Autorul , în dec. 2008. [601344]

1

2

Autorul , în dec. 2008.

3

Amalia la 5 ani.

4

Cuprins .

Cuvânt înainte ––––– ––––––––––- ––- –––– 6
Amalia –––––– –––––––- ––––– –– ––––- 8
Șaptesprezece ani mai târziu ––––––––– ––– –––– 28
Multe evenimente ––––––––––––– ––– –––– 57
Regăsirea fratelui ––– –––––––––– – ––- –––– 82
Ziua de onomastică –– ––––––––––––- –––– –98
Reîntregirea fericită ––– ––––––––– ––- –––– 111
Doi ani mai târziu ––––– –––––––––– ––- ––121
Întâlnirea lui Max cu A malia –––––- ––– ––– –––– 125
Paris ––––––––––––––––––––- –––– 149
Amalia și Armand ––– –––––––––– ––– –––– 151
Stabilitate –––––– ––––––––– –––- –––– 156
Ziua Recunoștinței –––––– ––––––- ––– –––– 165

5

Vlad Marian.

Amalia .

Roman dedicat nepoatelor mele dragi:

Amalia și Nancy.

România. Reghin – Mureș.

2011

6

Cuvânt înainte .

Un nou volum semnat de Marian Vlad, ne poartă de această
dată pe firul amintirilor prin locuri variate, cu trăire intensă a nume –
roaselor momente surprinse în context ul natural istoric și social.
De aceea , personal nu -mi arog dreptul de ghid interpretativ, dimpo –
trivă îl consider un punct de reper întruchipând sublimul existențial,
doza de imaginar, simbolul ferm ității, unde uneori își îndreaptă privi –
rile î nspre acele zone nedescoperite, unde uneori șirul destăinuirilor
stârnesc interes.
Autorul acestei valoroase cărți, Marian Vlad, înainte de a fi un
talentat iubitor al scrisului și om de cultură, este un personaj obiș nuit,
unul cu nume, cu frumoase realizări profesionale, cultural e și de c re-
ație literară. Citind volumele de proză și vers uri, observăm iubirea și
respect ul față de carte, privirea sinceră și curată prin ferestrele pe
care le-a făcut experiența vieții dar și cultura pe c are și-a însușit -o în
această perioadă.
Născut pe colinele Tutovei, în satul Deleni, – com. Vultureni,
jud. Bacău, autorul își pe trece copilăria și adolescența pe aceste lo-
curi strămoșești unde, urmează școala primară, generală și liceul.
A publica t numeroase poezii încă din adoles cență, la revista literară
a liceului ,,Alexandru Vlahuță” din Podu-Turcului –Bacău, deschi-
zând prin aceasta drumul spre creaț ia literară, unde talentul, pasiunea
pentru poezie și proză s -a observant în volumele publicate ulterior.
În 1978, a editat la ,,Dacia literară” volumul de poezii ,,Flori
de mai” urmând în timp alte numeroase studii și articole publicate în
presa vremii. De profesie ing. electronist, drum urile vieții l -au așezat
o perioadă lungă de timp pe meleagurile mureșene, la Reghin, orașul
viorilor, care consider că a avut o influiență benefică asupra perso –
nalității lui, atât ca anga jat la IPL Reghin, unde a îmbinat preocupă –

7

rile profesionale cu cel e cultural – educative, îm plicându -se în viața
urbei sub toate aspectele.
Menționăm numeroasele articole publicate în z iarul județean
,,Steaua Roșie” și ,,Cuvântul liber” despre Valea Gurghiului, a
Mureșului superior și a orașului Reghin cu istoria și personalitățil e
lor, cu tradițiile și obiceiurile populare, folclorice cunoscute și apre –
ciate în întreaga țară.
După înlăturarea dictaturii comuniste, se obs ervă preocupările
lui profe sional e, înființând în 1990 societatea de producție S.C
Tehnotronic Impex srl iar, în 2004 societatea S.C. Pleurotus Agro srl
– paralel cu valorificarea gândurilor ș i preocupărilor lui cultural e în
ale scrisului. Exemp lificăm cu apariția în 2004 a romanului ,, Călător
sub soare”, rescris în anul 2009 și republicat la editura ,,Minerva”
carte , care cuprinde multe informații privind per sonalitatea autorului.
Drumul spre creație și frumos se îndreaptă spre poezie, con –
cretizat prin volumele ,,Speranța”(2009 ), urma t de un alt volum,
,,Începuturi” ( 2010) prin care , ies în evidență o serie de ele mente ca –
racterizate prin următorul citat : ,,Poezia nu are vârstă, poezia nu naș –
te decâ t în acela care, și -a păstrat sufletul de copil…”
Volumul care l -a impus și consacrat în rândul generației ,,ti –
nere” de condeeri, profesioniști, preocupați în redarea adevărului
într-o perioadă c ritică a vieții noastre social – politice, este romanul
,,Amalia” unde, autorul s -a dovedit un neî ntrecut artizan al detalii –
lor, fascinant și jovia l, care știe într -un mod aparte să -ți stârnească
curiozitatea, să -ți descrețească fruntea, dovedind o capacitate extra –
ordinară de selecție.
Nu mi -am propus să analizez sau să comentez conținutul aces –
tui volum însă, îl recomand cititorilor, iubitor de ad evăr și frumos să –
și facă o impresie asupra acestei valoroase lucrări, care reprezintă o
parte din viața social ă, economic ă, cultural educativă, dintr -o perio-
adă zbuciumată cu multe nedreptăți a istoriei patriei noastre.

Profesor Marin Ș ara.

8

Amalia .

*

Transilvania anului 1950 . Era o zi posomorâtă de octo mbrie.
Neguri dense de toamnă se plimbau liniștite pe cer, strecu rând ane-
voie deasupra pământ ului o perdea subțire de apă rece. De -a lungul
drumului, prin urmele înguste, năclăioase și încrucișate ale carelor,
clipoceau î n taină, șuvoaie sub țiri de apă, alunecând încet și pentru
totdeauna în albia mare și abruptă a râului, din partea de jos locului.
Peisajul își continua frumusețea și splendoarea sa naturală, de toam –
nă târzie, de-a lungul acelei ape curate , care traversa cu mare dârze-
nie o vale lungă, prietenoasă, străjuită pe ambele părți de coline pa –
ralele, cu pante ușoare și roditoare.
Lângă marginea golașă a pădurii patru căprioare și doi pui
zburdalnici pășteau în liniște iarba semiuscată a toamnei, fără grija
dușmanului din umbră , iar de partea cealaltă a pârâului, î n aval , prin-
tre coroa nele unei livezi , ajunsă de multă vreme la ma turitate, stră –
juia în tăcere , o construcție arătoa să, având înfățișarea unui vechi
castel medieval.
Se întunecase bine iar p e muchia înaltă a dealului , o șaretă mo-
dernă, trasă cu îndârjire de un cal roșu, puternic și neastâmpă rat, îna-
inta agale prin mocirla lipicioasă a drumul ui de țară. Strunit cu în-
demânare , animalul cobo râ în siguranță povara din spatele său, iar în
vale, se opri în fața acelei construcții minu nate, boteza tă de localnici ,
cu numele de ,,C onac ”.
Din ea , sări de îndată un om la cinc izeci de ani, înalt și viguros, pur-
tând pe cap o pălărie cu bor mare, închisă la culoare , iar pe umerii săi
lați, sălășuia o pelerină neagră de ploaie, dând u-i înfățișarea u nei fan –
tome uriașe și agresive. Cu mișcări simple și robotice acesta se în-
drept ă tăcut către cutia din spatele șaretei și scoase din ea două vali-

9

ze grele, aș ezând u-le cu mare băgare de seamă pe lespedele din
piatră cioplită, aflate în fața porții de la intrare. Mai departe, bărbatul
se întoarse hotărât către vehicolul său ancestral , unde îl aștepta o
doamnă tânără, așezată pe bancheta d in spate, având în brațe un copil
mic, de câteva luni, înfășurat cu grijă într-o pătură groasă de lână.
Jovial și politcos vizitiul ajută femeia să coboare în sigu ranță
cele două trepte metalice ale șaretei, apoi se re trase liniștit lângă bi-
diviul său, înspumat la gură. Atunci, tânăra doamnă scoase din buzu –
nar o lanternă mi nusculă, își lumină cu precizie poșeta, achită aces –
tuia prețul călător iei, după care , urmă un schimb la conic de c uvinte ,
legate de mulțumire, sănătate și drum bun.

În vara anului 1924 pe aceste locuri transilvane venise în vizită
o familie înstărită , cu gândul curat și nobil să -și construiască o casă
de vacanță. Priveliștea deosebită, combina tă cu bogăția naturală ș i
întinderea ne sfârșită a terenurilor din jur, pârâu l din vale cu apă lim-
pede, rece și plin ă de păstrăvi zbur dalnici, aer ul curat și soare le zilei,
toate acestea au impresionat plăcut a cest cuplu familial.
Având suficiente resurse financiare s-au hotărând de îndată să în-
vestească o sumă mai mare de bani , decât își pro pusese la început ,
cumpărând atunci o însemnată suprafață de pământ arabil, cu o sin-
gură amprentă iar, în apropierea acesteia, mai multe hectare de pă –
dure seculară.
Interesați să afle potențialul agricol al acelor terenuri, l a scurt
timp au fost aduși câțiva specialiști în domeniu. În urma re zultatelor
pedologice obținute , aceștia au propus cumpărătorului să înființeze o
fermă agricolă, Mult mai târziu , în apropierea drumului sătesc au fost
aduse și câteva echipe de meseriași constructo ri care s-au apucat de
proiectarea și zidirea Conacului.
Primele lucrări au înce put cu nivelarea suprafe ței acci dentate a
terenului, urmate de trasarea și săpar ea șanțurilor , care delimitau de-
finitiv viitoarea construcție. Bucăți mari de stâncã , aduse dintr -o ca-
rieră renumită, aflată la câțiva kilometri dis tanță, a u fost prelucrate
cu multă trudă la fața locului de către meșteșugari, și astfel, după un
an de zile piatra vulcanică, aspră și dură din munte, cioplită și aran –
jată artistic în șanțurile adânc i și late ale fundației, configurau în
sfârșit temelia viitorului C onac. Lucrările, au continuat mai departe

10

cu spor, astfel că, în pr imăvara celu i de-al treilea an construcția pro-
iectată surâde a mândră și elegantă în lumina caldă a soarelui , având
déjà umbra și identitatea sa proprie. Centrala termică , piscina, terenu l
de tenis, golf și împrejmuirea întregii pro prietăți c u zid gros și înalt,
au fost ultime le lucrări exte rioare ale proiectului inițial.
La sfârșit, interiorul C onacului a fost dotat în tota litate cu mobilier de
calitate, ade cvat fiecărei încă peri în parte , iar proprietarii au apreciat
cu mulți bani, laude și mulțumiri munca cinstită și nobilă a acestor
oameni price puți în arta construcției.

Anual, această familie , necunoscută localnicilor își petrecea
aici vacanțele sezoniere , împreună cu cu cei doi copii ai lor; un băiat
și o fetiță și o altă familie , fără copii. Ei reveneau de fiecare dată cu
ocazia sărbătorilor creș tine, în aceiași formație, sim țindu -se bine în
această oază de liniște . Din pă cate, î ntâlnirile lor cu locuitorii autoh-
toni erau rare iar discuțiile cu aceștia și mai mult de atât, așa în cât, pe
oricine întrebai : cine sunt acești oameni ?, de unde vin ? și cu ce se
ocupă ?, nici unul dintre e i nu putea să răspundă acestor întrebări.
Singurul om, care ar fi putut face acest lucru era administra torul fer –
mei dar , și acesta , era un individ morocănos, retras, închis și foarte
scump la vorbă. Așadar, asupra acestei familii înstărite plutea un
oarecare mis ter de legendă , însă, din fericire , acest fapt nu deranja pe
nimeni cu nimic, iar propri etarii, copii i și prietenii lor , tolerați cu
ușurință de comunitatea locală au con tinuat să vină la Conac, zece
ani la rând , bucu rându-se și apreciind de fiecare dată , frumusețe a și
naturalețea locului .
Însă, l a orizontul Europei se arătau nori negri care prevesteau
începutul unei furtuni devasta toare pe tot cuprinsul ei politic, eco-
nomic, social și mai ales militar. Agresivitatea, segregația și antise –
mitismul, fa vorizate de crizele economice din primele decenii ale se –
colului nouăsprezece au răsc olit orgolii politice , iar acestea la rândul
lor au scos la lumina zilei cele mai urâte resentimente oculte, barbare
și naziste , sfărâmând cu brutalitate și iremediabil, bastionul istoric al
păcii mondiale. Fapte și situații deosebit de isterice și grave , conti –
uau să apară în fiecare colț din lume, iar prăbușirea în haos și nepr e-
văzut , devenise o amenințare cotidiană .

11

De aceea, c onfruntarea directă cu realitatea faptelor era iminentă și
de neoprit, ur mând ca războiul , să rezolve până la urmă această stare
de neî nțeles, trăită de ființa umană .
În contextul general menționat, la un an după începerea geno-
cidului, această familie a încetat brusc să mai apară pe acest e melea-
guri iar administratorul proprietă ții a decedat subit.
Însă, Conacul, livada de pomi, vița de vie și terenul agricol, parcel at
minuțios pentru culturi sezoniere, împreună cu toate acaret urile ce
aparțineau domeniului respectiv au rămas la locul lor, fără ca cineva
după aceea să privească cu răutate către ele, ori să le pună gând rău.
De fiecare dată , în drumurile lor cotidiene, localnicii satului treceau
liniștiți prin fața Conacului fără să -și întoarcă chipul, ca și cum nu s –
ar fi întâmpl at nimic acolo. Și astfel, Conacul , a rămas pusti u mul tă
vreme, așternând u-se peste el valul uitări i.

**

Trecuseră patru zile de la sosirea tine rei doamne și a copilului
ei, iar din pâcla neagră și deasă a cupo lei cerești continua să curgă
liniștit și consist ent ploaia măruntă și rece de toamnă.
Cele două clopote ale bisericii creștin -ortodoxe din mijlocul satului
s-au făcut auzite deodată, anunț ând vecernia iar dangătul l or pre lung
și asurzitor trecu grăbit dintr -un deal în altul , spre vale, însoțind mai
departe cântecul monoton al pârâu lui învolburat.
Încet, încet , întunericul își așternea peste tot mantia sa misterioasă ,
iar ploaia din timpul zilei se transformă văz ând cu ochii , în una mai
consistentă și cu bulbuci. Puțin mai târziu, stropi mari și grei, de apă,
ameste cați cu bobițe de ghiață , străpungeau în mare vit eză golul în-
tunecat dintre nori și pământ , lovind puternic, în valuri dese aco pe-
rișul gal vanizat al Conacului din care ieșeau s unete sinistre, răpăi –
toare, preves titoare de rău.
În câteva minute, d rumul principal al satului și șanțurile sale
laterale dispăru ră sub apa învolburată a ploii, iar î n depărtare, din
mijlocul cerului , se porni cu iuțeală un vânt puternic , nemilos și foar –
te păgubos prin intensitatea sa, învăluind apoca liptic norii înspăi-
mântători ai cerului .

12

Dintr -odată, o limbă uriașă de foc coborâ scânteietor în fața
scărilor de la intrare ale Conacului, urmată apoi de o bubuitură pu –
ternică. Câteva geamuri din apropiere și cele ale mansardei s-au fer-
fenițat brusc, iar locul în care lovise trăsnetul se topi instantaneu , de-
venind la scurtă vreme o mica piatră albă și strălucitoare.
În mijlocul acelei vânzole li natural e, de spaimă și groază, la unul din
balcoanele conacului apăru chipul unei femei tinere, purtând în brațe
trupul firav al unui copil sugar. Speriată de explozia puternică produ –
să la câțiva metri de ea , dar și de zgomotul sticlos al cioburilor căzu –
te peste tot femeia , îmbrăcată într-un halat colorat de mătase , leșină,
căzând inconștientă pe du șumea ua de brad, împreună cu pruncul ei.
Din nefericire, p loaia, continua să cadă și ma i înverșunată asupra
pământ ului, iar acum , intra și pri n ferestrele balconului, rămas fără
geamuri. O altă pală vijelioasă de vânt, aduse cu ea un val consistent
de apă rece, arun când-l brutal peste balcon, urmată apoi de fulgere
șerpuitoare, diavolicești , care brăzdau amăn unțit smogul nopții în-
tunecate, însoțite de zgomotul infernal și întârziat al descărcărilor
electrice. Imediat, un al doilea val terorist de apă, inundă balconul
Conacului , unde se aflau cele două ființe.
Fenomenul , neobișnuit de violent pentr u perioada aceea în-
grozi locuitorii acelui sat. Oamenii ieșeau înspă imânt ați din casele
lor, fă cându-și nenumărate semne ale cruci i, privind evlavioși și ne-
putin cioși către Divinitate , în timp ce , disperar ea generală creștea cli –
pă cu cli pă. În aceeași măsură , cele două sufl ete din balcon își trăiau
coșmarul lor, zbătându-se între viață și moar te, fără ca cineva din
lumea înconjurătoare să știe ce se întâmpl ă cu ele .

***

În timpul acesta, b adea Ion, primul vecin al Conacului, așezat
pe acee ași parte a drumului, privea cu groază din pridvorul casei sale
mânia lui Dumnezeu , venită dintr -odată asupra pământ ului.
Curios să știe ce s -a întâmpl at la prima bubuitură cutremu rătoare, se
urcă repede în podul casei , să privească în curtea Conacului.
Într-un moment de liniște auzi o voce disperată de copil. Ciulindu -și
mai bine urechile sale bătrâne și convins că, di ncolo de zidul acela se
întâmplase ceva ciudat, coborâ î n grabă scara fixă a podului , ieși

13

afară prin ușa din spate , luă o scară de lemn, lungă de câțiva metri
apoi, prin ploaie și furtună alergă spre zidul înalt de cărămidă, prop-
tind-o de acesta . Dând năvalnic în sus, pe treptele scării , ajunse re –
pede pe marginea de sus a zidului. S ărind besmetic pe clădirea anexă
din aprop ierea aceste ia, alunecă pe acoperiș până în curtea C onacu lui
unde, nu mai fusese de multă vreme.
Reveni ndu-și din zdruncin ătura mare și dureroasă prin care
trecuse, auzi clar glasul acela de copil , venit din mi jlocul naturii dez –
lănțuite. De data aceasta, vocea lui se auzea d in ce în ce mai tare .
Înotând vioi prin furtună și apa rece a ploii se îndreptă către poarta
mică a drumului , reuși nd cu greu să -i desfăcă meterezele rugi nite de
metal. Apoi, asemenea unui vultur încolțit, se avântă cu toată pute –
rea către ușa de intrare a Conaculu i.
Spre surprinderea lui, ușa masivă d e stejar nu era zăvorât ă.
Atunci, împingând -o cu forța umărului intră direct înăuntru , pe holul
mare al parterului , de unde , porneau mai multe scări , către e tajele și
balcoanele superioare . Foart e derutat, merse mai departe către balco –
nul, din care, se auzea st rigătul răgușit al copilului.
La fața locului imaginea era dezolantă. Ma ma și copilul erau căzuți
amândoi la podea, în timp ce , rafalele de vânt și ploaie continuau să
cadă peste ei.
Ștergând u-și fața , cu mânec a dreaptă a cămășii , se îndreptă ti –
mid către puiul de om disperat , înfășat într-o pătură groasă din păr de
cămilă . Șoptindu -i câteva vorbe de alint , îl apropie de obraz și-i su-
flă peste față aburi i calzi ai sufletului, p rivind neputincios la mama
acestuia . Apoi, f ără să stea pe gânduri, badea Ion, căci așa îl strigau
vecinii, strânse prun cul la piept , zbughi nd-o imediat către locuința sa.
În pragul casei se întâln i cu Catinca, soția sa de -o viață , căreia
îi spune răspicat :
– Fă-mi loc , Catinco …
Buimăcită de hărmălaia creată de natură și intrarea lui badea Ion pe
ușă, femeia nu observă ce are în brațele sale. Udat până la piele ,
acesta s-a îndrept at grăbit către interiorul came rei și așeză pruncul ,
cu mare grijă, pe plapuma caldă și pufoasă a pat ului, pregătit pentru
culcare. Însă, i mediat după aceea, c opilul începu iarăși să stri ge ca
din gură de șarpe, zvârcolind u-se de moarte.

14

Auzindu -i țipătul strident și uimită de ceea ce se întâmpl ă în
propria -i casă, Catinca lăsă din palmele mâini lor, lemnele de foc pen –
tru teracotă și alergă cu sufletul la gură spre lampa cu petrol , atârnat ă
de grinda casei căreia , îi făcu lumina cât putu de mare.
Agitația cel or doi soți devenise și mai mare deoarece , afară vacarmul
produs de fulge re și furtună se întețise mai ceva ca la început.
– Oare ce se întâmpl ă Ioa ne ? Vine sfârșitul lumii ? întrebă spe-
riată Catinca , clătin ându-și pe picioare, trupul mare și greu .
– Ai răbdare . Stai aici ; vin imediat …
Spunând acestea , și foarte grăbit, badea Ion ieși din nou pe ușa casei,
cu gândul la femeia rămasă în balconul de la mansardă.
Ajuns iarăși la fața locului, se aplecă hotărât de spate, iar cu mâini le
amând ouă, trecute pe sub încheiet ura gleznelor și ceafa capului, din-
tr-o singură smucitură, ridică trupul inert și umed al femeii. Apoi, cu
ea în brațe , coborâ încă o data scările interioare ale Conacului, tre-
când repede prin cele do uă uși ale holului, rămase deschise la veni-
rea sa. La cei 65 de ani pe care îi împlin ise de cu rând, badea Ion era
foarte atent ca, nu cumva să alunece ori , să se împ iedice în bezna
acele i nopți zbu ciumate, deoarece, a fară, ploaia, vântul și trăsne tele
continuau să fie la fel de vitrege. Câteva secunde, lumina u nui fulger
strălucitor și îndepărtat , răzbătu printre n ori, luminând u-i calea către
portița sa. Clătin ându-se bine pe picioare , reuși totuși să-și ducă până
la capăt efortul început , așezând femeia lângă acel băiețel, potolit
nițel din strigătele sale .
În acest timp, Catinca , încă nu pricepea nimic din ceea ce fă –
cea bărbatul ei dar , uitându-se atentă în jur, înțelese imediat situați a
gravă în care se aflau cele două suflete omenești.
Îngrijo rată și mai mult, alergă în cămara cu alimente și aduse cu ea o
sticlă cu oțet. Apoi, goli puțin în palmele ei bătătorite și înc epu să -i
frece fruntea, gâtul și umerii femeii , aflată încă în stare de șoc.
La scurtă vreme, după câteva mișcări forțate ale mâinilor și
pălmuiri ușoare ale feței, însoțite de îndemnuri la viață , făcute de
Catinca, femeia începu să dea sem ne de viață, mișcându -și singură
trupul rece și vlăguit de putere. Revenindu -și, se ridică ușor în fund
și întrebă speriată :
– Unde -mi este băiețelul ?…

15

– Stai liniștită dragă că , toate -s bune, îi răspunse într -o doară
Catinca.
După o oră de calvar , vremea rea ajunse departe, la orizont , iar
lumina orbitoare a fulgerelor se pierdea încet în masa besmetică de
nori, ce alerga spre alte locuri necunoscute, lă sând în urmă petice
albastre de cer, iar în c asele oamenilor, liniște sufletească.
Stând de veghe, Catinca, își muta înstinctiv greutatea trupului masiv
de pe un picior pe altul, privind cu mi rare și curiozitate spre musafiri,
aduși în plină noapte de bărbatul ei , și așezați în patul lor conjugal.
Uimită de frumuse țea și băr băția băiețelului Catinca îl luă în br ațe și –
l alintă pătimașă , spre satisf acția acestuia, care, izbucnea adesea în
hohote de râs.
Bucuria revederii cu băiețelul , și st area de bine, se vedea u clar
pe fața femeii din pat , tânără și frumoasă, dar mai cu seamă în ochii
ei mari și căprui, strălucind ca două lumân ări aprinse. Așezând u-se
mai bine în pat își descoperi cu pu doare pieptul, apoi își îndemnă co-
pilul la masa frugală. Pe de altă parte, focul din teracota casei ardea
în vâlvătăi năbă dăioase, precum dorința Catincăi , de-a afla cât mai
multe informații des pre personajele din casa sa.
Lampa cu petrol dădea semne vădite de oboseală. Obsev ându-i
neputința , badea Ion, mândru de ceea ce făcuse în seara aceea , mer-
se hotărât către cămara casei și aduse cu el un bidon verde de plastic ,
în care , se afla petrol lampant. Umplând la maxim rezervorul lămpii,
duse bidonul la locul lui, își spălă mâini le, apoi se reîntoarse în ace –
iași cămară . De data aceasta, aduse cu el o sticlă c u palincă și trei pă –
hărele mici de cristal. Apoi, p rivindu -și pieziș con soarta , le umplu
din toată inima.
Între timp, pruncul , își servi pofticos laptele ma tern și adormi
îngerește la sânul mamei lui , iar Catinca, mereu în gardă, sări în aju –
torul femeii. Țuguindu-și buzele în semn de alin t îi luă băie țelul di n
brațe și-l așeză precaută pe pat.
Privind cu respect că tre cele două femei, badea Ion se apropie încet
de pat și spuse:
– Dom niță. Va rog să s erviți un pahar de palincă.
– Mulțumesc. Nu folosesc, răspunse hotărâtă mama copilului.
– De data aceasta, vă rog să mă ascultați Vă prinde bine, insistă
mai departe badea Ion.

16

Îmbiată și de mătușa Catinca, femeia servi cu greu con ținutul
acelui pahar, ca apoi să fie în stare, să înrețină cât de cât o discuție
simplă cu binefăcătorii ei. Profitând de lipsa consoart ei, plecată în
camera alăturată, badea Ion își turnă t acticos încă un pahar de li –
coare , savurând-o cu plăcer e înainte de întoarcrea ei.
Apoi, aproape neobservat , se strecură liniștit în celălalt pat al came –
rei, adormind repede cu fața la perete. Însă, Catinca, roasă de colții
ascuțiți ai curiozității, rămase mai departe de strajă, sperând să afle
ceva despre musa firii nepoftiți ai serii.
Privind tăcută spre nenea Ion, se apropie încetișor de lampă , îi
făcu lumina mai mica, apoi își trase un taburet lângă pat, așezând u-se
greoaie pe el. Înțelegând u-i dorința, cealaltă femeie se răsuci ușor lân-
gã băiețelul ei, vorbi ndu-i în șoaptă :
– Nu știu, ce să vă spun. Atâtea s-au întâmpl at într -o singură
zi! Cum aș putea să vă mulțumesc,… Pentru tot ce a ți făcut în seara
aceasta, …. pentru mine ș i băiețelul meu .
– Ei, lasă dragă . Suntem oameni,…. Ce Dumnezeu … Trebuie
să ne ajutăm la nevoi și necazuri, îi răspunse Catinca, ta re bucuroasă
că are cu cine schimba o vorbă.
– Am atâtea de povestit … V iața asta …e atât de complicată și
grea … mai zise femeia necunoscută.
– Hmm… mda … Ai dreptate. N imic nu -i ușor.
După o scurtă pauză Catinca întrebă în șoaptă și cu mult respect:
– Te superi dacă te rog să -mi spui, cum te cheamă ?
– Amalia … A cesta e numele meu mic.
– Ooo … Un nume frumos. Pe m ine mă cheamă Catinca. Iar
băiețelul ?… C ât timp are ?
– Max ? Are patru luni.
– Max ? … C e num e e acesta ? Parcă nu -i de-al nostru . Dar mă
rog … Dacă dumitale î ți place … Să fie sănătos.
– Multumesc .
Bucuroasă că aflase numele celor două ființe, Catinca se si mțea mult
mai bine și relaxată, continuând dialogul c u amabilitate:
– Bine Amalia … Mă bucur de cunoștință . Știu cât de obo sită
ești. Iar poveștile noastre sunt lung i. De mâine încolo avem suf cien-
tă vreme să le continu ăm. Eu merg lângă omul meu. Odihneș te-te în
liniște lângă puiul tău drag. Somn ușor.

17

– Mulțumesc, doamn ă Catinca, noapte bună.
– Și,…știi ceva Amalia ? Eu, nu sunt o doamnă , ca acelea di n
filme. Aș prefer a, să-mi spui mătușa Catinca .
– Bine mătuș ă Catinca. Așa o să -ți spun. !
– Să ai noroc și sănătate . Noapte bună draga mea.

****

Miezul nopții se apropia încet, iar casa lui badea Ion, caldă și
liniștită, adăpostea în tr-o tăcere adânc ă, toate sufletele, trecute de
mult în lumea viselor. Ploaia înce tase definitiv, cerul se umpluse de
infinitul sclipitor și rece al s telelor, iar u n vânt zglobiu și rece începu
să bată cu intensitate dinspre miazănoapte. Jos, în vale, albia pârâu lui
se umflase peste maluri, invadând cu nonșalanță grădin ile și ulițele
strâmt e ale satului până aproape de curțile sătenilor. Totodată, d in-
spre răsărit , luna plină se ridicase înce t pe cer, lumininând peste tot ,
culmile domoale ale locului și luciul încețoșat al apelor.
În dimineața aceea, n enea Ion , se trezise mai devreme ca a ltă-
dată. Coborând scăr ile înalte ale casei, ajunse în curtea gospo dăriei
apoi se îndreptă legănat către lighi oanele lui din șură, flămând e și
zgribulite de frigul dimineții. La apariția sa tăcerea și liniștea gen e-
rală a fost întreruptă de măcăitul răgușit al ră țoilor și glugăcitul stri-
dent al curcanilor, înfoiți scorțos în jurul consoartelor , cu aripile până
la pământ . Priponit strașnic în fața colibei, dulăul ciobănesc era cea
mai vitregită ființă , urma t la mica distanță de vițelul bălțat, aflat în
partea din s pate a grajdului , aștept ându-și porția de lapte.
Mai departe, c u rânduială și pricep ere badea Ion își îndestulă
lighioanele, după care, ieși afa ră, închise ușa grajdului , și plecă în
spatele acestuia, privind cu mirare către pârâu l din vale, sleit peste
noapte de răceala timpului.

În partea cealaltă a gospodă riei, termi nându -și treburile casei,
Catinca se aprop ie în liniște de patul musafiri lor, acoperiți cu o pla –
pumă groasă de lână, așternută de cu seară peste trupurile lor.
Încă de dimineață, Amalia , auzise mișcările lui badea Ion prin c a-
meră, iar a cum, știind că este ieșit afară își descoperi capul .

18

Deschizând ochii , se adresă mătușii Catinca, preocupată cu aprinde –
rea focului în teracotă. :
– Bună dimineața mătușă Catinca .
– Stai. Stai acolo , Amalia. Nu te ridica. E prea devreme pentru
starea în care te afli. Mai rămâi în pat. Ion al meu este afară.
– Da. Dar simt nevoia să mă mișc pu țin. Iar băie țelul trebuie
schim bat. Este și el treaz …
– Bine Amalia. Dacă este așa, te voi ajuta și eu,… Uite. ,…
Dacă ai nevoie de baie , o găsești în partea acee a.

Întors în casă, badea Ion își scutură cu putere căciula de astra-
han, plină cu resturi ve getale apoi, p e ultima treaptă a scărilo r își
descălță bo cancii de iarnă, așezăndu -i meticulous după ușă.
Mai departe, î și dezbrăcă sumanul de iarnă, atârnându -l grijuliu pe
cuierul din stâ nga sa. Intrat în casă, întâlni cele două femei , care își
terminaseră până la capăt tabieturile , împre ună cu flăcăul Max . Aces-
ta mânca se pe săturate și -și reluă fără tăgadă, somnul benefic de creș –
tere.
– Bună d imineața fetelor, le salută î n șoaptă badea Ion.
– Bună dimineața, îi răspunse deodată Catinca și Amalia.
– Parcă, a-ți fi mamă și fică , mai spuse e l, surâzând discret și
mulțumit î n sine sa.
Apoi, cu aceiași tonalitate continuă:
– Catinco , acum urmez eu la rând.
– Da Ioane. Știu ce am de făcut,…
Spunând acestea, cu mersul ei legănat , de rață , Catinca se îndrept ă
hotărâtă către plita încinsă a sobei și luă un vas de aluminiu , cu ca pac
și coadă, după care l -a așezat pe un dog de lemn, în fața bărbatului ei.
Păstrându -și mai departe avântul, merse în cămară și adu se cu ea
aceiași glajă cu palincă, spunând cu voce tare:
– Ioane. De-aici încolo te descurci de unul singu r. Poftă mare.
Eu și Amalia mergem în camera cealaltă, să -i arăt zestrea mea de fată
și covoar ele de lână, țesute în tinerețe.

19

*****

Amiaza zilei, îi găsi pe toți în incinta spațioasă a C onacului,
luminat de soarele palid de toamnă care , pătrundea adânc în interi-
orul lui , prin ferestrele sale înalte și largi. Clădirea dispunea de un
spațiu interior compus din numeroase camere , proiectate uniform pe
fundație , înce pând cu parterul și cele două etaje ale sale, având fie-
care utilitate precisă. De-a lungul timpului, praful gros, albicios se
așternuse peste tot, iar păianjenii și pânzele lor rotun de, lipicioase
ocupaseră agre siv colțurile de sus ale încăperilor. Probabil c ă, ultima
persoană care, învârtise cheia ușilor, fusese administratorul , trecut de
multă vreme în lumea ce lor drepți, ducând odată cu el , multe secrete
și informații importante , legate de această gospodărie , încă frumoasă
și de actualitate.
De data aceasta mătușa Catinca, badea Ion și Amalia se aflau
într-un salon mare, situat la parterul Conacului, în aripa dreaptă a sa.
Grijulie, Amalia încerca din răsputeri să intre în rolul de gazdă pri –
mitoare pentru musafirii săi , așezați fiecare în foto lii plușate și mari.
Părăsind încăperea plecă în grabă spre bucătărie, reve nind în scurt
timp cu o tavă, încărcată cu biscuiți, batoa ne de ciocolată, bomboane
și fructe mediteran iene. Rugându -i să servească din bunătățile aduse
de ea, Amalia s-a așezat lejeră pe un alt fotoliu , aranj ându-și siman-
dicos , părul și rochia colorată de mătase.
Mai înfiptă de felul ei, Catinca nu se lăsă rugată prea mult și
luă un baton de ciocolată, îndemnându-și bărbatul să facă același
lucru. Despachetând fără pricepere ambalajul, Catinca sparse liniș tea
acelui salon , devenită grea și plictisitoare.
– Mulțămim tare mult Amalia . Nu trebuia să te deranjezi cu
noi. De multă vreme nu m -am întâln it cu asemenea atenții. Vezi tu ?
Noi, suntem departe de oraș. Ne mișcăm greoi . Apoi, cu treburile de
la țară , vremea tre ce repede. Ne mulțumim doar cu fructel e și leg u-
mele noastre din grădi nă care, slavă Domnului se fac , sunt bune și

20

sănătoase. Cu dulciurile, …E adevă rat. Nu prea avem dar, la anii
noștri,… N u le ducem l ipsa așa de tare.
Urmând -o pe Catinca, nenea Ion se autoservi grijuliu , luând o
bomboană mare, albă, lunguiață, învelită într -o hârtie colorată și stră –
lucitoare , ca acelea din pomul de Crăciun și Anul Nou.
– Vă rog să vă serviți, insistă încă o dată Amalia .
Savurând bomboana , nenea Ion se simți parcă obligat să spună și el
ceva.
– Mulțămesc. domniță Amalia. A fost bună . Mai bună cu mult
decât, vijelia și ploaia de azi noapte. Ce zice -ți ?
– Vai, nenea Ioane. Prin ce momente groaznice am trecut …
Iar dumnea ta. Dacă nu erai, .. Cine știe ce se putea întâmpl a cu noi. ?
A fost o mare încercare pentru mine și Max. Îți mulțumesc încă o
dată. Dumneata ai fost salvatorul nostru.
– Lăsați domniță Amalia. B ine că , m-au ținut puteril e și-am
izbutit să fac și eu o faptă bună la anii pe care îi am, îi răspunse pe
același ton nenea Ion , rușin ându-se puțin , atunci când, Amalia îl ținti
direct , cu ochii ei drăgălași și fermecători.
– Dar, Amalia dragă. Cum ai ajuns aici ?, se grăbi să în trebe
mătușa Catinca, hotărâtă să descopere pentru todeauna secretul în
care se învăluia această femeie.
Întrebarea , avea un răspuns mai lung. De aceea , Amalia se cui –
bări bine în fotoliu, fără ca cineva să observe fața ei ro tundă, frumos
catifelată , acoperi tă dintr -odată de voalul tristețe i. Ochii își pierdu –
seră dintr -o dată strălucirea vie și fermecătoare, iar perdeaua amin ti-
rilor se așezase dintr -o dată peste ei.
Câteva secunde, în salon se așternu iarăși o liniște de gheață , iar mă-
tușa Catinca și nenea Ion , înțepeniți pe locu rile lor confortabile, pri –
veau cu atenție și curiozitate interlocutoa rea din fața lor.
Pregătită de start , Amalia își mângâie ușor obrajii înroșiți ai feței
apoi, cu o voce tremurătoare , începu să se destăinuie.
– Au trecut mulți ani de atunci. Eram o fetiță de câțiva aniș ori,
nevinovată și zburdalnică. Aseară , am crezut că , m-ați recunos cut și
știți cine sunt cu adevă rat. Acum însă, văd prea bine că nu -i așa.
Dar, n -aș vrea să vă țin prea mult în suspans. De aceea , doresc să
aflați că, proprietarii acestui așeză mânt au fost părinții mei , iar eu ,
sunt unica lor fată.

21

– Ai auzit Ioane ? Ea e fetița drăgălașă care ne saluta în miezul
zilei, sări în sus Catinca , plină de emoții.
– Doamne ? Ce aud ? se miră stupefiat și badea Ion.
– Hai, Amalia,… povestește mai departe , o îndemnă Catinca ,
așezându -se iar pe fotoliu, fiind numai ochi și urechi.
– Ca vecini, d -stră, trebuie să știți mai bine ca mine ce s-a
întâmplat la acest conac. Z ece ani la r ând, în fiecare vacanță am venit
aici cu fratele meu Alex, cu familia mea și prietenii lor.
– Cum să nu știm Amalia !?,….Doar aici am fost mereu. Spune
mai departe , se agită încă o dată Catinca.
– Prin aceste camere, la etaje, în turnulețe, afară la piscină, în
livadă, peste tot , era locul nostru de joacă. Împreună cu Alex , ne pe –
treceam timpul, de dimineață până seara târziu și făceam fel și fel de
ghidușii copilărești , fără să avem vr eo restricție din partea cuiva . Ne
plăcea să venim în acest loc și să stăm cât mai mult timp cu părinții
noștri. Au fost oameni buni, sentimen tali și grijul ii cu noi.
Însă, toate bucurii le familiei noastre s-au sfârșit brusc, odată cu în-
ceperea războiului.
– Cum așa Amalia?, întrebă grijulie Catinca.
– Într-o zi de primăvară, amândoi au primit ordine de concen-
trare. Eu și fratele meu nu știam despre ce este vorba . În seara aceea ,
părinții ne-au vorbit despre plecarea lor într -o misiune mai lungă,
urmând ca noi, să lo cuim cu bunica din partea mamei, o femeie înal-
tă, slabă, văduvă de tânără și foarte severă, la cei optzeci de ani pe
care îi avea.
A treia zi, am fost duși la bunica. La despărțire , tata m-a luat
pe mine în brațe , iar mama , pe Alex. Apoi ne-au mângîiat și sărutat
părinteș te de mai multe ori, îndemnându-ne să avem grijă unul de
altul și s -o ascultăm pe bunica. Eu aveam patru ani și jumătate , iar
Alex , doi ani și cinci luni.
Însă, din păcate, cu bunica , nu ne înțelegeam deloc. Era o femeie
rece. Nu iubea cop iii. Și nici pe noi.
– Urât din partea ei, se grăbi să concluzio neze mătușa Catinca.
– Trecuseră câteva luni de la plecarea părinților. Începu sem să
le uit înfățișarea. Adesea, o rugam insistent pe bunica să ne arate o
fotografie cu ei, întreb ând-o curioasă, când vor veni acasă ? Atunci,

22

foarte sobră și fără să schițeze măcar un zâmbet , bunica ne spunea pe
un ton dojenitor , să avem răbdare căci, într -o zi, se vor întoarce.
În scurt timp, au început necazurile adevărate ale vieții, mult
prea mari pentru vârsta pe care o aveam atunci. Prima dată ne-a pă-
răsit b unica . Apoi, i mediat după ceremo nia de înmor mântare, la care
au particip at mulți ofițeri militari, eu și Alex am fost preluați în cus-
todia armatei. Abia a tunci , am realizat că, situația noastră se va
schimba dramatic , iar cu părinții noștri se întâmpla se ceva.
Șocul cel mare, n -a întârziat să apară. Într-o seară, înainte de
culcare , mă aflam în dormitor și ascultam ultimul buletin de știri al
zilei. În seara aceea , a fost transmis un ordin m ilitar , prin care se
făcea cunos cută avansarea în grad , a unor ofițeri activi , aflați pe
câmpul de luptă și a celor decedați pe front. Ultimile două nume din
lista ofițeri lor avansați post -mortem, au fost cele al e părinților noș tri.
Teribila veste căzu asupra noastră ca o ghilotină , marcându-ne pro-
fund. Din clipa aceea, am înțeles pentru todeauna că, suntem doi
copii or fani, deveniți prin forța împrejură rilor, copii de trupă ai arma-
tei române. Din păcate, d upă o lună de zile , Alex a fost mutat într -o
altă unitate mili tară din țară , iar eu , am rămas acolo până la doi –
sprezece ani , unde am terminat școala primară.
Amalia , făcu o mică pauză, pipăindu -și cu batista , ochii ume-
zi și obrajii ro tunzi ai feț ei, apoi își continuă povestea.
– Mai departe , eu mi-am finalizat studii le, devenind inginer
specialist în comunicații radio . În timpul acesta, am căutat cu dispe –
rare să-mi găsesc fratele, însă efortul meu a fost zadar nic.
Iar acum, i -am uitat până și fizionomia. Singura amintire care îmi
amintește de părinți și fratele meu este o fotogra fie de familie, recu-
perată de mine, din cufărul bunicii.
Dar, t impul, a continat să curgă mai departe, iar eu, d upă mai
multe examene profesionale și lin cvistice am fost detașată pe un
aeroport militar din Franța. Acolo, l -am cunoscut pe Armand , un
ofițer francez, aviator de profesie. Pe parcurs, între noi s -a înfiripat o
relație intimă și frumoasă, reunindu -ne destinele , de bună voie în fața
altarului. Din moentul acela, am devenit o femeie fericită și îndră-
gostită de soțul meu. Mun ceam cu drag. E ram pl ină de speranțe și
simțeam că tr ăiesc cu ade vărat clipa vieții. Cerul, era mereu senin
pentru mine , iar soarele și lu na străluceau parcă mai frumos ca nicio-

23

dată. Însă, această stare de beatitudine în care mă aflam n -a durat
prea mul t. În scurtă vreme Armand a fost detașat într -un alt departa –
ment al armatei . Primind o nouă misiune, a plecat brusc, pe o perio a-
dă nelimi tată de timp, departe de mine, fără posibil itatea să-l urmez
și să ținem legătura unul cu altul.
Rămasă singură, m-am îmb olnăvit foarte rău , ajun gând într-un
spital militar. În urma multor analize, consultații și tratamente medi-
cale, doctorii au reușit să mă pună iarăși pe picioare. Totuși, starea
mea ps ihică și autocontrol ul în special, rămă sese puțin incert , mai cu
seamă în ceeea ce privește luciditatea și decizia în anumite momente
ale zilei.
Trecuseră trei ani de la detașarea lui Armand, fără să știm ceva
unul de celălalt. Viaț a mea devenise banală, tăcută, mo notonă și fără
bucurii împlinite. Sentimentele, dragostea și iubirea , dorința noastră
de-a avea un copil, toate acestea , destinul le aruncase cu mârșăvie la
gunoi. În rugăciunile mele zilnice și cele pe care le spunean înainte
de culcare , mă rugam la Dumnezeu, ca soțul meu drag , să fie sănătos
și să revină la mine cât mai repede , căci trupul și mintea mea erau pe
sfârșite.
Dar, r uga mea , se pare c -a fost ascultată. Î ntr-o seară, Luiza,
prietena mea bună m-a rugat insis tent să merg acasă la ea, s-o ajut la
o lucrare. Am acceptat cu reținere invitația ei deoa rece, ora și locația
acelei întâlniri îmi dă dea peste cap programul de odih nă.
În sfârșit, ajunsă la destinație, Luiza, veselă ca de obicei , mi-a des –
chis ușa, trăgând u-mă ușor dup ă ea, pe holul îngust al casei. Apoi,
închise ușa și -mi șopti la ureche :
– Norocoaso. Mă bucur pentr u tine . Vino te rog .
La intrarea în livingul casei domnea o lumină semiobscură și un mi –
ros subțire de parfum bărbătesc , cunoscut foarte bine de mine. Lângă
fereas tra livingului se afla un bărbat înalt , cu mâini le îm preun ate la
spate. Dintr -o dată, acesta se întoarse brusc și veni către mine cu
brațele lui mari, calde și prietenoa se. Era Armand. S oțul meu drag.
Întâln irea se cretă cu el a fost un eveniment deosebit. Îmi regă –
sisem parcă toată familia : părinții, fratele. El îi întruchipa pe toți .
Nu știu dacă vreodată în viața mea , voi mai avea parte de atâta bucu-
rie, dragoste, tandrețe și fericire la un loc, cât am avut atunci, în cel e
trei zile , petrecut e în casa prietenei mele .

