Auzeam dar nu înțelegeam nimic. [619047]

Capitolul I
Auzeam dar nu înțelegeam nimic.
– Hai spune ceva…..hai, curaj, curaj
– Nu, nuuuu….uite, uite-l mititelu' , cu mine vrea s ă vorbească. El vrea să vorbească cu
Augustina, vrea sa vorbeasc ă cu Augusta, mânca-l-ar mama.
– Eeeee, păi cu cine era să vorbească, ia uite la el ce râde.
– Da când râdeee, zici că-i tată-su în picioare.
– Păiii, doar e al lui. Ia uite și găuri în obrăjori face mititelu'.
– Eeee, găurile din obraz nu mai sunt ale lui tac'su, îs a lu' mumă-sa.
– Ha ha ha ha.
– Doar un flăcău are acasă.
Numele meu e Toma. Toma Zdrăvanu. Din gângurelile mele, n-am reușit să pronunț mai mult de
Tom. Și, dacă eu mi-am zis Tom, atunci așa mă strigau și ceilalți. Tom, Tom, Tom, Tom, Tom în sus,
Tom în jos.
Mulți se întreabă de ce ai mei, mi-au pus numele cu dou ă nume de familie. Și de fiecare dată explic
același lucru.
Toma de cele mai multe ori, îl întâlnești ca un nume de familie. Toma Ion, Toma Gheorghe, Toma
Mihăiță. Așa mă cheamă pe mine. Zdravanu Toma. Cum pe voi v ă cheamă Gheorghe, așa pe mine
mă cheamă Toma. Deci, Gheorghe al tău e Toma al meu.
Ei tot Tom mă strigă.
Acum… eu cu numele Zdrăvanu, chiar nu am nici o explicație. Probabil dacă aș căuta ceva ….aș găsi
dar dacă aș începe să-i explic lui Gheorghe, Ion, Vasile, Miron de unde și numele ăsta de Zdrăvanu,
probabil la scurt timp mi-ar spune Tom Năzdrăvanul, așa că ….nu mai bine îmi văd eu de ale mele?
Știu doar că Zdrăvanu e numele tatălui meu, după afirmațiile sorei mele mai mari care e măritată cu
văcarul sau fierarul din sat pe nume Miron.
Eu nu am apucat să spun mamă și tată…. nu din cauză că mai erau alții la rând și eu nu am mai prins
rândul, ci din cauză că nu mi-am cunoscut părinții. Au murit când eu eram prea mic. Nu știu cum
arătau, decât din poze. Am câteva poze mai vechi cu ei… de fapt cred c ă pozele sunt la fel de vechi
ca și mine, sau cel puțin cea în care mă țin în brațe, e la fel de veche ca și mine….oricum, nu știu cât
de înalt era tata sau mama, care era mai vesel sau care era mai plângăcios, care era mai bun sau mai
rău.
Habar nu am. Știu că numele lui era Constantin, iar al mamei Georgiana.
Locuiam într-un loc destul de noroios, mohorât, iar mersul pe acolo era destul de anevoios. Cred c ă
am capătat o imagine destul de memorabila și oarecum de ansamblu, despre ceea ce înseamnă o
după amiază târzie, friguroasă într-un loc plin de noroi și plin de cirezi de vaci, iar în fundal,
mugetul lor.
Peste toate acestea, se vedea la orizont o dunga spre gri lucios, iar acela era râul. Ceva mai jos de
sat, era locul unde obișnuiam să mă duc să o văd pe mama, tata și alte câteva rude. Mai târziu am
aflat că acel loc năpădit de buruieni, mohorât în care mai tot timpul eram doar eu, singur, se
numește cimitir. Lângă cimitir, puțin mai la deal, e orfelinatul. Iar Chestia aia mic ă și udă leoarcă de
la ploaie, care stă nemișcată, sunt eu. Toma. Sau Tom.
Cum stăteam eu acolo zgribulit, aud în spatele meu un foșnet printre frunze. Mă uit în stânga
mișcându-mi doar ușor umerii și capul de parcă aș fi fost anchilozat de la brâu în jos, apoi dau să
mă întorc înspre dreapta. Nu apuc bine s ă mă mișc că se și aude:
– Hei șmecherică! Rămâi așa! Nu te mișca că te mănânc!
Am înlemnit nu alta. Îmi parea rău că nu m-am uitat la mormântul din spatele meu să văd
cum o cheamă pe acea persoană, ca să-i pot spune pe nume.

– Vă rog frumos nu mă mâncați. Promit că data viitoare când merg la biserică am să mă rog
pentru dumneavoastr ă și oricum sunt prea mic și slab ca să vă puteți sătura. Am să o ascult
pe Augusta, n-am s ă mai fac mofturi la mâncare, am să mă ofer singur să aduc de afară
lemne pentru foc, n-am s ă mai ies din cuvantul sorei mele și promit că am să îl ajut la toate
treburile pe Miron.
– Ha, ha, ha, ha, haaaa. Auzi la el. Ha, ha , haaaaa. O s ă se facă un băiat cuminte, se auzea o
voce în spatele meu. Cineva m ă îngâna cu o voce ca de maimu ță, prostindu-se. Promit c ă
mă rog pentru tine domnule Augusta, ha, ha, ha. Am s ă o ajut pe sora mea Miron mai mult la
treburile casei.
După împletitura inteligent ă a cuvintelor, "Domnule Augusta" și "Sora mea Miron", am cam
început să calculez în tristele împrejurări în care ma aflam, cam care ar fi șansele mele
pentru a scăpa de el.. Aveam sanse mari…. în alte circumstanțe.
Din când în când, se mai auzea în spatele meu o alt ă voce, cu un râs foarte pițigăiat și parcă
acoperit.
Deodată sare de printre buruieni direct în fața mea. Cine credeți că era?
Era renumitul Beni cuib de păsări cu Piticu'.
Beni era un băiat înalt și gras, care se născuse încruntat și nervos. Avea un talent în a
reformula propozițiile în așa fel încât nici el și nici altcineva să nu înțeleagă nimic. Avea
părul creț vâlvoi, foarte des, roșcat și nu cred că aflase că în loc de untură, oamenii folosesc
pieptene pentru a-și aranja podoaba capilară. Piticul era probabil de aceeași vârstă cu Beni,
în schimb nu avea mai mult de un metru înălțime. Așa se născuse. Avea o față palidă, buzele
foarte subțiri. Părul negru, rar și lipit de cap atât de tare, încăt daca nu puneai mâna să
verifici, iți lăsa impresia că și la desenat pe cap. Evident, am descoperit și al cui era acel râs
foarte pițigăiat și înfundat. Al piticului.
Ca să scap de ei, m-am gândit eu să mă fac că suntem prieteni.
– Aaaa, salut băieți! Voi erați? Ce m-am speriat, am crez….
– Ține-ți gura mucosule. Ia zi! Cum te cheamă?
– Tom. Am răspuns eu cu juma' de gură. – Și tocmai vroiam să..
– Am zis eu să pleci? Zise Beni aplecându-se înspre mine cu mâinile în șold căscându-și
ochii.
– Piticule', fii pregătit să te înfrupți din șmecherașu' ăsta.
Când a auzit piticul asta, și-a depărtat ușor picioarele, și-a pus mâinile subbraț, și-a ridicat
câte un picior pe rând, și la înfipt în pământ unul câte unul de parcă nu mai aștepta decât un
semnal și era gata să sară pe mine ca un câine. Trebuie să spun că tot ritualul acesta, il făcu
piticul neluându-și ochii de la mine.
– Ia zi șmecherică unde stai?
– Acol…
– Nu, nu, nu, nu…..arat ă-mi. Nu vorbi.
De câte ori Beni ridica tonul, piticul care stătea cu dinții strânși ca un câine care vrea să te
muște, mai scotea câte un mârâit, iar corpul lui nemișcat parcă era de piatră. Nu puteai
observa nici dacă respira.
– Știi că piticul e renumit pentru iuțeala cu care a mai mâncat câțiva șmecherași ca tine?
Piticul când auzea așa ceva, începea să mârâie mai tare, parcă ar fi vrut să își susțină toată
reputația care i se construia. Mie în schimb, cam începea să îmi fie frică de ei. Mă gândeam
să mă întorc și să fug…. dar pe sub buruieni erau bălți de noroi, și ma gândeam să nu alunec
în vreuna și să mă prindă piticul sau Beni, și atunci chiar că aș fi încurcat-o rău. Pe de altă
parte, Beni părea că de-abia așteaptă să fac un gest necugetat ca apoi s ă fie ceva de genul
"ahaa, va să zică încerci să fugi, nu? Ei las' că-ți arăt eu ție șmecherașule'".
– Ăăă…ăăă…ă…..Ia zi Piticule', ce să-l mai întrebăm?
– Dacă merită să fie lăsat în viață, se auzi vocea pe nas și pițigăiată a piticului.
– Meriți să fii lăsat în viață?
– Merit.

