Auzeam dar nu înțelegeam nimic. [619046]

Capitolul I
Auzeam dar nu înțelegeam nimic.
– Hai spune ceva…..hai, curaj, curaj
– Nu, nuuuu….uite, uite-l mititelu' , cu mine vrea să vorbească. El vrea să vorbească cu Augustina,
vrea să vorbească cu Augusta, mânca-l-ar mama.
– Eeeee, păi cu cine era să vorbească, ia uite la el ce râde.
– Da când râdeee, zici că-i tată-su în picioare.
– Păiii, doar e al lui. Ia uite și găuri în obrăjori face mititelu'.
– Eeee, găurile din obraz nu mai sunt ale lui tac'su, îs a lu' mumă-sa.
– Ha ha ha ha.
– Doar un flăcău are acasă.
Numele meu e Toma. Toma Zdrăvanu. Din gângurelile mele, n-am reușit să pronunț mai mult de
Tom. Și, dacă eu mi-am zis Tom, atunci așa mă strigau și ceilalți. Tom, Tom, Tom în sus, Tom în
jos.
Acum… eu cu numele Zdrăvanu, chiar nu am nici o explicație. Probabil dacă aș căuta ceva ….aș găsi
dar dacă aș începe să-i explic lui Gheorghe, Ion, Vasile, Miron de unde și numele ăsta de Zdrăvanu,
probabil la scurt timp mi-ar spune Tom Năzdrăvanul, așa că ….nu mai bine îmi văd eu de ale mele?
Știu doar că Zdrăvanu e numele tatălui meu, după afirmațiile sorei mele mai mari care e măritată cu
văcarul din sat pe nume Miron.
Eu nu am apucat să spun mamă și tată…. nu din cauză că mai erau alții la rând și eu nu am mai prins
rândul, ci din cauză că nu mi-am cunoscut părinții. Au murit când eu eram prea mic. Nu știu cum
arătau, decât din poze. Am câteva poze mai vechi cu ei… de fapt cred că pozele sunt la fel de vechi
ca și mine, sau cel puțin cea în care mă țin în brațe, e la fel de veche ca și mine….oricum, nu știu cât
de înalt era tata sau mama, care era mai vesel sau care era mai plângăcios, care era mai bun sau mai
rău.
Habar nu am. Știu că numele lui era Constantin, iar al mamei Georgiana.
Locuiam într-un loc destul de noroios, mohorât, iar mersul pe acolo era destul de anevoios. Cred că
am căpătat o imagine destul de memorabila și oarecum de ansamblu, despre ceea ce înseamnă o
după amiază târzie, friguroasă într-un loc plin de noroi și plin de cirezi de vaci, iar în fundal,
mugetul lor.
Peste toate acestea, se vedea la orizont o linie spre gri lucios, iar acela era râul. Ceva mai jos de sat,
era locul unde obișnuiam să mă duc să o văd pe mama, tata și alte câteva rude. Mai târziu am aflat
că acel loc năpădit de buruieni, mohorât în care mai tot timpul eram doar eu, singur, se numește
cimitir. Lângă cimitir, puțin mai la deal, e orfelinatul. Iar ăla care zgribulește acolo, sunt eu. Tom,
sau Toma.
Cum stăteam eu acolo înfrigurat, aud în spatele meu un foșnet printre frunze. Mă uit în stânga
mișcându-mi doar ușor umerii și capul de parcă aș fi fost anchilozat de la brâu în jos, apoi dau să
mă întorc înspre dreapta. Nu apuc bine să mă mișc că se și aude:
– Hei șmecherică! Rămâi așa! Nu te mișca că te mănânc!
Am înlemnit nu alta. Îmi părea rău că nu m-am uitat la mormântul din spatele meu să văd cum o
cheamă pe acea persoană, ca să-i pot spune pe nume.
– Vă rog frumos nu mă mâncați. Promit că data viitoare când merg la biserică am să mă rog pentru
dumneavoastră, și oricum sunt prea mic și slab ca să vă puteți sătura. Am să o ascult pe Augusta, n-
am să mai fac mofturi la mâncare, am să mă ofer singur să aduc de afară lemne pentru foc, n-am să
mai ies din cuvântul sorei mele și promit că am să îl ajut la toate treburile pe Miron.
– Ha, ha, ha, ha, haaaa. Auzi la el. Ha, ha , haaaaa. O să se facă un băiat cuminte, se auzea o voce în
spatele meu. Cineva mă îngâna cu o voce ca de maimuță, prostindu-se. Promit că mă rog pentru
tine domnule Augusta, ha, ha, ha. Am să o ajut pe sora mea Miron mai mult la treburile casei.

După împletitura inteligentă a cuvintelor, "Domnule Augusta" și "Sora mea Miron", am cam început
să calculez în tristele împrejurări în care mă aflam, cam care ar fi șansele mele de a scăpa de el..
Aveam șanse mari….în alte circumstanțe.
Din când în când, se mai auzea în spatele meu o altă voce, cu un râs foarte pițigăiat și parcă
acoperit.
Deodată sare de printre buruieni direct în fața mea. Cine credeți că era?
Era renumitul Beni cuib de păsări cu Piticu'.
Beni era un băiat de la orfelinat, care nu făcea altceva decât să agaseze pe unu' și pe altu', cerându-
le tot felul de chestii. Bârfele, zvonurile de prin sat, spuneau că ar fi provenit dintr-o familie
înstărită și bine educata, doar că asta nu se regăsea la Beni. Tatăl lui mai exact era din neam de
nobili, dar se îndrăgostise de o fată, care nu era tocmai pe placul familiei lui. Aceasta a rămas
însărcinată cu Beni cuib de păsări. Tatăl lui Beni a încercat să explice familiei sale toate acestea,
încercând să-i convingă să fie de acord. Aceștia s-au împotrivit vehement, amenințându-l cu
dezmoștenirea. De aici, babele satului, nu au mai știut să improvizeze. Beni era un băiat înalt și
gras, care se născuse încruntat și nervos. Avea un talent în a reformula propozițiile în așa fel încât
nici el și nici altcineva să nu înțeleagă nimic. Avea părul creț vâlvoi, foarte des, roșcat, și nu cred
că aflase că în loc de untură, oamenii folosesc pieptene pentru a-și aranja podoaba capilară. Piticul
era probabil de aceeași vârstă cu Beni, în schimb nu avea mai mult de un metru înălțime. Așa se
născuse. Avea o față palidă, buzele foarte subțiri. Părul negru, rar și lipit de cap atât de tare, încât
dacă nu puneai mâna să verifici, iți lăsa impresia că și la desenat pe cap. Evident, am descoperit și al
cui era acel râs foarte pițigăiat și înfundat. Al piticului.
Ca să scap de ei, m-am gândit eu să mă fac că suntem prieteni.
– Aaaa, salut băieți! Voi erați? Ce m-am speriat, am crez….
– Ține-ți gura mucosule. Ia zi! Cum te cheamă?
– Tom. Am răspuns eu cu juma' de gură. – Și tocmai vroiam să..
– Am zis eu să pleci? Zise Beni aplecându-se înspre mine cu mâinile în șold căscându-și ochii.
– Piticule', fii pregătit să te înfrupți din șmecherașu' ăsta.
Când a auzit piticul ăsta, și-a depărtat ușor picioarele, și-a pus mâinile sub braț, și-a ridicat câte un
picior pe rând, și la înfipt în pământ unul câte unul de parcă nu mai aștepta decât un semnal și era
gata să sară pe mine ca un câine. Trebuie să spun că tot ritualul acesta, îl făcu piticul neluându-și
ochii de la mine.
– Ia zi șmecherică unde stai?
– Acol…
– Nu, nu, nu, nu…..arată-mi. Nu vorbi.
De câte ori Beni ridica tonul, piticul care stătea cu dinții strânși ca un câine care vrea să te muște,
mai scotea câte un mârâit, iar corpul lui nemișcat parcă era de piatră. Nu puteai observa nici dacă
respira.
– Știi că piticul e renumit pentru iuțeala cu care a mai mâncat câțiva șmecherași ca tine?
Piticul când auzea așa ceva, începea să mârâie mai tare, parcă ar fi vrut să își susțină toată reputația
care i se construia. Mie în schimb, cam începea să îmi fie frică de ei. Mă gândeam să mă întorc și să
fug…. dar pe sub buruieni erau bălți de noroi, și mă gândeam să nu alunec în vreuna și să mă prindă
piticul sau Beni, și atunci chiar că aș fi încurcat-o rău. Pe de altă parte, Beni părea că de-abia
așteaptă să fac un gest necugetat ca apoi să fie ceva de genul "ahaa, va să zică încerci să fugi, nu? Ei
las' că-ți arăt eu ție șmecherașule'".
– Ăăă…ăăă…ă…..Ia zi Piticule', ce să-l mai întrebăm?
– Dacă merită să fie lăsat în viață, se auzi vocea pe nas și pițigăiată a piticului.
– Meriți să fii lăsat în viață?
– Merit.
– Bani la tine, ai?
– Nu. La fiecare răspuns al meu, piticul strângea mai tare din dinți și mârâia. Parcă era o regulă.
Când eu vorbeam el trebuia să mârâie și să strângă mai tare din dinți. Era atât de mic, încât dacă ar
fi stat în fața mea, n-aș fi observat că e cineva acolo, decât dacă dădeam peste el din greșeală.

– Hei! Șmecherașule', bani….ai? Cu fiecare întrebare, se lăsa din ce în ce mai mult înspre mine,
pentru a crește suspansul, în ideea că eu să cedez, să mă simt în primejdie.
– Nu am bani.
Când auzi asta, se opri dintr-o dată, parcă înlemnise, după care se uita peste umăr la pitic și făcu o
mișcare din cap de ca și cum aștepta o aprobare sau mai degrabă o idee de la acesta. Se pare că
neavând bani la mine, i-am pus cumva în dificultate. Cu ce le-aș mai fi fost de folos? Piticul a dat
din cap odată, și în același timp a clipit din ochi. Cred că a fost pentru prima dată în ultimele zece
minute când piticul a clipit, și atunci cred că ia părut rău că a făcut asta. Era ca și cum ar fi devenit
vulnerabil în fața inamicului.
Dintr-o dată, grăsanul mă prinde de mâini, îmi pune o piedică, și….mă trezesc cu fața la cer. Nu
apuc să mă dezmeticesc bine, că simt cum mă țineau de picioare. Piticul de un picior și Beni de
altul. Și… mă trezesc cu capul în jos, cât ai clipi. Auzeam râsul pițigăiat și pe nas al piticului, în
timp ce se uita direct la Beni. Parcă aștepta ca un câine să i se spună "Bravo! Bun băiatu'" . Beni
cuib de păsări, nu râdea, el trebuia să își păstreze atitudinea de șef, a rămas în continuare încruntat.
Atât de încruntat era, că dacă i-aș fi pus o cană cu apă pe unul din ridurile frunții, ar fi stat acolo.
Apropo, de ce Beni cuib de păsări? Cum am mai spus…avea părul atât de des și un vârtej în creștet,
încât dacă și-ar fi făcut o pasăre cuib în capul lui și ar fi stat acolo, nu și-ar fi dat seama. De aici,
Beni cuib de păsări.
– Mâncare, ai la tine? Întreabă Beni.
Piticul, dintr-o dată s-a oprit din râs și s-a întors cu privirea încruntată și cu dinții strânși către mine.
Pesemne că își reluase rolul. Și au început să mă scuture. Mi-a căzut din buzunar un măr și o felie
de pâine cu unt.
Da da, știu ce-o să spuneți, că nu se poate să fi băgat o felie de pâine cu unt în buzunar. Ei, uite că
eu puteam. Puteam și chiar o făceam destul de des.
În ce hal au tăbărât pe ele….Beni a luat mărul, iar piticul felia de pâine cu unt, în schimb nu a
mâncat-o, a dus-o șefului. Șeful era cel care împărțea prada. S-a dus la el și a așteptat să facă
împărțeala.
Văzându-i ocupați, m-am gândit să plec lent și neobservat de lângă ei. Dar am reușit?
Piticul a pus mâna pe brațul meu stâng, și mă ținea ca nu cumva să plec până nu termină șeful de
discutat cu mine. Din nou își reluase atitudinea: privirea fixă, dinții strânși și pentru nimic în lume,
să nu clipească. Practic, asta era cel mai important. Să nu clipească. A mâncat grăsanul aproape tot
mărul și felia de pâine cu unt. Ia lăsat piticului atât de puțin, încât ziceai că-s resturile căzute din
gura lui Beni cuib de păsări.
– Știi ce? Vrei să scapi cu viață? Zise Beni în timp ce se lăsa înspre mine încet. Ai auzit de haleală?
– Da domnule Beni cui…
– Cum, cum, cum? Cum mi-ai spus? Ia mai repetă odată! Se înroși grăsanul la față de ziceai că a stat
cu capul în foc.
– A..ăăă.aaaaamm, vrut..ăăă…să spun, da domnule Beni, cum să nu. Am auzit de mâncare. Pardon,
de haleală, am răspuns eu, evitând astfel o confruntare cu inteligența de care ar fi dat dovadă
grăsanul și cu piticul.
– Ahaaa. Va să zică ai auzit. Atunci dacă vrei să te mai întorci întreg acasă, ar fi bine ca mâine
dimineață, să vii în spatele orfelinatului cu ăăă, haleală.
– Am înțeles domnule Beni, am spus eu.
– Că de nu…….te uiți la pitic?
M-am uitat la pitic, dinții strânși, privirea direct la mine. Am înțeles exact mesajul amenințător al lui
Beni cuib de păsări.
– Nu cred că ai vrea să îl superi, nu-i așa?
– O să vă aduc mâine. La prima oră a dimineții.
Cum am scăpat de ei, încet, încet mă depărtam și de cimitir, apoi de gardul cimitirului. La un
moment dat mai vedeam doar o dungă la orizont cu locul din care abia așteptam să scap. Am rupt-o
la fugă de nu îmi mai vedeam picioarele, genunchii parcă îmi ajungeau la umăr cât de repede
fugeam, doar, doar să fiu într-un loc cât mai ferit de cei doi și să îmi trag sufletul.

Acum, mă gândeam eu, că aș fi tâmpit să nu le mai duc nimic, asta însemna în primul rând să nu mă
mai țin de cuvânt, apoi să nu mai trec niciodată prin acel loc și cel mai înfricoșător, nu mi-aș fi dorit
să fiu mâncat de pitic. Cine știe ce mi-ar fi făcut. Cel mai bine ar fi, să mă țin de cuvânt. Un
adevărat domn, nu își încalcă niciodată cuvântul.
Capitolul II
Despre sora mea Augustina sau Augusta cum îi spun toți, aș putea să vă spun că era mai mare decât
mine cu peste cincisprezece ani. Ținea foarte mult la imaginea ei de "eroină”. Avea o reputație
destul de bună în ochii ei și ai vecinilor, deoarece mă crescuse pe mine ca "pe palme".
Evident că neștiind ce înseamnă asta, m-am gândit la faptul că destul de des își lăsa mâna asupra
mea când făceam câte ceva, și chiar asupra bărbatului ei, astfel am ajuns la concluzia că pe
amândoi ne ținea ca "pe palme". Mai ales pe mine. Nu era chip să fac ceva și ea "sărmana" imediat
ridica mânuța aia grea.
Ea cu Miron bărbat-su, aveau o vorbă
"Noi luăm deciziile împreună" . Dar se făcea cum se făcea, că discutau împreună, și la final, el
spunea doar "Am decis amândoi și nevastă-mea nu e de acord" . Păi atunci, de ce mai spunea că "au
decis împreuna", iar la final zice "Nevastă-mea nu e de acord" ?
Doamna Augustina Melinte, sora mea, nu era cine știe ce femeie și nici nu-l avea pe vino-ncoa', de
asta tind să cred, că tot cu palmele la luat pe Miron de bărbat.
Miron era un bărbat destul de arătos, înalt și bine făcut, ochii de un albastru deschis și un păr foarte
bogat și blond . Ca om era blând, de treabă dar cam încet la minte, nu-l ducea capul prea mult.Era
un fel de …..copil mare..
Soră-mea Augusta, era înaltă și slabă, slabă, cu părul și ochii negri, fața roșie de ziceai că în loc de
săpun folosește nisip când se spală pe față. Prin casă umbla tot timpul cu o pestelcă groasă, cu un
buzunar în care avea diferite chestioare, iar pestelca avea și pieptar, care la rândul lui era plin de
agrafe, cârlige, ca să lase impresia că ea nu-și mai vede capul de treabă, dar în același timp era și o
formă de reproș la adresa lui Miron, bărbat-su, să îi lase lui impresia că el nu îi ajunge ei la nas, el
mai degrabă era cel care îi punea piedici, nicidecum să o ajute. Nu știu ce era așa special la sorțul
ăla și nici care era motivul pentru care îl purta. Bine să zicem, îl porți o zi, doua, trei, dă ea, îl purta
în fiecare zi. Oare nu avea voie să îl dea niciodată jos?
Acu' eu cum veneam alergând de pe afară, îl văd pe Miron al meu, stătea singur prin spatele casei.
Nu știu ce făcea pe acolo, ca de multe ori îmi lăsa impresia că se joacă. Aveam o casă ce-i drept, nu
prea arătoasă, din chirpici cu ceva lemn. Nu era de lepădat, da nici nu se învârtea după soare. Eu cu
Miron, ne mai împărtășeam secrete unul altuia, și dacă tot eram singuri iar eu aveam ceva timp de
când ieșisem din casă, el îmi spune:
– Vezi că soră-ta scotea flăcări pe nas de nervi. A ieșit de vreo câteva ori pe afară să te caute, și acu e
tot pe-afară, se uita după tine.
– E afară?
– Da Tom. Încontinuu se uita pe geam, prin spatele casei, a întrebat și pe la vecinii de pe aici dacă
nu te-au zărit pe undeva.Vezi că a luat cu ea și o nuiauă.
Eu ascultam și mă gândeam deja la ce urma, stăteam cu capul în jos și mă jucam cu degetele de la
mâini. Numai gândindu-mă la nuia deja parcă mă ustura pielea. De câte ori mă altoit cu acea nuia, a
prins luciu.
– Tom. N-ai idee cât de nervoasă era. Se așeza pe scaun, apoi se ridica, apoi iar se așeza și iar se
ridica, îmi spunea Miron în șoaptă în timp ce strângea în brațe lemne pentru a face focul în sobă. La
un moment dat, nu a mai rezistat și a ieșit afară să te caute. Nu știu ce-o să faci.