24

Din nefericire , Armand a plecat iarăși , iar odată cu el bolul
fericirii mele s -a golit dintr -o dată până la fund. Trei săptă mâni mai
târziu starea mea de sănătate se înrău tățise mai rău ca prima dată,
fiind internată iarăși la același spital militar. Au urmat două săptă –
mâni de convalescență , după care mi-am reluat serviciul , lucrând în
trei schimburi. Insă, problema de fond în privința sănătații mele ,
rămâne a în conti -nuare de actualit ate și cunoscută numai de mine.
De fapt, se întâmpl a următorul lucru : în timpul zilei, la o anu-
mită oră, organismul meu devenea confuz, iar intelectul , se decupla
parțial , pentru câteva secunde. Simultan, reflexele și abilitățile profe-
sionale se pierdeau undeva în capul meu , după care, starea aceea efe –
meră revenea la normal și puteam continua munca fără dificultate.
Nimeni nu cunoștea acest moment critic al stării mele , însă
specialistul din mine mă avertiza de fiecare dată asupra acestui fapt
care, putea fi extrem de peri culos , mai ales , atunci când lucram la pu –
pitrul de comandă și control al traficului aerian.
Și așa, fără să dau ascultare subconștientului, cum ar fi fost normal și
corect, am continuat să lucrez cu ostentație mai departe, până când,
s-a produs inevitabilul.
Totul s -a întâmpl at într -o după amiază foarte aglomerată a tra –
ficului aerian , atunci când , colegul care lucra î n paralel cu mine a
părăsit pu pitrul său pentru câteva zeci de sec unde .
În timpul acesta, toate comenzile au rămas la mine, iar g hinionul , nu
a întârziat să apără. O rganismul meu a intrat instantaneu în acel șoc,
scurt pentru mine, dar cu efecte dezastruase pentru flota aeriană care
survola acel aeroport militar. Piloții a două avioane cargou , încărcate
cu echipament militar pluteau în aer, aștept ând de la mine coordo –
natele de aterizare. Însă, acele coordonate, aștep tate de ei cu înfrigu-
rare n -au ajuns în timp util. Mai departe , se înțelege cu ușurinț ă cât
de violentă a fost colizi unea celor două nave ae riene ajunse la sol ,
dar și gravitatea faptei mele , pusă în balanța judecătorilor militari.
Și totuși, am avut mare noroc. Întru cât, nu au existat victime
umane , iar mate rialele din cele două avioane au fost recu perate în
totalitate, dar și faptul că , eram în sărcinată în luna a doua , tribunalul
militar a deliberat în favoarea mea , absolvindu -mă de pedeapsa cu
închi soare . Însă, mi-a interzis să profesez meseria pentru tot r estul
vieții, iar odată cu această întâmpl are, eram obliga tă să părăsesc

25

Franța pentru mulți ani. Și astfel, s ituația mea , destul de gravă, deve –
nise alta, mult mai gravă și disperată , odată cu emit erea sentinței de
expulzare, sentință pusă în aplicare după trei zile de la pro nunțare .
Forțată de împrejurări , am revenit în țar ă, la unitatea militară ,
care, mă detașase în Franța, încer când să primesc un oa recare sprijin
moral și material. Dar, t oate umblările și insistențele mele au fost
zădarnice. Oamenii pe care îi cunoscusem în per ioada studenției,
profesorii , și toți cei care , m-au cunoscut și propus pentru avansare
și detașare , plecaseră. N-am întâlnit nici unul dintre ei, să-mi spună
măcar o vorbă de încurajare iar disperarea mea creștea de la o zi la
alta. Locuiam într -un hotel de două stele, unde aveam închiriată o
cameră cu mobilier vechi, ros de trecerea timpului și o baie în care ,
aveam apă caldă , doar trei ore pe zi.
Într-o seară, privind fotografi a mea dragă, îmi veni ideea năs –
trușnică de -a reveni aici, la acest conac, despre care nu mai aveam
nici o informație referit oare la starea și existența sa. Trecuseră două –
zeci și șase de ani, iar amintirile mele din copilărie, erau șterse, vagi
și fără contur. Ceea ce păstram înc ă în mintea mea , rămăsese fântâna
din costișa dealului . Din interiorul ei pornea un tunel lung, înalt și
pavat cu piatră de bazalt, care se termina în pivnița C onacului.
Despre existența ace stei galerii sub terane nu avea cunoștință
altcineva, decât familia noastră, iar eu și Ale x o foloseam adesea,
fără știrea părin ților, în jocurile noastre copilărești. Însă, pentru a pu –
tea intra în tunel, tr ebuiau făcute câteva operațiuni : mai întâ i, se
golea o parte d in apa fântân ii, iar acest fapt , era posibil prin mișcare a
unei pietre de râu , meșteșu gită bine și, așezată în ext eriorul ei.
Accesul în C onac, se putea face, numai prin această fântân ă,
după scurgerea unei anumite cantități de apă. De aici , se intra într-un
,,tunel antreu ”, iar drumul către pivniț ă, se făcea prin tr-o altă galerie,
mai îngust ă, blocat ă la capete de două uși metalice. În final, se ajun –
gea înt-o cameră secretă , aflată la subsol iar legătu ra cu interiorul se
făcea prin cele treizeci și șase de scări din pia tră, construite în spi-
rală. Și astfel, știind foarte bine acest secret, acum trei zile , m-am
strecurat în înterior, ajun gând iată, aici, unde suntem acum.

26

******

Așezați în cele două fotolii, bătrâne ca ei, dar confortabile ,
poveste a Amaliei, plină de evenimente nefericite, trăite în ultima pe –
rioadă, unele din tre ele foarte proaspete a impre sionat până la lacrimi
pe mătușa Catinca și nenea Ion,
– Doamne,.. ! Ce-am auzi t astăzi ! Dar, cum ai putut scumpa
mamii să treci prin atâtea ? De unde , s-a putut revărsa atâtea neno ro-
ciri asupra ta? O fi vreu n blestem căzut pe capul tău ? întrebă mirată
și depresivă mătușa Catinca , făcându-și pe pie t, semnul mare al cru-
cii.
– Ioane ! Ridică -te ! Hai sus ! Avem multe de făcut.
– Da, Catinco. D ă-mi te rog mâna că, ești mai tânără, o rugă el.
Ridicându-se greoi din fotoliu, simți în șale câteva furnicăt uri.
– Vă rog să mai stați. Mai serviți ceva, îi îndemnă Amalia , să-
rind sprintenă din fotoliul ei.
– Ajunge, draga mea. H aideți să ne punem mintea la con tri-
buție. Să vedem ce -avem de făcut mai departe . Așa cum văd și înțe-
leg eu , lucrurile nu stau de l oc bine.Trebuiește fă cut ceva. Să te li –
niștești, să-ți crești copilul. S ă dobândești averea părinților și să ai o
viață normală. Iar noi Ioane, s -o ajutăm, cât putem pe Amalia , mai
spuse Catinca în drumul ei către ieșire.
Ascult ându-i îndemnurile, Amalia și Ion mergeau a mând oi în
urma ei , fără să scoată un cu vânt. Afară, p e scările înalte ale cona –
cului, Catinca se opri și inspe ctă dintr -o privire curtea aces tuia, pes –
te care timpul își lăsase bine amprenta . Privind cu răspundere către
porțile înalte de la intrare atrase atenția lui Ion, să verifice toate în-
chizătorile.

A doua zi, îndemnați cu severitate de Catinca, nenea Ion și
Amalia s -au deplasat la Primărie , să-și anunțe preze nța. Vestea so-
sirii Amaliei se răs pândi îndată în toată comunitatea locală, deve-
nind personajul cel mai discutat și căutat din ultima vreme, având ca
purtător de cu vânt, pe mătușa Catinca.
La întoarcere a de la Primărie , nenea Ion a fost nevoit să răspundă
câtorva întrebări scurte , puse de soția sa :

27

– Cum a fost , Ioane ? Ce -a spus primarul , aflând de venirea
Amaliei la C onac ?
– Să știi că s -a bucurat. Mi -a plăcut de el . Ne-a invitat în bi-
roul lui. Este un om de treabă. Apoi, a chemat ajutoarele , să caute
documentele conacului. Din câte am înțeles eu, lucrurile se vor rezol –
va dar, v-a trece ceva vreme. Sunt datorii multe la stat. D -na Amal ia,
va trebui să angajeze un avo cat bun, un om priceput, cu tragere de
inimă ,… să pornească treaba pe câmp. Va fi nevoită să scoată bani
de la bancă. Primarul și oamenii săi i -au făcut multe recomandări.
– Și Amalia ? S-a descurcat ? Ce-a spus ? A plăcut -o primarul ?
– D-na Amalia e o femeie deșteaptă. A răspuns tare fru mos
primarului , însă nu are de unde să știe prea multe despre averea pă –
rinților, căci era un copil . Îți dai seama,… În rest, s-a descurcat .
– Asta e bine, dar … M ai spune -mi ceva , Ioane. Vine primarul
aici să vadă ?… Ce -ați mai discutat ? Cum v -ați despărțit ?…
– Acolo s -au vorbit multe , Catinco. Î nsă, mi-a fost greu să le
țin minte pe toate. Erau mulți și ,,… toți vorbeau în felul lor conțopist.
Unul dintre ei vorbea de spre o com isie, de inventar și evaluare. Altul,
despre impozite. O femeie vorbea de autorizație … și tot așa . Dar,
cum spuneam, d-na Amalia poate să le spună mai bine ca mine.
La plecare, primarul a promis că vine la conac cu specialiști, să vadă
la fața locului despre ce este vorba.
– Atunci e bine. Mă bucur. Veștile sunt promițătoare . Iar tu ,
Ioane, te -ai mând rit cu Amalia . Așa-i ? … Ia spune …
– Da, Catinco. O rice bărbat ar fi fost mândru , lângă o femeie
ca doamna Amalia. N u ?
– Te cred Ioane. L as că -i bine.
Primarul, a fost parolist. După două săptă mâni, într-o dimineață răco –
roasă de ianu arie, echipa sa de spe cialiști a venit la Conac, pornind
acțiunea de punere în posesie. Și astfel , după o lungă uitare în timp,
în primăvară, Conacul din capătul satului , și-a redeschis iarăși porțile
sale largi și înalte, de data aceasta , pentru toți să tenii acelei localități,
arătându-și fața frumoasă ș i interesantă, ascun să atâta amar de vre –
me, iar Amalia și băiețelul e i, aveau de -acum îna inte, o situație mate-
rială și o casă frumoasă a lor.

28

Șaptesprezece ani mai târziu .

*

Fusese o iarnă grea. Vânt uri vijelioase și reci spulberas eră cu
putere zăpada căzută din abundență la jumătatea lunii decembrie, a –
dunând-o în dune lungi, paralele , spre partea de jos a dealurilor , ori
în albia unei ape curgătoare. Deș i sosise luna lui mărțișor în multe
locuri înalte , petice numero ase de zăpadă surâde au încă sticloase la
față. Câmpurile , însămânțate din toamna trecută își arătau din ce în
ce mai voluptos fața lor verde și săn ătoasă , iar vremea se dovedi mă –
rinimoasă, aducând la timp ploi și căldură, iar odată cu ele, motive
serioase de b ucurie locuitorilor de la țară.
Vara sosi pe neașteptate , iar boabele de sudoare, ieșite din tru –
purile vlăguite ale țăranilor, sub arșița necruțătoare a soarelui , sau
transformat , miraculos, în boabe multe, aurii, având mirosul cald al
pâinii. Truda lor solidară, a continuat cu sârguință și devotament, pâ-
nă în t oamnă, adunând meticulo s recoltele câmpului asemeni al bi-
nelor ce zboară , din floare în floare pentru necta rul lor , aromat și du l-
ce. Și așa, s pre bucuria tuturor, a nul agricol , s-a încheiat cu r ezulta-
te deosebite , fiind un an ,,blagoslovit de Dumnezeu ”, cum le p lăcea
sătenilor să spună, auzind u-l pe preot , la slujba de duminică.
În dimineața aceea Amalia se consulta cu administratorul , pri-
vind situația lucrărilor de însă mânțare și recoltare a culturilor târzii
din toamnă. Deși acumula se destule cunoștințe în probleme tehnice,
de organizare și mai ales în relația directă cu oamenii , asculta cu bu –
nă știință cuvântul specialistul ui, un om devo tat, puternic și nestăvi –
lit în lupta sa cu greutățile unei agriculturi ru dimentare.
Însă, în topul preocupărilor sale, era fiul ei Max, băiețelul de
altă dată care , împlinise de cu rând șaptespr ezece ani.
Max (de la Maximus ) era pupila vie a mamei sale.Tânăr, viguros,
bine clădit, înalt, cu ochi mari, căprui, impună tori, sprâncene stu foa-
se, păr ondulat, și nasul drept , sub care, mijea o mustață deasă și as –
pră, adolescentul Max terminase l iceul cu profil real, matematică -fi-

29

zică. Câteva trăsături de bază le moșteni se de la Amalia, iar toată
osatura și o bună parte a caracterului, de la tatăl său, pe care nu -l
cunoștea de cât din spusele mamei și câteva fotografii , îngălbenite de
trecerea timpului. Despre el , aflase câte ceva cu ani în urmă când
trăiau încă bunicii săi adoptivi : mătușa Catinca și nenea Ion.
Duminica, reveniți acasă de la slujba religi oasă, aceștia o rugau ade-
sea pe Amalia să povestea scă încă o dată lui Max, despre dragostea
ei meteorică cu Armand, tatăl său biologic.

**

Max terminas e cu bine anul școlar, iar acum venise acasă de
câteva zile, în vacanța de vară.
– Ce vrei să faci azi ?, întrebă plictisită Amalia .
– Nu știu . N-am un program anume . Dar d-ta ?
– Imediat , merg la biserică.
– Iar eu, o să dau câteva telefoane, continuă Max .
– Bine. A m plecat. T e las.
– La revedere mamă.
Răsfoi nd cartea de telefoane, Max merse în dor mitor după carnețelul
său, apoi reveni în living și formă un număr de telefon.
-Alo, bună ziua. S unt Max. Ce faci George ?
-Salut Max. S unt singur acasă. Îmi pregătesc bagajul. Vreau să
merg în Deltă vreo zece zile. Părinții mei , au plecat în Germania
pentru o lună de zile , cu treburile lor de serviciu. Sunt singur și-mi
este tare urât. Nu știu cum să fac . N-aș pleca de unul singur. Să văd.
Poate mai găsesc pe c ineva să vină cu mine. Tu n -ai putea să vii ?
– Nu-ți pot răspunde la această întrebare, decât după masă .
Dacă,… nu-i prea târziu …
– Nu. Nu-i târziu de loc . Vreau să plec marți dimineață, iar azi ,
e doar duminică. Putem merge cu trenul. Ori , să vorbes c cu Vasile,
prietenul nostru comun ? Are mașina lui . Poate că, vine și el. Ce bine
ar fi,…
– Este o idée , continuă Max .
– Uite,.. Vezi? Nu m-am gând it la varianta a sta.Vorbesc chiar
acum cu el. N e auzim după masă. E bine așa ?
– Bine , George. La re vedere.

30

După convorbire , puse receptorul în furcă , și reveni în dor mitor.
Întins pe canapea , încer că să intuiască reacția mamei sale dacă, i-ar
spune ce pune la cale. Apoi, p uțin agitat , se ridică din pat ș i ieși la
piscina din livadă.
La biserică, sătenii locali țății au ascul tat cu pioșenie slujba
preotului până la ora dois prezece, după care, cu sufletele mai cu rate,
s-au risipit în grupu ri mici și răz lețe către casele lor. Schimbând câ –
teva cuvinte cu administratorul și soția acestuia , Amalia plecă de una
singură pe drumul larg al satului, îndrept ându-se agale către Conac ,
la poarta căruia o aștepta Max.
– Astăzi, biserica a fost plină de lume. Ar fi fost frumos dacă
vene ai și tu, îi reproșă Amalia de la distanță.
-Altă dată , îi răspunse Max, t recându-și drăgostos mâna dreap –
tă peste umerii ei. Te văd buc uroasă și arăți foarte bine .
– Mulțumesc. Am și motive să fiu. Unul, ești chiar tu.
– Eu ?
– Da. Ce te miră. Ești acasă dragul meu . Am și eu cu cine dis –
cuta. Nu ?
– Mai sunt și alte motive ?
– Da. Unul foarte bun.
– Care mamă ?
– Anul acesta a fost mai bun ca altădată. Astăzi, l a ieșire a din
biserică administratorul mi -a dat o veste bună.
– Ce veste?
– După socotelile lui , anul acesta putem plăti toate taxele, im-
pozitele și o mare parte din datoriile pe care le avem către furnizorii
de materiale și servicii. Iar la urmă , rămâne m și noi cu ceva.
Ei, ce spui ? Am sau nu , motive de bucurie ?
– Da. Sunt bucurii adevărate. Mă bu cur sincer pentru dum –
neata. Dar, până una alta , uite.Ți-am cules câteva flori.Sunt proa pete.
– Ooo ! D oamne… Ce frumoase sunt ! Și,.. ce băiat bun și atent
are mama! Semeni cu tatăl tău. Și lui îi plăceau florile. Unde ești
Armand ? Mai trăiești oare ? Să-ți vezi băiatul. Ce mare a crescut !
Observ ându-i căderea psihică , Max îi sărută obrajii umezi ai
feței, așa cum știa e l s-o facă mai bine apoi merse ră împreună să
aranjeze florile , într-o vaz ă înaltă din lut ars, adusă de Armand, cu
mulți ani în urmă, când Amalia, împlinea vârsta de douăzeci și șapte

31

de ani. Câteva ore mai târziu , mama și fiul , se aflau în același salon,
discutând aprins despre plecarea lui în Deltă.
– Mi-ai promis cu gura ta. Ai spus că , în vara asta vei fi alături
de mine și -mi vei da o mână de aju tor. Anul viitor, știi bine . Ai exa –
menele de admitere la facultate , și iarăși o să fii plecat. Iar eu , rămân
tot singură, mereu singură, îi reproșă supărat ă Amalia .
– Este adevărat mamă. Ț i-am promis . Dar, o să avem timp des –
tul până în septembrie. Stau zece zile cu George și revin acasă. Te
rog să îngădui și de data asta. N-am fost niciodată în De ltă. D oar știi.
Am auzit că , este frumos și interesant . O să -ți ad uc un pește mare,
prins de mine,… Ai să te bucuri. Te rog mamă dragă, se ruga Max,
încercând s-o liniștească și să obțină încuviințarea ei.
– Îmi este greu să accep t și să fiu de acord cu tine , doar așa ,…
după câteva vorbe spuse, la repezeală , fără să știu ni mic. Apoi, e ris-
cant și periculos . Îți trebuie echipament adecvat. Acolo , sunt ț ânțari,
șerpi, multe lighioane periculoase , iar apa , este adânc ă și cât vezi cu
ochii. Cine știe ce -o mai fi ? Chiar nu știu ce să -ți spun. M -ai luat ca
din oală , pe nepregătite ,….
După o scurtă pauză Amalia continuă pe un ton mai prietenos:
– Dar, dacă spui că mergeți mai mulți, încerc să cred că aveți
destulă minte , să vă descurcați . Nu vreau să -ți stric planur ile însă, te
rog mult . De-acum înain te să ai grijă la promisiuni. Suntem oameni
în toată firea .
– Să înț eleg că , ești de acord mamă? I mediat o să sune George.
Pot să -i promit?, întrebă Max, privindu -și mama în irisul frumos al
ochilor .
– Bineînțeles că sunt de ac ord, Dar,… am așa o pre simțire
sumbră, o oarecare grijă și reținere să te las .
Bucuros, Max se ridică și o luă în brațe , sărut ând-o cu drăgă –
lășenie .
– Mulțumesc mamă; o să -mi țin promisiunile; n -o să fii deza –
magită de mine ; o să vezi.

După masă, telefonul din salonul de zi sună sprințar și melo –
dios. Max se apropie repede și ridică receptorul.
– Alo, George ? Spune -mi ce -ai făcut între timp. Ai luat legă –
tura cu Vasile ?

32

– Da. A m vești bune. M -am întâln it cu el. E ste de acord să vină
cu noi. Vine și prietena sa Otilia. O cunoști. Nu ne deranjează cu ni –
mic. Ce spui ?
– Bineînțeles că nu. Și eu am vești bune . Mama a fost de acord
cu plecarea mea. N e întâln im luni. S osesc cu acceleratul de seară.
Vin direct , la tine acasă.
– Ok. Max. M ă bucur tare mult. Te aștept în gară. Oricum mai
vorbim până atunci, încheie George .
Max puse receptorul în furcă , apoi își frecă bucuros palmele ,
călcând apăsat către dormitorul său. Era fericit și aștepta cu ne răbda –
re să plece în această scurtă și misterioasă excursie. Se gând ea deja la
îmbrăcămi ntea și echipamentul pomenit de Amalia. Nu înțelesese
prea bine la ce haine și echi pament se referea mama sa dar, știa un
lucru : undița sa cu mâner de abanos, aparatul de fotogra fiat și mini-
tranzistorul , erau piesele de bază care trebuia u împa chetate prima
dată.

***

Seara zilei îi prinse pe a mând oi în salonul mare.
– Cu cine mergi în D eltă ? începu discuția Amalia .
– Eu, Geo rge și Vasile cu prietena sa. Avem corturi diferite.
Doar alimentele le folosim laola ltă.
– Vasile este prieten cu tine ?
– Da.
– Ți-ai pus cele necesare. A i ce-ți trebuie ? O haină mai groasă,
lanterna și spray-ul pentru ț ânțari. Le-ai luat cu tine ?
– Da, mamă.
– La ce oră pleacă accele ratul ?
– Dimineață , la ora cinci și treizeci de minute . La George ,
ajung spre seară.
– În regulă. Zece zile vor trece cumva pentru mine. Uite dragul
meu. A ici, ai și bani. Să -ți cumperi mânca re. În Deltă nu sunt maga-
zine. Nu uitați de apă potabilă. Culcă-te mai devreme. Vorbesc imedi –
at cu adminisratorul să vină dimin eață cu mașina , să te ducă la gară,
își încheie sfaturile și îndemnurile Amalia , ducându-și mâna dreaptă
la frunte unde , simțea o mică zvâcnire dureroasă.

33

– Mulțumesc mamă.
– Dimineață, când pleci , să închizi ușa de la intrare. Vino să te
îmbră țișez. Vedeți ce faci pe -acolo. Aveți mare grijă la apă. Da ? îl
atenționă încă o dată Amalia, plecând cu oarecare grijă spre dormi-
torul ei.
– Da, mamă, fii liniștită.

*****

Era o dimineață superbă de vară. Roua cerului sclipea miste –
rios în iarba înaltă, crescută pe marginea șanturilor , iar mărețul soare ,
răsărea încet , arătându-și încă o dată fața sa caldă și veselă.
Trezit de ceasul deșteptător, Max părăsi în liniște dormitorul. Afară,
îl aștepta administratorul, sosit de câteva mi nute.
– Sunt gata, îi spuse Max prin fereastră.
– Bine.Vă aștept,
În gară, așezați disciplinat pe marginea peronului , călă torii își rân-
duiau cu grijă bagajele de mână, pachetele sau geamantanele grele , în
așteptarea trenului , care apăru în câteva minute din partea stâng ă a
gării. De o parte și alta a vagoanelor, lumea cobora și urca agitată, lu –
îndu-și rămas bun ori, salut ându-se bucu roși între ei. Deodată, l oco-
motiva din față, pufăi sacadat și nervos pe coșul ei negru, punând în
mișcare garnitura ferovia ră. Câteva minute mai târziu g lasul roților
de tren se auzea din ce în ce mai bine , iar cântecul lor monoton ,, te
duc te-aduc ” era ș i mai bine perceput de călători după ieșirea lui din
gară.
După șapte ore de mers, cu opriri scurte , în câteva gări mai în –
semnate, drumul de fier ajunse la capăt de linie , iar Max coborâ în-
cet treptele vagonului. În Gara de Nord , îl aștepta George.
– Bună prietene .
– Salut George.
– Cum ai călăt orit ?
– Bine.
– Ce face doamna Amalia ? A vrut să te lase ?
– Păi cum altfel? Ai dovada în față. Î nsă, a trebuit să insist.

34

– Oare, toți părinții sunt la fel ? La plecare , și ai mei au spus
cam aceleași cuvinte. Sper, să fie inspirată această ieșire a noastră
și,… să ne fie bine. Vom reveni, înaintea părinților mei .
Ascultându -l până la capăt, Max se opri în loc, să -l atenționeze.
– George . Ascultă -mă. D acă tu crezi că ve-i avea probleme cu
ei, nu-i târziu să renunțăm. Suntem la început de drum. Mai bi ne
acum decât mai târziu.
– Nu Max. Am vor bit déjà cu Vasile. S -au pregătit. M ergem
înainte , frate.
– Bine. Dacă -i așa, să începem cu aprovizionarea.
– Că bine zici. Nici eu nu stau prea bine la capitolul mânca re.
Frigider ul e aproape gol . Să mergem.

Deși se afla aproape de asfințit , soarele ar unca încă pe stră –
zile și trotua rele orașului , valuri dogoritoare de căldură. Intrați într –
un magazin alimen tar, au cumpărat cele necesare apoi, cu plasele pli –
ne de alimente au plecat acasă la George.
– Sună -l pe Vasile și vorbește și tu cu el, il rugă George , go-
lind pe rând tot conținutul plaselor.
– Da. C hiar acum. Formez numărul lui de telefon.
Sfârșind convorbirea, George îl întrebă curios:
– Ce-a spus ?
– Dimineață la ora do uă, va fi la poartă.
– Trebuie să ne culcăm mai devreme în seara asta. Ajută -mă,
continuă George , foarte preocupat cu împachetatul lucrurilor .

Dimineață, ceasul deșteptător sună zgomotos. Fiind la margi –
nea patului , Max se ridică repede, privind prin fereastră. Vasile , par-
case mașina în fața porții.
– Deșteptaaarea !! Sus George. Uite . Vasile a și venit.
– Să aștepte puțin, îi răspunse somnoros George .
– Nu-i mai spun nimic. Hai la baie. Să ne îmbrăcăm.
E timpul să mer gem, îl apostrofă scurt Max.
– Mergi tu întâi. V in și eu după aceea.
– Hai, trezește -te George. Te rog. Gata,…
– Bine Max. Vin după tine. Azi noapte a m avut un vis tare
urât. M-a obosit rău de tot.

35

– Ce-ai visat?
– Parcă , eram în tr-o mocirlă întinsă și neagră . Nu puteam ieși
de acolo . Mă blo casem. Ce-o fi însemn ând ?
– Vise de noapte . Hai. Eu sunt gata . Scot bagajele afară .
Grăbește -te ! .
Ajuns pe trotuarul din fața porții Max salută:
– Bună Otilia. Vasile , te rog să deschizi portbagajul .
– Imediat. D ar George ce face ?
– Vine și el în câteva secunde.
Văzând că în târzie, Max se reî ntoarse după George. Acesta , stătea
aplecat deasupra W C-ului, și vomita încontinuu.
– Ce-i cu tine George ? se alarmă dintr -odată Max.
– Nu știu. Mi -e rău, răspunse printre sughițuri George.
– Bine. Te așteptăm.
Revenindu -și cât de cât, George ieși afară , legănându -se ușor pe pi-
cioare. În mașină, adormi imediat. La ora aceeia, străzile orașului
erau goale și liniștite. Doar , o adiere mică de vânt scutura ușor frun-
zele copacilor ornamentali, aflați de o parte și alta a scuarului.
Bolta cerească , era senin ă și plină d e stele, Regina Nopții, aflată în
fază plină, lumina încă puternic la ori zontul înde părtat, iar a utomo-
bilul, se deplasa silențios pe străzile orașului, făr ă opriri , prin înter-
secții și semafoare, ajun gând mai repede ca altă dată la șoseaua prin-
cipală, către Tulcea.
– Ce-i cu el? Ați mânca t aseară peste măsură sau, ați băut
tărie? , întrebă Vasile în șoaptă .
– Nici vorbă de așa ceva. S-a trezit greu în dimi neața as ta. Sper
să-și revină, răspunse Max, privind -o pe Otilia, aflată pe scaunul din
față a mașinii.
– Lăsați -l să doarmă. Dacă simțiți nevoia, pu teți face și voi
același lucru. Nu mă deranjează de loc , încheie Vasile, mărind puțin
volumul casetofonului , și apăsând ușor acelerația mașinii.

36

***** *

Orașul Tulcea , construit pe ruinele cetății Aeglisus este
unul dintre p orturile însemnate ale Dunării, având propria sa istorie.
Mai este numit , pe bună dreptate , și Poarta Deltei Dunării , deoarece
aici, fluviul se divide în 3 ramuri principale, for mând un pământ ma-
gic, numit Deltă. Acest regat al apelor și insulelor plutitoare este cea
mai mare rezervatie de ținuturi umede , din Europa , acope rind o su-
prafață însemnată și totoda tă cea mai nouă formă de r elief din
România, fer ită cel mai bine de progresul industrializă rii.
Situată în partea de sud -est a României, la vărsarea f luviului în
Marea Neagră, î n ținutul exotic al D eltei, aici se întâlne sc numeroase
viețuitoare , iar fauna ornitologică este unică pe c ontinent, incluz ând
sute de specii de păsări, printre care : colonii de pelicani alb i și da l-
matini, cormorani, b âtlani, berze și alte specii vulnerabile sau , pe
cale de dispariție. Acest paradis al pescarilor și v ânătorilor este , în
același timp și un pa radis al florei, for mând un peisaj unic, un ținut
de vis , un tărâm sălbatic și fascinant totodată.
După șase ore de șofat Vasile , ajunse î n orașul Tulcea.
Mijlocul, șezutul și gleznele sale, deși tinere și viguroase, erau aproa –
pe amorțite însă, după câteva genoflexiuni și miș cări simple ale tru –
pului și picioare lor, reveni la starea inițială. Însoțitorii săi, așezați
bizar pe scaunele mașinii dormeau adânc , iar s oarele acelei dimineți
de vară te îmbia zâmbitor și cald , să te apropii cât mai mult de apa
fluviului , în cursul ei agale către marea cea mare.
Peste luciul vălurit al apei , navigau, vase fluviale autohtone și
străine, având fiecare însem nele țării de baștină , iar la țărm , erau an –
corate numeroase nave co merciale de mic tonaj, șalupe și nave spe-
ciale pentru transportul rapid al turiștilor în apele Deltei.
Din când în când, pescăruși haotici și gălăgioși coborau pe vertical ă,
în urma vaselor, luând aproape de fiecare dată câte ceva, în pliscul
lor mare și puternic.

37

Venit pentru prima dată în D eltă, Vasile , avea deja o stare de
neliniște, nesiguranță și chiar pu țină spaimă. Curiozit atea și nevoia
de mișcare îl împinse câțiva metri în mulțimea ace ia de oa meni .
Întors la mașină , dădu deșteptarea generală.
– Max, George, Otilia. Treziți -vă ! Am ajuns .
Vioi și zâmbi tor, George ieși primul din mașină. Își revenise.
– Ai dormit bine George ? Cum te simți acuma ? îl întrebă
Vasile.
– Excelent. Nu știu ce -a fost cu mine azi dimineață.
– Mă bucur că ești bine. Acum,… l uați bagajele din portbagaj
și pregătiți -vă de îmbarcare. Vedeți șirul de oameni ? Acolo trebuie
să ne așez ăm și noi. În timpul acesta, voi parca mașina.
Turiștii autohtoni și străi ni, sosiți cu mașini, autocare autobu –
ze și microbuze continua u să inunde în valuri, platforma asfaltată din
fața hotelului . Grăbiți din cale afară, se îndrept au către locul de îm-
barcare, cu dorința de-a părăsi cât mai repede uscatul care, începea
să-ți ardă ușor și fără milă tălpile și fața.
Arhiplină, ,,Săgeata ”, nava fluvială rapidă , porni în trombă ,
către interio rul apelor adânc i și ne sfârșite ale D eltei. Odată cu creș –
terea vitezei, prora navei se ridica încet , în sus, creând senzația unei
decolări nereușite, repetată la nesfârșit. La un moment dat, punctul
de antrenare al navei, era în același timp și unul de sprijin, lăsând î n
urmă un siaj adânc în forma de ,,V ”.
Într-un asemenea avânt, picături mici de apă, smulse din luciul ei,
ajungeau instantaneu pe obrazul călătorilor, iar aceștia, savurau cu
plăcere răcoarea lo r.
Spre interiorul D eltei, a erul, devenise o combinație de miro –
suri consistente, specifice bălților populate cu peș te. Prospețimea lor
era alimentată de vegetația ab undentă a grindurilor, de fapt, spațiile
verzi cre ate de natură în marea de apă a Deltei, asemenea parcurilor
naturale ori artificial e, din orașele noastre platonice .
Prin natura divină a lor , aceste oaze de verdeață și sănătate sunt și
rămân mai dep arte în timp, locurile preferate de vizitatori unde , can –
toneză , se in spiră ori, își găsesc recreația și relaxarea de care au ne-
voie. Ma jorita tea turiști lor, vin aici pentru prima dată, din pură curi-
ozitate, având dorința firească de -a intra în contact direct cu acest
mediu ostil. Alții, își petrec aici o bună parte a concediilor pentru a –

38

și satisface plăcerea de -a pescui și -a face sport , iar cea de -a treia
categorie sunt băștinașii și câteva grupuri de profesioniști, interesați
să studieze fauna și flora acestui capăt de fluviu european .
Turiștii , savurau cu plăcere frumusețile de suprafață, vegeta-
tive și faunistice ale locu lui, combinate cu serviciile ho teliere oferite
de personalul nave i, amabil și profesionist. Cei mai mulți dintre ei
aveau în dotare aparate sofisticate de fotografiat sau , camere de fil-
mat pe care , începuse deja să le folosească cu îndemânare.
Ceilalți , priveau pur și simplu din scaunele lor confortabile , nave de
călăto ri și comerciale în navigarea lor paralel ă, păst rând între ele o
distanță apreciabilă.
Simultan, v ântul cald și bl ând al acelei dimineți însorite de va-
ră se poticnea ușor în frunza salciei pletoase, aplecată cu sârg dea-
supra apei curgătoare, în timp ce , valurile fluviului se spărgeau spu –
megând e unele de altele, în urma vaselor ce -l traversau în ambele
sensuri. Încântată de priveliște, Otilia întrebă :
– George, Max … Știți unde trebuie să cobor âm ?
– La mila 32 , răspunse George.
– Iar acum, suntem la mila 28, interveni și Max, privind harta
desfă șurată pe genunchii săi.
– Înseamnă că , trebui e să cobor âm imediat, se bucur ă Otilia.
– Da. Î n câteva minute . Ne putem pregăti.
Apropiindu -se de locul debarcării , nava își încetini logarit mic viteza ,
revenind la linia normală de plutire . La mal , George coborâ scările
metalice ale navei , urmat de Max,Vasile și prietena sa Otilia.
După ei , au coborât încă patru persoane.
Discut ând în engleză , acestea, s-au îndepărtat grăbite spre in –
terior ul insulei.T raversată pe toată lungimea , de un braț liniștit de
apă, mărginit de sălcii mari, pletoase și o vege tație abundentă, malu-
rile sale joase si nisipoase, ofereau turiștilor , numeroase locuri pen-
tru instalarea corturilor, iar pescarilor , poziții ideale pentru ampla –
sarea undițelor.

39

******

Soarele , se ridicase bine la orizont , iar proaspeții turiști cău-
tau încă un loc potrivit, să-și instaleze corturile.
– Veniți după mine. Am să găses c cel mai bun loc din Deltă,
spuse George, trecând hotărât în fruntea grupului.
Mergând mai departe, ajunse ră într-un loc neted, cu nisip și
pâlcuri rare de iarbă verde.
– Iată. A ici, ar fi u n loc bun, strigă acesta , lăsându-și bagajele
pe nisipul , încă umed de roua acelei dimineți minunate.
– Așa te bucuri de tare, de parcă, ai fi descoperit America, spu-
se în glumă Max, privind către cei doi îndrăgostiți, rămași la câțiva
metri în urmă.
După instalarea cortului , George părăsi tabăra, în căutarea
unui loc propice pentru pescuit. Rămas pe loc , Max își d espachetă o
parte din ba gaje, în timp ce , Otilia și Va sile lucrau încă la cortul lor ,
instala t la câțiva metri mai încolo. Mergând în susul apei , George
ajunse î ntr-un loc, în care, se aflau ancora te câteva bărci cu vîsle,
folosite de pescarii autohtoni. În față, p rintre ramurile dese ale săl –
ciilor , la câte va sute metri, văzu siluetele a trei vaporașe mici, vop-
site în alb, având pe catarg în semne americane.
În preajma lor existau , indicatoare avertizoare, interzicând accesul
persoanelor străine . La un moment dat , auzi câteva zgomote meta –
lice, imperceptibile. Atunci, u n fior subțire , de spaimă , îi furnică șira
spinării . Privind speriat peste umăr se puse pe fugă , către prietenii
săi.
– Unde ai fost George ? Ai descoperit iarăși ceva nou ? îl is-
codi s urâzător Max.
– Aici aproape, îi răspunse acesta , fără să amintească ceva de
cele în tâmplate cu puține minute în urmă.
Ajuns la rucsac, își scoase undi ța, cutiuța cu cârlige și întrebă:
– Voi, ce spune -ți? După atâta drum , n-ar fi bună o bere ?
– Ce idée grozavă. Haideți aproape , zise Vasile bine dispus.
In timpul acesta, c âteva bărci cu motor, pline cu pescari profesioniști
au trecut în trombă prin fața lor , lăsând în urmă valuri semețe și re-

40

gulate, unduind ușor către malurile joase și nisipoase ale grindului ,
pe care se instalaseră.
Vizavi, câțiva pescari amatori , de vârsta lor, dădeau de zor la
știucă iar satisfacțiile lor erau pe măsura aștepărilor. Trăgând cu
ochiul la ei, George ardea de nerăbdare să intre și el în acțiune.
– Eu, o să merg puțin la vecinii noștri , să-i întreb ce momeală
folosesc.
– Să ai grijă la apă Georg e. E înșelătoare, îl atenționă cu se-
veritate Max.
– Mai întâ i, caut o barcă cu vâ sle. D upă aceea , trec dincolo.
Am eu grijă.
– Unde găsești tu o barcă la ora asta ? întrebă curios Max.
– Las pe mine. O să vezi imediat.

Două ore, mai târziu, George se întorcea la prietenii săi într-o
lotcă pescărească, vâslind mândru pe fir ul apei. Asupra sa avea câ-
teva borcane cu r âme de baltă și coropișni țe.
– Ia uitați -vă, ce v-am adus , băieți ? Cu r âmele și coropișnitele
astea, prindem tot peștele din Dunăre . Ne ajung câteva zile bune.
Ajutați -mă să ancorez lodca aceasta.
– Unde -ai găsit , atâtea râme și coropișnițe ?
– Un localnic , mi-a dat un h ârleț apoi, mi-a arătat locul unde le
pot găsi. Colo , pe seară, putem să dăm la știucă , iar dimineață pe la
patru, cinci , la somotei. Atunci sunt înfometați . Am să vă arăt și vouă
cum se prinde momeala pe cârlig. Căci, și aici, e un secret. Trebuie
să-l știi,…
– Cine te -a învățat toate astea ? Localnicul acela ?
– Da.
– Dar barca de un de o ai ?
-Tot de la el. Nu -i ceva grozav dar, avem cu ce să ne mișcăm
pe apă. E un lipovean de treabă. Numai că , îi place să bea cam mult.
– Măi George ! Tu ești un geniu. Ne uimești. Nu te știam atât
de des curcăreț, se miră Vasile.
– Ei lasă. Vreau doar să ne simțim bine. Ar fi timpul să vă pre –
gătiți și voi undițele. Peste câteva ore facem prima încercare. Până
atunci, mai dă -mi o bere rece.
– Cu mare plăcere . O meriți din plin.

41

*******

Amurgul serii , se arăta încet printre crengile stufoase ale săl –
ciilor evlavioase, iar viața din adânc uri se revărsa înceată și precau –
tă, către supra fața ondulată a apei, aflată me reu în mișcare.
Peste tot , prin tufe înalte de iarb ă și stuful des , foșnitor, în apă, în
atmosferă, se simțea o vânzole ală continuă. Rățuștele, g âștele sălba –
tice, peli canii și celelalte vietăți ale d eltei se întorceau grijulii la cui-
burile lor, cu ouă și pui golași, ori, pur și simplu își căutau un loc de
odihnă pe timpul nopții.
Pentru turiști , amenințarea cea mai mare venea din tu fișurile
vegetației de baltă și coronamentul însăila t al sălciilor pletoase unde,
pe tim pul călduros al zilei, se ascundeau hoarde uriașe de ț ânțari flă –
mânzi, atacând odată cu lăsarea serii.
– Băieți. S ă aprind em un foc. Un foc mic , dar să scoată fum
mult. Haideți, să adunăm lemne , îi îndemnă Otilia , îngrijorată de ata-
cul iminent al acestor vietăți sinistre care, își trimiteau déjà la înain-
tare, iscoadele pătimașe. Fără să comenteze , băieții au pornit de în-
dată după vreascuri , rădăcini uscate, iarbă ș i stuf, clădindu -le pe toate
în apropierea corturilor. Otilia , rămase lângă foc, iar băieții, puși pe
fapte mari și -au luat undițe le, împărțindu -se pe locur ile de pescuit ,
găsite de George în timpul zilei.
Așteptând tăcut pe malul apei, dintr -o dată , pluta lui George se
mișcă puternic, dispă rând violent în adânc uri. Firul argintiu al undiței
se întinse la maxim , iar amuleta se puse în mișcare. Agi tat la maxim,
George , prinse cu putere mânerul undiței strigând bucuros.
– Max, Vasile . Veniți încoace . Haid eți repede ,… !
Auzindu -i strigătele, aceștia și-au abando nat undițele, aler-
gând către George, agitat și ud de transpirație.
– Ajutați – mă. Ia priviți. Mi-e frică de el.
Spre ghinionul său, u n pește somn , mare și flămând , mușcase fatal
din coropișnița arătoasă și fragedă, aflată pe cârligul undiței .
Scoaterea lui din apă i -a pus în mare încurcătură pe toți trei, reușind
cu greu să aducă la mal , uriașul cu două mustăți lungi și groase ca
firul de antenă. Satis făcuți de prada frumoasă, captur ată în prima zi,
au abandona t pescuitul, întor cându-se la corturi, pentru a sărbători
evenimentul , cu o altă sticlă rece de bere.

42

********

Trecuseră patru zile . Tinerii se distrau de minune, conti nuând
să-și petreacă timpul , în același mod, îmbin ând plăcutul cu utilul.
Otilia însă, dădea vădite semne de plicti seală iar țânțarii , îi lăsase
destule urme pe față ș i corp. În dimineața aceea , înainte de răsăritul
soarelui , George ieși din cort în cea mai mare liniște , cu gândul să-l
întâlnească pe lipovea n. Acesta , se angajase să-i afume peștele, î n
schimbul unei o sume infime de bani .
La întoarcere, întâln i un grup de bărbați și femei însoțit de
două adolescente gălăgioase, foarte vesele . Cobo rând în fugă panta
dealului , sări în barcă, apoi tragând vânjos la vâsle porni spre vestul
insulei, către lacul Fortuna . În scurt timp , ajunse la zona interzisă .
Ignorând avertismentul tăbliței înaintă în cet sub coron amentul î nco-
voiat al sălciilor și lăstărișul de baltă , până în apropierea vaporașe –
lor. Mai departe, p riponi ndu-și barca de rădăcina unei sălcii , își fixă
undița pe marginea bărcii , privi nd în față cu ochi de șoim .
Grupul de oameni, coborâ la fel de zgomotosi și fericiți prin
partea dreaptă a locului, trecând la câțiva metri de el, fără să -i ob-
serve prezența. Ajunși la ma lul apei , aceștia s-au urcat în bărci, vâs-
lind cu putere către vaporașe. Acolo, l ângă platforma plutitoare au
debarcat bagaje le și au intrat în interiorul primului vapor. Dar f etele,
au rămas mai depart e într-una din bă rci, dispărând încet, după carena
celui lalt vapor .

Liniștea, se așezase bine peste locul acela, până când , deodată
se auzi zgomotul înfundat al unui motor pe benzină . Era o șalupă
modernă , în care se aflau cele două domnișoare , înaint ând cu toată
viteza către George . Luat prin surprindere, rămase neclintit în lotca
sa, cu undița în mână, în cârligul căreia , se agățase un biban mi cuț,
luptând cu îndârjire pentru viața sa. Oprindu -se în spatele bărcii sale ,
una din fete , l-a întrebat autoritar în engleză :
– Mr. what are you doing here. It is prohibited, not your seen
bill-boards devices ?
În acest timp George aduse peștișorul în mincioc . Întorcându-
se către ele, cu fața sa tânără și zâmbi toare răspunse :

43

– Nu înțele g ce vreți de la mine fetelor … Îmi pare rău.
– Ce că utați aici? Este interzis pentru străini. N-ați văzut pano –
urile avertizoare? repetă greoi , în limba română, aceeași fată .
– Dar, domnișoară. În primul rând nu sunt un străin și sunt aici
de câteva zile cu prietenii mei. Iar în privința tablelor aver tizoare , n-
am venit cu intenții rele. Arăt eu a om rău ? Vedeți doar ce fac.
– Da, dar n u este voie. Trebuie să plecați.
– Bine. O să plec, dacă zice ți așa. Dar voi , unde mergeți acum ?
Ați venit aici numai pentru mine ? Haideți puțin la tabăra noastră . Să
vă fac cunoștință cu prieteni i mei. Suntem în apro piere. L uați-o îna –
inte, ori așteptați -mă și pe mine. Ies repede din stufărișul acesta.
– Nu, domnule. O să te remo rcăm după noi. S ă fim sigure că
pleci . Dezleagă funia și dă-o la mine, insistă domnișoara , de data
asta, mult mai prietenoasă ca la început.
– Numai puțin . Uite. P oftim , spuse George , aruncând capătul
funiei , în barca fetelor.
Printr -o manevră ușoară, șalupa trecu în față, iar George se la –
să tras în voie, de caii putere ai mașinii acvatice. Remorcat pe firul
liniștit al apei , George își văzu prietenii așezați pe locurile lor de pes –
cuit, cărora, le făcu semn cu mâna. Uimiți, Max și Vasile și-au fixat
repede undițe le pes cărești, revenind în grabă la corturi . Ajuns și în
dreptul Otiliei, îi făcu se mn cu mâna, dând u-i de înțeles că, are mu-
safiri. Înțele gând u-i semnele, aceasta se grăbi să scoată din geaman-
tanul ei, cutia cu prăjituri gus toase, desfăcută în dimineața aceea.
În câteva minute, e xecutând o manevră largă , de întoarcere , șalupa
fetelor îl aduse pe George la mal. Ajuns pe mal, George reluă imediat
dialogul cu cele două fete:
– Domnișoarelor. Bine ați veni t pe malul nostru. Numele meu
este George, ea este Otilia , iar ei sunt prietenii mei ; Vasile și Max.
Vorbele rostite de Ge orge au fost traduse în engleză de aceiași
fata care, îl certase puțin mai devreme.
– Vă rog. Apropia ți-vă. Eu sunt Otilia.
– Bună. Eu sunt Ana, iar ea este Elisabeta, prietena mea. Am
să-i traduc, căci nu înțelege românește.