– Bani la tine, ai?
– Nu. La fiecare răspuns al meu, piticul străngea mai tare din dinți și mârâia. Parcă era o
regulă. Când eu vorbeam el trebuia s ă mârâie și să strângă mai tare din dinți. Era atât de mic,
încât dacă ar fi stat în fața mea, n-aș fi observat că e cineva acolo, decât dacă dădeam peste
el din greșeală.
– Hei! Șmecherașule', bani….ai? Cu fiecare întrebare, se lăsa din ce în ce mai mult înspre
mine, pentru a crește suspansul, în ideea ca eu să cedez, să mă simt în primejdie.
– Nu am bani.
Când auzi asta, se opri dintr-o dat ă, parcă înlemnise, după care se uita peste umăr la pitic și
făcu o mișcare din cap de ca și cum aștepta o aprobare sau mai degrab ă o idee de la acesta.
Se pare că neavând bani la mine, i-am pus cumva în dificultate. Cu ce le-a ș mai fi fost de
folos? Piticul a dat din cap odat ă, și în același timp a clipit din ochi. Cred c ă a fost pentru
prima dată în ultimele zece minute când piticul a clipit, și atunci cred că ia părut rău că a
facut asta. Era ca și cum ar fi devenit vulnerabil în fața inamicului.
Dintr-o dată, grăsanul mă prinde de mâini, îmi pune o piedică, și….mă trezesc cu fața la cer.
Nu apuc să mă dezmeticesc bine, c ă simt cum mă țineau de picioare. Piticul de un picior și
Beni de altul. Și… mă trezesc cu capul în jos cât ai clipi. Îi auzeam râsul pițigăiat și pe nas al
piticului, în timp ce se uita direct la Beni. Parc ă aștepta ca un câine să i se spună "Bravo!
Bun băiatu'" . Beni cuib de păsări, nu râdea, el trebuia să își păstreze atitudinea de șef, a
rămas în continuare încruntat. Atât de încruntat era, că dacă i-aș fi pus o cană cu apă pe unul
din ridurile frunții, ar fi stat acolo. Apropo, de ce Beni cuib de păsări? Cum am mai
spus…avea părul atat de des si un vartej in crestet, încat dacă și-ar fi făcut o pasăre cuib în
capul lui și ar fi stat acolo, nu și-ar fi dat seama. De aici, Beni cuib de păsări.
– Mâncare, ai la tine? Întreabă Beni.
Piticul, dintr-o dată s-a oprit din râs și s-a întors cu privirea încruntată și cu dinții strânși către mine.
Pesemne că își reluase rolul. Și au început să mă scuture. Mi-a căzut din buzunar un măr și o felie
de pâine cu unt.
Da da, știu ce-o să spuneți, ca nu se poate să fi băgat o felie de pâine cu unt în buzunar. Ei, uite c ă
eu puteam. Puteam și chiar o făceam destul de des.
În ce hal au tăbărât pe ele….Beni a luat mărul, iar piticul felia de pâine cu unt, în schimb nu a
mâncat-o, a duso șefului. Șeful era cel care împărțea prada. S-a dus la el și a așteptat să facă
împărțeala.
Văzându-i ocupați, m-am gândit să plec lent și neobservat de lângă ei. Dar am reușit?
Piticul a pus mâna pe brațul meu stâng, și mă ținea ca nu cumva s ă plec până nu termină șeful de
discutat cu mine. Din nou își reluase atitudinea: privirea fix ă, dinții strânși și pentru nimic în lume,
să nu clipească. Practic, asta era cel mai important. Să nu clipească. A mâncat grăsanul aproape tot
mărul și felia de pâine cu unt. Ia lăsat piticului atât de puțin, încât ziceai că-s resturile căzute din
gura lui Beni cuib de păsări.
– Știi ce? Vrei să scapi cu viață? Zise Beni în timp ce se lăsa înspre mine încet. – Ai auzit de
haleală?
– Da domnule Beni cui…
– Cum, cum, cum? Cum mi-ai spus? Ia mai repetă odata! Se înroși grăsanul la față de ziceai
că a stat cu capul în foc.
– A..ăăă.aaaaamm, vrut..ăăă…să spun, da domnule Beni, cum să nu. Am auzit de mâncare.
Pardon, de haleală, am răspuns eu, evitând astfel o confruntare cu inteligența de care ar fi
dat dovadă grăsanul și cu piticul.
– Ahaaa. Va să zică ai auzit. Atunci daca vrei să te mai întorci întreg acasă, ar fi bine ca
mâine la aceeași oră, să vii aici cu ăăă, haleală.
– Am înțeles domnule Beni, am spus eu.
– Că de nu…….te uiți la pitic?
M-am uitat la pitic, dinții strânși, privirea direct la mine. Am înțeles exact mesajul
amenințător al lui Beni cuib de păsări.

– Nu cred că ai vrea să îl superi, nu-i așa?
– O să vă aduc mâine la aceeași oră.
Cum am scăpat de ei, încet, încet mă depărtam și de cimitir, apoi de gardul cimitirului. La un
momendat mai vedeam doar o dungă la orizont cu locul din care abia așteptam să scap. Am
rupt-o la fuga de nu îmi mai vedeam picioarele, genunchii parcă îmi ajungeau la umăr cât de
repede fugeam, doar, doar să fiu într-un loc cât mai ferit de cei doi și să îmi trag sufletul.
Acum, mă gândeam eu, că aș fi să nu le mai duc nimic, dar asta însemna în primul rând sa
nu mă mai țin de cuvânt, apoi să nu mai trec niciodată prin acel loc si cel mai înfricosător,
nu mi-aș fi dorit să fiu mâncat de pitic. Cine știe ce mi-ar fi făcut. Cel mai bine ar fi, să mă
țin de cuvânt. Un adevărat domn, nu își încalcă niciodată cuvântul.
Capitolul II
Despre sora mea Augustina sau Augusta cum îi spun toți, aș putea să vă spun că era mai mare decât
mine cu peste cincisprezece ani. Ținea foarte mult la imaginea ei de " eroină”. Avea o reputație
destul de bună în ochii ei și ai vecinilor, deoarece m ă crescuse pe mine ca "pe palme".
Evident că neștiind ce înseamnă asta, m-am gândit la faptul că destul de des își lăsa mâna asupra
mea când făceam câte ceva, și chiar asupra bărbatului ei, astfel am ajuns la concluzia c ă pe
amândoi ne ținea ca "pe palme". Mai ales pe mine. Nu era chip s ă fac ceva și ea "sărmana" imediat
ridica mânuța aia grea.
Ea cu Miron bărbată-su, aveau o vorba
"Noi luăm deciziile împreună" . Dar se făcea cum se făcea, că discutau împreună, și la final, el
spunea doar "Am decis amandoi și nevastă-mea nu e de acord". Pai atunci, de ce mai spunea ca "au
decis împreuna", iar la final zice "Nevast ă-mea nu e de acord"?
Doamna Augustina Melinte, sora mea, nu era cine știe ce femeie și nici nu-l avea pe vino-ncoa', de
asta tind să cred, că tot cu palmele la luat pe Miron de bărbat.
Miron era un bărbat destul de arătos, înalt si bine făcut, ochii de un albastru deschis și un păr foarte
bogat și blond . Ca om era blând, de treabă dar cam încet la minte, nu-l ducea capul prea mult.Era
un fel de …..copil mare..
Soră-mea Augusta, era înaltă si slabă, slabă, cu părul și ochii negri, fața roșie de ziceai că în loc de
săpun folosește nisip când se spală pe față. Prin casă umbla tot timpul cu o pestelc ă groasă, cu un
buzunar în care avea diferite chestioare, iar pestelca avea și pieptar, care la rândul lui era plin de
agrafe, carlige, ca s ă lase impresia ca ea nu-și mai vede capul de treaba, dar în același timp era și o
formă de reproș la adresa lui Miron, barbat ă-su, să îi lase lui impresia ca el nu îi ajunge ei la nas, el
mai degrabă era cel care îi punea piedici, nicidecum s ă o ajute. Nu știu ce era așa special la sorțul
ăla și nici care era motivul pentru care îl purta. Bine să zicem, îl porți o zi, doua, trei, da ea, îl purta
în fiecare zi. Oare nu avea voie s ă îl dea niciodată jos?
Acu' eu cum veneam alergând de pe afară, îl văd pe Miron al meu, stătea singur prin spatele casei.
Nu știu ce făcea pe acolo, ca de multe ori îmi lăsa impresia că se joacă. Aveam o casă ce-i drept, nu
prea aratoasă, din chirpici cu ceva lemn. Nu era de lepădat, da nici nu se învârtea după soare. Eu cu
Miron, ne mai împărtășeam secrete unul altuia, și dacă tot eram singuri iar eu aveam ceva timp de
când ieșisem din casă, el îmi spune:
– Vezi că soră-ta scotea flăcari pe nas de nervi. A ieșit de vreo câteva ori pe afară să te caute,
și acu e tot pe-afară, se uita după tine.
– E afară?
– Da Tom. Încontinuu se uita pe geam, prin spatele casei, a întrebat și pe la vecinii de pe aici
dacă nu te-au zărit pe undeva.Vezi că a luat cu ea și o nuiauă.
Eu ascultam și mă gândeam deja la ce urma, stăteam cu capul în jos și mă jucam cu degetele
de la mâini. Numai gândindu-mă la nuia deja parcă mă ustura pielea. De câte ori ma altoit cu