– Miroane, da asta a fost de mult? Acu' cât timp în urmă? Îmi permiteam să vorbesc cu el așa pentru
că eu îl vedeam că un prieten de-al meu. Pentru mine era un copil mai mare. Cam atât.
– Păi…or fi vreo zece minute să zic. Vaiiii….uite-o că vine. Ascunde-te! Du-te în casă! Ascunde-te!
Si eu, m-am ascuns. O ascunzătoare mai proastă, nici că nu găseam, m-am băgat și eu, exact in gura
lupului. M-am ascuns după ușă.
Ți-ai găsit. Ea să nu mă vadă? Păi m-ar fi văzut ea, scobitoarea, prin pereții casei.
A intrat direct izbind ușa, de mă aruncat direct lângă Miron. El ca de obicei îmi lua apărarea, și că
de fiecare dată, eu deveneam conflictul lor, că de aia se ceartă ei , că eram eu problema lor
conjugală. Și, gata…a găsit motivul pentru care să îi mai reproșeze lui Miron ceva. El văzând că e
nervoasă, s-a băgat în fața mea pentru a-mi lua apărarea. Eeeeee, să vezi atunci nervi pe scobitoarea
de soră-mea.
– Unde-ai umblat? Spune! Nu te-ai săturat de destrăbălare? Nu vezi cât mă consum din cauza ta?
Mi-ai mâncat sufletul. Miroane, dă-te din fața lui! Nu-i mai lua apărarea că acu' te iau și pe tine de
nu te vezi.
– Am fost afară, da n-am fost departe…am stat aici, i-am spus eu scobitoarei de soră-mea plângând și
tot trăgându-mi nasul, pe care îl mai ștergeam din când în când cu mâneca de la haină.
-Afară nu? A repetat ea ca să pară mai gravă acțiunea mea de a o avea cât mai puțin în fața ochilor.
Dacă nu era să fi avut grijă de tine, afară erai, așa cum îți place ție toată ziua, afară. Dă afară erai,
acolo mâncai și tot acolo dormeai, și tu și Miron, că amândoi mi-ați mâncat sufletul din mine. Cine
te-a crescut? Hm? Spune! Cine te-a crescut ca pe palme?
– Tu m-ai crescut? Am răspuns eu printre lacrimi și nasul care îmi curgea.
– Ce-ai făcut toată ziua afară? Ai umblat așa aiurea lelea, că doar tu nu ai stăpân pe nimeni, tu faci
ce vrei, când vrei, că soră-ta e proastă și stă după tine. Nu-i așa?
– Nu știu.
– Nu știu, nu știu. Atât știi să spui. Nu mai merg, nu mai fac, promit. Știu replicile tale celebre. Tu
știi că de când te-ai născut, eu nu am mai dat șorțul ăsta jos măcar o zi? Nu era de-ajuns că m-am
măritat cu Miron ăsta, trebuia să mai am și de tine grijă!
Stăteam așa și mă gândeam la ale mele, eram supărat și îmi venea să-i spun vreo două soră-mii, da
gura, nu-i tăcea deloc.
– Auzi! Am fost afară. Pentru voi e ușor să spuneți am fost afară. Auzi la ei, amândoi, afară.
De fapt, doar eu vorbisem, nu știu de ce zicea amândoi.
– Voi , ăștia doi o să-mi mâncați zilele una câte una, și-atunci o să rămâneți voi doi. Ohoo, atunci
trai și voie bună pe voi, o să faceți o pereche extraordinară.
Sor-mea, s-a apucat de treburile casei. Se mai domolise puțin, iar Miron o urmărea cu privirea pe
unde se duce și ce face. Se vedea că stă ca pe ace, după care se uita la mine, parcă mă măsura. Nu
știu de ce, dă parcă aveam impresia că el luase în serios treaba cu perechea.
Cu toate acestea, soră-mea Augusta, care ma crescut pe palme, a început să învârtă prin oale foarte
repede, că ea de felul ei, avea așa mișcări mai înțepate, ca de altfel și un debit și o viteză mare la
vorbit, și tonul vocii foarte ridicat, aproape spre țipăt. S-a apucat să învârtă prin oale, se mai
întorcea la masă și mai dădea firimiturile jos de pe fața de masă cu mișcări amețitor de rapide ale
mâinii, în schimb eu și Miron, nu aveam nici unul curaj să ne așezăm la masă. Amândoi am rămas
în locul în care s-a terminat cearta. Oricum ea era încruntată în timp ce făcea toate astea, și dacă te
uitai atent la buzele ei, încă mai avea reproșuri, sub formă de șoapte.
S-a învârtit prin bucătărie, a ieșit repede afară, a luat câteva lemne în brațe și a intrat ca focul pe
ușă. A lăsat lemnele lângă sobă, da mai mult le-a trântit, după care a luat un lemn cu care învârtea
jarul prin sobă iar apoi la lăsat să ardă.
– Hai, hai la masă! Strigă soră-mea Augusta, dar noi, parcă ne așteptam unul pe celălalt să ne
mișcăm. Eu așteptam să facă Miron primul pas și Miron aștepta să îl fac eu. Vai, ce să mai spunem
acuma. Cred că vă simțiți foarte vinovați și refuzați mâncarea. Sau poate sunteți obosiți de la atâta
muncă. Haideți odată! Nu o să stau după voi ca după bebeluși.
În secunda doi, eram deja la masă și eu și Miron. Prea multă mâncare oricum nu ne dădea Augusta.
Nu pentru că nu aveam, dar ea de felul ei era foarte zgârcită cu proviziile casei, și ca să nu se

risipească, prefera să ne pună mai puțin, că se se mănânce tot. Nu m-am ridicat prea des de la masă
cu burta plină abia să o țin, dar…nici nu mi s-a lipit de spate. Acuma să o spun pe aia adevărată, eu
de fapt, eram leșinat de foame, și nu vroiam să mănânc, ca să înțeleagă soră-mea că sunt afectat de
ceartă, și că mă consum. Dar, ca să duc planul la bun sfârșit, era ca și cum aș alege să sar într-o
râpă, sau să mă arunc în apă chiar dacă nu știu să înot.
Oricum nici lui Miron nu prea părea că îi este foame, din cauza mea. Era vizibil afectat de faptul că
eu stăteam la masă cu capul în jos și nu mâncam. Dacă era după mine aș fi mâncat imediat, în
grabă, dar Augusta cu siguranță ar fi făcut iarăși scandal pe tema că nu sunt educat și că mănânc ca
un porc, așa că mă prefăceam că sunt supărat, ca să o fac pe ea să se enerveze, și să țipe la mine să
mănânc "Dacă nu mănânci mai repede îți iau mâncare din farfurie" , iar atunci aș fi mâncat cum
vroiam eu. Nici bine nu mă gândisem la asta că parcă și văd, jneap o palmă peste cap.
– Mănâncă mai repede! Crezi că o să stau să mă închin la tine? Jneap încă o palmă. Ia uite dom'le
așteaptă să fie rugat.
Atât mi-a trebuit, din două înghițituri nu mi-a mai rămas nimic în farfurie. Parcă îl și văd pe Miron
cum râdea cu mâna la gură de parcă eram numai noi doi la masă. Soră-mea când la văzut, s-a întors
către el, la luat de ambii perciuni și la împins de a venit săracu' meu tovarăș de suferință cu capul de
peretele din spatele lui. A continuat să se uite direct la mine și să râdă de parcă nu s-ar fi întâmplat
nimic.
Acum, eram sătul dar, mă gândeam că în disperarea de cauză în care mă aflam cu Beni și piticul,
trebuia cumva să duc planul la bun sfârșit. Numai că….nu știam cum. În primul rând, nu trebuia să
bată la ochi. În al doilea rând trebuia să intru cumva în cămară, dar nu aveam cum, soră-mea făcea
rondul casei de ziceai că păzește pereții. Am văzut pe masă o felie de pâine pe care am și luat-o cu o
repeziciune de nici nu ai fi spus că a fost vreodată acolo.
Dar….când ceva dispărea de la locul lui fără ca nimeni să observe, Augusta observa.
Un singur salt a fost de-ajuns până la mine, după care îmi spune:
– De ce ascunzi mâncare? Parcă ai fi crescut la marginea satului. Unde-ți sunt bunele maniere?
Culmea e că îmi vorbea de maniere în timp ce îmi dădea câte o scatoalcă peste cap.
– Hai imediat la baie!
Aș fi preferat să îmi facă orice, numai baie nu. Avea o cârpă, nu știu din ce era făcută dar….după ce
se usca de apă, se întărea de ziceai că e de lemn. Și când mă freca cu cârpa aia, parcă îmi lua pielea
de pe mine. Tot timpul aveam impresia că după baie devin mai slab cu câteva kilograme, plus că
folosea un săpun care mirosea atât de urât, încât dacă ieșeam prin sat și treceau oamenii pe lângă
mine, credeau că am vopsit gardul. Miroseam a gard vopsit. Da ea, soră-mea, “ Asta dezinfectează
tot, cine știe pe unde umbli tu lelea toată ziua” .
Păi unde? Unde să mai umblu eu dacă miroseam numai a gard vopsit?
Oricum, măcar eram mulțumit că felia de pâine rămase întreaga. Astfel îmi luam de pe cap grija
onorării cuvântului meu de domn, față de Grăsan și pitic. Am reușit să îmi așez acea parte încărcată
a conștiinței mele, undeva sub pat la loc sigur.
Era chiar înainte cu o zi de Crăciun, iar eu aveam sarcina de a da mâncare la animale.
– Fiecare să facă câte ceva, spuse Augustina, offf….vă place să stați așa toată ziua în spatele unei
femei sărmane, care are în grijă doi handralăi. Nici nu mai țin minte dacă am dat vreodată șorțul
ăsta jos de pe mine.
Asta mă întrebam și eu de multe ori, dacă nu cumva s-a născut cu tot cu șorț pe ea.
– Tu de ce râzi, ce-ți mai trece prin cap? Ai de gând cumva iar să fugi, așa… lelea? Mai cu spor,
parcă dormi lângă găinile alea. Care te vede zice că nu-ți dau de mâncare.
Am încercat să îmi fac treaba cerută de soră-mea. Cred că preț de un ceas mi-a luat toată treaba,
după care am fost trimis de urgență în camera mea. Miron a venit în cameră la mine și a rămas puțin
să mai vorbim.
Afară s-a auzit sunetul unui clopot. Era semn că la orfelinat s-a dat stingerea. Așa se auzea în fiecare
seară în jurul orei nouă.
Ar trebuia să spun că noi, copiii, ne îngrozim, ne speriem foarte repede, iar eu cu gândul la ce avea
să mi se întâmple dacă nu mi-aș fi onorat promisiunea față de pitic și Beni, eram îngrozit. Știu sigur

că nu-mi doream să fiu mâncat de pitic și nici să mai fiu întors de picioare cu capul în jos. Trebuia
neapărat să ajung la aceștia cu mâncarea.
Am adormit în acea noapte cu gândul că le voi duce celor doi “haleală”, iar apoi îmi voi putea vedea
de drum liniștit. Am închis ochii îngrozit dar în același timp nerăbdător.
M-am trezit primul.
Afară, abia dacă observai o licărire de lumină de la orizontul cerului. Era atât de rece încât ferestrele
parcă răsuflau iar aburul lor intra în cameră. Totul era umed, rece și adormit. Chiar și așa, a trebuit
să mă trezesc înaintea tuturor. Am luat o lumânare, am aprins-o și am coborât pe scări până la
bucătărie, nu înainte de a lua felia de pâine de subpat. Am mai găsit pe acolo undeva în spatele unui
vas câteva oase cu resturi de carne pe ele pe care le-am învelit într-o bucată de hârtie de măcelărie.
Trebuie să recunosc ca aș fi vrut să le fi dus mai multă mâncare. În sufletul meu erau amestecate
mai multe stări de neînțeles pentru mine la acea vreme. Un soi de milă amestecată cu frică.
Capitol III
Am ieșit afară. Am mers încet spre poartă, am deschis-o având grijă să evit cât mai mult scârțâitul
balamalelor ruginite, după care am închis-o la loc. Afară vârfurile gardurilor erau acoperite de
țurțuri care se prelingeau în jos, iar lemnul, casele, iarba, copacii, totul în jur aveau un strat albicios
de brumă. Am mers încet până aproape de marginea satului, încercând să mă feresc de oamenii din
sat, care m-ar fi putut spune Augustei. De altcineva nu îmi făceam griji, fiindcă nimeni nu venea la
noi. De cele mai multe ori, dacă venea cineva acolo, ori greșise drumul, ori întreba dacă nu știm pe
unde se ajunge în cutare loc. Parcă nimeni, nu avea pe nimeni. Mi-am continuat drumul pe lângă
pajiștea unde cirezile de vaci erau deja aduse. Nu știu de ce, dar aveam impresia că și ele știau ce
urmează să fac.
Cu cât mă depărtam mai mult de ele cu atâta mai mult parcă veneau ele spre mine.
Am ajuns într-un final la locul cu pricina. Cei doi stăteau zgribuliți sub un copac mai des, cu capul
băgat până la obraji în gulerul hainei lungi și cu mâinile strânse pe lângă corp.
– Hei! Ia spune, ce-ai adus?
Fără să spun nimic am scos de prin buzunare felia de pâine cu alte resturi găsite într-un castron și
oasele cu resturi de carne pe ele rămase de la cina de cu o seară înainte.
Cum le-am scos, au și tăbărât pe ele, deși sincer să fiu mă gândeam că nu le va conveni, ceea ce ar
fi însemnat să îmi prelungească mie suferința. Văzând că mănâncă, m-am bucurat enorm la gândul
că nu va mai trebui să mă mănânce pe mine dar, în același timp îmi era milă de ei. Probabil erau
nemâncați de zile întregi.
Mâncau în așa hal, încât aveai impresia că se feresc ca nu cumva cineva să le ia mâncare. Mestecau
repede și înghițeau mai mult bucățile întregi.
Văzând că sunt concentrați la mâncare, m-am retras ușor de lângă ei, apoi aud în spatele meu:
– Hei șmecherule! Ai venit cu cineva?
– Nu…
– Nu ai venit cu maică-ta?
– Nu…
– Cu nimeni?
– Am venit singur, pot să jur…
– Aha….bine…hai fă pași de-aici.
Cam asta a fost toată discuția mea cu Beni cuib de păsări. Se pare că era preocupat de altceva mai
important, de asta am și scăpat atât de repede. Sau poate din cauza frigului s-o fi gândit să nu mai
piardă timpul cu mine dorind doar să mănânce ceva iar apoi să se întoarcă la orfelinat….cine știe..?
În drumul spre casă, mă gândeam ca nu cumva să fi observat soră-mea că lipsește ceva de prin

bucătărie, că atât îmi mai trebuia. Ajung în fața porții și observ cum trece Augusta prin fața
geamului. Se pare că făcea ceva treabă.
– Aha! Ia uite-l….ia zi pe unde-ai mai fost acum?
– Am fost la biserică.
Altceva mai bun nu-mi venise în minte.
– Normal, la ora asta cred că tot satul e la biserica, nu-i așa? Sau daca am înțeles bine, ai fost la
biserică, să asculți colinde prin sat. Mă luă Augusta peste picior.
– Nu dar am fost prin sat să ascult colinde.
Era prima zi de Crăciun și se pare că soră-mea își arăta felul prietenos de a mă saluta, că de altfel în
fiecare zi.
– Eeeheee…tot e bine, decât să faci cine știe ce, mai bine asculți colinde. Să știi tu, arătând cu
degetul înspre mine ca și cum m-ar face vinovat de ceva, și mie îmi plac colindele foarte mult, și
dacă nu aș fi fost nevasta lui Miron văcarul, ceea ce din punctul meu de vedere este clar același
lucru cu a fi o slugă care nu-și dă șorțul de pe ea niciodată, tare mult mi-ar fi plăcut să stau să
huzuresc toată ziua la ascultat colinde prin sat sau, să merg la biserică. Dar, cum acest lucru nu e
posibil, stau și te slugăresc pe tine și pe domnul Miron care încă doarme la ora asta, spunea
Augustina accentuând tonul pe ultimele cuvinte ca și cum ar fi strigat la el să se trezească.
Tocmai atunci el chiar venea în bucătărie, de altfel auzise și toată discuția noastră. S-a așezat cu
mișcări foarte lente pe un scaun cât mai aproape de mine de parcă ar fi avut nevoie de susținere,
apoi mi-a făcut cu ochiul dându-mi de înțeles că soră-mea e într-o stare proastă. Oricum ea era într-
o stare proastă atât de des, încât devenise starea ei firească. Ne-am fi pus semne de întrebare dacă s-
ar fi comportat frumos, sau dacă ar fi fost calmă, atunci ceva era în neregulă, dar dacă țipa, totul era
bine.
De mâncat, nu am mai mâncat în dimineața aia. Fiind Crăciunul, urma să avem o masă destul de
bogată, așa că ne-a dat câte o bucată de pâine pe care am mâncat-o din picioare și evident
plimbându-ne dintr-un loc în altul că nu cumva să îi stăm în calea măturatului. Ne-a mai dat și câte
puțin ceai, bineînțeles după ce am terminat pâinea de mâncat, că mai înainte nu ne-a putut servi și
cu ceaiul că ea nu își mai vedea capul de treabă. Se comporta de ca și cum ar fi pus și făcut mâncare
pentru un orfelinat întreg, nicidecum pentru două persoane, și la ele în casă. Nu mai spun ce fețe
vinovate aveam când beam ceaiul ăla, parcă ne ceream iertare pentru că mâncăm, atât de vinovați ne
făcuse să ne simțim, iar când se uita la noi nici nu mai aveai curajul să înghiți ceaiul ăla, încercai să
îi eviți cumva privirea, dar în același timp să nu își dea seama, iar ceaiul îl țineam în gură până lua
privirea de la noi, abia după ăia îl înghițeam.
Drept vă spun că, într-adevăr se pricepea la curățenie, rămânea lună în urma ei, doar că, era
imposibilă. Ștergea covoarele, pe dedesubt, deasupra, ștergea mese, scaune, bibelouri, mai ales la
bibelouri, se uita de la distanță dacă sunt la locul lor după care le mai mișca puțin apoi iarăși de la
distanța le verifica din ochi dacă sunt la locul potrivit, scotea tot afară la aerisit, iar noi….imaginați-
vă, eu cu Miron al meu, fugeam dintr-un colț în altul de parcă ne feream de bătaie, așa că mai bine
ieșeam amândoi din casă, numai că și așa, trebuia să obținem acordul scobitoarei de soră-mea.
– Hai că noi, ieșim din casă, îi zice Miron soră-mii, da cu jumătate de gură, ziceai că plânge nu că
vorbește.
– Păi normal doar treaba se face singură, așa , hop-țop și gata treaba, ce ne mai rămâne? Distracția.
Nu? Îi zice Augusta lui Miron.
– Păi da oricum noi mai mult te încurcăm.
– Nu ieșiți nicăieri, vă duceți frumos amândoi, vă îmbrăcați și vă duceți la biserică, că doar n-o să ne
facem de râs în tot satul. Toată lumea la biserică, numai noi acasă, plus că eu nu pot să merg că abia
îmi văd capul de treabă.
Așa se ducea Soră-mea la biserică în fiecare Duminică. Prin mine și Miron.
Miron, tovarășul meu de suferință s-a dus să se schimbe în hainele de sărbătoare, hainele
duminicale. Mai bine ar fi rămas în cele de muncă, îi stătea mai bine. Ziceai că-s hainele mele, doar
că puțin mai mari, și imaginați-vă că el era un bărbat bine făcut. Hainele alea arătau exact, cât de
frumos se purta Augusta cu el. Ale mele erau la fel de strâmte ca ale lui Miron. Ziceai că îmi face

soră-mea haine cu resturile de material rămase de la fustele ei. Erau strâmte de abia puteam să îmi
mișc mâinile și picioarele, cică ea, "așa se face economie, că nu suntem chiaburi" .
Când ne-am întors noi acasă de la biserică, surpriză. Augusta așezase deja masa, din mâncare ieșeau
aburii care ne chemau parcă să ne înfruptăm din bucate. Porc, pui, salate, plăcintă, cârnații așezați
pe un fund de lemn, Doamne, nu-mi venea să cred că în tot acest timp am crezut-o pe soră mea așa
rea. M-am dus înspre ea să o iau în brațe:
– Vedeți că am făcut masa pentru când va veni unchiul Vasile și nevastă-sa Teodora. Să vă prind eu
pe vreunu' din voi că își înfige degetele pe acolo, că atât vă trebuie cu mine.
Mă gândeam eu că era imposibil să devină Augusta, Cenușăreasa.
Unchiul Vasile, era un om înstărit și cunoscut prin zonă. Stătea la oraș. Avea pământ mai mult pe
care îl cultivă, iar apoi recolta era vândută, astfel își câștigase un nume și o reputație destul de bună.
Când a venit unchiul, Augusta m-a trimis pe mine să îi deschid ușa, să pară că e un obicei al nostru
în casă, ceva de genul cel mai mic deschide ușa musafirilor, în schimb, a ținut să menționeze că nu
care cumva să intru în vorbă cu el. Dacă aș fi îndrăznit să îi spun ceva, Doamne ce pedepse aș fi
îndurat.
Unchiul Vasile, avea o față, ziceai că a fost înecat. Ochii mari, părul rar și lucios care mai tot timpul
stătea în sus. Respirația greoaie și apăsată. Dacă nu îl vedeai și îi auzeai doar respirația, aveai
impresia că aleargă.
La un moment dat se aude o bătaie la ușă. Era vecinul nostru, Marin, care se credea un soi de mare
cântăreț pe care soarta vroia să îl țină "în umbră". Era foarte mândru de vocea lui, pe care nu ezita
să și-o arate la slujbele de Duminică. Se uita de jur împrejur în biserică la "enoriași" că să le atragă
atenția cumva asupra lui, iar apoi când urma corul să cânte câte un Amin, intra și el de parcă vroia
să le spună "Aaaa, ce părere aveți? Sunt bun, nu?" . Felul în care rostea Amin-ul, îți lăsa impresia că
se răzbună. Nu era căsătorit, fiindcă, după cum spunea el, nu găsise încă o femeie care să aibă
măcar jumătate din personalitatea și calitățile lui.
Și-au dat cadouri între ei, și când spun ei, mă refer doar la unchiul Vasile și la soră-mea Augusta, eu
eram un fel de om în plus, eventual eram pe post de exemplu negativ pentru a evidenția bunătatea,
candoarea, milă și onestitatea Augustei, cea născută cu șorț pe ea. S-au pupat și s-au așezat ei
frumos la masă, iar pe mine ca de obicei…m-a așezat în cel mai îndepărtat colț al mesei, acolo unde
se termină fața de masă și unde cotul unchiului meu Vasile, îmi intra direct în ochi. Bineînțeles, ce
farmec avea să mai stau în colțul ăla la masă, fără ca măcar să fiu subiectul de batjocură și de jignit
al unchiului și al sorei mele iubite care mă crescuse ca "pe palme". "Eroina" Augustă.
Acum urmau cele câteva minute de lingușeală între Augusta și unchiul Vasile:
– Vai, unchiule, Doamne, se poate numi Crăciun fără prezența ta între noi, fără sfaturile și bunătatea
pe care ne-o arăți de fiecare dată?
– Tu….tu, ești motivul Augusta. Meriți toate acestea fără dar și poate. Un om ca tine, merită toată
atenția din lume. Ce mai faceți? Sunteți bine cu toții?
Apoi o întreabă cu tonul puțin scăzut și indicând cu capul înspre mine:
– Ăla….ce face? "Ăla", fiind eu.
– Hmm, nu știi, cum e…..la fel. Crezi că s-a schimbat ceva? Nu știu ce să-i mai fac, cum să mă mai
port cu el, nu știu ce să-i mai dau să mănânce……și el, nu are pic de respect față de mine. Pentru el
trăiesc unchiule, pentru el mă zbat, doar să îl văd fericit, zise Augusta, după care lăsă capul în jos de
ca și cum nu mai putea, iar el era singurul care o înțelege. Am mai stat puțin la masă, să terminăm
de mâncat. Bineînțeles că mie, mi-au dat să mănânc exact ce nu mâncau ei. Am primit în farfurie
niște bucăți de carne de porc, despre care probabil nici însuși porcul, nu cred că știa că le are, iar
pui….n-am primit nici pulpă, nici aripi, nici spate, nici piept. Am primit ghearele, pe care mi le
dădea în timp ce-i spunea unchiului Vasile " nu știu ce să-i mai dau să mănânce, face numai mofturi
la mâncare". Eu mofturi la mâncare? Că din pâine cu lapte îndoit cu apă, nu mă mai scotea, și alea
le mâncăm de ziceai că-s în tranșee pe câmpul de luptă, iar pe deasupra mea trec bombe, iar ciorba
de multe ori o verificăm cu vârful limbii, fiindcă nu făceam diferența între zoaiele cu care spăla
vase și ciorba care mi-o dădea să o mănânc.
Ne-am umplut noi burțile, mai puțin eu, apoi toți au căzut de-acord să se mute în camera de zi

