-ului cel puțin 2% anual. Natura tranzitorie a excesului de deficit este definită în baza condițiilor excepționale menționate mai sus; această clauză este încălcată dacă previziunea bugetului indică că deficitul bugetului nu va coborî mai jos de valoarea de referință în anul următor celui de recesiune și deci pentru anul în curs, țara va fi considerată între cele sancționabile. Pentru evitarea sancțiunilor, corectarea deficitului ar trebui să fie completată în anul următor celui în care este identificat deficitul excesiv, dacă nu apar (nu se demonstrează) circumstanțe speciale sau se prelungesc recesiuni grave.
Procedura de evaluare din partea Comisiei Europene debutează cu un raport în care se evidențiază prezența unui deficit excesiv. Raportul este supus evaluării de către ECOFIN (Economic and Financial Committee) care își emite părerea pe baza căreia Comisia alcătuiește un raport pentru Consiliu. Dacă Consiliul stabilește că deficitul se poate considera ”excesiv” va furniza indicațiile pentru măsurile de ajustare. Țara analizată va fi ținută deci sub observație și se vor lua măsuri în intervalul de patru luni de la raport, care în interval de un an vor aduce deficitul între limitele impuse. În caz contrar, în intervalul a zece luni de la trimiterea raportului de încălcare de Comisia Europeană vor fi aplicate țării sancțiunile prevăzute. Consiliul European (la sugestia Comisiei) formulează recomandări generale pentru toate țările, precum și recomandări specifice în ceea ce privește politica bugetară, politica de muncă, piața produselor, piața de capitaluri a țărilor membre, cu aprofundări în ceea ce privește sectorul privat, cercetarea și dezvoltarea, transmiterea tehnologiilor și dezvoltării sustenabile.
Regulile fiscale, precum și transpunerea acestora au fost determinate pentru reducerea bugetelor de cheltuieli din partea țărilor, mai ales pentru cele în întârziere în procesul de convergență pentru intrarea în UEM. Experiența consolidării incluse prin acordurile de la Maastricht a demonstrat că dimensiunea politicii economice a regulilor a fost crucială pentru succesul lor.
Programele de stabilitate a unor diferite guverne naționale au fixat valori pentru fiecare an, începând cu 1999, în scopul de a atinge echilibrul în anii 2003-2004. Înregistrarea unui eșec a unui obiectiv într-un singur an, nu ar trebui deci să reprezinte o încălcare a Pactului de Stabilitate. Cu toate acestea, Pactul solicită ca guvernele să adopte corectări imediate dacă apar divergențe semnificative ale obiectivelor, care să reprezinte o încălcare nu doar a Programelor de Stabilitate, ci a Pactului în sine.
Pactul de Stabilitate este dezechilibrat substanțial în direcția urmăririi unor reguli rigide a flexibilității și aceasta ar putea să reducă în parte capacitatea de a acționa asupra bugetului în sensul stabilizării automate a creșterii economice a țărilor din uniune. Riscul acestei caracteristici este acela de creare a tensiunilor între fiecare guvern și instituțiile europene, mai ales în perioadele de recesiune, tensiuni care ar putea conduce la presiuni ridicate asupra BCE în direcția „îmblânzirii” politicii monetare sau în considerarea instituțiilor uniunii ca obstacole ale îmbunătățirii propriilor condiții economice.
Imposibilitatea utilizării politicii monetare pentru corectarea șocurilor economice asimetrice și mobilitatea imperfectă a unor factori precum munca și capitalul, în interiorul uniunii monetare, au condus ca țările membre să considere politica fiscală ca un ultim instrument disponibil pentru eventuale ajustări. În această perspectivă, limitele introduse de Pactul de Stabilitate constituie un obstacol pentru realizarea politicilor optime în manieră individuală. Pactul, totuși, poate fi interpretat și ca o formă de coordonare ex-ante a politicilor fiscale și analizarea oportunității sale trebuie să fie deci redusă la aceea a oportunității coordonării.
6.2.2. Stabilizatori automați
Pierderea instrumentului monetar a contribuit la răspândirea unui consens general asupra rolului fundamental pe care politica fiscală ar trebui să îl dețină în procesul de stabilizare a ciclurilor economice în sfera UEM. Fluctuațiile ciclice ale activității economice, de fapt, prin intermediul variațiilor transferurilor pentru cheltuielile sociale și a veniturilor pot avea un impact diferit asupra banilor publici și după perioada economică luată în calcul.
În funcție de nivelul de centralizare a deciziilor referitoare la politica fiscală, și instrumentul folosit ar putea fi diferit în scopul stabilizării profitului național și/sau regional. Dacă regimul fiscal prevedea o descentralizare ridicată, variațiile bugetului public reprezintă cu siguranță instrumentul cel mai potrivit pentru a putea face față eventualelor distorsiuni ale veniturilor. În cazul în care regimul fiscal prevede o centralizare ridicată, obiectivul stabilizării ar putea fi realizat prin constituirea unui buget agregat al Uniunii sau un sistem oportun de transferuri fiscale între țări și/sau regiuni.
Putem să subliniem că nu este clarificat pe deplin rolul fiecărei forme de intervenție menționate, toate la fel de raționale și care au contribuit la agravarea efectelor crizelor economice pe care Uniunea Europeană le-a trăit de-a lungul existenței sale. Aspectele legate de instrumentele politicii fiscale, de gradul de autonomie decizională a fiecărei țări și nivelul de interdependență a politicii naționale, reprezintă aspecte încă deschise, însă este posibil să reliefăm câteva considerente asupra efectelor câtorva dintre formele de intervenție.
În cele ce urmează ne vom opri mai ales asupra politicilor bugetare naționale, deoarece regimul impus de Pactul de Stabilitate prevede o autonomie decizională certă din partea fiecărui guvern, în virtutea respectării liniilor directoare stabilite de Consiliu pentru a conchide ulterior cu câteva aspecte legate de transferurile inter-regionale care contribuie la redistribuirea efectelor șocurilor economiei idiosincratice.
Primul tip de intervenție de stabilizare a sensului îl reprezintă acela al bugetelor anticiclice. În special cea rezultată prin intermediul intervențiilor de cheltuieli publice, de exemplu, o creștere a cheltuielilor pentru a putea suporta o economie aflată temporar în criză se dovedește crucială mai ales în țările în care flexibilitatea costului sau mobilitatea factorilor cum sunt munca și capitalul acestora, sau transferul de resurse în genere, sunt mai puțin utilizabile datorită naturii politico-instituționale. De asemenea, pentru evitarea ca recursul la deficitul public să se transforme într-un abuz, cu atingerea unui nivel al datoriei publice nesustenabil sau cu un transfer al greutății propriei datorii asupra unor alți parteneri comunitari, Pactul de Stabilitate și Creștere prevede că acest instrument poate să fie utilizat doar până la limita de 3% din PIB.
Ipoteza unei politici fiscale flexibile, în manieră completă, dorită de către teoria tradițională a zonelor valutare optime a fost revizuită ca urmare a nesustenabilității datoriei publice manifestate în diferite economii în cursul anilor ’80. Atât Tratatul de la Maastricht, cât și Pactul de Stabilitate au reiterat puternic cerința de non-descentralizare, care duce la recurgerea de cheltuieli publice, cum ar fi stabilizatorii efectelor unei crize economice, pe de o parte prevăzând ca noile cheltuieli să fie susținute prin reducerea altora sau creșterea veniturilor fiscale, iar pe de altă parte asigurând o robustețe ridicată a bugetului și deci eficacitatea intervențiilor.
Amplitudinea stabilizatorilor automați, măsurată de componența ciclică a soldurilor bugetului, variază de la țară la țară și pentru aceeași țară, de la o perioadă la alta, luând în calcul dimensiunea și volatilitatea ciclului economic, importanța sectorului public în sistemul economic, progresul sistemului fiscal, măsurarea cotelor pentru dezocupare și sensibilitatea acestuia din urmă la variațiile produsului.
În schimb, influența fluctuațiilor soldurilor bugetului depinde de diferența între PIB efectiv și cel tendențial (output gap) și de sensibilitatea marginală a veniturilor și a cheltuielilor bugetare față de PIB. În ceea ce privește UEM, primul element este cel care în mod indubitabil contribuie în mare parte la diferențele între componentele ciclice ale unor state diferite. Buti și Sapir prin intermediul unei cercetări empirice efectuate asupra țărilor din UE, cu referire la perioada 1960-1997, observă că dimensiunea și volatilitatea componentelor ciclice și deci stabilizatorii automați, este ridicată în țările mai puțin industrializate (Spania, Grecia și Portugalia) și în cele foarte mici din punct de vedere geografic (Finlanda și Luxemburg).
Pe termen scurt, menținerea bugetului public în excedent sau pe cât posibil aproape de echilibru, ar permite guvernelor naționale să ”reducă” considerabil efectele fazelor ciclice ale activităților economice deoarece, în acest caz ar exista marje largi de manevră pentru stabilizatorii automați. Reformele structurale ar putea de asemenea să crească capacitatea de adaptare a economiilor la șocurile economice prin intermediul feedback-urilor la stabilizatorii automați.
În general este justificat să afirmăm că sensibilitatea veniturilor la fluctuațiile activității economice este mai ridicată decât cea a cheltuielilor și aceasta datorită importanței cotei de impozitare în sistemul economic și al progresivității sistemului de impunere. Media ponderată a elasticității complexe a veniturilor țărilor europene față de PIB este egală cu 1%, cu valori care se încadrează între 0,8% în Italia, iar în Marea Britanie la 1,4%. O explicație a acestei sensibilități diferite a elementelor de buget este dată de faptul că, în timp ce din punct de vedere al veniturilor, toate componentele sunt influențate de nivelul veniturilor produse într-o țară, în timp ce cheltuielile sunt influențate de transferurile pentru susținerea dezocupării.
În ceea ce privește capacitatea de absorbție a șocurilor de către bugetele naționale, aceasta poate influența și gradul de deschidere al unei țări. Țările cele mai mici, puternic condiționate de activitatea externă (grad ridicat de deschidere) evidențiază un efect mai redus a stabilizatorilor automați și deci, un număr egal de condiții care necesită fluctuații ale bugetului relativ mai ridicate față de țările foarte mari pentru care efectul de absorbție este ridicat.
Un răspuns adecvat, în termeni de fluctuație a bugetului poate varia în funcție de natura „tulburării” economice. Politica bugetară poate ajuta la stabilizarea activității economice în caz de șocuri tranzitorii din punct de vedere al cererii agregate, șocuri referitoare la ofertă, în schimb, pentru producerea efectelor pe o perioadă lungă de timp se impun ajustări cu caracter structural. Și șocurile simetrice, care afectează toate țările în același mod, trebuie să fie contracarate prin intermediul unei coordonări a politicilor fiscale naționale și acestea cu politica monetară comună; șocurile asimetrice, din contră, impun o descentralizare a deciziilor și deci a măsurilor.
În ceea ce privește proprietățile stabilizatoare ale soldurilor bugetare Andersen și Dogonowski (1999) afirmă că o politică pro-ciclică este mai eficientă decât o politică echilibrată cum ar fi aceea impusă prin Pactul de Stabilitate. Acest rezultat s-ar putea înregistra fie în cazul piețelor financiare imperfecte, fie în cazul piețelor în care rata dobânzii datoriei publice reușește să rămână mai redusă decât cea privată. Capacitatea de absorbție a șocurilor din perspectiva acestui regim fiscal crește de asemenea odată cu dimensiunea șocului însuși.
Studiile empirice arată că regula de 3% în ceea ce privește deficitul se dovedește a fi stringentă în timpul recesiunilor pentru toate țările, cum ar fi cele scandinave care prezintă un sistem de asistență publică dezvoltat. Dezbaterile care au avut loc în legătură cu politicile dezirabile pentru o uniune monetară sunt concentrate asupra efectelor posibile ale federalismului fiscal cu care șocurile idiosincratice „regionale” ar putea fi stabilizate prin intermediul unor simple transferuri (fluxuri de plăți generate de sistemul de impunere federal).
În anul 1988, la Bruxelles, Parlamentul European, Consiliul de Miniștri și Comisia Europeană pentru prima dată, după o lungă perioadă de euro-scepticism, au ajuns la un acord asupra bugetului Uniunii Europene în care au fost încadrate directivele „pachetului Delors” în ceea ce privește rolul și distribuirea Fondurilor de Solidaritate pentru întărirea pieței interne. Distribuirea resurselor trebuia să țină cont de dislocarea centrelor productive, proiectelor de dezvoltare integrate și a colaborării între țări, regiuni și autoritățile Uniunii. Acordul prevedea că veniturile bugetului care derivă din contribuția fiecărei țări să fie clasificate în:
resurse nete de tip tradițional;
plăți de TVA;
venituri din PIB;
total resurse.
În schimb, din punct de vedere al cheltuielilor, încă de la început a fost posibilă identificarea a patru elemente:
Fondul European Agricol de Orientare și Garantare (FEOGA);
Fondurile Sociale;
Fondurile Regionale;
Total cheltuieli.
Regimul fiscal în acest fel realizat prevedea în mod contextual transferuri inter-temporale prin intermediul bugetelor anticiclice și transferuri inter-regionale. Aceste transferuri diferă mai ales în ceea ce privește obiectivele lor, în timp ce celelalte încearcă să stabilizeze nu doar venitul disponibil curent, ci și cel permanent, furnizând un fel de „asigurare”.
De asemenea transferurile către regiunile aflate temporar în dificultate derivă din plățile efectuate de către regiunile aflate în creștere puternică, indivizii netrebuind să se teamă de eventualele înăspriri fiscale, deoarece această formă de transfer este foarte eficientă în ceea ce privește stabilizarea venitului și a consumului față de cea inter-temporală.
Mulți economiști au ajuns la concluzia că o consolidare a regimului fiscal, cum ar fi cel prevăzut de federalismul fiscal, ar fi de dorit pentru UEM. Kletzler (1999), de asemenea, prin intermediul unui model în care asigurarea fiscală se substituie instrumentelor stabilizatoare pierdute ca urmare a unificării monetare ale statelor europene (independența politicii monetare naționale și politica de schimb) demonstrează că îmbunătățirea în ceea ce privește un context de schimburi flexibile rezultă mai degrabă a fi marginală. Modelul teoretic este redat ținând cont, pe de o parte de șocurile productive asimetrice între țările membre la o uniune monetară și pe de altă parte de prezența piețelor internaționale a activelor incomplete (nu este posibilă comercializarea activelor care derivă din capitalizarea câștigurilor viitoare a muncii).
Prin intermediul acestei formalizări se demonstrează că regimul de asigurare fiscală ar fi cel mai apropiat, dacă politicile monetare ar reuși în mod eficace să reducă efectele pe termen scurt care derivă din dezechilibrele de pe piața muncii sau dacă prețurile bunurilor și serviciilor nu ar varia de la o țară la alta.
Cercetările empirice, în schimb, arată că prețurile sunt stabilite în interiorul piețelor segmentate în contextul țărilor UE. Falimentul legii prețului unic reduce deci în mod considerabil beneficiile pe care federalismul fiscal le-ar genera în cazul în care uniunea monetară a fost caracterizată de rigiditatea nominală și de șocuri productive asimetrice.
Jensen (1999), ținând cont de limitele existente în ceea ce privește acțiunile politicilor fiscale naționale și pentru necesitatea modificării politicilor în scopul admiterii la faza finală a UEM după criteriile de la Maastricht, a analizat un model în care introduce un mecanism de transferuri fiscale cu scopul de evaluare a capacității de stabilizare macroeconomică. Economistul punctează că transferurile fiscale sunt relevante doar pentru intervențiile de corectare pe termen scurt și trebuie să fie distincte față de modalitățile de intervenție îndreptate spre suportul dezvoltării structurale a regiunilor cele mai sărace. Folosind un model macroeconomic pentru două țări se arată că tranziția spre o uniune monetară poate genera o flexibilitate ridicată a prețurilor și salariilor, pentru care o creștere a vitezei de ajustare ar putea fi realizată doar în ceea ce privește prețul unei creșteri inițiale a diferențelor în nivelurile de venituri ale țărilor. În acest mod se evidențiază rolul transferurilor în stabilizarea veniturilor și a ciclurilor economice asimetrice. De asemenea, această intervenție ar putea genera o instabilitate ridicată a prețurilor și unele probleme legate de fenomenul de hazard moral proprii regimurilor în care există o repartiție a riscului. Din acest motiv adoptarea unui mecanism de transferuri fiscale devine dezirabil doar într-o primă perioadă a uniunii monetare sau până când stabilizatorii automați endogeni ai economiei nu sunt în măsură să corecteze cât mai repede posibil efectele șocurilor asimetrice.
6.3. Coordonarea politicilor economice în UEM
6.3.1. Interacțiunea dintre politica monetară și politica fiscală
Literatura referitoare la politica băncii centrale insistă pe un concept în funcție de care autoritățile monetare sunt unicele care sunt responsabile de stabilizarea venitului (Rogoff 1987, Persson și Tabellini 1993). De asemenea într-o economie în care fluctuațiile pot fi atribuite unei combinări de efecte ale cererii agregate și unei rigidități nominale și politica fiscală poate contribui la reducerea fluctuațiilor cererii agregate. Ambele componente ale politicii fiscale influențează cererea agregată, incluzând-o în funcția sa de obiectiv (politica fiscală) sau considerând-o ca o variabilă intermediară în interiorul mecanismului de transmitere a propriilor decizii (politica monetară). Optimizarea resurselor și îmbunătățirea bogăției economiei, solicită în mod necesar ca aceste componente să fie în orice mod coordonate.
BCE, responsabilă de politica monetară a UEM a fost fixat ca un obiectiv prioritar pentru stabilitatea prețurilor. Cum se poate realiza deci coordonarea între politica monetară a BCE și politicile fiscale naționale? Câteva răspunsuri pot fi trase din literatura de specialitate. O primă abordare în acest sens aparține lui Sargent și Wallace (1981) care afirmă că în măsura în care tendința deficitului fiscal a guvernelor este predeterminată și nesustenabilă, politica monetară și nivelul prețurilor nu pot fi considerați factori exogeni pentru determinarea sa. Concluziile acestei abordări ale literaturii se relevă ca fiind determinante pentru trasarea disciplinei fiscale ca o pre-cerere a stabilității monetare dorită de acordul de la Maastricht.
O a doua abordare în literatura de specialitate considera cazul unei bănci centrale încă puternic afectate de inflație care ar putea avea efecte de denaturare asupra stimulentelor autorităților fiscale în vederea reducerii nivelurilor propriei datorii.
O a treia direcție de studiu analizează efectele pe care le pot avea politicile fiscale întreprinse de guvernele mioape, conștiente de faptul că cei care le conduc vor fi substituiți în turul electoral următor, susțin planuri de cheltuieli obligând autoritățile monetare supranaționale să intervină cu politici inflaționiste neconsistente temporar. Este clar că în aceste cazuri o limită a acumulării datoriei nu ar putea îmbunătăți condițiile de bunăstare a uniunii monetare.
Dixit și Lambertini în lucrările lor, consideră că autoritățile monetare și fiscale încearcă minimizarea pierderii funcției în două variabile, inflație și produs (venit) în care există niveluri de referință unde importanța atribuită fiecăreia dintre ele poate varia. Autorii verifică, prin intermediul modelelor teoretice, că discreționalitatea politicii fiscale distruge angajamentul monetar, justificând în acest fel introducerea unor reguli de comportament ale autorităților fiscale în ceea ce privește bugetul public. Impunerea regulilor nu este însă suficientă, trebuind ca autoritățile să ajungă la un acord în ceea ce privește obiectivele finale.
Asimilând interacțiunea autorităților de politică economică la un joc à la Nash, decizia strategică a fiecăruia ar putea conduce la o soluție de echilibru în care nivelurile atinse ar putea să fie aproape egale cu cele preferate inițial.
Un al patrulea curent de studii consideră în mod explicit existența unor autorități fiscale distincte, cu funcții-obiectiv diferite. Costul politicilor fiscale de non-cooperare poate fi foarte ridicat, mai ales în cazul șocurilor simetrice, numărul studiilor în acest sens fiind în continuă creștere. Banca Centrală poate să intervină pentru garantarea unei creșteri economice echilibrate în toate țările, cu circumstanțe evidente asupra stabilității prețurilor și deci, la creșterea în mod necesar a ratelor dobânzii. Coordonarea politicilor fiscale ar contribui cel puțin la menținerea unui nivel scăzut a ratelor de dobândă.
O altă abordare pleacă de la concepția conform căreia, ambele componente ale politicii economice au efecte asupra cererii agregate și asupra inflației. Autoritățile pot obține astfel beneficii din cooperare; deciziile de politică fiscală ar trebui să țină cont de obiectivele BCE referitoare la stabilizarea venitului și a inflației.
Pentru a ne putea creiona o idee despre cum ar trebui să fie situația în interiorul UEM, în ceea ce privește coordonarea între politica monetară și cea fiscală poate fi util să luăm în calcul concluziile la care au ajuns Lambertini și Rovelli (2003) prin intermediul dezvoltării unui model teoretic. Ideea de placare a acestor doi cercetători se referă la coordonarea între politici carde să permită reducerea în mod considerabil a costurilor generate de procesul de stabilizare a prețurilor. Luând ca ipoteză un joc strategic între autoritățile monetare și fiscale, acestea ajung la concluzia că, dată fiind complexitatea și încetinirea procesului supus deciziilor de politică fiscală și dificultatea de modificare a unor procese deja implementate (față de politica monetară) autoritățile politicii fiscale ar acționa în mod firesc într-o poziție de leader (leader à la Stackelberg) față de bancherii centrali. În interiorul UEM, rezultatul este mai mult decât justificat dacă se consideră că politica fiscală (linia directoare a politicii fiscale) este stabilită pentru un an întreg, în timp ce politica monetară poate fi corectată și într-o perioadă scurtă sau foarte scurtă de timp (la fiecare două săptămâni). Analizând rezultatele obținute aceștia afirmă că abordarea cunoscută sub numele „Trezoreria” ar putea reprezenta logica comportamentului guvernelor naționale, în timp ce abordarea ”Guvernul” ar putea ghida deciziile Comisiei Europene.
Pe scurt, abordarea „Trezoreria” prevede că, având delegat un agent independent (BCE) parte a funcției de bunăstare, autoritatea fiscală (guvernul național) ar trebui să impună propria politică ținând cont doar de partea restantă a funcției. Abordarea guvernului, în schimb, implică faptul că deciziile autorității fiscale (Comisia Europeană) ar trebui să se îndrepte spre maximizarea bunăstării globale. Aplicarea Pactului de Stabilitate atribuie Comisiei obligația de monitorizare a implementării Pactului în toate țările membre și decide linia directoare pentru politicile fiscale naționale, ținând cont de acelea care ar putea să fie consecințele posibile în termeni de variație a nivelului prețurilor.
6.3.2. Coordonarea politicilor fiscale naționale
Teoria zonelor valutare optime, așa cum am amintit anterior, ar solicita centralizarea politicii fiscale pentru a contracara evenimentele socio-economice de la care ar putea să-și aibă originea șocurile asimetrice. Ca alternativă ar fi de dorit un grad cert de flexibilitate în politicile fiscale naționale astfel încât fiecare țară să poată dispune de mijloacele necesare pentru a contracara efectele unor șocuri specifice. De asemenea, situația prezentată în Tratatul de la Maastricht înainte și în Pactul de Stabilitate după, nu se referea la crearea unei autorități fiscale supranaționale, ci garanta gradul de coordonare necesar și în limitele pre-fixate o certă autonomie a politicilor fiscale naționale. Justificarea unui regim similar se regăsește în necesitatea de a ține cont de externalitățile care există între țări sau între politici. S-ar putea verifica, de exemplu, dacă o creștere a ratei dobânzii într-o țară care recurge adesea la piața de capitaluri pentru continua creștere a propriului deficit/PIB poate să fie transmisă și în alte țări membre, independent de performanțele bugetelor lor publice (spillover între țări). În alte cazuri în schimb, deciziile legate de sistemul de impunere sau de asistență ar putea influența funcționarea pieței muncii și deci, condiționarea eficacității măsurilor într-un alt câmp de politici, în acest caz politica muncii (spillover între politici).