acea nuia, a prins luciu.
– Tom. N-ai idee cât de nervoasă era. Se așeza pe scaun, apoi se ridica, apoi iar se așeza și
iar se ridica. Imi spunea Miron în șoaptă în timp ce strângea în brațe lemne pentru a face
focul în sobă. La un momendat, nu a mai rezistat și a ieșit afară să te caute. Nu știu ce-o să
faci.
– Miroane, da asta a fost de mult? Acu' cât timp în urmă? Îmi permiteam să vorbesc cu el așa
pentru că eu îl vedeam ca un prieten de-al meu. Pentru mine era un copil mai mare. Cam
atat.
– Păi…or fi vreo zece minute s ă zic. Vaiiii….uite-o c ă vine. Ascunde-te! Dute în casă!
Ascunde-te după ușă, pune o haină peste tine să nu te vadă.
Ți-ai găsit. Ea să nu mă vadă? Păi m-ar fi văzut ea, scobitoarea, prin pereții casei.
A intrat direct izbind ușa, de ma aruncat direct lângă Miron. El ca de obicei îmi lua apararea,
si ca de fiecare data, eu deveneam conflictul lor, ca de aia se cearta ei , ca eram eu problema
lor conjugala. Si, gata…a gasit motivul pentru care sa ii mai reproseze lui Miron ceva. El
vazand ca e nervoasa, s-a bagat in fata mea pentru a-mi lua apararea. Eeeeee, sa vezi atunci
nervi pe scobitoarea de sora-mea.
– Unde-ai umblat? Spune! Nu te-ai saturat de destrabalare? Nu vezi cat ma consum din
cauza ta? Mi-ai mancat sufletul. Miroane, da-te din fata lui! Nu-i mai lua apararea ca acu' te
iau si pe tine de nu te vezi.
– Am fost afara, da n-am fost departe…am stat aici, i-am spus eu scobitoarei de sora-mea
plangand si tot tragandu-mi nasul, pe care il mai stergeam din cand in cand cu maneca de la
haina.
– Afara nu? A repetat ea ca sa para mai grava actiunea mea de a o avea cat mai putin in fata
ochilor.- Daca nu era sa fi avut grija de tine, afara erai, asa cum iti place tie toata ziua, afara.
Da afara erai, acolo mancai si tot acolo dormeai, si tu si Miron, ca amandoi mi-ati mancat
sufletul din mine. Cine te-a crescut? Hmm? Spune! Cine te-a crescut ca pe palme?
– Tu m-ai crescut? Am raspuns eu printre lacrimi si nasul care imi curgea.
– Ce-ai facut toata ziua afara? Ai umblat asa aiurea lelea, ca doar tu nu ai stapan pe nimeni,
tu faci ce vrei, cand vrei, ca sora-ta e proasta si sta dupa tine. Nu-i asa?
– Nu stiu.
– Nu stiu, nu stiu. Atat stii sa spui. Nu mai merg, nu mai fac, promit. Stiu replicile tale
celebre. Tu stii ca de cand te-ai nascut, eu nu am mai dat sortul asta jos macar o zi? Nu era
deajuns ca m-am maritat cu Miron asta, trebuia sa mai am si de tine grija!
Stateam asa si ma gandeam la ale mele, eram suparat si imi venea sa-i spun vreo doua sora-mii, da
gura, nu-i tacea deloc.
– Auzi! Am fost afara. Pentru voi e usor sa spuneti am fost afara. Auzi la ei, amandoi, afara.
De fapt, doar eu vorbisem, nu stiu de ce zicea amandoi.
– V oi , astia doi o sa-mi mancati zilele una cate una, si-atunci o sa ramaneti voi doi. Ohoo,
atunci trai si voie buna pe voi, o sa faceti o pereche extraordinara.
Sor-mea, s-a apucat de treburile casei. Se mai domolise putin, iar Miron o urmarea cu
privirea pe unde se duce si ce face. Se vedea ca sta ca pe ace, dupa care se uita la mine,
parca ma masura. Nu stiu de ce, da parca aveam impresia ca el luase in serios treaba cu,
perechea.
Cu toate acestea, sora-mea Augusta, care ma crescut pe palme, a inceput sa invarta prin oale
foarte repede, ca ea de felul ei, avea asa miscari mai intepate, ca de altfel si un debit si o
viteza mare la vorbit, si tonul vocii foarte ridicat, aproape spre tipat. S-a apucat sa invarta
prin oale, se mai intorcea la masa si mai dadea firimiturile jos de pe fata de masa cu miscari
ametitor de rapide ale mainii, in schimb eu si Miron, nu aveam nici unul curaj sa ne asezam
la masa. Amandoi am ramas in locul in care s-a terminat cearta. Oricum ea era incruntata in
timp ce facea toate astea, si daca te uitai atent la buzele ei, inca mai avea reprosuri, sub
forma de soapte.
S-a invartit prin bucatarie, a iesit repede afara, a luat cateva lemne in brate si a intrat ca focul

