Autorul în data de 14 iulie 2012.. [301510]

Autorul în data de 14 iulie 2012..

Marian Vlad.

Călător sub soare.

R o m a n i a.

Carte, dedicată lui Ciprian. Rescrisă în anul 2009.

Ediție îngrijită și adăugită

Copertă:di

Toate drepturile asupra acestei lucrări aparțin autorului.

Copyright  2012

EDITURA PETRU MAIOR REGHIN

Copertă: Adrian Chirteș

Tehnoredactare: Marian Vlad

Aranjament și prelucrare foto: Adrian Chirteș

Tipar: Tipografia MILYROM Reghin

Cuvânt înainte

La începutul lunii august 2004, ne-a [anonimizat], o familie de prieteni. [anonimizat], [anonimizat], ne-[anonimizat]. [anonimizat] m-a îndemnat să imortalizez într-o carte, [anonimizat], cu ocazia acelei șuete.

[anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat] a liceului, [anonimizat], [anonimizat]-[anonimizat], specifice tinerilor adolescenți. Dar, [anonimizat].Totuși, [anonimizat], m-[anonimizat].

Citindu-[anonimizat]-nitiv la scrierea acestei cărți. Simțeam, o [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat]-[anonimizat].

[anonimizat] o descriere prozaică a traseului sinuos pe care, l-[anonimizat], [anonimizat], în viață

Forța distructivă a războiului, a [anonimizat], econo-[anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat] a [anonimizat] o [anonimizat] a ființei umane.

[anonimizat], [anonimizat],[anonimizat], nimeni nu va răspunde vreodată. Totuși, poporul român a [anonimizat], iar bunul Dumnezeu i-a [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat]-[anonimizat], [anonimizat]-mi rezolv întotdeauna problemele.Însă, [anonimizat]-o to- deauna în mine. M-[anonimizat], [anonimizat], l-[anonimizat]. Acolo, [anonimizat], [anonimizat]-[anonimizat], lumea și secretele ei. [anonimizat],[anonimizat]u, continuînd să-mi perfecționez cu sârguință și până la capăt, intelectul și simțul profesional, iar în cele din urmă, să le aplic pe toate în folosul meu, al familiei și societății întregi.

Deși, nu există o acțiune fierbinte, asemenea unui roman polițist, consider totuși că, această carte va avea farmecul ei, întrucât, așa cum spuneam mai înainte, în ea se vor regăsi mulți oameni ai generației mele care, au preluat visul strămo-șilor noștri, trecându-l peste timp, cu dorința acerbă să cons-truiască o nouă cetate a lumii.

Cartea de față, aduce la cunoștința cititorului două pe-rioade distincte din viața mea. Prima dintre ele se referă la anii copilăriei, integrarea în societate și activitatea în perioada co-munismului, iar cea de-a doua, este perioada integrării în circuitul vieții economice după anul 1989, în care, se poate observa zbuciumul permanent și trăirile intense, în lupta pentru dezvoltarea unei afaceri și menținerea ei.

Nopțile albe, călătoriile lungi și obositoare, necesita-tea de-a cunoaște oameni de afaceri, investitori străini și au-tohtoni, relațiile cu aceștia, mai multe activități în paralel, po-litica economică a guvernelor de tranziție, toate acestea sunt amintite în treacăt, ca repere, pentru o înțelegere cât mai co-rectă a mediului economic, social și politic în care, am evo-luat, fără a plictisi prea mult cititorul.

Timpul la care mă refer, a fost o încercare grea și difi-cilă, o luptă permanentă cu prezentul, cu eșecuri și succese, mari și mici, dar și un cumul de energii pozitive, rămase defi-nitiv în membrii familiei mele.

În final, copiii, au reprezentat pentru mine singura avere, curată și veșnică, pentru care, am muncit o viață întrea-gă cu toată dăruirea, mulțumindu-i din inimă bunului D-zeu pentru ajutor. Lor, și tuturor celor care mă cunosc, le dedic cu drag această carte.

Aduc pe această cale, mulțumiri deosebite soției mele, Filofteia care, a fost pentru mine o sursă energetică perma-nentă, mereu pozitivă și inepuizabilă. Împreună, cu mult efort fizic și intelectual, am reușind să păstrăm în timp, tradiția și moralul familiilor noastre, în cele mai dificile clipe ale vieții. Iar ție cititorule,îți mulțumesc deoarece, ai avut răbdarea, înțe-lepciunea și, interesul să citești această carte.

Cu multă stimă.

vlad marian,

Origini.

Pentru orice ființă pământească, locul nașterii, rămâ-ne todeauna o amintire neștearsă, o sumă consistentă de trăiri intense, adunate la un loc, în clepsidra efemeră a vieții.

În acel loc, orice ființă pământeană, vede întâia oară lumina cerului, acolo respiră prima gură de oxigen, cunoaște întâia oară dragostea infinită și căldura sufletească a mamei, precum și pornirile inocente, către lumea noastră mare și necunos-cută.

Este greu să uiți acest loc minunat, din care, pornește cărarea îngustă, individuală și minunată a vieții, pentru că, aici ai crescut, ți-ai petrecut copilăria, anii tinereții, sau poate, toa-tă viața. Locul acesta, este așadar, liantul de bază al cugetă-rilor și aducerilor aminte de,satul, comuna sau orașul pe care, trebuie să-l cinstim todeauna prin aducere aminte, fapte, dem-nitate și onoare. Însă, din varii motive și cauze, obiective sau subiective, sunt puțini aceia, care cunosc și respectă semni-ficația acestui loc și, cu atât mai mult, să scrie ceva despre el.

În ce mă privește, voi încerca să amintesc în câteva fraze despre o fostă așezare rurală din zona Moldovei, numită Deleni, un sat răzleț din județul Bacău, locul natal unde, m-am născut cu mulți ani în urmă.

Localitatea, nu a fost atestată documentar, însă numă-rând generațiile trecute, se poate aproxima că, primii locuitori, s-au așezat acolo, în a doua jumătate a secolului XVIII după marile invazii ale imperiilor învecinate care, au înspăimântat populația locală, astfel încât, de frica lor, s-a refugiat neputincioasă pe colinele domoale și împădurite ale Tutovei, unde și-au înfiripat mici gospodării familiale.

Pe același versant, dar spre vest, mai exista un sătuc asemănător, – Bostănești- cu un istoric mai vechi și fumuri mai multe. La un moment dat, printr-o decizie unică a Primă-riei, ambele sate au fost unificate, utilizând în comun drumurile locale, Biserica, Cimitirul și, numele nou- Bostănești- Deleni. Un al treilea cătun, numit -Meleșcani- se afla situat între satul Bostănești –Deleni și localitatea Dealu- Morii, aceasta din urmă fiind considerată, un fel de ,,centru cultural “ al celor opt sate din zonă.

Bogăția locului, o constituiau oamenii și pământurile lor roditoare, lucrate cu sârguință, pășunile întinse și verzi, păscute de animale, rodul bogat al livezilor și al viței de vie, Odobească și Murfatlar și, frumusețea nesfârșită a pădurilor înconjurătoare.

Comunitatea de oameni, este creștin-ortodoxă, iar re-lieful locurilor îl constitue și astăzi aceleași coline înfrățite, dispuse paralel, de la est la vest, despărțite de văi largi, aeri-site, prin care, șiroiesc în voie, pârâiașe mici de apă bună, dă-tătoare de viață, colectate la un loc de apa lină a Berheciului, un pârâiaș sinuos, care se sfârșește abrupt în apropierea gării Berheci, devenind afluent al râului Bârlad.

Todeauna, în verile secetoase ale anului, debitul său fluctuant, scade cosistent, lăsând în albia nisipoasă un șuvoi firav, sub-țire, de apă.