O coordonare apropiată, sub forma acordurilor asupra regulilor și obiectivelor, poate servi la orientarea politicilor individuale și poate să limiteze efectele negative ale unor potențiale externalități. Coordonarea politicilor independente permite deci apropierea de situațiile optime datorită efectelor pozitive care pot exista în ceea ce privește bunăstarea. Prin intermediul schimbului de informații, experiența altor țări, fie pozitive, fie negative, pot ajuta la reducerea costurilor pentru realizarea politicilor adecvate și pot corecta erorile care ar apărea la un moment dat.
Principiile Tratatului de la Maastricht stabilesc bazele pentru o strânsă colaborare între diferite autorități care, într-o formă riguroasă, le obligă pe acestea din urmă să ajungă la un acord asupra regulilor comune pentru conducerea politicilor individuale, în scopul reducerii efectelor negative ale externalităților. Succesul acestei forme de coordonare derivă din existența unui mecanism de constrângere credibil, adesea reprezentat de sancțiunile prevăzute pentru unitățile care nu își adaptează propria conducere la deciziile comune.
O formă de coordonare mai puțin stringentă este dată de dialogul politic, de schimbul de informații și de împărtășirea analizelor, care împreună atribuie uniunii statelor o viziune unitară, dată fiind conștientizarea deplină în ceea ce privește interdependența propriilor decizii. Conducerea politicii fiscale în fiecare țară a fost gândită pentru a reduce la minim riscurile unor externalități negative care derivă din deciziile individuale neadecvate. Regimul care derivă dintr-un astfel de sistem, este definit ca fiind „flexibil în mod condiționat”. Instrumentul cel mai important este reprezentat de „liniile directoare ale orientării generale a Politicii Economice”, aprobat de ECOFIN și care conține referințele specifice pe care fiecare țară membră trebuie să le considere necesare în timpul procesului decizional referitor la politica economică și la bugetul propriu.
Coordonarea este continuată din momentul în care statele trebuie să prezinte în fiecare an un program de stabilitate dacă au aderat deja la uniune sau un plan de convergență dacă nu sunt încă membre la Zona Euro. Aceste programe sunt apoi supuse evaluării Comisiei Europene și ECOFIN-ului. Consiliul European stabilește ca țările să prezinte și un raport asupra stadiului de avansare a reformelor în sectoarele cruciale pentru funcționarea pieței unice, adică telecomunicațiile, energia, apărarea politicilor de concurență precum și eliminarea barierelor pentru crearea de noi companii.
Sistemul de relații format în ultimii ani, de natură voluntară și nu numai, între instituțiile naționale și cele ale uniunii sunt rezultatul eforturilor făcute pentru atingerea unui nivel adecvat de coordonare intra-state și între acestea și uniunea însăși, pentru a acoperi lipsa unui sistem fiscal centralizat așa cum dorește cea mai mare parte a literaturii de specialitate asupra zonelor valutare optime. Rezultatul cel mai important al acestei evoluții este părerea cu care este luat în considerare modul de definire a politicilor fiscale naționale, nu doar cele interne, ci și efectele agregate pe care deciziile de politici le pot produce în toată Zona Euro.
Cap. VII Introducerea monedei Euro în Italia și efectele sale
7.1. Scopul si obiectivele capitolului
Scopul acestui capitol este de a investiga și analiza efectele introducerii monedei Euro asupra economiei Italiei. Din acest motiv au fost studiate și analizate posibilele cauze care au stat la baza încetinirii procesului de dezvoltare economică a Italiei, a reducerii indicatorilor de performanță economică, pe baza datelor celor mai recente cu privire la PIB, a veniturilor înregistrate ajustate în mod corespunzător cu puterea de cumpărare și cu nivelul de penetrare a produselor italiene pe piața internațională, ceea ce ilustrează o deteriorare evidentă a poziției economice a acestei țări.
Un al doilea obiectiv a fost acela de a analiza posibile cauze care au contribuit la pierderea competitivității economiei italiene. Adesea, această reducere a competitivității a fost reproșată aderării Italiei la UEM și ca urmare la imposibilitatea de a recurge la o diminuare a ratei de schimb în vederea relansării economice. Dacă într-adevăr ar fi fost așa, majoritatea dificultăților, în special cele mai recente cu care se confruntă economia acestei țări ar trebui să coincidă cu o perioadă de îmbunătățire (de redresare) a ratei de schimb reale și ca urmare o pierdere a competitivității pe piețele externe și pe cea internă.
O analiză a ratei de schimb pe o perioadă medie de timp nu demonstrează însă o astfel de tendință (Ciocca, Toniolo & Visco – 2004; Nardozzi – 2004; Economic Comission – 2013 și OECD – 2013), redresarea ratei de schimb începând cu anul 1995 reprezintă doar o corecție parțială a overshooting-ului, adică a excesului de depreciere înregistrat în perioada 1992-1995. Începând cu anul 1998 până în anul 2000, rata reală de schimb a înregistrat valori inferioare celor înregistrate în perioadele anterioare de timp, însă în același timp au prezentat o variație minoră. O mai mare stabilitate a ratei de schimb ar fi trebuit să favorizeze creșterea economică. Introducerea monedei Euro nu furnizează așadar o explicație adevărată a dificultăților chiar conjuncturale în care se „scaldă” economia Italiei.
Un alt obiectiv este acela de a analiza rolul factorilor celor mai influenți, focalizându-ne atenția asupra modului de specializare a economiei italiene la nivel internațional. O analiză comparată scoate în lumină modul în care structura exporturilor a rămas în cea mai mare parte neschimbată, mai ales în comparație cu țările cele mai dezvoltate din punct de vedere economic. Exporturile economiei italiene rămân totuși mai dezechilibrate decât în trecut, datorită sectoarele tradiționale, tot mai expuse la rândul lor concurenței țărilor în curs de dezvoltare.
După cel de-al doilea război mondial, Italia a beneficiat de o poziție avantajoasă din punct de vedere economic; procesul de liberalizare a schimburilor internaționale a implicat exclusiv doar țările dezvoltate (industrializate), excluzând țările în curs de dezvoltare. Astfel a fost permis economiei Italiei să-și mențină și să-și consolideze propriul avantaj competitiv, în comparație cu alte țări dezvoltate, în sectoarele tradiționale bazate pe o intensă mobilitate a forței de muncă.
Această oportunitate a fost încet, încet, erodată de integrarea treptată a țărilor în curs de dezvoltare în economia mondială, dar mai ales de incapacitatea economiei italiene de a-și adapta structura propriilor avantaje la această nouă situație. O analiză a dotării cu capital uman scoate în evidență o insuficiență a acestuia, aspect care s-a agravat în timp și a ajuns să distanțeze Italia de alte țări dezvoltate. În aceste condiții, necesitatea de a da un impuls creșterii și dezvoltării de noi sectoare, mai ales celor de înaltă tehnologie care să utilizeze într-o manieră mai intensă factorul de capital uman este complet nerealistă dacă nu este însoțită de un efort hotărât de consolidare a sistemului de învățământ la toate nivelurile.
Un ultim obiectiv este focalizat pe orientarea strategiilor de relansare a economiei italiene. Deficitul înregistrat de competitivitatea economiei italiene a fost analizat de numeroși autori, cum ar fi: Allegra et al. (2004), Grillo (2004), Nardozzi (2004), în timp ce alții și-au concentrat studiile asupra analizei rigidității pieței muncii sau a carențelor de pe piețele financiare. În această lucrare, pe baza analizei efectuate asupra evoluției economice în perioada ante și post introducerii monedei euro este evident că strategiile de relansare economică vor fi orientate cu precădere spre creșterea avantajului competitiv al economiei italiene față de celelalte economii ale țărilor membre UEM dar și față de țările dezvoltate ale lumii.
7.2. Scurtă incursiune privind evoluția economiei Italiei după cel de-al 2-lea război mondial
Italia este o țară care până în prezent a investit foarte puțin în cea mai prețioasă resursă a sa, și anume propriul capital uman. Protecționismul comercial, mai ales în comparație cu țările emergente nu reprezintă un răspuns nici măcar pe termen scurt, deoarece descurajează circulația resurselor spre noi sectoare și atrage noi resurse spre sectoarele tradiționale.
Practic, nu are sens ca Italia să-și stabilească obiective mărețe în acest sens, de investire în R&D, dacă această țară rămâne încă săracă de acești factori productivi; ar trebui în primul rând să investească în forță de muncă înalt calificată care să favorizeze dezvoltarea sectoarelor high-tech.
Pentru a putea ieși din acest cerc vicios este nevoie de o nouă orientare, deoarece oferta de capital uman conduce la un model de specializare tip low-tech, care la rândul său descurajează cererea de capital uman. Prin urmare este necesară o dublă acțiune asupra cererii de forță de muncă înalt calificată, prin politici orizontale de susținere și promovare a inovației, formării și internaționalizării IMM-urilor, în paralel și asupra ofertei de capital uman prin intermediul creșterii investițiilor în educație, mai ales în cea avansată.
După cel de-al 2-lea război mondial, economia Italiei a înregistrat o perioadă accentuată de încetinire a dezvoltării sale economice, adesea prelungită pe parcursul mai multor ani. De exemplu, în anul 1964 a avut loc blocarea unui proces rapid de creștere economică ce avea loc ca urmare a unei creșteri salariale foarte puternice. În mod asemănător s-a întâmplat și în anul 1969, când schimbările climatice au condus din nou la o blocare a dezvoltării economice. În ambele cazuri, efectele asupra ofertei de forță de muncă erau determinate de primele creșteri salariale și impactul asupra cererii de forță de muncă determinând o orientare restrictivă a politicii economice care viza moderarea inflației și controlul dezechilibrelor ce puteau apărea în balanța de plăți externe.
În anul 1974 și ulterior în 1979 s-au înregistrat șocurile petroliere cu efectele negative asupra evoluției PIB-ului. Prin urmare, un rol crucial în condiționarea dinamicii creșterii economice din Italia după cel de-al 2-lea război mondial l-au avut instabilitatea de ofertă de materii prime pe de o parte și cele de origine salarială pe de altă parte.
Acest aspect însă, nu a împiedicat Italia, ca timp 30 de ani (între 1950 și 1980) să reducă decalajul economic ce o separa de restul Europei. Raportul dintre venitul înregistrat pe cap de locuitor în Italia și cel din Europa crește aproape continuu, de la 75% în 1950 la 99,6% în 1980. În aceeași perioadă și decalajul economic față de SUA este redus, de la 35% la 70%. Cu toate acestea, nu lipsesc însă în acești ani și mici perioade de încetinire a dezvoltării economice.
În următorii 25 de ani (1980-2005) panorama economiei italiene se schimbă radical. După ce decalajul economic față de restul Europei a fost anulat, urmează o stabilizare până la începutul anilor ‘90, după care economia italiană se destabilizează din nou. După anul 2001, economia italiană intră într-o stare de stagnare. Spre deosebire însă de fenomenele înregistrate anterior, blocarea bruscă a dezvoltării economice nu mai coincide cu perioadele de puternice creșteri salariale sau cu șocurile semnificative înregistrate de oferta de materii prime; din contră, întreg deceniul (anii ‘90) a fost caracterizat de o moderare a creșterilor salariale. Creșterea prețului petrolului era prea recentă pentru a influența procesul de creștere la acel început de deceniu și nici nu prezenta alte caracteristici care să poată influența semnificativ evoluția viitoare; în același timp nu este posibil nici a atribui dinamica nesatisfăcătoare a veniturilor înregistrate de Italia schimburilor complexe ce aveau loc în cadrul economiei mondiale.
Numeroși autori (Allegra et al., 2004; Grillo, 2004; Nardozzi, 2004) au subliniat însă lipsa de concurență de care suferă economia italiană. Alți autori au pus în lumină rigiditatea existentă pe piața muncii respectiv carențele ce caracterizează infrastructura materială și cea intangibilă; opinii diverse există însă și cu privire la insuficienta dezvoltare a dimensiunilor întreprinderilor italiene. Toate aceste aspecte constituie factori care au contribuit la încetinirea dezvoltării economice a Italiei.
Cea mai frecventă întrebare în rândul cercetătorilor din mediul academic și a cetățenilor italieni este: „Creșterea redusă a economiei Italiei este din cauza introducerii monedei Euro?”
Odată cu debutul ultimei crize economico-financiare, moneda Euro devine un subiect de discuție și dezbatere în Italia, astfel încât s-a propus la un moment dat în presa italiană să se organizeze un Referendum pe această temă. Poporul italian era(și este) mai puțin interesat de aspectele legale și instituționale, cum ar fi de exemplu faptul că dacă s-ar renunța la Euro acest lucru ar însemna abandonarea UE, deoarece conform Tratatului nu este permis unui stat membru să abandoneze moneda unică; de asemenea nu este necesar a enumera avantajele monedei Euro, deoarece întrebarea cea mai frecventă pentru orice cetățean comunitar sau doar italian este: „Este Euro vinovat de dezvoltarea economică a Italiei?”. Comparativ cu perioada anterioară introducerii monedei Euro, Italia nu înregistrează creștere economică (după cum se poate vedea în graficul 1) față de alte țări din Zona Euro sau alte țări dezvoltate.
Graficul nr. 1 – Evoluția GDP pe cap de locuitor în țările din UE și din afara UE în perioada 1999-2012
Din anul 1999 până în anul 2012 creșterea venitului pe cap de locuitor în Italia a fost aproape zero, față de 1% înregistrat de restul statelor din Zona Euro. În deceniul 1988-1998 creșterea era superioară în mărime absolută, însă tot inferioară țărilor de referință. Așadar, putem afirma că țările din Zona Euro, dacă excludem Italia, cresc la fel ca alte țări dezvoltate din lume, iar Italia crește mai puțin decât altele atât înainte cât și după introducerea monedei Euro. Un aspect însă trebuie subliniat și anume că acest decalaj de creștere a fost accentuat odată cu introducerea Euro; chiar dacă acest lucru nu pare a influența creșterea economică în alte țări, s-ar putea să fie o problemă doar pentru Italia. Pentru a putea evalua această posibilitate trebuie să luăm în considerare diferența existentă între creșterea venitului pe cap de locuitor dintre Italia și alte țări avansate (din interiorul și din afara Zonei Euro). După cum se poate observa în graficul nr. 2 unde este prezentată evoluția PIB-ului pe cap de locuitor în perioada 2003-2013 (după 2 ani de la introducerea Euro) Italia ocupă o poziție destul de „invizibilă” în comparație cu celelalte țări dezvoltate.
Graficul nr. 2 – Evoluția GDP pe cap de locuitor în țările din UE și din afara UE în perioada 2003-2012
Sursa: Eurostat, http://appsso.eurostat.ec.europa.eu/nui/show.do?dataset=prc_ppp_ind&lang=en
7.3. Economia Italiei în perioada 1999-2000
Conform Raportului Anual ISTAT din anul 2000, în Italia, PIB înregistra în anul 2000 o creștere de 2,9%, adică dublu față de anul 1999. Diferența de creștere față de UE și Zona Euro s-a redus astfel cu 0,5% chiar dacă alte țări s-au dezvoltat cu un ritm superior. În primul trimestru al anului 2001 creșterea PIB conform estimărilor prezentate de ISTAT a fost de 0,7%; această creștere semnificativă înregistrată în anul 2000 s-a datorat atât cererii interne cât și celei externe care a întrerupt practic tendința negativă înregistrată în ultimii 3 ani (1997-1999). Creșterea exporturilor a fost favorizată de câștigarea competitivității derivate din deprecierile de schimb. Spre deosebire de anii 1998 și 1999, în anul 2000, Italia și-a consolidat într-o măsură limitată propria cotă de exporturi în Zona Euro.
Cererea externă a favorizat însă o dezvoltare semnificativă a industriei, însă nu în toate sectoarele sale, ci cu precădere în domeniul exportului serviciilor (+12,4%), față de creșterea importurilor (+6,7%) stimulate de fluxul turistic înregistrat în acel an jubiliar. În aceeași perioadă, atât investițiile cât și consumul au contribuit la o dinamică susținută a cererii interne. În ceea ce privește investițiile, cel mai important rol l-au avut dezvoltarea mijloacelor de transport, a utilajelor și a echipamentelor, însă a avut loc și o investiție semnificativă în software, care pentru 3 ani consecutivi au înregistrat rate pozitive (+12,3% în anul 2000). În ceea ce privește consumul, componentele cele mai dinamice au fost cele aferente consumului de bunuri de folosință îndelungată și de servicii, acestea înregistrând o creștere de 3,2% față de anul 1999.
Evoluția pozitivă a cererii a activat și dezvoltarea productivă a tuturor sectoarelor economice, cu excepția agriculturii. Valoarea adăugată înregistrată de industria italiană a crescut cu +3,5%, în timp ce domeniul serviciilor a înregistrat un rezultat superior comparativ cu anul 1998 (+3%).
7.3.1. Gradul de ocupare a forței de muncă în perioada 1999-2000
Creșterea economică înregistrată în anii 1998-2000 a determinat o puternică îmbunătățire a gradului de ocupare a forței de muncă (echivalentă cu 338 mii angajați). Față de anii precedenți, cererea de noi locuri de muncă (echivalentă cu 43% din total) a vizat pozițiile standard cu normă întreagă și pe perioadă nedeterminată. În ianuarie 2001, numărul angajaților era superior celui înregistrat în anul 2000 cu +3,2% (656.000 persoane), însoțit de o îmbunătățire a ritmului de creștere, îndeosebi a pozițiilor standard, care au constituit 56% din populația nou angajată. În perioada ianuarie 2000 – ianuarie 2001 gradul de ocupare al forței de muncă în domeniul serviciilor a crescut cu 479.000 unități (+3,7%).
Astfel, se înregistrează o reducere a ratei șomajului de la 11,4% în 1999 la 10,6% în 2000. Dezvoltarea pozitivă înregistrată de piața muncii nu a redus însă decalajul ce exista între Nordul, Centrul și Sudul Italiei.
7.3.2. Inflația
Deprecierea schimburilor și creșterea prețului la produsele petroliere au generat și în Italia perioade de inflație semnificative. Creșterile prețurilor input-urilor importate s-au transferat rapid asupra prețurilor produselor obținute de sectoarele industriale, generând o creștere de 6%. Impactul asupra prețurilor bunurilor de consum a fost mai limitat, rata inflației crescând la 2,5% în anul 2000, față de 1,7% în anul 1999. Diferența față de alte țări din Zona Euro măsurată în baza unui indicator armonizat a fost de 0,3% (față de 0,6% în anul 1999). Creșterea costurilor input-urilor importate a fost în mare parte contrabalansată de evoluția moderată a costului forței de muncă pe unitatea de produs (+1,4% în medie în anul 2000). Expansiunea susținută ce caracteriza cererea internă nu a generat însă o creștere a ratei profitului urmărit de întreprinderi. Creșterea semnificativă a prețurilor a avut loc însă și în sectorul serviciilor (asigurări, servicii bancare, turism, etc.).
Având în vedere tensiunile interne, diferențele existe între Italia și restul țărilor din Zona Euro a rămas în anul 2000 de peste 0,5%. Acest decalaj între Italia și restul Zonei Euro reflectă însă un comportament pozitiv al economiei italiene în fața șocului inflaționist extern, chiar și în condițiile menținerii tensiunilor interne cu privire la prețuri.
În primele luni ale anului 2001, presiunile inflaționiste s-au accentuat din nou, reflectând atât factorii contigenți, cât și transferul treptat asupra prețurilor finale ale costurilor, cât și ale noilor impulsuri provenite din exterior (creșterea prețurilor la petrol si devalorizarea monedei euro). Tendința de creștere a ratei prețurilor la bunurile de consum a ajuns la 3%, iar conform datelor ISTAT în 2001 a fost de 2,5%.
Tabelul nr. 1 (a) – Indicele prețurilor de producție în principalele țări ale UE – perioada 1998-2001 (variația procentuală față de anul precedent)
Sursa: ISTAT – Indagini sui prezzi alla produzione; Eurostat (Ianuarie-Martie)
Tabelul nr. 1 (b) – Indicele prețurilor de consum în principalele țări ale UE, în SUA și Japonia – perioada 1998-2001 (variația procentuală față de anul precedent)
Sursa: Eurostat:
a) Pentru țările UE – indici armonizați ai prețurilor de consum
b) Pentru Japonia, ianuarie-februarie
După cum se poate observa din graficele de mai jos (a, b) în perioada 1995 – 2000, Italia deținea unul din locurile fruntașe la export.
Graficul nr. 3 – Situația exporturilor în țările membre UEM spre interiorul și exteriorul Zonei – în perioada 1995-2000 (valori procentuale)
Exporturi spre țările extra UEM
Sursa: Eurostat
b) Exporturi spre țările din interiorul UEM
Sursa: Eurostat
Tabelul nr. 2 – Comerțul exterior al Italiei pe principalele arii geoeconomice și țări – anul 2000 (miliarde lire și variația procentuală față de anul precedent)
Sursa: Eurostat
Pe de o parte, dinamica comună a sectoarelor economiei cele mai expuse inflației și a celor cu o expunere mai modestă au provocat o concentrare a ratelor de creștere asupra prețurilor sectoriale în jurul valorii medii, ceea ce pare să indice evoluția progresivă a întregului sistem de prețuri spre un nivel de inflație ușor mai ridicat. Impulsurile exogene asupra sistemului de prețuri și procesele de difuzare a acestora au modificat în mod profund structura prețurilor existente. În fruntea clasei de bunuri și servicii cele mai expuse inflației în anul 2000 se situează produsele energetice (a se vedea tabelul nr. 2) care reprezintă circa 6% din indicele prețurilor, determinând o creștere generală a prețurilor în jurul a 70 de unități (echivalent cu aproximativ un sfert din rata inflației totală). Pe parcursul anului 1999, câteva din aceste produse, cum ar fi gazul și energia electrică, apăreau ca fiind printre produsele cu cea mai redusă rată a inflației.
„Umflarea” prețului la petrol a influențat însă în mod evident prețul bunurilor și serviciilor produse în sectoarele energetice, și care au avut tangență cu zona transporturilor. Totodată în clasa serviciilor caracterizate de creșteri semnificative ale ratei inflației, pe lângă produsele energetice se situează și produsele și serviciile provenite prin filiere productive mai puțin afectate de costurile energetice. Printre acestea enumerăm serviciile de asigurare, colectarea deșeurilor, furnizarea apei potabile, serviciile turistice (hoteliere), serviciile de instruire și formare profesională, cele bancare, prestările de servicii medicale, de încălțăminte, etc. Contribuția acestora la rata inflației a fost de 0,42% în anul 1999 și de 0,45% în anul 2000 și în primele luni ale anului 2001. Având în vedere ca aceste produse și servicii dețin circa 11% din coșul de consum al familiilor acestea au fost făcute responsabile cu peste 1/5 din creșterea prețurilor în anul 2000 contribuit cu mai mult de 15% în anul 1999.