44

Ana era o liceană de șaptesprezece ani, cu ochi negri sagetă-
tori, având o înfățișare plăcută și adorabilă , iar Elisabeta , avea op t-
sprezece ani. O șatenă subțire, înaltă , atrăgătoare și frumoasă .
Dialog ul mixt și greoi , a evoluat pozitiv astfel în cât, Otilia și băieții
noștri au lăsat impresia un or gazde prietenoase și primitoare.
La sfârșit, mulțumite de ospitalitatea și felul în care au fost primite și
tratate în mijlocul naturii, fetele au invitat -o pe Otilia și prietenii ei,
în seara acele i zile, la vaporașe , unde își petreceau și ele o parte din
vacanța de vară.
– Venim cu mare plăcere fetelor. N u încape îndoială , numai să
ne așteptați la indicatoare. Nu cumva să avem ne cazuri cu paznicii
voștri, răspunse George, bucuros de invitația fetelor.
– Vă așteptăm. La ora opt s untem la plăcuțele avertizoare, răs-
punse Ana, trăgând cu ochiul la Max, care , luase înfățisarea unui om
serios și foarte preocupat .
– Ținuta , nu este obligatorie, glumi Ana, luându-și pri etena de
mână, în mersul lor sportiv către șalupă.
Elisabeta s -a așezat cu eleganță la volan apoi, printr -un contact
scurt al bendixului electromecanic, porni motorul. Acesta , bolborosi
puțin în apă apoi, ascultător ca înto tdeauna, puse în miș care corpul
aerodinamic al șa lupei. De partea cealaltă, rămași pe loc, băieții s-au
privit în tăcere, salut ând cu mâna, fetele sprințare din șalupa ce
alerga cu ele în mare viteză pe luciul lin și curgător al apei.
– Măi George. Ia spune, unde ai găsit fetele astea minunate?
întrebă curios Vasile.
– Întrebarea acesta o așteptam de la Max , nu de la tine . Ai no –
roc că, ești băiat bun. Imprudența, te costă o bere rece ? Mai ai?
– Cum să nu. Mai ales pentru tine . Poftim.
– Ce facem ? Onorăm invitația pe seară ? Otilia , s-a cam plic –
tisit. I -ar prinde bine o astfel de ieșire, întrebă Vasile, privind spre
George , care savura cu plăcere conținutul sticlei cu bere.
– Promisiunea, este un cuvând dat, finaliză discuția Max.

45

Spre seară , băieții și-au strâns tacticos undiț ele, adun ându-se
în jurul Otiliei.
– George. Cât pește vreți să duceți acasă ? Vreau să -i curăț.
Mai de parte , e treaba voastră , întrebă Otilia.
– Vrei să-i pregătim acum ?, întrebă George.
– Da.
– Bine. Mai întâi îi sortăm .
– Cu restul de pește , ce faci ?
– Îl eliberez î n mediul său .
Lucrurile , fiind clarificate , s-au apucat cu toții de lucru astfel că, în
scurtă vreme locul a fost curățat , iar mirosul intestinal de pește dis-
păru odată cu apa Dunării. Eliberată de grija pește lui, Otilia se re-
trase în interiorul cortului , iar băieții s -au aruncat în apa Dunării să
facă o baie. La mică distanță, în apropierea unui insule plutitoare ,
Max observă câțiva nuferi albi și galbeni , de o rară frumusețe și gin –
gășie naturală.
– George .Te rog să aduci barca.Vreau să ajung la nuferii aceia.
Sunt zece la număr : șase alb i și patru galben i. Privește în față. Vreau
să luăm câte unul din fiecare.

Ceasul arăta ora șapte și patruzeci de minute, iar George nu-și
găsea li niștea de care avea nevoie.
– Haideți . Îmbarcarea . Să fim punctuali. Eu r ămân la vâsle iar
voi, ocupați -vă locurile.
Înaintarea în amonte , era anevoio asă, însă ajunseră cu bine și
la timp la ,,zona inter zisă”. Din partea cealaltă, fetele se apropiau în
viteză cu ace eași șalupă.
– Haideți odată fetelor , că-mi dau sufletul, mormăi încetișor
George.
Debarcarea, s-a făcut pe un pod plutitor , lipit de care na înaltă
a vasului, iar George, c a orice căpitan de vas, a rămas în urmă să-și
ancoreze lo tca. Mai departe, m usafirii au fost conduși în șir indian,
într-o încăpere largă, mobilată cu măsuțe pe role ș i tot atâtea fotolii,
un televi zor, apara tură de sonorizare, interfon, mai multe rafturi fixe,
meta lice și, pline cu cărți de specialitate. Pereții, pardoseala și ta-
vanul încăperii erau confecționa te din ma terial lemnos, vopsit în cu –
lori mari nărești. Camera respectivă părea să fie utilizat ă ca sală de

46

ședințe sau ceva asemănător, oferind ocupanților serii, suficient con –
fort pentru o relaxare bună.
– Vă rog să luați loc. S imțiți -vă bine, îi îmb ie Ana pli nă de far –
mec, privindu -l pe Max, puțin stâng aci în mișcări le pe care le făcea.
Rămas afară , George luă nuferi i, împachetați simandicos de
Max apoi, sărind câte două trepte deodată, ajunse pe hol, iar de aco-
lo, intră în sală.
– Ocupă loc , George. U nde î ți place , îl invită Ana.
– Mulțumesc. Mă așez aici, în fața Elisabetei.

Privind -o relaxat din fotoliu , George , observă eleganța mișcă –
rilor și frumusețe a naturală a Elisabetei. Trupul ei mlădios, tânăr și
plin de viață, părul îngrijit, legat la spate, ochii, gurița ei senzuală,
mereu zâmbi toare, decolteul curajos , pe care , îl purta în seara aceea,
toate acestea la un loc au pus pe jar sufletul no bil și pur al adolescen-
tului George.
– Avem și muzică . Vreți să ascultăm ? întrebă bucuroasă Ana.
– Înainte de toate , avem ceva pentru voi. Iată, două flori min u-
nate și proaspete . Una , aparține Elisabetei, din partea mea, iar acesta
este al Anei, din par tea lui Max. Vă rog fetelor. Te rog să traduci și
Elisabetei , o rugă George pe Ana,
Luată prin surprindere , în loc să traducă cele spuse de George ,
Ana se emoționă puternic și , merse direct la Max , să-i mul țumească.
Pe de altă parte , Elisabeta înțele gând despre ce este vorba se înroși
până în v ârful urechilor și veni către George să -l îmbrățișeze.
În cele din urmă , ambele perechi s -au trezit instantaneu într -o îmbră –
țișare tandră, realiz ând abia după ace ea efectele gestului lor adoles-
centin.În acest timp , Otilia și Vasile se așezaseră confortabil în foto-
lii, conversând liniștiți între ei.
Ambientul , devenise și mai confortabil , după ce , Ana puse în
funcțiune un casetofon cu bandă magnetică. Fermecat de chipul an-
gelic al Elisabet ei, George o întrebă cu voce tare, într -o engleză stri –
cată:
– Elizabeth , you give me a dance ? ( Elisabeta , îmi acorzi u n
dans ? )
– With great pleasure , George.( Cu mare plăcere , George )
La rândul său Max făcu același gest, invit ând-o pe Ana la dans.

47

– S-ar putea să te dezamăgesc Ana . Nu prea știu să dansez. Î mi
cer scuze , încercă să -și motiveze stâng ăcia Max, în vreme ce fata, se
lipi drăgostoasă de el.
– Te descurci bine , îngăimă Ana , tulburată și mai mult, atunci
când Max, își trecu mâna dreaptă peste mijlocul ei subțire și elastic.
– Haide ți la dans , bătrâneilor. Ce faceți acolo, îi apostrofă
George pe Vasile și Otilia, aștep tând parcă această invitație.
La rândul său, George nu se descurca prea bine în convor –
birea cu Elisabeta dar, fredon ând melodia, utiliz ând mimica și ampli –
ficarea ușoară a miș cărilor date de ritmul muzicii , îi trans mitea aces –
teia, toate o f-urile și sentimen tele sale pătimașe. În același timp, în-
țelegâ nd bine ce se întâmpl ă cu el, Elisabeta acceptă să-i ofere aces –
tuia, multă plăcere , bucurie și speranțe.
Apariția celor două mame, intrate pe ușa din hol, încetini puțin
elanul tineresc al tinerilor însă , dansul a continuat mai departe până
la terminarea melodiei. La sfârșit, Ana se dezlipi cu greu de Max, în-
cetini volumul casetofo nului și, spuse:
– Dragii noștri. A ș vrea să ne cunoașteți mamele. Doamna
Luiza Smith , este mama Elisabetei, iar Mariana, este mama mea.
– Când v-ați cunoscut și cu ce ocazie ?, întrebă Mariana , într-o
românească stâlcită.
– Astăz i pe la prâ nz. De-aceea, i-am invitat în seara asta aici.
Să ți-i prezint : ea este Otilia iar ei, Vasile, Max și George. Avem
aceeași vârstă.
– Foarte bine fetelor. Nu avem nimic împotrivă dar , n-ar fi mai
bine să aducem și ceva de mânca re pe masă ?
– Daaaa , strigară toți deodată.
– Haideți după mine f etelor, le îndemnă Mariana.

48

*********

Distracția a continuat mai departe într -o atmosferă plă cută, în-
cărcată de sentimente și pasi uni, mai cu seamă după plecarea celor
două mame , bune și înțelegătoare. Spre dimineață , în jurul orei trei,
au părăsit carcasa me talică a vaporului, cobo rând către podul p lutitor
unde , era ancorată lo tca lui George și șalupa fetelo r.
Vasile, Max, Otilia și Ana s-au urcat în șalupă , iar George și fru-
moasa Elisabeta au rămas rezemați de balustrada podului plutitor .
Înțelegându -le intenția, Max deveni foarte îngrijorat.
– George, El izabeta. Urcați pe scaunul din spate. Avem loc.
Barca, rămâne aici. Te rog , ascultă -mă George ! Te im plor, insistă
Max.
– Prieteni , în dimineața asta , am o singură dorință.
– Ce vrei să faci George ?
– N-am să las barca aici. Se va supăra lipoveanul. Mergeți în
față iar e u și Elisa beta, venim încet în urma voastră .
– Nu e bine George . Vă tractăm, se rugă în continua re Max.
– Te rog Max. Nu mă cicăli. Sunt la vârsta majoratului. Știu ce
fac.
– Nu cred că șt ii. Vino cu noi , George ?
– Nu. Voi mergeți în față iar noi vă urmăm . Ne întâln im la cor –
turi, să bem cu toții o bere rece.

Mai departe, șalupa condusă d e Ana dispăru fantomatic în
primii zori ai dimineții , iar George și Elisab eta au rămas în conti –
nuare lângă barca lor pes cărească. Luna plină , se apropia tăcută spre
zenit. L a ora aceea apele, vălureau sumbru și tăcute, purtând cu ele
binele și răul între gii lumi a D eltei. În adânc urile ei, locuitorii suba c-
vatici își in tensificau , cu putere activitatea de v ânătoare.
Peștii răpitori , ieșeau la suprafață , anihil ându-și cu sadism prada, iar
alții, spintecau în mare viteză cursul descen dent al Dunării , zbu rând
ușor peste luciul întunecat și cald al apei.
Rămași sub clar de lună, George și Elisabeta au răsuflat ușu –
rați. Îmbrățișându -se, George spuse :
– Stay on the spot Elizabeth. I arrange the b oat. ( Rămâi pe loc
Elisabeta . Să aranjez barca )

49

– O.k. Well , wait. ( Bine aștept )
Aranjamentul ,,stand -by”, făcut de George , părea să fie asemenea
unui pat , îngust și tare. Privind bucuros către Elisabeta mai spuse :
– I'm done. Come, my love.( Am terminat. Vino , iubirea mea )
Ușor convinsă, Elisabet a, coborâ în voie pe capătul ancorat al bărcii ,
așezându -se pe ,,patul ” improvi zat de George. Apoi, George des-
prinse barca , lasând -o să plutească în voie pe mijlocul întunecat al
apei. Îmbrățișând -o iarăși pe Elisabeta, George îi alintă cu gingăș ie
sânii rotunzi și coapsele cărnoase și tari.
La rândul ei, Elisabeta, îi încuraja gesturile sale primitive , dezbr ă-
cându -se de veșmintele sumare , purtate î n seara aceea. George , făcu
același lucru cu hainele sale, arun cându-le la voia întâmpl ării, în
chila b ărcii. Mai departe , cuprinși de aburii fierbinți ai dragostei s -au
întrupat pentru prima dată în viața lor, trăind as tfel extazul fericirii
carnale . Evenimentul s-a consumat repede, iar îndrăgostiții au trecut
imediat într -o stare de beatitudine excesivă, rămânând lipiți , într-un
sărut pătimaș și mângâieri ne sfârșite.
La ora aceea, ziua se îngâna cu noaptea. . În plutirea sa haotică ,
un buș tean rătăcit , lovi cu putere bătrâna barcă pescărească, zg âlțâ-
ind-o din toate încheieturile. Înfricoșat de ceea ce se întâmpl ă cu bar-
ca lor , George se ridică nedumerit în picioare. Scrut ând întunericul
din jurul său observă cu îngrijorare o mare întinsă de apă.
Atunci, b uimăcit de șocul neașteptat al loviturii , făcu un pas fatal în
lateral, dispă rând tăcut în adânc urile mlăștinoase ale apei.
Răma să în același loc, Elisabeta, n -a realizat pe moment cele
întâmplate . Crezând că , George face o glumă , se r idică în șezut, și
strigă bucuroasă:
– George where are you ? Please do not joke with me, George,
where are you ? ( George unde ești ? Te rog să nu glum ești cu mine.
George . Revino . )
Observâd luciul mare și întunecat de apă, Elisabeta trecu ime-
diat la v âsle, reuși nd să întoarcă barca către însulă, aflată la mare
distanță în urmă. Continuînd să -l strige deznădăjduită pe George,
panica se instalase în toată ființa ei. Însă, d in păcate, strigătele dis-
perate erau ză darnice, căci George , neștiind să înnoate, dispăruse
meteoric și pentru to tdeauna fără să -i spună măcar adio.

50

O oră mai tîrziu își făcu apariția primul vas de călători. Auzind
cele întâmpl ate, căpitanul vasului făcu apel la o echipă de salvamari
marini , apoi o duse pe Elisabeta în amonte.
În acest timp, r ămași p e insulă , Max, Ana,Vasile și Otilia aștep –
tau ingrijorați sosirea lui George și Elisabeta. Vestea , a căzut ca un
trăsnet asupra tuturora. Debu solați , se uitau înmărmuriți unii la alții,
fără să -și spună un cu vânt. Elisabeta , s-a lăsat în brațele Anei, rostind
la ne sfârșit numele lui George , iar Max , foarte marcat, înce pu să
plângă ca un copil , rostind cu glas tare :
– Nu. Nu se poate , George trăiește . Nu-i adevărat. Să mer gem
cu șalupa acolo, să -l căutăm …Trebuie să -l găsim. Cum să mergem
acasă fără el ? C e le spun , părinților lui ?
– Să mergem acolo, zise și Vas ile cu Otilia. Să mergem , chiar
acum !
Auzin du-le intențiile, Ana merse repe de la șalupă și aru ncă o
privire scurtă peste bord. A cul indicator al benzinei , era pe roșu.
– Nu avem suficientă benzină . Trebuie să merg em la bază.
Urcați în șalupă.

La vaporaș, pe același pod plutitor, cele două mame așteptau
îngrijorate.
– Ana, unde a ți fost ? … Cum a fost înțelegerea ?…….Elisabeta ,
de ce plângi ? S-a întâmpl at ceva rău ? …Unde este celălalt băiat ?
Spuneți -ne odată …
Dintre toți, Vasile își păstra cel mai bine tăria de carac ter, po –
vestind pe scurt , toată întâmpl area. Mama Elisabetei nu în țelese mare
lucru din vorbele lui, însă o îmbrățișă pe Elisabeta și plecară amân-
două în interiorul vasului , fără a spune un cu vânt.
– Vai. Ce necaz pe capul nostru ! spuse Mariana, încer când s-o
ia pe Ana și să plece și ea .
– Stai puțin mamă. Vreau să -mi ajut prietenii. S ă-i duc cu șa-
lupa la locul acela. Nu pot să -i las,…. Nu au cu ce merge.
– Nu Ana. Nu se poate. T rebuie s ă anunțăm șeful ba zei. Noi
suntem musafiri aici. D oar știi bine. Nu putem face nimic de capul
nostru. Și așa , n-o să le placă ce v -a urma. Vă dați seama. A nchete,
tribunale, pierdere de timp, ceea ce nu lipsește nimănui . Iar o amenii

51

acestei baze , sunt ocup ați cu munca lor. Așadar, vă rog să rămâne ți
pe loc și să af lăm părerea comandantului.
Câteva minute mai târziu în interiorul navei se auzi sunetul
prelung al telefonului, la care , răspunse un singur bărbat . Apoi se ins –
tală o tăcere de cimitir. La puțin timp, z gomotul unui motor puternic,
întrerupse subit această tăcere. Era , șalupa celor cinci scafan dri care,
lucrau în largul lacului. Lângă ponton , unul dintre ei coborâ și urcă în
grabă, scările înalte ale vaporului.
După un sfert de oră, s cafandrul , reapăru pe scări , având -o la
brat pe Elisabeta , doborât ă de durere și suferință sufletească.
– Urcați î n șalupă, spuse autoritar acesta .
Ajunși în locul indicat de Elisabeta , șalupa se opri , iar unul dinre
scafandri aruncă ancora în apă. Apoi, rând pe rând aceștia au dispă –
rut sub apă , ieșind la suprafață la interv ale regulate de timp , departe
de locul ac ostării, gesticulâ nd anumite semne către șalupă.
Două ore mai târziu sosi și cealaltă echipă de scafandri marini ,
începând și ei aceleași proceduri. Însă, c ăutările lor dispera te, au fost
zădarnice. Trupul neî nsuflețit a lui George , nu a fost găsit , iar șalupa
america nilor , se reî ntoarse la bază , fără niciun rezultat.
Acolo , comandantul le spuse tinerilor să aștepte în sala de conferințe
deoarece, organele de anchetă erau în drum către ei.

********* *

Șalupa poliției fluvial e, aduse cu ea trei persoane, având asu-
pra lor tehnică de filmare, înregistrare și amprentare. Timp de două
ore, aceștia au purtat discu ții amănunțite, au luat declara ții și ampren –
te, iar în final unul dintre ei le-a spus tinerilor că , sunt li beri să plece .
Atunci, Ana o chemă la o parte pe mama sa .
– Mamă , pot să merg și eu cu ei ? Vine și Elisabeta cu mine . Îi
ducem cu șalupa la navă. Te rog mult …
– Da, draga mea. M ergeți, î nsă, aveți mare grijă.
Ana, trecu la cârmă, Max ocupă scaunul de lângă ea iar Elisabeta,
Vasile și Otilia s -au așezat pe scaunele din spate le șalupei.
La cortu ri, îl găsiră pe lipovean. Omul , era foarte afectat de nenon-
rocirea acelei dimineți de vară .

52

– Am stat până la ora zece . Dacă , am văzut că , nu vine dom –
nișorul George , am venit eu. Nu era nimeni aici. Am luat sacul cu
pește. L -am afumat. Uitați -l aici . Este împa chetat cum trebuie. Îmi
pare tare rău pentru prietenul vostru. Era un băiat de treabă.
Vasile , băgă mâna în buzunar ul hainei , să plătescă munca
cinstită a omului. Acesta, refuză categoric oferta lui George , plecând
supărat spre căsuța lui din chirpici, așezată în vârful dealului din
apropiere. Aflată pe șalupă, într-o conversație greoaie cu Elisabeta,
Otilia se ridică și spuse cu voce tare:
– Băieți, mai avem o jumătate de oră.
– Da. Mergem, îi răspunse de îndată Vasile , apucând în mâini
o parte din bagaje.
Ana făcu rapid câteva instantanee cu aparatul de fotografiat ,
apoi se puse la cârma șalupei. Ajunși în port se adresă direct lui Max:
– Aș vrea să păstrăm legătura .Imi dai o adresă?
– Da Ana. Uite. Aceasta este adresa mea, spuse Max, luând -o
în brațe, ca un frate de sânge.
De partea cealaltă, Vasile și Otilia s -au apropiat de Elisabeta pentru a –
și lua rămas bun
– Să-mi scrii Ana, spuse î n încheiere Max.
– Fii sigur de asta . La revedere !
Nava , sosi la ora exactă, stațio nă câteva minute , apoi porni la fel de
repede pe drumul ei cotidian, iar f etele, au rămas nostalgice în urmă,
flutu rând în aer mâna dreaptă .

– Ce facem Vasile ?, întrebă Max, înainte ca nava să acosteze
în portul Tulcea .
– Mergem la hotel și închiriem o cameră. Apoi, dăm telefoane
acasă. Trebuie să anunțăm tragedia mai departe.
Informați de dispariția lui George Miliția județului Tulcea anunțase
părinții lui George, iar d uminică după masă , aceștia se aflau deja în
Tulcea, ascult ând din gura lui Max, firul întâmpl ărilor .
Astfel, l uni dimin eață, la ora șase, organele de anchetă s -au prezentat
la hotel pentru a -i întâlni și discuta cu ei.
– Bună dimineața. S unteți tatăl lui George ? întrebă p oliticos
unul din cei trei bărbați , aflați la rec epție.

53

– Da, da . Știți ceva ? … E în viață. Ce-i cu el ? se bâ lbâi răgușit
acesta.
– Veștile noastre nu aduc nici o bucurie. Azi noapte, în timp ce
revenea din baltă, un localnic a pescuit corpul un ui tânăr. Însă, deo-
camdată nu știm dacă, este sau nu, fiul dumneavoastră. C orpul neîn –
suflețit se află la morga spitalului orășenesc. Vă rugăm să ve niți cu
noi pentru identificarea sa.
– Vin imediat. Să -mi chem și soția, r ăspunse epuizat tatăl lui
George, îndrept ându-se către aceleași scări , pe care, le cobo râse în
grabă mai înainte.
După un sfert de oră părinții lui George ajunseră la morga
spitalului . Acolo , se afla și lipoveanul din insulă.
– Dumneata ce cauți aici ? întrebă Vasile foarte intrigat.
– Eu l-am găsit, ….în zorii dimineții, de partea cealaltă a insu-
lei. Păcat de tinerețea lui, mai spuse lipoveanul, trist și în gând urat.
Obișnuit cu asemenea momente, c u o simplă mișcare a bra –
țului drept , doctorul legist descoperi până la br âu cadavrul .
Era George . Pe fața sa tânără și frumoasă , purta încă acel zâmbet
șmecheresc, afișa t adeseori în colțul gurii , iar ochii lui, larg deschiși ,
priveau într -un loc, știut doar de el, expri mând regret, groază și multă
disperare . Un suspin lung cuprinse toată lumea aflată î n jurul s ău, iar
mama sa, leșină în brațele soțului ei. Max , izbucni iarăși într -un plâns
delirant , iar Vasile și Otilia amuțiseră de tot.
Doar s tarea gravă a mamei lui George , l-a determinat pe Max să se
oprească din plâns. Ajutat de Vasile, femeia a fost scoasă la aer, iar
doctorul legist i -a administrat câteva fortifiante .

***********

În seara aceleași zile Max, Vasile și prietena sa, au părăsit ho –
telul, plecând îndoliați către casă. Vacanța programa tă de George cu
atâta grijă, avusese alt final.
Pornind motorul mașinii, Otilia se așe ză comodă lângă Vasile iar
Max, se ghemui pe toată bancheta din spate, încer când să adoarmă.
Soarele , trecuse de cu rând linia orizontulu i, lăsând în urma sa o seară
lugubră peste apa ne sfârșită a D eltei și asupra orașului Tulcea.

54

Mașina lui Vasile , se strecură silențioasă prin interse cțiile aglo-
merate ale orașului, ieșind în sfârșit, pe șoseaua de întoarcere către
casă, unde părea să fie mai multă liniște și , mai puțin stres urban.
În interior ul mașinii , se auzea doar zgomotul rotund și zglobiu al
motorului, care își etala cu nonșalanță puterea celor câteva zeci de
cai putere. La un moment dat, Vasile avea senzația unei oarecare în –
cetineli. În virtutea acestei percepții , apăsă puțin pedala de acelerație.
Ceasul de la bord , indica ora trei dimineața , iar acul indicator al ben-
zinei trecuse pe roșu. După o curbă largă la dreapta , îi apăru în cale o
stație de carb uranți. Oprind mașina , Otilia se trezi, întreb ând unde
se află.
– Mai avem încă două ore de mers . Am sch imbat ruta inițială
dar, nu cred c -am făcut prea bine. Uite ce vreme este afară.
– Plouă ? se miră Otilia , frecându-și insistent ochii . Cobor și
eu. Vreau să cumpăr o sticlă cu apă minerală.
Vizibili obosiți, s -au urcat iarăși în mașină , plecând mai de-
parte. Șoseaua din fața lor devenise umedă și a lunecoasă , iar șter –
gătoarele par brizului trebuiau să meargă încontinuu. Urcând costișa
unui deal , firicele subțiri de apă se prelu ngeau încet către șanțul late –
ral al șoselei. La ora aceea, circulau câteva Tir-uri încărcate cu măr –
furi însă, șoseaua îngustă și curbele sale periculoase trebui au abor-
date cu mare grijă și mă iestrie p rofesională.
Apropiindu -se de munți, vremea se schi mbă brusc. Ceru l, de-
veni dintr -o dată cenușiu , iar o ploaie măruntă și rece , îngreună și
mai mult deplasarea pe timp de noapte. Spre v ârful muntelui , neguri
albe, pufoase se lipiseră parcă de stânca muntelui iar șoseaua , curbată
și umedă , se pierdea ușor la câțiva metri în față.
Mașina , ieșise cu bine din tr-o curbă la stâng a, rulând normal ,
în linie dreap tă. În fața lor, începea o altă curbă la dreapta apoi, alta
la stâng a, mult mai închisă ca unghi de rulare de cât cele lalte două la
un loc. Vasile , se angajă prudent în curba la dreapta , iar la mijlcul ei ,
acceleră puțin, pentru a prin de suficient demaraj , în curba următoare.
În acel moment, roata din dreapta -față, aflată pe șuvița subțire de
apă, patină brusc. Atunci, î ntr-o fracțiune de secundă , mașina se roti
brusc la nouăzeci de grade , lovind cu putere parapetul din dreapta
șoselei.

55

Trecând cu ușurință peste el, automobilul se desprinse de par-
tea carosabilă a drumului , și asemenea unei păsări cu aripile strâns e,
pluti în aer câteva secunde, după care, partea din față se înclină în
jos, lovind brutal , o stâncă înaltă și colțuroasă .
A ur mat î ncă o rotație completă în aer, lovindu -se cu partea
din spate , de altă stâncă , învecinată cu prima. La cel de -al doilea im –
pact, ușile din spate s -au desprins instant aneu, iar mașina, ajunsă la
jumătate din lungimea sa, și -a continuat rostogolirea în vale, ca o
minge de fotbal. Aproape de baza prăpastiei , adânc ă de cincizeci de
metri , mașina se opri brusc în tulpinele groase a câtorva arbori de
carpen, luând foc. Flăcăril e uriașe se înălțau luminoase spre cer.
Ele, au fost observate de șoferul unui Tir care, cobora încet spre
curba unde , avusese loc evenimentul rutier.
Îngrijorat pentru viața celor din mașina cuprinsă de flăcări,
șoferul se opri și cobo râ cu greu în prăpastie, sprijinindu -se de pietre
și rădăcinile arborilor. La jumăt atea drumului, auzi strigăte dispera te
de om, venite din partea abruptă a traseului parcurs de mașină, în me –
canisnul căderii. Apropiindu -se cu teamă de locul acela, la lumina ro –
șiatică a flă cării din vale, văzu un om, agățat în v ârfurile mlădioase ,
ale unor tufe mari și dese de alun, străduindu -se neputincios , să co –
boare pe pământ . Soferul , se apropie și strigă tare :
– Măi omule ,… C e-i cu tine ,… Ești bine ?…
– Da. Sunt bine . Dar, nu știu cum să cobor de aici. Ce s -a în-
tâmpl at oare ?
– Rămâi acolo unde ești . Ajung imediat la tine, strigă și mai
tare șoferul, căță rându-se pe câteva crengi mai groase, până ajunse la
el. Acolo, î i întinse , mâna sa puternică.
– Hai,… C u grijă. Prinde -te și coboară aici lângă mine. Așa,…
Încet,… Încă puțin. Gata . Ești pe pământ . Poți să mergi ? Nu te doare
nimic ?
– N-am nimic, … D ar ce s -a întâmpl at oare ? … Că eu dor-
meam. Ce -i focul acela , acolo jos ?
Văzându-l așa de buimăcit șoferul continuă :
– Prinde -mă de mână și hai cu mine. S ă vedem ce s -a întâmpl at
cu ceilalți. Câți ați fost în mașină ?

56

– Ooo, Doamne … Nu se poa te … Altă nenorocire … Vasile și
Otilia … Ce-i cu voi ? Unde sunteți ? striga disperat necunoscu tul,
izbunind în hohote de plâns.
Cuprinsă de flăcări mistuitoare, mașina se afla mult mai jos de
ei, în spatele unei alte stânci uci gașe. În ea, se afla Vasile și Otilia,
striviți de motorul mașin ii, ajuns între cele două scaune din față.

Necunoscutul din noapte , nu era altul de cât Max , în carne și
oase, viu și nevătămat. Spre norocul lui, avea doar câteva zgârieturi
pe mâini și pe față. Între timp , cineva anunțase salvarea, care sosi de
îndată, însă prea târziu , să mai poată salva ceva din c eea ce a fost cu
o oră înainte. Dimineață, în jurul orei opt, un ofițer d e miliție, s-a
prezentat la patul lui Max, pentru a -i cere informații despre Vasile și
Otilia, din care, mai răm ăsese p uțină cenușă, dar și aceasta , umedă și
împrăștiat ă peste tot de ploaia deasă din zorii acelei dimineți î nsân-
gerate .
În seara aceleiași zile, Amalia sosi cu sufl etul la gură să -și
vadă băiatul însă, d octorii i-au recomandat să -l viziteze a doua zi,
întru cât se afla încă sub înfluen ța medicamentelor . Dimineață, Max
își văzu mama .
– Bună , dragul meu. C um te simți azi ?
– Sărut mâna, mamă. C e bine c -ai venit. Presimțirile d-tale s –
au adeverit. Te rog , să mă ierți . Ți-am provocat atâta necaz și îngri –
jorare. ! Cu ce -am gr eșit oare în fața lui Dumnezeu ?
– Liniște ște-te băiete. Nu trebuie să -mi dai acum nicio expli –
cație . Am venit într-un suflet să te văd cum ești și să mergem acasă.
– Imediat mamă. S ă-mi dea sora hainele, îi răspuse Max , aler-
gând sprințar către garderoba spitalului.
– Mergi la mașină. Vreau să vorbesc cu doctorul.
Cobo rând în grabă trepte le spitalului , Max merse direct la ma –
șină. Administratorul , îl aștepta .
– Bună dimineața , d-le administrator. Iată , în ce împrejurări ne
întâln im. Cine ar fi crezut vreodată că , mi se pot întâmpl a atâtea ne-
norociri în câteva zile ?
– Și totuși … se pot întâmpla. De-ai ști, prin ce clipe de coș –
mar am trecut cu toții , la aflarea ac estei vești macabre .

57

– Îmi închip ui. V ă mulțumes c. Ieri, m-am născut pentru a doua
oară pe acest pãmânt .
– Bine că este așa, mai spuse administrator ul.
Bucuroasă de veștile bune date de doctor î n privința lui Max , Amalia
părăsi incinta spitalului , venind direct la mașină.
– Putem pleca d -le administrator. Să oprim la un ho tel.
– Am înțeles doamna Amalia, răspunse administratorul

Multe evenimente .

*

În toamnă, Max, s -a întors la cursurile liceale. Viața, și -a
urmat mai d eparte cursul ei firesc, iar el s-a pus pe învățătură deoa –
rece bacalaureatul se apropia cu pași repezi. Dorința lui din copilărie,
să devină aviator , ori specialist în industri a aeronautică rămăsese ace –
iași, iar învățarea limbii germane, era a doua preocupare a sa, încer-
când s -o aprofundeze cât mai bine și corect posibil.
Cu aceste gânduri, Max porni motorul minții, accelerandu -l la
maxim. Astfel, î n anul următor reuși să -și ia cu bine bacalaureatul
apoi, să intre la Institutul Politehnic București.
Reușita celor două examene, a fost desigur prima realizare semnifi –
cativă din viața sa, dar și o mare bucurie pentru Amalia.
Ajunși acasă după ultimile examene, mama sa desch ise con-
versația:
– Pe drum, am vrut să-ți spun ceva interesant dar, ai vorbit tot
timpul cu administratorul.
– Mai întâi, am să fac un duș. După aceea, povestim. Da ?
– Bine Max.Până termini, eu voi pregăti ceva de mâncare.
– Mulțumesc mamă.
După du ș, Max se duse direct la bucătărie unde, îl așteptau bunătățu –
rile culinare, așezate ordonat pe masă.
– Te rog, servește -te.
– Mulțumesc ….. Oare, ce m -aș face fără dumneata ?

58

– Ei, lasă asta. O să văd dacă, spui același lucru și mai târziu.
– Ce vrei să spui ?
– Lângă fotoliul din dreapta, este o casetă mică din lemn de
stejar. Să te uiți în ea. Eu, merg în livadă. Ne vedem pe seară. Bine ?
– Fie voia ta, mamă.

În drum spre dormitor, Max luă caseta indicată de mama sa și
o puse pe masa lui de lucru. Apoi, așezându -se pe fotoliu, îi deschise
capac ul intarziat. Din interiorul ei țâșniră mai multe plicuri, împrăș –
tiindu -se hao tic peste mocheta dormitorului.Cu oarecare emoție, se
aplecă ușor în față, adunându -le la un loc. Apoi, luând la întâmplare
unul dintre plicuri, îl privi atent pe ambele fețe, fiind interesat să afle
expeditorul. Din păcate, rubrica aceea era goală, iar pe timbrul valo –
ros al plicului era aplicată o ștampilă, greu lizibilă, a poștei din Paris.
Pe al d oilea plic era același lucru iar asemănarea continua mai de-
parte. Al doispre zecilea plic, se afla încă pe fundul casetei. El, fuse-
se trimis cu un an în urmă, având ca expeditor, un singur nume:
,,Ana”.
Dintr -o dată, un val puternic de căld ură, îi cupri nse toată fi-
ința. Încercând să savureze cât mai plăcut acest moment mai numără
odată plicurile din fața lui apoi, cu ajutorul unei la me desfăcu repede
primul plic. D in interiorul acestuia năvăli brusc un miros de parfum
fin, bine cunoscut.
Textul, scriso rilor, scris cu cerneală violetă, îngrijit și caligra –
fic, îți impunea de la început un respect anume pentru persoana care
îl editase, iar c oala velină de hârt ie, împăturită în două părți, as cun-
dea în mijlocul ei o fotografie. Era Ana. Fata pe care, el o lăsase cu
ochii în soare și inima frântă, în urmă cu un an, la mila 32 din delta
Dunării. Rămas fără suflare, privi îndelung fotografia din mână, apoi,
se așeză calm în fotoliu, dornic să afle gândurile prietenei sa le. Se
afla la prima experiență de acest fel. Nu primise vreodat ă scrisori,
așa de departe dar, mai cu seamă de la fata, care nutrea pentru el sen –
timente nobile, sentimente pe care avea să le cunoască în curând.
Afară, se înserase, iar greierii începu ră să intoneze primele cri –
cri-cri-curi scur te, bărbătești și ritmate . Citind ultima scrisoare, privi
încă od ată fotografia Anei, încercând din răsputeri să și -o imagineze

59

în realitate. Conținutul lor, îl aduse ră într-o stare confuză.Nu putea
înțele ge motivul pentru care, mama sa nu -l informase despre această
corespondență in ocentă, vreme de un an de zile. Ar fi vrut câteva ex –
plicații din partea ei.
Spre bucuria lui, tocmai atunci, Amalia revenea d in livadă.
Max, coborâ grăbit scările inte rioare.
– Ce faci la balcon ? Te-ai odihnit ?, îl întrebă Amalia.
– Nu prea …
– Azi am avut parte de o zi lungă. Abia aștept , să mă pun în
pat. Sunt fr ântă de oboseală, continuă abătută Amalia.
– Mai înt âi, ar fi cazul să -mi dai o explicație .
– Despre ce vorbești Max ? Ce explicații?
– Chiar nu știi ? Sau te prefaci ?
– Sunt obosită , dar te ascult.
– Pentru ce mi -ai ascu ns corespondența un an întreg? Am și eu
o vârstă.Te-am ascultat mereu , o știi prea bine. Dar acum,….
– Oprește -te Max. Vino în salon , să-ți spun despre ce este vor –
ba. Oricum fapta e consumată.
– Da. Bine. Dă-i drumul. Te ascult …
– Dragul meu. În primul rând , te rog să-ți controlezi această
atitudine , care nu ți se potrivește deloc. Apoi, vreau să -ți dau un sfat :
după tren și feme i, să nu fugi niciodată în viață, deoarece acestea vin
și pleacă mereu. I ar acum , să tre cem la explicații:
– Da. Te rog, insist Max.
– După ce -ai plecat la București , poștașul mi -a adus un plic
recomandat. Prinsă în v ârtejul treburilor l-am pus în dormitor . La o
lună de zile primesc un alt plic, iar seria de plicuri a continuat să vină
mai departe, lună de lună. În apropierea sărbătorilor de iarnă, m -am
uitat la ele . Din respect pen tru tine, mi-am înfr ânt curiozitatea de
mamă, aș ezând u-le în acea casetă, cu gândul curat că , într-o bună zi
te vor interesa. Și iată că , acea zi a venit.
– Dar, am fost î n vacanță. Ai putut să -mi spui?
– Da. A șa este însă, câtă vreme ai stat acasă în cele două va –
canțe ? Îți amintești ? Au fost cîteva ore. Iar tu, crezi că mie mi -au
stat în minte numai scrisorile tale ? Doar știi bine cu ce mă ocup,…
Max, privi înduioșat către mama sa, fără să spună nimic, iar
Amalia continuă :.

60

– Dar, mă rog,… D acă tu , crezi că , port o vină în privința
scrisorilor, ori cât de mare , sau mică ar fi ea , spune -mi, și-mi voi cere
scuze. Dacă , te liniște ște acest gest , o pot face chiar acum.
– Da, înțeleg ce spui , mamă. Nu este cazul , însă, am așa, o jenă
față de fata asta . Am cunoscut -o atunci în Deltă.
– De fapt , cine este această fată, pentru care discutăm atât de
aprins ? întrebă Amalia răvășită puțin.
– Ana. Așa o cheamă. E ste o fată deosebită, frumoasă și inteli-
gentă . Are aproape optsprezece ani. Ne -am întâlnit în Deltă. S -a năs –
cut în Franța. E ste, în ultimul an de liceu. Mama ei , este medic pedi-
atru la un spital din Paris , iar tătăl, fost ofițer de cari eră, a decedat
înainte să se nască. Nu știu , cât este de adevărat ă această poveste , dar
așa mi -a spus ea. Anul trecut , a venit în România cu prietena ei bună,
Elisabeta, însoțite de mamele lor. Citind scrisorile, am aflat cu emo –
ție că , Elisa beta are un băiețel de la George .
– De când ai informații le acestea ?
– Mi-a scris Ana.
– Ce mai scrie Ana ?
– De un an de zile, așteaptă să-i răspund. Dar, uite. Am o foto-
grafie de-a ei.
Amalia , privi fotografia cu interes și făcu câteva remarci :
– Este într -adevăr , o fată drăguță. Mi se pare că aveți câteva
trăsături comune. Dacă , privesc mai atentă , observ că există o mare
asemănare fizică între voi.
Max tăcu, iar Amalia, s tăpână pe situație păși încet către sa-
lonul mare , luându-și băiatul la braț .
– Să mergem la culcare. Pentru asemenea discuții avem timp și
mâine . Noapte bună , Max.
– Noapte bună , mamă. Te rog să mă scuzi. N -am avut dreptate.
– Nu-i nimic Max, așa este adolescența.

**
Ajunsă la apogeu, luna își împrăștia meticulos lumina străve –
zie, prin ferestrele meșteșugite ale conacului, dominat de o liniște
profundă. Dincolo de zidurile acestei cetăți tăcute, echipe n umeroase
de vietăți nocturne cântau de zor trăindu -și libertatea și bucuria vieții.

61

În dormitor , Max deschise ușa noptierei, fixă la vedere fotografia
Anei apoi, scoase scrisorile ei parfumate, recitindu -le pe rând, până
când , somnul îl înfășură în brațele sale ademenitoare.
Dimineață, aproape de ora prînzului , se trezi singur în toată
casa. T răgând u-și halatul pe el, ieși afară , la unul dintre balcoanele
conacului. Roua dimineții , dispă ruse, iar aerul se încingea ușor pes te
tot. Urma iarăși o zi fierbinte de iulie.

Respirând adânc aerul proaspăt al dimineții , coborâ la bucătă –
rie, servi cu poftă micul dejun , lăsat pe masă de Amalia apoi, n ea-
vând altceva de făcut , se apucă să -i scrie Anei , prima sa scrisoare .

22 iulie 1970 .
Dragă Ana,

Te rog să mă ierți. Cum alt fel aș putea începe această scri –
soare , având în vedere atâta amar de vreme în care, nu ți -am scris
măcar un cu vânt ? Vina , îmi aparține desigur , în mare parte dar, sper
să reții, starea în care mă aflam , după tragedia cu George.
Și, ca și cum n -ar fi fost de ajuns, în drum spre casă , am avut un ac-
cident de mașină în care, Vasile și Otilia și -au pier dut viața , iar eu
am scăpat doar cu câteva contuzii mici.
Iată așa dar, câtă nefericire am avut anul trecut , după cele , câ-
teva ore minunate , petrecute cu toții pe vapor. Am reușit totuși să
depășesc cu bine această stare psihică , precară iar acum, cu fotogra –
fia și scrisorile tale în față, bucuria mea, este nemărginită.

Scumpa mea. Mă uit la poza ta , pe care , o țin în palmă și văd
în ea aceeași adolescentă p lină de viață, pătimașă și rebelă. Îmi este
dor de tine, de gingășia și frumusețea ta fizică și sufletească, de zâm-
betul și strălucirea och ilor tăi minunați, de bretonul cârlioțat, par-
fumul fin , neliniștea permanentă și toată fiin ța ta drăgălașă.
În ce mă privește , trebuie să știi , c-am rămas constant și echi –
librat în sentimente , iar dorința de -a fi împreună , crește de la o zi la
alta. De azi, r elația noastră , a căpătat iarăși viață, iar f rumusețea și
trăinicia ei , depinde de -acum înainte, numai de noi . Sper, să nu se
opună nimeni, voinței noastre comune. Am și câteva noutăți pentru

62

tine. Am luat bacalaureatul cu bine , iar acum câteva zile am intrat la
facultatea de aeronautică. Momentan , sunt acasă. În această vacanță
de vară, n u mi-am făcut un program anume . Vreau s -o ajut pe mama.
Transmite mamei tale și Elisabetei salutările , felicitările și urările
mele de bine. Închei, cu gândul la tine,

Cu multă dragoste, Max .

***

Spre amiază, la poarta conacului sosi o mașină albă, elegantă
și luxoasă din care , coborâ Amalia , însoțită de administratorul fermei
și alți doi domni, îmbrăcați în haine de vară, foarte elegan ți, purtând
în mână genți diplomat.
– Vă rog să mă urmați domnilor, se adresă Amalia celor doi
musafiri , urmați de administrator la câțiva pași în spate .
– Luați loc stimați domni, iar dumneata domnule admi nistrator
ocupă -te puțin de d ânșii, până mă întorc.
Spunând acestea Amalia dipăru repede către bucătăria de ser-
viciu , iar administ ratorul , puțin derutat de situați a în care se afla ,
abordă imediat un subiect la îndemână :
– Cum a fost călătoria până la noi ?
– Toate sunt bune și frumoase domnule administrator dar, dru-
murile lasă de dorit. Sunt o catastrofă. Este un act de curaj să con –
duci pe aceste șosele, dacă pot fi numite a șa. Domnul Auer, nu este
prea în cântat dar, speră să încheiem astăzi o afacere bună.
– Din păcate așa este domnule. L a acest capitol avem multe de
făcut . Însă, avem și lucruri bune, răspunse grăbit administratorul
– Avem de toate domnule. O știm cu toții. O știu și ei, străinii,
căci de aceea ne caută. Însă, n oi românii , avem o problemă de natu –
ră genetică care , ne trage rău de tot în urmă, și chiar ne ține pe loc,
răspunse cu indignare acel domn.
În acest timp, c elălalt bărbat , asista pasiv la dialogul celor doi,
fără să înțeleagă ceva. Preocupat cu gândurile sale, își scoase oche –
larii de vedere. Tot atunci , pe ușa salonului apăru și Ama lia, având în

63

mâini o tavă mare , dreptunghiulară , pe care se aflau pahare, ceșcuțe,
sticle cu a pă minerală, sucuri și o cană de cafea.
– Am întârziat puțin . Îmi cer scuze. Sunt sin gură. Voi p une
totul pe masa aceasta , iar dumneavoastră vă puteți auto servi.
Partenerul domnului Auer se opri din discuția cu adminis tra-
torul și traduse imediat , în limba germană, spusele Amaliei, care se
așeză față în față cu omul de afaceri german.
– Iar acum domnilo r, să trecem la oile noa stre. Domnule a mi-
nistrator scoate , te rog documentele noastre și vino lângă mine , să-mi
dai o mână de ajutor, îl rugă Amalia , cu un ton hotărât.
Discuțiile, au durat două ore , după care, ele, au continuat până
seara târziu , vizitând terenurile agricole și depozitul de cer eale ale
fermei. Mulțumit de cali tatea recoltelor oferite și pre țul bun, negociat
cu Amalia, domnul Auer a cumpărat toată producția de grâu, recol-
tată, în vară. Apoi, au încheiat un alt contract comercial prin care,
nemții achiziționau importante can tități de porumb și sfeclă fura jeră,
plătind în avans o sumă consistentă de mărci germane.
Către seară , omul de afaceri german și însoțitorul său, d -l Stan,
Secretar de Stat în Ministerul Agriculturii, dar și translator , au plecat
catre capitală , lăsând în urma lor nori mari și grei de praf .
Rămași singuri , Max își privi mama mulțu mită și fericită .
– Astăzi , ai avut o zi plină .
– Trebuia să se întâmpl e odată , Max ! De câțiva ani buni mă
tot străduiesc să ajung aici . Recoltele au fost bune în fiecare an , însă
nu am avut niciodată o piață de desfacere, sigură și serioasă . Azi,
iată, am reușit să obțin o sumă frumușică de bani care, îmi permite
să-mi plătesc datorii le către furnizorii de material și să anulez ipotec a
bancară asupra averii noastre .
– Întradevăr , este o mare realizare mamă dar, mă întreb , cum
te-a găsit pe dumneata ac est neamț? . Sper să nu te supere întrebarea.
– Meritul acesta re vine domnului Stan, căruia trebuie să -i fiu
recunoscătoare pentru asta. El s -a ocupat de toate.
– Iar acest Stan de unde știa de noi ?
– Foarte simplu. Acum un an, după ce -am plecat de la tine, am
intrat la Ministerul Agriculturii. Acolo, am depus o ofertă cu toate
produsele noastre agricole. Acest domn , mi-a preluat o ferta, după

64

care, probabil că, și-a folosit cunoș tințele, prietenii, în sfârșit, numai
el știe ce a făcut, ia r rezultatul , îl cunoaștem deja.
Apropo. A m uitat să -ți spun.
– Ceva anume?
– Domnul Auer , mi-a făcut o invitație în Germania.
– Frumos din partea lui … Și,… ce vei face ?
– O să mă gând esc și la asta după ce -mi rezolv toate pro ble-
mele locale. Însă, acum s-a făcut târziu . Să mergem la culcare căci
sunt obosită. Mâine, reluăm discuția.
– Bine , mamă . Noapte bună.