După război, soarta acestor tipuri de comunități a de-venit incertă, ele, fiind ignorate intenționat de conducătorii vremelnici ai țării. Rând pe rând satele și cătunele țării, vor fi desființate sistematic, printr-o politică specială, comunistă, a-vând ca motivație, comasarea terenurilor în favoarea agriculturii.

Astfel, la nivel național au dispărut pentru todeauna din harta țării, mii de localități rurale și, tot atunci, s-a restrâns drastic activitatea sectorului zootehnic. În astfel de condiții, locuitorii au coborăt dealul, către localitatea Dealu- Morii, unde și-au construit case noi.De data aceasta, apa Berheciului, aduna în stânga malului său, jos și îmbietor, strănepoții celor care, băuseră pentru întâia oară, apa cristalină și dulce a pârâului.

Astăzi, localitatea cumulativă, ocupă un spațiu întins pe câțiva kilometri pătrați. Străbătută pe toată lungimea, de dru-mul interjudețean, Tecuci–Bacău, localitatea Dealu- Morii a devenit un centru comunal de rangul întâi iar, acele sate, cu trecut îndepărtat, au fost desființate și inundate de valul firesc al uitării.

Acum, după atâția ani, vin și eu, să amintesc acestei generații tinere despre acele locuri, locuite cândva de oameni harnici, al căror pământuri, a hrănit pe strămoșii noștri, pe ge-nerația mea și, iată, continuă s-o facă mai departe, pentru ge-nerația de azi.

Loc. Dealu-Morii văzută de pe colina celor două sate

Casa în care m-am născut, era o construcție tradi-țională din lemn și chirpici, cu trei camere, un hol mic la intra-re, o cămară, un pridvor, deasupra căruia atârna veșnic o po-liță împletită din nuiele de salcie, pentru uscarea cașului de oaie și, un beci separat de casă, pentru băuturi și provizii pe iarnă. Construită pe o ridicătură mai înaltă a locului, în verile călduroase, casa se confrunta adesea cu forța vijelioasă a vân-turilor și ploilor torențiale, cu puteri diabolice.

Către est, din pricina unui deal, asemănător unei balene uriașe, încremenită în fața casei, vizibilitatea în adâncime, era mai redusă.Totuși, în zile senine,soarele dimineții, intra nestin-gherit prin ferestre, rămânând acolo câteva ore, după care, dispărea dintr-o dată, lăsând în urmă amprenta sa, caldă și igienizată.

Săpat în pământ, beciul, avea o mare importanță în casa noastră. Împărțit în două compartimente, separate de un un zid gros din piatră, încăperea din spate era ocupată todea-una cu butoaie din stejar și dud, fixate bine după mărimea și conținutul lor, iar în partea din față, se aflau două ,,căzi” volu-minoase de lemn. Lângă ele, într-o ordine țărănească, se aflau butoiul cu murături, butea cu brânză, bidonul cu ouă, puse în var stins și, câteva lăzi de lemn, în care, se păstra cartoful, sfe-cla roșie, ceapa și usturoiul pentru, consumul familiei, pe tim-pul iernii.

Un gard înalt și lung de câteva sute de metri, împletit în trei fire de salcie, amestecată cu ramuri flexibile de salcâm, înconjura cu rigoare curtea și casa.

În partea dreaptă și, cea mai înaltă a curții, se afla un adăpost pentru animale, așezate pe specii și vârstă. Mai în spate, erau cotețele păsărilor: găini, curci, bibilici gâște și rațe, în număr foarte mare.

Toate vietățile acestea și cele 7 hectare de pământ, constituia toată averea noastră. Se înțelege desigur, câtă trudă ne aștepta la începutul fiecărei zile, dar acest mod de trai și conviețuire, îl consideram, normal, sănătos și necesar.

De altfel, agricultura era ocupația de bază a comunității. Industria, lipsea cu desăvârșire iar, produsele de care aveam nevoie în viața cotidiană le cumpăram todeauna de la oraș.Tot în partea de est a satului, pe cocoașa înaltă a ,,balenei de pământ”, începea o pădure seculară de fag și stejar, întinsă pe multe coline, din zare în zare, căreia oamenii locului, îi spun cu mândrie și astăzi, ,,Pădurea Domnească”.

Ulița satului, era un drum simplu de țară, săpat în pan-ta dealului, despărțind satul în două. Iarna, această uliță deve-nea locul de voie bună, distracții și bucurii pentru toți copii satului dar, în aceiași măsură și pentru părinții acestora.

În serile cele mai geroase ale iernii adolescenții și bărbații maturi ai satului se adunau în vârful cel mai înalt al uliței, după care, urmau întreceri năstrușnice cu sănii de lemn de toate mări-mile, confecționate cu migală pe timpul verii.

În spatele casei aveam un ha de pământ, cultivat cu pomi fructiferi și viță de vie, din care, toamna târziu, cule-geam tone de fructe și struguri. Restul pământului era cul-tivat cu plante cerialiere și nutreț pentru animale.

Ani grei,

În anii 1950 imediat după război, țara și locuitorii ei, dar mai ales partea de est a țării trecea printr-o grea încer-care de rezistență și supraviețuire. Sărăcia, necazurile, femeile

văduve, copiii orfani, bătrâni fără nici o speranță, câmpuri pustii, drumuri de pământ bătătorite de șenilele tancurilor, cimitire pline de morminte însemnate cu cruci noi din lemn, lume tăcută și tristă și păsările cerului care, se roteau gălă-gioase deasupra satelor în căutarea hranei era, tabloul acelui moment.

Iernile anilor 1950 -1956 au adus multă zăpadă și frig, iar Crivățul, un vânt zonal care bate în perioda iernii de la est la sud, lovea cu putere și fără milă satele răzlețe ale Moldovei, amintind încă o dată lumii că, răul de la răsărit unde, își avea cuibul, nu se terminase încă.

Animalele sălbatice înfometate, năvaleau noaptea în haite spre grajdurile cu animale, de unde, luau câte un porc, o oaie, păsări, atacând de multe ori, oameni aflați în afara gos-podăriei lor. Foamea, devenise o stare generală, de coșmar și căutare disperată a sursei de hrană, de ură încrâncenată și pier-dere a instinctelor primare, o acumulare de energie negativă care, întuneca privirea, cunoștința, rațiunea oamenilor apatici, livizi, având privirea fixă și nepuntincioasă.

Lipsa celor mai elementare posibilități și opțiuni, ne-cazurile provocate de natură, cu ierni grele și lungi, cu veri fierbinți, secetoase și grindină, lipsa forței de muncă tinere, pierdută în pusta rusească, la Stalingrad și Cotul Don, toate acestea, Dumnezeu, le-a împărțit oamenilor din această pro-vincie, deodată și, fără menajamente.

În ianuarie 1957 și la noi în familie s-au simțit cu tărie aceste momente grele. Imediat după venirea tatălui meu din război, un frate de-al mamei, murise înzăpezit pe una dintre colinele locului. La o lună de zile, o boală necunoscută a ră-pus-o și pe soția sa -Agripina-, lăsând în urmă patru copii.

Neavând alte rude, părinții mei i-au adus lângă de noi, deve-nind pentru totdeauna, frații noștri.

Eu și Vasile, eram mezinii casei, născuți în același an, Neculai cu Mihai, Ioan cu Tică și cele două fete, Maria și Laurenția, mai mari decât, fiecare dintre noi.

Ajunși în această situație tata, a confecționat o masă mare, rotundă și scaune mici, cu trei picioare, pentru fiecare în parte, reușind astfel, să stăm cu toții, la aceeași masă.