Tabelul nr. 3 (a) – Indicele prețurilor de consum pentru întreaga colectivitate națională pe grupe de produse cu cea mai înaltă inflație (variații procentuale față de anul precedent)
Sursa: Rapportto annuale ISTAT – 2000, www.istat.it
Tabelul nr. 3 (b) – Indicele prețurilor de consum pentru întreaga colectivitate națională pe grupe de produse cu cea mai redusă inflație (variații procentuale față de anul precedent)
Se poate observa că anumite categorii de bunuri și servicii care în acea perioadă contribuiau prin prețurile ridicate la creșterea inflației au avut valori foarte modeste în anul precedent(1999) cum ar fi de exemplu energia electrică, gazele și serviciile de bancă-poștă. Produsele de carne și pește prezentau în anul 1999 creșteri foarte limitate, însă majorarea prețurilor la acest tip de produse alimentare poate fi considerată și o recuperare a poziției pierdute în perioadele anterioare. Categoria bunurilor și serviciilor prezentate în Tabelul nr. 3 (b) au contribuit pe parcursul anului 2000 și în primele luni ale anului 2001 la reducerea ratei inflației cu 9 cenți, față de 12 cenți în anul 1999.
7.3.3. Rata de ocupare a forței de muncă în Italia și UEM în anii 1999-2000
Conform estimărilor bazate pe datele armonizate din conturile naționale ale Băncii Centrale Europene în această perioadă în Zona Euro ritmul de creștere al gradului de ocupare pe piața muncii s-a accentuat ajungând în anul 2000 în jur de 2% (1,6% și 1,7% în anul 1998 și 1999). Acest lucru s-a datorat îndeosebi extinderii sectorului de servicii care reprezintă peste 60% din ocuparea totală a Zonei Euro. În Italia, după creșterea înregistrată în cei 2 ani (1998 și 1999), volumul forței de muncă absorbită de sistemul economic a înregistrat un progres ajungând conform datelor din conturile naționale la 1,5% (343 mii unități de muncă standard) incluzând și agricultura, unde gradul de ocupare a atins cea mai mare valoare înregistrată în istoria economiei acestei țări, începând cu anii ‘60. Față de o evoluție a volumului producției de aproximativ 3%, elasticitatea cererii de muncă la output s-a redus față de valorile foarte ridicate din anii precedenți, însă s-a menținut oarecum ridicată, dacă ar fi să o comparăm cu cea aferentă altor faze de expansiune a activității. Această reacție ciclică foarte puternică a fost favorizată de o serie de factori și anume: evoluția moderată a costului forței de muncă, concentrarea pe nevoia de a se crea noi locuri de muncă în sectorul terțiar, caracterizate de un mai mare volum de muncă pe unitate de valoare adăugată, utilizarea de forme contractuale flexibile.
În anul 2000 oferta de forță de muncă a crescut la 0,9% (214 mii persoane), ca urmare a dinamicii expansive înregistrată în anul 1996. Această creștere s-a accentuat îndeosebi în rândul femeilor, iar creșterea susținută a cererii de forță de muncă a absorbit oferta existentă. În acest context, s-a înregistrat și o reducere a numărului de persoane în căutarea unui loc de muncă, aspect ce a condus la consolidarea tendinței de reducere a ratei șomajului, care atingea în anul 2000 10,6%, cu 0,8% mai puțin față de anul 1999. Reducerea ratei șomajului a avut loc pe întreg teritoriul național, însă decalajul dintre Centru-Nord și Zona de Sud a rămas semnificativ. Conform datelor trimestriale raportate de ISTAT cu privire la forța de muncă, numărul persoanelor ocupate a crescut în medie în anul 2000 cu 1,9% (388 mii persoane). Gradul de ocupare caracterizat printr-o slabă dinamică în primele luni ale anului 2000, a manifestat ulterior o dezvoltare rapidă până în luna octombrie, ajungând la un nivel de 2,5% față de luna ianuarie. În zona Centru-Nord ritmul de creștere a cererii de forță de muncă s-a accentuat în a doua jumătate a anului 2000, iar în Regiunea Meridională evoluția a fost discontinuă: reducerea ușoară din luna ianuarie a fost recuperată în luna aprilie, însă în iulie are loc o scădere semnificativă pentru a fi anihilată în octombrie. Conform datelor statistice, în luna ianuarie a anului 2001 dinamica pozitivă a gradului de ocupare continuă a se consolida. Ritmul de creștere a atins în anul 2001 3,2% (656 mii persoane) față de luna octombrie 2000 de 0,2% în Centru-Nord și 0,7% în Sud.
Evoluția pozitivă a cererii de forță de muncă a condus la o nouă creștere a gradului de ocupare a forței de muncă, care a reușit să crească constant începând cu anul 1996. În ceea ce privește populația cu vârste între 15 și 64 ani, acest indicator a crescut în anul 1999, trecând de la 52,3% la 53,9% în anul 2000. în regiunea de Sud doar 42% din populație era ocupată, o rată care se ridica la aproximativ 25% pentru componenta feminină.
O situație a gradului de ocupare al forței de muncă în funcție de repartizarea geografică și pe sectoare economice în anul 2000 se prezintă conform tabelului de mai jos.
Tabelul nr. 4 – Gradul de ocupare al forței de muncă în funcție de repartizarea pe regiuni geografice și pe sectoare economice în anul 2000
După cum se poate observa din situația prezentată mai sus o contribuție determinantă în creșterea cererii forței de muncă a fost atribuită sectorului de servicii care a crescut de la 2,3% (347 mii de persoane) la aproximativ 6,5% în totalul volumului forței de muncă implicată în sectorul producției. La începutul anului 2001, expansiunea cererii de forță de muncă continuă să crească cu 3, 7%, adică 479 mii de persoane.
În ceea ce privește oferta forței de muncă, aceasta continuă să crească pentru o perioadă de 5 ani consecutivi, fiind aferentă tuturor regiunilor din Italia, cu precizarea că zona de Centru-Nord a înregistrat o creștere de 1,1% față de anul 1999 și o dublare a acesteia în zona de Sud.
În cursul anului 2000, rata șomajului (extrasezonieră) a scăzut în Italia de la 11,1% în ianuarie la 10,0% în octombrie, în Zona Euro aceasta înregistrând o reducere de la 9,5% la 8,8%. În ianuarie 2001, rata șomajului înregistra în Italia o valoare de 9,9%.
O situație a evoluției ratei șomajului pe categorii de vârste și zone geografice poate fi analizată în tabelul de mai jos.
Tabelul nr. 5 – Rata șomajului pe categorii de vârstă, repartizare pe regiuni geografice și sexe în anul 2000 (valori procentuale)
Sursa: Raportul ISTAT 2000, www.istat.it
În Italia, rata șomajului a scăzut constant în perioada 1993-1999 în regiunea de Sud față de anul 2000, de la 21% cu câte 1% în fiecare an.
După cum se poate observa în tabelul de mai sus, gradul de ocupare al forței de muncă a crescut constant în perioada 1993-1999, însă rata șomajului în regiunea de Sud s-a diminuat în anul 2000 cu 21%, cu 1% mai puțin față de anul precedent; decalajul dintre Nord, Centru și Sud s-a accentuat ulterior mult mai mult. Raportul dintre valoarea absolută a ratei șomajului în regiunea de Sud și cea din Nord-Centru a fost în anul 1999 de 3,4%, iar în anul 2000 a urcat la 3,7%. O analiză atentă a discrepanțelor dintre cele două zone, de Nord și de Sud scoate în evidență accentuarea efectelor negative de pe piața muncii din Italia care au afectat atât componenta feminină, cât și cea masculină. În ceea ce privește bărbații, rata șomajului a înregistrat în zona de Sud (în anul 1999) o dublare față de valorile înregistrate în zona Nord-Centru, ulterior (în anul 2000) crescând de 4,2 ori. În regiunea Meridională impactul șomajului de lungă durată a crescut în medie în anul 2000 de la 69,2% cu aproximativ 0,4% față de anul precedent; în Centru-Nord rata șomajului s-a redus cu aproximativ 2% ajungând la 49,3%.
7.4. Situația economică a Italiei în perioada 2000-2005
Contextul economic care caracteriza întreaga economie mondială în anul 2000 era favorabil, creșterea PIB-ului conform datelor FMI era de 4,8%, fiind considerat cel mai bun rezultat din ultimii 10 ani. Expansiunea economică a avut un caracter difuz și a fost însoțită de o dinamică activă a comerțului exterior. Însă în anul 2000, datorită creșterii prețului la petrol are loc o creștere a inflației, cu efecte negative asupra contextului internațional. Revenirea economiei europene inițiată în anul 1999 a urmat în tot anul 2000, cu o ușoară scădere în cea de-a doua parte a anului. Rata de creștere a PIB-ului la nivelul UE a fost de 3,4%, atât pe zona UE, cât și pe zona UEM. La expansiunea activității economice a contribuit exportul, stimulat de valoarea destul de „șubredă” a euro, dar și la o dinamică susținută a consumului și a investițiilor, mai ales în prima parte a anului 2000. Această creștere a fost însoțită și de o reducere a ratei șomajului în Zona Euro, de la 9,9% în 1999 la 8,9% în 2000.
Înrăutățirea condițiilor economice din SUA, precum și semnalele existente cu privire la incertitudinea condițiilor în care operau întreprinderile europene au determinat condus la o perpetuare a acestora și în anul 2001; pentru Zona Euro, rata de creștere economică era între 2,4% și 2,8%.
Situația începe să ia o întorsătură neașteptată în anul 2004 când economia internațională înregistrează un ritm de creștere extrem de accelerat. Produsul brut mondial măsurat la valoarea prețurilor de piață a crescut conform datelor FMI cu 4%, acest rezultat fiind superior celui înregistrat în anul 2003 (2,7%) și similar celui înregistrat în anul 2000. Această dezvoltare economică s-a datorat intensificării volumului de schimburi internaționale de bunuri și servicii care au crescut cu aproximativ 10%.
Reluarea ciclului economic a implicat toate zonele lumii, dar mai ales țările puternic dezvoltate; pe de o parte SUA și în mare parte Marea Britanie au menținut o creștere destul de robustă; pe de altă parte acest proces s-a dovedit a fi discontinuu și modest pentru Japonia și UEM. Alte țări dezvoltate și o parte din țările emergente sau în curs de dezvoltare au atins aproape în totalitate rezultate pozitive cu rate de creștere foarte ridicate în China (+9,5%), India și Rusia. Contextul economic internațional și-a menținut o „stare” pozitivă pentru întreg anul 2004, suferind totuși o dezaccelerare progresivă în cea de-a doua jumătate a anului. Această frânare a dezvoltării economiei a fost determinată de creșterea excesivă a prețului la petrol, care a trecut de la 29 $/baril în 2003, la aproximativ 38$/baril în 2004, depășind bariera de 50$/baril în toamna aceluiași an.
Economia UEM a reușit să beneficieze doar în parte de creșterea economică internațională, înregistrând în anul 2004 o rată de creștere moderată (2,1%) superioară valorii din anul precedent. Dezvoltarea economică inițiată în a doua jumătate a anului 2003 a continuat într-un ritm accelerat în prima parte a anului 2004, pierzând apoi treptat din intensitate.
Creșterea volumului exportului de bunuri și servicii la nivelul UEM a reprezentat doar în prima fază un rol de stimulator al dezvoltării activității economice, fiind însă contrabalansat ulterior de accelerarea ritmului importului. În cea de-a doua jumătate a anului 2004 a fost semnalată o creștere a valorii monedei Euro.
La nivelul economiei Italiei, în anul 2004, PIB-ul a crescut cu 1,2%, un rezultat mult mai bun față de anii precedenți (0,4% în anul 2002 și 0,3% în 2003), însă inferior celui înregistrat de ansamblul țărilor din UEM. Creșterea PIB pe arii geografice și pe anumite țări în perioada 2001-2004 poate fi observată în graficul de mai jos.
Graficul nr. 4 – Creșterea PIB la prețuri constante pe arii geografice și în anumite țări (variație procentuală) – perioada 2001-2004
Sursa: FMI, World Economic Outlook Database (aprilie 2005)
Rata de schimb a dolarului față de euro se depreciază, ajungând până la 1,2 în 2003 a oscilat în jurul acestei valori până în luna august a anului 2004, ulterior suferind o depreciere de 1,36 în luna decembrie.
Impulsurile inflaționiste determinate de creșterea prețului la petrol și de evoluția fluxurilor de schimburi au contribuit la modificarea politicii monetare americane, care a devenit mai puțin expansivă. Între iunie 2004 și mai 2005, rata dobânzii la rezervele federale a crescut de 8 ori (de la 0,1% la 3%); ca urmare a acestei creșteri, ratele reale pe termen scurt s-au menținut în jur de valoarea zero, iar cele nominale pe termen lung au rămas în jur de 4%.
Faza de reconsolidare a economiei americane, inițiată în al doilea trimestru al anului 2003 a continuat pentru întreg anul 2004, conducând la variații anuale ale PIB-ului de la 3,0% la 4,4%. Contribuția cea mai consistentă la creșterea PIB-ului (2,7%) s-a datorat consumului bunurilor antrenate de evoluția pozitivă a veniturilor (+3,5%), ceea ce a condus la creșterea PIB-ului în anul 2004 de 3,8%, un dinamism cu care nu se mai întâlnise încă din anul 2000.
În Japonia însă dezvoltarea economică înregistrată în anul 2004 este îngrijorătoare. Rata medie de creștere (+2,7%) este integral atribuită performanței înregistrate în primul trimestru (+1,5% în termeni conjuncturali). Contracția bruscă a investițiilor și a consumului au determinat o reducere a PIB-ului la 0,6% pe parcursul primelor două trimestre ale anului 2004.
În ceea ce privește economia UEM, anul 2004 aceasta a fost caracterizat ca un an de redresare moderată a activității productive: ritmul de creștere al PIB-ului a ajuns la 2,1% de la 0,5% în anul 2003. Accelerarea activității inițiate în al doilea semestru al anului 2003 a încetinit în anul 2004; după o variație destul de intensă a PIB-ului de la 0,7% în primul trimestru al anului, determinat de creșterea consumurilor private și a exporturilor, are loc o reducere progresivă a ratelor de creștere, ajungând până la 0,2%, resimțindu-se prin pierderea dinamismului diverselor componente ale cererii. În ceea ce privește exportul de bunuri și servicii, acesta a fost intensificat, însă nu are loc o contrabalansare a sa prin creșterea volumului importurilor. Creșterea activității de export a fost atenuată progresiv și ca urmare a creșterii valorii euro, astfel încât ajunge să fie sub valoarea înregistrată la import. Astfel, contribuția exportului la valoarea PIB-ului rezulta a fi nulă în acea perioadă.
În ceea ce privește consumurile individuale acestea au fost influențate de anumiți factori, printre care: reducerea ratei de ocupare a forței de muncă și scăderea valorilor salariale, costurile crescute ale creditelor contractate în directă conexiune cu tensiunile de pe piața imobiliară, efectul negativ al creșterilor de prețuri la produsele energetice. Dinamica acestor factori a rămas constantă pentru aproape întreaga perioadă a anului 2004, semnalând o ameliorare doar în ultimul trimestru de 1,2%. Contribuția la creșterea PIB-ului a fost de 0,7%, superioară cu 0,1% față de anul 2003; în mod similar, consumurile colective influențate de existența deficitului public, au crescut și în anul 2003 la 1,6%, contribuind cu 0,3% la creșterea economică. În ciuda condițiilor favorabile de profitabilitate ale firmelor, incertitudinile existente pe termen mediu se pare că au constituit o frână în fața redresării ciclice a economiei, ceea ce a determinat practic un ritm mai lent. După 3 ani de contracție, în anul 2004 investițiile au crescut cu 2,1% contribuind în proporție de 0,4% la creșterea PIB-ului.
În ceea ce privește evoluția de pe piața forței de muncă, în anul 2004 aceasta a fost caracterizată de o discretă revenire a gradului de ocupare a forței de muncă (+0,6%/an) ce a reacționat destul de rapid la creșterea economică. Rata șomajului în schimb a rămas stabilă pe întreg parcursului anului 2004, atingând un nivel de 8,8% (de la 8,7% în anul 2003), urcând până la 8,9% în primele luni ale anului 2005, în strânsă legătură cu încetinirea creșterii gradului de ocupare.
Inflația a rămas stabilă la o valoare medie anuală de 2,1%, resimțind creșterea valorii la impozitele indirecte și a anumitor prețuri (la tutun, medicamente și servicii sanitare) pe de o parte și a produselor energetice pe de altă parte. Aceste componente au contribuit împreună în proporție de 1% la indicele armonizat al prețurilor de consum în anul 2004. Creșterea valorii monedei Euro, creșterea productivității muncii, creșterea moderată a salariilor și existența unei puternice presiuni competitive au contribuit la limitarea creșterilor determinate de majorarea prețurilor la materii prime.
Datoria publică înregistrată în anul 2004 s-a diminuat ușor, ajungând la 2,7% din PIB, de la 2,8% în anul 2003, în ciuda creșterii cheltuielilor cu dobânzile de la 3,5% la 3,3% din PIB. Evoluția agregată a soldurilor financiare este rezultatul îmbunătățirii activității economice din țările cu deficit public ridicat (Franța, Germania, Grecia) și a înrăutățirii în toate celelalte țări membre. Ca urmare a permanenței unui deficit public relativ ridicat, pentru al treilea an consecutiv, în 2004 raportul dintre valoarea deficitului public și PIB a crescut, atingând un procent de 71,3%, de la 70,8% în 2003.
Pentru UE rezultatele creșterii economice au fost mai bune decât pentru UEM. PIB-ul s crescut de la 2,4% datorită contribuției Marii Britanii și a grupului format din noile state (a se vedea graficul de mai jos). Acestea din urmă au înregistrat o „forțare” a dezvoltării economice în procesul de convergență cu restul UE, cu o creștere a PIB-ului de 4,9% în medie/an (de la 3,8% în anul 2003).
Graficul nr. 5 – PIB (la prețuri constante), rata de ocupare și inflația în țările UE, Japonia și SUA în perioada 2001-2004
Sursa: Eurostat, Comisia Europeană (2005)
Variații procentuale
Rate armonizate, Eurostat
Pe țările UE: indicator armonizat; pentru Japonia și SUA: indici generali
În anul 2004 PIB-ul a crescut în Italia la 1,2%, un rezultat mult mai bun decât cel înregistrat în perioada 2002-2003 (+0,4% și 0,3%), însă inferior valorii înregistrate de întreg ansamblul țărilor UEM (+2,1%).
Evoluția PIB-ului în funcție de activitățile sezoniere și de efectele determinate de numărul zilelor lucrătoare a determinat o creștere în primele trimestre ale anului (+0,5% în primul trimestru și +0,4% în al doilea și al treilea), urmată în trimestrul al 4-lea de o semnificativă reducere (-0,4%) derivată din suprapunerea unei dinamici conjuncturale negative a activității de export și a investițiilor.
Această evoluție este similară cu cel din celelalte țări UEM în prima parte a anului, ulterior înregistrându-se un decalaj evident în trimestrul al 4-lea, caracterizat în UEM de o variație a PIB-ului modestă, dar pozitivă.
Graficul nr. 6 – Valoarea resurselor, a locurilor de muncă și a prețurilor în perioada 2001-2004
7.5. Anul 2005
În anul 2005, economia italiană a fost caracterizată din nou de o stagnare a cererii și a activității economice. PIB a înregistrat (în valori absolute) o variație egală cu zero. Astfel, relansarea economică din anul 2004 (cu o creștere a PIB-ului de 1,1%) pe parcursul a patru ani a înregistrat o rată de dezvoltare medie, echivalentă cu aproximativ 0,4%/an; factorii care au contribuit la încetinirea dezvoltării activității productive au fost reprezentați de toate componentele cererii.
Performanța dezamăgitoare înregistrată de economia italiană în această perioadă a fost inserată într-un context care caracteriza întreaga Europă prin creșterea sa economică mult mai lentă față de alte arii geografice, în timp ce creșterea economiei mondiale s-a menținut (+3,4% PIB). Astfel, creșteri semnificative se înregistrează de SUA, de consolidarea economică a Japoniei în timp ce pentru India, Rusia și China ratele de creștere sunt mult mai mari. Economia italiană nu s-a putut alătura relansării mondiale, deoarece dispune de un potențial de creștere inferior (dependent de factorii structurali), aspect ce caracteriza în acea perioadă peste jumătate din țările membre UEM. Anul 2006 începe cu semnale puternice de creștere economică și o consolidare a activității economice, mai mult în Europa decât în Italia (+0,6) determinată de creșterea producției industriale, a mijloacelor de producție și a unei oferte de forță de muncă specializate.
Anul 2005 rămâne însă și sub influența unor factori de vulnerabilitate mai speciali, cum ar fi expunerea la riscuri ce vor genera ulterior o pierdere a competitivității și o creștere semnificativă a datoriei publice, pe care economia Italiei o poartă de ani zile. Dacă în anul 2004 s-a constatat o înrăutățire a situației finanțelor publice ca urmare a creșterii datoriei publice în raport cu PIB-ul, care în anul 2005 a înregistrat o inversare a tendinței, întrerupând traseul anilor precedenți, raportul a revenit la 106,4% (103,8 în 2004). Avansul economic înregistrat de Italia în anul de glorie 1977, când a raportat un maxim de creștere a PIB-ului de 6,6%, s-a diluat treptat, ajungand în anul 2005 la valoarea zero. Acest lucru a contribuit în mod evident la limitarea posibilității de a ajuta la creșterea economică prin intermediul reducerii datoriei publice, impunând adoptarea altor măsuri prin care să se raporteze datoria publică.
Creșterea prețului la petrol a avut un impact modest asupra inflației, rata inflației înregistrată în Italia în anul 2005 ajungând la 1,9% în 2005. Efectele directe și indirecte determinate de creșterea prețurilor la produsele energetice au fost transferate în parte și asupra prețurilor producțiilor obținute, însă nu au generat o creștere a prețurilor bunurilor de consum, datorită reducerii marjelor de profit induse de nivelurile reduse ale cererii. Pe termen mediu, prețul ridicat al petrolului a avut efect asupra prețurilor de output (0,6% ca urmare a creșterii cu 40% la prețul petrolului) și asupra reducerii ulterioare a creșterii economice. În acest context, presiunile de creștere salarială, de recuperarea incompletă a pierderii puterii de cumpărare, au generat efecte destabilizatoare asupra dinamicii prețurilor și asupra cadrului macroeconomic în general.
Consolidarea monedei Euro în defavoarea dolar-ului constituie practic un element ulterior de vulnerabilitate pentru operațiunile de export, putând reprezenta o frână în calea creșterii economice.
În ceea ce privește sistemul productiv, acesta prezenta în anul 2005 un anumit echilibru legat de menținerea unui cost redus al forței de muncă și de persistența specializării în sectoarele tradiționale, însă acest echilibru este destul de vulnerabil având în vedere că se baza pe întreprinderilor mici și mijlocii care obțin cea mai mare parte a productivității, fiind mai puțin capabile sa absoarbă presiunile derivate din schimbările permanente de pe piață sau de progresul tehnologic tot mai accelerat.
Per ansamblu, în anul 2005, sistemul productiv italian prezenta o „vitalitate” acceptabilă, în ciuda prezenței zonelor vulnerabile și a faptului că după patru ani de la înființare, 40% din întreprinderi și-au încetat activitatea, aspect care a implicat costuri sociale și economice semnificative. Cu toate acestea, pentru multe sectoare din domeniul serviciilor, unde concurența este mai redusă, selecția impusă de mișcările demografice ale întreprinderilor are loc ca urmare a unei puternice turbulențe în termeni de fluxuri de cheltuieli; fără a avea un impact semnificativ asupra gradului de ocupare sau a productivității muncii.