pe usa. A lasat lemnele langa soba, da mai mult le-a trantit, dupa care a luat un lemn cu care
Invartea jarul prin soba iar apoi la lasat sa arda.
– Hai, hai la masa! Striga sora-mea Augusta, dar noi, parca ne asteptam unul pe celalalt sa ne
miscam. Eu asteptam sa faca Miron primul pas si Miron astepta sa il fac eu. Vai, ce sa mai
spunem acuma. Cred ca va simtiti foarte vinovati si refuzati mancarea. Sau poate sunteti
obositi de la atata munca. Haideti odata! Nu o sa stau dupa voi ca dupa bebelusi.
In secunda doi, eram deja la masa si eu si Miron. Prea multa mancare oricum nu ne dadea
Augusta. Nu pentru ca nu aveam, dar ea de felul ei era foarte zgarcita cu proviziile casei, si
ca sa nu se risipeasca, prefera sa ne puna mai putin, ca se se manance tot. Nu m-am ridicat
prea des de la masa cu burta plina abia sa o tin, dar…nici nu mi s-a lipit de spate. Acuma sa o
spun pe aia adevarata, eu de fapt, eram lesinat de foame, si nu vroiam sa mananc, ca sa
inteleaga sora-mea ca sunt afectat de cearta, si ca ma consum. Dar, ca sa duc planul la bun
sfarsit, era ca si cum as alege sa sar intr-o rapa, sau sa ma arunc in apa chiar daca nu stiu sa
inot.
Oricum nici lui Miron nu prea parea ca ii este foame, din cauza mea. Era vizibil afectat de
faptul ca eu stateam la masa cu capul in jos si nu mancam. Daca era dupa mine as fi mancat
imediat, in graba, dar Augusta cu siguranta ar fi facut iarasi scandal pe tema ca nu sunt
educat si ca mananc ca un porc, asa ca ma prefaceam ca sunt suparat, ca sa o fac pe ea sa se
enerveze, si sa tipe la mine sa mananc "Daca nu mananci mai repede iti iau mancare din
farfurie" , iar atunci as fi mancat cum vroiam eu. Nici bine nu ma gandisem la asta ca parca
si vad, jneap o palma peste cap.
– Mananca mai repede! Crezi ca o sa stau sa ma inchin la tine? Jneap inca o palma. Ia uite
dom'le asteapta sa fie rugat.
Atat mi-a trebuit, din doua inghitituri nu mi-a mai ramas nimic in farfurie. Parca il si vad pe
Miron cum radea cu mana la gura de parca eram numai noi doi la masa. Sora-mea cand la
vazut, s-a intors catre el, la luat de ambii perciuni si la impins de a venit saracu' meu tovaras
de suferinta cu capul de peretele din spatele lui. A continuat sa se uite direct la mine si sa
rada de parca nu s-ar fi intamplat nimic.
Acum, eram sătul dar, mă gandeam ca în disperarea de cauză în care mă aflam cu Beni și
piticul, trebuia cumva să duc planul la bun sfârșit. Numai că….nu știam cum. În primul rând,
nu trebuia să bată la ochi. În al doilea rând trebuia să intru cumva în cămară, dar nu aveam
cum, soră-mea facea rondul casei de ziceai că păzește pereții. Am văzut pe masă o felie de
pâine pe care am și luato cu o repezeciune de nici nu ai fi spus că a fost vreodată acolo.
Dar….când ceva dispărea de la locul lui fără ca nimeni să observe, Augusta observa.
Un singur salt a fost deajuns până la mine, dupa care îmi spune:
– De ce ascunzi mâncare? Parcă ai fi crescut la marginea satului. Unde-ți sunt bunele
maniere? Culmea e că îmi vorbea de maniere in timp ce imi dadea cate o scatoalca peste
cap.
– Hai imediat la baie!
As fi preferat sa imi faca orice, numai baie nu. Avea o carpa, nu stiu din ce era facuta
dar….dupa ce se usca de apa, se intarea de ziceai ca e de lemn. Si cand ma freca cu carpa aia,
parca imi lua pielea de pe mine. Tot timpul aveam impresia ca dupa baie devin mai slab cu
cateva kilograme, plus ca folosea un sapun care mirosea atat de urat, incat daca ieseam prin
sat si treceau oamenii pe langa mine, credeau ca am vopsit gardul. Miroseam a gard vopsit.
Da ea, sora-mea, “ Asta dezinfecteaza tot, cine stie pe unde umbli tu lelea toata ziua” .
Pai unde? Unde sa mai umblu eu daca miroseam numai a gard vopsit?
Oricum, macar eram multumit ca felia de paine ramase intreaga. Astfel imi luam de pe cap
grija onorarii cuvantului meu de domn, fata de Grasan si pitic. Am reusit sa imi asez acea
parte incarcata a constiintei mele, undeva sub pat la loc sigur.
Era chiar inainte cu o zi de Craciun, iar eu aveam sarcina de a mesteca cu un facalet in
mancare.
– Fiecare sa faca cate ceva, spuse Augustina, offf….va place sa stati asa toata ziua in spatele

unei femei sarmane, care are in grija doi handralai. Nicu nu mai tin minte daca am dat
vreodata sortul asta jos de pe mine.
Asta ma intrebam si eu de multe ori, daca nu cumva s-a nascut cu tot cu sort pe ea.
– Tu de ce razi, ce-ti mai trece prin cap? Ai de gand cumva iar sa fugi, asa… lelea? Mesteca
mai cu spor, parca dormi langa oala aia. Care te vede zice ca nu-ti dau de mancare.
Am incercat sa imi fac treaba ceruta de sora-mea. Am amestecat acolo cred ca pret de un
ceas, dupa care am fost trimis de urgenta in camera mea. Miron a venit in camera la mine si
a ramas putin sa mai vorbim.
Afara s-a auzit sunetul unui clopot. Era semn ca la orfelinat s-a dat stingerea. Asa se auzea
in fiecare seara in jurul orei noua.
– Asta e clopotul de la orfelinat Miroane.
– Da.
– Nu e de la biserica, e de la orfelinat.
– Stiu Tomita, stiu….
Sora-mea care le stia pe toate, trecand pe langa camera, nu s-a putut abtine sa nu imi explice
ca pe o definitie totul. Oricum la cat de repede si explicativ vorbea nu am inteles decat la
final, Tom.
– Cine trage clopotul, am intrebat eu.
– Eeeee, atatea intrebari mai pune copilul asta….cine sa traga, cineva de acolo, hai dormi si
nu mai intreba atatea.
Ar trebuia sa spun ca noi, copiii, ne ingrozim, ne speriem foarte repede, iar eu cu gandul la
ce avea sa mi se intample daca nu mi-as fi onorat promisiunea fata de pitic si Beni, eram
ingrozit. Stiu sigur ca nu-mi doream sa fiu mancat de pitic si nici sa mai fiu intors de
picioare cu capul in jos. Trebuia neaparat sa ajung la acestia cu mancarea.
Am adormit in acea noapte cu gandul ca le voi duce celor doi “haleala”, iar apoi imi voi
putea vedea de drum linistit. Am inchis ochii ingrozit dar in acelasi timp nerabdator.
M-am trezit primul.
Afara, abia daca observai o licarire de lumina de la orizontul cerului. Era atat de rece incat
ferestrele parca rasuflau iar aburul lor intra in camera. Totul era umed, rece si adormit. Chiar
si asa a trebuit sa ma trezesc inaintea tuturor. Am luat o lumanare, am aprins-o si am coborat
pe scari pana la bucatarie, nu inainte de a lua felia de paine de subpat. Am mai gasit pe acolo
undeva in spatele unui vas cateva oase cu resturi de carne pe ele pe care le-am invelit intr-o
bucata de hartie de macelarie.

Capitol III
Am iesit afara. Am mers incet spre poarta, am deschis-o avand grija sa evit cat mai mult scartaitul
balamalelor ruginite, dupa care am inchis-o la loc. Afara varfurile gardurilor erau acoperite de
turturi care se prelingeau in jos, iar lemnul, casele, iarba, copacii, totul in jur aveau un strat albicios
de bruma. Am mers incet pana aproape de marginea satului, cam pe unde incepea sa se vada tablita
cu numele acestuia. Oricum degeaba era acolo fiindca nimeni nu venea la noi. De cele mai multe
ori, daca venea cineva acolo, ori gresise drumul, ori intreba daca nu stim pe unde se ajunge in cutare
loc. Parca nimeni nu avea pe nimeni. Mi-am continuat drumul pe langa pajistea unde cirezile de
vaci erau deja aduse. Nu stiu de ce, dar aveam impresia ca si ele stiau ce urmeaza sa fac.
Cu cat ma departam mai mult de ele cu atata mai mult parca veneau ele inspre mine.
Am ajuns intr-un final la locul cu pricina. Cei doi stateau zgribuliti sub un copac mai des, cu capul
bagat pana la obraji in gulerul hainei lungi si cu mainile stranse pe langa corp.
– Hei! Ia spune, ce-ai adus?
Fara sa spun nimic am scos de prin buzunare felia de paine cu alte resturi gasite intr-un
castron si oasele cu resturi de carne pe ele ramase de la cina de cu o seara inainte.
Cum le-am scos, au si tabarat pe ele, desi sincer sa fiu ma gandeam ca nu le va conveni, ceea
ce ar fi insemnat sa imi prelungeasca mie suferinta. Vazand ca mananca, m-am bucurat
enorm la gandul ca nu va mai trebui sa ma manance pe mine dar, in acelasi timp imi era mila
de ei. Probabil erau nemancati de zile intregi.
Mancau in asa hal, incat aveai impresia ca se feresc ca nu cumva cineva sa le ia mancare.
Mestecau repede si inghiteau mai mult bucatile intregi.
Vazand ca sunt concentrati la mancare, m-am retras usor de langa ei, apoi aud in spatele
meu:
– Hei smecherule! Ai venit cu cineva?
– Nu…
– Nu ai venit cu maica-ta?
– Nu…
– Cu nimeni?
– Am venit singur, pot sa jur…
– Aha….bine…hai fa pasi de-aici.
Cam asta a fost toata discutia mea cu Beni cuib de pasari. Se pare ca era preocupat de
altceva mai important, de asta am si scapat atat de repede. Sau poate din cauza frigului s-o fi
gandit sa nu mai piarda timpul cu mine dorind doar sa manance ceva iar apoi sa se intoarca
la orfelinat….cine stie..?
In drumul spre casa, ma gandeam ca nu cumva sa fi observat sora-mea ca lipseste ceva de
prin bucatarie, ca atat imi mai trebuia. Ajung in fata portii si observ cum trece Augusta prin
fata geamului. Se pare ca facea ceva treaba.
– Aha! Ia uite-l….ia zi pe unde-ai mai fost acum?
– Am fost afara.
– Normal, la ora asta cred ca tot satul e afara, nu-i asa? Ma lua Augusta peste picior.
– Nu dar am fost prin sat sa ascult colinde.
Era prima zi de Craciun si se pare ca sora-mea isi arata felul prietenos de a ma saluta, ca de
altfel in fiecare zi.
– Eeeheee…tot e bine, decat sa faci cine stie ce, mai bine asculti colinde. Sa stii tu, aratand
cu degetul inspre mine ca si cum m-ar face vinovat de ceva, si mie imi plac colindele foarte
mult, si daca nu as fi fost nevasta lui Miron vacarul, ceea ce din punctul meu de vedere este
clar acelasi lucru cu a fi o sluga care nu-si da sortul de pe ea niciodata, tare mult mi-ar fi
placut sa stau sa huzuresc toata ziua la ascultat colinde prin sat. Dar, cum acest lucru nu e
posibil, stau si te slugaresc pe tine si pe domnul Miron care inca doarme la ora asta, spunea
Augustina ridicand tonul intentionat ca si cum ar fi strigat la el sa se trezeasca.
Tocmai atunci el chiar venea in bucatarie, de altfel auzise si toata discutia noastra. S-a asezat