Din trei în trei zile mama, ne făcea de mâncare în vase mari de aluminiu. Zilnic, aveam pe masă o supă și, ceva felul doi, iar ca desert, aveam tot felul de fructe pe care, vara, le cu-legeam direct din livadă, și iarna, din hambar, păstrate în fân prospăt, iar strugurii, îi luam din legăturile atârnate de grinda casei. Laptele, brânza cu smântână, untul și ouăle de pasăre erau produsele de bază, consummate cu aviditate, seara, dimi-neața și în timpul zilei.

Frații.

Constantin a fost cel mai mare frate și prieten al nostru. Îmi zicea ,,Cenușarul”. Era o dezmierdătură a sa, pornită dintr-un comportament nevinovat al meu. În necunoștința mea copilărească, la golirea vasului cu cenușă, nu luam în seamă mișca-rea vântului iar, cenușa aruncată, ve-nea pe mine, devenind nervos și su-părat. Aflat în apropierea mea, mă prindea bucuros în brațele lui puter-nice,certându-mă părintește :

– Măi Cenușarule, când ve-i ști oare, să arunci cenușa aceea în gră-dină și, nu pe hainele tale? Apoi, scotea pe rând, din geanta sa neagră din piele de capră, bomboane, biscuiți, ciocolată și jucării pe care, mi le dăruia, uitând de necazurile mele copi-lărești.

În anul 1954, după câteva examene Constantin a fost angajat la un G.A.S. (Gospodărie Agricolă de Stat.)

Ferma se afla la treizeci de kilometri de orașul Bacău, în localitatea Găiceana și, deținea peste șapte sute de hectare de pământ arabil, de cea mai bună calitate, cultivate cu: grâu, orz, ovăz și porumb, dar și,: sfeclă de zahăr, cartofi și legume. Imediat după război, acest G.A.S., intrase într-un parteneriat de afaceri cu firma germană ,, Lantz”- la vremea aceea, o firmă, constructoare de mașini și utilaje agricole.

Utilizîndu-se trocul, avantajele economice erau evidente pen-tru ambele părți întrucât, focul războiului părjolise în aceiași măsură, ambele țări.

Toate, s-au desfășurat bine și frumos, până în data de 4 aprilie 1959. Atunci, s-a produs inevitabilul.

Într-o sâmbătă seara, la clubul fermei s-a organizat o petrecere la care, au fost invitați apropiați și, câteva persona-lități din administrația locală.Toată lumea s-a distrat frumos,

liniștit și plăcut, până spre dimineață ascultând melodii la vi-oară și pian, cântate de Constantin, în acompanierea unei or-chestre locale. După petrecere, rămas singur, s-a culcat, reu-șind să doarmă câteva ore. Prietena lui, Gherdana, l-a sunat la telefon, rugându-l insistent să meargă la ea pentru o deplasare cu mașina într-o localitate din apropiere.

Simțindu-se oboist, a trimis imediat, șoferul de serviciu, con-tinuându-și mai departe odihna. Între timp, șoferul se înapo-iase, parcând mașina într-o pantă din apropiere întrucât, erau probleme cu pornirea la cheie a motorului. Reîntors, acesta a predat portarului cheile mașinii, apoi, a plecat pe jos către casă.

Către ora zece, Constantin, a luat cheile mașinii, ru-gându-l pe portar, să întrețină căldura în toate birourile până luni, când, trebuia să revină la serviciu. Apoi, s-a urcat în ma-șină, rotind cu grijă, cheia de contact a motorului.

După câteva încercări nereușite, a renunțat la acest mod de pornire, încercând varianta pornirii din pantă.

Mașina prinsese viteză, iar motorul, antrenat gravita-țional, porni greu, eșapând un fum negru, înnecăcios.Cobo-rând în viteză, se întâmplase ceva, căci, dintr-o dată rămase fără direcție și frână de serviciu. În câteva secunde mașina, se prăbuși violent în prăpastia din fața sa, adâncă de patruzeci de metri.Impactul cu solul, a fost fatal pentru Constantin iar automobilul, în mecanismul căderii s-a distrus în totalitate.

Moartea lui Constantin a fost prima pierdere, mare și grea în familia noastră dar, mai ales pentru părinți care, vor fi afectați grav, până la sfârșitul vieții lor, iar noi, pierdusem pe veci, fratele cel mare.

Următorul copil în fa-milia noastră a fost sora mea Maria. Efectele cri-zei din 1933 ferfenițase puternic economia țării.

Lumea, se pregătea de o nouă conflagrație mondială iar Moldova, rămâ-nea mai departe zona cea mai afectată a țării, din toate punctele de vedere. Nimic nu se întrezărea nou la orizont.Ani la rând, seceta a distrus și ultima speranță –pământul- care, nu mai asigura hrană suficientă populației iar foamea, era o fantomă ce, năvălea în fiecare casă.

Îngrijorați, părinți și copii părăseau locuințele, călă-torind adesea în partea de vest a țării pentru, un loc de muncă și supraviețuire. Multora dintre ei, nu le surâdea norocul iar, în cele mai multe cazuri sfârșeau departe de casă, fără să știe cineva de soarta lor. Acestea, erau vremurile în care, Maria, un copil fără jucării frumoase și haine elegante, urma să cunoască căile adevărate ale vieții.

De mică, ea, a fost feblețea lui tata, întrucât acesta își dorise mult o fetiță. Era un co-pil frumos, vesel și sănă-tos, fiind ani larând, mâ-

na dreaptă a mamei pe care, o înlocuia cu brio, atunci când era nevoie. Tot prin grija ei, curtea casei noastre era plină todeauna cu păsări.

Avea răbdare.Îi plăcea, să se ocupe de creșterea și înmulțirea lor. Fire zburdalnică și pătimasă, accepta cu greu să fie contrazisă, iar dacă se ajungea acolo, trebuia să fii convingător în argumentația ta.Crescută lângă mama Maria, s-a comportat tot timpul frumos, corect și civilizat în casă și în lume.Dar, ,,fetița lui tata” cum, o dezmierda el, peste câțiva ani îi va adduce o mare supărare.

Avea nouăsprezece ani. Atunci, s-a îndrăgostit nebu-nește de Aurel. Fiu de chiabur, înalt, frumos cu părul creț și, pus pe glume, Aurel avea cultura unui om umblat prin lume.

Toți ai casei îi agream prezența, în afară de mama. Ea, se opunea cu înverșunare căsătoriei lor, din cauza diferenței de vârstă, dar, și pentru faptul că, îi merse vestea, de fustangiu.

Cu asemenea opoziție, șansele lor de a fi împreună erau minime. Din acest motiv, s-au hotărât să plece discret în orașul Focșani, fără să spună cuiva din familie. La plecare, Maria a golit visteria casei noastre cu cinci mii de lei, dispărând în noapte cinci ani, provocând astfel, mare supărare lui tata. Întoarsă acasă, au îngropat securea războiului pentru todeauna, având în continuare o viață liniștită și frumoasă. Aurel, s-a sfârșit în urma unui diabet zaharat, iar ea, trăiește și azi alături de copii și nepoți.

Ion, este următorul copil năs-cut în casanoastră. Despre el, aș putea povesti multe și fru-moase. El, este singurul dintre frați care, m-a tratat todeauna cu mult respect și dragoste cu-rată, din fragedă pruncie. Este o fire boemă, puternic, muș-chiulos și, visător.Nu a făcut prea multă carte la viața sa.

Vorbește peltic. Îi place muzica populară și, cântă cu mare plăcere, atunci când, este într-un anturaj și se simte bine.

Îi plac glumele bune. Are nevastă, trei copii, trăiește și-i să-nătos tun.

Nicu, următorul frate a fost cel mai apropiat de mine ca vârstă. Era, un om meticulos, atent, îngrijit și parolist dar, și suspicios, ghinionist și cu o deosebită înclinare către tehnica automobilistică și industrială.