În anul 2005, expansiunea economiei mondiale a înregistrat la fel ca în anii precedenți o inegalitate semnificativă între diversele arii geoeconomice; în ceea ce privește economiile avansate s-a constatat o încetinire a creșterii economice în SUA, o relansare a Japoniei și din nou o reducere a activității economice în Zona Euro. Ratele de dezvoltare s-au menținut la un nivel ridicat în marile economii cum ar fi China 9,9%, India 8,3% și Rusia 6,4%. Ca urmare a creșterii prețurilor la materiile prime, cererea a rămas aceeași în țările cu economie emergentă sau în curs de dezvoltare. Evoluția de ansamblu a economiei mondiale a fost marcată ca și în anii precedenți de expansiunea SUA și China, care și-au menținut statutul și în anul 2005. dintre factorii care au influențat cel mai mult caracterul temporar al creșterii economice ar fi evoluția prețurilor la produsele energetice. Tendința de creștere a valorii acțiunilor din industria petrolieră, care a început în anul 2003, a continuat și în 2005, mai ales în primele luni ale anului ca urmare a efectelor cumulate determinate de dinamismul cererii (79 milioane barili/zi în 2003, la 82 milioane barili/zi în 2004 si 83 milioane barili/zi în 2005) și a creșterii rigidității ofertei de țiței și carburanți. Acest ultim factor s-a reflectat și în creșterea volatilității prețurilor față de evenimentele negative și riscurile potențiale, cum ar fi daunele provocate asupra echipamentelor tehnologice din Golful Mexic de către Uraganul Kathrina în luna august sau întreruperea importurilor din India și Nigeria.
Graficul nr. 7 – Evoluția PIB-ului la prețuri constante pe arii geoeconomice și pe anumite țări în perioada 2002 – 2005 (valori %)
În țările cu economie avansată, influența inflației importate asupra producției energetice consumate a rămas aceeași, ducând la creșterea prețurilor de producție. Creșterea concurenței pe piețele formate în urma procesului de globalizare se pare că a avut rolul de a impulsiona prețurile, făcând posibilă menținerea ratelor dobânzilor la valori moderate. Oricum riscul ca valoarea bursieră a acțiunilor la produsele energetice să crească a rămas deschis, stagnarea impactului inflaționist relevându-se în această situație în mod temporar. Orientarea politicii monetare s-a menținut la un nivel moderat nu doar în Europa, unde ratele dobânzii pe termen scurt rămân reduse, dar și în SUA, caracterizate de o activitate economică mult mai activă. În anul 2005, evoluția exportului s-a menținut pe tot parcursul anului la valori pozitive, ajungând 6,9% și o creștere superioară a importurilor la 6,3%. Dinamica activității de import a fost mai moderată în primele trei trimestre și ușor accelerată în ultimul.
Creșterea producției în sectorul industrial a atins nivelul de 3%, înregistrând apoi o stagnare la începutul anului 2006; însă creșterea prețului la petrol și la alte materii prime, amplificate și de deprecierea valorii de schimb, s-au reflectat ulterior într-o accelerare progresivă a prețurilor producției. Dinamica prețurilor bunurilor de consum a rămas însă stabilă, trecând de la 2,1% în anul 2004, la 2,2% în anul 2005. Astfel, la începutul anului 2006, rata inflației era de 2,2%, în timp ce inflația generală s-a redus la 1,3%, de la 1,5% în anul 2005. Acest lucru s-a răsfrânt cel mai mult asupra sectorului industrial, astfel că valoarea producției pe ansamblul UEM a crescut la 1,2% (1,9% în 2004) cu o influență semnificativă din partea Germaniei.
Per ansamblu, în această perioadă s-a înregistrat o recuperare și o îmbunătățire a perspectivelor de redresare a activității pentru cele mai multe economii din UEM.
Graficul nr. 8 – PIB în raport cu prețurile constante, rata de ocupare a forței de muncă, rata în țările UE, în SUA și Japonia în perioada 2002 – 2005
Sursa: Eurostat
Variație %
Rate armonizate, Eurostat
Pentru țările UE: indicele armonizat; pentru SUA și Japonia: indice general
Cu toate că economia înregistrează un ușor repaos în anul 2005, evoluția de pe piața muncii este favorabilă, astfel încât gradul de ocupare crește cu 0,6% față de anul 2004, în timp ce rata șomajului se reduce de la 8,9% în 2004, la 8,6% în 2005, continuând să se reducă până la 8,2% la începutul anului 2006.
În ceea ce privește cadrul finanțelor publice pentru întreg ansamblul UEM s-au înregistrat tendințe contradictorii și anume: în ciuda reducerii creșterii economice, datoria publică scade la 2,4% din PIB, de la 2,8% față de anul precedent și 3,0% în 2003. Raportul dintre datoria publică și PIB înregistrează o creștere pentru al patrulea an consecutiv atingând 70,8% în 2005 (69,8% în 2004).
În ceea ce privește PIB, Italia înregistrează în anul 2003 o variație nulă (în termeni absoluți) ca urmare a unei stări de stagnare a activității economice și a cererii existente pe piață. în ultimii patru ani, economia Italiei a înregistrat o rată de dezvoltare anuală de aproximativ 0,4%, în ciuda relansării parțiale din anul 2004, ca urmare a unei lungi perioade de stază și de rezultate nu tocmai performante înregistrate de aproape toate țările UEM (cu excepția Portugaliei).
Pierderea din nou a dinamismului activității economice în anul 2005 se atribuie îndeosebi cererii scăzute deoarece consumurile familiale au rămas constante în 2004, iar contribuția modestă la creșterea PIB-ului s-a datorat consumurilor naționale (+0,2%), aceasta reprezentând practic rezultatul consumului colectiv. Cererea externă și investițiile au contribuit în schimb cu 0,3% și 0,1% la creșterea PIB, un aport pozitiv însă limitat (+0,1%) avându-l însă variația stocurilor.
Noul episod de blocaj economic ce caracteriza economia italiană în anul 2005 a fost inserat în cadrul contextului general de involuție economică ce caracteriza țările membre UEM. Diferența negativă dintre Italia și celelalte țări membre UEM s-a majorat în anul 2005 la 1,3% față de 0,9% în 2004.
Graficul nr. 9 – Situația resurselor și datoriilor în perioada 2002 – 2005 (variația % față de anul anterior)
Sursa: ISTAT – Conturile naționale
Însă această frână în dezvoltarea economică a afectat cea mai mare parte a țărilor din UEM într-o măsură diferită. De exemplu, în Germania, expansiunea activității economice a suferit în anul 2005 o nouă dezaccelerare, înregistrând o rată de creștere a PIB-ului de 0,9% (față de 1,6% în 2004); oricum dinamica activității economice rămâne semnificativ inferioară celei înregistrate de UEM, fiind frânată fie de reducerea consumurilor finale, fie de stagnarea procesului de acumulare a capitalului. În schimb, cererea externă a contribuit la creșterea PIB-ului într-o măsură semnificativă (+0,6%), însă cu mult mai puțin față de anul 2004.
În Franța, dinamica activității economice înregistrează o ușoară încetinire, însă se menține superioară mediei UEM: rata de creștere a PIB-ului a scăzut în anul 2005 la 1,5% (de la 2,3% în 2004). În acest caz, spre deosebire de Germania, cererea internă a fost cea care a contribuit cel mai mult la creșterea PIB.
În Italia în ceea ce privește dinamica teritorială la realizarea activității de export, în perioada 2000-2005, aceasta este foarte diversificată pe regiuni și repartizare teritorială, exporturile crescând cu o rată superioară echivalentă cu 13,5%, în Italia Insulară (+41%), în Nord-Est (+15,7%); rate inferioare s-au înregistrat însă în Nord-Vest (+14,4%), în Italia Meridională (+9,5%) și în Italia Centrală (+4,3%).
Tabelul nr. 6 – Valoarea exporturilor și repartizarea lor geografică în perioada 2000 – 2005
Sursa: ISTAT – Date statistice privind comerțul exterior, www.istat.it
Evoluția teritorială a activității de export reprezintă rezultatul performanței regionale, aceste diferențe fiind determinate de specificul sectorial al exportului, fie de ansamblul de factori teritoriali specifici, cum ar fi calitatea produselor, nivelul prețurilor, orientarea geografică a exporturilor. Astfel, rezultatele demonstrează că efectul de specializare sectorială rezultă a fi pozitiv pentru Regiunea Centru-Sud (+9,7%), în special în Italia Insulară (+41,7%); din punct de vedere al repartizării geografice același efect rezultă a fi pozitiv doar în Regiunea Nord-Est (+4,9%) și negativ pentru Nord-Est (-2,7%), îndeosebi în Italia Centrală (-4,2%). În ceea ce privește efectul de competitivitate teritorială acesta este pozitiv doar în Regiunea de Nord-Est (+4,9%), în timp ce înregistrează o valoare semnificativ negativă în Italia Centrală (-5%) și mai ales în Italia Insulară (-14,1%); în celelalte două repartizări, efectul rămâne negativ, însă mult mai controlat.
În anul 2005, exportul italian înregistrează o diminuare față de celelalte țări membre UEM, însă o creștere pe piața internă față de anii precedenți. Confruntând rezultatele obținute de Italia cu cele din țările UEM se observă că în ultimii cinci ani Italia a pierdut foarte mult, mai ales în ceea ce privește fluxurile de vânzări în interiorul UEM, având în vedere că acesta s-a redus de la 11,6% la 10,5%. În ceea ce privește activitatea de export spre țările extra UEM în perioada 2004-2005, Italia a înregistrat o diminuare a acesteia de la 14,0% la 13,3%.
O comparație cu celelalte țări membre UEM se poate observa în tabelul de mai jos.
Tabelul nr. 7 – Activitatea de export a UEM spre interiorul și exteriorul zonei în perioada 2001 – 2005 (valori %)
Tabelul nr. 8 – Exportul spre țările UEM
Sursa: Eurostat
Unele țări cum ar fi Franța în perioada 2001 și 2005 au suferit o eroziune mai accentuată a propriilor fluxuri de export (echivalente cu 1,9% și 2% față de piața UEM și de cea externă UEM), în timp ce Germania a înregistrat un rezultat pozitiv atât în interiorul UEM (cu o creștere a ratei de 1,5%), cât și în exterior (1,6%).
7.5.1. Piața muncii în anul 2005
În anul 2005 condițiile de pe piața muncii din interiorul UEM au fost în mod gradual îmbunătățite. Conform estimărilor efectuate de BCE, după efectele înregistrate la sfârșitul anului 2004 și începutul lui 2005, în primele trei trimestre gradul de ocupare a prezentat o accelerare progresivă. Ca urmare a expansiunii cererii de muncă în sectorul serviciilor, îndeosebi în domeniul serviciilor financiare și de consultanță pentru întreprinderi, s-a mai înregistrat o creștere semnificativă și în domeniul construcțiilor. Tot în anul 2005 sectorul agricol și cel manufacturier au prezentat o pierdere relevantă de angajați.
În ceea ce privește marile economii din Zona Euro, în Germania gradul de ocupare a înregistrat în anul 2005 o ușoară diminuare (-0,2%), întrerupând recuperarea obținută în 2004 după doi ani de reduceri semnificative, în Franța (+0,4%) după doi ani în care a rămas constantă și mai ales în Spania, unde și-a menținut o dinamică constantă (+0,6%).
7.5.2. Inflația
În Italia scăderea ratei anuale a inflației în perioada 2004-2005 (de la 2,2% la 1,9%) a avut loc într-un context caracterizat de creșterea presiunilor inflaționiste de natura externă derivată din creșterea prețurilor la produsele energetice. Presiunile derivate din creșterea costurilor la importuri au fost în mare parte compensate de reducerea marjelor de profit în toate sectoarele economice, dar mai ales în domeniul serviciilor. Acest lucru a făcut posibilă crearea unei omogenități cu toate celelalte țări ale UEM în ceea ce privește evoluția anuală atât a prețurilor de consum, cât și a celor aferente producției.
Creșterea prețurilor la materiile prime energetice au generat pe parcursul întregului an 2005 presiuni puternice asupra costurilor la bunurile de origine externă; astfel valoarea importurilor a înregistrat o creștere de 9,0%, aproape dublu față de cea înregistrată în anul precedent, cu o creștere de 34,4% la energie (față de 10,1% în 2004).
Tabelul nr. 9 – Valoarea indicilor medii privind importul și exportul și a prețurilor producției în perioada 2003 – 2005 (% față de anul anterior, bază: anul 2000 =100)
Sursa: ISTAT – Date statistice privind comerțul exterior, www.istat.it
În ceea ce privește ansamblul economiei italiene, dinamica costurilor aferente importurilor s-a atenuat ușor (+3,3% față de 3,8% în anul 2004) ca urmare a efectului moderat al componentei non-importate. Contrar situației anterioare se înregistrează o creștere a costurilor salariale pe unitate de produs, care atinge o valoare de 3,2%. Drept urmare, costurile variabile și-au menținut un ritm de creștere asemănător celui din 2004 (+3,1%), datorită reducerii marjelor unitare (-0,6%) iar prețul valorii exporturilor a atins 2,5% (+3,0% în 2004).
Cadrul agregat din tabelul de mai sus reprezintă sinteza comportamentelor sectoriale, eterogene, chiar dacă sunt însoțite de reducerea generală a marjelor unitare; în sectorul industrial, accelerarea creșterii costurilor la import a accentuat creșterea costurilor variabile unitare (+3,3% de la 3,0% în anul 2004); pe de altă parte, dinamica costurilor salariale cu angajații a compensat reducerea veniturilor din producție. Reducerea marjelor profitului a atenuat creșterea costurilor, făcând posibilă deflaționarea exportului, care a crescut în anul 2005 la 2,5%.
Diferența dintre dinamica inflaționistă națională și cea înregistrată în celelalte țări ale UEM, care a atins în anul 2003 o valoare maximă de 0,7% s-a redus foarte mult în anul 2004, iar în anul 2005 s-a anulat. Începând cu a doua jumătate a anului 2004, ca urmare a stabilizării evoluției inflației, s-a asistat la o creștere accelerată a prețurilor în cea mai mare parte a țărilor din UEM, aspect care a condus la anularea diferenței dintre ritmul de creștere a prețurilor de consum în Italia și în UEM.
Graficul nr. 10 – Indicele armonizat al prețurilor de consum în țările UEM și indicele prețurilor de consum în întreaga UEM
Sursa: Eurostat
Pe parcursul anului 2005 diferențele dintre Italia și restul țărilor UEM au rămas nesemnificative, astfel că la începutul anului 2006 inflația înregistra o evoluție mai moderată în Italia față de UEM. Alinierea ratei inflației înregistrate de Italia față de restul UEM a avut loc în anul 2005 ca rezultat al comportamentelor atât de diferite cu privire la anumite produse. Pentru cea mai mare parte a anului 2005, în Italia s-au înregistrat tendințe de dezinflație la capitolul bunuri alimentare și băuturi nealcoolice, în timp ce în UEM prețurile aferente acestor produse s-au menținut într-o dinamică moderată, pozitivă. O evoluție diferită a prețurilor se observă la capitolele care resimt într-un mod mai direct impulsurile legate de oscilarea prețurilor la materiile prime energetice. În ceea ce privește domeniul transporturilor, în prima jumătate a anului 2005, creșterile cele mai semnificative au fost înregistrate în Italia față de restul Zonei Euro, în timp ce în a doua jumătate a anului situația s-a inversat. Aceeași situație s-a întâmplat și la capitolul îmbrăcăminte, apă, electricitate și combustibil, care în primul trimestru al anului 2005 au înregistrat în Italia o evoluție puțin sub media UEM, iar în al doilea trimestru a prezentat o creștere foarte rapidă. La capitolul bunuri și servicii diverse, diferențele calculate între dinamica prețurilor naționale și cele înregistrate de alte țări ale Zonei Euro au rămas destul de accentuate.
7.6. Economia Italiei în perioada 2006 – 2010
În 2006 creșterea înregistrată la nivel mondial s-a accelerat iar situația din Italia se caracterizează ca o perioadă de expansiune a activității, cea mai intensă din ultimele trei decenii.
Inflația a rămas moderată, făcând posibilă ca trecerea la politicile monetare mai puțin expansive să survină cu gradualitate.
În UEM, între finalul anului 2005 și martie 2006, taxele de referință au crescut cu 1,75 puncte procentuale până la 4,75%. În acest arc de timp, raportul de schimb euro-dolar s-a apreciat cu 12%. Creșterea activității economice a beneficiat de accelerarea investițiilor și a exporturilor. Expansiunea a fost în mod special susținută în Germania.
Economia europeană și-a asumat un rol foarte activ. Raportul ISTAT sublinia că Europa – în ciuda dimensiunilor demografice și a producției – nu juca un rol important nici din punct de vedere instituțional și nici din punct de vedere economic. Acest raționament negativ merita să fie atenuat prin faptul că în special în modelul european s-a reușit atingerea de rezultate importante de creștere, luând în calcul baza ocupațională și coeziunea socială.
În 2006 PIB-ul Italiei a crescut cu 1,9%, cu un progres net față de anul precedent. În termeni de rată de creștere a PIB, în comparație cu zona euro acesta prezintă o diferență negativă de aproape un punct procentual în 2006, un pic inferior celui de 1,3 puncte procentuale înregistrate în anul precedent. Performanța italiană care a fost mai redusă în interiorul UEM în 2005, în 2006 era aproape celei din Franța, dar rămâne sub cifrele înregistrate în marea parte a celorlalte state membre. În UEM expansiunea a demarat în cursul anului 2005 și apoi a trecut la un ritm foarte susținut și continuu.
În primul trimestru al anului, PIB a înregistrat o creștere conjuncturală de 0,2% față de cel de 0,6% în UEM. Relansarea în Italia este semnificativă în industrie, cu o creștere a producției de 2,6%, inferioară cu aproximativ un punct procentual față de Zona UEM; în cei doi ani precedenți (2004, 2005) comparația era mai puțin favorabilă (diferența depășea cu puțin 2%).
Din punct de vedere al tendinței economiei italiene se dorește menținerea și relansarea economiei acționându-se asupra investițiilor și asupra consumurilor private și în special asupra posibilității ca venitul disponibil al familiilor să înceapă să crească. O strategie de catching-up a modelului pe care l-au implementat alte țări europene a fost practicabil doar pentru o parte a sistemului productiv italian. Au înregistrat o performanță superioară sectoarele cele mai structurate și exporturile țintă (sectorul automobilelor în special) și sectorul „Made in Italy” mai puțin legate de filiera tradițională și segmentul companiilor de subzistență (mai ales cele de mecanică).
7.6.1. Conjunctura economică a Italiei în 2006
7.6.1.1. Cadrul macroeconomic internațional
În 2006, creșterea economiei mondiale a fost viguroasă și expansiunea a atins toate ariile geografice. După datele publicate de FMI, producția la nivelul prețurilor pieței a crescut în termeni reali la 3,9% (3,3% în 2005).
PIB-ul în ceea ce privește puterea de achiziție care atribuie economiilor emergente o importanță mai mare, proporțional cu nivelul lor de venit efectiv, a crescut în schimb la 5,4%.
Perioada 2004-2006 se caracterizează ca o fază caracterizată de un dinamism accentuat al economiilor mondiale din ultimii trei ani. Acest rezultat trebuie asociat cu o creștere a comerțului internațional de bunuri și servicii de 9,2% în volum (7,4% în 2005) și un nou avânt al expansiunii investițiilor.
Dezvoltarea diferitelor componente ale cererii a fost susținută pentru o bună parte din an de condițiile financiare încă favorabile. Creșterea ratei dobânzii din 2005 nu a frânat expansiunea globală: ratele reale ale dobânzii pe termen lung s-au menținut la un nivel relativ scăzut și au rămas în medie la fel de reduse, precum și primele de risc pentru titlurile economiilor emergente și în curs de dezvoltare. Acestea în mare parte au continuat să influențeze echilibrul datoriei externe și dinamica inflației. La nivel mondial, inflația consumului (prețurilor de consum) în anul de referință a accelerat ușor (3,8%, de la 3,7% în anul 2005), încetinindu-se doar în a doua jumătate a anului și datorită cotației petrolului. În 2006, marile economii emergente au înregistrat o creștere ulterioară a ritmului de dezvoltare: China a crescut la 10,7%, India la 9,2% și Rusia la 6,7%.
Dintre economiile avansate, SUA a menținut un ritm de creștere foarte ridicat; Japonia și-a consolidat relansarea economică. Creșterea a rămas viguroasă în toate grupele economiilor emergente și în restul țărilor în curs de dezvoltare.
Creșterea PIB în prețuri constante pentru aria geoeconomică în câteva țări este redată în graficul de mai jos:
Graficul nr. 11 – Creșterea PIB în prețuri constante pe arii geografice și în anumite țări (variație procentuală) – perioada 2003-2006
Sursa: FMI, World Economic Outlook Database (aprilie 2007)
Variații ale PIB real măsurate la nivelul ratelor de schimb curent
Economiile europene, care în cursul ultimilor ani și-au menținut o dinamică incertă și
modestă, au marcat în 2006 o revenire semnificativă a activității, revenind la ritmuri de expansiune, care nu s-au mai înregistrat din 2000.
Creșterea s-a înregistrat la 2,9% pentru UE-25 și 2,7% pentru UEM (pentru 12 țări); în interiorul acesteia din urmă, expansiunea deși a fost determinată de relansarea pieței Germaniei a înregistrat un caracter difuz.
În UEM relansarea a fost susținută de toate componentele cererii, în special sectoarele care au condus la creșterea PIB sunt pe de o parte date de investițiile care au crescut la 4,7%, fiecare dintre cele două componente contribuind cu un punct procentual, datorită accelerării volumului exporturilor de bunuri și servicii (de la 4,2% în 2005 la 8,3%) și de contribuția cererii externe nete care a fost pozitivă cu 0,4 puncte procentuale (a fost negativă cu trei zecimi de punct în 2005).
O evoluție a PIB-ului (la prețuri constante), a ratei șomajului și inflației în țările UE, în SUA și în Japonia este prezentată în graficul de mai jos:
Graficul nr. 12 – PIB în raport cu prețurile constante, rata șomajului și prețurile de consum în țările UE, SUA și Japonia în perioada 2003 – 2006
Sursa: Eurostat
Variații procentuale
Rate armonizate, Eurostat
Pentru țările UE: indicele armonizat; pentru SUA și Japonia: indicele general
7.6.2. Economia italiană în Zona Euro
7.6.2.1. Produsul intern brut și componentele cererii
În 2006 PIB-ul Italiei a înregistrat o creștere de 1,9% într-un progres net superior față de variația aproape nulă (+0,1%) în anul precedent. Relansarea, chiar dacă de intensitate moderată, semn al relansării dezvoltării după circa 4 ani, a fost marcată de o fază de stagnare foarte lungă a economiei Italiei de la al doilea război mondial până astăzi.
În perioada 2002-2005, rata medie anuală de creștere a fost reprezentată de 0,4% care reprezintă cea mai scăzută performanță dintre toate țările UEM.
La relansarea activității economice a anului 2006 au contribuit toate componentele cererii, cu excepția consumurilor colective, așa cum se poate observa în graficul de mai jos:
Graficul nr. 13 – Situația economică a resurselor și datoriilor în anii 2003-2006 (exprimată în variații procentuale față de anul precedent)
Sursa: ISTAT, Conturile economice naționale, www.istat.it
Consumurile familiilor au crescut la 1,5% (+0,6 în 2005) cu o contribuție la creștere de 0,8%; investițiile directe au crescut la 2,3%, furnizând un aport de 0,5%. O contribuție consistentă la nivelul PIB (0,3%) este provenită din cererea externă netă, care în 2005 avea însă cu un aport negativ (de aproape -0,3%). În fine, la creșterea PIB a contribuit cu 0,3% și reconstituirea stocurilor de o parte din companii.