****
Sosise septembrie. Orice admirator al peisajului din jurul său
putea observa cu nonșalanță o altă față a naturii. Soarele, își schim-
base înfățișarea strălucitoare și mândră, cu una palidă, răsărind cu
câțiva pași spre stâng a orizontului. Ceața , devenise liantul principal
al fiecărei dimineți , plutind groasă, imaculată și len eșă deasupra văi –
lor lungi, brăzdate de firul serpuito r al apelor reci de munte, iar serile
cu cer senin, lumi nate de lună , aduceau de fiecare dată cu ele , răceala
polară , coborând până la firul ierbii.
Prima brumă a anului căzuse de ,,Ziua Crucii ”. A doua zi la
amiază, o tristețe generală cuprinse , întreaga natură, schimb ându-și
culoarea ver de, cu una maronie , spre galben. În câteva ore, p odgo-
riile de viță de vie și l ivezile de pomi fructiferi și-au dezbrăcat în
grabă haina frumoasă a tinereții, lă sând la vedere roadele p ârguite de
soarele fierbinte al verii .Toamna , se instalase liniștită și definitiv a-
ducând cu ea , griji cotidiene , demne de luat în seamă , de oricare co –
munitate biologică aflată în natură. Pentru Max însă, amiaza acelei
zile a însem nat o mare bucurie . Primise o altă scrisoare de la Ana.

4 septembrie 1970 .
Dragul meu Max,

Iată că , așteptarea și scrisorile trimi se de mine au în sfârșit
un răspuns cert. Pentru asta am așteptat un an întreg. Trec cu ușurință
peste to ate explicațiile tale , decente și ade vărate, î nțeleg ând cât se
poate de bine starea de plorabilă prin care ai trecut anul trecut, cu

65

George, Vasile ș i Otilia. Îmi pare foarte rău. Câteodată , viața este
prea dură cu noi . Însă, mă bucur că ești în viață, sănătos și fără pro –
bleme. Aș avea multe de spus , însă mă opresc deocamdată aici .
Îți trimit o fotogra fie de -a mea, făcută acum o săp tămână. Să-mi tri –
miți și tu . Închei Max, în așteptarea răspunsului tău. Cu drag, Ana.

Se făcuse ora amiezii . Clopotele bisericii , anunțau sfârșitul sluj –
bei, iar Amalia ieși a fară mai repede ca altădată , îndreptându -se di-
rect către C onac. În fața porții, ca de obicei , Max își aștepta mama,
admi rându-i de la distanță îmbrăcămintea elegantă de toamnă, pasul
ei vioi și zâmbet ul acela frumos și cald, pe care , numai ea știa să -l
afișeze în public .
– S-a terminat slujba? , întrebă Max de la distanță.
– Astăzi , am ieșit mai repede. Îți spun în casă.
– Ți-am cules câteva flori de toamnă .
– Mulțumesc Max.
Așezându -se amândoi pe fotolii, Max întrebă curios:
– Despre ce es te vorba , mamă ?
– Azi dimineață , poștașul mi -a adus o telegramă.
– O telegramă ? De la cine ?
– De la domnul Auer din G ermania. Aveai și tu un plic.
– Da. De la Ana. Și,…. ce dorește d -l Auer ?
– Uite. A m telegrama în original. N u știu s -o traduc exact , dar
bănuiesc că este o veste bună.
Max, se întinse pes te masă, luă telegram a, citind-o și tradu –
când -o cu glas tare mamei sale.

23 septenmbrie 1970 .

Stimat ă doam nă Amalia,

Pentru continuarea relațiilor noastre comerciale , vă rugăm res –
pectuos , să dați curs invitați ei noastre, în cel mult șapte zile de la
primirea acestei telegrame. La aeroportul din Frankfurt pe Main , ve-
ți fi aștepta tă de un reprezentant al firmei noastre. Așteptăm con –
firmarea d -stră. Cu deosebită stimă.
Semn ează; Auer Peter .

66

– Foarte interes ant. Dar, cum vei putea ajunge așa d e repede în
Germania Federală. Sunt cam m ulte de făcut. Ai nevoie de viză, u n
alt pașaport. T rebuie să primești aprobarea , să cumperi valută . Sunt
multe . Oar e, poți să le faci pe toate ?
– Păi, tocmai asta e problema. De pașaport , nu am nevoie ,
deoarece este valabil cel pe care îl am acum dar, pentru viză trebuie
să merg la ambasada Germaniei din capitală.
– Bine. Să zi cem că , le rezolvi pe toate și pleci. Cum te des-
curci acolo ? Căci, nu vorbești limba germană.
– Însă, vorbesc fluent limba franceză. Nu am uitat -o, să știi.
Dar, de ce trebuie să -mi fac problem e, când tu, vorbești atât de bine
limba germană. N u ?
– Mamă dragă, Î n clipa asta ai răspuns deja întrebării mele. Să
înțeleg că , aș putea fi un partener și ajutor în această deplasare ?
– De la început am gândit astfel. Cum să plec la această în-
tâlnire fără tine ?
– Mulțum esc, mamă. Am să -ți fiu de folos. Îți promit. D ar, să
vedem cum facem mai departe.
– Sună -l pe administrator și spune -i să fie pregătit. La noapte ,
plecăm spre capitală.
– Bine. A m s-o fac chiar acum.

**** *

A doua , zi la ora zece , Amalia și Max ajunseră cu bine în ca –
pitală.Toamna , își așternuse și aici haina ei colorată schimb ând în
profunzime înfățișarea străzilor și trotuarelor aglomerate, străjuite
peste tot de arbori înalți, dezbrăcați de haina lor vegetală.
În mod asemănător arăt au și parcurile, în care, paradisul bucurii lor de
vară își închise porțile, iar așteptarea unui alt început , sălăș luia în
sufletul naturii, consolată cu greu de razele lungi și încețoșate ale
astrului ceresc , aflat departe la orizont.
După trei ore de așteptare Amalia , reuși să intre în audiență la
ambasada Germaniei Federale. Începuse, să fie îngrijorată deoarece,
la multe persoane din fața ei le fusese refuzată cererea pentru viză ,
iar gândul că, ar putea să fie și ea printre ele o neliniștea cu fiecare

67

pas în față. În cele din urmă , printr -un difuzor , instalat în inte riorul
sălii își auz i numele. La ghișeu o aștepta un neamț blond, având pe
nas, o pereche de ochelari cu dioptrii foarte mari.
Interviul a fost scurt , iar Amalia primi cu ușurință viza de afa –
ceri pentru un an de zile. Obosită, dar bucuroasă în același timp ,
părăsi degajată incinta amba sadei. A fară, o aștepta cei doi bărbați.
– Gata , mamă ? Ai reușit ? întrebă Max foarte curios, deschi –
zând larg, ușa din față a mașinii.
– Da. Mi -a pus viza.
– Excelent . Să văd și eu.
– Ce facem mai departe ? , întrebă administratorul.
– Mai întâi , intrăm la Tarom, să cumpărăm b ilete pentru avion.
Apoi, ne oprim la un restaurant.
– Să nu uităm , de cămin. C ursurile încep peste zece zile, îi
aminti Max.
– Crezi, că-l găsim pe administrator la ora asta ? Oricum, pe
seară rămâne m la un hotel, iar mâ ine, putem face lucrul acesta.
– Așa m -am gândit și eu. Este soluția cea mai bună, încuviință
bucuros Max.
***** *

Au urmat trei zile de dute -vino, apoi administratorul, îi con –
duse la aeropor tul Băneasa. Cursa de Londra aterizase de câteva mi-
nute. Între timp, călătorii fuseseră anunțați să fie pregătiți pentru ve-
rificarea pașapoartelor. Finalizându -se îmbarcarea , echipajul de zbor
porni motoarele boeingului 737 , iar câteva minute mai tâ rziu, nava se
ridică zglobie la înălțimea culoarului de zbor , indicat de turnul de
control al aeroportului.
După două ore de zbor , avionul ateriză pe aeroportul Frankfurt
pe Main. În fața terminalului 1, o limuzină elegant ă, albă, îi aștepta
lângă poarta de ieșire . În fața ei , un domn înalt și blond privea atent
către toți călător ii. Aflați printre ultimii pasageri , în dreptul mașinii ,
domn ul acela privi îndelung spre Amalia și Max, apoi se apro pie și
vorbi în germană :
– Guten Tag. Mein Name ist Johan. Sie sind Herr Max und
Frau Amalia? Kommen Sie in Rumänien?
– Ja, Sir ",

68

– Sind an Herrn Auer.Vă gesendet einladen, in das Auto zu bekom-
men.
(- Bună ziua . Numele meu , este Johan. Sunteți domnul Max și
doamna Amalia ? Veniți din România?
– Da, domnule.
– Sunt trimisul d -lui Auer .Vă invit , să urcați în mașină. )
Max, o privi pe Amalia și -i spuse scurt:
– Să urcăm mama.
Mașina , porni de îndată către largul unei autostrăzi cu două benzi,
oprindu-se după o jumătate de oră în fața unui ho tel.
– Dorești să -l întrebi ceva ?, întrebă Max.
– Da. L a ce oră vine după noi ?
Max, își testa pentru prima dată cunoșțințele de limbă germană , în-
trebându -l fluent și corect pe Johan .
– La ce oră vine ? , întrebă imediat Amalia.
– Dimineață, l a ora nouă, fix
– Te-ai înțeles cu el. Mâine , vei avea o zi și m ai plină.

****** *

A doua zi , la ora nouă fix, Johan îi aștepta în fața hotelului.
– Să urcăm , o îndemnă Max pe Amalia.
Părăsin d ușor s trăzile aglomerate ale orașului, au ajuns î n zona locu –
rilor aerisite, destinate agriculturii. O priveliște de toamnă târzie, îm –
binată cu liniile topografice de re lief, domoale și lungi , domi nând tot
arealul. Înfrumusețată de mâna puternică a omului , natura îți crea
involuntar plăcerea de -a privi îndelung fru muse țile ei, stârnindu -ți
admirația pentru națiunea germană care, respec tă și iubește cu devo –
tament pa trimonial național .
Trecuse puțin peste ora unsprezece. L imuzina făcu la dreapta,
apoi încetini ușor în apropierea unei bariere meta lice, automat ă. Con-
tinuându -și traseul , mașina se opri în fața unei clădiri, înconjurată de
gazon verde ș i mulți pomi fructiferi.
Johan, deschise porti erele, spunând în germană:
– Bitte folgen Sie mir. ( Vă rog să mă urmați. )

69

Ajunși î n fața biroului d -lui Auer, Johan bătu la ușă, iar Max, intră în
rolul translatorului.
– Bună dimineața , d-le Auer . Am sosit , zise scurt șoferul .
– Mulțumesc , Johan . Te rog să duci bagajele invitaților noștri
la casa de protocol. Iar vouă , dragii mei, vă zic bine ați venit . Cum a
fost călătoria cu avionul și prima noapte în Germania Federală ?
Amalia se grăbi să -i răspundă.
– A fost frumos. Alpii, sunt acoperiți de zăpadă. Iar cu somnul ,
n-am avut dificultăți. Mai interesant ă, a fost priveliștea din dimineața
aceasta. În drum către d -stră, am văzut podgorii și livezi în care nu s –
a intrat încă la recoltat ul strugurilor și fructelor.
– Întra -devăr, anul acesta , a fost și la noi unul foar te bun. Ceea
ce-ați văzut acolo sunt terenurile noastre , cu soiuri târzii de toamnă :
meri, aluni și struguri pentru vin.
– Arată foarte bine.
– Așa este. Dar, v ă rog să ocupați loc . Peste câteva minute ve-
ți fi preluați de domnu l Krammer. Dumnealui, trebuie să sosească
dintr -un mo ment în altul. Iar acum, din pură curiozitate , aș vrea să -l
întreb pe Max, unde a învățat atât de corect limba germană ?
– În țară , domnule Auer. În București , sunt câteva licee cu pre –
dare în limba germană. În afară de ore le obligatorii , citesc zilnic pre –
sa germană și , dialoghez cu doi colegi sași , din Ardeal, vorbitori flu –
enți de limbă germană.
– Felicitări. E ști un bun partener de discuții.
– Mulțumesc , d-le Auer.
În clipa următoare, ușa biroului se deschise încet.
– Iată-l. Dumnealui este d -l Krammer.
Îmbrăcat într -un costum elegant din stofă de culoare gri, având sub
braț o mapă subțire, asortată cu pantofii și îmbrăcămintea sa, acesta,
salută respectos pe d-l Auer apoi, se apro pie de invitații săi. Î ntin-
zând amabil mâna dreaptă, tresări vizibil l a vederea Amaliei .
La rândul ei, simți nd parcă săgețile ascuțite ale privirii sale, Amalia
se descumpăni vizibil. Max, obs ervă la timp emoția mamei sale.
Neînțelegând prea bine ce se petrece cu ea , a prins -o de mână.
– Face-ți cunoștință. Domnul Krammer, este persoana , de care
vă amintisem mai devreme. Zilele acestea ve ți fi în grija domniei
sale. Este un adevărat profesionist, continuă d -l Auer.

70

Dialogurile , s-au limitat aici, iar Krammer a preluat musafirii.
– Vă rog, să veniți după mine, zise acesta, foarte liniștit, într -o
germană perfectă.
Urmat de Amalia și Max, toți trei s -au urcat într -o altă limu –
zină, la volanul căreia s -a așezat Krammer. Apoi, t ăcut și în gând u-
rat, puse mașina în mișcare trecând prin fața acelorași bariere auto-
mate . Îndrept ându -se cu viteză normal ă, într-o direcție cunoscută
doar de el, invitații săi ascultau acela și post de radio al Germaniei,
admirând din mers, frumusețile locurilor.
Însă, în mintea Amaliei se iscase un adevărat război al controverselor
de tot felul, neînțele gând privirea lui Krammer, fixă și, săgetătoare.
Frământă rile interioare , s-au sfârșit, odată cu oprirea mașinii și în-
demnul baritonal al acestuia.
– Am ajuns. V ă rog să mă urmați.
De data asta , se aflau în fața unei porți înalte, deasupra căreia se afla
un panou uriaș , pe care era scris cu litere mar i, denumirea fermei, iar
alături , un semn de circulație, interzicând accesul persoanelor stră –
ine. Între timp, Amalia , își revenise dar, se ținea în continuare de bra –
țul lui Max, ur mând u-l îndeaproape pe Krammer.
– Vom merge în biroul meu, preciză Krammer , înainte ca ușa
de la intrare , să se deschidă automat.
– Bine. După d -stră, domnule Krammer , îi răspunse Max, puțin
incitat de comportamentul oarecum ciudat al acestui om care, pro-
vocase mamei sale, acea ieșire , din limita normalului. Însă, Krammer,
continua să -și îndemne musafirii:
– Poftiți înăuntru. F aceți -vă comozi. Astăzi sunt nevoit să -mi
cer a doua oară scuze deoarece, nu am o secretară sau altă persoană
de serviciu , cu atribuții de protocol. Toate astea le fac singur.
– Nu trebuie să vă cereți scuze , d-le Krammer . Suntem și noi
de la țară, iar acolo , le facem pe toate.
– În sfârșit, iată că , sunt și oameni care mă înțeleg. Când a-ți
sosit la compan ia noastră ?
– Azi dimineață.
– D-l Auer mi -a vorbit foarte frumos despre dumneavoastră.
Știu că , aveți o fermă agricolă în România și doriți să deveniți par –
tenerul nostru de afaceri. Pentru aceasta , va trebu i să-mi dați încă
multe detalii.

71

Spunând acestea puse mâna pe telefon :
– Alo. Am a juns. Vino cât poți de r epede. Să aduci cu tine și
documen tațiile acelea tehnice. Te aștept.
Apoi, întorcându -se către Amalia și Max le spuse:
– În câteva minute , vine administratorul acestui domeniu.
Aveți la dum nevoastră documentația și analizele pedologice ale te –
renului ?
– Da. A m adus documentația , cerută de domnul Auer , răs-
punse Max .
– Ok. S ă vină colegul și , trecem imediat la treabă.

*******

Privindu -i de aproape talia, mișcarea , înfățișarea facială, gesti –
culațiile mâinilor și privirea aceea deosebită, scotocitoare, Amalia
vedea î n acest om o persoană cunoscută . În timpul acesta, Krammer
luă docu ment tația, răsfoi nd la întâmpl are câteva pagini, evit ând in-
tenționat o confruntare vizuală directă cu interlocutoarea sa.
Max, observă iarăși neliniștea și em oțiile prin care trecea mama sa ș i
întrebă în șoaptă:
– Mamă. Totul e în regulă ?
– Sunt bine . Am n iște palpitații. Poate din cauza schimbării de
climă sau , a presiunii atmosferice . Cine știe ?
– Bine mamă. Să fie doar atât.
Către seară, Amalia și Max se aflau încă în preajma lui Krammer.
Fusese o zi grea, cu multe discuții tehnice și deplasări lungi pe teren.
Vizibi l obosit, Kramme r își salută subal ternul, apoi plecă la oraș cu
Max și Amalia , lăsându-i la casa de protocal a companiei.
– Pentru azi, îmi ajunge. Aș vrea să mă odihnesc puțin , spuse
Amalia , după ce , ajunse în cameră.
– Se vede pe d -ta. Merg și eu în camera mea.
– Bine , dragul meu.
Rămasă singură, Amalia își făcu to aleta de seară. Starea de oboseală ,
acumulată în timpul zilei îi cuprinse tot trupul, iar o amorțeală ușoară
îi furnica degetele de la pic ioare. Dorea din tot sufletul , să adoarmă
repede și să intre în lumea viselor însă, nu reuși să facă acest lucru.

72

Krammer , era motivul însomniei ei. Cine era oare acest om ?
Ce a fost, acea tresărire la întâln irea de azi di mineață ? Erau două
întrebări chinuitoare.
A doua zi, Krammer sosi la ora fixă.
– Bună dimineața, doamna Amalia. Salut , Max. Să mer gem.
Astăzi , vom v izita mai multe obiective industrial e. Prima dată , vom
merge la două fabrici moderne unde , o să vedeți fluxuri complete de
prelucrare a produse lor vegetale și animale .Tot azi, vom vizita uzina
de utilaje agricole, o adevărată bijuterie tehnică în domeniu.
Această uzină are colaborări fructuoase cu firme de specialitate din
S.U.A. și Anglia și exportă mai mult de jumătate din producția totală.
De câțiva ani, compania noastră pune la dispoziția clienților , asis-
tență tehnică și managerială, în țări europe ne și asiatice. Pro babil că,
așa vom face și cu dumneavoa stră.
– Credeți as ta d-le Krammer ? întrebă emoționată Amalia .
– Cu siguranță, d acă ve-ți solicita acest lucru în contract.

Ajunși iarăși în biroul d -lui Auer, discuțiile tehnice avansau
încet. D upă trei ore, întrerupte de două pauze scurte, ele s -au con-
cretizat într -un contract avantajos pentru Amalia. Ultimul vorbitor a
fost d-l Auer.
– D-na Amalia. Consider că , proiect ul pe care l -am dezbătut
astăzi , este foarte aproape de rea litate . În aceste condiții , vom semna
un con tract, i ar d-l Kra mmer, se va ocupa personal . Dacă va fi cazul,
dumnealui va veni la fața locului pen tru implementarea lui . Altceva ,
nu mai am ce spune de cât, să vă doresc mult succes și sănătate.
Dar apropo. A stă seară , am musafiri și ofer un dineu în onoarea lor.
M-aș simți onorat dacă veți participa și dumnea voastră.
– Cu mare plăcere , d-le Auer , răspunse încântată Amalia.
– În regulă. D -l Krammer, vă poate oferi mai multe detalii .
Ne vedem pe seară. La revedere, încheie amabil și zâmbi tor, domnul
Auer.

73

*******

Se făcuse ora nouăsprezece. Krammer ajunse la ușa aparta-
mentului în care era cazată Amalia, și bătu discret în tocul acesteia.
Din interior se auziră f oșnetul discret al pașilor. Era Amalia , pusă la
patru ace. Fără să privească prin vizorul ușii , o deschise apoi, cu un
gest larg de politețe își invi tă musafirul . Acesta , trecu numaide cât de
partea cealaltă a p ragului oprindu -se în acel loc.
– Poftiți și luați loc Îmi cer scuze. N u știu germana, iar Max ,
este în camera lui. Merg să -l chem.
-Ein moment.
– O.k.
Amalia , lăsă întredeschisă ușa apartamentului și urcă în grabă la
etajul următor . Tocmai atunci, Max învârt ea cheia în ușă.
– Te rog să cobori. D -l Kramamer ne a șteaptă.
– Sunt gata , mamă.
În câteva minute, Amalia îmbrăcă un pardesiu elegant de toamnă
apoi împre ună cu Max, au urcat în mașina lui Krammer.
– Let's go, zise Kra mmer, punând în mișcare mașina sa con-
fortabilă și si lențioasă.
A urmat o scurtă plimbare pe stră zile luminoase ale orașu lui,
după care, a u intrat pe o străduță lătu ralnică, boltită de coroanele
unor castani seculari. Krammer coborâ din mașină și , deschise porti-
era Amaliei.
– Bitte , frau Amalia.
Luâdu -i de bra ț, toți trei înaintau fericiți către salonul de oas –
peți al d -lui Auer. Din interiorul luxos al vilei se auzeau portativele
lui Strauss, care mângâiau sensibil și plăcut receptorii auditivi.
În holul de la intrare, o domnișoară sprintenă și veselă , se oferi vo-
luntar să ducă la garderobă hainele musafirilor, arăt ându-le intrarea
în salon. Aici, Krammer , Amalia și Max au fost întâ mpinați cu ama-
bilitate de domnul Auer și soția sa , Victoria.
– Bună seara prieteni , și bine ați venit. Ea este Victoria , soția
mea, iar ei doi, sunt invitații mei din România , despre care , ți-am
vorbit astăzi. Este vorba de doamna Amalia și fiul ei , Max. El vor-
bește perfect germana . Poftiți vă rog î n mijlocul invitaților mei.

74

Momentul de vâ rf al seratei , a urmat mai târziu . Foarte discre –
tă, Amalia îl urmărea din priviri pe Krammer . Acesta, discuta spo-
radic cu diferiți invitați ori, ieșea afară din salon.
,, Ceva , se întâmpl ă în sufletul acestui om. N -are soție? O fi burlac ?”
Erau câteva întrebări simple , care o chinuiau pe Amalia , înainte de
începerea da nsului.
Aflat de partea cealaltă a salonului, în compania a două dom-
nișoare , Max privea cu îngrijorare spre ea. Tocmai atunci, Krammer
intră zâmbi tor în salon, iar orchestra începu să cânte ,,Valurile
Dunării”. P rivind ca un vultur, peste mulțime a de oameni , merse
direct la Amalia, invit ând-o pol iticos la dans.
La sfârșit , Kram mer își îmbrățișă cu respect partene ra de dans apoi,
porniră către masă , ținându-se strâns de mână .
– Je vous remer çie mada me Amalia , vous ête-vous u n bon dan –
seur et un être à part. J e suis presque tombé en amour avec vos or-
dres. ( Vă mul țumesc d -na Amalia, s unteți o bună dansatoa re și o
ființă aparte. A proape că , m-am îndrăgostit de d -stră )
Cuvin tele rostite de Krammer într -o franc eză fluent ă, au emo –
ționat -o puternic pe Amalia, excla mând intempestiv:
– Vous parlez la langue française cor ectement et do nc je n'ai
rien dit jusqu'à présent . Ont un autre secret ? (D-stră, vor biți atât de
corect limba franceză și, nu mi -ați spus nimic până acum ? Mai aveți
și alte secrete ?
Krammer , sări peste răspuns, continuându -și ideea început ă:
– Doamna Amalia. Sunteți o femeie frumoasă, distinsă , cu per –
sonalitate,.. O dansatoare,……
Privind uimită și derutată la el, Amalia îl întrerupse imediat:
– Domnule Krammer . Vă mulțumesc însă, cu acordul d -stră aș
prefera, să rămânem aici cu aprecierile.
– Da, desigur. Iar eu, aș vrea să știu dacă mâine , după întâlni-
rea cu d -l Aurer putem avea o discuție între patru ochi.
Intrigată și mai mult, Amalia acceptă cu nonșalanță.
– Da. Ora 17, este potrivită?
– Foarte bine, răspunse mulțumit Krammer.
Observând de la distanță toată scena, Max se apropie de Amalia.
– Ești bine mamă ?
– Da, Max. Din păcate, trebuie să plecăm. Este târ ziu.

75

– Da mamă. Îmi iau rămas bun de la fete.
Conform programului, l a ora 13 Krammer bătu iarăși la ușa
Amaliei . N-a trebui t să aștepte , întru cât îi văzuse mașina prin fereas-
tra dormitorului .
– Bună ziua d-na Amalia. V-ați odihnit bine ?
– Da d -le Krammer însă, n u știu dacă v isez sau , trăiesc în reali-
tate ?
– Totul est e foarte real , distinsă doamnă.
– Totuși. Aștept câteva explicații de la d -stră.
– În mod sigur , le ve -ți avea după întâlnirea cu d-l Auer.

********

La ora 16 , Max veni în camera Amaliei.
– Mâine după masă plecăm acasă. Aș vrea , să ies puțin în oraș.
Ai ceva împotrivă?
– Nu Max , dar cu cine ?
– Cu fetele de -aseară și fratele uneia dintre ele.
– Foart e bine. Când revii , să intri pe la mine.
– Da mamă.
O oră după aceea , Krammer bătu discret la ușa Amaliei .
– Vă rog să intrați , d-le Kra mmer. Luați loc. Max, a plecat adi –
neaori în oraș . Putem discuta în liniște.
– Mulțumesc d -na Amalia. Aș dori să continuăm discuția în-
cepută aseară. Însă, m ai întâi mi-ar face plăcere să discutăm la per –
soana întâ ia.
– O.k. Sunt de acord.
– Așadar, d e azi înainte poți să -mi spui Alex . Așa îmi spun
prieteni i.
– Alex ?! … Vai, Doamne …
– Ce s -a întâmplat Amalia ? Krammer Alexander. A cesta e
numele meu întreg .
– Scuze. Numele tău mic, îmi amintește de cineva drag . Dar, te
rog să c ontinui. Te ascult.
– Părinții me i erau norvegieni la origine. A mândoi au fost
medici militari. Din câte știu, au locuit puțin și în România, apoi au
venit la Paris, unde și -au cumpărat o casă.

76

– În România ? întrebă și mai uimită Amalia.
– Da d ar, altceva vreau să -ți spun .
– Bine. Te ascult . Alex.
– Știi, Amalia, …. Aseară ,.. la dineul acela,… Pentru mine,…
a fost un adevărat eveniment. Oare,..c um să -ți spun , mai frumos și
mai bine ? Să înțelegi.
– La ce te referi?
– Aseară,… M-ai fermecat cu sufletul, frumusețea și inteligența
ta. Crede -mă. Simt o atracție deosebită pentru tine , mă simt b ine în
preajma ta. Îmi dai putere și speranță. Te iubesc Amalia. Sunt îndră-
gostit de tine.
– Doamne D-zeule . Ce se întâmpl ă, Alex? Mă așteptam , la ori –
ce altceva, numai la asta nu. A șa de repede ?! Mă uit la tine , și-l văd
pe Max al meu, când vorbește despre i ubita lui. Ce -ți veni așa , dintr –
o dată ?
– Am fost prea abrupt? Te -am supărat c umva?, întrebă rușinat
Alex.
– Nu Alex, dar înțelege un lucru. Amândoi, a vem deja o v ârstă,
un traseu în viață, un trecut familial . Suntem necunoscuți unul altuia ,
iar situația asta în care sunt eu acum …
– Amalia . Te rog să înțelegi. Sentimentele mele, sunt m ărețe și
adevărate , chiar dacă , știm foarte puține lucruri despre noi. Mi e, mi -a
fost destul să te cunosc. Avem ceva în c omun. Ceva din min e, mă
îndeamnă să te respect, să te iubesc , Amalia. Am nevoie de tine.
– Alex. Spui cuvinte frumoase, fraze mari. N u știu , dacă e bine
ce faci..!
– Amalia, vreau să fiu bine înțeles. Acum, nu -ți cer nimic. Vro-
iam doar , să știi că , țin la tine , te respect și-mi ești dragă. Deocam –
dată, a tât și, nimic mai mult .
– Asta e cu totul altceva. Să lăsăm ti mpului această misiune
dificilă iar noi , să fim sănătoși. Poate așa , reușim să ne cunoaștem
mai bine. Cu timpul …. Cine știe ? Relația noastră poate căpăta un
contur real. Iar, în ce m ă privește, de douăzeci de ani , în viața mea ,
n-a existat un alt bă rbat.
– Vezi tu , Amalia? Destinele noastre sunt aproape identice.
Nici eu, n -am familie de șaisprezece ani.

77

– Îmi pare rău și încerc să te înțeleg , însă nu trebuie să ne ju –
căm cu cuvintele. Să fim rațional i. După mine, c el mai potrivit lucru
în cazul de față, ar fi, să rămâne m așa cum suntem. Te rog mult. Să
depășim acest moment tandru care, recunosc, îmi place și mie însă,
nu est e potrivit să -l prelungim acum.
Profund marcat de răspunsul confuz al Amaliei , Alex se ridică
ușor din scaunul , în care se așezase mai înainte.
Îmbră țișind -o părintește , Alex se îndrept ă spre ieșire, în gând urat și
puțin aplecat de spate.
– Mâine la zece vin după voi. La revedere Amalia.
– La revedere Alex. P a.
Privind prin fereastră , mașina lui Alex dispăru în trombă pe străzi le
întortocheate ale orașului. Însă, p lecarea lui o lăsă pe Amalia pentru
a doua oară, plină de griji și întrebări la care, nu avea încă răspunsuri
clare. Se succeda seră, prea multe evenimente, într-un timp atât de
scurt. ,,Iar Alex? Acest personaj apărut în zorii unei dimineți de toam –
nă, misterios și mi nunat în același timp. Chiar s -a îndrăgostit de
mine?”, se gândea fericită Amalia.
Câteva ore mai târziu, r evenit la camera sa, Max bătu ușor la
ușă. Am alia, se ridică din pat și -i deschise. Privid -o atent, acesta ob –
servă imediat o schimbare pe fața sa .
– Bună mamă. Ce -i cu tine ? Nu pari în apele tale ?
– Fii liniștit Max. N -am nimic . Cum a fost în oraș ?
– Frumos. Ne -am plimbat, a fost minunat.
– Mă bucur. Acuma , te rog să te odihnești , căci mâine la zece ,
d-l Krammer vine după noi.
– Noapte bună , mamă . Încearcă să dormi.
– Noapte bună Max.

*********

La aeroportul Băneasa , administratorul îi aștepta la bara me-
talică. Așezați comozi pe bancheta din spate , Amalia și Max as cultau
ultimile știri ale zilei. Vocea r adioul ui depășea puțin zgomotul mono –
ton al motorului aflat într -o mare desfășurare de forțe mecanice.

78

Mai târziu, administratorul își verifi că vocea , tușind scurt și îndesat,
atragând atenția că , este la da torie, chiar dacă , însoțitorii săi , fuseseră
îmbrățișați de moș Ene.
Dimineață la ora cinci, ajunseră în fața C onacului . Zorii unei
zile frumoase de toamn ă se iveau încetișor la ori zont, iar un val sub-
țire și rece de vânt, coborâ t din înălțimea îm prejurimilor , agita în va –
le, petice răz lețe de pâ clă albă, pufoasă, apărută deasupra albiei în-
tunecate a pârâu lui. La ora aceea, luna, se apropia palidă și rece de
linia orizontului vestic , lăsând în ur ma sa, o lume tăcută și umbre
lungi, fantomatice, iar coșurile înalte ale hornurilor, ieșite din aco-
perișul caselor, expirau agale către cer, fumul în necăcios al sobelor ,
înfundate bine cu lem ne de de foc . Undeva , în buricul satului , un du –
lău ciobănesc , lătră sacadat de câteva ori. Ecoul răgușit al vocii sale
se au zi în toate colțurile întunecat e ale satul ui. Însă, primul răspuns
în dimineața aceea îl primi, de la consoarta sa, de peste drum , mama
celor trei progeni turi, procréate la î nceputul verii, aidoma înfățisării
sale canine. Rând pe rând, compatrioții patrupezi își fă cură auzite vo –
cile, trezind la viața cotidiană , oamenii și celelalte necu vântătoare
din gospodăriile acestora.

A doua zi, Amalia se trezi în zbârnâ itul prelung al telefo nului.
Era Alex. Discuția cu el o învioră plăcut, începând ziua de lucru , mai
repede . Tocmai atunci, a dministratorul , intră în birou .
– Bună dimineața doamna Amalia. P are-se, c-ați avut o noapte
liniștită. A rătați , foarte bine.
– Mulțumesc. Sunt încă verde. Dacă, nu acum, atunci când ?,
glumi cu plăcere Amalia.
– Așa este, răspunse administratorul, desfăcându -și me ticulo s,
geanta cu documente.
-Dar, să trecem la ale noastre, continuă Amalia. Ieri vă atențio –
nam asupra a două probleme urgent e. Una dintre ele se referă la ex-
pedier ea sfeclei și cartofului furajer. Nemții, a u mare nevoie la fer –
mele de animale. A doua, o reprezintă această d ocumentație. Ea cu-
prinde un chestionar, privind dotarea tehnică a fermei noastre . Acest
chestionar , trebuie completat și trimis urgent în Germania. În primă-
vară, vom avea toate utilajele pe care le solicităm .
– Am înțeles d -na Ama lia. Voi avea grijă să fie întocmit bine.

79

-V-aș mai spune că, deplasarea mea în Germania a fost un real
succes. Se pare că, nemții, au pus ochii pe noi, și la propriu și la figu –
rat. Ca dovadă iată, am aici un nou contract pe anul următor. Trebuie
să-l analizăm împreună.
Pășind bățos , de-a lungul biroului , administrato rul continuă pre –
caut :
– Să mă scuzați , doamna Amalia dar, am câteva întrebări.
– Vă rog .
– Oare , putea face față? V om avea nevoie de specialiști, mun-
citori calificați, atelier de reparaț ii,…Am și eu o vârs tă,…. Se vede,…
– V-a fi bine, d -le administrator. O să-mi dați dreptate după
studierea documentațiilor tehnice. Acum, să trecem la treburile zile i.
– Bine d-na Amalia. Eu plec la fermă .
La ieșire, administratorul se întâln i cu Max.
– Dimineață , să fiți pregătit. V in să vă duc la gară.
– Vă aștept d -le administrator, la revedere.
– Cu bine.
Rămasă singură, Amalia părăsi biroul, să-l întâlnească pe Max.
– Ce faci dragul meu ?
– Mi-am făcut toate bagajele , mamă . Uite. Iarăși veni vremea
să te părăsesc o bucată de vreme.
– Vino în bucătărie să mâncăm. După aceea, plec și eu . Revin
numai pe seară,
– Ai nevoie de ajutor ? , întrebă îngrijorat Max.
– Nu. Rămâi acasă și , pregătește -te de plecare.

Rămas de unul singur, Max se retrase în dormitor și căută ulti-
ma fo tografie primită de la Ana . Chipul dr ăgălaș, inocent și vesel al
ei, ochii aceia în care strălucea s cânteia vieț ii, zâmbet ul plăcut al gu –
riței, nasul ei de fetiță zburdalnică , sprâncenele ei arcuite, pictate de
mâna divină și părul bucălat, negru , toate aces tea la un loc îl copleși
iarăși pe Max, stârnind în el un dor nebun. Un instinct aparte îl în-
demnă să ia în mână un pix și o coală albă de hâ rtie. Apoi, așternu
următoarele cuvinte :

80

30 sept. 1970
Dragostea mea,

Mă aflu , într-un moment deosebit al vieții mele . Astăzi mi -am
pregătit bagajele , pentru a merge la facultate. De -aici încolo , viața
mea se va schimba. S per cu toată ființa și puterea din mine , să fie o
schimbare în bine. Mama , este foarte fericită. S e bucură nespus de
mult pentru că exist și sunt lângă ea, iar această stare a ei mă mo lip-
sește și pe mine.
Ana dragă. În clipa aceasta , sunt singur cu fotografia ta. Mi-e
dor de tine , frumoasa mea. Așa cum știi , iubirea noastră se află doar
la începuturile ei. Ea trebuie să crească mereu în sufletele noastre, să
devină profundă, cuprinzătoare și î naltă cât sufletele noastre. Te iu-
besc Ana. T e voi iubi mereu, în toate anotimpurile anului căci, în tine
văd și simt florile și lumina focului, stelele și cântecul păsărilor, mi –
reasma verii și liniștea dinaintea zorilor.
Dacă zilele astea , o picătură de ploaie sau , un fulg de nea , îți
va atinge obrazul sau buzele , să nu -l alungi draga mea pentru că,
acela sunt eu, în dorința firească de -a te privi și atinge, șoptindu -ți cât
de mult te iubesc.
Frumoasa mea . Am și câteva noutăți pentru tine. Anul acesta ,
a fost unul deosebit de bun, atât pentru mine d ar, mai al es pentru ma –
ma, căreia i -a mers din plin afacerea. În cu rând, vei primi o vedere ,
din Germania . Mama , m-a luat cu ea pe pos t de trans lator. Am făcut
și poze. Îți trimit câteva dintre ele. Dimineață , plec la București.
O să-ți trimit adresa unde mă poți găsi .
Închei draga mea. Transmite salutări mamei tale, Elisabetei și micu –
țului George. Cu bine z âna mea . Al tău, Max .

Toamna se instalase comod și de finitiv peste sălașurile comu –
nităților rurale, aducând înfățișării acest ora schim bări majore și radi –
cale. Brumele matinale căzute zile la rând pârjol eau fără milă și pen –
tru to tdeauna zăbra nicul frumos al naturii, stăvilind astfel orice în –
cercare de revenire la viața biologică normală.
Însă, t urme mari de mioare coborâ te agale din poienile montane,
pășteau încă iarba îngălbenită a pășunilor , iar câmpurile întinse cu re –
colte erau împânzite de oameni grijulii, harnici , trudind din greu la

81

adunatul recoltelor târzii de toamnă. Nimeni și nimic nu p utea stăvili
această pornire ancestra lă a țăranului , asociată pe bună dreptate cu
sezonul împlinirilor și pre gătirea minuțioasă pentru întâ mpinarea
iernii și a sărbătorile creștine .
Amalia , reușise să adune în timp util și să pună la adăpost toa-
te recoltele pă mântului. Eforturile au fost imense însă, și rezultatele
au fost pe mă sură, reușind astfel să -și ono reze confortabil contractul
cu Germania Federală , și să plătească la timp furnizorii de îng rășă-
minte și forța de muncă mecanizată.
În timpul acesta, Amalia ținu legătura permanentă cu Alex, co –
muni cându-i toate problemele cotidiene și stadiul general în care se
afla ferma agricolă. Sfaturile și încurajările continuau să vină mereu
din partea lui , iar acest fapt era îmbucurător pentru toată lumea, dar
mai ales pentru administr ator, deoarece își făcuse mari pla nuri pentru
primăvara anului viitor. Atunci, urma să primească soiuri de cereale
utilizate de cultivatorii germani și tehnică agricolă nouă.
Pentru aceasta , își progra mase să compar timen teze o magazie de
cereale, transfor mând -o în garaje și ateliere corespunzătoare pentr u
executarea unor repara ții și întrețineri la utilajele din dótare.

82

Regăsirea fratelui

*

Venise iarăși primăvara. Petice mici de zăpadă ascunse ici
colo pe culmile înalte și umbroase ale colinelor din împrejurimi , se
pierdeau ușor în timpul amiezii, lăsând în urma lor amprenta unei
ierni adevărate. Peste tot se simțea o vânzole ală general ă, iar oamenii
satului revizuiau pentru ultima data uneltele și utilajele agricole care ,
trebuiau puse la treabă. În cu rând, urma să înceapă iarăși lupta grea
și anevoioasă cu pământ ul. Peste toate acestea, u n vânt călduț , pur-
tând cu el mirosul plăcut ș i proaspăt al pământ ului reavăn de primă –
vară, mângâia cu blândețe mu gurii păroși și umflați ai crengilor, le –
gănând cu grijă tulpinile fi rave a ghioc eilor, apăruți peste noapte la
marginea de jos a codrului.
Mai rămăsese câteva zile până la marea sărbăto are a Învierii.
Gospodinele satului și -au întreru pt dintr -odată orice activitate cone –
xă, apucându-se cu r âvnă și pricepere , să pregătească colacii, prăji –
turile, cozonacii, mielul și ou ăle roșii căci , obiceiul și tradiția stră –
bună impunea u creștinilor mult respect și dra goste deplină pentru
Mântuitorul Iisus .
În prima zi a Paștelui , localnicii s atulului s -au adunat cu toți i
la biserică, iar cei car e, nu au au avut loc în interior au rămas afară,
ascult ând evlavi oși slujba de pomenire și rugăciune a preotului.
Printre ei, se afla și Amalia , împreună cu Max. Venise acasă în va-
canța de primăvară. La sf ârșitul slujbei oamenii s -au răsfirat în gru –
puri mici , răzlețe către casele lor , ducând cu ei mirosul pafumat al
agheazmei, amestecat cu cel al fumului de lumân are topită.
– Cum ți s -a părut slujba Max ?, întrebă Amalia.
– N-am crezut, să fie atâta lume. Vremea a fost caldă și f rumoa –
să. Numai că, vezi dumne ata,… L a asemenea sărbători , biserica este
neîncăpătoare.
– Se va construi o nouă biserică, lângă cea existentă. Proiectul
este aprobat. Am promis și eu un ajutor consistent în bani și mate –
riale de construc ție. Crezi c -am fãcut bine ?

83

– Este opțiunea dumitale , mamă și sunt de acord cu ea. Tre –
buie să re cunoaștem. A cest loc ne -a dăruit tot binele pe care îl avem
acum. Aici am crescut și eu. Avem iată, posibilitatea să facem ceva
pentru locul și oamenii ace stui sat.
– Am s -o fac Max. Fii sigur de asta.
– Foarte bine , mamă.

La Conac , Amalia reluă discuția:
– Uite ce repede au trecut zilele a stea. Ești acasă de -o săp-
tămână. Parcă, ieri ai venit. Cu Ana cum stai ? Mai corespondezi ?
– Da. Zilele trecute mi -a trimis o scrisoare. Anul acesta ter –
mină liceul, V rea să dea la medicină. Pare o fată de treabă.
– O iubești , Max ?
– Da. A șa cred . La vară s -ar putea să ne întâln im iarăși.
– Despre fosta prietenă a lui George , ce mai știi ?
– Prea mu lte nu discutăm . De fiecare dată îm i vorbește frumos
despre ea. S pune , că-i este o bună prietenă, iar j uniorul George este
mare și frumos. L -am văzut în fotografii. În vacanț a de vară vor veni
pe la noi. S per să nu te supere acest fapt.
– Nu. Am posibili tatea să -mi cunosc și eu viitoarea noră. N u ?
– Chiar așa mamă. Poate , mergem împreună undeva.
– Sigur că da. Însă , ar fi și mai frumos dacă ne -am cumpăra o
mașină și s-o conduci tu .
– Mamă dragă ! Ai pus de getul unde trebuia. . Eu,, n-am avut
curajul să -ți propun așa ceva. Desigur , ar fi minunat.
– Ar fi bine pentru a mând oi dar , mai ales pentru tine. Ai o vâ r-
stă frumoasă , rezultate bune. Sunt hotărâtă să cumpăr o mașină nouă.
O marcă germană.
– Mă i nteresez. Dar, așa știu și eu. Nemții . au tradiție în dome-
niu. S unt buni.
– Cum faci cu permisul de conducere ?
– Ooo,….Am uitat să -ți spun. L-am luat în ianuarie. Dar, apro-
po, mamă. În ce stadiu ai ajuns cu d-l Auer ? Cu d -l Krammer ai mai
vorbit de atunci ? Trebuia , să vină la noi în primăvara asta.
– Vine , Max. Peste zece zile trimit administratorul după el. Ar
fi bine , să vii și tu acasă atunci . O să poți ? … C e zici ?

84

-Bineînțeles, Să-mi spui, la ce oră sosește. Dar administratorul ,
a terminat cu amenajările a celea ?
– Da. A muncit foarte mult.
– Cu d -l Krammer, ai discutat ? Ce spune ?
– Ne încurajează mereu.
– Mă bucur. Este un om cumsecade. La început, mi s-a părut
un om ciudat și misterios. Zâmbea foarte rar. Mai interesant , a fost
momentul acela când , ne-am întâln it pentru prima dată în biroul d -lui
Auer. Îș i fixase privirea pe dumneata. Mă speriasem . Nu înțele geam
ce se întâmpl ă. Ți-ai pierdut dintr -o dată echili brul. Îți amintești ?
– D-l Krammer , rămâne în continuare o persoană respectabilă
și probabil, vom afla mai multe despre el , cât stă la noi.
– Acolo , la serata aceea, l-am surprins foarte aproape de dum –
neata. P arcă-ți șoptea ceva la ureche, iar d-ta i-ai răspuns în franceză.
Așa a fost ? Ori mi s-a părut ? Sper să nu te supere curiozitatea ea.
– Ai observat bine . ! Altceva ?. Ce-ai mai văzut ?
– Am văzut și altele ma mă însă, aș fi obraznic să conti nui.
– De ce să mă supăr ? N-am făcut nimic ieșit d in comun , să-mi
fie rușine. Te rog să contin ui fără reținere.
– Bine. A m s-o fac . Îți amintești desigur de plecarea mea în
oraș. Dumneata , ai ră mas în cameră să te odihnești.
– Da. Îmi amintesc.
– La parterul clădirii l-am întâlnit pe d -l Krammer. El m -a dus
în oraș, la fetele acelea. Dumnealui, m-a lăsat ac olo apoi, am plecat
mai departe cu mașina fetelor. Pe drum , am observant, că-mi lipseș –
te aparatul de foto grafiat. L -am rugat p e băiat, să revenim la hotel.
Atunci, am văzut mașina d -lui Krammer parcată în fața hotelului.
Urcând sc ările, m-am oprit puțin în fața ușii de la camera dumitale.
Atunci, a m auzit un dialog imperceptibil între tine și dumnealui.
Fiind așteptat, mi -am continuat drumul în grabă, revenind seara .In-
trând în camera, pe fața dumitale am văzut o schimbare. Însă, am evi –
tat cu bună știință , să te întreb .
– Ei bine , Max. Văd c ă, ai și abilități de detectiv. Î ntradevăr,
așa a fost. Am să -ți spun cum s -a întâmpl at.
Îți amintești desigur, partea cea mai frumoasă a seratei când , am
dansat cu d -l Krammer ?
– Da.