A absolvit o școală profesională, liceul, apoi o școală de ma-iștri, activând în multe întreprinderi din țară, ultima dată la C.S.G. Galați, unde, s-a stabilit definitiv și, a ieșit la pensie.

A avut trei copii. S-a stins din viață la vârsta de 59 de ani, după o boală malignă care, i-a sfâșiat agresiv și pentru todea-una sănătatea, plecând dintre noi prea tânăr, în lumea veșnică a necunoscutului.

Tata.

La 65 de ani.

S-a născut în zodia Vărsătorului. Ar fi trebuit să aibă o viață fericită dar, nu s-a întâmplat conform previziunilor.

După doi ani de pregătire militară la Armata a-IV-a Infanterie din Focșani, a fost gradat, primind în subordine o companie de 47 de militari infanteriști, pușcași de linie.eva zile după acest eveniment, a fost trimis pe frontul de răsărit, cu toți camarazii săi.

Despre război, s-au scris multe cărți. Personal, nu do-resc să vorbesc despre așa ceva, însă aș vrea să amintesc su-mar, câteva crâmpeie din spusele tatălui meu, păstrând și acum în memorie acele povestiri, cu lux de amănunte despre el și camarazii săi, după venirea lor acasă:

Pentru armata română, participarea activă si directă la războiul pe frontul de răsărit, a fost grea și nimicitoare, dato-rită tehnicii militare depășite, disciplinei și pregătirii nenco-respunzătoare pentru un război alert și modern. Asadar, din start, se cunostea faptul că, armata română urma să fie ,,carne de tun" pe câmpurile de luptă sovietice.

După doi ani de lupte crâncene, ostașii Armatei a -III-a și a IV-a Română, percepeau acțiunea lor, ca un început al sfârșitului deoarece, muniția, mâncarea si medicamentele se terminaseră, iar ostasii, se împuținau de la o zi la alta.

Marea ofensivă sovietică de iarnă, soldată cu celebra încer-cuire de la Stalingrad, a debutat chiar în sectorul Armatei a 3-a Române, care, prost pregătită, prost dotată și prost condusă, a fost spulberată de tancurile și artileria rușilor.

În data de 19 noiembrie 1942 Frontul de Est se rupe, iar Armata Romană trece la reorganizarea batalioanelor și detașamentelor de luptă, trecând apoi sub comanda Grupului de Armată German, denumit „Ucraina de Sud" .

Blocați sub un deal, într-o capcană a morții, pregătită de ruși, tatăl meu și, ce mai rămăsese din compania sa, au încercat de câteva ori să-și mute așezămîntul și muniția într-o poziție mai strategică dar, fără succes. În jurul orei nouă, cen-trul de comandă, reuși să transmită ordinul de asalt și lichidare a cuiburilor de mitraliere rusesti, amplasate strategic, la mijlocul dealului.

Ploaia măruntă de martie, începută de dimineață, se transformase, într-o ploaie adevărată. Obosiți și uzi până la piele, îndemnându-se între ei, au ieșit din tranșee, târându-se în coate și genunchi, pe iarba pîrjolită de gerul iernii, abia tre-cute. Privirea, le era ațintită spre inamicul nimicitor din vârful dealului, iar, lipsa unor mănuși bune și uscate făceau ca pușca, să fie mai rece și grea. După masă, ploaia încetinise, iar soa-rele, și-a arătat fața, trăgând discret cu ochiul spre ei.

Noaptea următoare, pozițiile rusești au fost bombar-date cu violență de aviația germană, distrugând în mare parte, linia frontului rusesc. Îmediat, după această ofensivă perturb-batoare, trupele aliate s-au regrupat încet, ocupând în timp, alte poziții strategice și, tot atunci,au fost aduse alimente și muniție. Inamicul rusesc suferise mari pierderi în timpul nop-ții iar, o parte mare din linia frontului din spate, trecuse dealul, ajungând aproape de apa Donului.Tata, și cei douăzeci și cinci de luptători rămași în viață, ocupau de câteva zile aceeași poziție, față în față cu două mitraliere inamice, ascunse adânc în pântecul urias al dealului.

Trecuseră cinci zile de la părăsirea ultimului tranșeu iar ei, rămâneau blocați mai departe, sub buza dealului, aștep-tând în continuare noi ordine. Telegrafistul de linie, căzuse la datorie cu două zile în urmă dar, aparatul telefonic ajunsese la tata și, păstra încă legătura cu centrul de comandă al armatei.

După alte două zile petrecute, pe aceleași poziții stra-tegice, printr-un mesaj scurt al telefonului s-a ordonat regru-parea generală și retragerea pe timpul nopții,prin partea dreap-tă a dealului. Vestea a fost primită cu bucurie de ostași, dez-morțindu-le trupurile înfrigurate și obosite.

La scurt timp , soarele a trecut în grabă dealul, lăsând în urma lui un întuneric negru ca smoala.Liniștea se așternuse din nou, iar inimile tuturor băteau ritmic si puternic.

La un moment dat, legătura cu centrul de comandă se întrerupse brusc. Ostașii, așteptau ca cineva să facă primul pas iar, tata, a fost acela care, a pus în mișcare convoiul respectiv. Aveau de mers, șaisprezece kilometri. În față aveau un câmp pietros, acoperit de pâlcuri cu iarbă uscată iar, ici colo câte un arbore răzleț și scheletic în goliciunea sa naturală.

După o jumătate de oră, au ajuns la marginea unei râpe, de șapteopt metri adâncime, largă, pe fundul căreia curgea repe-de o apă venită din bezna nopții. Aici, drumul lor părea terminat. La prima vedere, nu exista nici o posibilitate de traversare în partea cealaltă a malului, oprirea, fiind pentru toți un prilej bun de odihnă, meditație și chibzuință pentru calea ce-o aveau de parcurs mai departe.

Existau mai multe opțiuni dar, una din ele era agreată de toți: Mersul în amonte, le dădea speranța unei îngustări a prăpastiei și posibilitatea trecerii în partea cealaltă a ei însă, această opțiune însemna și o posibilă confruntare cu inamicul rusesc.Asumându-și împreună acest risc, au urcat încontinuu două ore cu aceași tenacitate, schimbând între ei echipamentul greu, muniția și cele două mitraliere.

Efortul depus nu le-a fost zadarnic întrucât, pe partea dreaptă, au descoperit o teșitură naturală în malul prăpastiei, de unde, exista o posibilă cale de trecere în partea cealaltă.

Câteva minute, s-a adunat într-un loc, să ia o altă pauză, la adăpostul acelei denivelări telurice,aparent salvatoare.

În spatele ei, întunericul nopții devenise și mai negru iar liniștea de mormânt din mijlocul câmpului, era acum în-locuită cu șopotele apei, din valea întunecată și fără vegetație a prăpastiei, peste care, luneca ușor un vânt subțire, ume-zindu-le ochii.

O nouă pauză, însemna o altă strategie de trecere pe malul celălalt, iar ostașii, deveniseră mai vioi. Șase militari, au raportat nevoia satisfacerii unor necesități fiziologice.

Punând jos echipamentul militari, s-au retras discret într-un loc cu tufe uscate.Tocmai atunci, din marginea stufoasă a dea-lului, doi iepuri de câmp, au țâșnit sprinteni către militarii din amonte.