Relansarea creșterii economice italiene este poziționată într-un cadru de dezvoltare generală a activității în țările din Zona Euro. Relansarea la nivelul Europei, determinată de tendința favorabilă a exporturilor, a condus la cheltuieli de investiții care apoi a avut impact asupra economiilor, devenind astfel echilibrată.
Pentru întreaga Europă, în 2006, PIB a crescut la 2,7%, de la 1,4% în 2005; diferența de creștere a Italiei față de media UEM, întotdeauna negativă, s-a redus de la 1,2% la 0,8%.
Relansarea a influențat cele mai mari țări ale Zonei Euro într-o măsură diferită, așa cum putem observa din tabelul de mai jos:
Tabelul nr. 10 – Contribuții ale componentelor cererii la creșterea PIB în principalele țări ale UEM în anul 2006 (valori procentuale)
Sursa: ISTAT, Conturile economice naționale, www.istat.it
Se poate observa că tendința conjuncturală a PIB măsurată în valori nete sezoniere a prezentat semne de redresare încă din primele luni ale anului. După creșteri semnificative în primele două trimestre (+0,8% în primul și 0,6% în cel de-al doilea) s-au înregistrat încetiniri în cel de-al treilea (+0,3%) și o creștere accelerată semnificativă în ultima parte a anului 2006 (+1,1%).
7.6.2.2. Comerțul exterior
În 2006 a fost caracterizat de o accelerare a creșterii volumului comerțului mondial de bunuri (9,4% față de 7,5% în anul precedent) care a privit fie economiile avansate, fie cu cele emergente și în curs de dezvoltare.
Comerțul Zonei Euro a înregistrat o dinamică puțin inferioară celei mondiale, cu o creștere în volum de 8,8% pentru exporturi și 8,1% pentru importuri, înregistrând o creștere accelerată față de anul precedent. Valoric, creșterea importurilor în UEM în 2006 (13,2%) a fost superioară exporturilor (11,1%) cu o reducere a balanței comerciale (în dezavantaj cu 7,7 miliarde euro față de soldul pozitiv de 16,1 miliarde euro în 2005).
În ceea ce privește exporturile pe regiuni și repartizarea geografică în anii 2005, 2006 situația se prezintă în tabelul de jos:
Tabelul nr. 11 – Exporturile pe regiuni și repartiția geografică 2005-2006 (valori absolute în milioane euro), cote și variații procentuale
Dinamica exporturilor italiene pentru zonele de origine ale mărfurilor arată tendințe diferențiate în teritoriu: vânzările au crescut cu rate superioare celei medii naționale în Italia Centrală (13,4%) și inferioare în Insule (6,1%).
La nivel regional se observă o creștere a fluxurilor exporturilor cu excepția Liguriei și Pugliei, unde s-au înregistrat scăderi, respectiv de la 1,3% la 1,6%. Dintre regiunile cele mai dinamice asupra piețelor externe, se înregistrează performanțe în Marche (+21,1%), Friuli-Veneția-Giulia (+13,9%) și în Toscana (+12%). Considerând cotele regionale asupra totalului exporturilor, aceste tendințe au condus la o reducere a unor cote modeste în Puglia și Sicilia și o creștere de 0,3% pentru Marche.
7.6.2.3. Inflația
În 2006, inflația prețurilor bunurilor de consum a fost menținută moderată, chiar dacă un pic superioară celei din anul precedent. Sistemul prețurilor a fost supus unor presiuni puternice generate de creșterile prețurilor produselor energetice și intermediari, în special de origine externă, dar efectele finale au rămas constante. În a doua parte a anului și în special în ultimul trimestru, presiunile sunt parțial încetinite datorită reglementării cursurilor internaționale ale petrolului. Consolidarea inflației a contribuit, așa cum s-a întâmplat și în 2005, la încetinirea creșterii prețurilor și serviciilor.
Valorile medii unitare ale importurilor de produse energetice au înregistrat în media anuală o creștere încă susținută (26,5%), dar în scădere: creșterea tendinței a fost de 46,9% în primul semestru, reducându-se la 10,8% în semestrul următor. La nivel agregat, creșterea costurilor input-urilor a fost alimentată fie de presiunile provenite de prețurile materiilor prime de origine externă, fie de dinamica vivace a celor referitoare la input-urile interne. Din contră, încetinirea creșterii cheltuielilor salariale a determinat reducerea productivității, o decelerare în tendință a costurilor forței de muncă pe unitatea de produs. Aceste tendințe au determinat la nivelul economiei o stabilitate substanțială a ritmului de creștere a costurilor variabile unitare ridicate în anul 2006 la 3,9%. Reducerea cotelor (marjelor) unitare de profit au făcut posibilă o translație incompletă a creșterii costurilor asupra prețurilor output-urilor la 3,1% (3,2% în 2005). Acest cadru agregat stă la baza dinamicilor sectoriale foarte eterogene, ca și în 2005, cu o comprimare generalizată a marjelor unitare de profit. În tabelul următor sunt sintetizate informații referitoare la indicele valorilor unitare ale importurilor și exporturilor în perioada 2004-2006.
Tabelul nr. 12 – Indicele valorilor medii unitare ale importurilor și exporturilor și a prețurilor producției. Baza 2000 = 100. Anii 2004-2006
Sursa: ISTAT – Studiu asupra prețurilor producției. Statistici ale comerțului cu exteriorul
Prețurile producției asupra pieței interne au cunoscut o dinamică susținută, asociată în principal sectorului energetic, care contribuie cu 3% la creșterea mediei anuale de 5,6% a indicelui anual general. În raport cu acest sector, creșterea prețurilor producției a fost de 3,2%, superioară celei din 2005, fiind cauzată de dinamica foarte vivace a prețurilor componentelor non-energetice mai ales a bunurilor intermediare, așa cum putem observa în tabelul de mai jos.
Tabelul nr. 13 – Indicele prețurilor producției pentru sectoarele principale ale industriei pentru Italia și UEM. Baza 2000 = 100 – Anii 2004-2007 (Variații procentuale față de aceeași perioadă a anului precedent)
În ceea ce privește inflația în Italia, putem să afirmăm că aceasta se păstrează în aceeași limită cu media UEM. Discrepanța dintre dinamica inflaționistă națională și cea a mediei țărilor UEM în 2006 este nulă, la fel cum s-a întâmplat și în anul precedent așa cum se poate observa în graficul de mai jos:
Graficul nr. 14 – Indicii armonizați ai prețurilor de consum ai țărilor UEM și indicele prețurilor de consum pentru întreaga zonă euro în anii 2004-2007 (variații procentuale pentru aceeași perioadă a anului precedent)
Sursa: Eurostat
În primele luni ale anului 2006, inflația a manifestat o tendință ușor moderată în Italia în comparație cu UEM. Decelerarea prețurilor înregistrată în semestrul al doilea a avut în exterior un caracter de intensitate majoră. Ușoara relansare a diferenței de inflație italiene față de cea medie a UEM în a doua jumătate a anului 2006 este rezultatul unor comportamente sectoriale foarte diferențiate. Dinamica prețurilor este menținută în mod constant foarte ridicată în Italia, fie la capitolul bunurilor și serviciilor diverse, fie la capitolul locuințe, apă, electricitate și combustibil.
De asemenea în Italia s-a manifestat o creștere foarte accentuată a prețurilor bunurilor alimentare și a băuturilor nealcoolice.
7.6.2.4. Piața muncii
În Zona Euro piața muncii a înregistrat în 2006 o îmbunătățire sensibilă în comparație cu anul precedent. Pe baza estimărilor contabilității naționale, ocuparea a crescut la 1,4%, cea mai crescută din ultimii cinci ani. În ceea ce privește factorii sezonieri, dinamica a fost accelerată în a doua jumătate a anului 2005, apoi a încetinit în a doua parte a anului 2006. În termeni sectoriali, creșterea ocupațională este concentrată în servicii (cu o creștere substanțială a agregatului activității financiare ai a serviciilor companiilor) și în construcții (+2,7%). Se continuă în schimb, chiar dacă în intensitate limitată, tendința negativă a sectorului manufacturier (-0,3%) și agricultura.
În Italia, lărgirea bazei ocupaționale a înregistrat aproape 1,6% (-0,2% în 2005), un ritm ușor superior mediei UEM. Astfel, creșterea este menținută moderată în Germania (0,7%) și în Franța (0,8%), în timp ce este mult mai susținută în Spania (3,3%).
Pe piața muncii italiene s-a reflectat, în 2006, o bună tendință a activității productive. Creșterea volumului muncii, asimilat sectorului economic în estimările contabilității naționale (aproximativ 397 milioane unități de muncă standard) este rezultatul unei expansiuni de 2% al muncii dependente și de 0,7% al celor independente. Creșterea unității de muncă a fost aproape susținută fie în servicii, fie în industria în sens restrâns, cu o creștere de 1,9% și respectiv de 1,3% și foarte cuprinzătoare în agricultură și în construcții (+0,6% în ambele sectoare).
Putem să concluzionăm că în ceea ce privește piața muncii, noile posturi de muncă sunt concentrate în sectorul serviciilor. În ceea ce privește tendințele sectoriale, tendința ocupării a privit în mod special serviciile (+2,8% corespunzător unei valori de 405 milioane unități), fie în componentele subordonate, fie în cea autonomă și în măsură foarte limitată agricultura (+3,6%, aproximativ 34 milioane unități), unde creșterea ocupării angajaților dependenți a anulat reducerea celor neangajați.
În sectorul industriei, în sens restrâns, ocuparea a rămas invariabilă, cu o compensare între variațiile negative ale pozițiilor subordonate și cele pozitive ale pozițiilor autonome, așa cum se prezintă în tabelul de mai jos.
Tabelul nr. 14 – Gradul de ocupare pentru repartiția geografică, poziție și sectorul activității economice – anul 2006 (valori absolute în milioane și variații procentuale față de anul precedent)
Sursa: ISTAT, Reflecții asupra pieței muncii 2008
Oferta de forță de muncă a crescut în anul 2006 la 0,9% (210 milioane unități) astfel, pe componenta masculină cu 0,7%, iar pentru cea feminină cu 1,1%. La nivel teritorial, numărul persoanelor active pe piața muncii a crescut în Nord și în Centru (respectiv cu 1,5% și 1,7%), în timp ce a scăzut pentru al patrulea an consecutiv în Centru Sud (-0,7%).
În ceea ce privește rata șomajului putem afirma că aceasta a continuat să scadă. Scăderea indicatorului a fost foarte consistentă în prima jumătate a anului. Scăderea raportului între șomeri și forța de muncă a fost mai evidentă tot pentru componenta feminină față de cea masculină, conducând la o ulterioară apropiere a ratei șomajului specifică, în 2006 fiind aproape 5,4%, așa cum arată tabelul de mai jos.
Tabelul nr. 15 – Rata șomajului totală, de scurtă și de lungă durată în funcție de zona geografică și sexe – 2006
Rata șomajului pentru tinerii cu vârsta între 15-24 ani a continuat să se reducă (-2,4%), ajungând în 2006 la 21,6%. Diminuarea ratei șomajului de lungă durată a fost destul de incertă (-0,4%) și a condus indicatorul la valoarea de 3,3%.
În ceea ce privește dinamica evoluției salariului brut pe unitatea de muncă a înregistrat în anul 2006 o creștere de 2,8% în scădere ușoară față de 3,3% în anul precedent.
7.6.3. Conjunctura economică în 2007
În 2007 economia mondială și-a menținut un ritm de creștere susținut caracterizată prin continuarea fazei de expansiune înregistrată în ultimii patru ani.
Economiile din zona UEM și-au menținut ca medie în anul 2007 un ritm de dezvoltare foarte puternic (de 2,6%) ușor inferior celui înregistrat în anul precedent și în același timp discontinuu.
În 2007 PIB-ul Italiei a crescut cu 1,5% înregistrând un rezultat mai puțin favorabil față de cel al anului precedent care s-a situat la 1,8%. Diferența negativă de creștere a Italiei față de media UEM, s-a situat în medie la 1%.
PIB-ul trimestrial a fost afectat de o scădere activității economice în trimestrul al IV-lea (-0,4% în termeni conjuncturali ) urmată de o relansare de o amploare egală în primul trimestru a anului 2007. Pe baza acestei evoluții, variația PIB în 2008 înregistrată în primul trimestru este pozitivă înregistrând o valoare de +0,2%.
În anul 2007 s-a înregistrat o expansiune moderată a activității în sectorul productiv; principalele sectoare de activitate au realizat creșteri de valoare adăugată, excepția înregistrându-se în sectorul agricol.
Sectorul serviciilor și cel al construcțiilor au continuat să se dezvolte în ritmuri moderate, iar dinamica valorii adăugate a industriei în sens restrâns, a rămas pozitivă deși mult mai scăzută față de anul precedent.
7.6.3.1. Cadrul macroeconomic internațional
În cursul anului 2007 economia mondială a înregistrat pe ansamblu, un ritm de creștere susținut cu o prelungire a fazelor de expansiune. Conform datelor FMI în 2007 produsul intern brut exprimat în prețurile pieței a crescut în termeni reali atingând valoarea de 3,7% dar în același timp inferior celui din 2006 de 3,9%.
PIB exprimat ca putere de cumpărare care atribuie economiilor emergente o importanță foarte crescută, reprezentat de nivelul veniturilor reale, a crescut atingând valoarea de 4,9%.
Tendința economiei internaționale a resimțit, doar în ultima parte a anului și într-o măsură limitată, dificultățile pieței financiare.
Graficul nr. 15 – Creșterea PIB la prețuri constante pentru zona geoeconomică în câteva țări. Anii 2004-2007 (variații procentuale)
Sursa: FMI World Economic outlook database (aprilie 2008)
Variații ale PIB real măsurate la ratele de schimb curent.
În ceea ce privește UEM putem afirma că în această zonă a continuat expansiunea înregistrată în 2006. Economiile europene s-au menținut în media anului 2007 înregistrând un ritm de creștere destul de puternic, deși în ușoară încetinire față de anul precedent. PIB a crescut la 2,9% pentru UE (27 țări) și 2,7 % pentru UEM (13 țări), așa cum se poate observa în graficul de mai jos
Graficul nr. 16 – PIB exprimat în prețuri constante, rata șomajului, inflației în țările UE, în SUA și Japonia 2004-2007
Sursa: Eurostat
Variații procentuale
Rate armonizare, Eurostat
Pentru țările UE, indicele armonizat, pentru SUA și Japonia, indicele general
În UEM creșterea a fost susținută într-un mod cu totul echilibrat de toate componentele cererii. Consumurile casnice au înregistrat o dinamică moderată (+15%) cu puțin inferioară celei din 2006. Influența investițiilor în PIB a rămas una puternică (+4,3%) chiar într-o ușoară creștere, cu o creștere semnificativă la componentele de mașini și utilaje (crescută la 4,8%) cât și a celei de construcții (+3,7%).
Contribuția cererii externe în dinamica PIB, de 0,4%, este un rezultat superior celui înregistrat în 2006, datorită unei încetiniri al volumului importurilor de bunuri și servicii, mult mai accentuat decât cel al exporturilor, acestea din urmă menținând un ritm de creștere destul de ridicat de 6%.
Aceste aspecte sunt redate în graficul de mai jos:
Graficul nr. 17 – Contribuțiile componentelor cererii la creșterea PIB în principalele țări ale UEM în anii 2006-2007 (valori procentuale )
Sursa: ISTAT, Conturile economice naționale, Eurostat
Putem să afirmăm că, sporirea cererii interne contribuie la creșterea moderată a economiei Italiei.
În anul 2007 toate componentele cererii au contribuit în câte o măsură la trendul pozitiv al activității economice așa cum se poate observa în graficul următor:
Graficul nr. 18 – Situația economică a resurselor și a datoriilor (anii 2004-2007) (variații procentuale față de anul precedent, valori agregate)
Sursa: ISTAT, Conturile economice naționale
În special, consumurile finale au crescut cu 1,4% cu un aport de creștere a PIB de 1,1%; rata de creștere a investițiilor directe a fost de 1,2% cu o contribuție de 0,3% în timp ce cererea externă netă a condus la creștere într-o măsură marginală (+0,1%); un aport nul observăm că survine din variația stocurilor.
7.6.3.2. Comerțul exterior
Comerțul zonei euro a prezentat o dinamică inferioară celei mondiale, cu o creștere în volum de 6,1% pentru exporturi și 1,3% pentru importuri, în scădere față de anul precedent. Valoric, dinamica fluxurilor externe ale zonei au condus la creșterea exporturilor (+8,3%) fiind superioară celei a importurilor de 5,6%. În acest fel s-a îmbunătățit balanța comercială care în 2007 a înregistrat un activ de 28,5 miliarde de euro, față de deficitul de 8,4 miliarde în 2007.
În profil sectorial, creșterea avansului comercial al UEM este determinat de o creștere a sectorului mecanic (de la 154 mld în 2006 la 186 mld în 2007).
În ceea ce privește exporturile, putem să afirmăm că acestea sunt în creștere mai ales în ceea ce privește piețele din afara UEM. Exporturile italiene către țările non-membre UEM au crescut atingând un procent de 5,8% iar cele din țară către țările UEM au atins valoarea de 10 %.
Acestea din urmă, au înregistrat o performanță superioară mediei UEM, atât datorită impactului favorabil al specializării sectoriale, cât și datorită îmbunătățirii condițiilor generale de competitivitate ale exporturilor italiene în țările extracomunitare.
Între 2003 și 2007, pe fondul unei ușoare diminuări a cotelor exporturilor italiene spre interiorul și exteriorul zonei UEM, celei ale Franței au înregistrat o eroziune consistentă (-2,5% pentru fluxurile spre țările extra UEM și -2,3% pentru cele externe zonei), în timp ce au crescut simțitor cele ale Germaniei (+1,5% și +1,9%, respectiv pentru vânzările directe în interiorul zonei UEM).
În 2007, ponderea bunurilor directe spre țările UE asupra totalurilor exporturilor italiene a fost de 60,1%. Vânzările spre această zonă au crescut într-o măsură superioară față de achiziții (respectiv +6,1% și 3,4%) cu o îmbunătățire a unui surplus comercial, trecând puțin de 200 milioane la 5,7 mld euro, așa cum reiese din tabelul de mai jos:
Tabelul nr. 16 – Comerțul exterior al Italiei pe arii geoeconomice și țări (anul 2007) (a) (a) (valori absolute în mil euro și variații procentuale față de anul precedent )
Sursa: ISTAT, Statisticile comerțului cu exteriorul
Date provizorii
țări candidate UE : Croația, Macedonia, Turcia
OPEC: Algeria, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Indonezia, Irak, Kuweit, Libia, Nigeria, Qatar, Iran,Venezuela
Mercosur: Argentina, Brazilia, Paraguay, Uruguay,
Economiile dinamice ale Asiei: Hong Kong, Malaiezia, Coreea, Singapore, Taivan și Tailanda.
În ceea ce privește exporturile pe regiuni și repartizarea geografică, în anii 2006 – 2007 situația se prezintă în tabelul de mai jos:
Tabelul nr. 17 – Exporturile pe regimuri și repartizarea geografică 2006-2007
Sursa: ISTAT, Statistici ale comerțului cu exteriorul
State provizorii
7.6.3.3. Inflația
Anul 2007 a fost caracterizat de o inflație a consumului menținută în media anului, dar la o rată mai ridicată înregistrată după luna august 2007. Valorile medii unitare ale importurilor au înregistrat o creștere de 2,6%, inferioară însă celor anului precedent (+9,5%) cu o diminuare pentru bunuri de consumuri de folosință îndelungată (-1%) și energie (-1,5% de la 25,6% pentru 2006) și încetiniri în creștere pentru toate celelalte componente (așa cum rezultă din graficul de mai jos).
Graficul nr. 19 – Indicele valorii medii unitare al importurilor și exporturilor și a prețurilor producției 2005-2007 (variații procentuale față de anul precedent)
Sursa: ISTAT, Studiu asupra prețurilor de producție. Statistici ale comerțului cu exteriorul
Baza 2005= 100, Baza 2000=100
În Italia, ca și în toată zona euro, încetinirea influenței dinamicii prețurilor producției industriale asupra pieței interne, începută în ultimul trimestru al anului 2006, este continuată pentru o bună parte a anului 2007, așa cum se poate observa în graficul de mai jos:
Graficul nr. 20 – Indicele prețurilor producției pe principalele grupe de industrie pentru Italia și UEM Baza 2000=100, anii 2005-2007 variații procentuale față de perioada corespunzătoare a anului precedent
În ceea ce privește comparația la nivelul internațional, în 2007 dinamica inflaționistă națională este inferioară țărilor UEM, așa cum se poate observa din graficul de mai jos:
Graficul nr. 21 – Indicii armonizați ai prețurilor de consum a țărilor UEM și indicele prețurilor de consum pentru întreaga arie a euro 2005-2007(%)
Sursa: Eurostat
7.6.3.4. Piața muncii
În cursul anului 2007 zona euro a prezentat o tendință favorabilă a ocupării. Conform datelor furnizate de contabilitatea națională, ritmul de creștere conjunctural a ocupării a fost progresiv atenuat, scăzând de la 0,6% în primul trimestru la 0,2% în cel de-al patrulea.
În termeni sectoriali, în comparație cu scăderea înregistrată în agricultură (-5,9%, cu 58 mii persoane mai puțin față de 2006) s-a observat o creștere moderată în industrie în sens restrâns (+0,4% adică 22.000 persoane) și o creștere foarte susținută în construcții (2,9% adică 55000 de persoane), așa cum se poate observa din tabelul de mai jos.
Tabelul nr. 18 – Gradul de ocupare pe regiuni geografice, poziționare și sectoare de activitate economică anul 2007. Valori absolute în milioane și variații procentuale față de anul precedent
În ceea ce privește rata șomajului putem afirma că aceasta este în continuă scădere, ajungând la 6,1% cu șapte zecimi de punct mai puțin față de 2006. În aceeași perioadă rata șomajului în UE a ajuns cu 7,1%, cu un punct procentual mai puțin față de anul precedent, așa cum se poate observa din tabelul de mai jos:
Tabelul nr. 19 – Rata șomajului, de scurtă și lungă durată în funcție de repartiția pe regiuni geografice și sexe, 2007
Reducerea ratei șomajului a fost încă o dată mai ridicată pentru componența feminină față de cea masculină, cu o apropiere ulterioară a ratei șomajului specific de la 7,9% la 4,9. Diminuarea a fost foarte consistentă în regiunile centrale (-1,2%), față de cele din sud și centrale.
7.7. Anul 2008
7.7.1. Cadrul economic internațional în anul 2008
Pe parcursul anului 2008, contextul economic mondial a fost marcat de o criză financiară extrem de gravă a cărei efecte s-au răsfrânt asupra întregii economii reale. Acest lucru a constituit sfârșitul unui proces de expansiune ciclică care se propaga în ritm susținut de aproximativ 4 ani, dar care încă de la sfârșitul anului 2007 manifesta semne de atenuare. Dinamica activității economice înregistrează un caracter de recesiune în cea de-a doua parte a anului 2007, care s-a extins până în 2009. Prelungirea efectelor crizei financiare asupra piețelor imobiliare a determinat dezechilibre puternice în cadrul mecanismelor financiare care la rândul lor au creat dificultăți întreprinderilor cu privire la accesul la creditare, și a crescut incertitudinea de pe piață.