cu miscari foarte lente pe un scaun cat mai aproape de mine de parca ar fi avut nevoie de
sustinere, apoi mi-a facut cu ochiul dandu-mi de inteles ca sora-mea e intr-o stare proasta.
Oricum ea era intr-o stare proasta atat de des, incat devenise starea ei fireasca. Ne-am fi pus
semne de intrebare daca s-ar fi comportat frumos, sau daca ar fi fost calma, atunci ceva era
in neregula, dar daca tipa, totul era bine.
De mancat, nu am mai mancat in dimineata aia. Fiind Craciunul, urma sa avem o masa
destul de bogata, asa ca ne-a dat cate o bucata de paine pe care am mancat-o din picioare si
evident plimbandu-ne dintr-un loc in altul ca nu cumva sa ii stam in calea maturatului. Ne-a
mai dat si cate putin lapte, mai mult amestecat cu apa, bineinteles dupa ce am terminat
painea de mancat, ca mai inainte nu ne-a putut servi si cu laptele ca ea nu isi mai vedea
capul de treaba. Se comporta de ca si cum ar fi pus si facut mancare pentru un orfelinat
intreg, nicidecum pentru doua persoane, si la ele in casa. Nu mai spun ce fete vinovate
aveam cand beam laptele ala, parca ne ceream iertare pentru ca mancam, atat de vinovati ne
facuse sa ne simtim, iar cand se uita la noi nici nu mai aveai curajul sa inghiti laptele ala,
incercai sa ii eviti cumva privirea, dar in acelasi timp sa nu isi dea seama, iar laptele il
tineam in gura pana lua privirea de la noi, abia dupa aia il inghiteam.
Drept va spun ca, intr-adevar se pricepea la curatenie, ramanea luna in urma ei, doar ca, era
imposibila. Stergea covoarele, pe dedesubt, deasupra, stergea mese, scaune, bibelouri, mai
ales la bibelouri, se uita de la distanta daca sunt la locul lor dupa care le mai misca putin
apoi iarasi de la distanta le verifica din ochi daca sunt la locul potrivit, scotea tot afara la
aerisit, iar noi….imaginati-va, eu cu Miron al meu, fugeam dintr-un colt in altul de parca ne
feream de bataie, asa ca mai bine ieseam amandoi din casa, numai ca si asa, trebuia sa
obtinem acordul scobitoarei de sora-mea.
– Hai ca noi, iesim din casa, ii zice Miron sora-mii da cu jumatate de gura, ziceai ca plange
nu ca vorbeste.
– Pai normal doar treaba se face singura, asa , hop-top si gata treaba, ce ne mai ramane?
Distractia. Nu? Ii zice Augusta lui Miron.
– Pai da oricum noi mai mult te incurcam.
– Nu iesiti nicaieri, va duceti frumos amandoi, va imbracati si va duceti la biserica, ca doar
n-o sa ne facem de ras in tot satul. Toata lumea la biserica, numai noi acasa, plus ca eu nu
pot sa merg ca abia imi vad capul de treaba.
Asa se ducea Sora-mea la biserica in fiecare Duminica. Prin mine si Miron.
Miron, tovarasul meu de suferinta s-a dus sa se schimbe in hainele de sarbatoare, hainele
duminicale. Mai bine ar fi ramas in cele de munca, ii statea mai bine. Ziceai ca-s hainele
mele, doar ca putin mai mari, si imaginati-va ca el era un barbat bine facut. Hainele alea
aratau exact, cat de frumos se purta Augusta cu el. De mine ce sa mai zic…? Cu mine se
purta sora-mea de parca trebuia sa-mi ispasesc pedeapsa pentru raul facut cuiva.
Oricum toate hainele mele erau la fel de stramte ca ale lui Miron. Ziceai ca imi face sora-
mea haine cu resturile de material ramase de la fustele ei. Erau stramte de abia puteam sa
imi misc mainile si picioarele, cica ea, "asa se face economie, ca nu suntem chiaburi".
Cand ne-am intors noi acasa de la biserica, surpriza. Augusta asezase deja masa, din
mancare ieseau aburii care ne chemau parca sa ne infruptam din bucate. Porc, pui, salate,
placinta, carnatii asezati pe un fund de lemn, Doamne, nu-mi venea sa cred ca in tot acest
timp am crezut-o pe sora mea asa rea. M-am dus inspre ea sa o iau in brate cand deodata:
– Vedeti ca am facut masa pentru cand va veni unchiul Vasile si nevasta-sa Teodora. Sa va
prind eu pe vreunu' din voi ca isi infinge degetele pe acolo, ca atat va trebuie cu mine.
Ma gandeam eu ca era imposibil sa devina Augusta, Cenusareasa.
Unchiul Vasile, era un om instarit si cunoscut prin zona. Avea trasura proprie si statea la
oras. Avea pamant mai mult pe care il cultiva, iar apoi recolta era vanduta, astfel isi
castigase un nume si o reputatie destul de buna.
Cand a venit unchiul, Augusta m-a trimis pe mine sa ii deschid usa, sa para ca e un obicei al
nostru in casa, ceva de genul cel mai mic deschide usa musafirilor, in schimb, a tinut sa