pentru a povesti și pentru a ne cânta talentatul Marin, pe care soarta a dorit să îl țină "în umbră".
Pentru mine, ori la masă, ori în cameră de zi era aceeași senzație neplăcută. Eu eram acolo doar
pentru a sublinia "chinul" soră-mii și pentru motivul ei de victimizare.
Nu eram deranjat absolut deloc de mâncare, sau de palmele soră-mii, sau de faptul că Duminica la
biserică îmbrăcam haine cu material insuficient pentru dimensiunile mele. Mă durea fiindcă nu-mi
dădeau pace. Nu aveam voie să vorbesc, iar dacă vorbeam eram răstălmăcit cum își doreau ei,
nicidecum așa cum trebuia, dacă nu spuneam nimic eram bătut în cap, drept dovadă că nu vorbeam,
dacă beam apă, eram prost educat și de aia se auzea cum înghit, dacă mâncam mă ungeam pe mâini
ca un porc. Ca să înțelegeți, nu era ceva ce eu să fac, iar ei să nu mă împungă. Punct.
Eu eram "aruncat" undeva în colțul camerei, acolo unde să nu mă vadă, dar în același timp într-un
loc pe care ei, să îl poată asimila cu persoana scoasă din context, persoană non grata. Îmi lăsau
impresia că orice moment în care nu vorbesc despre mine, nu e altceva decât timp irosit degeaba,
fără plăcere de discuție.
Unchiul Vasile deschide un subiect despre copii, creșterea și educația lor, bla, bla, bla. La care soră-
mea, adaugă:
– Mai ales tu! referindu-se la mine.
Atât a așteptat Vasile.
– Așa e. Așa e băiete, să fii recunoscător celor care te cresc….mai mult respect…deși……Domnul e
mare.
Asta așteptau și ceilalți, să pună cineva "punctul pe i". Au început care mai de care.
– Așa e Augusta dragă. Nu realizează că l-ai crescut ca pe palme, nu are pic de recunoștință față de
tine, zise Marin în timp ce mă măsură cu privirea ca și când ar fi spus "am mai văzut de-al de tine"
– Mare adevăr, Doamne…..mare adevăr ai mai spus Marine, au adăugat toți odată.
Miron, stătea și el la masă, dar niciodată nu l-am văzut mai pierdut ca în acea seară. Era total
depășit de situație. Încercă el să mă îmbuneze în felul lui mai necioplit. Ori îmi punea mai multă
mâncare, ori se mai uita din când în când la mine și îmi făcea cu ochiul, sau îmi schița câte un
zâmbet mai ascuns pentru a nu observa ceilalți, încerca cumva să mă distragă de la răutățile
celorlalți. El, Miron, nu se simțea deloc în largul lui, datorită Augustei, păi acum cu atâta lume în
jur, se simțea total copleșit de situație, bineînțeles, și eu la rândul meu aș fi ieșit pe ușă afară fără să
mai zăbovesc.
Domnul, Marin, care le știa pe toate cel mai bine, în schimb îi punea pe alții să facă tot ce era de
făcut, marele cântăreț pe care soarta la ținut "în umbră", mai avea și obiceiul să se considere un fel
de preot, zicea că cunoaște slujbele pe de rost. Astfel că deschise subiectul slujbei de dimineață,
despre mulțumire, recunoștință…
– Vedeți? Această masă bogată, ne-a fost dată prin mila bunului Dumnezeu și prin faptele celor
vrednici de ele.
– Așa e, adăugă unchiul, cei vrednici de ele. Bine spus! Dar oare toți suntem vrednici de aceste
bucate, spuse Vasile în timp ce mișcă capul înspre mine.
Eu eram, umilit în ultimul hal, îmi venea să strig în gura mare, să le spun tuturor felul în care eram
tratat, mâncarea la care eu "făceam mofturi", "palmele" pe care mă ținea soră-mea. Dar ei? Asta ar
fi vrut să audă? Le-ar fi păsat câtuși de puțin?
Nu! Ei vroiau să audă, ceea ce vroiau ei, să audă. Iar ceea ce le-aș fi spus eu, nu era ceea ce ei
vroiau să audă.
Augusta, începu să facă un "pomelnic", dând vina pe mine pentru orice boală pe care a avut-o de
când eu m-am născut, pentru toate vasele pe care le-a spălat, pentru toate locurile în care am căzut,
în care am umblat. Eu eram vinovat de absolut tot ce i se întâmpla ei, din momentul în care m-am
născut, iar toți ceilalți se uitau cu ochii înduioșați la ea, la "sărmana" Augusta, care se chinuia cu
mine, iar eu ….eu eram cel care îi mânca viața, care făcea mofturi la mâncare, care nu o respecta. Eu
eram răul cel mai mare din viața ei, iar restul de la masă, erau un fel de salvatori ai sorei mele. Și ca
să își încheie rolul de victimă, la un momentdat s-a oprit, a oftat, a lăsat capul în jos, și adăugă:
– Nu mai pot…
Eeeee, așa da! Să îți termii pledoaria în felul ăsta; păi i-ai dezarmat pe toți. Nu aveam nici o șansă să

fiu eu crezut înainte de asta, păi acum chiar că nu mai aveam vreo șansă. Toți au tăbărât pe ea să o
mângâie și să o încurajeze, îi spuneau să fie puternică, să aibă răbdare cu mine, că și cei pierduți și
risipitori, adică eu, vor fi aduși pe calea cea bună. La scurt timp, deja nu mai avea nimic.
– Mai serviți friptură? Întrebă Augusta.
– Nu, Mulțumim. Trebuie să adaug că a fost o delicatesă. Un purcel atât de bine făcut și de
fraged….mmmm.. a fost extraordinar, zise unchiul Vasile uitându-se la mine.
– Nici eu nu mai doresc, a fost o masă pe cinste…bineînțeles cu binecuvântarea Domnului și prin
mâinile acestei doamne delicate, Augustina. Spuse Marin.
– Atunci să vă aduc ceva de băut? Înainte de plăcintă?
– Ohhh, ești prea bună cu noi, spuse unchiul trecându-și dosul palmei pe la gură, nu te mai osteni,
deși, ar merge ceva de băut. Poate un vin?
– Imediat unchiule.
Îl înșfăcă de o mână pe Miron, îl trase în cămară după ea și îi zice:
– Așa trebuie să aștept, să te învăț eu tot timpul? Du-te imediat și strânge farfuriile de pe masă! Nu
știi nimic, trebuie să îți zic eu ce să faci. Du-te și strânge, vrei să mă faci de râs în fața unchiului și
al neveste-sii? Mm? Ăsta urmărești? Hai hai, mișcă odată, nu te mai uita la mine de parcă aș vorbi
altă limbă.
S-a dus Miron la masă. A început să strângă farfuriile din fața tuturor, înlocuindu-le cu pahare. Vine
Augusta și toarnă tuturor câte un pahar cu vin. Mai puțin mie și lui Miron. Mie pentru că eram copil
și lui Miron fiindcă trebuia să își îndeplinească sarcinile de servitor.
Nu apucă să ridice paharele de pe masă că se aude o bătaie la ușă.
– Mai așteptăm pe cineva? Zise Unchiul zâmbind și ridicându-și sprâncenele de ca și cum ar ar fi
știut ce urmează.
– Nu. Zise Augusta. Doamne, da cine o fi oare?Tom, du-te și deschide, vezi cine e la ușă!
Mă duc înspre ușă, o deschid și văd un domn îmbrăcat bine.
– Bună seara flăcăule. Pot vorbi cu tatăl sau mama ta?
Nu apucasem să răspund că scobitoarea era deja acolo.
– Da. Spuneți vă rog. Ce vă aduce într-o seară de Crăciun la noi la ușă? Căutați pe cineva anume?
– Aș putea intra puțin în casă? Apoi o să vă explic.
Augusta se uită la unchiul de parcă aștepta acordul lui, acesta îi făcu un semn din cap, să îl lase să
intre.
– Da, da, vă rog.
Își dezbrăcă pardesiul îmbrăcat parcă de zăpadă, își luă o poziție umilă și spune:
– Dragă domnișoară…..
– Pardon, spuse Augusta, doamnă. Mai exact doamna Augustina Melinte, ridicându-și palma către
bărbie și luându-și o poziție de semiprofil, de parcă ar fi pozat.
– Aha, atunci îmi cer scuze și o să continui discuția cu soțul dumneavoastră, așa se cuvine între
bărbați.
– Aaaa, nu, nu nu. Puteți să îmi spuneți mie. Chiar insist, spuse Augusta imitând un zâmbet sincer și
de bun simț, care nu îi ieșea deloc.
– Vezi dumneata dragă doamnă, am dorit să fiu alături de oameni dragi în această seară de Crăciun,
însă pe drum, am avut un necaz, un mare necaz aș putea spune.
– Dar vă rog, stați cu noi la masă! Insistă Vasile.
Augusta fugi repede în camera de zi și îi aduse un scaun musafirului nostru, care de altfel părea un
om distins, cu o educație aleasă.
– Luați loc vă rog, îl îndeamnă Augusta pe musafir.
– Domnilor, cum spuneam. Am plecat de acasă, cu gândul de a-mi revedea rudele pe care nu le-am
mai văzut spre rușinea mea, de mult timp. M-am trezit de dimineață, și am lăsat vorbă omului ce
lucrează pentru mine, să lege caii la trăsură bine, căci urma să fac un drum lung. Mi-am luat un
bagaj mic și cadourile care vroiam să le dau rudelor, și am plecat. Toate bune și frumoase. Aici pe
lângă o pădure, îmi taie calea o vulpe, sau mă rog ce o fi fost, caii s-au speriat și am rămas cu
trăsura fără cai. S-au desprins de căruță și au fugit. Cum au reușit caii să se desprindă de căruță? Păi

dragilor, am ajuns la o singură concluzie.
Toți stăteau și ascultau, de parcă nu era logică concluzia acelui distins domn. Caii nu au fost legați
bine.
– Aha, deci ceva s-a întâmplat acolo va să zică….spuse unchiul făcând ochii mari cât cepele
așteptând concluzia acelui domn.
– Vă rog spuneți-ne, nu ne mai țineți așa cu inima la gură, Zice soră-mea.
– Dragilor, am ajuns la concluzia…….
– Haideți odată, nu ne mai țineți așa….spuse Augusta apropiindu-se din ce în ce mai mult de acel
domn.
– Am ajuns la concluzia, că legăturile cailor…nu au fost făcute bine.
– Extraordinar Dom'le, spuse unchiul Vasile parcă explodând și eliberându-și mâinile dintr-o
strânsoare puternică și lăsându-se pe spate, nu se poate așa ceva, e o teribilă ispravă dom'le.
– Așa este, dar să ne gândim, spuse Marin, că acest domn a fost trimis într-un moment greu, aici,
alături de noi. Noi ca buni creștini trebuie să îl ajutăm cu tot ce putem și dacă îmi permiteți, aș dori
să vă cânt ceva care se potrivește cu ce s-a întâmplat în această seară.
– Eee, pentru început, spuse unchiul intrând peste cuvintele lui Marin vrând să ne scape de chinul de
a mai asculta încă odată acea voce care datorită soartei a rămas în umbră, să-l servim cu un pahar de
vin și să ciocnim în cinstea noului nostru prieten. Haideți.
Abia aștepta unchiul un moment de cotitură al discuției ca să aibă un pretext de a bea.
Toată atenția casei se îndreptase către musafirul cel nou. Asta era de bine, mă gândeam eu, astfel
poate vor înceta să mai discute despre mine.
– Aveți idee cam ce distanță e de aici de la dumneavoastră până în zona pădurii, mai exact pe lângă
orfelinat? Spuse musafirul cel nou.
– În jur de doi kilometri, spuse Augusta.
– Dar haideți să mai ciocnim un pahar, Spuse unchiul Vasile acelui domn, văzând că dă semne că ar
mai bea unul.
– Eeee, la acest vin și într-o seară așa minunată, spuse iarăși Marin, ar merge un cântec pe care….
– Și ce aveți de gând să faceți? Intră iarăși unchiul peste Marin.
– Păi cred că mai zăbovesc puțin, după care o să mă întorc înapoi să găsesc caii, pe care de data
aceasta eu cu mâna mea îi voi lega la trăsură. Și dacă cineva ar dori să mă însoțească, aș fi veșnic
recunoscător.
Era oricum destul de târziu, cu mult trecut de ora doisprezece, iar mie îmi cădea capul într-una pe
masă. Îmi mai amintesc doar că a venit Miron la mine și mă luat în brațe. Restul….e șters. Știu doar
că m-am trezit dimineața iar musafirul nostru distins, nu mai era.
Capitolul IV
Pe vremea când eram mic și nu știam decât să silabisesc cuvintele, iar puterea mea de înțelegere era
limitată, și nici cunoștințele mele teologice nu erau atât de bine definite în capul meu, deoarece când
îmi spunea preotul satului "Copile, mergi pe calea ta, ține-o tot înainte și nu te abate de la drumul
tău", aș fi înțeles să plec de acasă pe drum și să o țin tot înainte, fără să fac stânga sau dreapta pe la
orfelinat și nici pe la casa lui Marin care era mai sus în stânga, aș fi mers tot înainte pe drum fără să
mă abat de la drumul meu.
Știam că atunci când voi fi mai mare, voi face ceva cu viața mea, îmi voi câștiga singur traiul, dar
până la momentul în care puteam să îmi asum această responsabilitate față de mine "nu puteam fi
tratat ca un rege" după spusele distinsei doamne Augusta, sau în traducerea mea "nu puteam să
mănânc ca prostul toată ziua degeaba" . Acasă eram un fel de băiat bun la toate. Nu mă feream de
muncă, din contră, mă duceam peste tot unde era nevoie și la absolut orice. Soră mea era foarte

mândră de asta și chiar se lăuda la unul și la altul, cum că îmi strânge banii pe care eu îi fac, ca
atunci când voi mai crește să mi-i dea să fac ceva cu ei. Mai degrabă din patriotism ar fi ajutat țara
cu acei bani decât să mi-i lase mie.
Era în sat o mică școală dacă aș putea să îi spun așa. Era mai degrabă o căsuță cu mansardă, în care
profesoara noastră destul de în vârstă și cu metode de predare destul de învechite, ne explica una
alta. Plăteau părinții copiilor unu, doi bani la două săptămâni, pentru a o vedea pe acea bătrână cum
doarme în timpul orei. Deasupra clasei, locuia Marin. În timpul orelor îl mai auzeai cum cântă.
Cânta atât de tare și atât de implicat, că din când în când mai izbea cu piciorul în podea de observai
cum cad din tavan firișoare de var. Rostul lui Marin acolo era în primul rând, proprietar al acelei
case, și de a ne verifica cunoștințele o dată la nu știu cât timp. De fapt evaluările lui erau mai
degrabă un prilej de a-și demonstra talentele nenumărate. Mergea printre bănci în timp ce își scotea
haina, pe care o lăsa mai tot timpul pe banca unuia dintre colegi, după care își punea mâinile la
spate, apoi începea să recite plimbându-se printre noi cu o privire întrebătoare, iar pe la ultimele
versuri se oprea în fața clasei și se uita în sus, înspre cer, vroia să fie total în centrul atenției, iar
după terminarea recitalului, mai rămânea câteva secunde încremenit în acea poziție, apoi lăsa capul
foarte lent către noi, rostind versurile de încheiere. Nouă ne venea să râdem, dar ne abțineam cât
puteam noi de bine, altfel eram dați afară și mustrați cum că nu apreciem adevărata valoare a
neamului nostru. Trebuie să menționez că pe tot parcursul acestui recital de "iubire și apreciere al
valorilor neamului" , profesoara noastră dormea. Acolo am cunoscut-o pe Lena (Lenuța). Lena era
un fel de nepoată a domnului Marin. Din câte am putut observa, se pare că și ea fusese crescută "pe
palme". Despre ea aș putea spune că era o fata destul de neîngrijită, era murdară mai tot timpul,
părul încâlcit iar încălțămintea nici nu cred că era pe mărimea ei, probabil erau încălțările altcuiva
mai mare, care apoi i le lăsa Lenei. La școală, trebuie să recunosc, era cea mai bună, asta mă
fermeca pe mine la ea. Datorită voinței mele și cu ajutorul mai mult al Lenei, am început să învăț
literele, apoi cifrele, care de câte ori le vedeam, ba își schimbau așezarea între ele, ba mi se părea că
arată altfel, parcă îmi făceau mie în ciudă, parcă se jucau cu mințea mea. Păi, acu' era 129, acu era
192 sau 921, sau orice altceva. Parcă peste noapte, deveneau altele. Asta mă frământa pe mine cel
mai mult. Ori e 129, ori e 192? Păi cei care au scris cărțile, oare nu au băgat de seamă că cifrele și-
au schimbat locul? Trebuia să le spună un copil?
Într-un final…am reușit să deslușesc așezarea lor, am început și să citesc, nu foarte bine dar, cât de
cât.
În fiecare seară stăteam cu câte o foiță pe care scriam diferite cuvinte care apoi i le arătăm lui
Miron. Încercam din răsputeri să reușesc să deslușesc cum trebuie și să așez la locul ei fiecare literă
și fiecare cifră.
– Ia uite Miroane! Vezi ce am scris aici?
– Ahhh, da…păi ești un adevărat învățăcel Tom.
– Am scris bine?
– Da da, uite aici M, uite și un O , da ce frumos le-ai făcut.
– Ție, îți plăcea la școală Miroane?
– Da, doar că eu nu am fost la școală.
Așa am ajuns la concluzia finală că: învățătura lui Miron este egală, cu puterea de decizie pe care o
are în fața lui soră-mea. Adică….deloc.
– Și….mă rog, de ce nu ai fost?
– Păi vezi tu Tomița….am să îți spun. Ai mei erau oameni săraci. Tatăl meu muncea cu ziua, iar
mama ajuta pe cineva în casă la ce era nevoie, mâncare, curățenie, spălat, cumpărături, cam tot ce se
putea face de către o femeie. Eu mergeam la școală, dar asta s-a întâmplat pentru puțin timp, fiindcă
tatăl meu nu mai găsea nimic de lucru iar cu venitul mamei abia reușeam să ne întreținem de la o zi
la alta. Atunci au decis să plecăm în altă parte. Am plecat într-un alt loc unde își găsise doar mama
de lucru. Îmi aduc aminte că îmi spunea "Dacă o să ne meargă mai bine, ai să te apuci și tu de
școală, să fii un învățat mamă, cu voia Domnului ai să reușești să ai și tu rostul tău în viață" , însă
până să fi apucat eu să merg la școală, ne trebuia mâncare. M-am dus ucenic la fierar, unde Tomița,
îți spun cu mâna pe inimă, am învățat meserie, și nu te mint când spun asta. Acolo făceam eu cât