Reducerea activității productive în anul 2008 a implicat toate zonele geoeconomice, fiind mult mai accentuată însă în economiile avansate din punct de vedere economic, care au înregistrat în medie, o rată de creștere de aproximativ 1% față de 2,7% în 2004. Pierderea dinamismului a caracterizat mai ales UE și Japonia, în timp ce în SUA a fost oarecum atenuată de faptul că aceasta înregistrase deja o frânare bruscă în 2007.
Economiile emergente, în ansamblul lor, și-au menținut un ritm de dezvoltare destul de ridicat (cca 6,1%), însă inferior de aproximativ 2% față de anul 2004. China a continuat să conducă expansiunea economică din țările asiatice, dar înregistrând în același timp o reducere semnificativă de 9% față de creșterea accelerată înregistrată în ultimii 50 de ani. India și-a menținut și ea ritmul de dezvoltare a PIB (7,3%) în timp ce scăderea a fost mai accentuată pentru economia Rusiei (a crescut la 5,6% în 2008) care a fost și mai expusă la condiții financiare internaționale și ca urmare a resimțit o diminuare a prețurilor la produsele energetice.
Graficul nr. 22 – Evoluția PIB-ului (în prețuri constante) pe arii geoeconomice în anumite țări în perioada 2005-2008 (variații %)
Sursa: FMI, World Economic Outlook Database (aprilie 2009),
(a)Variația PIB-ului măsurat în rate curente de schimb
Criza financiară inițiată de SUA și propagată rapid la nivel global cu o intensitate specifică în țările cu sisteme de creditare fragile a fost contracarată de autoritățile monetare prin intervenții rapide, orientate spre anihilarea efectelor determinate de creditele contractate asupra sistemului bancar și asupra operatorilor economici. Această politică monetară s-a extins progresiv în toate țările, prin intervenții repetate asupra ratelor de referință ce au suferit o diminuare la valori minime atât în SUA cât și în Europa. În cazul BCE rata de intervenție a fost adusă la 1%, înregistrând ulterior o reducere ușoară care nu mai era disponibilă pentru FED ce atinsese un nivel egal cu zero al ratelor aplicate.
Principalele componente ale cererii au influențat pierderea dinamismului activității economice în mod diferit datorită diferențelor existente dintre principalele economii din zona euro. În Germania a avut loc o reducere excesivă a exportului, în timp ce în Franța și Spania valoarea investițiilor directe s-a redus brusc, ceea ce a impus limitarea consumului. În ceea ce privește activitatea de comerț exterior în anul 2008 s-a înregistrat o reducere a volumului fluxurilor de interschimb la nivel mondial de bunuri, scăzând de la 6,6% în 2007 la 3,2% în 2008; această tendință a caracterizat atât economiile avansate cât și cele emergente sau în curs de dezvoltare.
Dinamica schimburilor comerciale în zona euro a suferit de asemenea o schimbare bruscă, astfel încât exporturile au înregistrat o diminuare de 2,1 % (+5,1% în 2007), în timp ce importurile au semnalat o diminuare de 3% (+1,6% în 2007). În termeni de valoare ambele fluxuri au înregistrat creșteri, cu o majorare a exporturilor spre exteriorul UEM (+3,6%), semnificativ inferioară importurilor (+7,5%). Impactul asupra balanței de plăți externe nu a fost semnificativ, înregistrând o reducere de 33,2 mld euro în 2008 (16,4 mld în 2007). Schimburile comerciale ale UEM au fost caracterizate de contextele similare pentru cele două tipuri de fluxuri, ambele fluxuri au înregistrat o creștere în primul trimestru, iar în următoarele două, o dinamică mai redusă, însă încă pozitivă, mai ales la import.
În anul 2008 rata de schimb efectiv a monedei euro a crescut la 2,7% cu o ușoară creștere față de anul 2007 (+3,8%); în cursul anului 2008 au avut loc mișcări ample și contrastante, cu o depreciere clară în prima parte a anului.
În ceea ce privește fluxurile comerciale ale Italiei, valoarea exporturilor a înregistrat în anul 2008 o ușoară majorare (0,3%) cu o rată de creștere în scădere față de creșterea din 2007 (9,9%). Creșterea importurilor (+1,1%) a fost superioară celor înregistrate la export (+5,95 în 2007). Soldul balanței de plăți externe a suferit o diminuare, astfel încât deficitul a crescut de la 8,6 mld euro în 2007 la 11,5 mld în 2008.
Rata exportului în Italia față de restul țărilor din zona euro, cu privire la vânzările directe spre exteriorul zonei, a fost de 13,3% cu o marjă crescută față de anul anterior. Rata schimburilor calculată pentru exporturile directe spre interiorul UEM s-a redus în schimb cu 0,6%, atingând o valoare de 10,5%.
Tabelul nr. 20 – Exportul țărilor UEM spre exteriorul și interiorul zonei euro în perioada 2005-2008 (rate și variații %)
Sursa: ISTAT, www.istat.it
7.7.2. Economia italiană în zona euro
7.7.2.1. PIB și componentele cererii
În anul 2008 PIB a înregistrat o diminuare de 1,0% printr-o inversare bruscă a tendințelor față de faza de expansiune moderată ce a caracterizat perioada anilor 2006 și 2007 (+2% în 2006 și +1,6% în 2007).
La contractarea activității economice au contribuit toate componentele cererii interne cu excepția consumurilor colective. Consumurile finale au resimțit o reducere semnificativă a componentei private, și anume 0,5%, contribuind astfel cu 0,4% la reducerea PIB-ului (graficul de mai jos). Investițiile directe s-au redus într-o manieră considerabilă, determinând o reducere de 0,6% a PIB-ului la care s-a mai adăugat și 0,3% provenit din variația stocurilor.
Graficul nr. 23 – Situația economică a resurselor și datoriile în perioada 2005-2008 (variația % față de anul anterior)
Sursa: ISTAT, Contexte economice naționale
Cererea externă a furnizat un aport pozitiv de 0,3% la creșterea PIB-ului. Ca urmare a efectului de contracție a exporturilor de bunuri și servicii, fiind mai puțin diminuate decât cererea internă.
Rezultatul negativ experimentat de Italia poate fi inserat într-un context general de inversare a ciclului economic care au influențat în timp și cu intensități diferite mai multe economii naționale membre ale UEM, în cursul anului 2008.
Graficul nr. 24 – Contribuția componentelor cererii la creșterea PIB în principalele țări ale UEM în perioada 2007-2008 (valori %)
Sursa: ISTAT, Rapporta annual 2008- Conti economici nazionale Eurostat și INSEE
Se poate observa că în cea mai mare parte a țărilor UEM rata de variație a PIB a rămas pozitivă, suferind cel mai mare declin în anul 2008. Diferența negativă dintre Italia față de restul UEM s-a amplificat ulterior ajungând până la 0,8% în anul 2008 față de o medie de 1,0% în perioada 2005-2007.
Graficul nr. 25 – titlu
Sursa: ISTAT și Eurostat
În perioada cuprinsă între 2005 și 2008 s-a observat o ușoară creștere a ratelor de export din Italia spre exteriorul UEM și o ușoară diminuare a celor spre interiorul UEM. Compararea cu alte economii membre UEM scoate la lumină un rezultat negativ înregistrat de Franța, care a suferit o eroziune puternică a ratelor de export(-1,6% pentru fluxurile spre țările extra UEM și -1,2% pentru cele spre interiorul UEM) spre deosebire de rezultatul favorabil înregistrat de Germania (+1,4% și 0,9%). Spania și-a menținut rata exportului stabilă spre țările externe UEM, în timp ce a suferit o reducere pentru cele spre interiorul UEM.
Dinamica exporturilor italiene pe regiuni (în funcție de originea mărfii) înregistrează o creștere a fluxurilor de export destul de semnificativă în Sardenia (+22,4%), Liguria (+9,4%), Lazio (+7,7%), în timp ce se înregistrează reduceri pentru Valle d Aosta, Marche, Calabria și Umbrio.
Tabelul nr. 21 – Exportul pe regiuni și repartizare geografică în perioada 2007-2008 (valori în milioane euro, rate și variații %)
Sursa: ISTAT, Rapporta annual 2008, www.istat.it
Având în vedere regiunile care influențează în termeni de valoare mărfurile exportate, se constată o creștere în Emilia – Romagna (+2,4%), Lombardia (+1,6%) și Piemonte (+1,5%). În schimb, Toscana și Veneția înregistrează reduceri semnificative ale exportului (4,9% și 4,6%). Ratele de export la nivelul economiei naționale s-au diminuat în regiunile Veneția (-0,7%), Marche (-0,5%) și Toscana (-0,4%) și au avut o ușoară creștere în Lombardia (+0,4%), Sardenia, Lazio și Emilia- Romagna (+0,3%).
7.7.3. Inflația
Fluctuațiile semnificative ale inflației în anul 2008 au fost determinate de stimuli externi asupra prețurilor bunurilor din sectorul energetic și alimentar. La aceste tensiuni existente care s-au manifestat în ambele domenii (energetic și alimentar) s-a mai adăugat și creșterea accelerată a prețurilor din toamna anului 2007 și vara anului 2008. Ulterioara reducere a prețurilor la produsele energetic, la care s-a adăugat mai târziu și cea din industria alimentară a fost însoțită și de efectele determinate de contractarea/diminuarea cererii.
În anul 2008 valoarea importurilor a înregistrat o creștere de 9,0%, cu mult superioară celei înregistrate în anul anterior (+3,0%), efect al creșterii puternice înregistrate de industria energetică (+30,5%). Aportul acestei creșteri la valoarea importurilor a fost de 3,5% inferioară celei înregistrate în anul 2007 (+4,1%).
Evoluția anuală a indicilor valorilor unitare ale importului scoate în evidență o reconsolidare a presiunilor inflaționiste care s-au manifestat până la sfârșitul verii anului 2008. Ulterior, odată cu căderea prețurilor acțiunilor la țiței, s-a înregistrat o reducere și a producției energetice (fiind de 44,6% la sfârșitul anului).
Indicele general al prețurilor la produsele de origine internă a înregistrat în anul 2008 o creștere de 5,9%, fiind de 2,5% mai mare decât în anul 2007.
Graficul nr. 26 – Indicele prețurilor la importuri și a prețurilor la producția de pe piața internă și externă. Baza de referință 2005=100; anii 2006-2008 (variații % față de anul precedent)
Sursa: ISTAT Date statistice cu privire la comerțul exterior
Procesul de formare ale prețurilor de output a fost caracterizat în principalele sectoare de activitate economice de influențe puternice din partea costurilor de output și de reducerea generală a productivității muncii compensată parțial de marjele unitare de profit.
Pe ansamblul întregii economii, costul de input are înregistrat în medie o creștere de 5,0% în anul 2008, mult mai mare față de anul precedent, însă cu o ușoară redimensionare spre finele anului. În același timp dinamica menținută a costului forței de muncă și reducerea productivității muncii (exprimată de producția brută pe unitate de muncă) au determinat o accelerare puternică a creșterii costului forței de muncă pe unitate de produs, crescând astfel cu 5,3%; costurile variabile au crescut cu 4,7%(de la 2,2% în 2007) ca urmare a unei ușoare diminuări a marjei profitului și a creșterii prețurilor de output cu aproximativ 2% față de anul 2007.
Graficul nr. 27 – Indicele prețurilor la producția de pe piața internă pe principalele sectoare de activitate. Baza 2005=100; anii 2006-2008 (variații % față de aceeași perioadă a anului precedent)
Surse: Eurostat, ISTAT Cercetare cu privire la prețurile de producție
Elementul care a condiționat evoluția prețurilor producției a fost prețul energiei care la rândul său a fost influențat de creșterile excesive ale prețului țițeiului la nivel internațional în prima jumătate a anului 2008 și care a continuat ulterior. După cum se poate observa în tabelul de mai sus prețul bunurilor de consum după o creștere ușoară de 4,8% în prima jumătate a anului 2008 au scăzut la 2,1%, cele mai afectate fiind sectorul bunurilor de consum curent, în special produsele alimentare.
În anul 2008, dinamica prețurilor producției în Italia a fost aproape similară cu cea înregistrată la nivelul UEM; principalele diferențe față de zona Euro, în defavoarea Italiei pe întreg anul 2007 s-a redus treptat în prima parte a anului 2008, atingând la sfârșitul anului o valoare negativă ca urmare a reducerii prețului energiei.
Rata anuală a inflației aferentă anului 2008, exprimată cu ajutorul indicatorului național al prețurilor bunurilor de consum, a fost de 3,3%, net superioară față de cea înregistrată în anul anterior (1,8%). Eliminarea tensiunilor de la piața materiilor prime (de natură petrolieră și alimentară) au condus la reducerea inflației (2,8% la sfârșitul lui 2008).
Tabelul nr. 22 – Indicele armonizat al prețurilor bunurilor de consum în țările UEM și indicele prețurilor bunurilor de consum pentru Zona Euro – anii 2006-2008 (variația % asupra aceleași perioade din anul precedent)
Sursa: Eurostat
Comparația dintre Italia și UEM se bazează pe indicele armonizat al prețurilor bunurilor de consum, care arată că, creșterea prețurilor bunurilor de consum în Italia în anul 2008 a fost mult mai intensă față de marea majoritate a țărilor membre UEM. Diferența calculată asupra ratelor anuale ale inflației, care în anul 2007 era de -0,1%, a înregistrat o valoare de 0,2% în anul 2008.
Dinamica prețurilor bunurilor de consum în Italia similară în oarecare măsură cu cea înregistrată de cea mai mare parte a țărilor membre UEM, se datorează întârzierii transferului impulsurilor inflaționiste asupra prețurilor finale, de origine exogenă, atât în faza de creștere cât și în cea ulterior de scădere rapidă.
7.7.4. Piața muncii
Pe parcursul anului 2008, în Zona Euro faza ciclică negativă a determinat o deteriorare treptată a situației existente pe piața muncii. În baza evaluărilor din contabilitatea națională s-a trecut de la o creștere a gradului de ocupare a forței de muncă de 0,3% în primul trimestru la o reducere a acesteia la aproximativ jumătate spre sfârșitul anului. Reducerea gradului de ocupare a forței de muncă în sectorul agricol a fost însoțită de o diminuare a acesteia și în domeniul construcțiilor, în timp ce industria serviciilor a crescut. Printre economiile din Zona Euro se remarcă Germania care a înregistrat un grad de ocupare de +1,4% și o reducere neașteptată de -0,3% în Spania.
În Italia, reducerea activității productive a determinat o puternică diminuare a gradului de ocupare de la 1,2% în 2007 la 0,3% în 2008; în termeni de unitate de muncă standard, rezultatul a fost și mai puțin favorabil înregistrându-se o reducere de 0,1%.
Aceste rezultate cu privire la volumul de muncă au fost generate de restrângerea activității independente (-1,5%) inițiată încă din anul 2007, în timp ce activitățile dependente au înregistrat o creștere de +0,5%. Cele mai semnificative reduceri ale gradului de ocupare au fost în agricultură (-1,7%) și în construcții (0,6%) și a avut loc îndeosebi în Regiunea Nord și Centru (cu variații cuprinse între 1,2% și 1,5%) în timp ce în Sud s-a redus cu 0,5%.
Tabelul nr. 23 – Gradul de ocupare pe zone geografice și sectoare economice de activitate în anul 2008 (valori absolute în milioane și variația % față de anul anterior)
Sursa: Raportto annuale ISTAT 2008
În domeniul industriei, gradul de ocupare a fost redus semnificativ cei disponibilizați recurgând la ajutorul de șomaj (Cassa Integrazione) numărul acestora crescând de la 53 mii în 2007 la 115 mii în 2008. La nivel național, numărul de persoane active pe piața muncii a crescut într-o măsură foarte mare în Nord și Centru (1,6% și respectiv 2,4%) și mai puțin Sud (0,6%); la această repartizare mai trebuie adăugat faptul că, componenta masculină (-0,2%) a suferit cea mai drastică reducere.
În ceea ce privește rata șomajului a crescut la 6,7%, cu 0,1% mai mult decât în 2007; nivelul a rămas ușor sub cel înregistrat pe ansamblu UE (7,0%). Rata anuală a șomajului a afectat atât componenta masculină (de la 4,9% în 2007 la 5,5% în 2008) cât și cea feminină (de la 7,9% în 2007 la 8,5% în 2008 ), fiind mai accentuată în Regiunea Centrală și Meridională.
Tabelul nr. 24 – Rata șomajului pe zone geografice pe durată nedeterminată și sexe în anul 2008
Sursa: Raportto Annuale ISTAT, Date cu privire la forța de muncă
După cum se poate observa din datele prezentate mai sus existau diferențe teritoriale semnificative, în sensul că rata șomajului în Regiunea de Centru a rămas de aproape 3 ori mai mare decât Regiunea de Nord.
7.8. Anul 2009
7.8.1. Economia italiană în interiorul crizei economice mondiale
Criza economică, inițiată în a doua parte a anului 2007 ca un fenomen circumscris sectorului financiar din SUA s-a transformat rapid în cel mai grav episod de recesiune din istoria recentă. După estimările FMI în 2009, PIB-ul mondial măsurat ca putere de achiziție s-a diminuat pentru prima dată din 1970, cu 0,6% în timp ce producția industrială și comerțul internațional s-au contractat în jurul valorilor de 8,2% și 10,6%.
Impactul crizei asupra gradului de ocupare și asupra veniturilor a fost unul diferențiat dar relevant, chiar dacă atenuat în marea majoritate a țărilor de amortizorii sociali și de măsuri de susținere ad-hoc. Diferite guverne chiar și-au actualizat intervențiile consistente pentru a menține stabilitatea propriului sistem financiar și în multe cazuri au lansat măsuri temporare de susținere pentru companii.
Beneficiile acestor intervenții, împreună cu scăderea veniturilor legate de contracția activităților, au avut un impact notabil, cu consecințe negative pe termen mediu asupra costurilor publice așa cum reiese și din informațiile prezentate în graficul de mai jos:
Graficul nr. 28 – Creșterea economică, raportarea publică și gradul de ocupare în marile economii europene –UEM, UE, SUA și Japonia = 2007-2010, variații procentuale
Sursa: Comisia europeană, European Economy in 2010
2010: – previziunile Comisiei Europene actualizate la 5. 05. 2010
7.8.2. Impactul asupra economiei reale: creștere, grad de ocupare, producție și aporturi
7.8.2.1. Performanța economica și componentele sale
În ultimii 10 ani economia italiană a arătat un ritm de creștere inferioară mediei europene. Dacă se ia în considerare perioada 2001-2009, performanța de creștere a economiei italiene este cea mai slabă dintre toate țările din UE- 27, față de SUA și Japonia și asta datorită efectului foarte marcant al crizei mondiale.
Făcând o comparație cu alte economii majore ale UE, creșterea de ansamblu a valorii adăugate reale în perioada 2001-2009 poate fi descompusă în factori proveniți de la variația gradului de ocupare și al productivității muncii așa cum rezultă din tabelul de mai jos:
Tabelul nr. 25 – Creșterea economică și un mix între gradul de ocupare și productivitatea în principalele țări ale UE. Anii 2001-2009 (variații procentuale)
Sursa: Elaborare pe baza datelor Istat, Comisia Europeană Conturi naționale
Prăbușirea PIB în anii 2008-2009 care a caracterizat Italia față de alte mari economii ale UEM, a fost în bună parte determinată de rezultatul negativ al anului 2008 (-1,3% față de 0,6 cât înregistrează media UEM) datorită contracției cererii de consum și investiții,însoțită de un aport aproape nul ale raporturilor nete.
În 2009, reducerea componentelor cererii a fost aproape generalizată și a resimțit tendințe similare în Italia și în media UEM, cu o diferență semnificativă doar în cazul consumurilor finale, diminuate într-o măsură majoră în Italia așa cum reiese și din graficul de mai jos:
Graficul nr. 29 – Contribuția componentelor cererii în creșterea PIB în principalele țări ale UEM (valori %)
Sursa: Elaborare pe baza datelor Istat, Insee.
7.8.2.2. Gradul de ocupare a forței de muncă pe cap de locuitor și veniturile
În toată Europa criza economică a întrerupt un proces de creștere al gradului de ocupare care dura de circa un deceniu și determinată și de expansiunea angajaților din sectorul serviciilor.
În perioada 2001-2008 gradul de ocupare măsurată prin intermediul unei cercetări europene asupra forței de muncă a crescut cu 9,4% în UE și cu 11,9 în UEM.
La acest ultim rezultat a contribuit foarte mult creșterea de 30,6% înregistrată în Spania, datorată flexibilizării contractelor de muncă (munca temporară a atins nivele superioare la 30%).
În Italia și în Franța creșterea gradului de ocupare a fost de circa 11%, în timp ce Italia a menținut diferența negativă a ratei de ocupare față de media UEM. În Germania, în schimb, creșterea a fost concentrată în perioada 2005-2008.
În 2009 gradul de ocupare a căzut cu 1,7 % în întreaga UE și cu 1,8% în UEM. Faza de contracție a gradului de ocupare a avut intensități diferite.
În Italia, Franța și Regatul Unit, populația ocupată și-a început descreșterea de la jumătatea anului 2008 și în media anuală a anului 2009, pierderea locurilor de muncă a fost de 1,6%, 0,8% și 1,5% pentru fiecare țară.
În Italia impactul crizei asupra veniturilor disponibile ale familiilor în termeni reali a început a se manifesta deja în anul 2008, cu o diminuare al puterii de cumpărare de 0,8%, care a determinat o scădere ulterioară de 2,6 % în 2009, tendința înregistrându-se și în perioada crizei din 1992-1993.
La începutul anului 2009 venitul pe cap de locuitor alunecă sub nivelul începutului de deceniu. În 2009, căderea veniturilor s-a tradus în Italia într-o diminuare ale consumului pentru consumuri finale de 1,9% similar cu cele din Regatul Unit, dar net inferior căderii înregistrate de Spania -5,5%.
În Italia cheltuielilor pentru bunurilor de consum a semnalat scăderi semnificative, dar oricum inferioare celor ale veniturilor pentru buna parte al anului 2009 și o atenuare a scăderii în ultima parte a anului. Rata de economisire ale familiilor a continuat să scadă până la al patrulea trimestru.
7.9. Anul 2010
În anul 2010, contextul internațional a înregistrat o puternică relansare (+5% pentru PIB- ul mondial, fiind calculat prin puterea de achiziționare) după o lungă perioadă de contracție a activității economice, determinate de efectele crizei financiare (- 0,5% pentru anul 2009). La nivel agregat la sfârșitul anului 2010 producția industrială a recuperat nivelurile pre-criză schimburile mondiale de bunuri și servicii au compensat căderea puternică din 2009 (+ 12,9%, după – 10,5 din 2009).
Recuperarea decalajului a fost susținută de expansiunea politicii economice (politica fiscală și monetară) ca urmare a crizei provocate de datoria politicii din Europa și de încetinirea creșterii economice a SUA la sfârșitul anului 2010 s-a înregistrat o nouă accelerare a cererii în zona Asiatică care s-a reflectat ulterior în evoluția comerțului mondial, contribuind astfel la creșterea prețurilor la materiile prime, ale căror cursuri s-au datorat tensiunilor politice existente țările africane din Asia Mediteraneană. De aici au rezultat presiuni inflaționiste care în țările avansate nu s-au transferat asupra componentei de fond a dinamicii prețurilor ca urmare a menținerii condițiilor de contracție a cererii și a ratei șomajului, așadar multe dintre problemele ce au caracterizat contextul internațional înainte de criză, au rămas nerezolvate. Dezechilibrele globale au fost pe moment atenuate, însă modelul de dezvoltare a rămas neschimbat.