mentioneze ca nu care cumva sa-i spun "unchi". Daca as fi indraznit sa ii spun, unchiule',
Doamne ce pedepse as fi indurat.
Unchiul Vasile, avea o fata, ziceai ca a fost inecat. Ochii mari, parul rar si lucios care mai tot
timpul statea in sus. Respiratia greoaie si apasata, daca nu il vedeai si ii auzeai doar
respiratia, aveai impresia ca alearga.
La un momendat se aude o bataie la usa. Era vecinul nostru, Marin, care se credea un soi de
mare cantaret pe care soarta vroia sa il tina "in umbra". Era foarte mandru de vocea lui, pe
care nu ezita sa si-o arate la slujbele de Duminica. Se uita de jur imprejur in biserica la
"enoriasi" ca sa le atraga atentia cumva asupra lui, iar apoi cand urma corul sa cante cate un
Amin, intra si el de parca vroia sa le spuna " Aaaa, ce parere aveti despre stilul meu, is bun,
nu?". Felul in care rostea Amin-ul, iti lasa impresia ca se razbuna. Nu era casatorit, fiindca,
dupa cum spunea el, nu gasise inca o femeie care sa aiba macar jumatate din personalitatea
si calitatile lui.
Si-au dat cadouri intre ei, si cand spun ei, ma refer doar la unchiul Vasile si la sora-mea
Augusta, eu eram un fel de om in plus, eventual eram pe post de exemplu negativ pentru a
evidentia bunatatea, candoarea, mila si onestitatea Augustei, cea nascuta cu sort pe ea. S-au
pupat si s-au asezat ei frumos la masa, iar pe mine ca de obicei…m-a asezat in cel mai
indepartat colt al mesei, acolo unde se termina fata de masa si unde cotul unchiului meu
Vasile, imi intra direct in ochi. Bineinteles, ce farmec avea sa mai stau in coltul ala la masa,
fara ca macar sa fiu subiectul de batjocura si de jignit al unchiului si al sorei mele iubite care
ma crescuse ca "pe palme". "Eroina" Augusta.
Acum urmau cele cateva minute de linguseala intre Augusta si unchiul Vasile:
– Vai, unchiule, Doamne, se poate numi Craciun fara prezenta ta intre noi, fara sfaturile si
bunatatea pe care ne-o arati de fiecare data?
– Tu….tu, esti motivul Augusta. Meriti toate acestea fara dar si poate. Un om ca tine, merita
toata atentia din lume. Ce mai faceti? Sunteti bine cu totii?
Apoi o intreaba cu tonul putin scazut si indicand cu capul inspre mine:
– Ala….ce face? "Ala", fiind eu.
– Hmm, nu stii, cum e…..la fel. Crezi ca s-a schimbat ceva? Nu stiu ce sa-i mai fac, cum sa
ma mai port cu el, nu stiu ce sa-i mai dau sa manance……si el, nu are pic de respect fata de
mine. Pentru el traiesc unchiule, pentru el ma zbat, doar sa il vad fericit, zise Augusta, dupa
care lasa capul in jos de ca si cum nu mai putea, iar el era singurul care o intelege. Am mai
stat putin la masa, sa terminam de mancat. Bineinteles ca mie, mi-au dat sa mananc exact ce
nu mancau ei. Am primit in farfurie niste bucati de carne de porc, despre care probabil nici
insusi porcul, nu cred ca stia ca le are, iar pui….n-am primit nici pulpa, nici aripi, nici spate,
nici piept. Am primit ghearele, pe care mi le dadea in timp ce-i spunea unchiului Vasile " nu
stiu ce sa-i mai dau sa manance, face numai mofturi la mancare". Eu mofturi la mancare?
Ca din paine cu lapte indoit cu apa, nu ma mai scotea, si alea le mancam de ziceai ca-s in
transee pe campul de lupta, iar pe deasupra mea trec bombe, iar ciorba de multe ori o
verificam cu varful limbii, fiindca nu faceam diferenta intre zoaiele cu care spala vase si
ciorba care mi-o dadea sa o mananc.
Ne-am umplut noi burtile, mai putin eu, apoi toti au cazut deacord sa se mute in camera de
zi pentru a povesti si pentru a ne canta talentatul Marin, pe care soarta a dorit sa il tina "in
umbra".
Pentru mine, ori la masa, ori in camera de zi era aceeasi senzatie neplacuta. Eu eram acolo
doar pentru a sublinia "chinul" sora-mii si pentru motivul ei de victimizare.
Nu eram deranjat absolut deloc de mancare, sau de palmele sora-mii, sau de faptul ca
Duminica la biserica imbracam haine cu material insuficient pentru dimensiunile mele. Ma
durea caci nu-mi dadeau pace. Nu aveam voie sa vorbesc, iar daca vorbeam eram rastalmacit
cum isi doreau ei nicidecum asa cum trebuia, daca nu spuneam nimic eram batut in cap,
drept dovada ca nu vorbeam, daca beam apa, eram prost educat si de aia se auzea cum
inghit, daca mancam ma ungeam pe maini ca un porc. Ca sa intelegeti, nu era ceva ce eu sa

fac, iar ei sa nu ma impunga. Punct.
Eu eram "aruncat" undeva in coltul camerei, acolo unde sa nu ma vada, dar in acelasi timp
intr-un loc in care ei, sa il poata asimila cu persoana scoasa din context, persoana non grata.
Imi lasau impresia ca orice moment in care nu vorbesc despre mine, nu e altceva decat timp
irosit degeaba, fara placere de discutie.
Unchiul Vasile deschide un subiect despre copii, cresterea si educatia, bla, bla, bla. La care
sora-mea, adauga:
– Mai ales tu! referindu-se la mine.
Atat a asteptat Vasile.
– Asa e. Asa e baiete, sa fii recunoscator celor care te cresc….mai mult
respect…desi……Domnul e mare.
Asta asteptau si ceilalti, sa puna cineva "punctul pe i". Au inceput care mai de care.
– Asa e Augusta draga. Nu realizeaza ca l-ai crescut ca pe palme, nu are pic de recunostinta
fata de tine, zise Marin in timp ce ma masura cu privirea ca si cand ar fi spus "am mai vazut
de-al de tine"
– Mare adevar, Doamne…..mare adevar ai mai spus Marine, au adaugat toti odata.
Miron, statea si el la masa, dar niciodata nu l-am vazut mai pierdut ca in acea seara. Era total
depasit de situatie. Incerca el sa ma imbuneze in felul lui mai necioplit. Ori imi punea mai
multa mancare, ori se mai uita din cand in cand la mine si imi facea cu ochiul, sau imi schita
cate un zambet mai ascuns pentru a nu observa ceilalti, incerca cumva sa ma distraga de la
rautatile celorlalti. El, Miron, nu se simtea in largul lui cand eram doar noi in casa, datorita
Augustei, pai acum cu atata lume in jur, se simtea total coplesit de situatie, bineinteles, si eu
la randul meu as fi iesit pe usa afara fara sa mai zabovesc.
Domnul, Marin, care le stia pe toate cel mai bine, in schimb ii punea pe altii sa faca tot ce
era de facut, marele cantaret pe care soarta la tinut "in umbra", mai avea si obiceiul sa se
considere un fel de preot, zicea ca cunoaste slujbele pe de rost. Astfel ca deschise subiectul
slubei de dimineata, despre multumire, recunostinta…
– Vedeti? Aceasta masa bogata, ne-a fost data prin mila bunului Dumnezeu si prin faptele
celor vrednici de ele.
– Asa e, adauga unchiul, cei vrednici de ele. Bine spus! Dar oare toti suntem vrednici de
aceste bucate, spuse Vasile in timp ce misca capul inspre mine.
Eu eram, umilit in ultimul hal, imi venea sa strig in gura mare, sa le spun tuturor felul in
care eram tratat, mancarea la care eu "faceam mofturi", "palmele" pe care ma tinea sora-
mea. Dar ei? Asta ar fi vrut sa auda? Le-ar fi pasat catusi de putin?
Nu! Ei vroiau sa auda, ceea ce vroiau ei, sa auda. Iar ceea ce le-as fi spus eu, nu era ceea ce
ei vroiau sa auda.
Augusta, incepu sa faca un "pomelnic", dand vina pe mine pentru orice boala pe care a avut-
o de cand eu m-am nascut, pentru toate vasele pe care le-a spalat, pentru toate locurile in
care am cazut, in care am umblat. Eu eram vinovat de absolut tot ce i se intampla ei, din
momentul in care m-am nascut, iar toti ceilalti se uitau cu ochii induiosati la ea, la
"sarmana" Augusta, care se chinuia cu mine, iar eu ….eu eram cel care ii manca viata, care
facea mofturi la mancare, care nu o respecta. Eu eram raul cel mai mare din viata ei, iar
restul de la masa, erau un fel de salvatori ai sorei mele. Si ca sa isi incheie rolul de victima,
la un momentdat s-a oprit, a oftat, a lasat capul in jos, si adauga:
– Nu mai pot…
Eeeee, asa da! Sa iti termii pledoaria in felul asta; pai i-ai dezarmat pe toti. Nu aveam nici o
sansa sa fiu eu crezut inainte de asta, pai acum chiar ca nu mai aveam vreo sansa. Toti au
tabarat pe ea sa o mangaie si sa o incurajeze, ii spuneau sa fie puternica, sa aiba rabdare cu
mine, ca si cei pierduti (adica eu) vor fi adusi pe calea cea buna. La scurt timp, deja nu mai
avea nimic.
– Mai serviti friptura? Intreba Augusta.
– Nu, Multumim. Trebuie sa adaug ca a fost o delicatesa. Un purcel atat de bine facut si de