Deodată, liniștea de moment, tulburată doar de cli-pocitul constant al apei și șușotitul oamenilor, a fost spartă brusc și asurzitor, de zgomotul puternic și sacadat a două mi-traliere rusești. Șuieratul înfiorător al gloanțelor, înțepeni su-flarea, ascunsă în smoala neagră a nopții, anulând definitiv speranțele tuturor. Din panta abruptă a dealului amonte,cei șase militari,dezbrăcați pe jumătate, se rostogoleau încet cu zăngăniri metalice cu zăngăniri metalice către gura uriașă a prăpastiei. Vaietele de durere ieșeau fără vlagă din trupurile lor, pierzându-se pentru todeauna undeva spre cer.

Coșmarul abia începuse. Din mijlocul dealului se auzeau comenzi scurte și sunetele metalice ale armelor și mu-niției, manevrată cu rapiditate de inamic.

Instintiv, militarii noștri s-au dispersat rapid pe firul apei, în-văluiți de bezna nopții. Frica de moarte îi împingea și mai adânc spre interiorul prăpastiei, iar, puținele momente rămase până la confruntarea directă cu inamicul le-au folosit fiecare cum a crezut de cuviință, asumându-și răspunderea pentru viața personală.

Tata, împreună cu sergentul, doi caporali și trei mili-tari, au coborât repede, două sute de metri pe firul apei, până în dreptul unei scobituri, aflate la baza malului.

Cum era de așteptat, inamicul, dotat cu aparatură de noapte și arme, a continuat acțiunea în forță, coborând încet către malul prăpastiei. Din această poziție, fără ripostă, au împușcat cu ușurință optsprezece militari din compania lui tata și, alți pa-tru, atașați ulterior grupului majoritar. Apoi, după o scurtă ins-pecție, inamicul s-a retras în liniștea bârlodului său din deal.

Zorii zilei următoare au coborât încet către tata și ceilalți camarazi, aciuați în grota protectoare.Ziua întreagă au staționat pe fundul prăpastiei, investigând amplasarea duș-manului, încă puternic și avantajat de poziția sa, dar și posi-bilitățile de-a ieși teferi și neobservați din locul acela al mor-ții.La rândul lor, instalați în bârlogul unui urs, săpat adânc sub rădăcinile unor stejari bătrân rușii, au hibernat toată ziua ascultând cu urechea și, privind cu binoclul în vale.

Seara, a revenit iarăși peste prăpastie iar vântul a continuat să sufle și mai tare, alergând pe cer, norii întunecați și grei.

Se întunecase iar jos, în albia râului, tata și camarazii săi, pri-veau optimiști spre cerul instelat, pregătiți să plece mai departe. Ajutați de înălțimea malurilor de pământ, bătaia vân-tulul și, lumina astrului de noapte, au pornit către necunoscut și incertitudine.Trecând pioși peste cadavrele ostașilor ro-mâni, rămase în poziția îmbrățișării cu moartea, au lăsat în ur-mă mirosul greu al morții, apoi asemenea alpiniștilor, au ajuns în sfârșit la capătul prăpastiei, cu certitudinea că, depășiseră de mult pericolul morții.

Dimineața următoare i-au găsit pe toți, în vârful dea-lului, plini de frig și umezi la picioare. Pitulați în spatele câ-torva tufe uscate, ca niște mogâldețe fără umbră, moțăiu pe ranițele lor, pline cu grenade, cartușe, câteva conserve și puți-nă pâine. Apărut dintr-o dată pe creasta dealului, soarele arunca săgeți fierbinți pe hainele lor umede și murdare.

În jur, vântul, încetase de tot, iar cerul se înseninae.

Ziua întreagă, au cochetat cu vestimentația, încălțările și între-ținerea armamentului din dotare, recuperâd astfel o bună parte din energia pierdută în ultimele zile.

Seara, pregătiți iarăși de drum lung, au pornit hotărâți în noapte.La un moment dat sergentul, aflat în apropierea tatei, scoase un oftat adânc,spunând mai mult în șoaptă:

– Doamne,.. Câți am fost și ce-am rămas? N-am reu-șit să facem nimic,…Nici pentru cei căzuți în pusta rusescă și, nici pentru cei de azi noapte. Oare, unde mergem acum și, ce vom face mâine ?

Înțelegându-i oftatul, tata l-a întrebat scurt:

– Vrei să-i răzbunăm?

– Așa ar fi corect, răspunse sergentul apăsat.

– Stați pe loc. Ce vreti să facem?,se adresă tata și ce-lorlalți militari care, auziseră dialogul.

– Să-i răzbunăm, au răspuns toți, deodată.

– Bine. Sunt de acord, le răspunse ferm și tata.

În clipa următoare, tăcuți și înverșunați ca niciodată s-au în-tors deodată, către inamic, scrâșnind amenințător din dinți și, strângând cu putere, pușca în mâini.

Dispersați pe șapte direcții, au coborât silențios, către reduta rusescă. Trecuse puțin de miezul nopții.Din pozițiile lor, ostașii noștri vedeau clar mitralierele inamice, strălucind în lumina palidă a lunii, alături de câteva lăzi cu muniție.

Aflați în bârlog, fără pază și cu căștile pe urechi, rușii ascultau muzică și mesaje radio, transmise de tovarasul Stalin.

Luați fără veste, prin spatele adăpostului, în plină noapte, s-au trezit dintr-o dată în fața armelor nimicitoare. Dezarmați ușor, fără un foc de armă, au fost scoși din vizuina lor, frumos mo-bilată cu echipament și tehnică militară capturată de la nemți. Deveniți inofensivi, au fost legați cu sfoară de mâini și pi-cioare, iar cu o funie mai groasă, găsită în echipamentul lor militar, i-au legat încă o dată pe toți, de trunchiul gros al ste-jarului, sub care, își instalaseră armele morții.

Operațiunea de capturare a durat mai puțin de cinci-sprezece minute, iar oamenii noștri, aveau acum satisfacția învingătorului. Dimineață, mărețul soare și-a făcut din nou apariția, mai triumfal ca-n ziua precedentă, alintând cu aceiași căldură ostașii ruși, de data asta, legați fedeleș și cu capetele, sprijinite, unii pe alții.

După ora opt au fost dezlegați și, puși să scoată pe mal toți militarii români, secerați în timpul nopții de gloanțele lor uci-gașe, pentru a fi înhumați într-o groapă comună.

Liniștea se instalase definitiv în acea parte de lume, frica de moarte se risipise aproape de tot, dar dorința de răz-bunare creștea cu fiecare minut trecut.

Discuțiile ad-hoc,au stabilit o decizie unanimă: moartea prin împușcare. ,,Sentința” s-a aplicat de îndată, pe locul bătătorit din fața bârlogului de urs, devenit între timp ,,cazemată" ger-mană apoi, rusesscă.

La ora șaisprezece fix a avut loc evenimentul maca-bru, iar cele opt cadavre rusești, au fost așezate în bârlogul ursului, blocat apoi cu pietre, bucăți de lemn și pământ.

Și astfel tata, și ceilalți camarazi ai săi, au plecat mai departe, resemnați și cu sufletele împăcate, spre locul de întâlnire cu restul armatei române

Pentru tata, a urmat o perioadă foarte grea.Frigul, foa-mea, oboseala și frica de moarte, toate acestea le va retrăi noaptea în vis, după venirea sa acasă.

Din cei 47 de flăcăi tineri, viguroși și plini de viață, plecați în pusta ruseasacă, s-au întors doar trei : tata, sergentul și unul dintre caporali. Răniți pe front, sergentul și caporalul au reve-nit în țară, cu doi ani mai devreme.Șase ani mai târziu, s-a întors și tata, continuând să se întâlnească cu ei.

Mi-aduc aminte de întâlnirile lor pe timp de iarnă, acasă la noi unde, la gura sobei, cu multă mâncare pe masă și vin roșu, ne povesteau nouă copiilor, fără oprire, odiseea răz-boiului prin care trecuseră .Peste mulți ani, toți trei, vor merge pe rând la cer, dar ultimul dintre ei a fost tata, la vârsta de șaptezeci și patru de ani.