În UEM s-au amplificat între timp problemele de competitivitate internă ca urmare a dezechilibrelor existente, astfel încât diminuarea creșterii economice a contribuit la o sustenabilitate redusă a acesteia (a competitivității interne).
La aceste elemente s-au adăugat intervențiile politice asupra raportărilor financiare, utilizate pentru a favoriza ieșirea din recesiune; de fapt deteriorarea soldurilor finanțelor publice impune un tratament de însănătoșire, care să constituie o ipotecă pentru creșterile ce se vor înregistra în următorii ani.
Expansiunea ciclului internațional s-a manifestat diferit pentru fiecare zonă și țară în parte; țările emergente au continuat să fie motorul creșterii înregistrate la nivel mondial, astfel țările asiatice cu excepția Chinei și Indiei (care au înregistrat o creștere a PIB-ului de 10,3% și 10,4% ) au confirmat din nou cea mai puternică dezvoltare, urmate de America Latină, unde PIB a crescut într-o măsură de 6,1%, după o reducere de 1,7% în 2009. De asemenea, și în țările din Comunitatea Statelor Independente (CSI) unde majoritatea s-au aflat sub influențele crizei (-6,4% în 2009) s-a asistat la diminuarea activității (+4,6%). În toate aceste țări, dinamica dezvoltării a fost stimulată de politicile macroeconomice, de creșterea cererii și a prețurilor la materii prime, iar în multe cazuri de reluarea a fluxurilor de capital.
Dinamismul care a caracterizat ariile emergente a constituit un factor important de susținere a ciclului economic în țările avansate, care au crescut cu 3%.
În anul 2010 creșterea PIB a fost mult mai intensă până în al 3-lea trimestru în SUA (+2,9% în medie, pe an), continuând a fi constantă însă mai puțin susținută în UEM (+1,8%) și în scădere în Japonia după o explozie inițială de 3,9%. La sfârșitul anului 2010 PIB-ul rezultă a-și fi recuperat complet nivelul anterior crizei financiare doar în SUA. În timp ce în UEM și Japonia continuă să-și mențină diferențele de aproximativ 3-4%. Atât În SUA cât și în UEM s-a înregistrat o reconstrucție importantă a tocurilor de materii prime și o contribuție pozitivă a investițiilor; în SUA reducerea creșterii economice pe perioada crizei a fost mai puțin pronunțată decât în UEM, recuperarea ciclului economic beneficiind de o susținere consistentă din partea consumurilor private, care în anul 2010 au furnizat un aport pozitiv de 1,3% la creșterea PIB-ului. La acest dinamism a contribuit și manevrele de stimulare fiindcă au sprijinit veniturile familiare, simultan cu creșterea moderată a ratei de economisire.
La nivelul UE faza de relansare este caracterizată încă de discontinuitate și o omogenitate redusă între țările membre astfel că în anul 2010 s-a înregistrat o creștere de 1,8% atât în UE cât și în UEM; Germania a prezentat o recuperare de 3,6%, datorită creșterii cererii externe, Franța de 1,6% datorită contribuției consumurilor finale, iar Italia de 1,3% (la fel ca în Marea Britanie) datorită aportului substanțial adus de cererea internă. Spre deosebire de aceste țări Spania a înregistrat un rezultat negativ (-0,2%), iar țările lovite de criza datoriilor publice (Grecia, Irlanda, Portugalia) erau în recesiune la sfârșitul anului 2010.
Graficul nr. 30 – PIB și valoarea exportului la bunuri și servicii înregistrat la nivel mondial pe principalele arii geoeconomice și pe țări selecționate în perioada 2009-2011 (variații procentuale).
Sursa : FMI – World Economic Outlook, Aprilie 2011
PIB în raport cu puterea de cumpărare, Precizări: In toate aceste țări, dinamica PIB-ului a fost stimulată de politicele macroeconomice, de creșterea cererii și de preturile la materiile prime.
Graficul nr. 31 – PIB-ul, rata șomajului și rata inflației în țările UE în perioada 2008-2011
Sursa: Eurostat, FMI (2010), Variații procentuale, Precizări: FMI pentru anul 2011. Date provizorii pentru Grecia (2008-2010) și Portugalia (2009-2010); Estimări Eurostat pentru Franța (2010), Rate armonizate, Eurostat, Indicele de armonizare
În ceea ce privește evoluția ciclică pe termen scurt, în UEM reducerea suferită în ultima parte a anului 2010, a fost urmată de creștere, iar indicatorii conjuncturali în special cei cu privire la climatul de încredere al întreprinderilor semnalau o consolidare a cererii interne ca urmare a recuperării treptate a pieții muncii. Pe de altă parte procesul de consolidare fiscală și tendința de creștere a inflației au constituit pe tot parcursul anului o frână a consumurile private. Toate aceste elemente, conform datelor elaborate de instituțiile IFO, INSEE și ISTAT (Eurozone Economic Outlook, Aprilie 2011) au stat la baza atenuării ritmului de creștere a producției în anul 2011.
7.9.1. Factorii de risc: creșterea prețurilor la materiile prime și presiunile inflației
Creșterea din nou a inflației a cuprins în anul 2010 aproape toate țările, independent de poziția lor ciclică, constituind unul din riscurile cele mai semnificate pentru evoluția economiei mondiale. Acești factori de influență au fost generați de creșterile puternice ale prețurilor la petrol și materii prime non-energetice (produse alimentare, metale) în a doua jumătate a anului 2010; la sfârșitul lui aprilie 2010 prețul în dolari al țițeiului, elementul de referință pentru Europa, a depășit 125 dolari/baril, față de 95 dolari/ baril în 2009; în timp ce indicele HWW înregistrat o creștere de aproximativ 40% pentru bunurile alimentare și materii prime de natură industrială.
Viteza și intensitatea de transmitere a influenței determinate de creșterea prețurilor materiilor prime asupra prețului produselor finale a fost inferioară în țările avansate, unde cererea internă este mai redusă, și mai puternică în țările cu economie emergenta, cu impact mai ales asupra produselor alimentare.
În ceea ce privește UEM, accelerarea creșterii prețurilor a condus la o creștere a ratei inflației de aproximativ 0,2%, practic creșterea inflației în anul 2010 în toate țările membre ale UEM a fost determinată în cea mai mare parte de componenți energetici (unde a crescut cu 7,4%) și într-o măsură mai mică evoluției prețurilor la produsele alimentare neindustrializate (neprelucrate). Presiunile inflației interne s-au menținut la intensități modeste și ca urmare a efectului exercitat de evoluția lentă a costurilor cu forță de muncă.
7.9.2. Creșterea economică și rolul cererii în Italia
În perioada 1999-2009, economia italiană a înregistrat o creștere slabă atât a cererii interne cât și a celei externe, ambele agravându-se în perioada crizei. Analizând efectele crizei și contribuția fiecărui factor la creșterea componentelor cererii, s-a observat că în perioada 2008-2009, reducerea cererii interne în Italia a substras aproximativ 5,5% din creștere, mai puțin decât în Spania și Marea Britanie unde s-a înregistrat practic o cădere a consumurilor private și investițiilor directe, însă mai mult decât în Franța și Germania. O caracteristică specifică Italiei a fost faptul că consumurile colective nu au susținut deloc cererea; în anul 2010 acestea au redus cu 0,1% creșterea acesteia, la fel ca și în cazul Spaniei.
Graficul nr. 32 – Aportul componentelor cererii la creșterea PIB în principalele țări UEM în perioada 2008-2009 (valori %)
Sursa: Eurostat; Conturile economice naționale
Instituții sociale private.
Așa cum am mai precizat anterior componenta externă care în anul 2009 a contribuit într-o măsură semnificativă la reducerea PIB-ului și în 2010 a avut rol negativ.
Importurile au continuat să reducă oferta italiană prin prețurile crescute ce caracterizau cererea internă, fără ca acest minus să fie compensat de intensificarea fluxurilor de schimburi și servicii italiene vândute spre exterior. Dacă în anul 2009 exportul de bunuri și servicii (-18,4%) a fost superioară celei din import (-13,7%), în anul 2010 primele au crescut la 9,1%, iar importul cu 10,5%.
7.9.3. Piața muncii
7.9.3.1. Dinamica gradului de ocupare și input-urile de forță de muncă
Numărul persoanelor angajate în Italia în perioada 2000-2008 a crescut până la 11%, la fel ca în Franța și cu mult mai mult decât în Marea Britanie și Germania. Perioada de recesiune economică s-a prelungit în Italia până în anul 2010, conducând la o reducere a gradului de ocupare a forței de muncă de aproximativ 2,3%, în timp ce în alte țări europene, cu excepția Spaniei, diminuarea a fost mai puțin accentuată, iar recuperarea mult mai rapidă.
Cea mai mare reducere a gradului de ocupare s-a înregistrat în domeniul industriei, îndeosebi a construcțiilor, reduceri care ar fi fost mult mai severe dacă nu s-ar fi intervenit prin instrumente flexibile. Efectele fazei de recesiune au continuat să se răsfrângă asupra gradului de ocupare și în perioada următoare, însă cu o intensitate mai limitată, având în vedere recuperarea parțială a nivelurilor de activitate productivă.
În anul 2010 la o creștere a PIB-ului de 1,3% îi corespunde o reducere a gradului de ocupare, în termeni de unități de muncă cu normă întreagă, de 0,7% (echivalent a 176 mii unități de muncă). Deoarece cu un an înainte scăzuse la 2,9%, s-au pierdut 890 mii unități de muncă. Dacă gradul de ocupare ar fi fost măsurat în termeni de posturi de muncă, reducerea gradului de ocupare rezultă a fi mai puțin amplă (de aproximativ 680 mii) căruia îi corespunde o diminuare de 0,5 in anul 2010 fata de (-1,7 %) anul 2009.
7.9.4. Inflația
În anul 2010, dinamica prețurilor bunurilor de consum în Italia s-a accentuat treptat confirmând o tendință care inițiase deja în toamna anului 2009, rata inflației atingând la sfârșitul acestui an 1,9%.
Indicele național al prețurilor bunurilor de consum a crescut de la 1,5% în 2009 la 2,3% în anul 2010.
În ceea ce privește Italia, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori în perioada de reducere a inflației cauzată de shock-urile petrolifere, viteza de creștere a fost mult mai redusă, iar indicele de creștere al prețurilor măsurat prin intermediul indicelui armonizat (1,6% de la 0,8%, în 2009) s-a aliniat perfect indicelui înregistrat la nivelul UEM, anulând astfel diferențele existente în ultimii 2 ani.
În ceea ce privește evoluția prețurilor în Italia, ca de altfel în întreaga UEM s-a resimțit influența impulsurilor asupra prețurilor la materii prime.
Creșterea ratei inflației a fost mai accentuată în sectorul energetic unde prețurile înregistrate au crescut cu 4,2% în 2010 față de 8,9% în 2009, absența influenței asupra forței de muncă și reducerea cererii de consum au contribuit la frânarea dinamicii celorlalte componente a prețurilor, astfel încât indicatorul care măsoară tendințele de fond ale inflației (calculată prin excluderea posturilor aferente prețurilor produselor energetice și la cele alimentare neindustrializate) a oscilat în jurul a 1,4%.
Tabelul nr. 26 – Indicii naționali ai prețurilor de consum pe tipuri produse și indicele general în perioada 2007-2011 (variații % față de aceeași perioadă a anului precedent).
Sursa: ISTAT – Raportto anuale 2010
Evoluția înregistrată de oferta internă și externă confirmă practic natura exogenă a influențelor inflaționiste; efectul produs de valoarea importurilor s-a transmis foarte rapid asupra primului stadiu de formare a prețurilor la produsele industriale. Indicele general al prețurilor la produsele de pe piața internă s-a diminuat cu 5,4% in anul 2009 și a crescut cu 3% în 2010, cu o creștere treptată pe tot parcursul anului, până a ajuns la 6,1% în martie 2011.
7.10. Anul 2011
În anul 2011 datele statistice furnizate de Eurostat sau INSTAT confirmă încetinirea ciclului economic la nivel internațional; în Italia însă starea de incertitudine care și-a pus amprenta pe capacitatea de producție neutilizată au constituit un impediment în luarea deciziilor de investiții ale întreprinderilor, la care s-au mai adăugat și dificultățile provocate de accesul din ce în ce mai dificil la creditele bancare în special pentru firmele mici și mijlocii.
În anul 2011, rata inflației aproape că s-a dublat față de anul anterior, iar creșterea prețurilor la produsele achiziționate în mod frecvent a fost mai accelerată.
În ceea ce privește gradul de ocupare a forței de muncă acesta a înregistrat o ușoară creștere, însă a fost mai pronunțată în rândul stranierilor și mai redusă în rândul populației italiene. Tot în acest context s-a redus gradul de ocupare în rândul tinerilor cu contracte de muncă cu normă întreagă în timp ce a crescut numărul angajaților cu contracte part-time.
Reducerea consumurilor familiare au determinat o diminuare treptată a puterii de cumpărare și a tendinței de economisire, care s-au dovedit a fi cele mai mici din anul 1995 și până în 2011. Odată cu deteriorarea contextului economic, la jumătatea anului 2011 s-a constatat o schimbare a comportamentului psihologic în rândul populației italiene orientată tot mai mult spre a economisi, devenind mai precaută. Această tendință de economisire a cauzat la un moment dat, un efect depresiv asupra sistemului economic, alimentând un cerc vicios cu efecte greu de cuantificat.
Ca urmare a acestor condiții nefavorabile datoria publică în creștere în raport cu PIB-ul a continuat să se deterioreze, reușind totuși să fie în limitele impuse de obiectivul propus de Documento di Economia e Finanza.
Într-un context economic caracterizat de reducerea cererii la nivel mondial, performanța vânzărilor spre exteriorul Italiei și în anul 2011 a înregistrat încă valori pozitive fiind apropiate de valorile înregistrate la nivelul UEM, fapt care s-a întâmplat pentru prima dată de la introducerea monedei euro (avem în vedere faptul că în faza ciclică în care se situează economia Italiei, creșterea exportului reprezintă componenta principală de susținere a creșterii PIB-ului).
Tabelul nr. 27 – Valoarea PIB-ului și valoarea exportului la bunuri și servicii înregistrat la nivel mondial pe principalele arii geoeconomice și pe țări selecționate în perioada 2010-2011 (variații procentuale)
Sursa: FMI, Word Economic Outlook, aprilie 2012
Dintre economiile avansate, Japonia a experimentat o etapă de recesiune agravată de consecințele economice ale dezastrelor naturale, iar Europa a suferit la sfârșitul anului 2011 o reacutizare a crizei determinate de datoria publică, chiar dacă s-au luat măsuri imediate de gestionare, în diferite țări s-au înregistrat totuși reduceri ale PIB-ului. În SUA, în schimb s-a relevat o creștere economică, cu semnale puternice din piața muncii. Economiile emergente au continuat să înregistreze o rată de expansiune, însă cu evoluții diferențiate: în Asia, creșterea PIB-ului a fost de 7,8% față de 9,7% în 2010, în Europa Centrală și Orientală a crescut la 5,3% de la 4,5% în anul anterior.
Reducerea PIB la nivel internațional a determinat o frânare a schimburilor de bunuri și servicii, a căror creștere în anul 2011 a fost de 5,8% față de 12,9% în 2010; conform datelor Central Planning Bureau, în primele luni ale anului 2011, comerțul internațional a înregistrat o creștere superioară susținută îndeosebi de importurile din economiile emergente.
Graficul nr. 33 – PIB-ul, rata șomajului și rata inflației în țările UE, perioada 2009-2011
Sursa: Eurostat
Valori agregate, abateri procentuale
Rate armonizate
Indicele armonizat al prețurilor bunurilor de consum, abateri %
Reconsolidarea fiscală și condițiile nefavorabile de pe piața muncii sau datorat în mare măsură consumurilor private; prevenirea presiunilor fiscale a avut un rol pozitiv în facilitarea accesului la creditele bancare, însă investițiile private nu s-au resimțit în mod semnificativ.
Anul 2011 a resimțit o schimbare de intonații în politica economică mai ales în țările cu economii avansate; dacă în 2010 mitul expansiunii (de politică monetară sau fiscală) au permis o recuperare a nivelurilor de producție și comerț, apropiat de cele care prevalau înainte de declanșarea crizei financiare (2009), în cursul anului 2010 politica fiscală a evoluat într-un sens restrictiv, în timp ce Autoritatea Monetară a continuat să joace un rol important de menținere a ciclului economic.
În Europa ca urmare a lipsei de încredere în economiile cu datorii publice mari, s-a implementat un proces de reformă de guvernare prin intermediul unor măsuri de reconsolidare și monitorizare fiscale, proces finalizat prin consolidarea conturilor publice (Reforma Pactului de Stabilitate și creștere – O nouă procedură de supraveghere multilaterală a dezechilibrelor excesive) care în primele luni ale anului 2012 a determinat un proces de convergență pentru țările membre, orientat spre definirea de noi reguli prin intermediul așa –numitului fiscal-compact.
În Italia, PIB-ul a înregistrat în anul 2011 o creștere de 0,4%, cu o reducere de 1,8% față de anul anterior. În ciuda creșterii economice din ultimii ani, activitățile economice nu au reușit să recupereze nivelul înregistrat înainte de criză, din 2008-2009.
Graficul nr. 34 – Valoarea resurselor și datoriilor în perioada 2008-2011 (variații % față de anul precedent, valori agregate)
Sursa: ISTAT, Raportto annual 2011, Conti economici nazionale
Dinamica PIB-ului evaluată în funcție de caracterul sezonier s-a redus în a doua jumătate a anului 2011, având în vedere majorarea de +0,1% în primul trimestru, +0,3% în al doilea, +0,2% în al treilea și -0,7% în al patrulea.
7.10.1. Inflația
Spre deosebire de anul 2010, rata inflației s-a dublat în 2011, ca și în alte arii economice din zona euro, fiind determinată îndeosebi de presiunile existente asupra prețurilor la materiile prime din domeniul energetic, industrial și alimentare, pe piețele internaționale, încă de la începutul anului 2010, dar și de deprecierea monedei euro care a cauzat o creștere a costurilor de aprovizionare cu materii prime de bază.
În anul 2011, indicele național al prețurilor bunurilor de consum pentru întreaga colectivitate a crescut cu 2,8%, aproape dublu față de anul precedent. În ceea ce privește dinamica acestora din cursul anului, în prima parte a anului 2011 s-a asistat la o fază de creștere, cu o accelerare ușoară în toamnă (până la 3,4% în luna octombrie), după care a urmat o reducere în lunile de toamnă (+3,3%).
Graficul nr. 35 – Indicii naționali ai prețurilor pentru întreaga comunitate pe tipuri de produse și indicele general al prețurilor în perioada 2008-2011 (variații procentuale față de aceeași perioadă a anului precedent)
Sursa: ISTAT, Statistici asupra prețurilor de consum (pag. 35/521)
Creșterea inflației a fost determinată îndeosebi de creșterea prețurilor aferente produselor energetic și alimentare, prețurile la produsele energetice a crescut în medie în anul 2011 cu 11,3% (de la 4,2 în 2010), depășind valoarea maximă înregistrată cu ocazia episodului inflaționist din 2008. Prețul produselor alimentare a fost cu 2% mai mare față de anul 2010, cu o creștere mai accentuată la începutul și sfârșitul anului 2011, dar cu un ritm continuu și progresiv de creștere la cele neprelucrate. Rezultatul evoluției privind celelalte componente de preț a fot mai moderat, fiind frânat de slăbirea cererii. Inflația de fond (măsurată în raport cu prețul produselor energetic și al produselor alimentare neprelucrate) chiar dacă a fost în creștere s-a constatat a fi de 2,1% /an, cu repercusiuni mai puternice în sectorul transporturilor și al bunurilor industriale. Dinamica inflației în Italia, măsurată prin intermediul indicelui armonizat a rezultat a fi puțin mai mare față de celelalte țări membre UEM (2,9% față de 2,7%). În termeni anuali, această diferență s-a amplificat în prima parte a anului 2011, până a ajuns la 1% în luna decembrie ca urmare a efectului produs de majorările puternice ale prețurilor la produsele energetic și a serviciilor. În primele luni ale anului 2012, din cauza tensiunilor create asupra prețurilor carburanților și a tarifelor la energia electrică și gaz, creșterea prețurilor în Italia a fost cu puțin superioară celei europene, iar diferența de inflație a crescut cu aproximativ 1,2%.
În ceea ce privește sectorul serviciilor, în 2011 inflația s-a menținut într-un ritm moderat, însă ușor mai crescut față de cei doi ani precedenți, creșterea prețurilor a fost cu 2,3% mai mare față de 1,9% în 2008 și 2009 și cu o ușoară accelerare la sfârșitul verii 2011.
7.10.2. Gradul de ocupare și rata șomajului
În baza datelor furnizate de contabilitatea națională, gradul de ocupare în termeni de unități de muncă, a crescut la 0,1% în 2011 (23000 în plus față de anul 2010). Creșterea volumului forței de muncă a fost generată de contracția cu 0,7% a salariaților pe cont propriu, în timp ce salariații angajați au înregistrat o creștere de 0,4%. În sectorul agricol numărul angajaților a rămas constat, în timp ce în construcții a scăzut cu -3,8% în 2011.
În baza raportărilor situației forței de muncă de către ISTAT, după doi ani de reducere a gradului de ocupare, în 2011 s-a înregistrat o creștere de 0,4%, echivalentă cu 95000 unități în plus.
Tabelul nr. 28 – Gradul de ocupare pe sexe, clase de vârstă, cetățenie, repartizare geografică și sector de activitate economic, anul 2011 (valori și variații absolute în mii, variații procentuale)
Sursa: ISTAT, Raportare privind situația forței de muncă
După cum se poate observa din tabelul de mai sus s-a înregistrat o creștere a gradului de ocupare la persoanele cu vârstă de 50 de ani (+254 mii persoane), tendință care a fost determinată de cerințele tot mai stringente de a ajunge la pensie (cu un efect semnificativ asupra gradului de ocupare în rândul femeilor); în același timp se înregistrează o reducere a gradului de ocupare în rândul celor angajați de vârstă mai tinere (-93 mii între 15 și 29 de ani și -66 de mii între 30 și 49 de ani).
Tabelul nr. 29 – Rata de ocupare, rata șomajului pe sexe, repartizare geografică, cetățenie și clase de vârstă – anul 2011 (variații față de 2010 în puncte procentuale)
Sursa: ISTAT, Raportul privind situația forței de muncă
După cum se poate observa în tabelul anterior gradul de ocupare în rândul femeilor înregistrează o dinamică pozitivă (+110 mii unități) fapt care a influențat creșterea progresivă a vârstei de pensionare a femeilor în sectorul public; acest lucru a accentuat tendința de pensionare mai devreme a femeilor, astfel încât în anul 2011, grupa de vârstă 55-59 ani, numărul acestora a crescut la 60 mii unități (8,3%).
În anul 2011 numărul persoanelor în căutarea unui loc de muncă a rămas neschimbat față de anul 2010; practic anul 2011 se caracterizează printr-o reducere în primele luni ale anului (264 mii unități mai puțin față de aceeași perioadă a anului precedent, echivalent cu -0,6%) urmată de o creștere care a condus la un număr de 2,4 milioane de disponibilizați în al 4-lea trimestru (+ 249 mii unități echivalent a 11,4%). În raport cu ceilalți factori sezonieri, rata lunară a șomajului a rămas neschimbată în perioada august 2010 și august 2011, înregistrând o creștere începând cu toamna anului 2011, până a ajuns la 9,8% în luna martie 2012. Această evoluție a fost comună atât pentru bărbați cât și pentru femei, pe toate zonele geografice.