făceam din mila acelui om care se îndurase să mă țină pe lângă el, dar înafară de asta, luam și vacile
celor din sat să le duc pe pășune, mai luam și de acolo un ban, plus lapte în fiecare zi. Timpul a
trecut, tatăl meu s-a îmbolnăvit, și stătea mai mult în pat. Îmi aduc aminte când intram în casă, mă
chema lângă el și mă încuraja, se simțea vinovat că nu e el cel care să o ajute pe mama. Să știi
Tomița, tatăl meu era un om cu suflet mare…..avea inimă mare, spuse Miron ferindu-și privirea
pentru a ascunde de mine faptul că îi venea să plângă.
– Te cred Miroane, sunt sigur de asta.
– Repet Tomița, tatăl meu avea o inimă mare. Cineva trebuia să aibă grijă de casă, mă înțelegi? Asta
nu m-a lăsat pe mine să continui să merg la școală.
N-am înțeles mai nimic, dar nu-i spuneam asta, mă prefăceam că știu ce spune.
– Dacă nu aș fi făcut nimic atunci, zise Miron, s-ar fi dus totul Tomiță, S-ar fi distrus totul.
Aici să fiu sincer înțelesesem ce vrea să spună.
– Începusem să mă descurc bine, continuă Miron, câștigam de-ajuns să îmi pot întreține casa și
părinții, nici unul nu s-a împotrivit în a mă duce la muncă, și asta pentru că ei erau conștienți că nu
îmi pot oferi o educație din cauza lipsei banilor, așa că au preferat să mă lase să muncesc, decât să
fac lucruri rele. Asta a putut fi singura lor educație care și-au permis să mi-o dea: M-au învățat să
lupt cu greutățile vieții…..asta m-au învățat. Cu timpul tata s-a dus, la scurt timp s-a dus și
mama…….am rămas singur Tomiță, lui Miron i se umezeau ochii din nou, pe care îi șterse cu
mâneca cămășii. Am rămas singur Tom. Timpul trecea greu, eu nu aveam cu cine să vorbesc, nu
aveam pe cine să mai bucur cu ceea ce aduceam, nu aveam pe cine să mai mângâi, la cine să mă
gândesc. Uneori, atât de singur fiind, mă așezam la masa aceea, cea de acolo Tom, arătându-mi
înspre masă cu un băț, și mă prefăceam că e cineva care mănâncă cu mine, îi povesteam ce făcusem
în ziua respectivă, ce urma să fac a doua zi…….atunci, am cunoscut-o pe Augustina. Știu ce vrei să
spui, dar să știi la mine Tom, că Augusta era o femeie foarte gospodină, și acum este, era frumoasă
și a reușit să umple acel gol care mă apăsă pe zi ce trece tot mai tare.
N-am știut ce să-i spun lui Miron mai bun.
– E bine că gândești în felul ăsta Miroane.
– Mă bucur și eu Tomiță. Pielea puțin mai roșie, sau că e slabă și i se văd puțin coastele…..pot să trec
peste asta, crede-mă.
Eu acu ce să îi zic lui Miron? Trebuia să îi dau replici cât de cât mai inteligente, trebuia să fiu
ascuțit la minte că na…..omul își plângea oful în fața mea.
– E important ce crezi tu Miroane despre soră-mea, nu ce cred eu sau alții. Lumea să
vorbească….voi doi să vă înțelegeți, plus că se vede, de fiecare dată luați deciziile împreună, i-am
spus eu lui Miron, dar sincer să fiu nu credeam nimic, însă trebuia să spun ceva.
– Ai dreptate Tom, întotdeauna am luat deciziile împreună, iar când am cunoscut-o pe Augusta, tu
erai mic și aveai o mutră…….Toată lumea o lăuda prin sat, că e gospodină, că te-a crescut singură, că
nu a avut ajutorul nimănui. Se ocupa și de casă și de tine. M-am dus la ea și i-am spus dacă vrea să
se mărite cu mine, iar ea mi-a răspuns că vrea. Eu i-am spus apoi să te ia și pe tine cu ea că nu
vroiam să te lase singur Tomiță, îmi era milă de tine, erai prea mic. Știam că dacă o să te aducă la
mine, eu o să te iubesc. I-am zis Augustei să te ia că am destul loc în casă și pentru tine.
Trebuie să recunosc. Această povestire a lui Miron m-a mișcat atât de tare încât am izbucnit în
plâns. Așa necioplit cum era el, Miron, m-a făcut să îi sar în brațe.
– Întotdeauna am simțit că tu mă iubești cel mai mult Miroane, am spus eu cu capul pe umărul lui.
– Ești prietenul meu cel mai bun Tomiță, nu? Spuse Miron în timp ce mă pupa pe cap și mă bătea cu
palma ușor pe spate.
– Da Miroane, suntem cei mai buni prieteni.
– Tomiță, dacă tu o să înveți bine, ai să mă înveți și pe mine să scriu și să citesc?
– Da Miroane, abia aștept, o să poți să scrii ce vrei tu, toate gândurile tale.
– Îți spun dinainte Tomiță că, eu îs cam tare de cap, și apropo, ar fi bine să o facem cât mai pe furiș.
– De ce?
– Fiindcă Augusta cu siguranță nu va fi de-acord. Ea, cum să-ți spun eu, e genul de om căruia îi
place să controleze tot. Cu siguranță ar vrea să mă țină într-un butoi de lemn căruia din când în când

să îi mai deschidă capacul, să mă lase să respir de două, trei ori, apoi să îl pună la loc. Nu i-ar plăcea
să mai fie cineva care să știe carte, de frică că s-ar putea să obiecteze. Nu ar vrea să deștepte
"prostul".
– Păi de ce ești de-acord cu asta Miroane? Tu ești un om bun, știi să faci de toate.
– Mă tem să nu greșesc Tomiță
.- Păi, de ce ai greși?
– Îmi aduc aminte prin câte au trecut părinții mei și cât de afectat eram de acea situație, aș fi vrut
întotdeauna să fac mai mult. Astfel prefer să se spargă toate în capul meu, n-aș vrea să mai sufere
cineva de pe urma certurilor mele cu Augusta. Mai ales tu. Din cauza certurilor noastre, de multe ori
ești și tu tras la răspundere și asta mă afectează. De aceea îmi asum eu tot, ca să o pot proteja pe
Augusta și pe tine. Aș putea să îi răspund și să îi dau peste nas de fiecare dată, dar nu o fac fiindcă
nu vreau, nu vreau să lungesc o ceartă mai mult decât trebuie. Dar așa e în viață Tom. Lasă, nu-ți fă
griji, pentru tine va fi mai bine. Tu ai să înveți și ai să fii un om deștept și cu situație. Tu n-ai să treci
prin ce am trecut eu.
După acea discuție, Miron își câștigase un loc mult mai important în sufletul meu. Ce e drept nu
prea îl consideram eu cap la cap cu mine, dar în acea seară am descoperit un alt Miron. Așa lipsit
total de școală, îmi arătase un om nou, un om care deși nu știa prea multe avea un suflet care dădea
pe-afară de bunătate, care de altfel o împărțea cu toți.
Augusta era plecată de dimineață prin oraș, pe la unchiul Vasile. O chemase să îl ajute cu câteva idei
despre ce și cum să își facă în casă. Acum era seară și ne cam așteptam să apară. Ne-am fi dat seama
când vine, după sunetul cailor și al trăsurii. Afară era un frig de crăpau pietrele, îți era milă să scoți
și un șoarec din casă. Miron băga câte un lemn pe foc apoi învârtea cu un băț în jarul din sobă. Era
cumva un gest al lui când era stresat, și avea motive să fie așa deoarece Augusta când avea să apară,
ar fi găsit ea un motiv pentru care să se mai certe cu el sau cu mine.
Se auzi un sunet de copite din depărtare.
– O fi Augusta, Miroane?
– Stai să ies să văd. Zise Miron.
Se duce Miron la ușă, deschide ușa și iese puțin din casă. Se uită în depărtare și observă că e
Augusta. Vine repede în casă, aruncă o privire de perspectivă pe acolo ca nu cumva să fi rămas ceva
nelalocul lui, după care ne așezăm pe scăunele lângă sobă.
Augusta intră în casă, izbi ușa după ea căci altfel nu putea să își facă simțită prezența, își dădu jos
haina, și imediat în spatele ei se vede și unchiul Vasile. Păi atât mai trebuia. Nu era de-ajuns că e
soră-mea cum e, a mai venit și cu un susținător.
– Unchiule, acum să văd dacă nu o să se bucure nerecunoscătorul ăsta mic, zise Augusta.
Eu nu-mi imaginam cuvântul surpriză în vocabularul soră-mii, decât cu sens negativ, așa că nu
știam ce motiv de bucurie aș fi avut, atunci când venea vorba de Augustina. De frica ei am schițat și
eu o față care cu gura râdea, iar cu ochii plângea. Mai bun de-atât nu mi-a ieșit, ziceai că tre' să
merg la toaletă, plus că habar nu aveam de ce ar trebui să fiu recunoscător.
– Stai liniștită, draga mea nepoată, va învăța să aprecieze, spuse Vasile.
– Lasă, lasă că dacă nu o să se poarte frumos cu ea, o să aibă de-a face cu mine, doar nu o să se ducă
acolo să mă facă de râs, doar asta face el de obicei. Tom, acum a venit timpul să îmi arăți că nu te-
am crescut degeaba, frumos.
M-am mirat cum de nu a spus că pe palme.
Miron s-a uitat la mine și îmi făcea semne înspre Augusta pe furiș, ridicând din umeri și râzând.
Nici eu și nici el nu știam despre ce vorbește.
– Hei, hei, ce e? De ce râdeți ca doi tâmpiți? Ăăăă? Spune Miroane! Poate râd și eu cu voi, nu? Doar
eu pentru mine am fost și am bătut atâta drum, ca să vin acasă să vă văd pe voi cum șoșotiți pe la
spate. Spuse Augusta.
– Nu știm despre ce vorbești, spuse Miron cu jumătate de gură ca și cum ar vrea să evite un nou
scandal.
– El. E vorba despre el. Spuse soră-mea arătând cu pălăria care abia o dădea jos din cap înspre mine.
Tom, se va duce la oraș. Unchiul m-a ajutat. Cu sclipirea minții lui, de-a lungul timpului, unchiul

Vasile a cunoscut foarte mulți oameni bine așezați în societate, oameni cu carte și cu situație
materială. S-a gândit să mă ajute și pe mine, trimițându-l pe Tom la cineva acasă. Să facă ceva cu
viața lui. Sau ai vrea să fie ca tine Miroane? Spuse Augusta pe un ton arțăgos. Acolo o să facă
destule, o să se joace o să învețe. doamna Elvira se va purta frumos cu el, cum și Tomiță va face
același lucru. Când mi-a spus Tomiță plus că a mai și zâmbit așa ușor ironic, mi-am dat seama de
următoarele: dacă nu mă făcuse netrebnic, leneș, destrăbălat și mi-a spus pe nume, Tomiță, era clar
o amenințare. În opinia ei orice alt "nume" mi s-ar fi potrivit mai bine decât Toma. Decât să îmi fi
spus pe nume, ar fi preferat să fie picurată cu lumânarea, era ca și cum ai forța un porc să doarmă în
pijama. Una era să îmi spună Toma, știam clar că urmează o mamă de bătaie, dar, dacă mi-a spus
Tomită…..plus râsul forțat printre dinți și ironic, era clar ceva de genul "Dacă nu faci cum îți spun
eu, te-am șters din arborele genealogic" .
– Daa….cum l-a cunoscut ea pe Tomiță? Spuse Miron total neinspirat.
– Mironas, dragă, spuse Augusta folosindu-se iar de "diminutive", da' tu, nu ai treabă la vaci? Am
spus eu, Mironas, cumva că îl cunoaște? Hmmm? Ce spui tu? Ce-am spus când am intrat în casă?
Nu am explicat frumos că unchiul o cunoaște (de fapt când a intrat în casă a spus "de ce râdeți ca
doi tâmpiți") și că el a vorbit cu cineva? Da' tu, de la vacile tale, nu ai auzit de doamna Elvira?
Vacile tale, nu ți-au spus nimic despre această doamnă? Poate unchiul a fost chemat să se delecteze
la această doamnă, să îi citească, ăsta în cazul în care nu ai știut, că unchiul meu preferat scrie
poezii, și nu orice fel de poezii, ci unele pentru care mulți, inclusiv doamna Elvira, ar da o grămadă
de bani pentru a le avea în biblioteca personală, dar el, unchiul….
– Păi și de ce nu le vinde? Scăpasem porumbelul pe gură.
Ce-a fost Miron neinspirat cu întrebarea lui, eu cu a mea am fost mai neinspirat, mai ales că am și
întrerupt-o.
– De ce nu le vinde? Spuse soră-mea pe un ton calm și zâmbitoare care nu spunea altceva decât "Va
să zică ai avut curaj să mă întrerupi și să întrebi așa ceva" , de dragul artei Tomiță. Dar discuția era
despre faptul că TU, te vei duce acolo și vei fi un copil exemplu, fiindcă unchiul Vasile a pomenit
de tine la această doamnă, și astfel Mironaș ai aflat și tu de unde știe doamna Elvira de TOMIȚĂ
care stă cu o falcă în cer și una în pământ și pentru care nu dorm nopți întregi gândindu-mă cum să
fac să-i fie bine.
– Offf Augusta, Augusta…..te mănâncă încuiații ăștia doi, lasă-i, dă-i încolo, îi spuse Vasile
scobitoarei, în timp ce o luă cu ambele mâini de umeri și o așeză pe un scaun de ca și cum ar fi fost
istovită.
Miron săracu' mă uitam la el, n-avea nici o vină. Se făcea că are treabă pe la sobă doar ca să nu mai
stea în fața lor, să nu îi mai sară cei doi "adoratori de binefaceri" în cap.
Augusta s-a așezat pe scaun în timp ce își făcea cu mâna stângă vânt, de ca și cum era gata să leșine,
iar unchiul Vasile se uită la Miron și strigă:
– Adu un pahar cu apă Miroane! Nu mai sta atâta lângă sobă c-o să te-nghită cu totu'! Vezi că lu'
nevastă-ta-i rău…. mișcă mai repede! Spuse Vasile mai, mai s-arunce cu ceva în el.
S-a dus sărmanul meu tovarăș de suferință și a adus un pahar cu apă, care din păcate nu era spălat
impecabil. Adică un nou motiv de scandal.
– Uite-l, spuse Augusta cu vocea pierdută, uite-l în ce pahar îmi dă apă. Uită-te și tu! Plin de praf.
Ăștia doi o să mă bage în pământ cu zile. Ăsta e pahar Miroane? Vrei să mă îmbolnăvești fiindcă
stau slugă la tine și la…..ăsta?
După care deveni grijulie din cauza lui Vasile.
– Vai….unchiule…..uite cum te țin după mine din cauza ăstora, și calul săracu l-ai lăsat afară în frig
(pot să jur că la cât de lingușitoare era, ar fi băgat calul în casă cu noi și l-ar fi pus pe un scaun lângă
sobă) așteptându-ne pe noi să terminăm. Stau și vorbesc cu tâmpiții ăștia doi în loc să îl pregătesc
pe copilul ăsta care e plin de noroi din cap până în picioare.
Am făcut o fată când am auzit de baie…parcă simțeam cârpa aia tare pe piele, nu mai zic de mirosul
de gard vopsit. Nici n-am apucat să mă gândesc bine că deja eram în copaie. M-a frecat cu prosopul
ăla de m-a uscat. Parcă nici nu mai aveam corp, rămăsese numai sufletul din mine, atât de slab mă
simțeam, iar săpunul….aruncă săpun pe mine de ziceai că bagă cărbuni în foc cu lopata. După ce am

ieșit din copaie, mai mult târât de scobitoare, m-a dus în cameră să mă usuc și să mă schimb în
haine frumoase că na, mergeam la oraș. Se găsește unchiul Vasile să intre în cameră și să își dea cu
părerea cum ar fi indicat să mă îmbrace Augusta. Se uita la haină, apoi la mine, se uita la altă haină
și apoi iar la mine, parcă vroia să vadă cum reacționez în funcție de haina pe care o indică, și se
oprește exact la hainele mele de "enoriaș". Îndrăgitul meu costum strâmt. Am intrat în el ca în
cămașa de forță. Puteam să mișc doar bazinul. Coboram din dormitor și ne îndreptam înspre ușă.
– Miroane…..am spus eu cu juma' de gură.
– Hai fugi Tomiță, dacă eram în locul tău eram deja în trăsură, încerca Miron să mă încurajeze că nu
cumva să observ că e afectat de plecare mea.
– Miroane…ne vedem curând. Da?
– Da Tomiță. Dacă nu vii tu, vin eu după tine, și atunci să vezi ce pățești cu mine dacă mă lași să te
aștept prea mult, îmi spuse din nou Miron venind spre mine ca și cum ar fi vrut să mă fugărească în
joacă, dar eu mi-am dat…vroia să își ascundă fața, să nu văd eu că era afectat. Miron…mă iubea
mult.
Trebuia să mă duc la Vasile în oraș, să rămân la el peste noapte ca apoi dimineață, să merg la
doamna, domnișoara, ce-o fi fost ea, Elvira.
Era prima oară în mica mea viață, când mă despărțeam de Miron. Doamne, da ce sentiment
necunoscut mă apăsa, parcă aveam un pumn în stomac, un măr parcă stătea acolo, din când în când
respiram lung, adânc și apăsat și cu cât mă depărtam mai tare de casă cu atât mai tare mă gândeam
la Miron. Cu cât mă depărtam mai mult de casă, cu atât mai tare mi se făcea dor de el. Îl vedeam
cum stă încă în poartă sprijinit cu bărbia în gard, doar uitându-se după trăsură. fără să facă nimic.
Capitolul V
Era în jur de ora opt spre nouă seara când am ajuns în oraș la casa unchiului. Pentru mine a fost ca
un dar divin terminarea călătoriei, fiindcă nu-mi făcea plăcere compania unchiului Vasile, iar
datorită costumului strâns, am stat mai mult cu spatele pe scaun, încercând să îmi mențin o poziție
cât mai dreaptă a corpului în speranța că voi ajunge cu hainele întregi la întâlnirea mea cu doamna
Elvira.
M-a luat unchiul și m-a aruncat într-o cameră, de parcă mă băgase în temniță.
– Ți-am dat cea mai bună cameră. Din respect pentru nepoata mea Augusta, nicidecum pentru tine.
Aha, să ții minte asta, da?
Ce trebuia să țin minte? Că mi-a dat cea mai bună cameră, sau că o respectă pe Augusta? Hai, să
zicem, "respectul" față de Augusta îl înțeleg, da partea cu "cea mai bună cameră" ? Era acolo un pat
care mai degrabă avea el nevoie de odihnă mai mare decât mine, iar pereții camerei erau atât de
șubrezi încât lumina refuza să intre pe geam. Dacă asta era "cea mai bună cameră", atunci soră-
mea, într-adevăr mă crescuse "pe palme".
Cu chiu cu vai, sucindu-mă și pe o parte și pe cealaltă, ba mă mai scărpinam, ba mă mai foiam, am
reușit într-un final să adorm.
A doua zi, dimineață, cum am deschis ochii, prima oară îl văd pe unchiul Vasile care stătea în
picioare la marginea patului meu, cu mâinile în buzunar uitându-se insistent la mine.
– Aha, spuse Vasile ca și cum ar fi câștigat ceva, după care scoase un ceas din buzunarul stâng al
vestei cu care era îmbrăcat. Îi deschide capacul foarte energic, se uită la oră, după care îl închide și
îl bagă la loc.
– Aha, spuse din nou Vasile, de această dată dând din cap de două ori, după care iese din camera
mea izbind ușa.
Dau să mă ridic din pat când iarăși Vasile deschide ușa foarte repede, îmi spune că mă așteaptă jos,
după care trântește ușa, din nou. Am rămas înlemnit în poziția aia cu ochii țintă către ușă încă vreo

trei minute, mă așteptam să mai între o dată. Nu a mai intrat. Am văzut că-și terminase procesul de
"educație militărească" , m-am dat jos din pat, mai mult târâș, în ideea să nu-l fac să mă aștepte prea
mult.
Era ora opt. Trebuia să luăm micul dejun. La parterul casei avea prăvălia din care își desfășură
afacerile lui cu grâne, afaceri pe care eu personal cred că le conducea mai mult uitându-se vis-a-vis
la brutar, brutarul uitându-se la măcelar, iar singurul care părea că muncește pe acea stradă, era
ceasornicarul care stătea aplecat asupra mecanismelor cu o lupă mare la ochi și mulți oameni în
jurul lui care așteptau. În spatele acestei prăvălii era o cameră, ceva în genul unui salonaș. Acolo
trebuia să luăm masa.
Unchiul Vasile, era cea mai neindicată persoană cu care puteam lua masa. Pe lângă faptul că îi
susținea toate convingerile Augustei, convingeri legate de mine, convingeri care trebuiau impuse și
în hrana mea zilnică, adică cât mai multă pâine goală, dar să îmi lase impresia că e unsă cu ceva
care ar fi trebuit să se numească unt, și o cană cu lapte în care îmi adăuga atât de multă apă, că mai
bine îmi dădea pâine goală cu o cană de apă caldă. Ar fi fost mai realist. Regim de ocnaș.
Cum am intrat în salon am spus "bună dimineața", la care el imediat mă întreabă: "Noua ori
cinci…cât fac"? Ce nouă ori cinci că abia vedeam masa de foame, abia mă trezisem și el deja mă
considera "geniu". A continuat înșiruirea de cifre încontinuu: "Da cu zece?", "Da cu nouă?", "Da
cu patru?", nu apucăm să iau o înghițitură că iar băga alta, nici bine nu mușcăm din pâine că trebuia
să o scot din gură și să îi răspund la întrebări. El terminase de mâncat și eu nici măcar nu
începusem, la care Vasile: "Eiii băiete, asta ne-a fost masa, acu' să mai facem și altele." M-am
ridicat de la masă mai flămând decât venisem.
– Are dreptatea soră-ta, că faci mofturi la mâncare. Nici nu te-ai atins de pâine, da văd că nici laptele
nu-ți place, îmi spune Vasile.
Era clar. Ziua începuse cum ne se putea mai bine, îmi atribuia tot felul de comportamente care nici
măcar nu erau ale mele, din simplul motiv că nu-i plăcea fața mea. Avea el impresia că sunt nu știu
cum și nu știu cum, dar fără să fi încercat vreun moment să mă cunoască. Practic nu făcea altceva
decât să refuze să creadă, că eu sunt altcineva decât cine crede el. Pentru el era mai convenabil să
fiu golan, parșiv, needucat. Doar în această formă, el își permitea să mă umilească în fața tuturor.
Se făcuse ceasul ora nouă și ne pregăteam de drumul nostru spre doamna Elvira. Încă nu îmi
dădeam seama care era sarcina pe care trebuia eu, să o îndeplinesc la acea femeie.
Ne-am urcat în trăsură și după vreo jumătatea de oră de mers, am ajuns în fața unei case mari, atât
de bine zidită de ziceai că proprietarii încă se cred pe timpul războiului. Fațada casei era acoperită
de verdeață, iar geamurile abia dacă reușeau să absoarbă lumina de la soare, datorită cortinelor
groase, lungi și dense, care acopereau geamurile aproape în întregime.
În fața ușii, unchiul a tras de un clopoțel, în timp ce eu mă holbam ridicat pe vârfuri, încercând să
zăresc pe cineva, (el încă mă mai întrebă: "Și cu șaișpe?", m-am făcut că am treabă, ca să evit să îi
mai răspund).
În casă se aude un scârțâit de ușa după care o voce a unei fetițe, domnișoare:
– Cine e? Se auzi vocea.
– Eu, spuse Vasile foarte demn și răspicat.
– Care eu? Spuse domnișoara
– Vasile.
– Aaaaaaa…..Vasile. V ocea domnișoarei.
Se deschise ușa de la intrare și apăru o domnișoară destul de drăguță, dar părea cam cu "nasul pe
sus".
– Am discutat cu domnișoara Elvira…ăsta e nepotul meu. Toma. L-am adus să vă jucați, spuse
Vasile.
– Va să zică, ăsta este Toma. Spuse domnișoara, după care împinge ușa să o închidă exact în
momentul în care Vasile băgă un picior în casă, astfel îl împinse înapoi afară.
– Vaiii, mă scuzați, probabil ați dori să intrați să o vedeți pe domnișoara Elvira, nu-i așa? Spuse ea.
– Cu siguranță. Dacă și domnișoara Elvira dorește același lucru, zise unchiul.
– Aha, zise ea din nou. Păi nu dorește.