85

– Atunci, s imțeam că plutesc peste nori. La sfârșitul dansului ,
s-a apropi at politicos , spunând u-mi tandru, cuvinte frumoase și, mul-
țumiri în limba franceză. Am rămas uimită. Nu -mi venea să cred.
Omul care , îmi făcuse atâtea emoții, și -mi bulversase toată f iința cu o
zi mai devreme, să -mi facă atâtea complimente ?! Nu realizam unde
vrea să ajungă și atunci, puțin speriată, i -am replicat . Iar el, cu ace –
iași etichetă m-a rugat să înghețăm discuția și s -o continuăm a doua
zi. Ei bine … Când te -ai întors tu după aparatul de fotografiat, eu și
d-l Krammer reluasem discuția aprinsă din seara trecută.
– Până la urmă ați reușit s -o terminați cu bine ? Ai aflat mai
multe ne cunoscute despre el ?
– Întâln irea noastră, să -i zicem secretă, deși se pare că n-a
fost, a durat o jumătate de oră , însă prea multe informații despre viața
lui personal ă, nu am aflat. Părinții lui, de națion alitate nor vegiană, au
locuit un timp și în țara noastră, după care, s-au stabilit definitiv în
Franța. A fost căsătorit , și cam atât. Mi-a spus deasemeni că , dorește
să-și refac ă viața iar eu , aș putea fi per soana potrivită pentru el, într-
un viitor apropiat. Apoi, m -a rugat , să vorbim la persoana întâ ia, și
să-i spun Alex , căci așa îl strigau părinții și prietenii. Atât s-a întâm –
plat atunci , și nimic altceva.
– Interesant. A fost o discuție scurtă.
– Scurtă și concisă. I -am spus să aștepte căci, timpul este cel
care, v-a rezolva într -un fel , destinele fiecăruia dintre noi.
Max, făcu câțiva pași, apoi continuă:
– Aici, dumneata ho tărăști , mamă. Te rog s ă nu-mi ceri nici un
sfat pentru că , nu sunt în stare , și nu am competența să ți -l dau. Cred
totuși c ă, ai procedat corect, s punând u-mi și mie , ce dorește de la d –
ta, acest domn.
**

Zilele lui aprilie picurau ușor di n cupa semeață a anului, de-
venind din ce în ce mai primăvăratice și lungi, una după alta. Firicele
subțiri de ape lim pezi și reci, pornite din omături înalte se strecu rau
în vale ducând cu ele ultimele rămășițe ale iernii. Localnicii satulu i
începuseră să -și num ere cu mând rie mieii zburdalnici, cârlionțați, iar
gospodinele se ocupau îngri jorate cu hrănirea puilor pufoși de g âscă,
rațe și bibilici. Toate acestea arătau indubitabil , venirea primăverii.

86

Aflată în birou , Amali a formă număr ul de telefon a l lui Max.
– Alo, Max ? Sunt eu . Ce faci ?
– Sărut mâna, mamă. A cum, am venit de la cursuri. V reau să
merg la sala de mese.
– Nu te țin mul t. Mâine la ora zece sosește d omnul Krammer.
Poți să-l aștepți în aeroport .?
– Sigur că da. V oi fi acolo.
– Nu te mai sun. Ș tii ce ai de făcut. Ne vedem acasă. Pa.
– Fii fără grijă , mamă. L a revedere.
Dimineața următ oare, M ax își împachetă câteva lucruri per sonale,
grăbindu -se la cursuri împreună cu Sebastian, colegul său de came ră.
O oră mai târziu, era la aeroport. Acolo îl aștepta admi nistrator ul.-
Acesta , coborâ imediat din mași nă, venind bucuros către el .
– Bună , domnișoru’ Max, Iată că, sosi și ziua cea mare. A ștept
cu nerăbdare întâlnirea cu neamțu ăsta, despre care , mi-a povestit
atâtea d-na Amalia.
– Să intrăm. Imediat, aterizează avionul, îi răspunse Max.
– Multă lume umblă pe aici , domnișoru’ Max !
– Așa se întâmpl ă când sosesc mai multe avioane deodată, dar
uite, déjà apar călătorii acestei c urse.
Însoțit de doi bărbați , îmbrăcați în pardesie subțiri de primăvară, d-l
Krammer trăgea după el un geamantan mic pe rotile. Max ridică mâ-
na, anunț ându-și prezența în limba germană.
– Să trăiești Max ! Ce faci bărbat ule? Ai mai crescut nițel . Am
dreptate ?
– Tot ce se poate .
– Ai început cursurile ?
– Vă povestec pe drum.. Vă rog să faceți cunoștință cu admi –
nistratorul nostru.
– Bine -ați venit , d-le Krammer. S unt bucuros de cunoștință ,
spuse agitat administratorul , privind mai mult către Max care, tradu –
cea spusele sale. Apoi , deschise portbagajul, puse în el toate baga jele
străinilor, invitându -l pe Krammer în față .

87

***

La ieșirea din parcare, Krammer îl întrebă pe Max :
– Câte ore călătorim ?
– Șapte ore .
– E departe, însă avem în față o zi întreagă. . Astfel , voi putea
admira frumuseți le țării, iar tu , o să fii ghidul nostru. De acord ?
– Cu mare plăcere.
Spre seară, șoseaua de asfalt se termină brusc , iar Krammer își duse
mâna la frunte.
– Aveți vreo problemă d -le Krammer?, întrebă Max.
– Da. Am impresia că revăd ace ste meleaguri.
– Se prea poate d -le Kr ammer căci, umblați și vedeți multe.
Locurile se asea mănă între ele ca și oamenii.
– Mai avem mult de mers?
– Am intrat déjà pe ultima parte a drumului. Într-o jumătate de
oră, ajungem a colo, în satul acela din vale . Priviți. L a intrare se vede
o construcție mare, vopsită în alb, înconjurată de pomi fructiferi. Este
Conacul , construit de buni cul meu. L ocul, unde vom poposi noi.
În mijlocul satului se vede biserica. Acoperișul din tablă galvanizată
și turnul ei înalt o scot în evidență. Vizavi , este școala și Primăria , iar
la câteva sute de metri , în aval , se observă un pod din piatră, peste
care se ajunge la Căminul Cultural și sal a de cinematograf. Locali-
tatea, s-a dezvoltat , în jurul acestei biserici. Dacă , ar fi trăit bunicul,
cu sig uranță acest drum arăta altfel , acum.
– Bunicul tău s -a născut ș i a trăit aici, întrebă Krammer foarte
atent la spusele lui Max.
– Bunicul de ca re vorbesc acuma , este din partea mamei. Nu l-
am cunoscut , iar ceea ce vă spun știu de la mama. Și el , și bunica au
fost cadre milit are. Bunicul ofițer, iar bunica , asistentă medicală.
Amând oi au murit în război. Proveneau dintr -o familie înstărită de
români, veniți aici dintr-o altă zonă a țării. Au avut doi copii : un bă –
iat și o fetiță. Fetița aceea, este mama mea. După moartea lor , co-

88

piii, au trecut în grija armatei. De-aici încolo , nu știu prea bine șirul
evenimentelor.
– Interesant. Te-a afec tat în vreun fel aceste traume familiale ?
– Categoric, nu. A fost o al tă generație dar, suferința ma mei,
am simțit -o și trăit -o intens , alături de ea. Însă, o mare consolare și,
un ajutor deosebit l -am avut din partea unei familii vecine . Ei m-au
crescut până la vârsta de șaptesprezece ani. Ei au fost de fapt bunicii
mei adoptivi.
Discuția ar fi continuat cu siguranță mai departe însă , a fost
întreruptă de adminstrator, od ată cu oprirea mașinii.
– Domnilor , am ajuns la destinație.
Răsufl ând ușurat, Kram mer coborâ din mațină și merse câțiva metri
în spate unde , se apucă să facă genoflexiuni . Apoi , îndepărtându -se
pe axa drumului privi minute în șir silueta înaltă a Conacului.
În acest timp , Max d eschise poa rta și alergă s-o înt âmpine pe mama
sa, aflată în salonul de oaspeți.
– Bună mamă. Nu ieși afară să -ți întâmpini musafirii ?
– Ba da. A venit singur Alex ?
– Nu. M ai sunt încă doi bărbați cu el.
Rămas afară , administ ratorul indică musafirilor , calea de urmat.
– Pe-aici domnilor. V ă rog să poftiți.
Krammer își luă într -o mână geanta diplomat , iar cu cealaltă , prinse
mânerul geamantanului. La prima treaptă a scărilor , se opri în loc,
aducându -și lângă picior geama ntanul , apoi privi spre fațada înaltă a
Conacului, luminată de razele palide ale apusului de soare.
În partea de sus a s cărilor , Amalia privea nedumerită f âstâ-
ceala lui Krammer . Înstinctiv, își duse mâna la frunte, apoi își în-
chise ochii pentru câteva secunde bune.
– Hei, Alex . Sunt aici. De ce te -ai oprit ? Să te ajut ?
– Nu Amalia. M i-am tras puțin sufletul.
Spunând acestea, Alex urcâ vioi cele două sprezece trepte de bazalt.
În acest timp , gândul Amal iei fugi involuntar către anii puțini ai co –
pilăriei când , pe aceste scări se juca adesea cu fratele ei , de-a ,,hoții
și vardiștii ”. El se ascundea todeauna după co lțul de jos al scărilor
sau, în puțul secret al fântânii.

89

Astăzi, l uând în considerar e asemănarea celor două moment e, aflate
la mare distanță în timp, îmbrățișarea lui Krammer o făcu să lăcri –
meze de bucurie și fericire.
Alex , făcu un pas înapoi privi nd-o îndelung.
– Arăți foarte bine , Amalia. Nu te -ai schimbat deloc de la ulti –
ma noastră întâln ire.
– Mulțumesc Alex . Dar, vezi în ce văgă ună de lume locuiesc
eu? Și,… cât de rea este ultima parte de drum?
– E un privilegiu , Amalia. Mer gând pe el , realizezi toate vici –
situdinile vieții. Drumurile de pământ au farmecul lor natural. Mie
îmi plac.
– Bine , Alex. M ulțumesc pentru încurajare.
– Amalia. Tu n -ai nevoie de curaj deoare ce îl moștenești . Ai
trecut peste multe obstacole ale vieții. Ai pierdut copilăria, adoles-
cența și o bună parte a tinereții. Cu toate astea , ai continuat să me rgi
cu aceeași dârzenie mai dep arte. Mi -a povestit Max.
– Este adevărat. Am noroc cu Max. E un băiat bun, ascultător
și înțelegător. Dar , să mergem înăuntru.
– Da. T e rog. Mergi în față , Amalia.

Dimineață la ora nouă , Alex și ajutoarele sale se aflau pe tera-
sa scărilor de la intrare, echipați în costume de lucru și ci zme de cau-
ciuc. Amalia , ieși bucuroasă din birou, să-i întâlne ască.
– Bună dimineața domnilor. V -ați odihnit bine?
– Am dormit ca buștenii pe malul râ ului, răspunse Alex, pri –
vindu -și colegii, marcați încă de tăria licorilor bahice de cu seară.
– Mai întâi, serviți micul dejun, continuă Amalia , privindu -l
cu drăgălășenie pe Alex.
– Cine vine cu noi pe teren ?
– D-l administrator și echipa sa . Însă, nu știu cum veți comu –
nica între voi.
– Nu-ți face problem e, deoar ece comunicarea noastră se redu ce
doar la câteva semne simple.
– Sper să vă descurcați . La fermă, aveți asigurate toate con di-
țiile de lucru, odihnă și cazare. Spor la lucru. Ne revedem la sfârșit,
încheie Amalia.

90

Reîntors la Conac seara, după trei zile epuizante de muncă,
Alex avu prima discuție cu Amalia.
– Mâine dimineață aș vrea să-mi arăți și mie Conacul , livada,
piscina și ce mai este pe aici. Discută m și despre noi câte ceva … ?
– Cu mare plăcere, zâmbi Amalia, cu drăgălășenie.
Fața lui Alex se înroși dintr -odată, tră dând o mare emoție su fletească .
Ajuns în dormito r, ar fi vrut să facă un duș rapid, însă se răz gând i. Se
așeză în vană, lăsând apa caldă să -i învă luie trupul vlăguit în timpul
zilei. Moleșeala, se instală din cap până în tălp ile picioarelor, apoi
cu ochii închiși încercă să -și reamintească încă o data primii ani ai
existenț ei sale . Filmul amintirilor , începea cu im aginea unei zile de
vară. Părinții săi, îl duseseră într-un loc aglomerat, cu multă mânca re,
băutură, muzică, jocuri și distracție pentru toată sulflarea acelui loc.
Acolo , i-au fost îndeplinite cu vâ rf și îndesat toate dorințele și place –
rile sale. S -a dat în lanțuri cu tatăl său, în barcă, a tras cu pușca la
țintă, a călărit un cal de circ, s -a jucat cu maimuțele și papagalii , iar
mamă -sa, i-a cumpărat haine frumoase, dulciuri , jucării de tot fel ul,
au mânca t împreună mititei, au băut su curi, înce pând cu banala bra-
gă, până la coca -cola.
În aceeași zi, tatăl său i -a cumpărat un costum de c owboy,
compus din pantofi cu vâ rf ascuțit, rotițe la căl câie, pantaloni trapez,
bluză cu mânec ă scurtă, cartuș ieră la brâ u, prinsă cu o curea din piele
naturală , trecută peste umărul stâng , cataramă strălu citoare, un pistol
jucărie cu arc și o pălărie ne agră cu bor mare și cordeluță ro șie.
Acolo, în acea zi f ierbinte de vară, părinții l -au îmbrăcat în acel cos-
tum pitoresc apoi, au mers la unul din fotografii ambulanți ai t ârgului
la care , au făcut o fotografie împreună.
Spre bucuria lui, a cest moment unic, i-a rămas defini tiv în
minte , iar f otografia era singura cale de întoarcere la anii copilăriei.
O avea și acum la el. Pe spatele îngălbenit al h ârtiei fotografice erau
scrise câteva cuvinte :,, , Alex, 3 ani. ” Iulie 1927

91

****

În dimineața următoare Alex coborâ de unul singur la parterul
conacului . Amalia îl aștepta.
– Bună dimineața , Amalia.
– Bună , Alex. D e ce te-ai trezit? Nu ești obosit ?
– Câteva păsărele gureșe , au bătut la balacon .
– Da. S unt câțiva porumbei.
– Le-am dat câteva boabe de grâu. E un vas plin, acolo.
– Bei o cafeluță ?
– Da, mulțumesc .
– Mergi în salon. V in imediat și eu.
Rămas singur pe holul de la intrare, Alex privea mobilierul, obiec-
tele, tablourile și decora țiunile din jur. Î n pași mărunți, trecuse de
cele două saloane mari, ajungând pe alte holuri , ramificate în multe
direcții. Revenită în salon, Amalia nu-l văzu pe Alex . Nedumerită ,
ieși afară și strigă:
– Alex. U nde ai dispărut ?
– Sunt aici .
– Rămâi acolo. V in după tine.
Alex ajunsese déjà față în față cu ușa , prin care , se cobora la subsol.
– Până aici ai ajuns ? Uite. P rin ușa asta se iese pe holul d e la
intrarea cealaltă. Mai departe se poate me rge la etajele de sus. În
partea aceasta a conacului , umblăm rar . Dar, dacă tot suntem în zona
aceasta , să-ți arăt partea misterioasă a acestui conac.
Mergând către ușa masivă din fața lor Amalia învârti de două
ori cheia din zar apoi, cu u n scârțâit prelung o des chise în lături .
– Vino după mine. Ai grijă la scări. S unt multe și înalte. Uite.
Pe acea stă ușă metalică se intră în subsolul clădirii. Aici sunt multe
încăperi , folosite ca magazii, pivnițe, cămări , iar acol o, este un sis-
tem natural de ventilație. Dar, nu acesta este secretul. Iată această
ușă meta lică. Am s -o deschid.
Din bezna întunecată a tunelului năvăli către ei un aer greu de
mină.

92

– Ce-i aici? Un tunel ? Duce cumva la o fântân ă ? se bâlbâ i
Alex , privind în gol spre treptele negre din piatră, învăluite de întu –
neric și răceală.
– Da. D ar de unde știi ?, întrebă Amalia, zăpăcită de cap.
– Nu știu. Spun și eu așa . Îmi închipui . Am mai văzut așa ceva
într-un loc … sau,…am citit undeva,…
– Acest tunel , este secretul acestui conac. Acum douăzeci de
ani, prin el, având u-l pe Max în brațe m-am reî ntors în cas a părinți –
lor mei.
– E cur ent. Să mergem. Lasă -mă să te ajut.
Amalia , făcu un pas î n spate privi nd nedumerită bărbatul de lângă ea,
din ce în ce , mai sigur pe mișcările sale.

Reveniți , în salonul de oaspeți , Amalia se așeză pe unul dintre
fotolii . Gustân d din ceașca cu cafea Alex se scuză :
– Merg în dormitor , să-mi aduc geanta diplomat.
– Te rog, încuviință Amalia.
Revenit , Alex se așeză în apropierea Amaliei, deschise geanta , apoi
scoase la vedere un portmoneu negru d in piele catifelată.
– Pot să te rog ceva ?
– Da, Alex. D espre ce este vorba ?
– Aș vrea să -mi povestești pe scurt despre părinții și anii tăi de
copilărie. Am af lat ceva de la Max dar , foarte vag. Poate , ai și vreo
fotografie de -a lor.
– Să știi că , nu-mi place să vorbesc prea mult despre trecutul
meu, iar asta, pentru fapt ul că, am foarte puține amintiri din perioada
aceea. Cele mai vii dintre ele , datează din timpu l vacanțelor de vară
și sărbăto rilor de Crăciun, Anul Nou și Pa ște.Veneam aici cu părinții
și o familie . Pe atunci , eu aveam aproape cinci ani , iar fratele meu , în
jur de trei anișori. Ne hârjoneam toată ziua la piscină , alergam pe
scările de la intrare, mergeam la balcoane, în cele trei turnulețe ale
conacului. La sfârșit, cobo ram obosiți în tunel, unde , ne jucam, spe-
riindu-ne unul pe altul , în bezna lui răcoroasă. Ultima dată, un foto-
graf adus de tata ne-a făcut mai multe poze , prin livadă, la piscină, în
interiorul c onacului, la balcoane și în tur nulețe. Dintre toate, mai am
doar una, cea lângă piscină , în care suntem toată familia. Merg s -o
aduc.

93

– Te rog mult, spuse nerăbdător Alex.
Amalia , plecă emoționată spre dormitorul ei. În câteva minute,
se întoarse cu o ramă mare , din lemn de brad, cu multe fotografii.
În mijlocul ramei, era inserată și fotografia , despre care vorbise mai
înainte.
– Iată. Aceștia au fost părinții mei. O ameni iubitori și foarte
buni, mai spuse Amalia , indicând cu degetul arătător , locul acelei fo –
tografii . Fetița din brațele lui tata , sunt eu , iar băiețelul din br ațele
mamei , este fra tele meu .
Alex prinse rama cu ambele mâini, privi nd îndelung acea fo –
togra fie, asemenea unui om hipnotizat. Fața lui de bărbat puternic, în
toată firea, proaspăt b arbierită și frumoasă , se schimonosi încet . La-
crimi mari , ca bobul de grâu, izvorâ te din ochii săi căprui , se ros to-
golea u zgomotoase peste sticla transparentă a ramei.
Of-urile mari, pornite din adânc ul sufletului , îi atrase atenția Ama-
liei, preocupată în acest timp cu încălzirea caféluței, de care , uitaseră
amând oi.
– Alex ? ce-i cu tine ?
Fără să scoată un cu vânt, desfăcu portmoneul și scoase la vedere trei
fotografii.
– Poftim , Amalia. P rivește și tu.
Buimăcită d e-a binelea , Amalia luă fotografii le, privindu -le pe fi e-
care în parte.
– Vai, Doamne Dumnezeule. Această fotografie este iden tică
cu cea , pe care o am eu. Da. Este una și aceeași. Fetița , sunt eu, băie –
țelul este Alex , iar ei sunt părinții mei . S-o văd și pe cealaltă.
Da. Aici, este familia care ven ea cu noi în fiecare an. I-am cunoscut
foarte bine. Nu aveau copii , și-l iubeau nes pus de mult pe Alex.
S-o văd și pe ultima. Fotografia aceasta n -am văzut -o până acum.
Este aceiași familie. B ăiețelul îmbrăcat în costum de cowbo y seamă –
nă cu fratele meu. Nu știu , unde și când a fost făcută . Dar, ce legătu –
ră există între tine și acești oameni? întrebă Amalia , încărcată de
emoții puternice.
– Sunt părinții mei . Citește ce scrie pe verso …
– Iar cei din fotografiile identice ? Cine sunt , Alex ?
-Sunt unchii mei, cu fetița și băiețelul lor, plecați în America.
Nu-mi aminte sc de ei.

94

Zăpăcită de -a binelea, Amalia continuă aproape furioasă:
– Nu se poate. N u-i adevărat. Fetița aceasta , sunt eu . Băiețel ul
este Alex, i ar ei sunt părinții mei. Nu pot să cred. Doamne, e prea
mult pentru o singură zi.
– Ce se întâmpl ă Amalia ?, întrebă Alex, foarte derutat.
– Există încă o dovadă care , ar putea să scoată la iveală ade –
vărul.
– Despre ce adevăr vorbești ?
– Dezbracă -ți cămașa, S ă văd ceva.
– Ce vrei să vezi ?
– Dezbracă -te odată !
Alex își dezbrăcă rapid cămașa . Semnul de mamă era acolo. Amalia
puse mâna pe str ugurelul cafeniu , apoi a plecându -se îl sărută pati –
mașă , mângâindu-l cu multă dragoste ca , în vremurile , când doica , îl
scotea pe Alex din baie, roșu ca racul , iar ea , o ajuta să -l înfeșe în
scutece.
– Alex, tu ești fratele meu !
– Ce spui Amalia ?
– Da, Alex. Ești fratele meu de sânge.
– De unde știi atât de bine ?
– După semnul de mamă . De atunci , a crescut mare, dar tu, ai
rămas fratele meu. .Tu ești Alex !
– Deci , tu ești fetița aceea veselă și subțirică din fotografie ?!
– Da. Iar tu , frățiorul meu drag .
Îmbrățișați și cu ochii în lacrimi , cei doi frați regăsiți după atâția ani ,
își vorbeau , năuciți , unul altuia.
– Alex , iarăși suntem împreunã …
– Da, surioara mea dragă . Oare e adevărat ?
– Cu siguranță ! Este o mare minune , dragul meu frate . Nu am
nici o îndoială . Să ne vadă părinții noștri acum !!!
– Amalia , ce va urma mai departe ?
– Nu știu ce va urma , dar văd că, bunul Dumnezeu ne -a readus ,
iarăși , pe amând oi în casa părinților noș tri. Trebuie să -mi spui mai
multe despre tine … Acum . Te rog , așează -te acolo și povestește.
– Încă pu țin surioară. Să -mi revin și eu .
Alex își trase cămașa pe el și ocupă un loc în fața sorei sale, nerăb –
dătoare și emoționată .

95

– Sora mea dragă. Iată, acum , după atâția ani avem posibili-
tatea să pr ivim lucrurile direct în față. S ă aflăm adevărul despre coș –
marul vieții noastre. Așadar, p ornind de la cele două fotografii ide n-
tice, am aflat ceea ce, n-am știut atâția ani. De fapt, î n fotografii sun-
tem noi și părinții noștri bio logici , iar ceilalți, sunt părinții mei adop –
tivi. Amând oi, erau medi ci militari norvegieni. L ucrau , la Crucea
Roșie Internațională. Așa se explică relația lor de amiciție cu părinții
noștri.
– Alex. Ce știi despre copilăria ta?
– Amintirile mele concrete încep la Paris , unde își aveau do –
miciliul acești oameni. Acolo , pe malul Senei, aveau o casă, încon-
jurată ca și aici de livadă cu pomi fructiferi, piscină și locuri de joacă
pentru m ine. Acolo, mi-am trăit copilăria, adolescența și o parte mică
a tinereții. Casa, există și azi dar, este plină de singurătate. Școala pri –
mară, generală și liceul le -am făcut în Paris, aproa pe de tur nul Ei ffel.
Mai departe , am continuat Academia Militară, devenind ofițer activ.
După trei ani de activitat e continuuă , m-au trans ferat la un Birou de
Investigații din Londra.
Înainte de -a fi transferat , cunoscusem o fetișcană drăguță și
blândă. Într-o seară, mi-a spus că , este însărcinată. A doua zi, foarte
fericiți am vrut să legalizăm căsătoria noastră.
Dar, î n ziua aceea tatăl ei a decedat într-un accident de mașină,
trebuind să meargă acasă. Spre ghinionul nostru, p e când s-a întors,
eu plec asem deja la Londra , în misiune. De atunci, nu mai știu nimic
despre această ființă dragă. La Paris, am revenit după 12 ani. Părinții
adoptivi , erau încă în viață. Ei, rămăseseră singurii mei prieteni ade –
vărați. În scurtă vreme, rețeaua de spionaj a fost decons pirată, iar
personalul activ a fost anunțat să dispară imediat, existând perico lul
anihilării lor definitive . Atunci, am trăit momente grele, fiind nevoit
să părăsesc în secret și cu mare grabă , casa și părinții. Aveau șap-
tezeci și patru de ani.
Patru luni mai târziu, au decedat , fără să știe nimic de soarta
băiatului , pe care l-au iubit atât de mult. Iar eu, fiind ascuns, n -am
reușit să vin la înmor mântarea lor . Vreme de trei ani am trăit într -o
locație secretă din Germa nia Federală . Am purtat ba rbă, plete, mi -am
făcut operații estetice, m -am muti lat pur și simplu, împreună cu d -l
Auer și alți doi colegi. Așa, am luat pentru prima dată contactul cu

96

agricultura , și iată că, această preocupare îndoielnică a devenit astăzi
o plăcere. Anii au trecut. Ar fi fost fr umos să fiu lângă familia mea.
Să am cop ii. Mi -am dorit mult dar, destinul nu mi -a ofer it aceas tă
șansă.
– Alex . Ajunge cu văicăreala aceasta legată de familie. Ești în
putere , omule. C e Dumnezeu ! Ai patruzeci de ani. Îți știu și dat a naș –
terii. Faptul acesta , este încă o dovadă în plus care întregește și mai
mult rea litatea faptelor de azi.
– Chiar o știi ?
– Bineînțeles că știu. De fiecare dată , mama cum păra un tort
mare, din care, mânca m cu toții o săptă mână întreagă. Evenimentul ,
se petrecea anual în ziua de 22 martie. Am greșit cumva ?
– Nu. A șa este …
– Vezi , dragul meu , câte știu despre tine ? De-acum încolo, a r
fi cazul să mă asculți , căci sunt sora ta mai mare.
– Am să încerc Amalia, răspunse Alex zâmbi nd.
– Nu mi -ai spus pr ea multe despre fosta ta iubită sau nevastă,
cum vrei să -i spui.
– Aici este partea urâtă a comportamentului meu. Ai pus mâna
pe rană. N -am reușit să ne căsătorim . Din ziua aceea, Mary, așa o
alintam a rămas mai departe cu viața ei , iar eu , din teama și grija să
nu-i provoc necazuri în carieră am evitat cu bună știință s -o con-
tactez. Nu știu ce s-a întâmpl at cu ea. A păstrat sau nu sarcina ? Și-a
continuat studiile ? S-a căsătorit ?. Nimic absolut. I-am uitat până și
înfățișarea. A fost un gest oribil din partea mea. Cine știe câtă sufe –
rință i-am provocat acestei femei ? Este un reproș pe care mi-l asum
cu răspundere.
– Frățiorul meu drag. Se pare că , avem destine similar e. Tot
pe-acolo , sunt și eu cu căsnicia. Doar Max face di ferența între des-
tinele noastre. Însă, nu se știe niciodată . S-ar putea la fel de bine , ca
faptele să fi evoluat altfel .
– Nu știu ce să cred . Sunt derutat. Au trecut atâția ani. O feme –
ie are alt raț ionament de viață. În sfârșit … Rămâne de văzut dacă ,
mai poate exista o minune ca cea de azi. Iar în privința noastră , tre-
buie să ne gând im bine ce facem mai departe. Cu alte cuvinte, poate
arfi mai b ine să păstrăm relația de colaboratori ? O perioadă de timp .
– Aici, tu hotărăști frățioare.

97

– Cred c ă, așa este mai bine.
– Am înțeles , domnule Krammer . Apropo de nume. A șa sem –
nau părinții tăi adoptivi ?
– Nu. Acesta , este un nume conspirativ. Doar numele mic a
rămas neschimbat. Am de gând să reiau numele părinților noștri.
– Ar fi mult mai bine , Alex.
Încercând să schimbe subiectul discuției Amalia întrebă :
– Dragul meu. Îți cer o părere.
– Te ascult , Amalia.
– Vreau să-i cumpăr o mașină lui Max , De ziua lui. Am apucat
să-i promit. Ce mașină bună îmi recomanzi ?
– Foarte frumos din partea ta. Când va fi acea zi ?
– 7 aprilie. Durează mult ?
– Zece, douăsprezece zile dar nu -i spune nimic. Î n cazul aces –
ta, utilajele agricole le trimit cu trenul iar eu vin cu mașina. Lasă
totul în seama mea.
Discuția dintre frați se încheie aici . Între timp, c olegii lui Alex
coborâseră în sala c u mese iar bucătăreasa bătu la ușa salonului.
– Doamna Amalia, dejunul se poate servi.
– Venim în câteva clipe , Maria . Să mergem , frățiorule, îi șopti
la ureche Amalia.
– După tine soro. Te rog.

98

Ziua de onomastică

*

Întors dintr -o vizită de lucru în Italia , d-l Auer îl invită pe
Alex în biroul să u, pentru o scurtă discuție.
– Bună , Alex. Î mi spui și mie cum au decurs treburile în
România ?
– Cu mare plăcere , d-le Auer. Am vești , destul de bune.
– Mă bucur . Însă fii foarte scurt.
– Da. Așa voi face.
– Te rog.
– Terenurile , sunt bine poziționate geografic și au fertilitate
ridicată. Partea degradată a terenului este în proporție de pat ru la sută,
însă o mare parte din ea se poa te amenaja cu cheltuieli mici.
Cu alte cuvinte toată suprafața de teren, poate fi redată circuitului
agricol. Am recolt at alte probe de sol pentru ana lizele de laborator , în
ideea de-a stabili cât mai corect cantitatea de amen damente și îngră –
șăminte la hectar.
– Am înțeles , Alex. Spune -mi, ceva despre dotări.
– Învestiția trebuie realizată în două etape: În prima, trebuie să
trimitem acol o patru tractoare, echi pate cu toate subansamblurile me –
canice. În următoarea etapă , vor fi prioritare utilajele de întreținere și
recoltare a culturilor de vară și toamnă. As tea, sunt principalele in-
vestiții care, trebuiesc făcute, în mod obligatoriu.
– Mai am o întrebare: Când eșt i dispus să demarezi acțiune a?
– Săptă mâna viitoare.
– Bine Alex. Ai grijă să iasă o treabă bună.
– Cu siguranță , va fi una de succes , d-le Auer.
Alex , părăsi biroul d-lui Auer plecând direct la parcul lor de utilaje
agricole . Acolo, se întâln i cu director ul parcului de utilaje căruia îi
înmână un dosar sub țire cu lista utilajelor pentru România, atențio –
nându -l, să fie pregătite pentru săptă mâna următoare. Pe ace eași listă
de utilaje , trecu și un Mercedes sport, de 2500 cmc, ultimul model,
roșu aprins.

99

**

După 1800 de kilometri parcurși, Alex și inginerul me canic
ales de el, ajunseră la Amalia. Extenuați la maxim, au cobor ât amân-
doi deodată, insuflând cu nesaț aerul proas păt al primăverii .
Sosirea lor , a fost o mare bucurie pentru Amalia și cele două femei
de serviciu , care deschise larg porțile înalte și grele de la intrare.
– Bine -ai venit , Alex. Sunteți epuizați. S e vede pe voi …
– Bună , draga mea. E ste de înțeles. Uite, îți fac cunoșt ință cu
specia listul , despre care ți -am spus data trecută.
– Adu mașina înăuntru .
– Îți place ?
– Da. E foarte frumoasă. Sper să -i placă și lui Max.
– Se va bucura. F ii convinsă de asta. Este o mașină puternică,
silențioasă și potrivită vîrstei lui. Uite. Ți-am adus și ție câteva flori
de primăvară.
– Mulțumesc . Ce frumoase sunt … Ai trimis și utilajele agri –
cole ?
– Da. Ele, au ajuns azi noapte. Sună administrat orul să meargă
la gară. Să vină , să-l ia pe specialist și să le descarce.

Dimineață, Alex co borâ primul. Amalia î l aștepta î n bucătarie.
– Te-ai odihnit bine Alex ?
– Da
– Vii cu mine să -ți arăt locul co pilăriei noastre? Data trecută ,
n-am putut face acest lucru.
– Da
După trei ore de vizit ă prin toa te colțurile Conacului și împre juri-
mile acestuia, Amalia îl întrebă
– Îți amintesc ceva aceste locuri ?
– Piscina este singurul loc de care îmi amin tesc cel mai bine.
Apoi , aleea pietruită din livadă, scările acestea de la intrare și tunelul
cu fântâna din costișa dealului.
– Da. A stea erau locurile noastre preferate de joacă. Aici , ve-
neam în fiecare an cu părinții n oștri și familia care te -a înfi at pe tine.
I-am cunoscut și-mi amintesc de ei foarte bine. Era un cuplu perfect.

100

Iar tu, e rai, favoritul lor . Și totuși … Ce suflet meschin au putut avea
oamenii ăștia, s ă nu-ți spună ni mic despre familia , ta și locul în care
ai văzut prima dată lumina zilei ! Meritai această fav oare. Iar la mine
nu s-au gând it de loc.
– Da. Așa este , Amalia.
– Dar, dacă ne căsătoream ? Așa cum intenționai tu să faci ?
Eram de pozna lumii. Dă -ți cu seama ce păcate făceam. I-am povestit
și lui Max despre declarația ta de dragoste.
– Și, ce-a spus ?
– A zâmbit .
– Îmi este rușine , dar ce să mai fac acum ?
-Nimic fratele meu. Deocamdată, ră mâne secretul nostru. Max ,
va fi mai fericit să afle c ă, domnul Krammer este de fapt unchiul său.
– Îmi închipui déjà, ce față va face nepotul meu. Să -mi dai nu –
mărul lui de telefon. Va trebui să -i dau câteva sfaturi cu privire la
mașină.
– Iar tu Alex , să-ți refaci viața. Încear că s-o găsești pe fosta ta
soție. Poate , nu s-a căsători t sau, este liberă. Nu trăi singur. Ia-ți o fi –
ință dragă lângă tine și vino acasă. Avem loc suficient , iar noi ca frați
nu avem nimic de împărțit.
– Înțeleg soră dragă. Încerc să le rezolv pe toate într-o anumită
ordine. A m în dispozitiv două priorități : în primul îmi voi clarific a
pentru todeauna trecutul meu parizian. A două problemă , este casa în
care a m crescut. Se află într-o stare avansată de degradare fizică, ne –
cesitând reparații serioase și urgente. Desigur, r ezolvarea aces tor
chestiuni necesită cu certi tudine, mult timp. Dar, voi avea mereu în
vedere sfaturile tale și aceste locuri minu nate, mioritice. Îți promit
Amalia. Iar a cum, să-mi fac bagajele. Cine mă duce la aeroport pe
seară ?
– Adminstratorul. Vorbesc imediat cu el .

101

***

Ziua de 7 aprilie se apropia cu pași grăbiți . O zi ca oricare alta ,
însă cu mare semnificație la Conac. Înainte cu două zile Amalia îl
chemă la telefon pe Max.
– Alo, Max ?
– Da mamă. Eu sunt. T e ascult.
– Ce faci ?
– Imediat, merg la un curs de limbi străine . M-am gând it, să
învăț și limba engleză. Cine știe ? Poate să -mi fie de folos mai târziu .
– Nu-ți afectează celelalte cursuri ?
– Nici vorbă. Sunt trei ore pe săptă mână.
– Cum stai cu timpul ?
– De ce mă întrebi ? Ai cumva probleme ?
– Nu dragul meu. Este ziua ta. A i uitat ? Doar odată împli nește
omul douăzeci de ani.
– Nu știu ce să -ți spun. S unt cam înghesuit cu timpul . Dar, o să
fac tot posibilul să vin acasă. Îl aduc și pe Sebastian cu mine, colegul
meu de cameră.
– Bine. V ă aștept. Dacă se schimbă ceva să -mi dai un telefon.
Ai grijă de tine. Pa.
– Sărut mâna, mamă. L a revedere.

Vineri după masă, Max și prietenul său s-au urcat a mând oi în acce –
leratul de seară. Sebastian , scoase din buzunarul rucsaculu i cutia cu
piese de șah , provocându -l pe Max.Între ei, exista o mare con curen –
ță la jocul acesta iar acum, aveau încă o dată ocazia să -și de mon-
streze unul altuia măiestria .
Ajunși l a Conac, f ără să bănuiască ceva, Max începuse deja
una din cele mai fericite și frumoase z ile de onomastică. Amalia le
propus ese a mând urora să facă o baie apoi, să servească masa și să
tragă un pui de somn , până la sosirea invitaților. Petrecerea , urma să
încea pă la ora douăzeci.
După câteva ore bune de somn, c easul din turn, anunța ora nouă –
sprezece . Auzindu -l, Max se trezi și coborâ la par ter, unde o întâlni
pe Amalia.

102

– Mamă , ce se întâmpl ă ? E mare vânzole ală aici. Ai invitat
mai mulți oameni ?
– Da. Ți -am mai spus. Doar o dată împlinește omul douăzeci de
ani.
– E adevărat ce spui , însă n -aș vrea să crezi că , pretențiile me –
le, cresc proporțional cu numărul anilor. Ele au rămas aceleaș i.
– Nu-i adevărat. Mereu, trebuie schimbat câte ceva. Nu crezi ?
– La ce oră vin musafirii ?
– Peste o oră.
– Bine. Merg să -mi trezesc colegul.

****

Îmbrăcați în haine frumoase și elegante d e sărbătoare, musa –
firii au sosit, d eodată. Cei mai mulți din tre ei descopereau pentru pri –
ma dată arhitectura și mediul ambiental al conacului. Ornamentarea
și înf rumusețarea sălii a fost realizată de un decorator profesionist,
partea muzicală a serii o asigura o formație muzicală , iar p ersonalul
de sevire era alcătuit din două fete și doi băieți, îmbrăcați în cos-
tumație adecvată, sur âzători și plini de farmec.
Încăperea fusese împărțită în două: prima parte era ocupată de barul
cu băuturi și mesele pentru invitați , iar în cealaltă parte , se impro –
vizase o mică scenă p entru formația artistică, ocupa tă în totalitate de
aceasta ș i instrumente le lor . Spațiul rămas dispo nibil se putea folosi
ca ring de dan s.
Trecuse puțin peste ora două zeci. Pe un fond muzical, solistul
vocal al formației anunță în câteva fraze scopul acelei întâlniri orga-
nizate, invitând asistența să consume cu savoare acest prilej minu –
nat, de voie bună și prietenie.
Îndemnul acestuia a fost urmat de un ropot lung și ritmat de aplauze ,
pe versurile melodiei ,,La mulți ani, cu sănătate ”, cântată de întreaga
formație și invitați, deopotrivă. Flacăra veseliei se întinse cu repezi-
ciune la fie care invitat , iar grijile cotidiene au fost lăsate în urmă.
Puțin îngrijorat , Max se așeză lângă mama sa și întrebă :
– Mamă dragă. N u te supăra că întreb. Fă -mă să înțeleg. Ai
invitat numai oameni de seamă. Uite. Îl văd acolo pe învățător, diri –

103

gintele meu de clasă, primarul și toți ceilalți. C rema acestor sate.
Care este scopul adevărat al acestei serate ?
Amalia , se întoarse ușor către el, afișând un zâmbet cald, de mamă
responsabilă.
– Dragul meu. S unt prea fericită acum, să -ți pot da mai multe
explicații. Însă, pentru liniștea ta, să știi că , acestă petrecere este un
gest personal , de mulțumire , acelora care au fost lângă mine și , m-au
ajutat , într-un fel sau altul , de-a lungul acestor ani. Trebuia , să fac
mai de mult acest lucru , dar niciodată nu este prea târziu .
Iată că , momentul acela a sosit și , se consumă chiar acum , sub pri –
virile noastre. Este ceva ieșit din comun ?
– Nu știu ce să mai spun. Ai fost și r ămâi mereu un izvor nese –
cat de su rprize plăcute.
Atmosfera sălii se încinse. Voia bună plutea din belșug peste tot , iar
bărbații și nevestele lor, aflați în pași de dans, aplaudau cu frene zie
melodiile vocale și instrumentale ale formației , ajunse la sfârșitul pri –
mei runde orchestrale.
A urmat o scurtă pauză de refacere. Câteva grupuri mici de
bărbați și femei au rămas pe același loc , discut ând zgomotos între ei,
alții s -au retras obosiți pe scaune, iar unii , mai curioși din fire , s-au
adunat în jurul lui Max , să-l cunoască mai de aproape și să -i pună fel
și fel de întrebări. Unu l dintre ei era chiar pri marul comunei și soția
lui, intrați deja în dialog cu Amalia.
– Mai ieri trecea cu geanta plină de cărți pe la poarta casei
noastre , iar acum , iată-l bărbat , în toată firea.
Apoi întor cându-se către Max îl întrebă :
– Am aflat că , ești la aviație. Nu -i periculos. Îți place ?
– Sunt, la început de drum .
– Tine-o tot așa, încheie scurt primarul, oferindu -i lui Max un
cadou din partea familiei sale , ambalat într -o cutie de carton cu in s-
cripția ,,La mulți ani Max ”.
– Vă mulțumesc , doamnă și domnule primar. Dar, a m și eu o
rugăminte la inst ituția pe care o reprezentați. Îmi permiteți s -o spun?
– Desigur. C u mare plăcere.
– Domnule primar, face ți ceva cu drumul acesta.Vă rog. E
groaznic.

104

– Așa este. Dar ascultă bine ce-ți spun acum. În to amnă, con-
cetățenii acestor sate , vor merge pe un drum larg, tasat cu piatră mă –
runtă. Asta e sigur.
Auzind promisiunea pr imarului, invitați i s-au coalizat instantaneu ,
cântând împreună melodia : ,,Ci ne să traiască ? La mulți ani ”.
La urmă de tot, Sebastian veni căt re prietenul său și-i oferi o cravată,
doi butoni de cămașă și o mână caldă, prietenească, însoțită de urarea
,, La mulți ani Max ”.
Dar l umea , aștepta să audă câteva cuvinte din partea sărbăto ri-
tului. Luând act de voin ța publicului, Max a fost nevoit să impro –
vizeze un mic discurs.
-Stimați invita ți.N-am pregătit un discurs special pen tru aceas –
tă seară. Totuși, prin prezența dumne avoastră , îmi dau seama cât de
minunați și buni sunt oam enii acestor meleaguri .De-a lungul tim-
pului ei au acordat f amiliei mele toată dragostea și prietenia lor, în-
cepând cu bunic ii mei , mie și mamei mele. Pentru aceasta, vă mulțu-
mesc , dorindu -vă în continuare distracție plăcută.
Finalul discursului , a fost acoperit iarăși de aplauze le zgomo -toase
ale invitaților, ridicați în picioare și susținuți la unison de for -mația
artistică. Cuprinsă de emoție, Amalia lăcrimă fericită alături de fiul
ei. Dorea și ea, să spună câteva cuvinte.
– Dragii mei. Cuvintele sunt de prisos. El e se pot citi cu non –
șalanță pe chipul meu. Sunt o mamă fericită alături d e Max și antu –
rajul de față. Astă seară, d -stră i-ați oferit fiului meu surprize plăcute
și interesante prin natura l or fizică și sentimentală. Acum însă, este
rândul meu ca mamă , să-i fac o altă surpriză plăcută.
Întor cându-se către feblețea sa, continuă :
– Max, dragul meu. Acestea , sunt cheile unui automobil nou,
marca Mercedes sport , de 2500 cmc, ultimul model. Să -l folosești cu
sănătate și bucurie multă.
Un alt ropot asurzitor de aplauze, acompaniate de or chestră se
auziră încă o dată, departe , prin ferestrele înalte și largi ale C onacu-
lui. În acest timp, Max rămase înțepenit lângă mama sa care, conti –
nua să -l îmbrățișeze ca de fiecare dată.
– Mulțumesc mamă, M -ai terminat. Asta , da surpriză și cadou.
Numai tu, puteai s -o faci. Doamne , ! Ce noroc pe mine.

105

– Să mergem afară, își îndemnă Amalia invitații, luându-și bă –
iatul de mână.
Rând pe rând, aceștia au ieșit pe terasa parterului , de unde puteau
admira în lumina artificială a becurilor frumusețea și eleganța acelei
bijuterii mecanice. Reîntorși în sală, p etrecerea a continuat mai de-
parte , cu și mai mare patos , până la primele ore ale dimineții după
care, musafirii au plecat mulțumiți și satisfăcuți către casele lor, iar
liniștea s -a așezat monotonă peste tot.

*****

La ieșirea din biserică Amalia se opri pentru puțină vreme la taclale
cu foști invitați din seara trecută, după care , se îndre ptă spre C onac.
Acolo, c a de fiecare dată Max se trezise puțin mai de vreme, aștep –
tând-o în fața porții .
-Sărut mâna, mamă . Ai fi putut , să te odihnești. Azi dimineață ,
la ora trei , aveai încă musafiri.
– Da. Așa este . Însă, a trebuit să merg la biserică deoa rece, azi
a avut loc Consiliul Parohial .
Urcând scările, Max îi dărui mamei sale, un parfum fin de
damă, cumpărat din capitală.
– Asta, în loc de flori mamă.
– Mulțumesc, ești un gentleman. Când plecați ?
– Cu acceleratul de seară.
– Care a ccelerat , Max ? Atunci, pentru ce -am cumpărat mașina
asta, atât de frumoasă. N umai s -o privim ?
– Vrei să spui că … pot pleca cu ea ?
– Bineînțeles , dragul meu. În cu rând te va suna Alex , să-ți spu –
nă câteva lucruri despre mașină.
– Așadar, mașina a fost adusă de el ?
– Da. A venit împreună cu un inginer mecanic. Acesta , se află
încă la ferma noastră. F ace ins tructajul muncitorilor.
– Au sosit și utilajele ?
– Bineînțeles. Cum ai crezut?
– Iată domnule ce înseamnă cu vânt. Așa da , parteneri de afa –
ceri. Ești o norocoasă mamă.
– Norocoasă și fericită.

106

– Ce vrei să spui ? Ti-a propus Krammer ceva ?
– Da. Iar eu , mă voi ține de cu vânt.
– Mamă, dar ,… Krammer acesta este un om de cu vânt. De
data asta , aparențele nu înșeală. Sau , vrei să -l faci prizonierul tău ?
– Max. S ă nu mă înțelegi greșit. Cu acest om am încheiat un
pact verbal , pe care , vreau să -l respect cu strictețe o vreme. După
aceea, vei afla tot adevărul. Să nu te superi pe mine.
– Știi bine că , nu mă pot supăra pe dumneata , dar observ cu
mirare cum , de la o zi la alta, devii mai interesantă și secretoasă , în
tot ce faci și spui.
– Scopul scuză mijloacele , dragul meu.
– Nu înțeleg prea bine care este scopul și care sunt mijloacele ,
dar, dacă dumneata spui că -i bine, așa este.
Dintr -o dată telefonul din salon sună lung și pițigăiat.
– Ridică -l. Sigur este Alex.
-Alo ! Da, sunt Max. Vă salut , d-le Krammer. Vă mulțu mesc !
Da, ascult. No tez tot ce -mi spune -ți.
Dialogul prin telefon a durat destul de mult , iar Max și -a notat
câteva pagin i cu explicații tehnice referit oare la automobil.
În acest timp , Amalia se făcu nev ăzută, ieșind afară , să admire fru-
musețea acelei zile însorite de aprilie.