fraged….mmmm.. a fost extraordinar, zise unchiul Vasile uitandu-se la mine.
– Nici eu nu mai doresc, a fost o masa pe cinste…bineinteles cu binecuvantarea Domnului si
prin mainile acestei doamne delicate, Augustina.
– Atunci sa va aduc ceva de baut? Inainte de placinta?
– Ohhh, esti prea buna cu noi, spuse unchiul trecandu-si dosul palmei pe la gura, nu te mai
osteni, desi, ar merge ceva de baut. Poate un vin?
– Imediat unchiule.
Il insfaca de o mana pe Miron, il trase in camara dupa ea si ii zice:
– Asa trebuie sa astept, sa te invat eu tot timpul? Du-te imediat si strange farfuriile de pe
masa! Nu stii nimic, trebuie sa iti zic eu ce sa faci. Du-te si strange, vrei sa ma faci de ras in
fata unchiului si al neveste-sii? Hmmm? Asta urmaresti? Hai, hai, misca odata, nu te mai
uita la mine de parca as vorbi alta limba.
S-a dus Miron la masa. A inceput sa stranga farfuriile din fata tuturor, inlocuindu-le cu
pahare. Vine Augusta si toarna tuturor cate un pahar cu vin. Mai putin mie si lui Miron. Mie
pentru ca eram copil si lui Miron fiindca trebuia sa isi indeplineasca sarcinile de servitor.
Nu apuca sa ridice paharele de pe masa ca se aude o bataie la usa.
– Mai asteptam pe cineva? Zise Unchiul zambind si ridicandu-si sprancenele de ca si cum ar
ar fi stiut ce urmeaza.
– Nu. Zise Augusta. Doamne, da cine o fi oare?Tom, du-te si deschide, vezi cine e la usa!
Ma duc inspre usa, o deschid si vad un domn imbracat bine.
– Buna seara flacaule. Pot vorbi cu tatal sau mama ta?
Nu apucasem sa raspund ca scobitoarea era deja acolo.
– Da. Spuneti va rog. Ce va aduce intr-o seara de Craciun la noi la usa? Cautati pe cineva
anume?
– As putea intra putin in casa? Apoi o sa va explic.
Augusta se uita la unchiul de parca astepta acordul lui, acesta ii facu un semn din cap, sa il
lase sa intre.
– Da, da, va rog.
Isi dezbraca pardesiul imbracat parca de zapada, isi lua o pozitie umila si spune:
– Draga domnisoara…..
– Pardon, spuse Augusta, doamna. Mai exact doamna Augustina Melinte, ridicandu-si palma
catre barbie si luandu-si o pozitie de semi-profil, de parca ar fi pozat.
– Aha, atunci imi cer scuze si o sa continui discutia cu sotul dumneavoastra, asa se cuvine
intre barbati.
– Aaaa, nu, nu nu. Puteti sa imi spuneti mie. Chiar insist, spuse Augusta imitand un zambet
sincer si de bun simt, care nu ii iesea deloc.
– Vezi dumneata draga doamna, am dorit sa fiu alaturi de oameni dragi in aceasta seara de
Craciun, insa pe drum, am avut un necaz, un mare necaz as putea spune.
– Dar va rog, stati cu noi la masa! Insista Vasile.
Augusta fugi repede in camera de zi si ii aduse un scaun musafirului nostru, care de altfel
parea un om distins, cu o educatie aleasa.
– Luati loc va rog, il indeamna Augusta pe musafir.
– Domnilor, cum spuneam. Am plecat de acasa, cu gandul de a-mi revedea rudele pe care nu
le-am mai vazut spre rusinea mea, de mult timp. M-am trezit de dimineata, si am lasat vorba
omului ce lucreaza pentru mine, sa lege caii la trasura bine, caci urma sa fac un drum lung.
Mi-am luat un bagaj mic si cadourile care urma sa le dau rudelor, si am plecat. Toate bune si
frumoase. Aici pe langa o padure, imi taie calea o vulpe, sau ma rog ce o fi fost, caii s-au
speriat si am ramas cu trasura fara cai. S-au desprins de caruta si au fugit. Cum au reusit caii
sa se desprinda de caruta? Pai dragilor, am ajuns la o singura concluzie.
Toti stateau si ascultau, de parca nu era logica concluzia acelui distins domn. Caii nu au fost
legati bine.
– Ahaa, deci ceva s-a intamplat acolo va sa zica….spuse unchiul facand ochii mari cat cepele

asteptand concluzia acelui domn.
– Va rog spuneti-ne, nu ne mai tineti asa cu inima pana in gat, Zice sora-mea.
– Dragilor, am ajuns la concluzia…….
– Haideti odata, nu ne mai tineti asa….spuse Agusta apropiindu-se din ce in ce mai mult de
acel domn.
– Am ajuns la concluzia, ca legaturile cailor…nu au fost facute bine.
– Extraordinar Dom'le, spuse unchiul Vasile parca explodand si eliberandu-si mainile dintr-o
stransoare puternica si lasandu-se pe spate, nu se poate asa ceva, e o teribila isprava dom'le.
– Asa este, dar sa ne gandim, spuse Marin, ca acest domn a fost trimis intr-un moment greu,
aici, alaturi de noi. Noi ca buni crestini trebuie sa il ajutam cu tot ce putem si daca imi
permiteti, as dori sa va cant ceva care se potriveste cu ce s-a intamplat in aceasta seara.
– Eee, pentru inceput, spuse unchiul intrand peste cuvintele lui Marin vrand sa ne scape de
chinul de a mai asculta inca odata acea voce care datorita soartei a ramas in umbra, sa-l
servim cu un pahar de vin si sa ciocnim in cinstea noului nostru prieten. Haideti.
Abia astepta unchiul un moment de cotitura al discutiei ca sa aiba un pretext de a bea putin
vin.
Toata atentia casei se indreptase catre musafirul cel nou. Asta era de bine, ma gandeam eu,
astfel poate vor inceta sa mai discute despre mine.
– Aveti idee cam ce distanta e de aici de la dumneavoastra pana in zona padurii, mai exact pe
langa orfelinat? Spuse musafirul cel nou.
– In jur de doi kilometri, spuse Augusta.
– Dar haideti sa mai ciocnim un pahar, Spuse unchiul Vasile acelui domn, vazand ca da
semne ca ar mai bea un pahar.
– Eeee, la acest vin si intr-o seara asa minunata, spuse iarasi Marin, ar merge un cantec pe
care….
– Si ce aveti de gand sa faceti? Intra iarasi unchiul peste Marin.
– Pai cred ca mai zabovesc putin, dupa care o sa ma intorc inapoi sa gasesc caii, pe care de
data aceasta eu cu mana mea ii voi lega la trasura. Si daca cineva ar dori sa ma insoteasca, as
fi vesnic recunoscator.
Era oricum destul de tarziu, cu mult trecut de ora doisprezece, iar mie imi cadea capul intr-
una pe masa. Imi mai amintesc doar ca a venit Miron la mine si ma luat in brate. Restul….e
sters. Stiu doar ca m-amn trezit dimineata iar musafirul nostru distins, nu mai era.

Capitolul IV
Pe vremea cand eram mic si nu stiam decat sa silabisesc cuvintele, iar puterea mea de intelegere era
limitata, si nici cunostintele mele teologice nu erau atat de bine definite in capul meu, deoarece cand
imi spunea preotul satului "Copile, mergi pe calea ta, tine-o tot inainte si nu te abate de la drumul
tau", as fi inteles sa plec de acasa pe drum si sa o tin tot inainte, fara sa fac stanga sau dreapta pe la
orfelinat si nici pe la casa lui Marin care era mai sus in stanga, as fi mers tot inainte pe drum fara sa
ma abat de la drumul meu.
Stiam ca atunci cand voi fi mai mare, voi face ceva cu viata mea, imi voi castiga singur traiul, dar
pana la momentul in care puteam sa imi asum aceasta responsabilitate fata de mine "nu puteam fi
tratat ca un rege" dupa spusele distinsei doamne Augusta, sau in traducerea mea "nu puteam sa
mananc ca prostul toata ziua degeaba" . Acasa eram un fel de baiat bun la toate. Nu ma feream de
munca, din contra, ma duceam peste tot unde era nevoie si la absolut oricine. Sora mea era foarte
mandra de asta si chiar se lauda la unul si la altul, cum ca imi strange banii pe care eu ii fac, ca
atunci cand voi mai creste sa mi-i dea sa fac ceva cu ei. Mai degraba din patriotism ar fi ajutat tara
cu acei bani decat sa mi-i lase mie.
Era in sat o mica scoala daca as putea sa ii spun asa. Era mai degraba o casuta cu mansarda, in care
profesoara noastra destul de in varsta si cu metode de predare destul de invechite, ne explica una
alta. Plateau parintii copiilor unu, doi bani la doua saptamani, pentru a o vedea pe acea batrana cum
doarme in timpul orei. Deasupra clasei, locuia Marin. In timpul orelor il mai auzeai cum canta.
Canta atat de tare si atat de implicat, ca din cand in cand mai izbea cu piciorul in podea de observai
cum cad din tavan firisoare de var. Rostul lui Marin acolo era in primul rand, proprietar al acelei
case ,si de a ne verifica cunostintele o data la nu stiu cat timp. De fapt evaluarile lui erau mai
degraba un prilej de a-si demonstra talentele nenumarate. Mergea printre banci in timp ce isi scotea
haina, pe care o lasa mai tot timpul pe banca unuia dintre colegi, dupa care isi punea mainile la
spate, apoi incepea sa recite plimbandu-se printre noi cu o privire intrebatoare, iar pe la ultimele
versuri se oprea in fata clasei si se uita in sus, inspre cer, vroia sa fie total in centrul atentiei, iar
dupa terminarea recitalului, mai ramanea cateva secunde incremenit in acea pozitie, apoi lasa capul
foarte lent catre noi. Noua ne venea sa radem, dar ne abtineam cat puteam noi de bine, altfel eram
dati afara si mustrati cum ca nu apreciem adevarata valoare a neamului nostru. Trebuie sa
mentionez ca pe tot parcursul acestui recital de "iubire si apreciere al valorilor neamului" ,
profesoara noastra dormea. Acolo am cunoscut-o pe Lena (Lenuta). Lena era un fel de nepoata a
domnului Marin. Din cate am putut observa, comportamentul lui Marin fata de Lena, se pare ca si
ea fusese crescuta "pe palme". Despre ea as putea spune ca parea o fata destul de neingrijita, era
murdara mai tot timpul, parul incalcit iar incaltamintea nici nu cred ca era pe marimea ei, probabil
erau incaltarile altcuiva mai mare, care apoi i le lasa Lenei. La scoala, trebuie sa recunosc, era cea
mai buna, asta ma fermeca pe mine la ea. Datorita vointei mele si cu ajutorul mai mult al Lenei, am
inceput sa invat literele, apoi cifrele care de cate ori le vedeam, ba isi schimbau asezarea intre ele,
ba mi se parea ca arata altfel, parca imi faceau mie in ciuda, parca se jucau cu mintea mea. Pai, acu'
era 129, acu era 192 sau 921 sau orice altceva. Parca peste noapte, deveneau altele. Asta ma
framanta pe mine cel mai mult. Ori e 129, ori e 192? Pai cei care au scris cartile, oare nu au bagat
de seama ca cifrele si-au schimbat locul? Trebuia sa le spuna un copil?
Intr-un final…am reusit sa deslusesc asezarea lor, am inceput si sa citesc, nu foarte bine dar, cat de
cat.
In fiecare seara stateam cu cate o foita pe care scriam diferite cuvinte care apoi i le aratam lui
Miron. Incercam din rasputeri sa reusesc sa deslusesc cum trebuie si sa asez la locul ei fiecare litera
si fiecare cifra.
– Ia uite Miroane! Vezi ce am scris aici?
– Ahhh, da…pai esti un adevarat invatacel Tom.
– Am scris bine?
– Da da, uite aici M, uite si un O , da ce frumos le-ai facut.