A fost atât de convingătoare când a rostit aceste cuvinte, încât demnitatea lui Vasile nu mai știa cum
să reacționeze. Evident, în opinia lui vina era a mea, pe cine ar fi putut să se răzbune?
– Ai grijă cum te porți. Da? Să nu îți faci de râs sora care te-a crescut. A trudit pentru tine, a spus
asta de ca și cum i-ar fi tras o palmă acelei fete.
Și-a văzut de drum, în timp ce își lovea pălăria de palma stângă, parcă ar fi scuturat-o de praf. Era
clar o reacție de nervozitate produsă de acea domnișoară.
– Vrei să mergem pe hol?
– Da, dacă nu vă deranjează, am spus eu cu jumătatea de gură și cu mult bun simț în glas, ca să nu
îmi fac de râs sora.
Era o casă foarte mare, iar dintr-un capăt în celălalt, se auzea cum șuiera vântul. Se putea vedea
totul prin ea.
– Băiete, vrei să alergăm până în capătul celălalt?
– Bine.
– Hei, băiete, numai să nu trișezi, dacă trișezi nu o să-mi mai placă de tine.
– Nu trișez domnișoară, am spus eu dând din cap foarte energic ca și cum aș fi vrut să îi garantez că
poate avea încredere în mine.
– Da știi ceva, spuse fata, nu știu dacă ar fi demn de o domnișoară ca mine să alerge la un loc cu
băieții, mai ales că aici e un praf destul de înnecăcios, și oricum cu …..astea…..îmi spune ea uitându-
se la hainele mele, în timp ce cu mâna dreaptă își acoperea gura că nu cumva să observ că râde.
Eu eram deja în poziția de plecare, când mi-a spus asta, cu mâinile așezate la pământ, privirea drept
înainte, aplecat, cu piciorul drept în spate…..evident, mi-am dat seama că făcea aluzii la costumul
meu care nu era de "chiabur", vorba lu' sor-mea.
Avea așa un fel al ei de-a fi, eram cred că de aceeași vârstă, dar ea prin felul ei, părea de vreo
șaptesprezece ani, plus că era puțin mai înaltă…mai frumoasă, mai rece…chiar și când era rece cu
mine….tot îmi plăcea de ea. Avea așa, un aer de prințesă arogantă, dar…era înaltă, frumoasă și
rece….
– Hei, băiete, spuse ea pe un ton arțăgos, ce te holbezi așa la mine?
Eu mă uitam la ea și visam cu ochii deschiși.
– Vino după mine, îmi spuse fata.
M-a târât după ea. În capătul holului, am urcat niște scări apoi pe un alt hol, iar undeva la mijlocul
acestuia, se oprește în fața unei camere. Mă lăsase acolo, în fața camerei. După ce se depărtează de
mine vreo câțiva metri, se întoarce arțăgos și îmi spune să bat la ușă, apoi își continuă drumul.
Bat la ușă sfios și se aude o voce care îmi spune să intru.
Am deschis ușa foarte încet, să fiu sigur că nu e ceva acolo ce m-ar putea mânca, apoi primul lucru
care îmi sare în ochi e un tavan foarte înalt, foarte frumos pictat, dar oarecum învechit odată cu
trecerea timpului. Îmi las capul în jos foarte încet, și cu un aer de uimire zăresc în față o doamnă
îmbrăcată într-o rochie din dantelă, cu foarte multe straturi de material puse unul peste celălalt.
Gâtul era îmbrăcat de un colier cu o piatră albă în care se reflectau razele soarelui ce pătrundeau
printr-o fereastră înaltă cu mai multe ochiuri în formă de romb. Stătea pe o canapea picior peste
picior, iar în mână ținea o carte de rugăciuni.
Privind mai atent, am observat că acea femeie, își pierduse strălucirea chipului, acea rochie cândva
îmbrăcase un trup de femeie împlinită, acum vedeam doar o femei înaintată în vârstă.
– De ce stai acolo? Intră! Îmi spuse domnișoara. Acest băiețel are și un chip?
– Are doamnă, am spus eu.
– Păi și atunci de ce nu vii mai aproape? Și….nu doamnă, ci domnișoară. Cum te cheamă?
– Tom doamn…..domnișoară, sunt nepotul domnului Vasile.
– Știi ceva Tom? Mă simt atât de bătrână, obosită și lipsită de viață. Simt nevoia să mă distrez. Sunt
înconjurată doar de oameni mari, care nu caută altceva decât bani. Doar bani caută……la mine. Vrei
să faci ceva pentru mine?
– Da doamn…..domnișoară.
– Știi să te joci?
– Da.

– Atunci cheam-o și pe Andra. Strig-o din ușă.
Am strigat-o, apoi am rămas să mă uit pe hol, cumva vroiam să o zăresc, mă simțeam destul de
incomod singur cu acea doamnă pe care nici măcar nu o cunoșteam. În cele din urmă Andra apare.
A intrat în cameră, trecând pe lângă mine disprețuitor. Parcă nici nu eram acolo, eram total
transparent pentru ea. S-a dus la o măsuță pe care erau așezate câteva bijuterii ale domnișoarei
Elvira, pe care le luă și le probă pe rând admirându-se în oglinda imensă de pe perete.
– Când ai să fii mai mare am să îți fac cadou tot felul de podoabe, demne de frumusețea ta, spuse
Elvira. Luați aceste cărți și jucați-vă. Eu o să mă uit la voi.
– Eu cu ăsta? Spune Andra uitându-se la mine încruntată, de parcă ar fi vrut să mă gonească de
acolo.
– Da. Tu cu Tom!
– Bine, fie. Știi să joci cărți? Spuse fata.
– Aham, răspund eu.
– Aham. Da sau nu. Așa se răspunde corect, nu aham, imitându-mă Andra.
– Știu să joc domnișoară, i-am răspuns acesteia.
În timp ce Andrada împărțea cărțile, eu observam în fiecare moment o altă perspectivă a lucrurilor.
Acolo, în acea cameră, timpul nu mai avea nici un fel de putere. Parcă stătea în loc. Toate lucrurile
îmi păreau a fi înghețate. Mă uitam la domnișoara Elvira care își arăta clar regretul trecerii anilor,
cred eu, sau cel puțin în acel moment, îmi lăsa impresia că refuză să îmbătrânească. Se uita la
Andrada zâmbind, apoi mă privea pe mine, ne mai făcea din ochi din când în când și parcă se
regăsea în spiritul nostru. Dacă chipul nu i-ar fi îmbătrânit, ai fi spus că e de aceeași vârstă cu noi.
După ce am terminat primul joc de cărți, se găsește Andrada să mă ia peste picior:
– Auzi cum spune valeților? Cică juveți, ha ha ha. Ce prost e, ha ha ha. Da ce unghii murdare, ai
acolo o grămadă de noroi sub ele. De îmbrăcăminte….nu mai spun. Doamne ferește, costum strâmt
cu bocanci, ha ha ha, râdea Andra.
Domnișoara Elvira, se uita la amândoi de parcă arbitra, nu părea afectată de situație chiar deloc, din
contră, se pare că se amuza.
– Păi, îmi părea rău să o spun dar, cred că are dreptatea în ceea ce te privește, odată ce tu nu îi spui
nimic…spuse Elvira.
Era prima oară în viața mea când mă uitam la mâinile mele să văd cum arată. M-am mai uitat la ele,
dar niciodată în ideea de a vedea cât de frumoase sunt. Într-adevăr, erau butucănoase, unghiile
murdare (fie vorba între noi, nu aveam chiar atât de mult noroi sub unghii cum spunea Andra, a
exagerat puțin) și neîngrijite. Chiar m-am simțit prost…
– Hmm? Ce faci, o lași așa, să își bată joc de tine iar tu nu faci altceva decât să taci? Spuse
domnișoara Elvira. Ea te face în toate felurile iar tu, chiar nu ai nimic de spus la adresa ei? Ce
părere ai?
– N-aș vrea să mă bag, am spus eu cu un glas pierdut de rușine și supărare.
– Hai spune-mi numai mie, să aud doar eu, spuse Elvira aplecându-se înspre mine punând mâna la
ureche.
– Eu cred că se dă mare, am spus eu foarte încet.
– Și mai ce? Mai spune ceva, ai văzut ea câte a spus despre tine.
– Eu cred că e frumoasă.
– Și mai ce?
– Eu cred că e nesuferită.
– Și mai ce?
– Eu cred că vreau să plec.
– Ești sigur că vrei să pleci? Cu riscul de a nu o mai vedea niciodată? Chiar dacă ai spus că e
frumoasă? Eu aș spune să te mai gândești. Hmm? Ce spui?
– Poate nu sunt atât de sigur dar……încă mai vreau să plec.
– Hai, stai liniștit că o să pleci. Terminați de jucat cărți.
Mă uitam la doamna Elvira, mai degrabă la zâmbetul ei care părea destul de forțat. Era un zâmbet,
care își dorea cu ardoare să acopere fața plină du supărări și probleme. Parcă simțeam prin tot

corpul apăsarea sufletului ei zdrobit. Era așa, o senzație de greu, cu respirații adânci și rare.
Andra a câștigat toate jocurile de cărți. Nu vă imaginați că o spun cu bucurie în glas. A luat toate
cărțile, după care le-a aruncat pe spate, într-un fel scârbită, intenționat să vină peste mine.
– Ți-a plăcut la noi Tom? Mă întrebă Elvira.
– Da
– Să mai treci pe aici peste…o săptămână? Câte zile are o săptămână Tom? Mă întrebă din nou.
– Șapte, am răspuns eu.
– Atunci întoarce-te din nou peste șapte zile.
– Bine doamnă.
– Du-l pe Tom până jos Andrada, și nu uita să îi dai și să mănânce ceva, că săracu cred că e lihnit.
Am mers în spatele Andradei, până am ieșit din casă. Cum am ieșit din casă, îmi spune să aștept,
după care îmi izbește ușa în nas. Se întoarce după câteva minute cu o bucată de carne prăjită și o
turtă. Mi le întinde cu privirea în sus și ochii aproape închiși, iar când să le iau le dă drumul din
mână și aterizează la picioarele mele. Parcă eram un cerșetor care venise la ea la ușă să ceară de
mâncare. Exact așa mă simțeam.
Doamne…cât de umilit m-am simțit, cât de batjocorit, cât de respins, vroiam să îmi spun mie, să
vorbesc parcă cu mine, să mă încurajez cumva, dar nu găseam un cuvânt atât de potrivit pentru acea
apăsare dureroasă.
Am lăsat mâncarea acolo, deși, sincer….n-aveți idee ce foame îmi era. Am alergat înspre poartă, am
ieșit din curte, m-am băgat după un colț, am căzut în fund cu genunchii strânși, mi-am pus brațele
pe genunchi, capul pe braț…..și am plâns.
Modul în care eu am fost crescut, m-a transformat într-un om deosebit de sensibil. Copiii trăiesc
într-o lume a lor, foarte mică. În lumea lor atât de mică, nimic nu poate fi simțit mai zguduitor că
nedreptatea. Învârtindu-se într-o lume mică, tot atât de mică poate fi și nedreptatea care li se face. Ei
în schimb, o vor simți la o intensitate mult mai mare decât un om în toată firea. Chiar dacă crești un
copil "pe palme" la propriu, asta nu-ți dă nici un drept ca pe viitor să-l ghiontești. Datorită
comportamentului parșiv, arogant, disprețuitor, batjocoritor, umilitor, întins pe o perioadă destul de
lungă, al celor din jur, și mai ales al sorei mele, mă simțeam a nimănui.
Am terminat de plâns. M-am descărcat eu cum am putut, după care mă ridic de acolo, mă uit în jur,
și văd carnea cu turta… încă mai erau la ușă. M-am reîntors în locul în care mi-a fost provocată
suferința, m-am aplecat după mâncare, am ridicat-o de jos, și am fugit înapoi la locul unde îmi
terminasem de plâns "amarul". M-am așezat din nou în fund, am șters carnea și turta cu mâneca de
la cămașă, apoi le-am mâncat. Astfel am ajuns la concluzia că cel care gătise mâncarea, își iubea
meseria. Mâncare a fost delicioasă.
M-am reîntors la unchiul Vasile. Am intrat în casă. Nu era nicăieri. Am coborât jos la prăvălia lui, și
i-am lăsat vorbă la un angajat, că m-am întors, că o să trebuiască să vin din nou acolo peste șapte
zile, și că o să plec acasă pe jos. De la Vasile până la mine erau în jur de șase km. Nu mi-ar fi luat
mai mult de o oră sau două, plus că eram obișnuit cu mersul pe jos, pe distanțe lungi. Satul meu îl
colindam zilnic, așa că, aveam antrenament.
Capitolul VI
Am ajuns acasă, cu gândurile întoarse pe dos, cu inima frântă, cu sufletul spulberat de amărăciune.
Dar cel mai mult îmi uram bocancii mei butucănoși și desfăcuți în unele locuri. Îmi uram bocancii și
costumul, îmi uram mâinile și aspectul neglijent al unghiilor, acestea au fost motivele umilinței
mele, în mare parte.
Am intrat în casă unde Augusta nerăbdătoare sări pe mine cu tot felul de întrebări de genul: "Ce-a
spus?”, “Da' a întrebat de mine?”, “Ce-a zis de tine?”, iar din când în când mă mai ghiontea din

cauză că nu îi dădeam prea multe detalii despre cele întâmplate acolo.
Cred cu tărie că reținerile arătate de un copil, vin din teamă acestuia de a nu fi înțeles. Își ascunde în
suflețelul lui ca într-o cămară, toate trăirile, alea bune și alea rele, dar le vede prin proprii ochi, și tot
așa cum le vede, le și explică. Știam, chiar pot să jur, eram sigur că dacă aș fi explicat acel loc așa
cum îl văzusem eu, nu m-ar fi înțeles sub nici o formă. Nu aș fi fost înțeles nici dacă i-aș fi spus
despre domnișoara Elvira, nu m-ar fi crezut, plus că nici eu nu știam exact ce să cred despre ea, și
cu siguranță nici Augustei nu aș fi putut să îi spun exact așa cum o văzusem eu de fapt.
Așa că am povestit cât mai puțin posibil, ceea ce mi-a adus două palme peste cap și fața lipită de
dulap. Astfel am realizat că sunt acasă.
Vasile auzise vorba lăsată de mine la angajatul său, și…s-a grăbit să vină la mine acasă, să afle ce
făcusem acolo. Evident, întâi a privit la spectacolul soră-mii, a lăsat-o pe ea să se descarce și pentru
el, mai ales că în ziua aceea mândria lui fusese călcată de domnișoara Andrada. Îl vedeam cum
parcă era mistuit de curiozitate, fierbea în el. Spusesem eu câte ceva Augustei, dar acum că era și el
acolo, mi-am propus să fiu mai secretos decât fusesem până înainte de venirea lui.
– Ehee, bravo băiete, uite că ai ajuns și la oraș, spuse Vasile venind înspre mine cu mâinile în
buzunar și cu burta înainte.
– Hmm. În regulă, am spus eu.
– În regulă că ai mâncat bine acolo, în regulă că te-ai distrat, în regulă că s-au purtat frumos cu
tine…? În regulă că ce? Știu că ești prost, dar ai putea să te concentrezi puțin…nu? Spuse iarăși el.
Augusta deja fierbea de nervi. Îmi făcea semne să “deschid gura”. După bătaia de la soră-mea, am
dat-o și eu pe una. M-am gândit eu: “ Și așa mă bați indiferent de situație, așa că mai mult decât ți-
am spus, nu vei auzi nimic.” . Puterea mea de a rezista cât mai mult manipulării lor prin diferite
forme de genul “lingușeală”, s-a întărit mai mult. Devenisem de neclintit. Atunci, în puternica mea
concentrare, mi-a venit o idee genială, și am răspuns:
– Păi…a fost în regulă.
Soră-mea deja, gata….vulturul e mic copil pe lângă felul în care a vrut ea să se repeadă pe mine,
noroc că s-a băgat Vasile în fața ei. Chipurile el era ăla mai inteligent, vroia să-i arate ce metode
“psihologice” are el, pentru a mă descoase pe mine.
– Ce spui Tomiță, unchiul își aplică metodă, dacă mai verificăm cunoștințele tale acumulate la
micul dejun? Cinșpe bețe plus nouă bețe, cât fac?
Eu am spus șapteșpe. Nu era mare diferență….decât de vreo șapte bețe.
– Hai să mai încercăm, spuse Vasile. Cât fac doișpe bețe plus zece bețe? Hai că asta cu zece e
ușoară.
De data aceasta, chiar am stat și m-am gândit destul de profund, mi-am însușit toată maturitatea pe
care o aveam și am răspuns:
– Nu știu….
– Este egal cu…..douăzeci și doi, spuse el.
– Așa e! Am răspuns eu de ca și cum eu aș fi dat răspunsul, nicidecum el.
Văzând Vasile că “psihologia” lui nu e cu nimic mai presus decât cunoștințele lui Miron în ale
scrisului, a trecut direct la subiect.
– Hai nu mai fi secretos, spuse Vasile, Cum arăta domnișoara Elvira, eee…….frumoasă?
– E foarte înaltă, și de o frumusețe ieșită din comun, am spus eu.
– I-auzi unchiule, așa e? Are dreptate? Spuse Augusta.
– Bineînțeles, cine nu cunoaște frumusețea domnișoarei Elvira.
Nu avea dreptate. Mi-am dat seama că el habar nu avea cum arăta acea femeie, nu arată deloc cum
le spusesem lor.
– Vezi Augusta, învață cum trebuie să iei un copil încăpățânat ca ăsta, să îl faci să vorbească. Văd că
începem să ne înțelegem Tomiță, spuse unchiul foarte mândru de realizarea lui.
– Tu ar trebui să îl educi unchiule. Tu ești copt la minte, vocea Augustei plină de admirație.
– Mergem mai departe, da Tomiță? Ce făcea? Mă întrebă el.
– Stătea … pe un cal, am spus eu.
– Va să zică erați afară în curte…așa e?