Rămas s ingur, Max se duse direct la mașină, să urmeze î ntoc-
mai sfaturile date de Alex. Habitatul plăcut, prietenos și cald , al ma –
șinii îl impresionă și mai mult , odată cu așezarea pe scaunul șofe –
rului și mângâierea tandră a volanului, îmbrăcat în piele de calitate.
Având sentimentul omului curios, nerăbdător și cu oarecare teamă
de nou, introduse cheia în contactul electric, aflat în dreapta vola –
nului. Apoi, r otind ușor în față, un clinchet scurt, metalic se auzi sub
bord, iar un sforăit înfundat , de forțe mecanice , aflate în desfășurare
lejeră , se porni silențios sub capota capitonată a limuzinei .
Perfecțiunea tehnicii germane în domeniul auto , se afla déjà la pi-
cioarele sale .
Stăpân pe situație, introd use în treapta înt âi de viteză. De înda –
tă, caii nărăvași, înhămați la ace eași trăsură modern ă, struniți cu te –
nacitate de un singur fr âu metalic, aflat la discreția vizitiului, au ne –
chezat laolaltă. Mașina , porni sprințară din loc , ascult ând întocmai și

107

la timp comenzile stăpânului de la volan, intrat pe neaș teptate într -o
stare frenetică și entuziastă. La câțiva metri în față , Amalia privea cu
satisfacție manevrele novice ale conducătorului auto începător.
– Ei ce spui ? Își merită sau nu banii ?
– Nu-ți pot răspunde la această întrebare. Sunt persiflat de pro-
pria-mi nepricepere și îndemânare .
– Să-ți deschid poarta ?
– Da. Te rog. Merg câțiva kilometri și revin.
– Bine. T e aștept.

Ca niciodată , trezindu -se de unul singur, Sebastian coborâ în
salon , să-l întâlne ască pe Max. Tocmai atunci , Amalia întră pe ușă.
– Sărut mâna.
– Max a ieșit cu mașina pe drum. Vrea să se obișnuiască cât de
cât cu ea. Aveți de făcut un drum lung.
– Mergem cu mașina? , întrebă curios Sebastian.
– Da. Trebuie să plecați mai devreme. Noaptea este mai greu.
– Da. Mai cu seamă că, este și începător, o completă Sebastian.
Max, lăsă mașina la poartă, apoi se întâln i cu Sebastian.
– Colega ! Îți stă bine, la volanul acestei limuzine.
– Ia uite , domnule. A i reușit să te trezești ?
– Așa cum vezi. Cum merge mașina ?
– O să vezi. Mâncăm și plecăm.
Ajutat de Amalia, Max își puse în portbagajul mașinii cele de tre –
buință, apoi plecă spre capitală cu propia -i mașină.
– Să conduci cu a tenție. Odihnește -te, dacă te simți obosit .
Drum bun. Să-mi dai telefon când ajungi.
– La revedere mamă. Ne auzim în cu rând. Pa.
– Mulțumesc doamna Amalia, spuse Sebastian prin geamul
deschis al mașinii. Sărut mâna. Sănătate .

Ajunși la cu bine la București Max și Sebastian se priviră înde-
lung, dând u-și prietenește mâna.
– Ei, amice. S pune -ți părerea. Cum te -ai sim țit pe drum, într -o
mașină nouă, condusă de mine ?
– A fost bine , dar trebuie să recunoști … Fără mine, nu știu
ce-ai fi făcut. Ai văzut acolo și acolo , îi răspunse în glumă Sebastian.

108

– Cum ?… Ce vrei să spui ?
– Ce-ai auzit. Ai încă nevoie de însoțitor .
– Și,…. cine să fie acela ?
– Chiar nu bănuiești ?
– Adică tu ?
– Păi,…. cine este colegul și prietenul tău ? …
– Stai liniștit Sebastian . Nu plec nicăieri fără tine.
– Am glumit Max, C onduci destul de bine , ca începător.
– Dar n-am destulă experiență. Ș tiu asta. S-a văzut pe drum,
mai ales în oraș. Ce vrei să fac ? Tu conduceai mai bine ca mine ?
– Fugi domnule de -aici. Mie mi-e frică să pun mâna pe volan.
Eu o să fiu professor.
– Și ce ? Profesorii nu conduc mașini ?
– S-o facă cine vrea. P entru mine , automobilul este doar un
mijloc de transport , ca oricare altul; nimic altceva.

******

Ca de fiecare dată Max, termină cu bine sesiunea ultimelor
examane , reveni nd acasă, pentr u a da o mână de ajutor mamei sale.
Intrând în salon, pe una din mese găsi o telegramă de la Ana . Fără să
stea pe gânduri, o deschise și o citi în grabă.

Dragul meu Max,

Am intrat la facultate. Mama este foarte mulțumită de prestația
mea. Sumt fericită. Pe 1 august voi f i pe aeroportul Băneasa. Cu noi,
vine Elisabeta, micuțul George și mama ei.
Cu multă dragoste Ana,
Paris, 16 iulie 1970.

,, Ooo, frumoasa mea Ană. Ce veste minunată.! C e dor îmi este de
tine. Și cât mă bucur de mult pentru succesul tău ! “ își spuse Max
sieși, privind îndelung telegrama din mână.
Tocmai atunci, Amalia se reî ntoarse din câmp, epuizată de arșița ziei.
– Vreau să fac o baie în pisci nă. Mă topesc , de-atâta zăduf . Ce
ai în mână ? O telegramă ? Doar, nu s-a întâmpl at ceva rău ?

109

– Dimpotrivă. Telegrama , mi-a adus o mare bucurie Citește -o !
Amalia, luă foaia de velină și o privi în fugă.
– Foarte frumos. Este o fată deșteaptă. Poate , terminăm cu re –
coltatul grâului până atunci. Merge repede cu utilajele astea noi. Ai
văzut cât de bine funcționează ? Nimic nu se pierde .
– Da. Krammer a făcut o treabă bună. Merită tot respect ul nos-
tru. Însă, nu cred să se termine recoltatul până atunci.
– Și cum faci ? Mergi la ae roport. Le aduci acasă la noi? În-
trebă Amalia curioasă.
– O să vorbesc la telefon cu Ana, să stabilim un program.
– Ard de nerăbdătoare să -ți cunosc iubita.
– Mai sunt unsprezece zile.
– Ai și început să le numeri ?
– Mi-e dragă mamă.
– Știu ce înseamnă dragostea . E boală grea.

*******

În ultima duminică din iulie, Max s-a retras tăcu t în dormitorul
său. Form ând repede numărul de telefon al Anei, obțin u legătura ,
dintr -o singură încercare.
– Alo, Ana ?
– Da ! Bună , Max. Ce faci dragul meu ? Ești bine ? Te as cult.
– Am primit telegrama . Felicitări. Ai discutat cu mama ta ?
– Aseară , am vorbit cu ea. Mi-a spus , să aleg orice locație dor-
esc.
– Și,ce-ai ales ?
– România .
– Bine Ana. Iar eu , o să vin după voi.
– O.k. Rămâne m așa. Abia aștept să ne întâln im.Pa
– La revedere Ana .
Imediat, a celași telefon, sună tare ș i prelung. Amalia , se grăbi să răs –
pundă.
– Alo. Alex ? N-ai sunat de trei săptă mâni. Ce mai faci ?
– Sunt la Paris. Mi -am renovat casa. Ieri , am terminat lucrări –
le, iar azi aranjez interiorul. Te -am sunat , să-mi spui dacă, merg bine
treburile în fermă. Se descurcă oamenii ?

110

– Da, Alex. Sun t foarte mulțumită.
– În cincisprezece august , vin cu celela lte utilaje. Aveți grijă să
trimiteți marfa la timp. Deasemene a, veri ficați calitatea ambalajului
și marcarea lui. Data trecută au fost problem e. Te rog să ai în vedere
aceas tă atenționare.
– Bine Alex . Nu uita de tine și problemele tale, îi reaminti
Amalia.
– Voi avea în vedere sfatul tău. Acum, te las cu bine. P a.
– La revedere , Alex. T e așteptăm …
Luând în serios avertizarea făcută de Alex, Amalia îl puse în gardă
pe Max .
– Alex , mi-a spus , să fim atenți la calitat ea ambalajului pentru
export. De aceea , te-aș ruga să te ocupi direct de acest aspect, în-
cepând de mâine .
– Da, mamă ! Doar atât?
Înțelegând, unde bate gândul lui Max, Amalia întrebă zâmbitoare:
– Te-am auzit vorbind la telefon.
– Așa este. Am sun at-o pe Ana.
– Și, cum ați rămas ? Mergi înaintea ei ?
-Nu. Ele merg direct în Deltă.
– Iarăși mergi acolo ?
– Mamă . Știu ce vrei să spui, î nsă nu stau. Voi pleca în ace eași
zi. O iau pe Ana și venim la noi.
– M-aș bucura să le aduci pe toate. Avem destul loc. Este vară,
soare, c ald, liniște, aer curat, iar tu o să fii o gazdă tânără și primi –
toare. Mai devreme sau mai târziu, această întâln ire va avea loc, ori
cu Ana , ori cu altă fată. Este adevărat ?
– Da mamă. Mulțumesc. Așa voi face.

111

Reîntregire fericită

*

Luna lui Cuptor se terminase de cu rând, însă, dogoarea zilei ,
rămânea mai departe greu de suportat. Valuri năucitoare de căldură
ieșite haotic din miezul strălucitor al soarelui se rostogoleau în ava –
lanșe fierbinți spre fața aridă a pământ ului. De aceea, după două săp –
tămâ ni de secetă continuă și aspră , bucuria sosirii anotimpului căldu-
ros de vară se transformă încet, încet, într -o așteptare lungă și o rugă –
ciune cu patos către Divini tate, iar oamenii invocau ploaia.
Această așteptare generală încetă în seara zilei de vineri spre
sâmbătă când , freamătul codrilor se auzi foșnitor în zare , iar soarele ,
se refugi ase grăbit printre câteva crețe de nori. O umbră deșirată și
cețoasă se împrăștie în spatele lui, iar tolba închisă a vânturilor , se
desfăcu în cea laltă parte a zării. Privind spre fața pîrjolită a pămân –
tului Sfîntul Ilie se întristă și grăbit, își înhămă armăsarii la oiștea ca –
rului său de foc. Apoi, șfichiui ndu-i cu bl ândețe porni în trombă scân-
teietoare către Zeul Vânt urilor și cel al Apelor Veșnice.
Dar, a bia spre miezul nopții , ajuns deasupra acelor locuri, revăr să
peste ele apă curată, liniștită și multă bincu vântare, metamor fozând
astfel zăbranicul însetat al gliei.

In dimineața acelei zile Max porni spre D eltă. De o parte și
alta a șoselei se formaseră numeroase bălți , în care se zv ârcoleau cu
groază numeroși mormoloci , veniți odată cu ploaia .
Spre se ară, ajunse pe malul Dunării . Nu se schimbase nimic. Același
hotel, ace eași parcare, rampă de îmbar care, multă lume iar fluviul își
ducea mai departe tânguirea sa fiească.
Coborâ t din mașină, privi atent către debarcader unde , tocmai sosise
nava de călători ,,Săgeata ”. Un șir lung de turiști se așezase la scările
metalice ale navei. Deodată, în ușa înaltă a navei au apărut două fete
zglobii, îmbrăcate în costume marinărești , de vară, privind cu in-
sistență , platoul asfaltat și , împânzit de lume. Cu ochi de șoim, Ana

112

își depistă cu ușurință victima. Aban donând u-și prietena , alergă cu
toată forța către Max . Acesta, o aștepta cu brațele deschise.
– Max, dragul meu. ! Lasă-mă să te privesc de la distanță. Te –
ai schimbat în bine , Max.
– Mulțumesc , Ana. Iar tu, ești ca o z ână.
Între timp , Elisabeta se apropie înlăcrimată de Max.
– Bună , Elisabeta . Vino să te îmbrățisez.
– Ce facem ? întrebă Ana , plină de fericire.
– Avem două variante.
– Care sunt acelea ?
– Să rămâne m în seara asta la hotel.
– Varianta asta pică.
– Să mergem în Deltă !
– Asta rămâne . Mama , mi-a spus clar să aju ng la ea cât mai
repede.
– În cazul acesta , mergem la debarcader. Peste o jumăta te de
oră avem ultima cursă.
– O.k., să plecăm.
– Îmi place mașina ta , e frumoasă. Dar tu, ești și mai frumos,
spuse fericită Ana.
– Am aici și câteva cadouri pentru voi.
– Lasă -le acolo. L e scoți pe seară .
Pe vapor, totul era neschimbat. Mesele fotoliile, rafturile, televizorul,
casetofonul. Așezându -se tăcut pe același foto liu, închise ochii . Lip-
seau doar George, Vasile și Otilia.
Instalați în aceiași în căpere , atmosfe ra deveni repede p ropice
discuțiilor de tot felul iar Ana, vorbea în permanență , privindu -l pe
Max cu multă afecțiune și plăcere. Ținea la el. Îl iubea. S e îndră-
gostise nebunește. Glasul, privirea, vorbele și mângâierile lui tandre,
se potriveau perfect cu propriile simțiri și trăiri lăuntrice.
Mama Anei , observă delirul în care intrase f iica sa , însă n-o
deranja de loc această atitudine , întru cât situația era sub control , iar
Max părea un băiat foarte echilibrat în toate. De altfel, cu permi –
siunea Anei, ea citise scrisorile trimise de Max, încurajând u-o pe
Ana să continu e corespondența cu el.
Într-un moment al serii , Mariana, îl întrebă p e Max:
– O iubești pe Ana ?

113

– Da, doamn ă Mariana. Mi-e dragă și o respect foarte mult.
Este o fată deosebită.
– Mulțumesc Max. Am vrut să aud din gura ta aceste cuvinte.
Apoi , privind -o pe Ana , continuă :
– Vino cu mine, să-ți arăt cușe ta unde , va dormi Max în seara
aceasta . Eu cu Luisa și Elisabe ta, ne retragem. Noapte bună .

**

A doua zi, spre seară , Elisabeta se căină ;
-Mamă, ia -l d-ta pe George. Mi -au amorțit picioarele.
-Nu mai este cazul , deoarece călătoria noastră a luat sfârșit,
asemenea acest ei zile peste care, iată , s-a așezat înserarea. Am ajuns
acasă la mine.! , spuse bucuros Max.
Cobo rând din mașină, femeile și -au aranjat cu atenție hainele
subțiri de vară, iar Max, plecă spre poarta C onacului, întâmpinat de
Maria, una dintre femeile de serviciu .
– A-ți sosit , domnișorule Max ?
– Bună Maria. Te rog să deschizi poarta mare.
-Imediat, răspunse femeia, aler gând vioaie către meterezele
metalice și grele ale porților .
– Poftiți înăuntru, mai spuse ea , privind curioasă , cele trei
femei grațioase.
– Mama este acasă ?
– Nu. Doamna Amalia este plecată de azi dimineață la fermă
cu domnul Alex. Au de lucru cu niș te mașini. Însă , fiți liniștit. N u
lipsește nimic din ceea ce trebuie să fie la C onac. Știam că , veniți și
aveți mu safiri deosebiți. Colega mea, s-a ocupat de confortul și cură –
țenia came relor iar eu , de bucătărie. Totul , este pregătit ca la carte.
– Mulțumesc , Maria.
Max, reveni să înt âmpine doamnele rămase în stradă.
– Îmi cer scuze doamnelor. Ana dragă, tu știi româ nește. Ai
aici două f emei . Spune -le cum să va ajute și mergeți cu ele la ca –
merele voastre. După instalare, ne întâln im cu toții în camera de oas –
peți. Veți primi indicațiile și explicațiile necesare. Pe mine , vă rog să
mă scuzați în acest timp.

114

– Bine Max. N e descurcăm noi. R ezolvă-ți treburile , îi răs –
punse voi oasă Ana, deschiz ând portbagajul mașinii.
În acest timp, Max sună la fermă .
– Alo. Sunt Max. O caut pe mama .
La telefon era chiar Amalia.
– Da, Max. Avem déjà musafiri ?
– Da. I-am lăsat pe mâna Mariei. Voi, mai stați mult ?
– Să vedem, ce spune Alex. Poate reușim să ajungem mai
repede . Până atunci, d escurcă -te !
– Bine , mamă, vă aștept. La revedere.
Profit ând de timp , Max făcu un duș rece care, îl readuse la realitate,
fortifi cându-i sănă tos, trupul și mintea. Îmbrăcat într -un costum ele-
gant de seară, in tră de un ul singur în salonul de oaspeți, încercând să
așeze virtual , fiecare învitat al serii. Însă, z bârnâitul agresiv al tele-
fonului, îi întrerupse gând urile.
– Da mamă; te ascult.
– În cinci minute, suntem acasă.
– Vă aștept.
Ieșind pe holul din fața scărilor, le întâlni pe Ana și Elisabeta , aștep –
tând proaspete și fru moase.
– Doamnele și juniorul , unde sunt ?
– Coboară și ele în câteva minute.
– Haideți în salon. Căutați o muzică bună. A colo, pe raft, sunt
toate casetele. În câteva minute, sosește și mama .
– Doamne ! … Ce emoții am, !
– Liniște -te draga mea . Ce-i cu tine ? E mama mea . De ce te
stresezi atâta ? Te cunoaște din fotografiile trimise. Te rog . În cu rând
vei fi diamantul serii. Dar iată. Mama este deja pe scări .
– S-o întâmpinăm a mând oi.
– Ce să fac Max ? întrebă emoționată Ana .
– Nimic . Dă-mi mâna. Hai. Mamă,… faceți cunoștință. Ea,
este Ana.
– Ana ? Fata din fotografii ? întrebă Amalia.
– Da, doamn ă. În carne și oase.
– Vino să te îmbrățișez. Ești o fată pe cinste.
– N-a venit și domnul Krammer ? întrebă contrariat Max.

115

-Vine și el într -o jumătate de oră . A apărut ceva neprevăzut .
Până atunci să facem cunoștință și cu celelalte doamne. Unde sunt ?
– Merg după el e, spuse Ana, ur când grăbită scările.
În acest timp Max o prezentă pe Elisabeta.
– Ea, este Elisabeta.
– Imi pare bine . Uite o altă fată la fel de frumoasă.
Tocmai atunci, u șa salonului se deschise încet , iar în prag apăru mai
întâi băiețelul , urmat apoi de Mariana și Luiza.
Amalia , îl îmbrățișă pe George apoi, ridică privirea către cele două
doamne care , se apropiau încet de ea. Max, făcu din nou prezentările.
– Ea, este mama mea, doamna Mariana , este mama Anei , iar
doamna Luiza – mama Elisabetei.
– Mă bucur doamnelor. Bine ați veni t în cas a noastră. Vă rog
să ocupați loc.
Privind mai atentă spre Luiza , Amalia simți iarăși aceeași slă –
biciune, manifesta tă de fiecare data, când o copleșeau em oțiile și
stresul. Max , observă și de această dată clătinarea mamei sale .
Apro piindu -se de ea, o îndemnă :
– Servește puțină apă. Prea mult l ucrezi.
Refuzându -l politicos privi îndelung către Luiza și o întreb ă direct
și corect în limba franceză.
– Luiza ? Tu ești?
– Doamne sfinte ! Amalia ? Nici eu n -am fost sig ură de ceea
ce văd. Dar , ești chiar tu . Numai tu poți să fii. Prietena mea bună .
Fără cuvinte și foarte derutate, cele două femei s-au strâns în
brațe, minute în șir . Uluiți de mirajul acestei întâl niri nea șteptate,
ceilalți priveau nedu meriți către ele, fericite și înlăcrimate de bucuria
revederii.
– Draga mea Luiza, timpul ne -a schimbat înfățișarea , însă pri-
etenia noastră , sper, c-a rămas ace eași. Dumnezeu face minuni. Iată.
Asta, e una dintre ele. Cine, s-a gând it vreodat ă să ne re întâln im, la
mine a casă și , în asemenea împrejurări ?
– Vai, Doamne . Câte avem să ne spunem. Au trecu t atâția ani.
Amalia, mai spune ceva …
– De unde și , cu ce să încep , Luiza ? Povestea mea e lungă și
tristă pe alocuri. Dar soțul tău cum este?, ce mai face ?

116

– Ooo, Amalia dragă. Nu știi. Așa este. N -ai de unde ști deoa –
rece legătura noastră s -a între rupt brusc , odată cu pl ecarea ta.
La un an după aceea soțul meu a avut un acci dent de avion.
Elisabeta , avea un an atunci . După accident, am părăsit aeroportul,
stabilindu -mă la Lyon unde , sunt ș i acum. Mi -a fost foarte greu.
O să-ți povestesc, prin ce -am trecut.
– Amând ouă avem aceiași soartă. Nici Armand al meu n -a
apărut de -atunci . Îți amint ești cele trei zile ,…
– Da. Cum să nu -mi amintesc ?
– Dar, p e doamna Mariana , cum ai cunoscut -o ?
– Am fost colege la același liceu.
– Și,… cum ați ajuns în Deltă ?
– Comandantul Centrului de Cercetare din Delta Dunării este
fratele soțului. Lucrează pentru o firmă americană. De patru ani la
rând vin aici cu Mariana și fetele noastre. S tăm acolo, toată perioada
concediului. Ne-am obișnuit . Mariana și Ana, au învățat foarte bine
limba română.
În timpul acesta, prin fereastra deschisă a salonului, se auzi un zgo-
mot de motor. Amalia tresări și -l atenționă pe Max :
– A sosit d-l Krammer. Ajută-l să intre înăuntru,
– Da, mamă .

***

Max, ieși de îndată în întâmpinarea lui Alex.
– Bună seara , domnule Krammer V ă deschid imediat.
– Salut , Max. M ulțumesc. Iată, mai aveți un musafir. Ceilalți
unde sunt ?
– În salon.
-Bine. Merg în cameră să mă schim b. Cobor cât pot de repede.
– Vă așteptăm , d-le Krammer.
Alex , coborâ grăbit din mașină . Alergând sportiv, sărea deodată pes-
te două trepte. Max, închise porțile , conacului apoi, plecă în salon , să
anunțe sosirea d -lui Krammer. În acest timp, Amalia și Luiza se așe –
zaseră față în față la masă, hotărâte să-și pove stească , toate bucuriile
și necazurile vieții însă, sosirea lui Alex le atrase atenția .
– Bună seara , doamnelor. Îmi cer scuze pentru în târziere.

117

Ia să vedem, cu cine facem cunoștință. Numele meu este Alex.
Max, se ridică iarăși în picioare și făcu re comandările cu venite.
– Doamnele, Luiza și Mariana, sunt mamele Elisabetei și A nei,
iar el este George, bodyguardul grupului, spuse Max în glumă.
– Mă bucur de cunoștință. S alut Ge orge, continuă Alex , aple-
cându-se la înălțimea acestu ia, strângîndu -i cordial mâna dreaptă.
Câteva secunde , în salon se așternu o li niște totală întreruptă de Max.
-Acum, suntem cu toții. Putem ser vi cina de seară ? Ce spuneți ?
-Mai așteptăm puțin, răspunse Amalia, privind atentă la Alex,
rezemat de spăta rul unui scaun .
Câteodată, privirea lui ageră , fugea involuntar c ătre Ana, fata veselă
și fericită de lângă Max, după care, revenea din nou către Mariana.
Zâmbi nd discret , Amalia continuă :
– Înainte de toate , doresc să fac o dezvăluire inte resantă. Să
știți că , domnul Alex, pe lângă faptul că arată așa cum îl vedeți, este
un bărbat liber și independent , ca păsărea cerului.
Imediat, toate privirile se ațintiră asupra sa dar el, o privea mai
departe pe Mariana, stânjenită, de aten ția acestuia. Nu auzise vorbele
Amaliei, iar g ândurile sale, alergau haotic prin cap , intersec tându-se
cu amintirile frumoase din prima tinerețe. În câteva secunde valul
uitării se retrase ușor , lăsând în urma lui fantoma unei ființe dragi pe
care, o părăsise în goana timpu lui. Iar acum, a vea în față un chip
fermecător, marcat cu grijă de timp , dar foarte asemănător cu cel al
domnișoarei, care îi oferise cândva , toată dragostea ei. Era desigur , o
haluci nație de scurtă durată , pe care și-ar fi dorit -o reală.
În salón, tăcerea se făcu resimțită din nou până când, o forță
lăuntric ă îl determină să întrebe :
– Doamn a Mariana , vă rog să -mi scuz ați impolitețea de -a pune
întrebări dir ecte. Locuiți de mult în Paris ?
– De douăzeci și doi de ani, domnule. O singură dată mi -am
schimbat adresa. De atunci , locuiesc acolo cu f iica mea .
– Sunteți pariziancă ?
– Nu. M -am născut undeva la țară. În Paris , am terminat liceul
și facultatea.
– V-ați născut pe data de 19 august și a ți terminat medicina ?
– Da, domnule . Dar, de unde știți toate astea ? V-a spus Max,
sau d-na Amalia ?

118

– Nu. Nu mi -a spus nimeni nimic . Vă rog să fiți liniștită. Între –
bările mele sunt nevinovate, iar răspu nsurile dumn eavoastră îm –
prăștie puțină lumi nă peste fișierele vechi ale minții mele. Vă deran-
jează ?
– Într-un fel da, deoarece nu vă cuno sc. Nu știu nimic despre
dumneavoastră, îi răspunse Mariana, puțin jenată de bruschețea vor-
belor sale.
– E de înțeles , dar numele Alex, nu vă spune nimic ?
– Ba da, Alex a fost tatăl biologic al Anei.
– Mai păstrați amintirea lui?
– Ca orice fată tânără, la prima dragoste, am suferit mult.
L-am iubit. Am stat puț in împreună. L-am așteptat mereu. O mai fi în
viață? Nu știu. Dar oricum, acela nu sunteți dumneavoastră domnule,
chiar dacă vă numiți la fel. De-aceea, aș dori să încetăm orice dis-
cuție pe tema a ceasta.
– Și totuși , doamnă. D acă v -aș spune că , Alex din tinerețea
dumneavoastră , este în viață ,…
– Nu se poate , domnule. Doamna Amalia, Max , ce se întâmpl ă
în casa asta ? izbucni vulcanică Mariana.
Trăgând u-și scaunul cu putere, se apropie răvășită de Ana și o prin –
se de mână.
– Ana. În casa aceasta s e întâmpl ă ceva peste put erea mea de
înțelegere. Mai întâ i, întâln irea dintre Luiza și doamna Amalia, acum
eu?Dați-mi o explicație plauzibilă , oameni buni. Sunt stupefiată .
– Liniștește -te mamă . Poate fi o glumă, sări îngrijorată Ana.
– Liniștiți -vă, doamn ă Mariana. Cu siguranță veți primi expli –
cațiile cuvenite din partea domnului Krammer sau scuze , dacă este
cazul , interveni împăciuitor și Max.
– Alex ? Ai creat o stare tensionată. Fii mai explic it, sări și
Amalia, derutată de turnura neașteptată a evenimentelor.
Alex , se ridică de la masă, calm și fericit, învăluind călduros
cu privirea , lumea emoționată din jurul lui.
– Așezați -vă dragele mel e. Calmați -vă ! Astăzi , este o zi cu
mare semnificație sentimentală pentru mine și , alte două persoane
din această încăpere. Este a doua oară în viața mea când trăiesc cu
maximă intensitate asemenea evenimente cov ârșitoare.
Alex, făcu o scurtă pauză, apoi, se adresă Marianei:

119

– Mary , draga mea ! Vino aproape și privește -mă cu atenție !
Fața mea a su ferit câteva operații estetice ., iar asta te împiedică să-ți
reamintești de celălalt Alex pe care l -ai cunoscut în tinerețe. Îmi pare
rău că , nu avem împreună foto grafii, scrisori sau alte documente do –
veditoare.
Auzindu -și numele de alint, Mariana se apropie curajoasă de el.
– Domnule. Vă repet. Nu vă cunosc. Totuși, a m,o singu ră foto-
grafie cu Alex al meu dar , nu seamănă deloc cu dumneata.
Mariana, deschise poșeta și, scose o fotografie uzată de timp.
– Priviți -o. Spuneți -mi, u nde a fost făcută această fotografie și
în ce perioadă a zilei ?
– Arcul de Triumf, ora șaisprezece. Atunci, tătăl tău a avut un
grav accident rutier. Iar tu ai plecat acas ă.
Zăpăcită de cele auzite, Mariana continuă mai departe cu întrebările:
– Undeva pe trup , aveți un semn de mamă ?
– Da.
– Să-l văd !
Amalia și Luiza, rămase ră împietrite locului , în timp ce Alex, ase –
menea unui cop il ascultător de școală , își des făcu lejer nasturii că –
mășii de vară , apoi se întoarse cu spatele către Mariana.
Ciorchinul maroniu de strugure era la locul lui.
– Doamne ? Ce faci cu mine ? Ana, vino aici și îmbrăți șeză-l
pe tat ăl tău natural. El este. N u mai încape îndoială.
– E posibil ? Mamă, ce faci ? Max, … Doamna Amalia ? Aveți
ceva de spus ?Ați pregătit din timp acest scenariu ? întrebă disperată
și înlăcrimată Ana.
Atunci, Alex se apropie de Ana încercând s -o liniștească:
– Ana dragă. Din fericire întâmpl ările de față su nt adevărate
minuni , care, iată se petrec chiar acum, sub privirile noastre.
Personajele sunt reale, iar timpul acela lung și trist a luat sfârșit pen –
tru noi. Ascult -o pe Mariana. Ea , cunoaște ce l mai b ine adevărul ade –
vărat.
– M-ați terminat și pe mine , oameni buni. Astăzi, s -au întâm –
plat pre a multe minuni . Mamă. Mă poți lămuri și pe mine? Tu știi
ceva ? , interveni și Max, foarte derutat de turnura evenimentelor suc –
cesive și cu impact atît de major asupra tuturor.

120

Alături de Luiza , Amalia , reuși să -și stăpânească cu greu emo-
țiile fericite, apoi se adresă lui Max:
– Îți amintești de întrebarea pe care ,mi-ai pus -o după ziua ta de
onomas tică ?
– Da. Cea referitoare la d -l Krammer. Mi -ai spus atunci să am
răbdare căci , aveți o înțel egere între voi. Poți explica acum, despre ce
este vorba ?
– Ei bine , Max. Răspunsul , are legătură directă cu personajul
fericit al acestei seri. În momentul de față , omul acesta își îmbrăți –
șează soția și f iica, iar în urmă cu o lună de zile și-a regăsit sora.
Adică, pe mine.
– Cuum ?… D omnul Krammer este fratele dumitale ?
– Da Max. El este t atăl Anei, soțul Marianei și unchiul tău.
– Iar Ana, este verișoara mea ? Dumnezeule, ce – ai făcut !!!
Un suspin general, de uimire, tristețe și bucurie se re vărsă cu abun –
dență peste membri i acestei familii dezrădăcinate și greu încercată
de-a lungul atâtor ani , de pribegie pe diferite tãrâm uri străin e.
În câteva minute , printr -un adevărat miracol, destinul lor incert
s-a schimbat radical în bine, iar cărările vie ții, le-au devenit adevă –
rate dru muri , curate și largi. Din clipa aceea, a tmosfera salonul ui s-a
schimbat total, iar momen tul tension at se sfârși plăcut, odată cu ser –
virea cinei de seară și , câteva cuvinte , spuse de Amalia.
– Dragii mei. Iată -ne aici, sub cupola acestei minunate case
părintești . Pentru mine, eveni mentul de astăzi înseamnă o mare re-
întregire a familiei și , un început de gând uri și speranțe de viitor.
Iată că, bunul Dumnezeu , ne-a dat puterea verticalității, f ără a fi ne-
voie să în genunchem în fața deznădejd ii. Iar voi toți, de-acum îna –
inte, sunteți familia mea.
Plini de în cântare, petrecerea a continuat până în zorii zilei ,
transfor mând acea întâln ire, într-o serată d eosebită , în care, Alex își
regăsise de două ori famili a, iar Max , avea acum un unchi și o veri-
șoară drăguță și plină de viață .

121

Doi ani mai târziu .

*

Era o zi frumoasă de vară și mare forf otă în lumea uni –
versitară. O nouă promoție își pregătise minuțios bilanțul valoric al
cunoștințelor , dobândite în patru ani de muncă asiduă și pe rmanentă
prin sălile de specialitate a le facultăților, laboratoare lor, întreprinde –
rilor, și numeroase lor locații adiacente. O bucurie generală marca
vizibil întreaga mulțime de oameni , aflați la fața locului , iar acest
lucru se observa ușor după vorbe, gesturi și fețele lor fericite.
Max reușise , în sfârșit, să-și modeleze cu succes profilul teh-
nic, profesional și de cultură generală, obțin ând la sfârșit, cele mai
bune rezul tate. Peste toate acestea , obținuse o bursă de studiu la
F.S.U. ( Florida State University ) unde , îl așteptau încă doi ani de
studiu intensiv , la una din facultățile americane , de mare prestigiu
universitar , în domeniul aeronaticii spațiale.

Dincolo de ocean, lumea bogată și civilizată a Te rei se desfă –
șura în voie pe alte coordonate ale vieții, departe de realitățile euro –
pene. Țara tuturor posibilităților , trecută printr -o grea încercare după
asasinarea președintelui Kennedy , pregătea în taină lumii întregi o
nouă surpriză mondială : „Proiectul Apollo ”.
În luna mai a anului 1961, John F. Kennedy, președintele S .U.A., și-a
angajat întreaga țară să facă posibilă aterizarea unui om pe Lună,
înainte de sfârșitul deceniului.
Acest plan ambi țios și unic în felul său a fost într adevăr reali –
zat în data de 20 iulie 1969. Momentul în care președintele Kennedy
a stabilit ace st țel părea , oarecum, imposibil de atins. Era spatial ă, se
afla încă la începutul ei. Yuri Gagarin, cosmonautul sovietic, efec –
tuase d eja primul zbor în spa țiu, cu doar o lună în urmă, iar agentia
spatială americană ,,NASA ” și Organizatia pentru Cercetări Spațiale,
trimisese recent în spa țiu un american, pe astronautul A. Shepard.
Faptul că , puteai ajunge atunci , primul pe Lună , era o chestiune de
mare mând rie națională. La vremea aceea, Uniunea Sovietică între-

122

cuse America , cu lansarea primului satelit artificial și primul om în
spațiu. Toate acestea , se întâmpl au în perioada cea mai su mbră a
Războiului Rece. Kennedy , vroia cu tot dinadinsul să cucerească
Luna pentru America , iar decizia sa a declan șat o dezvoltare masivă
a programului spațial al S .U.A. De fapt, multe inven ții tehnolo gice s –
au născut în urma cerce tărilor și dezvoltărilor din perioada acestui
proiect, contribuind astfel, decisiv , la modelarea lumii moderne.
Se înțelege desigur, atmosfera universitară din perioada aceia
și preocupările motivate ale savanților și s pecialiștilor antrenați în
derularea acestui program.

Situată în sud -estul S .U.A, peninsula Florida, supranumită
Statul So arelui, datorită climatului său tropi cal–sub-tropical umed,
este una din tre destinațiile turistice , la care , visează majoritatea locu –
itorilor planetei. Fauna Floridei , constituie al doilea motiv pentru
care, peninsula est e o destinație atât de celebră. O mulțime de ma –
mifere marine ( delfinii bot de sticlă și mai multe specii de balene )
trăiesc de -a lungul coastelor Floridei . Reptile unice, precum aligat ori,
crocodili americani, șerpi și broaște țestoase , trăiesc aici , alături de
păsări rare, viu colorate, pelicani, egrete, pescăruși și vulturi.
Mamifere terestre , unice în lume cum ar fi : ursul negru de Florida,
cerbul cheie, bobcatul, pantera de Florida, trăiesc în această penin-
sulă, fiind în același timp , un loc de hibernare pentru foarte multe
specii de păsări migra toare, dar și singurul loc în care , balenele din
Nordul Atlantic își aduc pe lume urmașii.
Cel mai mare oraș din Florida este Jacksonville , cu o populație
de 8 milioane de locuit ori, urmat de Miami cu 4 milioane de locuitori
și Tampa – cea mai mare aglomerare urbană de la Golful Mexic, cu
peste 3 milioane de rezidenți.
Baze militare celebre, Fort Lauderdale, Mc Coy Air Force Base sau
Pensacola, sunt situate în Florida. Orice turist care , ajunge pe aceste
meleaguri îndepărtate ar trebui să vadă mai înt âi o cursă de mașini la
Dayto na Beach și Centrul Spațial Kennedy de la Cape Canaveral –
poarta spre stele. Ce poate fi mai palpitant decât să vezi, să atingi și
să afli totul despre cel mai rapid vehicol inventat de pământeni, o
navă spațială care se deplasează cu 17.500 mile/oră ?

123

Centrul Spațial Kennedy de la Cape Canaveral a pus o cără –
midă solidă la faima mondială a Floridei, fiind brandul care vorbește
Terrei despre 50 de ani de pionierat în explorarea spațiului cosmic.
În in cinta sa, poți trăi experiența lansării în spațiul cosmic și , poți
testa vehicule spațiale și simulatoare speciale.
Aici, este locul potrivit pentru a vedea imagini – la prima mâ-
nă, cu Pământul ,văzut din spațiul cosmic, probe de sol lunar și mar –
țian, pentru a studia cerul și testa senzații unice în via ță : lipsa a mos-
ferei, imponderabilitatea, lansarea verticală, ori rezistența la frânturi ,
din antrenamentele speciale pe care le efectuează astronauții de la
N.A.S.A. Tot aici este expusă cea mai mare navă spațială construită
vreodată de pământeni, Saturn V, folosită în misiunea spațială Apo –
llo 11. Are o lungime de 363 de picioare și, poate fi văzută și atinsă
la Cape Canaveral în Florida. Vehicule care, par coborâte din filmele
science -fiction ne dau o idee despre ceea ce înseam nă te ra, formarea,
explorarea unor lumi străine, prelevarea probelor de sol, viața în spa –
țiu și alte activități legate de această fascinantă profesie.
Apoi, Centrul spațial organizează cursuri de pregătire ATX
( astro naut training experience ) : un program special de pregătire
pentru ope rarea vehiculelor cosmice. Absolvenții civili , primesc ates –
tate și , obțin dreptul de -a zbura în situații speciale, ori să -i ajute pe
astronauții N .A.S.A. în misiuni și antrenamente.
Miami Beach , este una dintre cele mai cunoscute stațiuni tro –
picale de pe Terra, situată în sud -estul peninsulei Florida, pe v ârful
vestic al Triunghiului Bermudelo r, iar portul Miami este locația cu
cele mai multe sedii de companii de cruise line din lume și , unul
dintre cele mai celebre locuri de îmbarcare pentru croaziere de lux
spre destinații exotice: insulele Bahamas, Caraibe, Havana, Nassau.
Vapoare în care , confor tul depășește imaginația umană, personal cali –
ficat în oferirea unor servicii de înaltă clasă, peis aje tropicale exotice
și turiști din întreaga lume, caracterizează stațiunea Miami.
Fort Lauderdale și Miami Beach reprez intă destinațiile turis –
tice pre ferate de milioane de turiști , anual, iar Tampa – locul în care ,
sunt con centrate 12 dintre cele mai bine cotate universități din sudul
Floridei.

124

Orlando, este cel mai puternic centru industrial și turistic al
Floridei și , destinația turistică predilectă a americanilor, datorită par-
curilor Disney și Sea World Aquatica.
Parcul Magic Kingdom din Orlando, este locul în care se or-
ganizează cele mai mari reuniuni IT din lume ; locul în care se pun
pe planșetă proiectele N .A.S.A. Este casa a trei dintre cele mai cele-
bre parcuri de distracții din lume : Univ. Studios Orlando, Walt Dis-
ney World Resort și Sea World Aquatica.
În plus, Orlando are o climă tropicală umedă, ceea ce favorizează
turismul tot timpul anului, transformându -l în destinația perfectă ,
pentru cei care vor să petreacă sărbătorile de iarnă p e plajă.
Parcurile Universal, localizate în apropierea aeroportului inter –
național , au ca temă centrală producții care aduc aici zeci de milioane
de spectatori în sălile de cinema. Proiecții 3D și 4D, rollercoastere
care sfidează legile fizicii, expoziții de costume, decoruri și recuzită
pentru filmări, efecte speciale, sunt teme care captează atenția pu-
blicului vizitator. Aceste proiecții sunt impresionante , ca experiențe
de sunet, imagine, mi ros și culoare, senzații tari care nu au cores –
ponde nt nicăieri în lumea reală. Echipamentele și efectele speciale îț i
lasă, de asemena, impresii pu ternice, amintiri de neuitat și senzați a
unei imersiuni , în cele mai as cunse cotloane ale imaginației umane.
În zona personajelor , ai ocazia să asiști la sho wuri de ilu –
zionism, întâlniri și interviuri, ședințe foto și autografe cu personaje
celebre din desenele animate produse aici : Sponge Bob , Square
Pants, Woody, Donkey și pinguinii din renumitul Madagascar , iar
studiourile ET Adventure îți oferă șansa de -a vedea planeta simpa –
ticului ET, personajul lui Steven Spielberg , care a încântat copilăria a
două generații de telespectatori.

125

Întâlnirea lui Max cu Ann .

*

Printre persoanele fericite care locuiau temporar în acest col –
țișor minunat de lume se afla și Max. Înscris la Departamentul de
Inginerie Aerospațială ale Tampei, studenții masteran zi,efectuau cer –
cetări în peste douăzeci de laboratoare diferite din campusul univer-
sitar, ju când astfel în mod constant un rol deosebit în dezvoltarea
unor progrese majore cerute de industria aerospațială.
După absolvire , ei urmau să devină specialiș ti într -unul din multele
domenii, cum ar fi : propulsie aerodinamică, mecanica fluidelor de
zbor și sisteme electronice de bord, transfer de căldură, structuri, fia –
bilitate, supraviețuire, mentenabilita te, ope rațiuni de cercetare , mar-
keting sau de gestionare a spațiului aerian.
Cursurile de specialitate și orele de pregătire practică îi ocupau
lui Max cea mai mare parte a timpului zilnic, încer când cu succes să
facă față provocărilor numeroase și diverse care apăreau peste tot î n
calea sa. Munca în echipă îi stimula favorabil dorința de cunoaștere,
remar cându-se ușor și în scurtă vreme prin îndemânare , perspicaci –
tate și multă putere de concentrare.
Până la finalizarea primului an de masterat mai rămăseseră
câteva zile. Unul di n colegii și prietenii săi buni, Rudy, un american
din Los Angeles , împlinea frumoasa v ârstă de douăzeci și cinci de
ani. Părinții săi, cadre militare în Marina Militară Americană , își lua –
seră concediu, iar Rudy îi ru gase să vină la el pentr u a săr bători a –
ceastă zi importantă din viața lui, aducând -o și pe sora lui, Ann, stu-
dentă în anul trei la facultate a de farmacie .
Locația întâlniri i și petrecerii a fost aleasă cu o săptă mână
înainte de către Rudy și colegii săi de grupă, ur mând să aibă loc într –
o zi de sâmbătă, la hotelul de cinci stele Intercontinental , 4860 W ,
Boulevard Kennedy. Data aceasta se suprapunea cu ziua încheierii
cursurilor de învăță mânt superior și , intrarea în vacanță a studenților.

126

O zi frumoasă de vară cu soa re mult și umezeală confortabilă,
o zi fericită care, va marca un nou început în viața sa personală și
sentimental ă, o zi superbă în care , va cunoaște ființa iubită, ce-i va
aduce în timp , multă dragoste și fericire.
Este vorba de Ann, sora lui Rudy, fat a șatenă cu ochi căprui,
înaltă, subțire, cu păr castaniu, buze senzuale, o voce calmă, plăcută,
privirea bl ândă și inteligentă, afectuoasă , frumoasă și atrăgătoare prin
toate calitățile și trăsăturile sus amintite .
De altfel , Rudy îi povestise despre sora sa , iar în după masa aceea, i –
au pus față în față.
– Ea este sora mea , Ann, iar el Max, coleg și prieten bun. Vă
las împreună, spuse laconic Rudy, ple când mai departe la ceilalți
invitați care , îl așteptau să -l felicite.
Puternic impresionat de calmul englezesc al Annei, Max încer –
că să-și folos ească mintea ca un meca nism care, calculează și , nu are
nimic în comun cu iubirea , știind că, acest se ntiment poate fi un haos
mare, ce poate răsturna totul. Așa dar, în căutarea iubirii, Max tre buia
să gă sească i mediat un ins trumen t potrivit și adaptat situației prin
care, să evite un eșec nedorit. Altfel, ar fi, ca și cum , ți-ai folosi ochii ,
pentru a asculta muzică și, urechile pentru a vedea.
– Îmi pare bine de cunoștință , Ann. Fratele tău mi -a arătat câ-
teva fotografii de familie . Acolo , te-am văzut pentru prima dată. Ești
o fată minunată și frumoasă.
– Mulțumesc , Max De obicei , complime ntele fac bine oricărei
femei. E le îmi fac și mie plăcere. Se spune că , prima impresie con –
tează foarte mult . Ești un tip o .k. Sunt convinsă că, deții o energie
ascunsă, pozitivă și foarte pu ternică d eoarece, de când ai venit lângã
mine mă simt mai bine.
– Așadar, să înțeleg că ești de acord și accepți compania mea
în după masa aceasta ?
– Da. Cu mare plăcere. M ai târziu o să-ți fac cuno ștință și cu
părinții mei. Acum , să ne așezăm și, te rog să -mi povestești mai mul-
te despre tine.
– Da, desigur ! Cu ce să încep ?
– Cu începutul , îi răspunse scurt Ann , privindu -l cu multă ad-
mirație.