7.11. Anul 2012
7.11.1. O perioadă dificilă pentru economia Italiei
Situația economică a Italiei în 2012 a stat sub semnul incertitudinii care caracterizează actuala fază ciclică a Italiei în 2012 alături de capacitatea de producție inutilizată care constituie factori de frânare ale deciziilor de investire ale companiilor coroborate cu dificultățile pe care companiile le întâmpină în accesarea creditelor bancare mai ales pentru companiile mici și mijlocii. În 2011 rata inflației a fost aproape dublată față de anul precedent și creșterea prețurilor produselor achiziționate cel mai frecvent au fost in mod special ridicate.
În ceea ce privește cadrul macroeconomic și social, tendința negativă a ciclului economic italian pentru anul fost ghidat de scăderea cererii interne. Gradul de ocupare a resimțit înrăutățirea economică mai ales în ultima parte a anului și în primele luni din 2013. S-a înregistrat o scădere a populației ocupate, concomitent cu scăderea numărului de ore de muncă și în același timp o creștere a populației ocupate care lucrează cu normă redusă.
Rata șomajului a ajuns la 9,6% pentru ianuarie 2012. A crescut în același timp și rata șomajului în rândul populației tinere. Un alt semnal critic este reprezentat de rata șomajului înregistrat pe perioade lungi care scade cu 1,2%. În acest cadru de recesiune economică inflația a rămas constantă până la sfârșitul lui august și a început să se reducă doar în ultimul trimestru al anului.
Diminuarea semnificativă a venitului disponibil al familiilor este reflectată într-o scădere puternică a cheltuielilor pentru consum – mult superioare crizei din 2008-2009, precum și o scădere a gradului de economisire care a ajuns la minimul istoric.
7.11.2. Aspecte ale economiei la nivel internațional
În ceea ce privește contextul internațional, în 2012 dinamica economiei internaționale a continuat să se încetinească (3,2% creșterea PIB mondial față de 4% în 2011). Descreșterea a cuprins principalele arii geografice care și-au menținut printre altele ritmuri de extindere eterogene. Economiile avansate au înregistrat o medie de creștere a PIB de 1,2% față de o creștere de 5,1% în țările emergente așa cum se poate observa în graficul de mai jos:
Graficul nr. 36 – Produsul intern brut la nivel global, principalele arii geo-economice și câteva țări alese. Anii 2010-2012 (date în volum, variații %)
Sursa: FMI-World Economic Outbook, aprilie 2013
A doua jumătate a anului fost caracterizată de o tendință pozitivă a pieței bursiere datorită în bună parte unei stabilizări lente a unora dintre cei mai relevanți factori de frânare care au caracterizat semestrul precedent: criza datoriilor a marcat Europa și încetinirea creșterii economiei chineze.
În Zona Euro după patru scăderi conjuncturale consecutive PIB real a înregistrat și în trimestrul al patrulea o flexibilitate foarte accentuată (-0,6%) care ar putea de asemenea sa-și aibă corespondența în punctul de minim al ciclului economic, semnalând începutul fazei de recuperare.
În același trimestru în SUA și în Japonia activitatea economică a fost constantă. În ceea ce privește economiile emergente au continuat să înregistreze, ritmuri de expansiune susținute chiar și la închiderea anului.
Îmbunătățirea moderată înregistrată în a doua parte a anului fost reflectată în evoluția comerțului internațional. După o perioadă de stagnare în prima jumătate a anului, schimburile comerciale de bunuri și servicii au prezentat o revenire din luna septembrie, cu ritmuri de expansiune inferioare mediei înregistrate pe perioade lungi.
Rata de creștere medie pentru semnalat o încetinire lentă conform datelor publicate de Central Planning Bureau (CPB), creșterea a fost de 2,2% față de 5,8% pentru anul precedent.
Incertitudinea permanentă în ceea ce privește sustenabilitatea Uniunii Economice și Monetare (UEM) a continuat să influențeze redresarea economiei europene încă de anul trecut.
Orientarea expansivă a politicii monetare nu a produs o relaxare semnificativă a condițiilor de creditare, mai ales în economiile Europei mediteraneene, datorită segmentării piețelor financiare, datorită diferențelor de risc de țară în interiorul zonei.
În ceea ce privește Zona Euro putem afirma că aceasta se află în recesiune. În UEM în prima parte a anului 2012 criza financiară legată de gestionarea datoriei publice s-a înrăutățit. În plus, în cursul anului recesiunea care a implicat doar unele țări periferice s-a extins în cea mai mare ale altor țări din zonă, așa cum se poate observa în graficul de mai jos:
Graficul nr. 37 – PIB și ratele șomajului și ale inflației în principalele țări ale Uniunii Europene 2011-2012
Sursa: Eurostat
a) Date exprimate în volum; variații procentuale
b) Rate armonizate; valori procentuale
c) Indicele armonizat al prețurilor de consum; variații %
De la începutul lunii iunie turbulențele financiare au fost atenuate ca urmare a reformelor implementate la nivel european. (ESM- European Stability Mechanism) anunțul BCE de introducere unui program de achiziții limitate condiționate de bonuri de Trezorerie pe piața secundară (Outright Monetary Transaction – OMT) și decizia Consiliului European de creare a Single Supervisorzy Mechanism, înțeles ca un preambul spre o uniune bancară europeană.
Ca efect al stabilizării dezechilibrelor financiare, în ultima parte a anului chiar și climatul de încredere, cu unele excepții a început să arate semnale de recuperare. Pentru principalele țări emergente dezvoltarea economică a urmat ritmuri eterogene. Creșterea în Asia a scăzut datorită cererii mondiale care a stagnat și a soft landing al economiei chineze.
7.11.3. Aspecte ale economiei naționale
În cursul anului 2012 ciclul economic italian a fost unul contradictoriu datorită căderii cererii interne, într-un scenariu caracterizat de încetinirea cererii internaționale și a atenuării tensiunilor asupra pieței financiare. Pierderea puterii de cumpărare a familiilor, la care a contribuit în mod hotărâtor creșterea fiscalității, a determinat o scădere a consumurilor în termeni reali. Investițiile au resimțit căderea nivelurilor producției, în prezența existenței unor capacității de producție încă neutilizată și ale dificultăților pentru companii în accesarea creditelor bancare care s-au reacutizat la începutul anului. Scăderea cererii interne s-a reflectat într-o reducere puternică a importurilor de bunuri și servicii, în timp ce cererea externă a arătat o „ținută bună” furnizând o contribuție pozitivă de creștere a activității economice.
Pe întreg anul 2012 PIB a înregistrat o diminuare de 2,4% în termeni reali, anulând recuperarea înregistrată în cei doi ani precedenți așa cum se poate observa în graficul de mai jos:
Graficul nr. 38 – Situația economică a resurselor și datoriilor în anii 2008-2012 (date în volum, variații %)
Sursa: ISTAT: Costuri economice naționale
7.11.4. Scăderea venitului disponibil și criza consumurilor
Una din principalele determinante ale actualei recesiuni inițiată în a doua jumătate a anului 2011, este reprezentată de căderea venitului disponibil care a determinat o contracție profundă a consumurilor familiilor. În 2012 de fapt, în prezența unei flexibilități de PIB real de 2,4%, puterea de cumpărare a familiilor s-a diminuat cu 4,8%. Este vorba de o scădere puternică care urmează unui ciclu de 4 ani precedenți caracterizați de un continuu declin (în anul 2011 venitul real era inferior de circa 5% față de cel din 2007 ultimul an în care era prezentată o dinamică pozitivă) așa cum putem observa în tabelul de mai jos:
Tabelul nr. 30 – Puterea de cumpărare, presiunea fiscală și propagarea economisirii familiilor consumatoare Anii 1992-2012 (variații și valori %)
Sursa: ISTAT: Costurile economice naționale
Compararea internațională evidențiază că între 2010-2012, capacitatea de economisire a familiilor italiene s-a redus într-o măsură relativ foarte accentuată față de marile economii ale UE, cu excepția Spaniei unde în ultimii ani, venitul disponibil a înregistrat o contracție puternică așa cum se poate observa în graficele de mai jos:
Graficul nr. 39 – Venitul disponibil și consumurile pentru consumurile finale în marile economii europene – Anii 2008-2012 (valori la prețuri curente, variații %)
Sursa: Eurostat
Perspectivele scăzute de cereri și dificultăți de acces la credit au determinat o contracție puternică a investițiilor fixe care în 2012 au fost diminuate la 8%, urmând scăderea înregistrată în al doilea trimestru al anului precedent. Scăderea a vizat toate componentele dar mai ales mijloacele de transport (-12,2%).
Recesiunea din ultimul an a implicat toate principalele sectoare productive, provocând o profundă și generalizată cădere a valorii adăugate. Afectate în mod special au fost construcțiile urmate de agricultură și industrie.
7.11.5. Piața muncii în 2012
În cursul anului 2012 s-a observat o agravare progresivă a condițiilor pieței muncii ca urmare a scăderi persistente a activității economice.
Datele referitoare la forța de muncă indică că în 2012 gradul de ocupare a înregistrat o scădere de 69 mil. unități (-0,3%) față de anul precedent.
Scăderea gradului de ocupare a implicat, într-o măsură diferită, sectorul industrial și cel agricol în timp ce a fost favorizat sectorul serviciilor unde populația ocupată a continuat să crească (0,7% față de anul 2011, aproximativ 109 mil. unități) așa cum se poate observa în tabelul de mai jos:
Tabelul nr. 31 – Gradul de ocupare și imput-urile forței de muncă pentru sectorul de producție în anul 2012 (valori exprimate în mii și valori %)
În ceea ce privește rata de ocupare la nivel global care în ajuns la 56,8% (cu două zecimi de punct mai puțin față de 2011) pentru bărbați rata de ocupare e diminuată cu nouă zecimi de punct, crescând la 66,5% în timp ce pentru femei a crescut cu 6 zecimi de punct, atingând la 47,1% așa cum se poate observa în tabelul de mai jos:
Tabelul nr. 32 – Rata de ocupare pe sexe și repartiția geografică – anul 2012 (%)
Sursa: ISTAT – Relevări asupra forței de muncă
Creșterea crizei pieței de muncă s-a tradus într-o creștere semnificativă a ratei șomajului care de la 10,7% în anul ajuns la 11,5% în martie 2013 (10,7% pentru bărbați și 12,7% pentru femei). În aceeași perioadă, rata șomajului a ajuns în Zona Euro la 12%. Zona Centru Sud a fost marcat în special de creșterea șomajului: rata șomajului a crescut cu 3,6% până a atins 17,2%. Informațiile cu privire la forța de muncă evidențiază alte două elemente critice: o creștere de 6% a ratei șomajului în rândul tinerilor (35,3%) și o creștere de 1,2% a ratei șomajului pe perioade lungi (cota șomerilor în căutarea unui loc de muncă de mai mult de un an, a crescut până a atins 65). Aceste aspecte sunt redate cifric în tabelul de mai jos:
Tabelul nr. 33 – Rata șomajului pe sexe și repartizarea geografică în anul 2012 (%)
La aceste tendințe se adaugă și o diminuare a ratei de inactivitate, pentru care se înregistrează o creștere față de 2011.
7.11.6. Inflația încă ridicată, în ciuda recesiunii
În cursul anului 2012 inflația a înregistrat valori ridicate, în ciuda celei mai grave faze de recesiune, creșterii semnificative a ratei șomajului și a contracției puternice a consumurilor. În media anului 2012, prețurile bunurilor de consum, măsurate în baza indicelui pentru întreaga colectivitate, au fost crescute la 3% cu două zecimi de punct față de 2011.
Până la finalul lunii septembrie dinamica prețurilor bunurilor de consum au confirmat ritmuri de creștere încă superioare la 3% și substanțial analoage celor înregistrate în toamna anului 2011. De la începutul lui octombrie, inflația a început să se încetinească, atingând în decembrie la 2,3%, pentru ca apoi să coboare ulterior în primele luni ale anului 2013 (1,2% în aprilie).
Tendința inflației a resimțit încă o dată creșterea prețurilor materiilor prime, energetice și alimentare, amplificate pentru economia italiană de o depreciere moderată a valutei europene în comparație cu dolarul. Factorii de origine internă au contribuit de asemenea la menținerea unor ritmuri ridicate de creștere. Pentru marea parte a anului, de fapt, dinamica prețurilor a încorporat efectele impozitelor indirecte în toamna anului 2011, presiuni de creștere au survenit, de asemenea, datorită intervențiilor repetate de creștere a accizelor stabilite pentru a face față diferitelor situații de urgență, precum și de prețurile mai mari ale unor elemente reglementate la nivel local.
7.12. Anul 2013
În anul 2013 creșterea economică internațională a rămas una scăzută și inferioară ritmurilor de creștere dinainte de criză. Conform datelor FMI, rata de creștere a PIB a atins 3%, în scădere ușoară față de 3,2% în 2012. „Răcirea” dinamicii economice a privit atât economiile avansate (la care creșterea a trecut la 1,3% de la 1,4% în 2012) fie cele emergente și în curs de dezvoltare (unde creșterea a atins 4,7% în 2013 față de 5% în 2012). Aceste piețe și-au menținut de asemenea ritmuri de creștere foarte susținute față de cele ale economiilor mature așa cum se poate observa în graficul de mai jos:
Graficul nr. 40 – PIB în lume, principalele arii geoeconomice și câteva țări selecționate în perioada 2007-2013, date în volum, variații %
Sursa: FMI – World Economic Outlook, 2014
În ceea ce privește ciclicitatea economic aceasta este foarte puternic diferențiată între economiile avansate și piețele emergente. În țările avansate, dinamica economic a înregistrat în al doilea semestru o îmbunătățire progresivă. În special SUA și Japonia au continuat să beneficieze de efectele pozitive derivate de stimuli politicii de bilanț public și monetar.
În Europa sunt îmbunătățite condițiile macroeconomice în țările cele mai afectate de criza datoriei publice, cu o reducere a primei de risc și o scădere diferențială în ratelor pe perioadă lungă în comparație cu Germania.
În aceeași perioadă economiile emergente au înregistrat o dinamică ciclică în încetinire, ca urmare a ieșirii de capitaluri cu o depreciere ulterioară a cursului de schimb determinată de deschiderea Rezervei Federale de reducere a stimulentelor monetare,
Economiile SUA și a Japoniei sunt cele care conduc la relansarea economic. În UEM după șase trimestre de contracție activitatea economic a zonei euro a semnalat un punct de revenire în al doilea trimestru al anului 2013, dar și-a menținut în a doua parte a anului o dinamică încă modestă.
În ceea ce privește schimburile internaționale au crescut în a doua parte a anului. Comerțul mondial a crescut în a doua jumătate a anului. Consolidarea ciclică a economiilor avansate în a doua jumătate a anului 2013 s-a reflectat în tendința comerțului internațional. După o stagnare substanțială, schimburile comerciale de bunuri, exprimate ca volum, conform datelor Central Plan Bureau au arătat o relansare o dată cu luna septembrie. Ca medie anuală, creșterea comerțului mondial în volum s-a situat la 2,7 % de la 1,9% în 2012.
În 2013 PIB în volum s-a contractat în mod substanțial la 1,9%. În al patrulea trimestru al anului 2013 s-a înregistrat de asemenea un semnal timid de redresare economic. Lunga fază de recesiune, care dura din vara anului 2011, nouă trimestre consecutive de contracție a activității, s-a finalizat la sfârșitul anului 2013.
PIB a înregistrat o creștere pe baze conjuncturale datorită contribuției pozitive furnizate de investiții (cu o zecime de punct) și de exporturilor nete (trei zecimi).
Aceste aspect sunt redate în graficul de mai jos:
Graficul nr. 41 – Situația economică a resurselor și a datoriilor 2009-2013 (valori agregate, anul de referință 2005, valori procentuale)
Sursa: ISTAT, Conturi economice naționale
În ceea ce privește piața muncii scăderea gradului de ocupare a fost cel mai crescut de la începutul crizei. În 2013 piața muncii din Italia a resimțit deplin faza de recesiune traversată de economia italiană cu o consistentă scădere a ocupării.
Slăbirea activității economice a fost cauzată în principal de o diminuare a orelor lucrate. Deja în a doua parte a anului 2012 și pe parcursul anului trecut, disponibilizările angajaților din sistemul productiv a înregistrat dimensiuni considerabile.
În sectorul industriei, forța de muncă s-a redus într-o măsură semnificativă. Construcțiile au înregistrat o contracție ridicată. În sectorul serviciilor reducerea forței de muncă a fost constantă în cursul anului așa cum se poate observa în tabelul de mai jos:
Tabelul nr. 34 – Gradul de ocupare și input-urile forței de muncă pentru sectorul de producție 2013 (valori în milioane și procente)
Sursa: Istat, Raportări asupra forței de muncă și conturi economice naționale
Un alt aspect care trebuie subliniat este reprezentat de creșterea ratei șomajului și a forței de muncă potențiale (+3,9%) și în comparație cu o creștere ușoară a artei de inactivitate complete (+0,2%) așa cum se poate observa în tabelul de mai jos:
Tabelul nr. 35 – Gradul de ocupare și de dezocupare pe sexe și repartiție geografică – anul 2013
Sursa: Istat, Raportări ale forței de muncă
Piața muncii din UE a fost puternic afectată de criză economică. Din 2008-2013 numărul celor ocupați s-a redus cu mai puțin de 5,9 ajungând la circa 217 mil în UE 28.
Vorbim de un trend descendent aproape întrerupt, dacă nu se ia în calcul redresarea timidă din 2011. Un rezultat negativ se observă pe cele 18 țări ale zonei euro, cu o reducere a numărului populației ocupate de 3,5% în cei cinci ani consecutivi.
Cele mai mari pierderi de ocupare se înregistrează în Europa meridională, în timp ce cele mai bune performanțe se observă în Germania. În Italia în 2013, graduld e ocupare s-a diminuat la 984 mil de unități față de 2008, înregistrându-se o reducere de 4,2%. Reducerea a fost majoră în ultimul an, accelerând dinamica negativă observată după o ușoară creștere de ocupare înregistrată în 2011.
Rata de ocupare coboară la 55,6% în 2013 de la 58,7% în 2008. În Europa diminuarea ocupării în rândul bărbaților este generalizată în timp ce în ceea ce privește ocuparea feminină se observă în Europa o dinamică oscilantă.
CONCLUZII
Construcția europeană a fost foarte fertilă în primele decenii care au urmat celui de-al doilea război mondial, după care se pare că a mai încetinit din ritm, cooperarea dintre țările Europei devenind cu timpul mai puțin convingătoare.
UEM de astăzi este percepută ca o uniune capabilă să mobilizeze popoarele, cel mai adesea fiind comparată cu un proiect financiar virtuos în care țările membre sunt în măsură să se pună de acord doar asupra unui singur obiectiv și anume: dezinflația. Este necesar a redescoperi învățămintele keynesiene capabile să recunoască importanța intervenției publice în susținerea cererii globale și a șomajului, deoarece adevărata justificare economică a Comunității Europene o constituie faptul că aceasta permite creșterea gradului de bunăstare a popoarelor, adică a nivelului lor de trai și a oportunităților de lucru. Acest lucru conduce la afirmarea necesității de a da o mai mare dimensiune UE, în sensul atingerii unei structuri europene de tip federal, cu un guvern adevărat, capabil să ia decizii politice care să echilibreze bugetul comunitar la valori adecvate (în prezent este la 2% din PIB-ul UE) și care să permită promovarea redistribuirii veniturilor între regiuni, în cazul unor dezvoltări asimetrice. Această cerință rezultă din faptul că ajutorul acordat de UEM statelor membre a dus la o flexibilitate mai mică în gestionarea propriilor politici economice, politici monetare, acestea fiind gestionate de BCE, iar politica de buget rămânând în continuare subiectul unor obligații (constrângeri) puternice promovate de Pactul de Stabilitate și Creștere.
Când UE străbătea 30 de ani de la nașterea sa, în anul 1988, o parte din guvernele țărilor membre au decis că sosise momentul creării unei monede comune, cerând președintelui Jaques Delors să conceapă un raport, ce a fost prezentat în iunie 1989. Raportul Delors sugera convergența spre Uniunea Monetară Europeană (EMU) în trei faze (descrise detaliat în primul capitol al lucrării).
În prezent Euro este unica valută utilizată în Zona Euro, zonă care reprezintă un grup de țări membre (17 la 1 ianuarie 2011) și care devine astfel o arie cu o valută comună. Conform opiniei celor mai mulți specialiști, avantajele introducerii monedei unice au depășit dezavantajele, întrucât Euro a reușit să creeze o concurență mai mare pe piață, iar pentru cele mai multe țări membre UEM s-a înregistrat o reducere semnificativă a ratei dobânzilor pentru credite publice. Cea mai mare parte din ceea ce păreau a fi „costuri” aferente introducerii euro, s-au dovedit a fi realitate, fapt ce s-a datorat lipsei acelor reforme structurale necesare pentru a face să funcționeze mai bine zona pieței unice; iar aici nu ne referim la liberalizarea pieței serviciilor (inclusiv a celei financiare) și introducerea unei flexibilități pe piața muncii, așa cum explica și Francesco Gavazzi, unul din jurnaliștii de la Il Sole 24 Ore și autor al lucrării „Good Bye Europe”. Unul din avantajele cele mai semnificative pentru toate țările membre UEM constă în facilitatea accesului la schimburile comerciale și financiare intra-europene și pe piața unică. În ceea ce privește cel mai semnificativ dezavantaj al introducerii monedei euro, acesta constă în pierderea unei politici monetare independente pentru fiecare țară în parte, politică mereu abuzată de către guvernele acestor țări (iar devalorizarea monetară competitivă nu a reprezentat decât un „drog” temporar pentru o parte din economiile naționale a acestor țări – Italia și Franța fiind exemplul cel mai concludent).
Un alt motiv care a condus la creșterea nepopularității euro a fost determinat de majorarea prețurilor, care a însoțit traseul introducerii monedei unice; însă a cui a fost vina pentru aceste evenimente și de ce politica promovată nu a explicat niciodată foarte clar cine au fost acești „vinovați”? De ce susținea acest lucru? Pentru că datele statistice nu demonstrează o creștere extraordinară a prețurilor. În opinia noastră, bazându-ne pe date reale înregistrate s-au putut constata majorări la prețurile pe care consumatorii le suportau în fiecare zi: restaurante, baruri, magazine de diverse profiluri, în timp ce prețurile din supermarket-uri și cele ale produselor de larg consum nu au suferit majorări. Dimpotrivă, s-au constatat reduceri ale prețurilor la calculatoare sau la aparatura electronică, trebuind să se țină seama că există o diferență puternică între inflația percepută și inflația reală. Adeseori moneda unică Euro a fost folosită ca o scuză pentru a justifica înrăutățirea situației economice din unele țări membre, BCE fiind de mai multe ori atacată nejustificat; însă nu trebuie uitat că timp de mai bine de 8(9) ani Euro a câștigat lupta împotriva dolarului, fiind bancnota cea mai utilizată din lume. În anul 2007 Iranul a anunțat că substituia dolarul cu euro în tranzacțiile internaționale, iar întrebarea care lua naștere în acea perioadă pentru business-ul intra-comunitar era: care va fi viitorul global al monedei unice în relațiile cu China, una din cele mai puternice concurențe internaționale.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Avantajele Si Dezavantajele Uniunii Monetare (ID: 136972)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.