Biserica din loc Dealu–Morii. Aici, sunt înmormântați:

bunicii, tata, mama, Constantin și Aurel, soțul Mariei.

Mama,

A fost și, va rămâne pentru mine, ființa cea mai dragă Întâlnirea noastră, față în față, s-a întâmplat într-o dimineață rece de martie, pe un pat de brad, îmbrăcat în țoale de lână, groase și moi, peste care, era așternută o pânză albă de in. Lemnele de salcâm, tăiate mărunt și stivuite cu grijă sub va-tră, erau înghițite cu nesaț de bătrâna sobă care, arunca în toate părțile valuri mari de căldură. Iesiți afară,bărbații casei, își căutau de lucru, iar moașa Agripina, pregătită de cu seara pentru acest eveniment, o aștepta pe Maria, cu apă caldă și multe prosoape. După nouă luni de bunăstare și confort, în cea de-a 22-a zi a lunii martie, dimineață la ora cinci, mi-am continuat drumul cu sens unic, către poarta luminii, ajutat de moașa Agripina, să ajung repede, la sânul rotund și plin de miracole, al mamei.

Era o femeie între două talii. Purta părul lung, îm-pletit și legat la spate, într-un coc, prins cu agrafe. Avea pielea fină, iar pe fața sa rotundă, împodobită cu doi ochi mari că-prui, deasupra cărora, sălășuiau arcuite două sprâncene negre. Nasul, bărbia și gura, cu buze subțiri, completau imaginea ei de femeie frumoasă și atractivă, iar pașii ei grăbiți și mărunți te făceau să crezi că, este preocupată cu grijile vieții cotidiene.

Toată viața, a fost o femeie activă, puternică și ho-tărâtă în toate acțiunile pe care le iniția. Rămasă singură după plecarea lui tata la război, s-a luptat bărbătește cu toate neca-zurile vieții, câștigând de fiecare dată. Ne-a iubit pe toți cu aceeași măsură, trudind din răsputeri să avem cele necesare vieții codiene, atât cât se putea atunci, iar noi,să trăim o copilărie frumoasă și veselă. Îl iubea nespus de mult pe tata, iar dragostea pentru noi și-a păstrat-o intactă până la sfârșitul vieții.

Iubirea de viață și oameni în general, a caracterizat-o dintodeauna, chiar și atunci când, fratele ei și moașa Agripina au decedat amândoi într-o lună de zile, lăsându-i în grijă patru copii. Toți patru, au crescut lângă noi, iar mama împărțea pâinea zilei, în așa fel, încât să ne ajungă la toți.

A fost fericită alături de tata și de toată familia, avînd la apusul vieții bucuria împlinirii. Dar, într-o toamnă târzie și umedă, după șapte luni de la dispariția lui tata, în urma unui atac de cord, Dumnezeu a dus-o și pe ea la cer, așezând-o pentru todeauna în lumea celor drepți.

Mezinul.

Era un martie friguros, cu aer rece și soare palid, ascuns în spatele unor pături groase de nori cenușii. Lumea de la țară trebăluia mai departe cu aceași grijă și dăruire, preocupată de soarta vietăților din gospodărie. Era sezonul mieilor.

Fiind prea mulți în țarcuri, gospodarii satului îi scoteau afară în miezul zilei, prin grădini sau livezi unde, puteau să-și eta-leze sănătatea,sprintenind și ghidușind acrobatic în toate direcțiile.

Vlăguiți de putere, se întorceau grăbiți la ugerul ma-melor, luându-și porția de lapte, cu spume la gură, în timp ce, ele îi răsfățau bucuroase, cu un miros nevinovat sub coadă.

Animalele mai mari, erau lăsate să meargă la cișmeaua locali-tății, după care, se întorceau singure la adăposturi,unde găseau curățenie și ieslele pline cu nutrețuri și furaje.

Iarna, încerca din răsputeri să împiedice venirea primă-verii. Ca răspuns, aceasta trimitea semnale precise la marginea codrului, acolo unde, soarele își arunca dimineața privirea sa caldă asupra pământulului reavăn, pregătit încă o dată pentru o nouă încercare.

Printre firele dese de iarbă uscată de gerul iernii, ghio-ceiii, așteptau timizi și firavi, mângierea astrului ceresc.

Lângă ei, câteva urzici crețe se minunau laolaltă, de o rădașcă, trezită la viață sub frunze, producând un mare cutremur în zonă. În vale, țurțurii de gheață atârnați la streșinile caselor se subțiau încet, lăcrimând câte puțin, doar la miezul zilei, iar crengile sălciilor se ridicau majestos către cer, încărcate cu muguri pufoși, gata, gata să plesnescă și să capete o nouă în-fățișare.

Asistată de moașa Agripina, în câteva zile, Maria a prins meșteșugul îmbăierii și înfășatului trupului meu.

Pentru ea, apariția mea era o nouă experienă.Se juca tot timpul cu mine. Avea în sfârșit o păpușă,vie în carne și oase pe care, o considera ca pe bun propriu. După mulți ani, voi afla cu bucurie de la mama și ceilalți frați, despre tot binele pe care mi l-a făcut Maria, atunci când, nu cunoșteam încă, rădăcina păcatului.

La un an după aceea, de ziua ei , Constantin îi făcuse cadou, o mașină de cusut. Pe vremea aceea, era un mare lucru.

Iar eu, aveam destulă putere în mâini și picioare.

Făceam primii pași prin casă. Maria, nu lucrase încă nimic pe mașina de cusut, dar acum, avea motive serioase s-o probeze. Hotărâtă să-mi facă haine cu mâna ei, două zile la rând a sacrificat mai multe ziare, reușind cu greu să însăileze un mo-del, după care, mi-a făcut prima cămașă din viața mea.

Dar, anii treceau repede, iar eu, creșteam văzând cu ochii, iar Maria mi-a croit alte haine frumoase, mai potrivite pe trupul meu, făcute pe aceeași mașină de cusut și, de aceeași mână. Împlinisem patru ani. Eram în continuare răsfățațul casei, iar Maria, avea grijă să nu-mi lipsească ceva.

De la o vreme, mă cuprinsese o stare de neliniște, aveam o energie permanentă, iar atitudinea și comportamen-tul meu, se schimba de la o zi la alta. Băiețelul de altădată, părea plictisit. Avea nevoie de altceva.Îi lipseau copii de vârsta lui. Cei din casă, erau prea mari. Nu-l mai luau în sea-mă. Doar Nicu, era mai aproape de mine ca vârstă.

Ne despărțeau șase ani.Umbla la școală dar, comunicarea nostră era scurtă și dificilă.

Apoi, am înceeput să vorbesc. Însă nu pronunțam corect litera ,, r ” .Cei din jur,mă îngânau, iar eu, nu suportam comportamentul gestul lor. Ca răzbunare, la masa de seară îi sugrumam cu putere până la ultimul, după care, mă așezam pe scăunelul meu, mândru și plin de sine.

Anual, la începutul lunii mai în gospodăria noastră avea loc un eveniment deosebit . Atunci, venea pe lume o no-uă generație de păsări, din câteva specii de bază.

Puiii de găină, erau cei mai mulți. Urmau apoi cei de gâscă, din rasa autohtonă, apoi bibilicele, curcile, gâștele și rațele.

Acestea din urmă, aveau nevoie de baltă și iarbă.

Întrucât, prin zonă nu era o apă curgătoare cu debit constant pe tot timpul anului, băeții casei au amenajat în mod special pe terenul nostru din vale, un iaz, a cărui sursă de apă erau mai multe izvoare potabile, reci și curate. Avea o adâncime de un metru și o suprafată totală de zece metri pătrați iar, malu-rile, erau taluzate cu scândură.