– Eram în camera ei… a domnișoarei Elvira.
Nu vă imaginați ce față au făcut ei, auzind că acea femeie stătea în dormitor călare pe cal.
– Și tu cu nepoata ei? Ce ați făcut? Mă întreabă din nou unchiul.
– Noua ne-a dat vin….ca să nu ne plictisim, am spus eu.
– Am înțeles, spuse el cu ochii mari cât cepele și cu o privire nedumerită, servitorii erau cu voi
acolo?
– Nu.
– Înseamnă că erați doar voi….adică tu, Elvira și nepoata acesteia….
– Nu…
– Păi…cine altcineva?
– O vacă…a unuia…..
Imaginați-vă ce era în mintea lor. M-am gândit să le spun de toate, tot ce-mi trece prin cap. Le
livram subiecte de discuție.
– Unchiule, se poate una ca asta? Tu ai văzut-o vreodată călare pe cal în dormitor? Spuse
prelungirea lui Vasile, adică Augusta.
– Știi ce, eu știu foarte multă lume, și …am auzit una alta despre ea…. cum că ar fi……știi tu, puțin
așa, spuse Augustei, încercând să evite să rostească acel cuvânt.
– Așa…cum? Augusta avea un “blocaj de inteligență” .
– Așa…știi tu, încercă unchiul să o facă să înțeleagă lovind cu degetul arătător energic de câteva ori
în tâmplă.
– Cum? Insistă ea.
– EI CUM….mă faci să mă enervez. Nebună. Cum să fie? Ne-bu-nă…..acum ai înțeles sau îți mai
explic odată? Își ieși unchiul din pepeni.
– Doamne ferește…dar…tu ai vorbit cu ea unchiule? Spuse soră-mea.
– Da' TU DOAMNĂ, nu ai fost cu mine acolo când am fost să vorbesc cu ea că o să vină ăsta, (după
ce a spus “ăsta”, unchiul a făcut o pauză, dându-și seama că mai are nevoie de mine, așa că a
reformulat.) că o să vină Tomiță la ea să se joace cu nepoată-sa? Nu ai fost acolo cu mine?
– Da …dar…
– Nu ai văzut că era în spatele ușii?
– Da…dar..
– Mi-a vorbit de după ușă?
– Da…dar eu vroiam să îți spun altceva.
Era o adevărată parodie, nu știau nici ei ce să mai creadă. Le-am dat exact ceea ce ei au
vrut…subiecte de discuție. Augusta se apropie de Vasile și îi șoptește de ca și cum s-ar fi ferit că nu
cumva eu să aud:
– Întreabă-l ce culoare avea calul, îi șopti ea lui Vasile.
– De ce? Spuse el tot în șoaptă, are vreo relevanță?
– Nu.
– Și atunci?
– Din curiozitate…
– Doamne Sfinte….Augusta fată… fii te rog mai prezentă…concentrează-te, spuse el mișcând din cap
în stânga și în dreapta, mirat de prostia Augustei.
– Ia spune! Ce jocuri ați jucat acolo? Întreabă unchiul.
– Păi…mai multe, dar cel mai mult de-a doctorii.
– Cum de-a doctorii? Spuse Augusta mirată.
– Păi..de-a doctorii. Avea domnișoara Elvira un dulap în cameră, plin cu tot felul de doctorii…chiar
uitasem să vă spun că era puțin cam bolnavă. Și ne-a dat toate doctoriile să ne jucăm.
– Sper că nu v-ați atins de ele..spune soră-mea ținându-și obrajii cu palmele.
– Noi? Nu. Dar calul da.
– Cum adică?
– I le-am dat calului să le bea…..vinul era doar pentru noi…pentru copii.
Au rămas amândoi cu ochii căscați la mine, în schimb eu mă prefăceam supărat și speriat, pentru a

lăsa impresia că de frică, le-am spus adevărul, că le-am spus lucruri pe care ar fi trebuit să le țin
secrete, pentru a fi cât mai credibil. Oricum, sincer să fiu, dacă ar mai fi insistat cu întrebările, cred
că m-aș fi dat de gol, fiindcă mai aveam două variante de răspuns. Mai aveam de ales între un
cangur care făcea baie în cada doamnei Elvira, și o pereche de struți ciolănoși care își doreau foarte
mult să o cunoască pe Augusta. Nu cred că era plauzibil….
Subiectul i-a aprins atât de tare încât, mai discutau și când se întoarse Miron de la vaci. Augusta
cum l-a văzut, a sărit pe el să îi povestească cele auzite de la mine. În mod normal nu ar fi interesat-
o să îi spună tocmai lui “Mironaș”, dar entuziasmul ei fiind atât de mare, a dus-o în punctul în care
dacă nu ar fi spus cuiva, sigur ar fi explodat. Nu de alta dar….s-ar fi împrăștiat prin toată bucătăria.
Dacă ei au primit ce-au vrut, atunci eu scăpasem cu fața curată. Ce-i drept, m-am simțit vinovat de
cele spuse, dar nu față de Augusta și Vasile, de ei chiar nu-mi pasă, ci față de Miron. Observasem că
și el săracu' era uimit de cele auzite și mă simțeam cumva că un fel de răufăcător. Acu' ei stăteau toți
trei la masă:
– Vă spun eu, că-s om cu scaun la cap. Dacă femeia aceea a acordat ăstuia atâta atenție….spuse
Vasile zâmbind ușor și dând din cap, nemaicontinuându-și fraza, vrând să lase loc de interpretare.
– Unchiule….”cevaaa”…. are ea pentru el. Sunt sigură că va face “ceva” pentru ăsta.
Ei discutau de-acum, cam ce oportunități și ce foloase avea să îmi aducă această întâlnire, și ce
noroc a avut “ăsta” (adică eu) că a dat peste el o astfel de șansă. Ei deja mă vedeau vreun bogătaș.
Sor-mea zicea că o să-mi dea bani, și că dacă o să-mi meargă mintea, poate o să mă bag în afaceri
cu grâne la fel ca Vasile (adică să mă prostească și să-mi ia el banii), Vasile credea că o să-mi dea
vreun conac pe cine știe unde, Miron în schimb s-a făcut de tot râsul, spunând:
– Da poate o să îi dea cadou calul, pe care stătea ea în dormitor.
– Da poate ai tu treabă pe la vaci….nu? Dacă ești prost, la ce te mai bagi și tu în discuții? Spuse
Augusta.
Iar tovarășul meu de suferință….. a plecat.
Nu a mai durat mult până a plecat și unchiul Vasile. Soră-mea s-a apucat de făcut treabă prin casă,
să măture, să spele vase și altele de genul care o ajutau în autodezvoltare.
Eu încă mă simțeam vinovat față de Miron, așa că m-am dus după el afară. Stătea pe o buturugă și
cioplea un băț.
– Știi să te lupți cu sabia Tomiță?
– Nu Miroane, am spus eu cu capul în jos neștiind cum să încep să îi explic.
– Știi ce-i un cavale?
– Aham, apropiindu-mă de el cu pași ca de furnică.
– Îți cioplesc acu' o sabie și te învăț să te aperi de soră-ta și de Vasile, spune Miron zâmbind.
– Miroane, el își continuă treaba nebăgându-mă în seamă.
– Miroane…tre' să-ți zic ceva.
– Dacă trebuie…ascult.
– Știi ce le-am spus celorlalți despre ce am văzut eu la domnișoara Elvira? Spun eu ducându-mă în
spatele lui, ținându-mă cu mâinile de umerii lui. Nu e nimic adevărat.
– Hai lasă Tomiță…a fost frumos. Nu trebuie să ascunzi asta, spune Miron zâmbind dar în același
timp concentrat la cioplit.
– Miroane…ascultă-mă te rog! Nimic nu e adevărat.
– Ei da…ceva tot este.
– Ba chiar nimic.
– Doar n-ai să-mi spui acuma că nu era acolo nici calul ăla mare…nu? Insistă el în timp ce eu
dădeam din cap confirmându-i că nu. Sau cel puțin vaca…vacă cu siguranță era acolo, nu-i așa?
– Nu era nimic Miroane…nu era nimic din ce am povestit…nimic, nimic, nimic, am spus eu
încercând să îl opresc din a mai căuta scuze minciunilor mele.
– Bun, da……măcar vin ați băut, nu?
– Miroane…nici măcar miros de vin. E așa urât ce-am făcut eu Miroane? Ești supărat pe mine,
lăsând capul în jos și licărindu-mi în ochi “lacrima deznădejdii” , cum că Miron ar putea să nu mă
mai iubească la fel de mult.

– Tomiță. Ascultă la mine Tomiță! Spuse el ușor enervat, nu e frumos ce-ai făcut. Nu e bine să minți
așa oamenii.
– Da n-am vrut să fie așa Miroane, în timp ce plângeam și îmi frământam degetele mâinilor, semn că
îmi părea rău și că sufeream din cauza asta. Chiar nu știu ce-a fost în capul meu, dar n-am avut de
ales.
M-am dus în fața lui așteptând cu fața în pământ, ca el să mă tragă de mână pe genunchiul lui. Chiar
asta a făcut. M-a așezat pe genunchiul lui și cu mâneca cămășii lui largi care mirosea a lapte
proaspăt de vacă, mi-a șters lacrimile, în timp ce eu începusem să îi povestesc ce se întâmplase de
fapt acolo. I-am explicat acestuia că datorită comportamentului unchiului și al sorei mele nu am
putut spune adevărul, deoarece indiferent de situație ei ar fi fost aspri cu mine; i-am mai spus și ce
văzusem acolo prin casă, și că domnișoara Elvira are o nepoată, pe cât de frumoasă tot pe-atât de
aroganță, că îmi vorbea urât și că mă făcea țăran, sărac, prost că a râs de bocancii mei butucănoși și
rupți, ușor…. pe alocuri (ca să nu spun că de fapt talpa abia se mai ținea) de costumul meu de
“enoriaș”, și practic așa am ajuns să inventez totul, pentru a mă salva de o altă batjocură din partea
lor.
A stat el și s-a gândit în timp ce bătea cu talpa piciorului în pământ, dar totuși veni cu o rezolvare:
– Minciuna…clar nu e o soluție Tomiță. Ar trebui să îți dispară asta din cap, nu asta e soluția pentru a
nu fi țăran. Și sincer chiar nu sunt dumerit de ce prost! Ești mult mai isteț față de mulți alții, știi să
faci o mulțime de lucruri comparativ cu alții. Ce-i drept ești încă mic dar ești mult mai inteligent ca
mulți alții. Eu să știi că văd asta la tine, am încredere în tine Tomiță. Știu sigur că ai să faci treabă
bună când ai să crești. Și nu-mi spune mie…că am văzut eu cât de bine scrii tu, încerca Miron să îmi
schimbe starea și să mă facă să râd, am văzut ce scris mare și frumos ai. Crede-mă, eu cunosc
oameni deștepți, cu multă carte, și am văzut și cum scriu ei…îți spun…unu' nu scrie cum scrii tu. Ai
putea să le dai lecții oricând la cât de frumos și mari faci tu literele.
– Ei da…așa spui tu acuma, că ești prietenul meu, ca să nu mai fiu supărat, am spus eu cu inima
crescută.
– Bine na…oricum orice mare învățat a început întâi cu alfabetul Tomiță, apoi în timp învățând a
devenit din ce în ce mai bun. Ai tot timpul să devii cine vrei tu. Știu și eu că e greu, deși nu am
trecut prin asta, dar tu chiar ai să reușești, chiar ești bun.
Ce-i drept îmi cam ridicase moralul Miron, cum de altfel făcea întotdeauna.
– Acum Tomiță, știi cum e asta cu “omul de rând”? E mai bine să rămână tot între oamenii de
rând…să te joci cu cei de rând, să te porți ca cei de rând. Tomiță….unii oameni sunt atât de săraci,
încât tot ce le-a mai rămas sunt doar banii. Să ții minte asta Tomiță, tu încă ești bogat. Ai o inimă
mare, mare cât casa, dar fiindcă ești prietenul meu de suflet, iar eu îți sunt cel mai bun prieten, se
cuvine să îți dau un sfat din suflet Tomiță. Și îți spun așa: Dacă vrei să fii un om bun și demn în
viață, uită că minciuna există, scoate-o din gândurile tale. Și ar fi bine să te duci în camera ta, și din
momentul în care te bagi în pat și închizi ochii, minciuna să dispară de-fi-ni-tiv. E bine Tomiță?
Acum hai fugi repede în cameră.
M-am dus în camera mea repede, m-am băgat în pat, mi-am făcut mica mea rugăciune, dar să știți
că nu uitasem sub nici o formă de sfatul bunului meu prieten Miron. Doamne…..ce m-aș fi făcut eu
dacă nu mi l-ai fi dat pe Miron, de câte ori m-a apărat, câte a încasat pentru mine, atâtea încurajări
că aș fi putut muta munții din loc, atâta încredere, atât de multă iubire îmi arăta de fiecare dată.
Oare ce ar fi spus Andra, dacă l-ar fi văzut pe Miron? Atât de necioplit, iar bocancii lui arătau mai
rău decât ai mei. Acele domnișoare vedeau lucrurile la un alt nivel față de mine, chiar și față de
Miron care totuși e destul de mare….oricum pentru mine, acea zi a fost una de neuitat, făcând
abstracție de partea în care bocancii și costumul meu au fost în prim plan…
Să știți că pare banal doar citind de pe o foaie, dar acea întâmplare, din acea zi, a produs unele
schimbări în sufletul meu. Imaginați-vă o zi din viața voastră care s-ar fi șters, nu ar mai fi existat.
Tot cursul vieții ar fi fost altul. Ca un fir de ață lung, lung, lung, pe care îl tai. Un capăt se va duce
într-o parte iar celălalt capăt în altă parte. Acea tăietură reprezintă ziua care ar fi putut lipsi din viața
oricui. Am fi fost aceeași oameni, dar cu alte cunoștințe, alte valori morale, am fi cunoscut alți
oameni, am fi avut alți “Mironi”….cine știe câte altele ar fi fost diferite.

Capitolul VII
M-am trezit dimineața cu cel mai dornic gând de a face ceva cu viața mea. Cum puteam face asta?
Trebuia să caut un om inteligent, care să fie dispus să mă ajute. Prima oară m-am gândit la
Augusta….ca nefiind o variantă plauzibilă, apoi la Miron, dar el vroia să îi arăt eu cum se scrie,
după care mi-am adus aminte de Lena. În acea seară m-am dus în sat la școală unde i-am spus Lenei
că aș vrea să “absorb” toate cunoștințele necesare, fiindcă vreau eu să fac ceva ca să reușesc în
viață.
Lena m-a ascultat după care mi-a tras un picior în genunchi. Mi-am dat seama că mă place.
Am stat vreo cinci minute (ca să îmi treacă piciorul) după care m-am dus din nou să vorbesc cu ea,
de data asta mult mai convingător… mi-a mai tras un picior…în celălalt genunchi. Tind să cred că era
genul căreia îi plăcea să facă ea primul pas…așa că m-am dus la bancă la mine. În următoarele două
minute vine și ea și se așează lângă mine. Am vrut să-i spun că mai mult de doi genunchi, nu am,
însă Lena venise să-mi zică că e de acord să mă ajute să învăț.
Profesoara noastră cea bătrână, avea orele foarte bine structurate, iar noi, “Cursanții”, trebuia să ne
ținem de “Planul educațional” care se desfășura astfel: Noi, copiii, mâncam și aruncăm cu
mâncare unul în altul până când ceva din pachetul nostru ajungea în profesoară. Se trezea din somn,
se ridica de la catedră, noi ne băgăm unul în altul ca să ne ferim, ea venea înspre noi fără să se uite
cine și ce este acolo, apoi împărțea o ploaie torențială de palme, după care se întorcea la somn.
Nu știai cine și-a luat-o, până nu ieșeai din grămadă…ne zvâcneau obrajii..
Ne așezăm frumos în bănci și ne dădea o carte în fața căreia dacă strănutai, erau șanse mari să o
împrăștii prin aer, pe care trebuia să o dăm mai departe din mână în mână. Ea adormea din nou, iar
noi conștiincioși începeam să studiem singuri, care pe care calcă mai tare pe picioare.
Ea se trezea din nou și ne dădea o altă carte, la fel de “bine întreținută” ca și cealaltă.
Avea literele atât de șterse încât îți lăsa impresia că vrea să ne învețe o limbă străină.
Tot în timpul “Cursurilor”, în funcție de durata somnului profesoarei noastre, se mai organizau și
lupte corp la corp, după care, într-un final, unul din noi dădea tonul clasei la citit. Citeam toți odată,
încât nu mai înțelegeai absolut nimic, bineînțeles citeam total dezinteresați de text.
Dacă cititul o trezea din nou pe doamna profesoară, se ridica, mai trăgea câteva palme la întâmplare
la unu și la altul, după care “Cursul” lua sfârșit. Ieșeam afară fugind și urlând.
În felul acesta, avea să treacă mult și bine până să devin cineva, Chiar și în aceste circumstanțe
deloc favorabile, eu tot vroiam să fac ceva cu viața mea.
A doua zi seara, vine Lena la mine și îmi dă să învăț de pe un caiet cu prețuri. Trebuia să îl copii, iar
apoi să îl înapoiez căci nu era al ei, Îl luase de la magazinul din sat. Mi-am început drumul în viață
prin a scrie prețul la ulei, făină, zahăr, drojdie, chiloți, șosete, izmene, cam tot ce se găsea în
magazin.
Pe lângă magazin mai aveam și o crâșmă, care era frecventată de toată “crema satului”, și anume:
Gheorghe, Florica, Ion din deal care avea doi cai atât de slabi că nici nu-i vedeai când îi înhamă la
căruță, aveai impresia că merge căruța singură, mai venea pe acolo moșu' Tudose care fusese în
război și de câte ori se îmbăta alerga până acasă crezând că îl urmăresc nemții, și bineînțeles Miron.
M-a trimite sor-mea în acea seară să îl caut și să îi spun să vină acasă. Îl găsesc acolo împreună cu
Marin la masă și încă un domn pe care nu-l cunoșteam.
– Hei, Tomiță, ce faci aici? Spuse Miron zâmbind curios la mine.
– Păi venisem să mă uit după tine Miroane, spun eu observând că străinul de la masă se uită atent la
mine.
– Domnule, nu am apucat să facem cunoștință, spuse străinul, să înțeleg că vă cheamă Miron?
– Da ați auzit foarte bine, spune Miron, se vede că încă sunteți tânăr, vrând să facă o glumă.

– Și băiatul e fiul dumneavoastră?
– Nu..el e fratele soției mele, dar eu personal îl văd ca pe un fiu, iar domnul de lângă dumneavoastră
e Marin, ar trebui să îl auziți cântând, are o voce excepțională.
– Aș vrea să vă fac cinste cu ceva dacă îmi permiteți….
– Nu, nu, mulțumesc. Nu-mi stă în caracter să beau pe banii altora, spuse Miron.
– Dar insist, deja vă consider prieten, la urma urmei cu toți simțim nevoia să ne mai destindem, vă
rog….ce doriți, spuse străinul.
– Bine…atunci dacă insistați, să fie tărie.
– Și dumneavoastră domnule, îl întrebă străinul pe Marin.
– La fel.
– Atunci să fie trei tării, strigă către vânzător.
Sincer să fiu, am observat la acel om o privire șireată urmată de un zâmbet ca și cum ar fi fost
satisfăcut, dar destul de reținut acel zâmbet, parcă ar fi vrut să-l ascundă cumva, plus felul în care
era îmbrăcat. Avea o pereche de cizme din piele maro foarte uzate, un pardesiu lung până aproape în
călcâi și o pălărie mare. Părea un om care doarme pe unde apucă. Ce-i drept am observat de când
am intrat că se cam uita la mine, parcă mă luase la ochi.
– Cum ziceai că îi spune copilului? Îl întrebă pe Miron străinul.
– Tomiță.
– Așa îl cheamă, așa l-ați botezat?
– Nu, nu….e botezat Toma dar noi îi spunem așa…ca un alint(doar nu vă așteptați să spună Miron
diminutiv).
– Aha, spuse străinul făcându-mi din ochi, se vede că e un băiat destul de dezghețat aș putea spune.
– Și ce fel de rudă ai zis că-ți este? Fiu?
– Nu, nu-mi este fiu…
– Atunci ce? Nepot?
– Nici nepot nu am spus.
– ATUNCI…. ce îți este? Izbucni străinul enervat că nu nimerea.
Se pare că avea un caracter mai temperamental. Văzând asta domnul Marin, îl luă cu altele să îl
scoată din stare și eventul să evite vreun scandal rușinos de față cu toți cei prezenți la acea oră în
cârciumă. Ia făcut tot felul de prezentări ale gradelor de rudenie, inclusiv religios, cine cu cine are
voie să se însoare, până la al câtelea grad de rudenie, ce reprezintă femeia și multe altele pe care
străinul sunt sigur că nu le-a înțeles. Apoi a ajuns să îi explice și ce fel de rudă îi sunt eu lui Miron.
Știți ce am observat eu dintotdeauna? Nu e chip să existe un copil lângă cineva mai matur, iar acela
să nu îi zburlească părul cu mâna. Ori de câte ori era o mână deasupra mea, știam ce urmează.
Marin mi-a zburlit părul de îmi intrase în ochi.
Li s-au adus băuturile, iar străinul sorbea din pahar uitându-se la mine, parcă vroia să îmi spună
ceva secret dar se abținea din cauza lui Miron și a lui Marin. Mai târziu, la plecare străinul insistă să
îmi dea și mie ceva. Îmi dădu o hârtie în care era înfășurat ceva, spunându-mi la ureche încet
“Mulțumesc. Asta e doar pentru tine.” Habar nu aveam de ce.
Ajunși acasă am scos hârtia din buzunar și o desfac. Înăuntru aveam 4 bănuți. Când a văzut soră-
mea, atât ia trebuit.
– Ce-i aia ? De unde ai tu atâția bani? Spuse Augusta.
– Da n-am știut că sunt bani…mi ia dat cineva, nu-l cunosc…spune-i tu Miroane că nu mă crede! Am
spus eu gata să plâng, știind ce avea să urmeze.
– Într-adevăr, are dreptate Tomiță,,,,nici eu nu-l cunosc, spuse el.
– Luați banii ăștia mizerabili și îi duceți înapoi omului ăla pe care nici nu-l cunoașteți și luați bani de
la el. Frumos…foarte frumos. Halal! Așa te-am educat eu? Nu vă mai uitați la mine! Plecați acum
amândoi și dații omului înapoi.
S-a dus Miron la cârciumă înapoi dar omul plecase. Așa că s-a întors înapoi cu banii, pe care
Augusta ia luat și ia pus deoparte, undeva sus într-o vază deasupra dulapului.
Era deja târziu așa că m-am dus în dormitor cu coșmarul că nu mai pot să mă bucur de banii ăia,
mai ales că miercurea viitoare trebuia să mă duc din nou la domnișoara Elvira.