– Tie, iti placea la scoala Miroane?
– Da, doar ca eu nu am fost la scoala.
Asa am ajuns la concluzia finala ca: invatatura lui Miron este egala, cu puterea de decizie pe
care o are in fata lui sora-mea. Adica….deloc.
– Si….ma rog, de ce nu ai fost?
– Pai vezi tu Tomita….am sa iti spun. Ai mei erau oameni saraci. Tatal meu muncea cu ziua,
iar mama ajuta pe cineva in casa la ce era nevoie, mancare, curatenie, spalat, cumparaturi,
cam tot ce se putea face de catre o femeie. Eu mergeam la scoala, dar asta s-a intamplat
pentru putin timp, fiindca tatal meu nu mai gasea nimic de lucru iar cu venitul mamei abia
resuseam sa ne intretinem de la o zi la alta. Atunci au decis sa plecam in alta parte. Am
plecat intr-un alt loc unde isi gasise doar mama de lucru. Imi aduc aminte ca imi spunea
"Daca o sa ne mearga mai bine, ai sa te apuci si tu de scoala, sa fii un invatat mama, cu
voia Domnului ai sa reusesti sa ai si tu rostul tau in viata", insa pana sa fi apucat eu sa merg
la scoala, ne trebuia mancare. M-am dus ucenic la fierar, unde Tomita, iti spun cu mana pe
inima, am invatat meserie, si nu te mint cand spun asta. Acolo faceam eu cat faceam din
mila acelui om care se indurase sa ma tina pe langa el, dar inafara de asta, luam si vacile
celor din sat sa le duc pe pasune, mai luam si de acolo un ban, plus lapte in fiecare zi.
Timpul a trecut, tatal meu s-a imbolnavit, si statea mai mult in pat. Imi aduc aminte cand
intram in casa, ma chema langa el si ma incuraja, se simtea vinovat ca nu e el cel care sa o
ajute pe mama. Sa stii Tomita, tatal meu era un om cu inima buna…..avea inima buna, spuse
Miron ferindu-si privirea pentru a ascunde de mine faptul ca ii venea sa planga.
– Te cred Miroane, sunt sigur de asta.
– Repet Tomita, tatal meu avea o inima buna. Asta nu m-a lasat pe mine sa continui sa merg
la scoala. Cineva trebuia sa aiba grija de casa, ma intelegi?
N-am inteles mai nimic, dar nu-i spuneam asta, ma prefaceam ca stiu ce spune.
– Daca nu as fi facut nimic atunci, zise Miron, s-ar fi dus totul Tomita, S-ar fi distrus totul.
Aici sa fiu sincer intelesesem ce vrea sa spuna.
– Incepusem sa ma descurc bine, continua Miron, castigam deajuns sa imi pot intretine casa
si parintii, nici unul nu s-a impotrivit in a ma duce la munca, si asta pentru ca ei erau
constienti ca nu imi pot oferi o educatie din cauza lipsei banilor, asa ca au preferat sa ma
lase sa muncesc, decat sa fac lucruri rele. Asta a putut fi singura lor educatie care si-au
permis sa mi-o dea: M-au invatat sa lupt cu greutatile vietii…..asta m-au invatat. Cu timpul
tata s-a dus, la scurt timp s-a dus si mama…….am ramas singur Tomita, lui Miron i se
umezeau ochii din nou, pe care ii sterse cu maneca camasii. Am ramas singur Tom. Timpul
trecea greu, eu nu aveam cu cine sa vorbesc, nu aveam pe cine sa mai bucur cu ceea ce
aduceam, nu aveam pe cine sa mai mangai, la cine sa ma gandesc. Uneori, atat de singur
fiind, ma asezam la masa aceea, cea de acolo Tom, aratandu-mi inspre masa cu un bat, si ma
prefaceam ca e cineva care mananca cu mine, ii povesteam ce facusem in ziua respectiva, ce
urma sa fac a doua zi…….atunci, am cunoscut-o pe Augustina. Stiu ce vrei sa spui, dar sa stii
la mine Tom, ca Augusta era o femeie foarte gospodina, si acum este, era frumoasa si a
reusit sa umple acel gol care ma apasa pe zi ce trece tot mai tare.
N-am stiu ce sa-i spun lui Miron mai bun.
– E bine ca gandesti in felul asta Miroane.
– Ma bucur si eu Tomita. Pielea putin mai rosie, sau ca e slaba si i se vad putin
coastele…..pot sa trec peste asta, crede-ma.
Eu acu ce sa ii zic lui Miron? Trebuia sa ii dau replici cat de cat mai inteligente, trebuia sa
fiu ascutit la minte ca na…..omul isi plangea oful in fata mea.
– E important ce crezi tu Miroane despre sora-mea, nu ce cred eu sau altii. Lumea sa
vorbeasca….voi doi sa va intelegeti, plus ca se vede, de fiecare data luati deciziile impreuna,
i-am spus eu lui Miron, dar sincer sa fiu nu credeam nimic, insa trebuia sa spun ceva.
– Ai dreptate Tom, intotdeauna am luat deciziile impreuna, iar cand am cunoscut-o pe
Augusta, tu erai mic si aveai o mutra…….Toata lumea o lauda prin sat, ca e gospodina, ca te-

a crescut singura, ca nu a avut ajutorul nimanui. Se ocupa si de casa si de tine. M-am dus la
ea si i-am spus daca nu vrea sa se marite cu mine, iar ea mi-a raspuns ca vrea. Eu i-am spus
apoi sa te ia si pe tine cu ea ca nu vroiam sa te lase singur Tomita, imi era mila de tine, erai
prea mic. Stiam ca daca o sa te aduca la mine, eu o sa te iubesc. I-am zis Augustei sa te ia ca
am destul loc in casa si pentru tine.
Trebuie sa recunosc, Aceasta povestire a lui Miron m-a miscat atat de tare incat am izbucnit
in plans. Asa necioplit cum era el, Miron, m-a facut sa ii sar in brate.
– Intotdeauna am simtit ca tu ma iubesti cel mai mult Miroane, am spus eu cu capul pe
umarul lui.
– Esti prietenul meu cel mai bun Tomita, nu? Spuse Miron in timp ce ma pupa pe cap si ma
batea cu palma usor pe spate.
– Da miroane, suntem cei mai buni prieteni.