Pe timpul verii, iazul devenea un loc strategic pentru păsările din gospodăria noastră și, o sursă sigură de apă pen-tru grădina de zarzavaturi, desfășurată în avalul acestuia, iar pentru noi, copii casei, o piscină ideală în fiecare duminica însorită. În timpul zilei, locul de evacuare al apei era blocat cu un stăvilar din scândură, iar seara îl deschideam, lăsând apa să curgă grăbită într-o rețea de șanțuri unde, se aflau plan-tate, fire subțiri de zarzavaturi și legume.

Întrucât, făceam multe pozne copilărești, Maria s-a gândit să-mi consume util o parte din energiile debordante. Într-o zi, m-a întrebat cu blândețe dacă, aș fi de acord să su-praveghez câteva ore pe zi, turma de gâște.

Cred că am acceptat întrucât, a doua zi la ora nouă am preluat turma de păsări, trecută mai întâi printr-o portiță mică pentru a fi numărată. Regula scoaterii lor pe uliță, impunea ca, prima pasăre ce iese afară din curte să fie un gânsac.După el, mer-geau apoi liniștite în șir indian toate vietățile păsărești pe care, trebuia să le supraveghez până la ora doisprezece.

Încă de la ieșirea lor pe poartă le amenințam cu mâinile și picioarele strigând cu putere să meargă cât mai repede către iazul din vale. În apropierea acestuia, câteva dintre ele o luau la fugă deschizîndu-și aripile pentru a-și lua zborul.

Dar, încercarea lor era fără succes, întrucât capătul aripilor era tăiat de Maria, tocmai, să nu se întâmple acest lucru.

Partea masculină a păsărilor, cea mai agitată de altfel, cu gâturile lor lungi și groase, dădeau târcoale femelelor, sâsâ-ind amenințători unii către alții, bătând cu putere din aripi.

Ele, cu capul plecat, lipăiau repede către apa limpede a iazu-lui, intrând ultimele, după ce, își număraseră odraslele pufoa-se. După o bălăceală bună, tot efectivul păsăresc ieșea relaxat pe mal făcându-și siesta la soare sau păscând iarbă.

Bobocii stăteau tot timpul lângă mamele lor iar, din când în când, prindeau cu pliscul câte un fir de iarbă, trăgând cu pu-tere de el. Fraged cum era, acesta se rupea iar bobocul descumpănit cădea pe spate, fără ca cineva să bage de seamă.

Așezat pe o pătură subțire, la câțiva metri mai încolo de iaz, mă scăldam și eu în lumina caldă a soarelui, cu ochii ațintiți către păsările avute în grijă.

La un moment dat, gâștele cu pui, se depărtau prea mult de grupul majoritar, fiind nevoit să le aduc înapoi.

Această mișcare a mea, deranja gânsacii de rang ai turmei și, în grup de trei sau patru, sâsâind înspăimîntător se luau după mine cu aripile larg desfăcute.

Se întâmpla deseori, să fiu ajuns din urmă iar aceștia, mă ciupeau cu pliscul lor puternic, la care, se adăugau și acele lovituri puternice de aripi, lăsându-mi todeauna urme adânci pe mâini, pe coapse și pe fată.

După câteva întâmplări la rând, Maria înțelese pericolul la care mă expuneam în fiecare zi. Supărată rău pe agresorii mei, a doua zi m-a însoțit până la iazul din vale.

Acolo, dintr-o salcie de baltă, crescută lângă izvoare, a tăiat o nuia lungă de trei metri, groasă ca degetul arătător, apoi mi-a spus s-o urmăresc cu atenție, în timp ce mergea către gâște, împrăștiate peste tot. Deodată, saltimbacii cu gâtlejurile lor umflate, s-au repezit cu viteză și sâsâială către Maria dar, văzând-o mai înaltă, și-au încetinit elanul atacului, apropiin-du-se cu aripile deschise și, în poziție de luptă.

Atunci, folosind nuielușa din mâna dreaptă, Maria lovi ușor capetele a doi gânsaci din fața plutonului. Aceștia, au căzut la pământ, secerați de lovitura primită. La cele văzute și petre-cute, gânsaccii ceilalți s-a întors dintr-o dată, cu capul plecat și aripile strânse lângă corp, depărtându-se legănat către con-soartele lor.

După această întâmplare ,,răniții” au fost ridicați de pe ,,câmpul de luptă” și aruncați în apa rece a iazului.

Câteva minute, după aceia, gânsacii doborâți la pământ, plu-teau liniștiți pe luciul apei, ca două bărcuțe abandonate.

Pentru mine, această acțiune în forță, a fost întâia lecție de apărare. Ziua următoare, drumul către lac a fost fără incidente datorită nuielușei, luată în serios de gânsaci.

La pășune, turma de păsări s-a aruncat în apa rece a iazului, iar eu, m-am așezat în apropiere privind pasiv către ele.

Salcia, din care, a rupt Maria nuielușa.

Turma de gâște, trecu repede prin apa rece a iazului și ieși afară cu zbătăi puternice de aripi, urmată de,șirul lung al bobocilor pufoși. Încercând să le aduc iarăși pe teritoriul lor, gîscanii aflați în locuri diferite ale pajiștei s-au îndreptat deodată, hotărâți și în mare viteză către mine, punându-mă pe fugă. Atunci, mi-am adus aminte de nuielușă. Cu ea în mână, așteptam agresorul, care înainta nervos și amenințător către mine.În câteva secunde, de la distanță, am aplicat prima lovi-tură de grație, la patru dintre ei. Speriați de cele văzute, cei-lalți s-au retras încet, uitându-se la mine cu pliscurile căscate.

,,Lupta”a fost scurtă, iar Victoria, a fost de partea mea.

,,Lecția a doua”, învățată de la Maria spunea că,vic-timile căzute la pământ trebuiau aruncate repede în iaz.

Asta am și făcut, după care, am așteptat, ca gânsacii să revi-nă la viață. Dar, spre uimirea mea, acea minune nu s-a întâm-plat nici atunci și, nici altădată iar gâscanii, doborâți au rămas în același loc, inerți și cu capetele scufundate în apă.

Lipsa lor, a observat-o sora-mea după o săptămână când, s-a întors acasă de la Tecuci. Privind turma de păsări, altădată agitată și zgomotoasă, a observat imediat liniștea care o domina. Uitându-se întrebător la mine, a plecat grăbită la iaz. Acolo, erau peste douzeci de păsări moarte, intrate déjà în putrefacție.Cu inima frântă de necaz, le-a scos din apa iazului, aruncându-le într-o groapă adâncă, departe de locul mă-celului.

Întoarsă acasă, le-a povestit tuturor despre năzbâtia făcută de mine, realizând din vorbele lor că, făcusem ceva rău. Privindu-mă, mama s-a apropiat cu blândețe de mine apoi, m-a luat în brațe, zâmbind cu amărăciune.

Undeva în mintea mea, întelegeam că sunt vinovat dar, pe de altă parte, nu făcusem altceva decât, ce-mi spusese Maria, scurt și la obiect. Prestația mea a continuat mai departe cu nuiaua în mână dar, a fost mai ușoară și lipsită de incidente, deoarece agresorul principal era aproape lichidat.

În curte, printre atâtea animale aveam și un câine cu numele de Pleașcă, o corcitură reușită, mare cât o oaie, cu bla-na neagră și, o pată albă pe piept, urechi clăpăuge, bot lung și gros, sănătos, puternic și, pus mereu pe joacă.