Capitolul VIII
A venit timpul să merg la domnișoara Elvira. În pofida întâmplărilor neplăcute, eram nerăbdător să
ajung acolo. Cum am ajuns, am sunat la același clopoțel de la intrare, am așteptat puțin și a venit
“umilința în chip frumos”, (Andrada) să îmi deschidă. A deschis ușa și nici nu m-a băgat în seamă.
Parcă venisem să îi car mobila, așa se comporta cu mine. A deschis ușa, nici nu s-a uitat la mine, și
mi-a dat de înțeles să o urmez. Am mers în spatele ei pe holul conacului, apoi am făcut la stânga pe
un alt hol care părea că înconjoară casa de jur împrejur, iar la capătul acelui hol a deschis o ușă care
dădea înspre curtea din spate a casei. Din curte se vedea în față o altă casă mai mică. Am mers la
acea casă, am intrat înăuntru unde mai erau alți oameni. Musafiri, ce-o fi fost habar nu am, apoi
“umilința” îmi șopti:
– Auzi băiete sau ești surd? (de parcă mi-ar mai fi spus ceva înainte și nu am băgat-o în seamă) Du-
te acolo și stai până te cheamă.
“Acolo” însemna, nu lângă musafiri, că vorba aia, eu nu eram de nasul lor, trebuia să stau într-un loc
în care să se cunoască că eu sunt sărac. Mi-a spus să stau pe un scaun care era exact lângă ușă. Un
fel de băiat care deschide ușa. Eu nu am stat acolo, fiindcă eram cu fața spre ei și mă simțeam
stingherit de cei din cameră, așa că m-am ridicat și m-am dus la o fereastră prin care se vedea curtea
conacului cu tot cu grădinile acestuia. Admiram priveliștea și eram cu spatele la acei musafiri,
Simțeam cum mă privesc deși nu-i vedeam prin reflexia din fereastră, dar eram sigur că în spatele
meu ei vorbesc de mine. Știți cum e senzația asta? Te încordezi într-atât de tare încât aproape
înțepenești…așa se întâmplă când întâmpini situații ca acestea. Știam sigur că vorbesc despre mine
fiindcă după ce m-am ridicat și m-am dus la fereastră discuțiile au început să fie pe un ton mult,
mult mai încet. Mi-am mai dat seama de acei oameni că nu sunt altceva decât lingușitori. Însă se
prefăceau că nici unul dintre ei nu știe despre celălalt că ar fi lingușitor, pentru că dacă ar fi
recunoscut asta, era ca și cum ar fi admis că face parte din aceeași categorie. Așa am făcut tot
timpul, m-au mințit oamenii în față și am făcut-o pe-a prostul, doar că unii sunt atât de parșivi încât
știu că tu ți-ai dat seama că te mint și totuși o fac.
Cei de la masă, fiind un “domn” și două “doamne”. Pe bărbat îl chema Emil, pe una din femei care
se pare că era soția lui o chema Ema, iar numele celeilalte femei era Dora. Din câte am putut să-mi
dau seama, cred că vorbeau despre înmormântarea unui copil, și ori de câte ori spuneau “sărmanul
copil”, aveam senzația că se uitau la mine ca și cum m-ar asimila cu acel necaz. Am mai auzit și
ceva de genul că nu știu în ce mă bag, apoi că Dumnezeu e milostiv și cu cei bătuți de soartă.
La câteva minute după asta s-a auzit o bătaie în ușa acelui salonaș, după care a venit Andra la mine
și tipic ei mi-a spus:
– Nu te mai uita atâta pe geam că ai să rămâi fără vedere. Hai băiete odată!
După ce m-am întors cu fată înspre acei “domni”, am văzut cum stăteau ațintiți exact la mine.
– Ai să vezi dacă nu am eu dreptate! Ai să vezi….spuse una dintre femei.
– Oare? S-a mai pomenit una ca asta? Spuse cealaltă.
Am ieșit din cameră, iar când am ajuns pe hol Andrada se oprește și se întoarce pe călcâie repede
către mine. Eu era să intru în ea fiindcă “statul meu social” îmi spunea că tre să stau în spatele ei
pentru a evita batjocură.
– Hai! Spune băiete prost! Cum sunt? Spune ea vizibil deranjată.
– Cum ești?
– Sunt drăguță nu?
– Da ești! Și? Ce-i cu asta…n-am voie să spun?
– Mai sunt nesuferită?
– Hmm…nu chiar ca data trecută.

– Nu chiar ca data trecută?
– Nu chiar…mai puțin.
S-a întors cu tot corpul și când mi-a tras o palmă, parcă mi-a luat foc obrazul.
– Hai! Spune acuma! Cum sunt prostule'? Nu ești decât un țăran, și cu asta punct. Hai spune dacă ai
curaj.
– Nu vreau!
– De ce nu vrei băiat plângăcios ce ești, fiindcă o să spui sus Elvirei, nu-i așa?
– Nu…nu e deloc așa. Iar eu din cauza dumneavoastră n-am să mai plâng niciodată.Jur!
Asta cu plânsul am improvizat-o și eu la plesneală ca să mă scot în fața ei. Era ca și cum aș fi jurat
că eu pot să trăiesc fără apă și mâncare zece ani de zile. Eu deja plângeam în sufletul meu în hohote,
și nu vă gândiți că batjocorirea mea s-a oprit acolo pe hol, a mai continuat și mai târziu.
Discuția mea cu Andrada a încetat când am ajuns la camera domnișoarei Elvira.
Am intrat în cameră. Ea stătea la o măsuță cu oglindă la care se farda. Spre surprinderea mea, totul
în cameră era la fel cum văzusem ultima oară. Am așteptat până a terminat, apoi mi-a făcut semn cu
degetele de la mâna să intru.
– Cum e băiete? Gata…avenit timpul?
– Da domnișoară. Astăzi e miercuri.
– Și..ești pregătit pentru joacă?
– Nu știu ce să spun domnișoară?
– Nu mai vrei să joci cărți? Întrebă ea.
– Nu pot domnișoară. Dar dacă vreți dumneavoastră, o pot face.
– Atunci înseamnă că vrei să muncești.
– Să știți că mi-e mult mai simplu să accept sarcina asta decât să mă joc.
– Atunci du-te în camera din față și așteaptă-mă.
Am intrat într-o cameră imensă, plină de praf. Abia observai obiectele de acolo la cât de prăfuite
erau. În centrul camerei era o masă cu un sfeșnic pe ea și aranjată în așa fel încât îți lăsa impresia că
acolo ar fi trebuit să ia masa cineva dar nu a mai făcut-o, și nu s-a mai strâns masa. Pânza de
păianjen în toate colțurile camerei, geamurile acoperite, iar în șemineu se vedeau resturile gri
restrânse ale unui foc. Deodată simt mâna Elvirei pe umărul meu stâng.
– Vezi ce e acolo Tom? Spune Elvira indicându-mi locul cu capul.
– Nu știu..pare a fi un cerc…
– Ăla e tortul meu de nuntă. Hai ajută-mă să mă plimb pe aici că nu am mai intrat demult în camera
asta. Se ținea de mine cu o mână și în cealaltă avea un baston, cu care se ajuta să pășească. La un
momentdat îmi spune să o chem și pe Andrada. Ies pe hol o strig, și apare…evident însoțită de
musafiri. Atunci am avut tendința să mă opresc din a o plimba de Elvira, de teamă că acei oameni să
nu insinueze tot felul de chestii la adresa mea. Un om sărac ca mine, oricât de bun ar fi, în ochii
“oamenilor” întotdeauna va fi un hoț…puțini sunt acei cinstiți care să te vadă pe “tine”.
Doamna Elvira mă strânse de umăr mai tare că nu cumva să mă simt prost față de ei și să continui
să o plimb prin cameră.
– Vai….domnișoara Elvira da ce frumoasă sunteți, parcă întineriți mai mult pe zi ce trece, spuse
Dora.
– Da…extraordinar, spuse Elvira ironic, o femeie la vârsta mea, slabă, galbenă și pregătită pentru
moarte, arată fantastic. Să nu-mi spui acum că mă invidiezi, spuse din nou Elvira dar mul mai
ironic.
Emei, îi crescu inima de bucurie când văzu că prietena ei a avut “atacul” blocat, și adăugă.
– Sărăcuța de ea…cum să arate bine? Nu vezi că abia mai poate….
În timp ce conversa Elvira cu acele femei, noi nu ne-am oprit din plimbare, iar din când în când
ajungeam cu fată înspre ei, și le observam privirile răutăcioase care nu se uitau decât la mine gata să
mă împungă. Clar. Pentru ei nu eram decât un nesuferit. Le devenisem antipatic din cauză că nu
eram din “Elita Societății”. După ei, nu aveam ce căuta în atenția domnișoarei Elvira.
– Dumneavoastră ce faceți, cum o mai duceți? Întrebă Elvira.
– Eh…cum să o duc, încerc să mă descurc cum pot, spuse Ema.

– Da ce necaz ai femeie, spuse Elvira pe un ton aspru.
– Eh..nimic. N-am nimic, ce rost ar avea acum să discut despre mine. Ce pot să vă spun e că îmi
pasă…mă gândesc destul de des la dumneavoastră, spuse Ema.
– Atunci nu te mai gândi la mine, și ai să te simți mai bine, replică Elvira.
– Da, pe un ton al unui început de plâns, e atât de simplu să nu mă gândesc? Crezi că eu vreau să
iubesc atât de mult pe toată lumea, să mă consum pentru toți? Digestia mea e la pământ din cauza
altora, fiindcă nu dorm noaptea gândindu-mă la necazurile altora, spuse Ema al cărei plan urma să îi
evidențieze ”mila față de semeni”, numai Emil știe în ce hal dorm eu noaptea. Mă întorc ba pe o
parte ba pe cealaltă, crezi că eu nu aș vrea să nu-mi mai pese atât de mult? Spuse în încheiere,
reușind într-un final să plângă.
Atunci intervine “bărbatul” Emei, susținându-i cauza acesteia mai mult:
– Ema dragă, nu plânge, nu plânge, stai liniștită, toată lumea știe cât te consumi tu pentru ceilalți din
jur. Anul trecut, adu-ți aminte, abia ai putut ieși din casă cât de tare te dureau picioarele, tot din
această cauză. Te consumi pentru toți până ai să cazi din picioare, spuse el.
– Totuși, spuse Dora, nu cred că ar trebui să ai anumite cerințe de la o persoană prin prisma faptului
că te gândești la ea, la acea persoană.
– Aaa, nu, nu…dar nu e vorba de asta doar că e simplu pentru dumneavoastră să spuneți asta
neavând aceleași simțăminte ca ale mele care mă trezesc câteodată și în miezul nopții cu o durere
profundă în suflet. O fi asta cauza multelor mele suferințe…dar și așa, dacă ar fi să mă mai nasc o
dată, nu cred că aș vrea să schimb ceva din sufletul și bunătatea pe care o am. Aceasta îmi e și
dușman și prieten.
În tot acest timp noi ne plimbăm prin jurul camerei, din când în când atunci când treceam pe lângă
ei și ne mai aruncam câte o privire.
– Am venit aici să o văd destul de des, spuse Ema, spre deosebire de Tudor care nu e interesat deloc
de nici un fel de rudă. Am stat zile întregi și am vegheat asupra domnișoarei Elvira, pe când lui nici
nu-i pasă.
– Am înțeles, adăugă Dora. Presupun că nu știi să pui întrebări..
– Adică? Spuse Ema pe un ton destul de zgâiat.
– Adică: cine ar trebui să-ți mulțumească pentru asta? Sau mai bine zis, cine te așteptai….lăsând să
se deducă.
– Greșești, reluă Ema, am făcut totul fără a aștepta vreo mulțumire, am făcut totul din dragoste,
începu să plângă și se lăsă ușoară peste Emil pentru a improviza o stare de leșin care îi trecu imediat
când țipă domnișoara Elvira.
– Gata! Atât! Vă ajunge…va veni și ziua în care Tudor va fi aici să mă vadă. Iar dacă va fi ziua în
care eu voi fi pe această masă moartă, atunci acela va fi locul lui, lovind cu bastonul în capul mesei.
Acum vă rog….părăsiți casa.
Acum observam cum încercau care mai de care să rămână ultimul, pentru a avea parte de ultimul
cuvânt, și “zâmbetul parșiv”. Dora a fost cea care a rămas ultima, după o luptă destul de strânsă, și
cu usa întredeschisă, băgă ieșirea de efect: “Doamne-ajută, să-ți dea Dumnezeu sănătate”, apoi
completă cu un zâmbet “evlavios” care parcă cerea iertare pentru prostia celorlalți, dar nu și pentru
a ei.
Acel zâmbet fals avea să mă urmărească pe mine mult timp din pricina curajului de a spune
lucrurilor pe nume, fiindcă oamenii nu doresc să știe adevărul, abuzează de tot felul de cuvinte care
pot elimina valoarea acestuia, care elimină orice urmă de demnitate.
După ce au plecat acei oameni, Elvira mi-a spus să mergem în camera ei toți trei. Eu, Andrada și ea,
unde să jucăm cărți.
Am jucat cărți, din nou am luat bătaie de fiecare dată, apoi am stabilit ziua în care să mă întorc din
nou la ea, Andrada nu mi-a mai vorbit urât dar am înțeles din privirile care mi le trăgea că simte la
fel ca data trecută, apoi am fost condus afară unde la fel, mi s-a dat ceva de mâncare, evident și de
această dată mâncarea a fost “scăpată din greșeală” pe jos. N-am mai plâns.
Am luat mâncare și mergeam prin jurul conacului mâncând și observând grădinile și locurile ce-l
împrejmuiau. Am ajuns și în locul pe care îl vedeam de pe fereastră, și nu m-am gândit prea mult

dacă mai era cineva înăuntru în acea casă, așa că m-am uitat pe o altă fereastră înăuntru în timp ce
dinăuntru un băiat mai mult decât palid și ai cărui pleoape păreau neînchise vreodată, se uită la
mine. Se pare că învață, dar nu a durat mult până a dispărut de la fereastră ca apoi să îl văd în
spatele meu.
– Tu ăla! Spuse el.
– Da..tu! Altceva mai bun nu-mi trecuse prin minte să spun. De obicei astea sunt afirmațiile cu care
trebuie să răspunzi la fel. Dacă mi-ar fi spus “Hei, băiete”, trebuia să-i răspund și eu cu “Hei”, dacă
mi-a spus “Tu ăla”……
– Cum ai ajuns aici? Spune el.
– Am venit la domnișoara Andrada, am spus eu destul de curajos.
– Cine te-a lăsat să intri în grădina asta?
– Domnișoara Andrada?
– Aha….atunci hai să ne batem.
– Hai,
Acuma…sincer. Puteam să fac altceva? Nu. M-am dus după el, deși sincer habar nu aveam de ce
vroia să ne batem, nici măcar nu aveam motiv.
– Ia stai puțin, spuse el după ce făcu vreo trei pași, da… tu nu ai nici un motiv să te bați cu mine, nu-i
așa?
– Nu.
– Păi nu avem cum să ne batem dacă nu avem motiv, și căzu pe gânduri…
– Da eu nu vreau să mă bat.
– Lasă că îți dau eu un motiv. Închide ochii!
– I-am închis!
– Nu mai vezi nimic?
– Nu mai văd nimic.
– Nimic, nimic..?
– Nimic, nimic.
Gălbejitul, se dă în spate vreo doi pași, și când îmi trage o palmă…am tresărit, de am rămas cu
mâncarea nemestecată în gură. Eu nici nu terminasem de mâncat bucata de carne pe care mi-o
dăduse Andra la ieșirea mea din casă, am văzut așa, m-am dus înspre el și i-am tras un pumn. El la
rândul lui….
– Bun…deci așa va să zică, spuse el. Și începu să se miște repede prin fața mea de ziceai că
dansează.
– Vino după mine, spuse el în timp ce mergea într-un alt loc, să fim feriți de privirile celorlalți, dar
tot mișcându-se în dansul lui.
Am ajuns undeva lângă o casă un zid fără nici un fel de geam, la care el își cere voie de la mine să
intre repede până în casă. Se duce înăuntru și aduce într-o găleată mică apă, o cârpă curată, după
care îmi spune:
– Asta e pentru amândoi…
A început să se dezbrace de haine. Și-a dat haina jos, apoi vesta, apoi cămașa. Era așa slab, încât am
crezut că urmează să-și scoată pielea, în schimb mâinile spre deosebire de restul corpului, erau
foarte monturoase. S-a așezat în fața mea într-o poziție destul de sigură, ochii închiși pe jumătate și
privirea fix la mine, mă măsură apoi își mișca capul în stânga și în dreapta, își schimbă garda de pe
un picior pe celălalt…chiar eram speriat, părea că știe foarte bine ce are de făcut.
A venit înspre mine, dar nu știu ce și cum am făcut, că i-am tras un pumn și l-am văzut întins cu fața
în sus și cu sânge la nas. S-a ridicat, s-a dus la găleată, aluat cârpă, a muiat-o în apă și s-a șters la
nas. Gălbejitul, nu a renunțat deși eu asta îmi doream fiindcă nu mai suportam stresul. A venit din
nou, și-a luat din nou poziția și strigă:
– Runda doi, uitându-se încruntat spre mine.
I-am mai tras una. Nici de data asta nu știam cum. Avea și ochiul vânăt. S-a ridicat mai greu, și a
venit înspre mine. Eu mă pregăteam să-i mai trag una, când el întinde mâna la mine și îmi spune că
un adevărat domn:

– Ești mai bun! Ai câștigat! Plecând capul în semn de respect.
Mă simțeam vinovat. Era un fel de victorie deprimantă, nu știu de ce simțeam asta, dar văzându-l
atât de slab și cu sânge pe față…mă simțeam foarte vinovat deși nu eu fusesem cu ideea de a mă
lupta.
– Aveți nevoie de ajutor, am spus eu.
– Mă descurc, stai, liniștit.
– Atunci să aveți o zi bună tinere domn.
– la fel și ție.
A plecat el, am plecat și eu. Am dat să ies din curtea conacului pe poarta pe care intrasem. Era
închisă. Aud în spate un zornăit de chei făcut intenționat. Era Andrada. Nu observase nimic din cele
întâmplate între mine și tânărul domn gălbejit cu care mă bătusem, așa că nu aveam de ce să îmi fac
griji.
– Hei băiete! Vino până aici!
M-am dus înspre ea și îmi spune să merg după ea. Face câțiva pași, mă bagă după un colț al casei și
îmi spune.
– Dacă vrei…poți să mă săruți, spune ea.
Am sărutat-o pe obraz. Puteam să mai îndur orice suferință doar pentru momentul acel, deși sincer
să fiu am simțit că sărutul acela a fost dat la fel ca și mâncare pe care mi-o dădea când plecăm de
acolo. A fost un sărut dat acelui băiat prost cu bocancii urâți.
Oricum, ziua fusese plină de peripeții, de întâlniri noi, de bătaia mea cu tânărul domn și peste toate
acestea sărutul Andradei. Era destul de târziu, așa că am plecat înspre casă. Pe drum gândul meu era
doar la Andrada, uitasem de bătaie, de musafirii domnișoare Elvira, uitasem până când și de
Augusta.
Capitolul IX
În următoarele zile eram foarte speriat de fapta pe care o comisesem la conacul doamnei Elvira. Nu
cea cu sărutul…cea cu bătaia. Eram mâhnit și supărat pe mine însumi. În firea mea se sădise ideea
cum că un băiat de rând, de la sat, fără posibilități financiare se duce acasă la cei bogați, îi dau de
mâncare și îl primesc în casă, iar el drept mulțumire sare la bătaie la copiii acestora. Comportament
de huligan. Cine era să mă creadă pe mine dacă aș fi spus că eu am vrut să îmi văd de treabă…ar fi
contat oare că mie îmi părea rău și că simțeam că acea victorie, a mea, am considerat-o nedreaptă de
la bun început? Mă înspăimântam gândindu-mă că mă vor duce în fața instanței și mă vor judeca.
Mai puteam eu oare să mă duc să o văd pe Andrada? Dar oare ce ar fi crezut ea despre mine? Sau
Elvira care totuși îmi acordase încrederea ei? Mă va crede cineva sau voi fi nevoit să stau în
închisoare pentru tot restul vieții? Toate aceste gânduri m-au măcinat până în ziua în care trebuia să
mă întorc din nou la domnișoara Elvira.
M-am dus acolo și primul lucru pe care l-am făcut, a fost să cercetez scena încriminării mele,
eventual puteam să mai ascund anumite urme, astfel când ar fi venit oamenii legii, să nu aibă probe
împotriva mea. Cum am intrat pe poartă, spre surprinderea mea, nu am văzut pe nimeni care să mă
caute. M-am uitat prin grădină, m-am dus și în locul unde îl întâlnisem pe tânărul domn cu care mă
bătusem. Nici urmă de el. Am văzut așa, am intrat în casă unde zărisem un scaun cu rotile chiar la
intrare. Era pentru domnișoara Elvira. În momentul în care obosea plimbându-se în picioare, se
așeza pe acel scaun și continuam plimbarea în scaunul cu rotile. Durau plimbările uneori și patru
ore. Plimbări care se desfășurau în jurul acelei camere și uneori și puțin pe holul conacului. Cam
asta trebuia eu să fac. Începusem să merg acolo mai des, apoi mergeam de trei ori pe săptămână,
mai exact o dată la două zile. Toată treaba asta am făcut timp de vreo jumătatea de an, poate chiar
mai mult.