127

– Bine. O să fiu clar și concis , căci așa , vom câștiga timp și
pentru alte dicuții mai interesante.
– Te ascult cu mare nerăbdare.
– Ei bine. Sunt coleg de facultate cu fratele tău de aproape un
an de zile și , împărtășim a mând oi același interes pentru meseria pe
care ne -am ales-o. Mai am încă un an de masterat , după care, voi
alege să lucrez în țara mea ori, în altă parte de lume.
– Cum este țara ta ? De unde vii ?
– Din România. O țară europeană , situată pe paralela 45, în
spațiul Carpato -Danubiano -Pontic, având în spat e o istorie îndelun-
gată și interesantă.
– Ce fe l de democrație aveți voi ? Cum trăiți ? Te rog să mă
scuzi dar, a m vagi cunoștințe despre Europa și politica statală, în ge –
neral. Cunoștințele mele eurasice , se rezumă la domeniul literaturii și
cel al științei medicale, cunoscând numele unor scriit ori savanți și
cerce tători de renume mondial, mai cu seamă , în ramura medicală.
– Discu țiile pe tema asta pot fi lungi și plictisitoare . Totuși,
câteva lucruri in teresante și foarte clare , pentru formarea unei ima –
gini de ansamblu , îți voi spune în continuare.
– Te rog, insist ă Ann.
-Vin, dintr -o țară comunistă , un loc pământesc unde , nu există
o democrație , în adevăratul sens al cu vântului.Un model de societate,
propus de mentorii socialismului și comunismului planetar în care,
nu există dre pturi cetățenești și are o singură comandă politică, fer-
mă, care supune orbește și necondiționat populația majoritar ă, în fața
conducătorului iubit. Este greu și dif icil pentru o persoană ca tine , să
poată înțelege compoziția și vital itatea unui asemenea concept uman,
atunci când , te afli departe de el. De ace ea, cu acceptul tău , aș vrea să
încheie m aici această temă de discuție , pe care , o putem relua altă –
dată, în alte condiții și împrejurări.
– Am impresia că sunt în fața unui televizor la care , ascult o
emisiune de enciclopedie . Este interesantă povestea ta. Mă emoțio –
nează , dar, înțeleg grija vădită pe care o afișezi. Spune -mi ceva, des-
pre familia ta.
– Bunicii mei, au fost a mând oi medici militari în armata ro –
mână. Și -au găsit sfârșitul pe câmpul de luptă, în războiul al doilea
mondial , la Cotul Don, în Rusia. Au avut doi copii: mama mea,

128

Amalia și fratele ei, Alex . Rămași orfani, fără avere, rude și prieteni,
copii au fost trecuți în custodia armatei. De la vârsta de patru ani,
mama a crescut și s -a format profesional în această instituție , deve-
nind inginer în telecomunicații. Repartizată la un aeroport militar din
Franța s -a căsătorit , însă la un an după acest eveniment tatăl me u,
ofițer activ la același aero port, a fost trimis într -o misiune secretă ,
din care, s-a întors o singură dată. Atunci , m-au conceput pe mine.
Plecarea tatălu i meu și, lipsa comunicării cu el a îmbolnăvit -o
grav pe mama, fiind concediată în scurt timp și trimisă în țară.
După lung i investigații și procese grele a reușit , în sfârșit, să intre în
posesia averii bunicilor mei , care însemna un conac la țară și o socie-
tate a gricolă abandonată. Prin eforturile ei , această fermă agricolă
este astăzi una viabilă și prosperă, devenind de anul trecut o societate
agricolă mixtă , româno – germană.
Unchiul Alex , și-a regăsit sora, adică pe mama mea, abia anul trecut,
cu ocazia fuziunii celor două societăți agricole , la care a contribuit și
relația mea de prietenie cu fi ica lui .
– Vrei să spui că , verișoara ta ți -a fost drăguță și iubită ?
– Verișoara Ana, mi -a fost o prietenă foarte bună și rămâne pe
mai departe ace eași ființă pe care , o iubesc nespus de mult. Am cu-
noscut -o în Delta Dunării, într -o seară liniștită de vară .
Frumusețea acelui moment nocturn, trăit cu pasiune în mij locul na-
turii, vii și efer vescente n-am să -l pot uita vreodată, precum nici coș –
marul pe care, aveam să -l trăiesc din plin după câtev a zile.
Plecasem în vacanță patru persoane. Eram eu George și Vasile
cu Otilia . După șase zile fericite George, aflat cu Elisab eta într -o
barcă, a dispărut în apele adânc i ale Deltei , iar Vasile și Otilia, în
drum către casă, au ars de vii în propria maș ină, după ce , în zborul
lor haotic spre prăpastie, mașina m-a aruncat departe de locul impac-
tului. O stea norocoasă, o mână întinsă a Domnului , m-a scos din
această degringoladă neașteptată și stupidă a vieții și iată, acum sunt
aici lângă tine, povestindu -ți, dezinvolt , aceste evenimente nefericite
din viața mea, peste care am trecut cu bine.
Pe scurt, așa am cunoscut -o pe An n, iar anul trecut, când urma
să ne înt âlnim pentru a face logodna , am aflat cu stupoare că , este de
fapt veri șoara mea dulce.

129

– Îmi pare rău de cele întâmpl ate. E ste incredibil ce -mi spui.
Sunt uimită , dar, trebuie să recunoști că , ești un mare norocos în via –
ță. Cineva te iub ește mult. Ți ne la tine cu adevărat. Se roagă pentru
viața și sănătatea ta. Cine poate fi ? Te-ai întrebat vreodată ?
– Da. Până acum , toate întrebările mele au un singur răspuns.
Mama mea, este acea ființă , care ține la mine și mă iubește cu ade –
vărat. Ea este femeia care, a înțe les și experimentat acest senti ment în
felul lui firesc, asemeni respirației. Această stare de iub ire m -a cu-
prins în timp și pe mine , simțind mereu că , sursa ei inepuizabilă se
află la mama mea.
– Vorbești de maică -ta, de sentimentele umane și mai cu seamă
de iubire. Îmi place exprimarea concentrată și subtil ă a gând urilor
tale. Te rog să vorbești mai detaliat despre prietenie, iubire, dragoste,
fericire, despre experiențele tale de până acum și , tot ce ține de vârsta
noastră.
– Cu mare plăcere. Însă trebuie să știi că , tot ce -ți voi spune în
continuare sunt doar, părerile și concluziile mele proprii.
– De fapt, tocmai asta și vre au să aud.
– Desigur, m ulți dintre noi se întreabă dacă există o relație de
prietenie fără sentimente. Personal, înclin să cred că , este posibilă o
relație fără sentiment, dar ea nu este o relație de prietenie , ci una de
amiciție. Și așa cum știi , între amici ție și prietenie există o mare di –
ferență. Într-o relație de prietenie este imposibil să nu fie incluse și
sentimente , iar, cel mai banal și inevitabil , ar fi acela de simpatie față
de prietenul sau prietena ta. Dacă ne referim la un cuplu, partenerii
trebuie să fie mai înt âi prieteni de nădejde , căci, așa cum se ști e, după
dragostea pa sională, doar prietenia mai rămâne .
– Și,.. ce crezi că poate fi mai important într -un cuplu ?
– După mine, comunicarea este cel mai important lucru într -o
relație, deoarece prin ea , ne exprimăm înto tdeauna ceea ce gând im.
Comunicarea însă, n u se rezumă doar la cuvinte. Ea se poate face la
fel de bine prin gesturi , mimică, voce, p oziția c orpului față de cel cu
care vorbești.
Dar, o formă reală și puternică de comunicare este ,, limbajul
trupului ” care, poate fi aproape impercep tibil sau uimitor de evident.
El dă o viziune interioară despre modul în care te privește persoana
respectivă cum ar fi : aranjatul părului, joaca cu nasturii de la haină,

130

ridicatul spr âncenelor pe timpul vor birii, atingerea feței și alte astfel
de manifestări. Dacă această comunica re între parteneri este bună și,
dacă ei petrec împreu nă cele mai fericite clipe, condițiile sunt extrem
de favo rabile pentru ca sufletul drag de lângă tine să -ți țină companie
vreme îndelungată. Pe de altă parte , este adevărat că , nu toți ne găsim
jumă tatea. Dar, nu trebuie renunțat la căutarea ei, nu trebui e renun țat
la iubire, la fericire alături de cineva , pentru că , viața e scurtă.
Dacă nu încerci să ți-o faci frumoasă și să lupți pentru ce este al tău,
nimeni nu va face asta pentru tine.
– Este adevărat, însă c um ți se par cuplu rile de astăzi ?
– După mine, o rice cuplu normal din zilele noastre se cons –
truiește pornind de la iubire, afinități, și nevoia de încredere. Adău –
gând aici și fidelitatea, coroborată cu baza reală și stabilă a unei rela –
ții armonioase, încrederea reciprocă și fidelitatea , sunt necesități care
își cer drepturile în toate planurile relației conjugale. Aici , mă refer la
câteva elemente de bază , ce vizează siguranța femeii din cuplu, în-
credere, gelozie, fapte reale și , acordarea de credite din partea aces-
teia, partenerului de vi ață pe timp nelimitat.
În general, majoritatea bărbaților ,, călcă strâmb ", măcar odată
în viață. Soțiile sau iubitele lor , care știu mai mult sau mai puțin acest
lucru, arată sau nu , că știu și , acceptă ca atare sau, preferă să rupă re –
lația du pă un asemenea incident.
– Este foarte interesant ce spui.Vorbește -mi puțin despre fideli-
tate, în general.
– Draga mea. Îmi pui o întrebare al cărei răspuns îl găsesc , doar
în arhiva mentală ori, pe raftul cărților de dragoste pe care le -am citit
în ado lescență. Nu sunt cel mai potrivit om să vorbesc despre acest
capitol important al vieții, privind viața unor cupluri efemere de iu-
biți sau , a celor clasice, evidențiate cu mare fast în literatură și is –
torie. Încerc totuși , să-ți satisfac aceas tă dorință, cerându-mi scu zele
de rigoare, întru cât subiectul n u a fost o prioritate de cunoaștere pen –
tru mine. Totuși , dacă vorbim despre fidelitate, ca o explicație lexi-
că, ce define ște caracterul omenesc, constant, statornic, senti mental,
credincios și devotat, ori privit în viața de zi cu zi, ca un zid de pro-
tecție împotriva noastră, împotriva propriilor excese , atunci înțelesul
lui are legătură directă cu planul s exual , în care, bărbatul sporeș te în-

131

crederea partenerei și respectul față de propria -i persoan ă, lasând
impresia unei siguranțe aparente care, întărește legătura conjugală.
În realitate, lucrurile vor sta exact invers , întrucât femeia, umilită și
frustrată de infidelitatea bărbatului , se va considera mai depar te urâ-
tă, nea trăgătoare și neinteresantă, ceea ce , se va răsfr ânge în mod di –
ferit asupra vieții ei sociale, iar relația lor , va avea de suferit pe toate
celelalte planuri.
Fidelitatea sexuală a cuplului are o mare importanță, nu numai
pentru armoni a sa, cât mai mult pentru liniștea sufletească și sig-
uranța unei relații sănătoase. Acest conglomerat uman va avea t o-
tdeauna în componența sa , ca ele mente de bază, romantismul și mis-
terul. Din păcate, misterul oricărui cuplu conjugal duce de cele mai
multe ori la infidelitate, o antiteză con textuală , gravă și un gest ne-
cugetat în vi ață care, zdrobește sadic și ru pe în două , o căsnicie tâ-
nără sau matură.
– Of, Doamne … Mă trec fiorii. Vorbește -mi mai bine, despre
iubire. Te rog , Max, îmi place să te ascult.
– Vezi tu , Ann. D espre ,, iubire ” putem vorbi la ne sfârșit și , pu-
tem scrie numeroase cărți. Iu birea , diferă pen tru fiecare om î n parte,
căci ea , trebuie mai înt âi experimentată. Iubirea , nu este un concept,
este o stare de spirit, o modalitate de -a acționa, o dăruire totală, în –
seamnă uitare de sine. Iubirea nu se dăruie , decât pe sine. Ea, stă-
pânește. N u vrea să fie stăpânit ă de cel , sau cea , căruia i se dăruie ;
fiindcă iubirii adevărate îi este de ajunsă iubirea infinită, sublimă și
transfigurătoare.
Mulți dintre noi, sunt de a cord că , iubirea adevărată e minu –
nată, între bându -se: cum pot ajung e la ea? Dar ea, există deja în noi .
Nu exist ă o rețetă magică a iubirii pure . Dăruirea de sine, sacrificiul
total, te vo r conduce cu si guran ță, acolo unde dor ești, însă trebuie să
dorești asta din toată inima ta și , din tot sufletul tău, cu toată puterea
ființei tale.
Unor oameni care, nu au cunoscut iubirea în viața lor, nu are
rost să le ceri iubire, întru cât acești oameni nu au ajuns la sursa fi-
inței lor și , n-au cunoscut iubirea în toată străluc irea ei. Acești oa-
meni , s-ar putea să creadă , în mod sincer , că iubesc dar, de fapt, si –
mulează iubirea. Mai devreme sau mai târziu , vor realiza uluiți că, de
fapt, totul este o pretenție, jucată într -un rol foa rte ipocrit.

132

Și-atunci, te întrebi disperat : ce pot face asemenea persoane ? Și,
cine sunt ele ? Într -un cuplu conjugal partenerul de v iață este obligat
să iubească, încercând fiecare, să facă această lucrare cât mai bine.
O minte ageră realizează imediat esența acestei atitudini, care, poate
fi de multe ori o idee fixă, fără sorți de izb ândă, o cerșetorie, o plan-
gere, o nere gulă, în care partenerii sunt de fapt niște cerșet ori, iar
mâini le lor întinse, unul către celălalt , pentru a cere, pentru a ruga,
rămân goale.
– Din ceea ce spui, înțeleg că , iubirea de sin e contează foarte
mult. N umai așa , poți dărui iubire la rândul tău ?
– Corect. S unt vorbele Domnului Iisus , care spune : ,,Iubiți -vă
din toată inima , pe voi înșivă și , nu vă fie rușine de această iubire ”,
iar eu mai adaug : ,, fără a cere ceva în schimbul iubirii voastre. ”
– Această stare de spirit , despre care vorbești cu atâta pasiune ,
este specifică numai ființei umane !? Ce crezi ?
– Nu cred să fie așa. S tarea aceasta caracterizează viața în ge –
neral. Acum însă, ne referim doar la om , întru cât el, se află pe treapta
cea ma i de sus a evoluției natural e, iar noi, discutăm acum despre
acest sentiment , luând în considerare acest nivel.
– Iubirea , așadar, este una din legile firești ale vieții ?
– Mai mult de cât atât, este una din sublimele acțiuni pe care , o
poate realiza o ființă umană, deoarece, d acă învățăm cu pasiune, vom
învăța și , vom înțelege mult mai ușor. Dacă , ascultăm cu iubire pe
cineva, vom auzi mai multe și , mult mai bine. Dacă vorbim cu dra –
goste, cuvintele noastre vor căpăta o forță ne închipuit de mare , pen-
tru că, atunci când trăiești această stare minunată , ești de -a dreptul
plin de fericire, iar orice lucru mărunt , este un motiv de bucurie pen –
tru tine.
– Ai mare dreptate , Max. A sta mi se întâmpl ă chiar acum.
Iată : învăț cu pasiune, înțeleg mai ușor, ascult cu iubire și, aud mul –
te. Ești superb , dragul me u. Lasă -mă să -ți fur un sărut. S ă nu mă va –
dă ai mei.
Înroșit până în v ârful urechilor Max, se aplecă ușor spre Ann ,
și-i cuprinse discret mijlocul , iar ea , se ridică dădu -i un pupic fierb-
inte pe obraz.
– Crezi că ne leagă ceva , Max ?

133

– Da, Ann. Iubirea. A cest sentiment unic, mirific și plin de sur-
prize , a creat d eja o legătură intimă între noi. Sentimen tul acesta nu
ține cont , cât de mare sau mică este distanța.
– Am totuși o teamă , Max. O teamă care, îmi înfioară trupul și ,
nu știu cum s -o explic mai bine.
– Teamă ? Pentru ce ?Dacă, există așa ceva , trebuie s -o învingi ,
draga mea , căci singura cale de a atinge starea de feri cire, este iu –
birea în acțiune , iar singura cale ce conduce la suferință , este teama
în acți une. Eu cred că, a ceastă teamă , de care vorbești , există doar în
mintea ta . Ea îți înconjoară trupul ca o fr ânghie marinărească.
Dacă admitem că , trupul se poate lega cu așa ceva, nu același lucru
se întâmpl ă cu mintea omului care, nu poate fi legată de cât cu cre –
dință și iluzii. Ori, așa cum ți -am spus mai înainte, acolo unde există
credință adevărată în iubire, iluziile și funiile reci, sugrumașe, dispar
de la sine.

***

Între timp invitații și -au ocupat zgomotoși, locurile rezer vate,
iar chelnerii au intrat în plină acțiune profesională. Departe , în sală,
Rudy se distra linștit cu colegii de grupă , având totdeauna în colima-
tor, masa părinților și cea a surorii sale.
Max și Ann , erau invitați deseori să vină în grupul lor însă , refuzau
politicos, prefă cându-se antrenați într -o discuție serioasă sau, se pri –
veau mai departe cu tandrețe și rafinament, astfel ca atitudinea lor să
pară plauzibil ă. Amând oi, se apropiau cu repezici une de miezul fier –
binte și ino cent al iubirii , iar mâini le lor calde și cati felate se căutau
reciproc și si multan pe sub masă.
– Max. Ia-mă de mână. Vreau să mă eliberez pentru un mo-
ment de grija părinților și fratelui meu. Îmi sunt dragi însă, acum îmi
doresc altceva. Te simt foarte aproape de sufletul meu. Sper să nu
greșesc ori, să am ocazia să supăr una din prietenele sau iubitele tale.
– Dragă Ann . Sunt un om sincer și corect cu tine.Vorbele și
atitudinea pe care ai luat -o în clipa aceasta mă flatează cu adevărat.
Să știi , draga mea , că, n-am nici o prietenă sau iubită, așa cum ai pu –
tea crede , sau ar fi normal să se întâmpl e. Iubirea, dragostea și , fe-
ricirea mea au fost întodeauna cartea, școala, dorința de cunoaștere și

134

cariera, conside rând premature și lipsite de substanță cele lalte pre –
ocupări adolescentine. Poate , a fost o greșeală , însă rațiunea aceasta
m-a adus până aici.
– N-ai fost prea dur cu tine ? S-a meritat ?
-Vreau să cred că , efortul meu n -a fost în za dar, iar asta, o
devedește chiar faptul că , sunt acum cu tine și te văd încărcată cu
iubire.
– Oare, c e va urma mai departe ?
– Atunci când , cineva ca tine se încarcă cu iubire, sufletul lui
se umple cu bucurie, bucurie urmată apoi de fericire.
– Așadar, bucuria este o funcție a iubirii inocente și adevărate,
o umbră a acesteia, urmată pretutindeni de aceeași iubire. Am înțeles,
dar care este legătura dintre fericire și iubire? , întrebă Ann.
– Fericirea , urmează to tdeauna iubirea, indiferent dacă aceasta
din urmă este returnată sau nu, sau dacă celălalt îi răspunde cu ace –
ieași monedă. Rezultatul iubirii este , de fapt, valoarea ei intrinsecă.
Altfel spus, cine iubește este fericit.
– Măi, să fie … Vorbele astea ale tale sunt prof unde. A u un
impa ct direct asu pra psihicului și personalității mele. Ceva se întâm –
plă cu mine. Simt o dependență ușoară față de tine. Logica stagnează,
nu mă pot controla prea bine . Apoi, am impresia că , te cunosc de -o
viață. Oare mă aflu în fața unei magii , sau Cupidon , a tras în mine cu
săgeata lui fermecată ?
– Tot ce se poate . Și eu , aud o voce care , mă cheamă și nu mă
lasă să respir, o voce care , vine din noapte, învăluită de mister, care
îmi spune : iubește și lasă -te iubit , căci totul, absolut totul , este fru –
mos atunci când iubești . O rugăciune creștină , exprimă foarte bine
dorința mea. Sper, să-ți facă plăcere conținutul ei :
– Ce spune această rugăciune?, întrebă emotivă Ann.
– Să te am alătur i și, să te ocrotesc de azi înai nte, la bine și la
rău, în sărăcie, bogăție, suferință și sănătate, să te iubesc și să te pre –
țuiesc , până ce, moartea ne va despărți .
– Este o declarație de dragoste sau o cerere în căsătorie ? Pot
să înțeleg și așa ?
– Trebuie să înțelegi , Ann că, din prima clipă când te -am v ăzut
și-am făcut cunoștință, subconștientul mă sfătuiește constan t, să in-

135

sist cu toată puterea cu vântului pentru cucerirea ta. Ești, o redută a
dragostei pentru mine.
– Doamne , ce-mi place și ce frumos îmi vorbești ! … Max…
Sigur nu mă minți ? Totul se petrece atât de repede ! Poate fi ade –
vărat ? De unde scoți aceste cuvinte minunate, atâta timp cât rațiunea
te stăpânește ?
– Draga mea, de data asta am cobor ât rațiunea în inimă , căci un
om dominat de judecată prea multă , rămâne nemuritor și rece, așa
cum spunea Eminescu, ,,Luceafărul ” poeziei noastre românești.
Fără sentimente , suntem aproape fără viață. Aceasta este , de fapt
lecția iubirii. Prin iubire totul capătă sens.
Max, se opri pentru câteva clipe, p rivind cu admirație către
Ann, întreb ându-se în sinea sa, dacă această dragoste la prima vede –
re, se datorează hormonilor , câmpurilor biomagnetice , ori poate era
vorba , pur și simplu , de-o atracție fizică.
Oricum, în situația lui prezentă îi era imposibil să descifreze meca –
nismul acela tainic, misterios care, l-a făcut să se îndrăgostească ,
într-o clipită , de Ann .
La rândul ei, Ann, trăia pentru înt âia oară , cu pasiune și extaz ,
același senti ment nobil pentru un bărbat și , exclusese orice conse –
cințe sau riscuri, abor dând în mintea ei , avidă de necunoscut, toate
contradicțiile vieții și o inocență amestecată cu pasiune.
Consider a de asemeni că, steaua ei noro coasă i -a adus lângă ea, ju-
mătatea perfectă, cel mai bun prieten, confident și partener de viață ,
lângă care, va trăi o viață plină de fericire , până la adânc i bătrâneți.
– Te ascult , Max. S pune mai depart e.Cât timp lași rațiunea
acolo ?
– Vezi tu ? Existența omului este de fapt o sumă de experiențe ,
trăite și reluate care, se șterg cu timpul din memoria subiectivă.
Fiecare clipă conține în substața ei efemeră ceea ce noi numim trecut,
prezent și viitor, de fapt niște concepte inventariate de mintea noastră
care, ne organizează existența conform unor legități și principii în s-
crise în planul dumnezeirii. Mintea noastră este așadar sediul acțiu –
nilor concrete și materiale, a tuturor gând urilor care, fac legătura în –
tre imaterialul minții și concretul existenței.
Revenind la întrebarea ta , aș rezuma răspunsul la un sentiment
atât de frumos , dar atât de greu de atins : ,, Dacă dragoste nu e, nimic

136

nu e”. Spunând acestea, am încerca t desigur , să păstrez cu sfințenie
un echilibru constant și normal între materie și imaterie.
– Și asta ,…. ce presupune? Un timp mai îndelungat de cu-
noaștere ? Alte conexiuni cerebrale ? Un contact cu divinitatea ?
– Am vorbit pe scurt , despre importanța cunoașterii în relația
directă c u iubirea și existența noastră. În această ordine de terme ni,
aș adăuga și rugăciunea. Dacă dorința de cunoaștere ne lipsește într –
un procent foarte mare la nivel mondial, ca o trăsătură a ace stui veac
în care trăim și ajun gem să fim stăpâniți de obiceiuri ș i, dacă exis –
tența noastră o ori entăm către aspecte superioare, cum ar fi : arta,
știința, religia, către fapte care servesc binele general, precum o fac
artiștii, oamenii de știință, p reoții, etc , atunci , rugăciunea , este prob a-
bil, forma cea mai înaltă de jertfă pe altarul iubirii, forma cea mai
profundă de iubire.
Prin rugăciune ne adresăm direct Divinității, ru gând -o să înde-
plinească ceea ce , nu ne stă nouă în putință. În felul acesta ajungem
să avem un anume sistem de valori, conștientizând intens ,,cealaltă
lume ”, care poate fi o conseci nță gravă a ceea ce facem aici.
Raport ându-ne mereu la această ,,Esență a Existenței D ivine ”, ca
sursă a ,,Binelui S uprem ”, avem niște ,, chei" care , ne deschid noi
orizonturi , iar ar monia dintre cunoaștere și iubire, existență și rugă –
ciune , rămâne veșnică.
– Explicațiile tale sunt frumoase dar, cam f ilozofi ce. Ele, nece-
sită multă con centrare din partea mea, iar astăzi dorința mea se lim i-
tează doar la cunoașterea ta , și a sentimen telor pe care le nutrești față
de mine. Ar fi frumos , să vorbim puțin și despre prima dragoste.
– Aici, te las pe tine , Ann. De la mine , nu ai prea multe de
aflat.
– Ce să -ți spun , Max, despre prima dragoste ? Nici eu n -am ex –
periență. De regulă, la fete, prima dragoste o întâln im la o v ârstă fra –
gedă. Această dragoste este pură, sinceră, pu erilă, platonică de multe
ori dar, tocmai de aceea , este așa de frumoasă. Mai departe, în ado-
lescență, nu prea știm să mințim, să trădăm. Nu știm că , uneori nu e
bine să -ți expui sentimen tele. Facem ce simțim și , iubim fără a gând i
prea mult, acesta fiind farmecul v orbelor care , spun că , prima iubi re
nu se uită niciodată. Mult m ai târziu , în viața fiecărei fetițe apare și
prima dragoste , care, nu va mai fi doar o simpatie.

137

Va avea un farmec aparte. Așa apar , primele experiențe sentiment –
tale. Așa, începi să afli câte ceva nou despre tine, învăț ând să pri –
vești în ochii celuilalt, neștiind cum să reacționezi și să interpretezi
reacțiile celui privit. Însă, p rima dragoste , se finalizează foarte rar
prin căsătorie, iar influen ța ei, depinde în primul rând, de vârsta la
care ai trăit -o. Iar d acă, prima dragoste se întâmpl ă să fie mai târziu ,
ea te va marca mai puternic, deoarece o trăiești cu maturitate mai
multă.
Pentru mine personal, primele simpatii au rămas unice și -au
fost manifestate, prima dată pentru o persoană de sex opus, în pe –
rioada când eram la grădiniță, apoi în clasa a doua, iar prima iubire
s-a întâmpl at să fie în ultimul an d e liceu.
– Îmi povestești și mie? insistă Max.
– Da desigur.Aveam un coleg de clasă căruia nu-i plăcea c him-
ia, riscând să piardă prima sesiune de bacalaureat. Atunci, c u apro-
barea bunicilor mei,venea acasă la noi și învățam împreună , patru ore
săptă mânal. Era un tip timid și neîncrezător în forțele proprii.
Tatăl lui , murise în războiul d in Vietnam , iar mama -sa se trans for-
nase după ace ea, într-o adevărată fantomă neagră și tristă.
La sfârșitul fiecărei săptă mâni, eu și bunicii, eram invitați acasă la
bunicii lui , din partea tatălui și petreceam acolo câteva ore, după
masă. Aveau o fermă mică de anim ale și câțiva cai de călărie , iar
John, ca mulțumire, m-a ajutat să fac puțină echitație în fer ma
bunicilor săi.
După bacalaureat, bucu ros de reușită , ne-a invitat pen tru ulti-
ma oară la ei acasă. Atunci, în urma unui accident stupid, mi-am
fracturat piciorul și m âna stâng ă. Înspă imânt at de cele întâmpl ate,
John mi-a dat primul ajutor. Văzând că sângerez puternic m -a luat în
brațe, plangând în hohote, odată cu mine. M-a dus imediat la spital ,
iar băiatul a stat lângă mine o săptă mână întreag ă.
El n-a realizat atunci ce se întâmpl ă cu mine, însă îmbră țișările lui
prietenoase , mi-au răs colit sufletul și trupul. Îmi era drag și țineam
la el. După șase săptă mâni, l-am căutat la bunici , dar John al meu ,
plecase la un institut energetic din Cleveland .
De-atunci, au trecut patru ani , iar eu, nu mai știu nimic de el.
Așadar, prima iubire nu este un vis, este o realitate frumoasă. Când o
întâlne ști, te schimbă radical, te face mai bun, mai frumos, mai opti-

138

mist, te face să vezi totul în culori mai vii viața , este mai frumoasă ,
tocmai pentru că , simți acest mi nunat sentiment care, ne înfru mu-
sețează și ne aduce multă iubire și c ăldură.
Însă, iubirea pentru John, venită pe neașteptate, a plecat la fel de
repede, fără să lase o urmă de bucurie ori speranț ă. În locul ei , a ră-
mas o iluzie d eșartă și un gust amar, pe care , l-am avut până astăzi.
– Totuși, trebuie să recunoști că, dragostea este ce l mai frumos
lucru de pe pământ și, nu are de ce să fie înfrumusețată. Dacă iubești
cu adevărat , se vede, ți se c itește în ochi, adă ugă cu convingere Max.
– Poți să citești și-n ochii mei asemenea sentiment ?
– Dar tu ? întrebă Max sorbind -o din privire.
– Max, î mi ești foarte drag. T e iubesc. S -o spune m și părinților
mei. Ești de ac ord ?
– N-ar fi mai bine , să vorbim mai întâi cu Rudy ?
– Ba da M ergem în gașca lor, să ne integră m și noi.
– O.k. Să mergem , frumoaso !

Distracția tinerilor și -a celorlalți invitați s -a prelungit până spre di –
mineață după care , s-au retras fiecare în camerele hotelului.
În ziua următoare , tinerii și părinții lui Ann doreau să viziteze câteva
locații interesante ale orașului. Ann se trezi mai târziu . Spre surprin –
derea plăcută a ei , Max o aștepta liniștit , pe fotoliul din h ol.
– Dragul meu. A ștepți de mult aici ?
– N-are importanță. De-acum, te voi aștepta mereu .
Ann se așeză lângă el, și-l sărută cu pasiune.
– Azi noapte , te-am visat.Te iubesc mult , Max !
– Același sentiment îl am și eu , Ann. Iubesc tot ce este al tău.
Sufletul curat și , sărutările tale dulci. I ubesc ochii tăi stră lucitori și ,
chipul tău frumos. Pentru mine , ești prima rază de soare, ești petala
trandafirului dimineții. De-acum încolo, f iecare firicel din dragostea
mea pe ntru tine , va fi o declarație sinceră de dragoste eternă !
– Dragul meu. A seară, ple când de lângã mine , am simțit un gol
uriaș în suflet , iar în ochi, mi-au apărut lacrimi de triste țe. Frica
aceea, de care -ți vorbeam ieri, s-a instalat iară și.
– De ce te temi Ann?, întrebă Max, foarte curios.
– Să nu te p refaci în pasăre și să zbori … Frica aceasta mă
domină în continuare. Ce m -aș face fără tine ? Cred că albastrul ce-

139

rului s -ar stinge , iar misterul lumii s -ar amplifica. Nu. Nu -mi pot în –
chipui a șa ceva , pentru că, vreau să te fac cel mai fericit bărbat de pe
acest pământ . Știu asta.
– Mulțumesc , Ann. O să fie timp su ficient. A cum însă , ne aș –
teaptă părinți i tăi, Rudy și ceilalți băieți. S chimbă -te repede și vino.
Te aștept.

Seara, la restaurant, părinții Annei , l-au invitat pe Max acasă
la ei. Acesta, a primit invitația, cu sufletul la gură . A doua zi , Rudy
și-a luat rămas bun de la colegi , apoi împreu nă cu familia sa și Max ,
au plecat la aeroport, nu înainte de -a avea cu acesta o discuție în
particular.
– Max. Zilele astea , am observat un atașament puternic între
tine și sora mea. Mai mult de cât atât. Părinții mei, așa cum îi știu eu,
au fost dinto tdeauna foarte exigenți cu noi. Însă, de data aceasta , au
avut o altă atitudine, accept ând ușor înfiriparea rel ației voastre și ,
continuarea ei. D ovada , este tocmai această invitație pe care , ți-au fă –
cut-o numaide cât, iar tu, ai acceptat -o, fără reserve.
Personal, mă bucură apropierea voastră însă, pentru liniștea mea, de
frate, aș vrea să -mi spui , ca un coleg și prieten bun, ce-mi ești dacă,
gând urile și intențiile tale sunt curate și o iubești cu adevărat pe Ann .
Sincer să fiu , mi-ar place să vă știu împreună întru cât, aveți amând oi
multe calități și trăsături comune care , vă îndrept ățesc pasiunea re –
ciprocă.
– Bunul meu prieten. S ora ta a fost pentru mine steaua , pe care ,
am așteptat -o atâția ani de zile iar tu , ai adus -o în fața mea și , mi-ai
făcut cunoștință cu ea. Pe Ann, o iubesc cu toată convingerea și pu –
terea din mine. V reau să -mi devină soție în cel mai scurt timp. Așa
să-mi ajute Dumnezeu !
– Îți mulțumesc , Max, pentru răspunsul tău sincer și hotărât.
Vreau să cred că , nu te -ai supă rat și, nu uita , că-n mine v ei avea to-
deauna o susținere permanentă și sigură.
– Sper ca drumul meu și -al sorei tale către altar să fie drept și
fără bariere, încheie discuția Max, str ângând u-și amând oi cu putere ,
palmele mâini lor.

140

****

După patru ore de zbor, avionul ajunse deasupra orașului Los
Angeles. Al doilea că mărime din S .U.A. Etichetat ca și ,, Capitala
Mondială a Divertismentului ”, orașul se întinde de -a lungul coastei
Pacificului , din sudul Californiei și în interiorul continentului , pe un
teren vast, o albie aridă, încercuită de munții Santa M onica și San
Gabriel. Din avion , Max avu posibilitatea să -și fă că o primă im –
presie, foarte plă cută, observ ând vasta întind ere de străzi și clădiri ,
de zg ârie nori care , țâșneau ca un ciorchine impozant, mar când evi-
dent centrul urbei. Era pentru prima dată în viața sa când , trăia o ase –
menea experiență aeriană , având lângă el bucuria vieții, iar dede –
subt, panorama reală a celei mai exuberante metropole americane.
În cobor ârea lină că tre aeroport, A nn completă această ima –
gine mirifică de ansambl u, cu noi detalii și informații, halucinante
privirii și imaginației lui Max.
– Acolo , în stâng a, este cartierul Baldwin Hills, populat de o
mare comunitate de afro -americani . Spre mijloc se află Hollywood
Disneyland. În dreapta se află Parcul Griffith și vilele vedetelor din
Beverly Hills, apoi Districtul Crenshaw și Parcul Leimert.
În față , este oceanul Pacific , iar banda aceea lată este plaja de pe
țărmul lui. În apropiere a ei locuim și noi.
Spre bucuria lui Max , avionul nu primi din prima încercare
accep tul de aterizare, rotindu -se de câteva ori deasupra orașului , timp
în care , reuși să facă mai multe fotografii de la înălțime.
Ajunși la sol, s -au urcat cu toții în tr-un microbuz de perso ane, ple-
când apoi către locuința soților Bil și Alicia Jonhson , o construcție
tipic americană, din lemn de brad ignifugat , cu parter, etaj și man –
sardă, foarte spațioasă, confortabilă și primitoare.
Așezată pe un teren în pantă ușoară, în spatele ei era amenajată
o piscină frumoasă, modernă și un teren de tenis, iar în jur , existau
câteva anexe și magazii în consonanță cu casa. Prin fața ei, la câțiva
metri distanță, trecea o șosea îngustă , cu două sensuri de cir culație ,
făcând legătura între plajă și oraș.

141

Instalat într -o cameră sp ațioasă și luminată, Max își regăsi de
îndată liniștea și atmosfera conacului de la țară , în care , crescuse și
trăise atâția ani de zile. Un fior rece, îi săgetă ușor coloana vertebra –
lă, iar odată cu el un dor nebun de mamă și locurile natale îi cuprin se
întreaga ființă, devenind t ăcut și îngrijorat câteva secun de. Ann, ob-
servă această frământ are lăuntri că.
– Ce se întâmpl ă?. Nu-ți place camera ?
– Nu, Ann. Mi-e dor de mama și locurile natale. Ar trebui să -i
dau un telefon. S ă văd ce mai face, să știe ce se întâmpl ă cu mine. Se
poate telefona de -aici ?
– Da. B ineînțeles. O să -i spui și despre noi ?
– Asta va fi prima veste pe care i -o dau, deoarece știu cu sigu –
ranță că -i va a duce mare bucurie în suflet .
Ann, se apropie tremu rândă de Max apoi, cu palmele ei catife-
late îi cuprinse fața și-l sărută fericită, întrebându -l cu gingășie :
– Le spui și părinților mei ?
– Acest gest , vreau să -l fac cât mai repede posibil dar, ziua
respectivă o stabilim a mând oi. Chiar acum, dacă vrei.
– Da ? Ești convins ? Dacă mama ta nu va fi de ac ord ?
– Sunt foarte hotărât, dragă Anne. Iar, din parte a mamei , am
toată libertatea acestei lumi. Astăzi , este marți. Ce -ar fi, ca sâmbătă ,
la cina de seară , să le spunem și părinților tăi ?
– Cred că , este cea mai bună zi , deoarece săptă mâna viitoare,
luni s au marți , vor să plece iarăși câteva zile. Rudy , știe mai bine ca
mine. A m să vorbesc și cu el în seara asta.
– Dar, ce vor spune părinții tăi ? Te-ai întrebat ? Dacă au obi –
ecții și voi fi nevoit să te fur?Te-ai gând it și la o asemenea posibili-
tate?
– Rămâne de văzut dar eu , nu iau în calcul o asemenea variantă
căci, oricum , tot cu tine ră mân.
– Bine , dragă Ann ! Rămâne m așa. Iar acum , pot să dau un te –
lefon ?
– Chiar te rog. Pot rămâne și e u cu tine?
– Bineînțel es.
După mai multe î ncercări nereușite , în casca telefonică se auzi
o voce de bărbat, vorbind în limba germană.
– Bună unchiule. Sunt Max. Ce faceți ? Ați venit la mama ?

142

– Îmi pare rău , domnule . Nu este Alex. Numele meu , este Otto
Steibach. O înlocuiesc pe doamna Amalia .
– Domnule, nu este o glumă ? Unde este mama mea ?
– Doamna Amalia a plecat la Paris de câteva zile, să-și facă
analizele medicale. Mai multe relații vă poate da Alex. El a și dus -o
la spital. Însă, nu este ceva grav.
– Bine domnule, vă mulțumesc.
Privind fața îngrijorată a lui Max, Ann întrebă :
– Mama ta , are cumva necazuri? Iar voi , dialogați în germană ?
– Nu, dragă. Mama s -a internat într –un spital din Paris , iar în
locul ei este numit un inginer neamț. Iau legătura cu ea. Să cer ma i
întâi numărul de telefon de la unchiul Alex.
După mai multe încercări, legătura telefonică deveni în sfârșit
stabilă , iar Max intră în direct cu Amalia.
– Alo. V ă rog cu doamna Bernard Amalia.
– Eu sunt. Max, tu ești ?
– Sărut mâna, mamă. Te-am căutat acasă. Ce s-a întâ mplat?
– Nu-i nimic grav , dragul meu. Fiind la noi , Alex m-a sfătuit să
vin cu el la spital. Este spitalul în care, m-am tratat în tinerețe. Acum,
sunt în curs de invest igare. Să nu -ți faci pro bleme. De altfel , și tu mi –
ai spus să fac acest l ucru.
– Da, așa este ….Ce ți -au spus doctor ii.Cât te țin în spital ?
– Până la sfârșitul lunii august. Tu cum ești , Max ? Ai terminat
cursurile ? Ce faci ? Vii acasă ? Ce planuri ai pentru vara aceas ta ?
Mi-e tare dor de tine . Mi-aș dori să vii acasă, câteva zile.
– Cursurile le -am terminat de câteva zile dar, am o altă veste,
mult mai bună pentru dumneata.
– Spune , dragul mamei. Ți-ai găsit o fată potrivită pentru tine ?
– Potrivită, bună cu mine și frumoasă ca o z ână, mamă drag ă.
O cheamă A nn, și-o ador. Fata aceasta , este perechea , de care , am ne –
voie în viață.
– Dar ea ce spune ? Gând ește la fel ? Simte și trăiește ca tine ?
Ai discutat și cu părinții ei ? Sunt oameni de treabă ? Te acceptă în
familia lor ?
– Da, mamă. Este o familie min unată , de americani , din Los
Angeles. Părinții fetei sunt ofițeri în Marina Americană, iar cu Rudy,

143

fratele ei, sunt coleg de grupă. Acum , sunt acasă la ei, iar A nn se află
lângă mine.
– Mulțumește -i din partea mea. S pune -i că, sunt de acord, cu
tot ce hotărăști tu , iar ea îmi va fi dragă la fel ca tine.
– Îi spun mamă.
– Am totuși o întrebare: Cum te -ai gând it, să faci mai departe ?
Ce-ai de gând cu fata ? O aduci în țară ?
– Anul viitor termină facultatea. Sâmbătă după masă vrem să
le spunem părinților ei, hotăr ârea noastră. Deocamdată , nu-ți pot răs –
punde la această întrebare dar, imediat după discuți a pe care o vom
avea, ve-i afla și dumneata.
– Mie mi -ar place să faceți logodna acasă la noi. Să veniți cu
toții aici. În felul acesta ne cunoaște m și, putem vo rbi direct și des –
chis orice pro blemă legată de viitorul vostru. Vine și Alex cu famil ia
lui. Ce spui ?
– Voi lua în seamă propunerea dumitale . Oricum, duminică , te
voi suna iarăși și -ți voi spu ne totul. Acum , te las cu bine. S ă fii sănă –
toasă.
– La revedere , dragii mei. Transmite mai departe gând urile
mele bune . Vă iubesc ¡
– Te văd , tare în cântat. Ce-ați pus la cale , amând oi ?
– Mama , nu poate veni în America deoarece , nu primește viza.
Chiar dacă o primește du rează foarte mult. În sfârșit, e mai greu dar,
vine cu pro punerea să facem logodna acolo. Sper , s-o agreeze și
părinții tăi. Tu ce spui ? Ești de acord ?
– Mai întrebi ? Tata mi -a promis , cândva , o vacanță în Europa.
Am să -I să-i reamintesc, promisiunea făcută.
– Vedem noi cum facem. Până sâmbătă , mai sunt trei zile.
Acum , să ne odihnim. Suntem obosiți. Vino să te îmbrățișez , draga
mea. Noapte bună și somn ușor.
– Mulțumesc la fel.

**** *

A doua zi , după masă , Max, Rudy și domnul Bil au plecat cu
mașina personală spre centrul orașului , cu intenția de -a vizita câteva
obiec tive turistice dar, și cu gândul de-a trece pe la clubul acela de

144

francezi refugiați în America, club frecventat din când în când , și de
d-l Johnson, tatăl Annei. Lucrul acesta, s-a întâmpl at după ora două –
zeci și două . Domnul Johnson scoase legitimația , apoi îi prezentă pe
Rudy și Max ca viitori membri. În câteva minute , apăru un domn
înalt, subțire, chel și cu mustață.
– Bună sea ra domnilor și , bine ați venit. Numele meu pres –
curtat este ,,Toto ”.Vă rog să mă urmați.
După o scurtă plimbare prin câteva uși interioare, s-au oprit într-o
sală cu multe fotolii, mese, o bibl iotecă mare, reviste și ziare edítate
în multe limbi internaționale.
– Vă rog să luaț i loc. Cu ce ocazie pe la noi ?
Max, intră în dialog cu domnul ,,Toto ”.
– Numele meu , este Bernard Maximus . Sunt româ n. Momen –
tan, sunt masteran d la o facultate de aeronautică din America. Dom-
nul Johnso n mi-a vorbit despre acest club, stârnindu -mi interesul ,
de-a vă cunoaște în direct
– Domnule B ernard. Numele, îmi spune că, sunteți mai mult
francez de cât român. Apoi, v enind dintr -o țară ca România , cunoaș –
teți desigur, foarte bine regimul de acolo. Un regim com unist , pe
care, membrii clubului nostru nu -l agreiază. De aceea, ar trebui să -mi
spuneți cu toată sinceritatea pentru ce , ați venit la noi ?
– Da, domnule. Doresc , să discutăm, câteva lucruri interesante.
– Bine. Vă ascult , d-le Bernard.
-Numele Bernard este într -adevăr un nume franțuzesc , deoa –
rece tatăl meu a fost francez. Dar, mama este româncă. S-au cunos –
cut și au lucrat amîndoi pe un aeroport militar din Paris. El ca avia-
tor, iar mama ca operator de trafic aerian. În timp, tatăl meu a primit
o misi une în serviciile secrete franceze , cu sediul în Londra.
Câțiva ani după aceea, r ețeaua , a fost deconspirată iar el , a dispărut
fără urmă. În ace eași rețea , a lucrat și fratele mamei, pe care , l-am
găsit anul trecut în Germania, sub un alt chip și nume.
Acest unchi , mi-a spus că , tatăl meu s -ar putea să fie încă în viață,
undeva în Ame rica. Sunt aici de nouă luni și , m-am interesat peste tot
de comunitățile franțuzești , mai puțin la dumneavoastră.
– Am înțeles. Puteți, să-mi puneți la dispoziție , o foto grafie și ,
datele de identificare a tatălui d -stră.

145

– Am la mine totul. Aici este fotografia lui ca ofițer, iar astea
sunt datel e lui personale.
– Le introducem în calculator. Poate, avem noroc, din prima
încercare . Iată: î n baza de date, apar mai multe nume d e Bernard .
Avem și o fotografie. Priviți -o. Se pare că , există o asemănare fra –
pantă între ele.
– Da. Așa văd și eu.
– Iar acum să vedem c ine poate fi această persoană ? Care sunt
datele ei de identificare ? În sfârșit, iată și datele referitoare la nume,
prenume, data și locul nașterii. Sunt cele , pe care , mi le -ați dat d-stră,
însă, baza de date , se blochează aici . De fapt, a ceasta este persoana
pe care o căutați .
– Virtual am găsit -o, dar unde este în realitate ?
– Vom căuta în altă bază de date. A flăm cu ex actitate unde se
află acest domn. Iată ce spune computerul : Armand Bernard, mem-
bru al c lubului francez din Los Angelles, de doisprezece ani.
– Vreți să spuneț i că tatăl meu poate fi aici și, acum ?
– Tot ce se poate , domnule. Vă rog să așteptați . Revin imediat.
Dorința și curiozitatea de -aș întâln i tatăl, îl făcea pe Max nerăbdător
și agitat, tresărind la fiecare zgomot . Starea lui de t ensiune, luă sfârșit
odată cu intrarea detașat ă a domnului Toto , radios și f oarte degajat în
expr-mare.
– Domnule Bernard ; sunteți un om norocos. Tatăl dumitale ,
discută la ace eași ma să cu domnul Johnson .. Deși , îmi închipu i starea
prin care treceți acum , vă rog totuși , să mai aveți puțină răbdare.
Rămâne ți mai departe în aceas tă încăpere . Vă doresc succes.
– Mulțumesc mult , domnule Toto. Ajutorul, a fost de osebit de
prețios. Nu mă așteptam.!
– Mă bucur , pentru dumneavoastră.
Au urmat apoi cinci minute de așteptare insuportabilă, minute, mai
lungi și grele de cât cele cinci săptă mâni de muncă , efectuate cu an i
în urmă , la silozul de cer eale al mamei sale.
În sfârșit, ușa camerei se deschise încet , apărând în cadrul ei
un băr bat înalt, grizonat, îmbrăcat într -un costum elegant de vară ,
aducând odată cu el mirosul unui parfu m băr bătesc de calitate.
În urma lui , au intrat pe rând domnul Johnson și Rudy, av ând pe fața
lor un zâmbet care, trăda o stare interioară de bucurie ames tecată cu

146

mister. Bărbatul din fața sa , întinse degajat mâna, iar Max făcu ace –
lași gest.
– Numele meu este Armand Bernard . Domnul Toto , mi-a spus
că, sunt căutat .
– Da, domnule. Eu v -am căutat. Mă numesc Bernard Maxim us.
– Ia uite ! Ce coincidență de nume. De f apt, la francezi, numele
acesta de familie , este foarte popular. Din ce zonă a Franței ?
– Sunt român , domnule Bernard. În Franța n -am ajuns , încă.
– Dar, ați ajuns în America , iar asta, e și mai bine. Cu ce trebu-
ri pe la noi ?
– Sunt mast erand la o facultate de aerona utică. Rudy , este co-
leg cu mine.
– Da. Acum înțeleg cum ai ajuns la Los Angeles.
– Se poate spune și așa.
– În tinerețe am avu t câțiva prieteni români. Aviatori cu renu –
me. Din România a fost și soția me a. O femeie excepțională. Am
iubit-o foarte mult.
– A fost , domnu le Bernard ? Nu mai este ? Ce s-a întâmpl at cu
dumneaei ?
– E o poveste lungă și tristă. N -aș vrea s -o rememorez încă o
dată.
– Dar, domnule Bernard . Sunt foarte interes at de cazul ei.
– Bine. Dacă insiști, am s -o fac, ch iar acum:
Eram la Paris. La scurt timp după căsătoria noastră, am fost detașat la
Londra iar ea , a rămas în continuare la același loc de muncă.
Între timp s -a îmbolnăvit grav, fiind internată într -un spital militar
unde , și-a găsit sfârșitul. Aceste informații le -am primit , acum patru
ani, printr-un fax , trimis de Serviciul Internațional de Cruce Roșie.
Cei de la F.B.I. susțin că , soția mea a fost condamnată , apoi expul –
zată din Franța , într-o locație necunoscută. Iar acest fapt , face și mai
grea căutarea ei.
– N-ați încercat s -o căutați în România?
– Comuniștii s unt dificili și peric uloși.
– Cum a chemat -o pe soția dumneavoastră ?
– Amalia. O minunăție de femeie.
– Nu v -ați recăsătorit? Să uitați trecutul ?