Mergând atât de des pe acolo, începusem să ne obișnuim unul cu celălalt. De-acum știa despre mine
destul de multe. Mă întreba tot felul de lucruri legate de școală, despre ce am învățat ce am de când
să fac și multe alte chestii plictisitoare din viața unui om de rând. I-am explicat că nu prea am ce
învăța acolo, că probabil în viitor voi merge cu Miron să îl ajut la treabă, că voi rămâne tot acolo și
multe altele. Ea în schimb nu dădea nici un semn că ar fi intenționat să mă ajute sau că măcar i-ar
păsa, și nu vă gândiți că primeam leafă pentru serviciile mele de a o plimba. Primeam doar mâncare,
mai exact doar prânzul. De aici îmi încolțise următoarea idee: Dacă tânărul domn ar fi plimbat-o pe
domnișoara Elvira doar două ore, o singură dată pe săptămână, ar fi primit de trei ori mai mulți bani
decât mine (asta în cazul în care m-ar fi plătit), care o plimbam de trei ori pe săptămână câte patru
ore de fiecare dată. Poate nu era cazul să gândesc așa dar mai trecusem printr-o experiență
asemănătoare în care deși făceam aceeași muncă, eram plătiți diferit. În funcție de “cât de mult îmi
place de tine” sau “din ce familie te tragi”, de aceea mă simțeam ușor stânjenit. Oricum eu trebuia
să slugăresc pe alții…Vasile și Augusta. Ei m-au trimis acolo pentru că ei, sau mai exact el spera la
anumite beneficii, și de ce să nu fac eu munca pe care ei o refuzau?
Oricum domnișoara Elvira nu-mi spusese niciodată că voi fi plătit pentru serviciile mele.
Legat de domnișoara Andrada…de atunci nu am mai sărutat-o niciodată. Nu mi-a mai spus nimic
legat de asta și nici eu nu am avut curajul să spun ceva. Uneori se purta frumos cu mine, alteori îmi
vorbea tipic ei, mă jignea, sau era prea plictisită să se mai certe cu mine, în schimb observam (sau
poate mă înșel) că domnișoarei Elvira îi făcea plăcere să o vadă pe Andrada că mă jignește și îmi
vorbește urât, părea a fi satisfăcută de reacțiile ei grosolane și parcă o încuraja. Mă întreba frecvent
dacă s-a făcut mai frumoasă Andra, iar eu eram sincer spunându-i că da, îi satisfăcea toate capriciile
și ori de câte ori făcea acea fața răutăcioasă la mine, Elvira o luă în brațe și o pupă. Nu știam ce să
cred. Am impresia că îi spunea la ureche ceva de genul “Frânge-le inima, iubirea mea, să nu-ți
pese”, se întâmpla destul de des să-i șoptească la ureche, și părea atât de ciudat…
Toate lucrurile care mi se întâmplau, de-acum le povesteam Lenei, nu că în Miron nu mai aveam
încredere, dar după mica mea poveste cu calul și vacă în camera domnișoarei Elvira, parcă nu mai
aveam curaj să-i spune. Așa că Lena era cea care ascultase și întâmplarea cu bătaia mea și tânărul
domn, și despre cuvintele ciudate care le auzisem șoptite Andradei la ureche de către Elvira. Ce-i
drept Lena se arăta foarte interesată de ceea ce-i spuneam și avea timp să mă asculte întotdeauna.
Acasă la mine în schimb, mai ales de când începusem să merg pe la Elvira, în fiecare seară erau
dezbateri despre ce urma să fac eu în viață, tot felul de sfaturi. Unchiul Vasile începuse să vină din
ce în ce mai des, era din ce în ce mai implicat în a-mi pava mie viitorul, în schimb de fiecare dată
trebuia să fiu și eu acolo, de față, să asist la discuțiile lor, căci altfel parcă nu puteau vorbi decât
dacă eram eu de față. Începeau să speculeze tot felul de chestii legate despre ce o să-mi dea mie
domnișoara Elvira și cam ce ar trebui să fac eu cu acei bani, că poate ea o să mă dea la o școală mai
bună și atunci cu siguranță o să-mi ceară să locuiesc acolo (cu locuitul meu acolo, nu i-ar fi
convenit niciunuia fiindcă ar fi pierdut controlul asupra mea), vasile se vedea un fel de
autoproclamat tutore al meu, un fel de angajat în slujba mea gratis. Lui îi “păsa” de mine, de aceea
făcea ce făcea și se preocupă de viitorul meu.
Acum eram destul de mare încât să înțeleg anumite aspecte conversaționale dintre unchiul Vasile și
soră-mea, plus că de multe ori erau ei cam reținuți în a afirma tot ce le ieșea pe gură..
– Hai gata! Du-te și dormi, nu mai căsca gura la ce vorbim noi, spuse Augusta.
De parcă eram eu vinovat de faptul că se consumau mai mult decât mine. Asemenea certuri erau în
fiecare seară, se părea că vor mai dura mult și bine până vor înceta.
Într-una din zilele când eram la Elvira aceasta face o remarcă cum că m-am înălțat, dar cu o
oarecare părere de rău în glas. Ce era să-i răspund? Că nu am cum să controlez lucrurile care se
întâmplă în mod firesc oricărui om? Să îmi cer scuze că am crescut? Mă gândeam la o mie alte
lucruri care ar fi putut să o dezamăgească pe Elvira. Legat de mine, dar niciodată nu mi-a trecut prin
cap că s-ar putea supăra pe simplul fapt că am crescut.
Am încercat un timp să evit discuțiile cu ea, chiar nu am mai spus nimic…doar mergeam acolo,
o plimbam și plecăm. Văzând ea așa mi-a mai spus o dată că am crescut, de această dată
părea chiar supărată rău pe treaba asta, după care mă întreabă:

– Cum ziceai că îl cheamă pe văcarul ăla, care ziceai tu că o să lucrezi cu el?
– Miron domnișoară.
– Am înțeles. Păi…să vii cu el pe aici, spuneai că te ia ca ucenic? Ceva de genul…
– Da domnișoară, mă învață tot ce știe el.
– Am înțeles. Păi atunci să vii cu el pe aici. Vreau să-l cunosc și eu, spuse Elvira pe un ton arțăgos.
Eram în culmea fericirii. Ajuns acasă i-am dat vestea lui Miron care oricum nu știa cum să
reacționeze, în schimb Augusta a luat foc când a auzit tocmai pe cine cheamă Elvira să vadă.
Nu pe ea, nici pe Vasile…tocmai pe Miron. Atât de tare s-a enervat soră-mea, că nu cred că o mai
văzusem vreodată în așa hal. A început să spună că ea e bătaia noastră de joc, că noi doi ne credem
importanți iar pe ea o desconsiderăm, că nu avem pic de respect față de ea și că asta am pus noi la
cale de mult timp, să o denigrăm pe ea în ultimul hal, după care s-a apucat de făcut treabă prin casă,
dar nu înainte de a ne da pe noi afară. Evident nu era altceva decât răzbunare, de ciudă că nu a fost
ea chemată la conacul Elvirei. După ce am ieșit afară, a deschis ușa de pe care a aruncat “din
greșeală” în Miron cu un lemn care chipurile îl lăsase el intenționat în mijlocul casei ca să se
împiedice ea de el. A început să plângă, în hohote, și-a legat mai bine sorțul și a început să
răstoarne casa cu fundul în sus. Era deja târziu iar noi înghețasem de frig. Noi eram afară fiindcă
Augustei îi trebuia spațiu să facă curat, iar noi o încurcam. Am deschis ușa încet și ne-am furișat pe
lângă ea. Scobitoarea, ne-a simțit și a început să strige după Miron că mai degrabă se însura cu o
sclavă, nu cu ea. Am observat cum se uita Miron dezamăgit și gânditor la mine, de parcă ar fi spus
“Da chiar…la asta nu m-am gândit”.
Capitolul X
Când a venit timpul să mergem la Elvira, Miron al meu era tot elegant. Își luase costumul de
duminică, ca să fie cât se poate de pregătit la întâlnirea cea mare. Acum eu ce era să-i spune…că îi
stă mai bine în hainele de muncă decât în costumul ăla? Nu i-am spus nimic fiindcă el săracul
considera că la așa o întâlnire trebuie să aibă pe el cel mai bun costum. Pentru mine se chinuia atât
de mult, să nu mă facă de rușine și tot pentru mine și-a ridicat și gulerul cămășii până aproape de
lobul urechii. Augusta, își găsi și ea drum în oraș, doar nu era să rămână treburile atât de simple
precum păreau, trebuia să fie cât mai aproape de miezul acțiunii.
– Merg și eu cu voi…mă lăsați la unchiul Vasile, iar apoi după ce terminați cu domnișoarele voastre
din înalta societate la nasul cărora eu nu ajung, veniți și mă luați și pe mine, asta în cazul în care
mai aveți nevoie de slugă, spuse Augusta vizibil iritată.
Am ajuns în oraș, la Vasile, unde Augusta intră ca vântul în casă iar noi rămăsesem și ne uita m unul
la atul. Oricum trebuia să ajungem la domnișoara Elvira, așa că ne-am pornit la drum.
Ajunși acolo, Andrada ne deschide ușa și ne invită să urcăm sus. Ajunși la etaj ne spune să așteptăm
puțin pe hol. Intră în camera Elvirei, după care se întoarce și ne spune că putem intra. Amândoi, nu
pe rând.
Era la obișnuita ei măsuță, unde tocmai terminase de fardat, și cum am intrat și-a îndreptat privirea
înspre noi.
Miron, a intrat foarte sfios și rușinos, se vedea de la o poștă că nu era obișnuit cu astfel de oameni,
medii și case de asemenea imensitate, inimaginabilă pentru el care nu era decât un om simplu fără
școală, destul de necioplit, așa că singura reacție a lui a fost să rămână cu gura întredeschisă.
– Dumneata domnule ești soțul acestui băiat? Miron? Întrebă Elvira foarte sigură și cu privirea ușor
încruntată.
Spre rușinea mea, pe tot parcursul discuției Miron săracul, nu a vrut să vorbească cu ea, ci doar cu
mine. Nu pentru că nu ar fi vrut, era mult prea timid și emoționat.
– Tu ești soțul sorei acestui băiat de aici? Întrebă din nou ea.

– Tomiță..eu, m-am dus atunci, știi, la timpul ăla, eu cu sora ta m-am însurat, eram, burlac. A
răspuns Miron în sfârșit cu o amestecătură de explicații. Da bine măcar că se înțelegea. Spuneai că e
acuzat de ceva și nu-și găsește cuvintele..așa vorbea Miron.
– Am înțeles, spuse Elvira. Va să zică băiatul a fost crescut de voi doi, tu și soră-sa, ca atunci când
va crește mare să vă ajute în meseria ta. Adică să îl faci văcar…?
– Tomiță, eu am vrut să te iau cu mine să muncești, da nu pentru asta te-am crescut, că eu te iubesc,
ești prietenul meu cel mai bun. Dar dacă tu nu vrei să lucrezi cu mine, nu mă supăr, asta nu
înseamnă că nu mai suntem prieteni. Eu vreau doar să fim împreună totdeauna, tu ești prietenul meu
cel mai bun, cu care fac tot felul de soții.
– Dar Toma, spuse ea, a vrut să fie văcar, sau vrea asta?
– Da Tomiță, așa mi-ai spus, că vrei să lucrezi cu mine. Eu am făcut cum ai cerut tu, nu te-am
obligat să vrei asta, și știu că și tu ai făcut-o din același motiv ca și mine…ca să fim împreună.
El vorbea și eu nu mai puteam de rușine. Îi făceam tot felul de semne cu ochii, cu gura, cu capul,
numai să înțeleagă să se uite și să vorbească cu femeie nu cu mine. Dar el devenea mai politicos și
mai tare parcă se uita la mine. Elvira îl întreba și el îmi răspundea mie. Ce să-i fac…?
– Te-ai gândit în vreun fel ca băiatul să te recompenseze cumva pentru că ai avut grijă de el și pentru
că vrei să-l înveți meserie? Asta în cazul în care “Văcar” se poate numi meserie…, spuse Elvira mai
mult vorbind parcă cu ea.
– Tomiță, eu nu răspund la întrebarea asta. Mă faci să roșesc. Știi foarte bine care e răspunsul între
noi doi. Nu, bineînțeles, de ce vrei să răspund la ceva așa urât…eu nu răspund la asta, spuse Miron
vizibil afectat.
Elvira …a înțeles pe loc ce fel de om era Miron, doar că îi era greu parcă să creadă că poate fi atât
de bun, dar în privirea ei s-a văzut că a știut despre ce a fost vorba în sufletul acelui necioplit. Apoi
scoase din sertar o punguliță.
– Știi că Tom a lucrat la mine ceva timp, da? Aceștia sunt banii lui. Bani pe care eu i-am strâns
pentru el, și aruncă punga spre mine.
– Acești bani, poți să-i dai stăpânului tău Toma.
Miron parcă se speriase când văzu toate aste și interveni.
– Este frumos Tomiță din partea ta, ca să spun, cum să spun…darul e cu …mulțumesc…să fie primit
pentru bunăstarea…la familiei lor, celor …care generosul tău…să fie pentru suflet…care niciodată…
Miron încerca să folosească cuvinte inexistente în mintea lui, vroia să-i spună câteva cuvinte
“inteligente” domnișoarei Elvira pentru a o impresiona, în mintea lui o fi fost ceva de genul “Văcar
sunt, da' …..scuză-mă”, mai bine inversa textul.
Nimeni nu a înțeles nimic, așa că…discuția a continuat.
– Cam asta a fost tot. Andrada, condu-i pe acești domni până la ieșire!
– Când ne mai vedem? Am întrebat eu.
– Nu ne mai vedem. Acum te vei vedea cu Miron. El este stăpânul tău de-acum încolo.
Înainte să plecăm a ținut să îi spună ceva lui Miron:
– Să știi că e un băiat bun, spuse ea în șoaptă către urechea lui Miron, a muncit pentru banii ăștia și
sper sa folosească ceva din ei. Se vede că ești un om șu suflet și cinste mare, de aceea cred că nu vei
mai veni pe aici să ceri alți bani.
Am ieșit pe ușă, ne-am depărtat de camera Elvirei și când mă uit în spate…Miron dispăruse. Mă
întorc înapoi și îl văd urcând scările în sus în loc să coboare:
– Miroane, strig eu, ce faci Miroane? Noi plecăm, nu rămânem aici. Ca să pleci trebuie să ieși, nu să
intri.
Săracul Miron ar fi fost în stare să urce până sus, și dacă nu ar fi găsit nici o scară de coborâre ar fi
sărit de la etaj în fața ușii de la intrare. L-am tras de mână, el încerca să aibă o postură cât mai de
domn, și l-am scos afară. Andrada, cum am ieșit, a și izbit ușa după noi, ziceai că nici nu am fost
acolo vreodată.
Pe drum înspre casa lui Vasile, că na trebuia să o luăm pe Augusta înapoi acasă, Miron s-a “gândit”
la un plan.
– Doamne ferește. Da ce mai căutați aici, spuse Augusta ironic, cum de ați mai venit la doi amărâți

că mine și Vasile, voi sunteți din lumea bună…
– Elvira, încercă Miron să-mi tragă atenția să-l ajut cumva, a ținut neapărat să….ce să fac Tomiță?
– Să îi transmitem salutări Augustei din partea ei și toată aprecierea…
– Aaaa, da, da, salutări, așa m-am gândit și eu, spuse Miron.
– Da, îți dai seama, mare treabă, își dădu soră-mea ochii peste cap, dar se observa că se umfla în
pene.
– și.., continuă Miron uitându-se spre mine să îl ajut din nou, și, a mai spus….ăă… că
este…așa..bolnavă și vrea, ba nu, nu vrea fiindcă…
– Fiindcă e bolnavă, uitându-mă la Miron să îmi dau seama ce vrea să spună…
– De asta , nu poate …adăugă Miron.
– Fiindcă e bolnavă, nu putea să te primească, să nu te îmbolnăvești și tu….a spus că și-ar fi dorit
mult să vii și tu acolo, încheiasem eu improvizația lui Miron.
– Da bine…dacă avea bun simț, zise Augusta, ar fi putut să spună de la început asta, nu după ce vin
eu până aici (de parcă ar fi chemat-o cineva să vină), da în fine. Și lu ăsta ce ia dat? Sau nu ia dat
nimic.
– Nu, nu ia dat nimic, spuse Miron.
Scobitoarea pufni și urma să râdă cu gura până la urechi. De ce? Păi, odată fiindcă dezamăgirea era
foarte mare și reacția a fost total, total neașteptată, și a doua oară fiindcă se bucura în sinea ei că eu
fusesem luat de prost. Astea două amestecate…
Însă nu apucă să râdă căci Miron îi spuse
– Tomiță, nu a primit nimic. Însă rudele sale….da.
Augusta reveni la o stare de râs normală, cu ușoare țipete din când în când. Vasile în schimb,
prefăcut fiind, se legăna pe un scaun în fața șemineului său, trăgând din pipă și dând din cap cu
privirea spre fereastră , de ca și cum el știa treaba asta, doar că se abținuse.
– Dă cât ne-a dat? Spuse ea.
– Păi…dacă spun cinci monede mari? Spuse Miron.
– De alea…mari, spuse soră-mea cu ochii bulbucați.
– Cele mai mari, adăugă Miron.
– Păi ar fi foarte bine, spuse Augusta uitându-se râzând înspre Vasile.
– Ți-am spus doar, adăugă unchiul râzând de parcă el știa….
– Și dacă…ar fi zece monede….de alea, rotind cu degetul în formă de cerc pentru a ridica suspansul
celor prezenți..
– Unchiule, spuse ea aproape leșinată.
– Crede-mă…știu, spuse Vasile râzând și legănându-se pe scaun cu ochii închiși.
– Dar douăzeci? Cum îți sună? Spuse Miron.
– Nu se poate, spuse Augusta în timp ce se ridică și rotindu-se prin cameră de ca și cum i-ar fi fost
rău.
– Bine atunci ia dat douăzeșicinci, și asta e tot, încheie Miron triumfător.
Vasile se făcea că e relaxat și știe despre ce e vorba, dar fața îl trăda deoarece era roș ca fierul băgat
în foc la față iar perciunii îi erau umezi, dar bineînțeles el avea o atitudine de ca și cum el știa cât
trebuia să-mi dea Elvira. Augusta în schimb s-a așezat din nou pe scaun, s-a lăsat pe spate și își
arunca stropi de apă pe față, băgându-și degetele într-un pahar.
Unchiul, fățarnicul fățarnicilor și întruchiparea necinstii, se ridică de pe scaunul său veni înspre
Augusta și îi strânse cu ambele mâini, mâna soră-mii.
– Dragă doamnă, după care se uită la Miron, și dragă domn Miron, sper că sunteți mulțumiți de
sfaturile și de ajutorul meu, fără de care nu ați fi putut reuși, spuse el forțându-se să-și păstreze
calmul.
Parșivul nu s-a oprit aici, deși era bine să-și vadă de treabă, aș fi trecut peste toate celelalte, dar el a
insistat să mă doboare în totalitate. Folosindu-se de încrederea de care beneficia din partea soră-mii,
și de naivitatea lui Miron, se prefăcea că îmi vrea binele mie când de fapt nu făcea altceva decât să
îi folosească pe ei ca mijloc de răzbunare, de invidie, de ce-o fi fost, căci dacă e în firea omului, nu-l
poți schimba cu aur, bani, bogății care mai de care…de-ar avea toate acestea, tot ar fi neliniștit,

nesatisfăcut, nemulțumit. El cu asta se hrănește, și doar făcând rău altora se simte mulțumit. Nu-i
trebuie un motiv, e pur și simplu în firea lui. Știe că nu e bine dar…nu se poate abține.
– Acum oameni buni, spuse Vasile, m-ați ascultat și ați văzut că a fost bine. Pentru acest băiat cel
mai bun drum în viață ar fi, să meargă pe lângă Miron, să învețe cât mai mult din frumoasa meserie
de văcar. Asta, cred eu, și vă rog să mă contraziceți dacă greșesc (spunea asta doar ca paravan,
fiindcă știa că nu îl va contrazice nimeni), dar ăsta e drumul lui în viață. Altceva mai bun de-atât,
oprindu-se și dând din cap, nu văd pentru el. Credeți-mă. Spunea Vasile asta de ca și cum ar fi fost
ceva extraordinar.
– Dumnezeu să-ți dea sănătate unchiule..spuse Augusta îndreptându-se înspre punga cu bani.
– Să-mi dea, spuse el cu ochii la banii din mâna soră-mii, căci am un Dumnezeu deasupra capului, și
eu nu mă bucur la nimeni, mie îmi pasă, adăugă prefăcutul de Vasile.
– Păi să ai unchiule, spuse ea în timp ce-și îndesa punguța în sân, din plin, și tu și toată familia ta,
că ta-a-re ne-ați mai ajutat.
Ei își mulțumeau de-acuma unu' altuia, fără să mai conteze că eu eram motivul pentru care ei au
primit acei bani.
– Distinsă doamnă Augusta…dragă nepoată…aici nu e vorba de mine. Am făcut-o din suflet ( cu
sufletu' la banii din sânu' lu' soră-mea ) pentru a putea fi de folos familiei mele. Lasă că…am eu
răsplata mea în ceruri, nu aici. Aici toți suntem datori cu câte ceva.
Da…cum să nu…toți eram “datori” cu câte ceva, da nu știu cum se făcea că numa' eu aveam
“datorii” față de toți. Adică banii mei de la Elvira, s-au dus pe ce?
Unde nu spui, că a vrut încă să facă totul legal. Adică să mă ducă la notar și să parafeze o hârtie prin
care eu să-i fiu lui Miron ucenic, vorba lu' Vasile, “cu acte în regulă”. Plus că el era cică cunoscut
acolo și ar fi mers treburile mai repede
Ma luat după el prin oraș, iar în spate Augusta alerga după noi ținându-și pieptul apăsat, ca nu
cumva din greșeală să îi sară punguța cu bani. Miron era mai în urmă și saluta respectuos pe toată
lumea. La ce costum avea pe el, și gulerul de la cămașă ridicat până la lobul urechii, nu era normal
să atragă privirile? El în schimb credea că oamenii l-au văzut intrând în conacul Elvirei și probabil
îl consideră un soi de nobil, de asta se uită toți la el.
Am intrat în primărie, mai mult împuns de Vasile, intrăm la un funcționar care ne trimite la un alt
funcționar, care la rândul lui ne trimite la un alt funcționar, și în final trimiși de acolo la alt
funcționar, ni se spune că trebuie să ajungem în altă parte, că ei nu se ocupă cu așa ceva. Vasile
“isteț” din fire întreabă unde. Iar ei ne spun că undeva în clădirea judecătorească.
Mă împinge Vasile pe drum până acolo, din nou aceeași șaradă cu Augusta și prețioasa ei comoară,
Miron care era “cunoscut” de oamenii de acolo, și eu care parcă eram dus la închisoare, în așa hal
mă târa pe străzi.
Am intrat la judecătorie, transpirat, părul răvășit în cap, abia mai respiram. Se uitau oamenii la mine
de credeau că sunt adus acolo pentru a fi judecat. Treceam pe lângă ei și parcă îi auzeam cum se
mirau și se întrebau ce am făcut. Unul, din mers, mi-a lipit o cărticică de piept, pe care scria “Și
după gratii….te poți îndrepta”. Vă imaginați ce credeau toți despre mine…