147

– Sunt prea p uternic ancorat în el. Dar, să revenim la întrebarea
mea. Pentru ce m-ați căutat ? Aveți un motiv anume ?
– Domnule Bernard . Am la mine câteva documente care , vă
privesc în mod direct.
– E o glumă proastă ?
– Nu, domnule. Sper să fie cea mai plăcută surpriză după două –
zeci și patru de ani . Poftim. Desfaceți acest plic.
– Este destul de gros. Să vedem ce -i înăuntru.
– Sunt plicuri cu documente, pu se în alte plicuri.
– Așa este. Văd că , sunt și numerotate. Să desfacem primul
plic. Să-mi pun oche larii. Acum e bine. Sunt niște fotografii.
Da. M i-amintesc. Aceste poze a u fost făcute pe aeropo rtul unde , am
lucrat cu Amalia, iar a cesta , este avionul pe care am zburat de multe
ori. Aici, este biciclet a mea ,….Să vedem mai departe.
Plicul al doilea. Strada unde era apartament ul nostru …Dincoace , este
bucătăria și dormitorul ….Aici,….sunt scările și florile noastre din
balconul apartamentului.
Plicul numărul trei. Prietena noastră , Luiza, acasă la ea, și so –
țul acesteia. A murit în accident cu avionul. Era instructor sportiv .
Un om deosebit. Aici , este fetița lor la maternitate, iar aici , câinele
lor de casă.
Plicul al patrulea. Doamne ! … Aici, este Amalia. Dar este
prea volumi noasă ! O fi rămas însărcinată ? ,………..
Iar astea, sunt certificatele noastre de naștere și cel de căsătorie.
Să desfacem ultimul plic. Ia uite domnule, Amalia are un co –
pil. Iată și certificatul lui de naștere. Numele : Bernard . Prenumele :
Maximus . Părinți : tata -Bernard Armand. Mama – Bernard Amalia.
Iar aici?,…. Doamne , este adevărat ? Este Amalia și fiul ei , la vârsta
de zece ani , iar aici , sunt probabil bunicii băiatului.
Iată, și o fotografie grozavă. Să vedem ce scrie pe spatele ei :
,, Max, la 19 ani și Amalia. ”
Armand, se opri imedia t din răsfoit ul plicurilor cu do cumente .
– Rudy, T oarnă -mi, te rog , un pahar cu apă. Să văd și ultimile
două fotografii.
Apoi, continuă uimit.
– Da. Aici, este Amalia și Max . În aula facult ății de aviație , din
București -România .

148

Armand , se opri brusc și strigă extaziat către Max. .
– Amalia trăiește ? S-a recăsătorit ? Tu, ești băiatul meu ?…
– Da, domnule Bernard. Eu sunt băiatul dumita le. Iar ea este
mama mea , Amalia. Trăiește și nu s -a recăsătorit. Vă așteaptă și as –
tăzi, așa ca -n prima zi, după căsătoria voastră.A doborâ t-o puțin gre –
utățile vieții , dar este încă frumoasă și puternică.
Deodată, v ulcanul bucuriei, izbucni pe neșteptate , iar cele patru
persoane , s-au ridicat în picioare , îmbrățiș ându-se îndelung at. Dom-
nul Johnson , se depărtă de grup și, făcu semn cu mâna :
– Dragii mei. Vă propun , să mergem acasă la mine . Să-i spu –
nem soției și fetei mele , vestea cea mare , apoi să sărbătorim împre –
ună evenimentul acestei seri mi nunate.

Două săptămâni mai târziu Max, plecă spre România . Cu o
singură escală la Londra , apoi cu mașina administratorului ajunse cu
bine în fața C onacului.U n bărbat scund, î mbrăcat în uniformă de paz –
nic, deschise l arg porțile conacului, dând acces liber mașinii.
– Cine este acest om ? îl întrebă Max pe administrator.
-Unul dintre paznici. Domnul Otto a înstituit pază perman entă,
atât la conac cât și la fe rmă. Am avut probleme, în ultima vreme. Mai
sunt și alte schimbări . O să vă spună domnul Otto. Cu un ultim efort,
Max ajuns e iarăși în dormitorul său drag unde , îl aștepta ace eași ca –
napea conforta bilă și flexibilă din copilărie , dar și lucrurile sale per-
sonale, scufundate într -o stare de singurătate și liniște totală .
Dimineață, în birou, îl aștepta Otto Steinbach . La intrarea lui
Max, acesta se ridică în picioare, salutând respe ctuos.
– Îmi cer scuze dar, trebuie să plec imediat la fermă.
– Sunt probleme ?
– Da. Avem câteva cazuri de febră afto asă la ferma de animale.
– Aveți nevoie de ajutor?
– Nu Doctorul veterinar este acolo.
– Dle Otto. Mâine , plec la Paris .
– Situația dumisale , este una normal ă. Așa mi -a spus la telefon.
– Aceleași informații am și eu.
– Vă doresc drum bun și călătorie plăcută.
– Mulțumesc d -le Otto.
– Cu bine.

149

Paris

*

Spre seară , Max, identifică pe hartă, traseul ruti er, până în
capitala Franței . Avea de parcu rs în jur de 2500 de km, ceea ce
însemna cam patru zile de șofat, cu opri ri și pauz e obligatorii de
odihnă. Bucătarul casei , îi umplu geanta frigorifică cu felurite mâ-
ncăruri uscate, în așa fel , să nu fie necesară oprirea sa prin restau-
rante sau alte localuri aglomerate. Astfel pregătit și , îndemnat de
vremea excelentă de afară , la prima oră a dimineții , părăsi localitatea
natală , iar a patra zi, călătoria , luă sfârșit lângă spitalulul militar, g ăz-
duitor temporar , al mamei sale.
Traversarea Parisului, ca nevorbitor de limbă franceză, a con-
stituit un adevărat handicap pentru el. Totuși, după două ore de stres
își întâmpină mama, cu obișnuitul zâmbet copilăresc și cadoul său
floral.
– Vai, copile dragă. Ce dor mi -a fost de tine !
– Și mie , mamă. Cum stai cu sănătatea ?
– Sunt bine. A m încredere în doctorii acestui spital.
Aseară , am vorbit cu Alex. I -am spus că vii la mine. Mariana mi -a
adus cheile de l a vilă. Uite -le aici. Vei loc ui acolo , până ies eu din
spital. În seara asta, te odihnești la ei. Altfel, cum ești Max ?
– Sânt bine.
– Văd că, ești obosit. O sun pe Mariana , să vină după tine. E
aproape. Mașina , s-o lași aici. Mâine , te urci în ea și mergi direct la
vilă. Nu loc uiește nimeni acolo. Așteaptă puțin , să dau un telefon.
– Ana ce face ? Unchiul Alex ? se interesă Max.
– Ana e bine . Are mult de învățat , iar Alex , cu treburile lui.
Vine acasă în fiecare săptă mână. Se înțeleg foarte bine, s unt fericiți.
– Mă bucur pentru ei. Dar dumneata ?
– Eu, sunt așa cum mă vezi. Aștept , să termini odată cu școala
și, să te văd la locul tău. Asta îmi doresc cel mai mult. Oricum, avem
multe de discutat. Dar acum grăbește -te . Te așteaptă Mariana.

150

– O.k., mamă. Am plecat. Ne vedem mâine.
– Bine , dragul meu..
– Sărut mâna. Sănă tate.
A doua zi, Alex ș i familia sa, au venit la vilă. Max, îi aștepta.
– Salut bărba te.Cum ți se pare Franța ?, întrebă Alex.
– Mă simt bine, răspunse laconic Max.
Din spatele lui Alex , apăru Mariana și Ana.
– Bună Max . Ești mai înalt, sau mi se pare? se miră Ana , apro –
piindu -se de el . Cum de -ai lăsat -o pe Ann acolo ?
– Vine și ea , săptă mâna viitoare. Ne logodim.
– Auzi mamă … Mergem iarăși în România. Ce repede te -ai
îndrăgosti t, omule … Să fiți sănătoși . Mă bucur pentru tine .
– Mulțumesc Ana. Î ți vine și ție rândul . Cât de cu rând.
Spunând acestea, Alex și Max s -au retras discret în cealaltă cameră,
lăsând femeile cu treburile firești ale bucătăriei. Foarte agitat , Alex îl
întrebă imediat:
– Ei bine , Max. Acum , putem discu ta. Spune -mi. Ai reușit să
dai de urma lui A rmand ?
– L-am găsit, am vorbit și am chefuit cu el. Mi-a dat și accep-
tul să mă căsătoresc cu Ann .
– Hai, povestește -mi pe scurt. Ai fotografii cu el ? Cum arată ?
Cum a reacționat ?
– Am fotografii, filme. Am de toate. Sunt în mașină. Arată bine
ca bărbat. Nu s -a recăsătorit și are și o mică afacere. Se ocupă cu
construcții de locuințe. Va veni la logo dna mea cu Ann dar, dorește
să fie o surpriză pentru mama.
– Frumos din partea lui.
– Totul e o .k. unchiule , însă sunt neliniștit în privința mamei.
– La ce te referi ?
– La sănătatea dumisale . Încă n -a ieșit din spital , iar ea , se gân-
dește deja la fermă. Văd pe ea o dorință acerbă , de-a intra iarăși în tu-
multul problemelor. Ar fi o mare greșeală, mai ales acum. Vorbește
dumneata cu ea, înainte de -a pleca acasă.
– Fii liniștit Max. Otto Steinbach va rămâne acolo. Domnul
Auer este foar te mulțumit de activitatea lui. Totuși, a stăzi, discut î n
particular cu Amalia. . Restul problemelor , rămân după logodna voas –
tră. Până atunci , liniște deplină.

151

Amalia și Armand.

*

Ziua cea mare a logodnei se apropia cu fiecare clipă tre cută.
Personalul de serviciu, angajat special pentru aces t eveniment fami li-
al, își terminase în bune condițiuni pr egătirile , spre satisfacția și bu –
curia Amaliei. Musafirii , urmau să sosească în București cu trei aero –
nave diferite, la trei ore diferite , însă ora aterizării era foarte apro –
piată între ele. Ca urmare , Max folosi această oportunita te de timp,
închiriind un micro buz, al cărui șofer trebuia să adune în timp util
invitați i din America –pe domnul Johnson cu famil ia și Armand, –
domnul Auer Peter c u soția și Alex, din Germania , iar din Franța –
pe Mariana, Ana și Luiza.
Cu toții , urmau să ajun gă la C onac dimi -neață la ora opt.
Ultima zi de augu st își potolise bine dogoarea , oferind drume –
ților o noapte liniștită și înstelată.Ocolin d ultimul sens giratoriu din
fața aeroportului , microbuzul se înscrise cu viteză normală pe șo s-
eaua E -15 București -Brașov. Către miezul nopții, ajunseră la Cheile
Bicazului. Luna nouă , trecuse d eja peste silueta înaltă a stân cilor, lă-
sând în urmă, o umbră deasă și răcoroasă de toamnă.
În vale, printre v ârfuri de stâncã și bolovani mari, lunecoși , de piatră,
pârâul subțire și rece se a vânta zgomotos către marea cea mare. Șos-
eaua îngustă, săpată în buza abru ptă a muntelui, luminată puternic de
farur ile mașinii , șerpuia în noapte spre culmea înaltă a stâ ncilor unde ,
luna își arăta iară și silueta ei subțire , de seceră.
Călătoria, s-a încheiat cu bine la ora opt în curtea C onacului,
pregăti t de mare sărbătoare și petrecere. Musafirii , erau a șteptați pe
platoul înalt al conacului , luminat de soarele prudent al dimineții de
toamnă. Luiza, coborâ în grabă din microbus și alergă către Amalia.
În acest timp, Armand se apropie de Max, întrebâ ndu-l în șoaptă:
– Aseară , pe întuneric , nu mi -am dat seama. Doamna aceea,
nu-i cumva Luiza ?

152

– Ba da. Ea est e. Vezi că, d umitale, ț i-am pregătit cev a special.
Acolo sub scări le acelea , este un buchet proaspăt de trandafiri . Să-l
dai mamei. Să vedem , dacă te recunoaște .
– Mulțumesc , Max.
Ajuns în fața Amaliei, Armand îi oferi buchetul de trandafiri, se aple –
că să -i sărute obrajii feței , apoi o strâns e ușor la pieptul său, șop –
tindu -i:
– Ești o doamnă frumoasă și distinsă.
Gestul și vocea acestuia, o surprinse plăcut pe Amalia, dar și mai
mult, buchetul de trandafiri și miros ul acela fin, de parfum bărbă –
tesc, venit din hainele sale elegante.
Desprinz ându-se ușor din brațele sale vâ njoase, Amalia făcu timidă
un pas în spate , privind nedumerită , către Luiza, întrebând -o în fran –
ceză:
– Prezența acestui domn, îmi amintește de c ineva drag din tine –
rețe. Știi bine la cine mă refer.
Surprinsă, Luiza , se întoarse brusc către Armand – Nici ea nu -l băgase
în seamă pe timpul nopții. Ț intuindu-l cu privirea , îl întrebă direct:
– Armand ? T u ești ?
Apropiindu -se iarăși de Amalia, sufocată de intensitatea emotivă a
momentului, acesta încuviință tăcut din cap și continuă cu tandrețe:
– Dragostea mea de -o viață . Trandafirul vieții mele . Privește –
mă și , lasă-mă să te privesc .
Amalia, își reveni brusc, exclamând puternic :
– Armand. Tu ești?! Fericirea mea!!! Doamne,..! Cât mi-ai
lipsit de mult. ! De câte ori , am plâns în noapte și z i? De câ te ori , m-
am rugat pentru viața ta ? Cât m -am rugat, pentru ziua de azi?
– Da Amalia. D ar de azi, toate necazurile noastre s-au termi-
nat. De-aici încolo , respirăm, gând im și trăim împreună.
Spunând acestea , Armand , o prinse în brațe , trecând cu ea, pra –
gul de stejar al Conacului. Impresionat și încurajat de gestul cava –
leresc al tatălui să u, Max făcu aceeași mișcare cu Ann , spre bucuria
și aplauzele zgomotoase ale famili ei Johnson și întregii asistenț e.

153

Luni , după masă , petrecerea , luă sfârșit. Domnul Auer , Alex și
Armand, însoțiți de Otto Steinbach au plecat împreună departe în
câmp.Cu această ocazie, Arma nd avea prilejul să vadă terenu rile agri –
cole, peste care, se preumbla în voi e, aura imensă și bogată a re –
coltelor de toamnă, st ârnind admirația privitorilor.
Întorși iarăși la Conac , domnul Auer își exprimă dorința , de-a
vorbi personal cu Amalia. Aceasta, îl aștepta în birou. Așezându-se în
fotoliu, intrâ direct î n subiect :
– Doamna Amalia, vreau să discutăm două chestiuni legate de
afacerea noastră comună. Astăzi, am observat cu satisfacție , roadele
capitalului învestit de noi. Recolta de grâu , din vara trecută a fost
deosebit de bună, iar cea din toamnă , pare să fie la fel .În aceiași
măsură, au fost bogate și, evenimentele fericite , întâmpl ate și petre –
cute zilele astea în familia d -stră. Ca atare, am o întrebare firească și
normală :
– Vă ascul t d-le Auer, zise liniștită Amalia .
– În situația aceasta, m ergem înainte ?
– Da. Din punctul meu de vedere nu există mot ive de îngrijo –
rare. Mai înainte, v -ați spus părerea. De alt fel, imediat vom avea un
consiliu de familie. Este necesar.
– Pentru mine , este foarte important răspunsul d -stră.
– Desigur d -le Auer. Astăzi , veți avea un răspuns.
– Mulțumesc d-na Amalia.Mă bucur, îi răspunse neamțul , stre-
curându -se ușor pe ușa din spatele Conacului.
După plecarea acestuia , Amalia îi chemă în birou pe Armand,
Alex și Max. Apoi, continuă discuția cu ei.
– De data aceasta, s untem toți. Aș vrea să discutăm des pre vii –
torul nostru. Azi, d -l Auer, așteaptă un răspuns categoric de la mine .
Alex , te rog.
– Vedeți voi … Mi-e greu să dau lecții și , cu atât mai mult , sfa-
turi clare. A mând oi, ați muncit pe br ânci, departe unul de altul .Ați
încropi t o oarecare avere însă, oricâ t de mare ar fi aceasta, nu poate
înlocui niciodată iubirea dintre două ființe omenești.
De-aceea, Amalia, te sfătuiesc să -ți urmezi necondiționat cugetul
inimii. Este un îndemn frățesc și curat. Dar, răspunsul cel mai bun , îl
poate da băiatul vos tru. Este adevărat Max ? Care este părerea ta ?

154

– În mod cert, n u cunosc, efectele răspunsului meu, dar mama,
știe prea bine câte sfaturi i -am dat, în toți acești ani. Vă spun eu.
Nici unul. Și asta , deoarece a știut to tdeauna să ia hotăr ârea cea mai
bună. Pe de altă parte, ș tim cu toții, cât de mult o lea gă această moș –
tenire . A muncit foarte mult aici, reușind să fac ă, ceea ce vedem
astăzi. Apoi, m -a crescut pe mine. Nu i -a fost de loc ușor. Știu prea
bine. Însă, d in păcate, profesiunea mea, nu se poate practica la C onac.
Asta e realitatea . Mai mult de cât atât, după terminarea acestui mas –
terat, există și posibilitatea să ră mân definitiv în America. Este una
dintre opțiunile mele, motivată de carieră și familie.
Iar tata, în acee ași măsură a muncit și el . I-a fost și lui greu
dar, a rezistat în timp ș i are o situație materială bună. A m totuși o
părere în acest sens.
– Te rog s -o spui, insistă Amalia.
– Având în ved ere cariera la care aspi r de atâta vreme, vă sfătu –
iesc pe amândoi, să vă stabili ți în America, iar unchiul Alex , să preia
toată proprietatea. A poi, ca doi frați buni ce sunt eți s-o împărțiți între
voi.
A urmat o mică pauză , după care, interveni Armand.
– Amalia , dragă. A i auzit cele două păreri. C e-ar mai fi de adă –
ugat?
– Părerea și opțiunea ta.
– Eu sunt de acord cu cele spuse de Alex și Max. Nu am nimic
de ad ăugat.
– Am înțeles. Cu acest scor de trei la unu, spusele mele nu mai
contează atât de mult. Dar, dacă nu mă pot adapta în America ? Poate
nu suport clima, aerul, apa. Mi se pare ceva normal.
– Trebuie încercat, răspunse imediat Armand.
– Apoi, viza.
– În privința vize i, ne poate ajuta d -l Auer, interveni Alex.
– În cazul acesta , aș putea veni odată cu Max?
– Mai întâi, s ă așteptăm răspunsul d -lui Auer. Este foarte i m-
portant pentru liniștea noastră, adăugă în încheiere Alex .

155

După servirea cinei, oaspeții, s-au retras pe rând în dormi toa-
rele lor, mai puțin Amalia, Armand, Alex, Max și d omnu l Auer care,
porni imediat discuția:
– Dragii mei. Alex , mi-a adus la cunoștință hotăr ârea d -stră de
astăzi . Este o decizie înțeleaptă. A ș fi procedat la fel. Referitor la
proprietate, am nevoie de o consultare prealabilă cu juriștii mei.
Acest fapt , se va întâmpl a ime diat după ce ajung acasă , iar h otărâ rea
mea, va fi transmisă prin Alex . Atât vă pot spune deocamdată. Sper
să iasă bine .
– Vă mulțumim , d-le Auer, îi răspunse scurt Amalia.
– Ne vedem d imineață. Noapte bună, î ncheie discuția d-l Auer,
salut ând cu mâna, în mersul său către dormitor.
În clipa următoare, Alex și Max făcură același lucru.
– Acum, putem merge și noi în dormitor. E liniște peste tot ,
spuse în șoaptă Armand , luând-o de mână pe Amalia.
– Să mergem , dragul meu.

156

Stabilitate.

*

Douăzeci septembrie , sosise pe neașteptate. Administratorul ,
opri mașina în fața intrării de la aeroport și scoase cele două gea –
mantane din portbagaj. Văz ând aglomerația din interior , Max renunță
la serviciul obișnuit al adminis tratorului.
– D-le administrator , de-aci încolo mă descur singur. E aglo –
merație, n -are rost s ă mai intrați. Lăsați în seama mea geamantanul
mamei.
– Bine , d-le Max . Eu, mă reî ntorc acasă. Amând urora, vă do –
resc drum bun și sănătate.
– S-auzim de bine. L a reved ere.
Avionul companiei Tar om a decolat după jumătate de oră, iar uns –
prezece ore mai tărziu a aterizat la New York, una din porțile mari ,
aeriene ale Americii. Din aeroportul J.F Kennedy, cu o altă cursă
internă , au zburat către Los Ange les, altă destinațiile îndrăgită de tu –
riști pentru petrecerea va canței de vară dar, și pentru sejururi scurte
pe toată perioada anului.
Aici, îi aștepta familia Johnson iar r evederea celor două cu –
pluri îndrăgostite , s-a întâmplat în câteva minute, lungi și trepidante
pentru fiecare dintre ei.
– În sfârșit, ai ajuns. A fo st o călătorie lungă . Cum te simți
Amalia ? întrebă fericit Armand.
– Of, Doamne ! Am ajuns oare, la capă tul lumii ?
– Încă n u. Mai avem de mers încă o oră. Haideți către mașină,
continuă Armand , privind către Max și Ann , contopiți în valul cald și
optimist al iubirii.
Drept răspuns Max le spuse :
– Ne vedem mâine , la voi acasă.
– Nu veniți cu noi ? întrbă Armand.
– Nu. Merg em acasă la Ann .
– Dă-le pace , Armand . Ai ui tat ce -nseamnă tinerețea? Noi, am
fost altfel la vârsta lor ?
– Dar ce ? Acum suntem mai prejos ca ei ?

157

– Nu. Dar, cu siguranță , mai în țelepți.
– Ia spune -mi, cum te -ai descurcat cu viza ? Domnul Auer te-a
ajutat ? Ce-a mai spus ?
– Mi-au făcut pașaport diplomatic. Viza , mi-a fost acordată pe
cinci ani . Însă, î n legătură cu proprietatea, nu avem încă un răspuns
clar.
– Răbdare și iar răbdare , Amalia. N -au intrat încă zilele în sac.
Toate vin la vremea lor. Deocamdată, statul r omân te -a creditat cu
cinci ani de probă. Ai venit la mine. Te rog să folosești acest timp în
interesul tău. Dac ă, nu-ți place aici, mergem în România . Ce spui ,
iubit-o ?
– Da, dar ce va spune lumea ?
– Draga mea. Eu, am o vorbă : ,,Apa, focul și gura lumii, ni –
meni n -o poate opri în loc ”. Și-atunci de ce -am face -o noi ? Scumpa
mea. Să lasăm apele să curgă, focul să ardă, preotul să citească , co-
pilul să se joace , iar noi , să ne vedem de viața noastră.
– Bine Armand . Înțeleg ce vrei să spui . Însă, v-a trebui să fii
înțelegător și răbduliu cu mine . Sper, să le ai pe a mând ouă. Nu -mi
este ușor nici mie.
– Da. Voi avea. O să vezi.
– Mulțumesc … Meriți încă un sărut pe ziua de astăzi.
– Amalia , dragă , am atâtea să-ți spun. Î n România , nu ne-am
împărtășit prea multe . Am stat puțin împreună.
– Te cred. Avem amândoi o poveste a noastră. Dar, te rog ,
continuă.
– La câteva luni, după despărțirea noastră din tinerețe, într -o
diminea ță mohor âtă de toamnă, m -am trezit gând indu-mă serios la
viața mea. Totul se învârt ea în jurul meu. Auzeam doar râsete de bu –
curie. Oamenii, se iubeau și -și purtau de grijă unul altuia.
Era o lume din care, îmi doream să fac parte. Mă u râsem de si gurăta-
tea și triste țea închisă în sufletul meu, o triste țe reală, dureroasă și
recunoscută doar de mine. Îmi doream un univers al meu , în care să
fiu iubit iarăși. Dar, cine să mă iubească pe mine ? Cine ? Cine putea
oare să mă readucă la viață, să simt căldura razelor de soare, ploaia și
furtuna , ca un motiv de bucurie ?
– Cine , Armand ? întrebă curioasă Amalia.

158

– Numai tu Amalia. Atunci, am închis ochii. Peste ape ne sfâr-
șite, munți înalți și văi înverzite , te-am zărit pe tine. Stăteai în loc și
priveai curioasă către mine , dintr -un colț obscur a l bucuriei.
Ți-am zâmbit, apoi m -am relaxat și -am construit în permanență uni-
versul, de care , aveam atâta nevoie, universul nostru. Iar acum , lân-
gă tine, simt cu adevărat că , am un suflet. Simt că trăiesc doar pentru
ochii tăi frumoși, pe care nu i-aș mai fac e niciodată să p lângă , pentru
zâmbet ul tău , ce-mi alungă tristețea, pentr u vocea ta care , îmi alină
inima. Cu tine , sunt mai puternic , iar viața mea devine o p oveste.
– Mă flatezi , Armand. Vorbele tale mă înduioșează . În cazul
acesta am și eu de spus ceva .
– Te rog , Amalia. Mai avem o jumătate de oră până ajungem
acasă.
– De obicei , femeilor le plac bărbații puternici și volubili. Iar
tu Armand, ești unul di ntre acești bărbați. Ai fost totdeauna așa.
Iar eu , sunt femeia nebună, care iubește acest model bărbătesc.
Trebuie să recun osc adevărul. Tu ai fost primul bărbat care , m-a în-
vățat să r âd, să iubesc tot ceea ce mă înconjoară. Cu bunătatea su-
fletului tău de aur , m-ai învățat să știu că , după ploaie vine soare și ,
nimic în lumea asta nu are sens fără suflet.
Iar acum, tot așa, existența mea n-are sens fără tine. Când ești
departe, inima mea, nu este întreagă, căci f ericirea noastră este cons –
truită d in bucurie și tristețe, două stări de fapt, fără de care , nu aș fi
ceea ce sunt azi. Cu tine alături , mă simt bine, mă simt femeie. Am
nevoie de tine , să pot visa. Am n evoie de tine , pentru că , te iubesc.
Te ador , așa cum , spicele grâului copt , în arșița verii , adoră roua di –
mineții. Te ador precum luna care, la rândul ei, adoră stelele și vraja
nopților. O spun și o repet la infinit : Voi pre țui mereu c ăldura su-
fletului tău precum , pământ ul prețuiește stropii de ploaie.
Iți mulțumesc , pentru tot ceea ce -mi oferi , pentru locul sigur di n
inima ta. Îți multumesc pentru că mă iubești.
– Amalia, sunt mii și mii de cuvinte frumoase pe care , cu sigu-
ranță , le meri ți. Din păcate nu le știu pe toate , să ți le spun.
Este adevărat. Nu pot atinge soarele și stelele , să ți le pot dărui dar,
în schimbul acestora , ai sufletul, trupul și întreaga mea ființă . Te iu –
besc Amalia , pentru sufletul tău de aur și , liniștea dăruită clipelor
trăite alături de tine , pentru zâmbet ul acela fermecător, sărutul tău

159

pătimaș și, tot ceea ce reprezinți tu în viața mea. Fără tine e greu. Nu
mă pot regăsi într -o lume plină și aglomerată , cum este aici , în
această metropolă a lumii.
Dar, iată că, din vorbă în vorbă , chiar am ajuns la capătul lumii. Aici
este casa mea, casa noastră . Acesta , este cuibușorul nostru cald care,
te așteaptă de multă vreme … Să intrăm înăuntru.

**

Sărbătorile sfârșitului de an se apropiau cu repeziciune. Mai
erau câteva zile până la Crăciun. Aflată în biroul soțului ei , Amalia
privea zilnic, minute în șir , către întinsul ne sfârșit al Pacificului, a –
ștept ând să apară la orizont primii fulgi de nea.
Întors din teren , Armand o su rprinse pe Amalia la fereastră , într-un
moment nevi novat de nostalgie, cu ochii înroșiți și umeziți de lacri-
mi.
– Ce-i cu tine Amalia ? Te văd mereu la fereastră.
– Mi-e dor, Armand. Mi-e dor de zăpada mea de -acasă, de
drumul acela de țară, de vântul hoinar ce suflă prin turlele conacului,
de livadă, de oamenii aceia de la țară, de toate. Ce să fac oare ?
Aștept să cadă un pic de zăpadă, dar n-are cum. Aici nu ninge ?
– Nu, draga mea. Orașul Los Angeles este situat într -un climat
mediteran ean, într-o zonă uscată de vară subtropicală, cu ierni ume de
și veri foarte fierbinți . Alizeea, are tendința să păstreze plajele ră –
coroase pe timpul verii și , călduroase iarna. Cu timpul , te ve -i obiș –
nui. Așa am fost și eu la început.
– Se poate , dar … când va f i asta ?
– Încet încet , dragă. După masă, vrei să mergem la cumpărături
în oraș ?
– Da, Armand. În zilele următoare voi rămâne acasă . Vreau să
pregătesc mânca re tradițională românească. Vine și Max cu Ann .
Poate , ne vin și cuscri i. Ai v ăzut, le-au plă cut bucatele noastre româ –
nești.
– Ei ca ei, dar nu te gând ești la mine ?
– Vezi ? Tocmai de aceea. Mergem direct în oraș sau trecem
mai înt âi pe-acasă ?

160

– Nu. M ergem direct. Trebuie să ajung cât mai repede în Civic
Center. Trecem apoi prin Little Tokyo , urcăm pe Sister Elsie Peak,
iar cum părăturile le facem în Disneyland.
– Studiourile Paramount sunt în drumul nostru ?
– Nu. T rebuie să trecem peste Los Angeles River . Se circulă
greu în zona ace ea.
– Vroiam să te întreb dacă ai reușit să vorbești ieri cu Max. Eu ,
am încercat și azi dar, fără reușită.
– Este ocupat . Muncește mult, dar p oimâine, vine acasă.
– De mâine , intră și Ann în vacanță. Am vorbit cu ea.
– Max, mi-a vorbit despre un posibil contract cu firma Loc k-
heed Martin .
– Cu ce se ocupă această firmă ?
– Sunt lideri în con strucții de avioane și rachete. Lucrează
pentru United States Air Force.
– Asta și -a dorit to tdeauna Max.
– S-a maturizat cam repede băiețașul nostru.
– Să termine odată cu școala și , să fie la casa lui. Iar A nn să ne
facă nepoți.
– Vine și vremea ace ea, Amalia. Mai înt âi să-i vedem căsă –
toriți. În 4 iulie , le facem nunta.

***

La americani , ajunul Anului Nou este o sărbătoare publică și ,
în mod tradițional , cea mai aglomerată zi a anului.Parcurile , stau des –
chise noapte de noapte , iar focurile de artifici i uzuale sunt comple-
tate, la cumpăna anilor , cu show -uri specifice și unice , în felul lor de
prezentare. Multe congregații protestante creștine se închină cu evla –
vie la cumpăna dintre ani , iar luteranii, metodiștii și cei din comuni-
tatea afro -americană, spun rugăciuni diverse și îndelungate , după
miezul nopții , închinate Divinită ții.
Pe de altă parte, la nivel național peste 60 de orașe america ne
sărbătoresc ,,Prima noapte ” non-alcool, noapte în care artiștii profe –
sioniști oferă di ferite concerte publice, evenimente comunitare, pa-
rade, focuri de artificii , etc. Anul Nou este vă zut în toată lumea ca o

161

sărbătoare a bucuriei și speranței, un nou început al renașterii naturii,
vieții, o reeditare a actului creației și o bună ocazie a ospețelor.
Nu este specific creștinismului însă se regăsește la toate comunitățile
din lu me, din ce le mai vechi timpuri. Unele popoare îl sărbătoreau
odată cu luna nouă din preajma echinocțiului de toamnă ( la jumă –
tatea lui septembrie), alții îl sărbătoreau la echinocțiul de toamnă ( 21
septembrie ), iar grecii, la solstițiul de iarnă ( 21 decembrie ).
Cu această ocazie, Amalia și -a demonstrat cu prisosință, mă-
iestria culinară. După o muncă asiduă de câtev a zile la rând, îl rugă
pe Max să traducă musafirilor, spusele ei .
– Dragii me i.Pentru această seară de revelion , am pentru voi , o
surpriză culinară. V -am pregătit mâncăruri tradițion ale românești.
Necunoscătorii, trebuie să afle acum că , românii asociază sărbătoarea
Crăciunului cu o atmosferă de veselie, cu sărbătorile de iarnă, cu
colindatul, dar și cu tăierea porcului.
De ace ea, rețetele tradiționale de Cr ăciun , dar și de Anul Nou, sunt în
mare parte din carne de porc.
În seara aceasta voi respecta tradiția românească , oferindu -vă,
cu cea mai mare bucurie și plă cere, câteva produse din car ne de porc,
începând de la aperitivele cu preparate din carne, la friptură și desert,
testate toate de mine , în această bucăt ărie a casei.
Iar acum, vă rog să veniți lângă mine. Iată : aici sun t caltaboșii și
leberul de ca să. Dincoace este toba din bucă tăria casei.
În vasul acesta, este mușch i umplut, un aperitiv deosebit de gustos,
iar în aceste farfurii adânc i din lut ars , se află tr adiționala piftie de
porc. În vasul roșu, este borșul din oase de porc.
Lângă el se află o sticlă de palincă ardelenească , adusă de mine din
România. Din această sticlă se bea un pahar sau două, înainte de con –
sumarea bor șului.
În tava aceasta sunt cârnații de Crăc iun : o parte din ei sunt
pregă tiți la grătar , iar o parte la cuptor.Alături este friptura de porc.
Pe tipsia aceasta străjuieșt e mușchiul de porc umplut cu cârnați și
legume, rumenit la cup tor. În vasul alb, sunt sarmalele, învelite în
frunză de varză și viță de vie , iar b orcane le acestea , sunt umplute cu
mură turi din toamnă și salate proaspete , din crudități.
Ca orice bărbat gurmand, Armand al meu , a așezat aici mai
multe sticle de vin roșu și alb de California , iar aici în a ceste tăvi lun –

162

guiețe , se află de sertul care, nu este altceva de cât cozonacul trade –
țional românesc de casă. Pentru cei dintre voi care , nu agrează carnea
de porc în totalitate, par țial sau de loc, am pregătit mâncăruri din
carne de vită, pui și curcan, specific gusturilor voastre americănești.
Armand a ținut să așeze și aici , mai multe salate vegetale și icre de
Manciuria. Vă doresc poftă bună.
– Amalia, ești o adevărată gastronoamă, spuse cuscrul Bill, im –
presioat cu adevărat de prezentarea scurtă, clară și aspe ctul orna men-
tal, deosebit de fru mos al mesei la care fuseseseră invitați musafirii.
– Așadar putem începe petrecerea, rostiră aproape în același
timp Armand și Bill, privind bucuroși către întreaga asistență, adu-
nată în jurul bucatelor.
Voia bună și distracția generală s -au încheiat a doua zi la
amiază , în casa fa miliei Bertrand . La dejunul dimineții următoare ,
Armand o ispiti pe Amal ia :
– Draga mea . Ai lucrat foarte mult zilele astea. A i făcut ade –
vărate minuni gastronomic e.Vrea u să știu dacă ți -a plăcut atmosfera
acestor sărbă tori petrecute aici.
– Iubitul meu. Chiar dacă , suntem depart e de locurile natale,
fără zăpadă de Crăciun și Anu l Nou și, fără colindele noastre stră mo-
șești, simt pentru prima dată în viața că, suntem o familie , unită și
împlinită. De fapt , asta a fost dorința vieții mele, și iată, acum s -a îm-
plinit. Sunt fericită , Armand. Nu -ți face gând uri, în privința me a.

****

În fiecare an, pe data de 4 iulie , americanii celebrează Ziua
Independenței. O zi importantă pentru ei , întrucât la această dată fon –
datorii națiunii s-au întruni t și-au semnat pentru înt âia oară ,,Decla –
rația de Independență ”, act de mare im portanță istorică pentru SUA .
Atunci, prin conținutul său , se anunța filozofia politică prin care s -au
întemeiat S tatele Unite ale Americii , ceea ce înseam nă că , putere a
guvernului derivă în mod democratic din puterea națiunii , iar rolul
său este acela de -a promova libertățile și interesele tuturor cetățenilor
săi. Când vorbim de libertăți , se are în veder e libertatea cuvântului, a
religiei, dreptul la libe ră asociere, libertatea presei, ca și respectul
pentru drep turile fun damentale ale fiecărei persoane, indiferent de

163

rasă, etnie sau credință – ele fiind la fel de importante în politica ex-
ternă și viața americană.
Toate acestea s -au întâmpl at pe 4 iulie 1776, la Congresul
Continental de la Philadelphia, inițiat de ce le 13 colonii aflate sub
autoritatea regelui George al III -lea al Angliei , unde au semnat acea
Declarație. În urma unui război declarat de Coroana Britanică local-
nicii, sub conducerea lui George Washington, au învi ns trupele brita
nice, iar coloniile au ieșit pentru to tdeauna de sub tutela abuzivă a
Coroanei Britanice.
Redactarea Declarației de Independență s -a făcut prin contri –
buția esențială a lui James Madison și Hamilton . Pe de altă parte,
prin contribuția lor esențială la nașterea națiunii americ ane, Jeffer-
son, Washington, Adams, Madison, Franklin și Hamilton sunt c on-
siderați „părinții fondatori ai Americii ”. Ani la rând după aceea, ziua
de 4 iulie a fost sărbătorită în mod diferit de către coloniști , fiind
legalizată în anul 1781, printr -un act l egislativ emis în statul Massa-
chussetts și , abia la mijlocul secolului al -XIX-lea, Ziua Ind penden –
ței, intră în tradiția tuturor statelor americane.
Trebuie să se știe că , această zi , la americani , nu înseam nă
doar parade, focuri de artificii și fanfare, ci presupune și un meniu
special. Din punct de vedere culinar,Ziua Independ enței a devenit
sinonimă cu gră tarul și picnicul , iar imaginea bărbatului , cu un pahar
de băutură în mână , întorcând carnea pe grătar , poate fi văzută în
aproape toate curț ile americane. Deși în timp au apărut unele variații
și rafinamente , ilustrând diversitatea culturală a celor care și -au făcut
din America propria lor casă, din meniul tradițional de 4 iulie nu
lipsesc, în general, hamburgerii sau cheeseburgerii, grătarul de vită și
de pui, hot dogul, salata de cartofi, fasolea, roșiile, chips -urile cu sos,
plăcinta ( în special cu mere, dar și cu cireșe sau afine ), porumbul
copt și înghețata.
Setea , este stinsă cu bere, sucuri, sangria, limonadă și ceai cu
gheață. După parada cu fanfară și după grătar, seara este rândul fo-
curilor de artificii, însă,„febra” artificiilor a luat o ase menea am –
ploare încât americanii sunt sfătuiți să lase această formă de mani –
festare a bucuriei pe seama specialiștilor.

164

*****

Legalizarea și oficierea religioasă a căsătoriei a avut loc la
ora amiezii. O alizee subțire, venită din largul îndepărtat și liniștit al
oceanului, se abătu în șoaptă peste metropolă, aducând odată cu ea
speranța unei nopți mai răcoroase și spleen didă pentru spectacolul de
artificii, specific acestei zile care, urma să înceapă pe ste câteva ore.
O zi frumoasă de vară , verdeață, buchete multicolore de fl ori, lume
selectă, muzică bună, veselie și multă în cântare.
Frumusețea fizică și ve stimentară a mirilor, finețea invitaților,
culorile vii ale naturii, liniștea sufletească a părin ților și calitatea
excelentă a serviciilor, se armonizau perfect cu așezarea mirifică a
locației ales e. Aceasta , era atmosfera acelei după amiezi minunate în
care, Max și Ann își juraseră credință și iubire veșnică .
Către cumpăna nopții , tradițiile și obiceiurile multinaționale s –
au contopit artistic și fermecător într -o petrecere comună, decentă,
elegantă, suavă și fără animozități, având în permanență parfumul
ancestral al nunților descrise cu talent în multe basme și povești.
Eveniment ul ceremonial , perceput de invitați, ca unul fericit, meri –
tuos și unic în felul său, și -a păstrat ace eași prospețime, vervă și vi –
vacitate până la sfârșit.
O adevărată ocazie de aducere aminte, revigorare sufletească
și retrăiri pătimașe , pentru majori tatea cuplurilor trecute de vârsta a
doua și, un bun prilej de manifestare directă a iubirii, la c uplurile
tinere sau , cele aflate la început de drum, sub ace iași cupolă a căsă –
toriei, clădită bucată cu bucată din : răbdare, iertare, încredere, cins –
te, consecvență, dăruire și multă, multă dragoste.
În dimineața u rmătoare, soarele, ridicat uș or din spuma îndepărtată a
oceanului , își aruncă privirea sclipitoare peste tărâmul verde, înrourat
al ,,Făgăduinței ” și asupra conacul ui Muckenthaler ,-locația eveni –
mntului – peste care, se așternuse de cu rând o liniște firească .

165

Ziua Recunoștinței .

*

Era în dimineața ultimei zile de joi , din luna noiembrie, zi în
care, americanii sărbătoresc , la nivel naționa l Ziua Recunoștinței, o
altă ocazie pentru reunirea prietenilor și familiilor , dar și un moment
în care cetățenii aleg să -și exprime mulțumirea p entru libertățile de
care se bu cură, p entru hrană, căminul lor și celelalte lucruri bune.
De câteva zile, alizeele de nord -est deveniseră mai i ntense,
reci și umede , iar meteorologii nu anunțau încă o îmbunătățire a
vremii. Reîntorși în timpul serii , dintr -o călătorie de afaceri, Amalia
și Armand se aflau încă în patul lor conjugal.
– Iubitule, dormi sau numai te faci ?
– Nici eu nu știu , dragostea mea.
– Ce zi spuneai că este astăzi ?
– Ziua Recunoștinței.
– La americani. Dar în familia noastră ?
– Să mă gând esc.Vai , dragă … Nu-mi amintesc . Ai văzut și tu;
în ultimul timp am multe probleme pe cap. Despre ce este vorba ?
Vrei să -mi spui?
– Astăzi, nepotul nostru , Marius , împlinește patru ani. Ai uitat ?
– Slavă Domnului că -i numai atât. O rezolvăm, azi după masă.
Într-o oră su ntem la ei, în Beverlly Hills.
– Despre Max ce mai știi ?
– Uzinele General Dynamic și Covair i -au cerut transferul în
conurbație, la San Diego.
– Cu ce se ocupă ăștia ?
– Este cea mai mare uzină din S .U.A., producătoare de echi –
pament militar, în special rachete.
– Dar, despre Ann ce mai știi? Ș i-a reluat serviciul?
– Da. L ucrează la ace eași farmacie în Beverlly Hills.
– Foarte bine ! Așadar, noi putem fi liniștiți. Vino , lângă mine.
– Dar,… sunt lângă tine.
– Vino mai aproape . Vreau să -ți spun ceva frumos.
– Ei, uite. Sunt lipită de tine. Ce vrei să -mi spui ?

166

– Draga mea. Iată. Am ajuns la anii pe care îi avem … Mi-e
greu să -ți mulțumesc în cuvinte , pentru tot ceea ce mi -ai dăruit până
acum. E greu să -ți scriu pe h ârtie, cât de mult însemni pentru mine și ,
cum am furat soarelui fierbinte de vară câteva raze de lumină , din
care, am împle tit o cunună de fericire pentru a mând oi. Oceanului , i-
am răpit o lacrimă și -am dăruit -o pământ ului, să te aducă în apoi lân-
gă mine. Iernii , i-am șoptit să nu înghețe iubirea noastră , iar răsă –
ritului de soare , m-am închinat, ru gând u-mă, să ră mână în inimile
noastre . Astăzi toate minunile acestea, sunt alături de noi. Natura ne –
a binecu vântat cu puritate, iar iubirea mea pentru tine este mai sin –
ceră de cât roua dimineții acesteia ! Te iubesc , trandafirul meu alb !
– Mulțumesc iubitule. Dar , ce te -a apucat așa dintr -odată ? Ce
urmărești ? Și,.. ce fierbinte ești ! Parcă ,… ai fi soarele de care vor-
beai mai înainte. Simt cum razele lui calde mă învăluie u șor într -o
dulce legănare , iar întreaga mea ființă se cutremură de fericire.
– Amalia. Pe lumea as ta s-au schimbat multe , dar dragostea
mea pentru tine a rămas mereu ace eași. Am s imțit to tdeauna acest
senti ment curat. Apoi, Max, Alex cu familia lui și reîntâln irea noas-
tră pe calea destinului a fost și rămâne cea mai frumoasă fap tă trăită
de amândoi.
– Iar eu Armand , aș fi pustie, însin gurată și tristă fără tine , căci
tu, ai fost și rămâi mai departe, jumătate din viața, trupul, mintea și
sufletul meu. De aceea, sunt îndrăgostită și te iubesc atât de mult .
Sunt a ta iubitule .

Sfârșit.

România – Reghin , 12 aprilie 2011 .