Câinele, era hrănit și îngrijit bine de toată familia deoarece se născuse și crescuse la noi acasă dar, și pentru faptul că, era un paznic bun pe timp de noapte și, un copoi de temut, alungând cu ușurință toate vietățile sau, oamenii cu gând rău.

De fiecare dată, când se apropia de mine, mă privea în ochi apoi, întindea botul către fața mea și, cu limba lui aspră, îmi spăla amănunțit bărbița și obrajii.Ca răspuns, gestului său simplu și prietenos, îl mângâiam pe cap și pe spate.

Primăvara, după miezul zilei, toată lumea era plecată cu treburi la camp, Atunci, rămâneam amândoi de veghe la toată gospodăria. Cuiburile păsărilor clocitoare, se aflau peste tot : în grajd, în fânar, în coteț, chiar și în casă, într-un colț din camera din spate. Acestor păsări trebuia să le dau apă și mân-care, aproape de miezul zilei. Ele, nu părăseau cuibul decât foarte rar iar atunci când erau nevoite, o făceau pentru puțin timp după care, se întorceau la singure la,,post”.

Lângă fiecare cuib, Maria pusese o cârpă, pe care, o arunca pe cloșcă, pentru a nu fi ciupită, atunci când, verifica ouăle de sub ea. Se întâmpla ca anumiți pui, mai slabi, nu reu-șeau să iasă din coaja tare a oului. În aceste cazuri, Maria îi ajuta să iasă afară mărindu-le cu atenție și simț practic acel orificiu, fără a le pune viața în pericol.

Fireste că, această operațiune cerea o oarecare price-pere și dexteritate și, nu putea fi făcută de oricine.Eu,credeam că pot, întrucât văzusem de multe ori cum procedase ea și, nu mi se părea ceva greu de făcut. Din spate, Pleașcă îmi sulfa sacadat în ceafă, încurajându-mă să intru în acțiune.

Atunci, am aruncat cârpa pe cloșcă, am băgat timid mâna sub ea, după care, am scos un ou, prin coaja căruia, ieși-se afară, doar pliscul și o parte din capul puiului de pasăre.

Operațiunea de ajutorare a puiului am dus-o mai de-parte, curățând toată coaja oului. La sfârșit, am văzut ce lucre-re făcusem. În loc de coadă, puiul de pasăre avea gălbenuș. Pleașcă, stătea pe fund în fața mea, uitându-se la vietatea din palmă ce, părea mai degrabă o jumară de carne decât, un pui adevărat. În următoarea clipă, privindu-mă în ochi, și-a apro-piat botul lui gros și,într-o clipită, vietatea neîmplinită din pal-ma mea, dispăru instantaneu, către stomacul pofticos al ani-malului. Un sfert de oră după aceea, sătul de puiii a două cui-buri de găini, Pleașcă își scutură urechile, apoi plecă la umbra groasă din pridvorul casei. Rămas singur și, murdar de sânge pe ambele mâini, l-am urmat și eu, așezându-mă lîngă el, în așteptarea Mariei care, trebuia să apară în orice moment.

Fapta noastră nu a rămas fără urmări. Eu, m-am ales cu câteva palme peste fund și, o ceartă urâtă, dar Pleașcă, a fost umilit rău de tot, fiind priponit de un stâlp al gardului, până când, puilor de găină, le crescuse toate penele.

Mâncarea și apa nu i-au lipsit dar, libertatea, așa cum spu-neam, i-a fost îngrădită cu un lanț gros și lung de doi metri legat bine de gâtul lui .

Vara fierbinte, trecuse de mult iar toamna, aflată pe sfârșite, saluta resemnată ,,Zeița înghețurilor”. Recoltele câm-pului se adunaseră de peste tot. Vinul lui tata, fierbea în bolo-boacele acele mari și umflate la mijloc, iar Maria își număra bobocii, deveniți acum păsări, asemenea generației din care proveneau. Ceilalți frați își împărțiseră munca în mod egal. Unii se ocupau de hrana furajeră pentru animale iar alții de, tăiatul și depozitatul lemnelor de foc pentru iarnă.

Animalele mari fuseseră duse la locul lor, mai puțin oile și caprele, aflate încă pe pășunea uscată a câmpului, ur-mând să fie aduse acasă la Sf Dumitru, o sărbătoare impor-tantă la români care, marca încetarea trashumanței.

Natura își dezbrăcase vestimentația sa colorată iar chipul său golaș părea să fie și mai trist sub amestecătura de nori negri și albi, rostogoliți de vântul rece, pornit din umbra unei toamne răcoroase și umede. Noiembrie era spre sfîrșite. Prin geamul de sticlă al casei văzusem primii fulgi de nea,valsând ușor în căderea lor liberă. La început, erau mari, eleganți, strălucitori de albi, creând o priveliște ireală, feerică, dumnezeiască dar, sărutul pământului îi transforma pe loc într-o picătură grea de apă ce, dispărea instantaneu sub vegetația uscată a solului.

Primii fulgi de zăpadă a însemnat și prima nea. Iarna își începuse marșul ei în forță, acoperind meticulos și repede toată fața pământului cu o mantie, alb strălucitoare. Ion, îmi făcuse o sanie din lemn de salcâm pe măsura mea : mică, ușoară, așteptând tăcută și prăfuită, să fie scoasă și încălecată pe ulița satului.

Intrasem adânc în luna decembrie iar bucuriile mele abia începuseră. Fiecare zi însemna o nouă lecție de viață.

Dar, cea mai importantă dintre toate era ziua în care se tăia porcul. Pentru mine, această zi însemna, ceva mai mult decît special, era un moment deosebit, un amestec de bucurie, frică și suspans pînă la, înjunghierea acestuia. Mama, nu-mi per-mitea să asist direct la acest eveniment macabru dar, ca orice copil curios, m-am urcat pe furiș în podul casei.

Din acel loc, am văzut pentru prima dată în viața mea, în direct, toate fazele acelei întâmplări: alergat prin grădină și sleit de puteri, porcul uriaș s-a așezat singur pe zăpada pufoasă, căzută în timpul nopții. Răsuflând greu și sacadat în aștep-tarea sfârșitului, călăul său, măcelarul satului, îi privi cu satis-facție trupul mare și alb apoi, se adresă lui Ion, ajutorul lui din ziua aceea:

– Ioane.Vino să prinzi piciorul din spate.

Apoi, încălecându-l, înfipse în gâtul porcului, cu forță și pre-cizie, lama de cuțit, lungă și strălucitoare. Răcnetul de durere al animalului înjunghiat, se auzi ceva mai târziu când, un șu-voi gros de sânge aburitor, țâșni departe de el, urmat apoi de horcăieli prelungi, asociate cu mișcări bruște și spasmodice ale corpului .

Văzând cele întâmplate, am coborât tiptil din podul casei, tremurând de spaimă și,plin de ură împotriva celui care, curmase viața animalului. Ajuns lângă locul faptei, l-am în-trebat pe Ion dacă, pot rămâne lângă ei, să văd până la capăt desfășurarea și finalizarea evenimentului.

Vesel ca de obicei, acesta, mi-a zis:

– Îmbracă-te bine Cenușarule și, hai aici lângă foc, să dai și tu o mână de ajutor că, avem nevoie. O să fie frumos. Ai să vezi tu.

După două ore de frig și afumătură, cu picioarele și mâinile înghețate, mă învârteam stingher în jurul porcului.

Șoricul moale, fraged, bine prăjit și frigul la picioare, au fost singurile amintiri care, mi-au rămas todeauna în minte, cu ocazia ,,tăierii porcului”, obicei repetat în fiecare an, înainte de sărbătoarea Crăciunului, având mereu aceleași personaje. Au urmat apoi ritualurile sărbătorilor de iarnă, unice în felul lor și, frumos trăite de comunitatea creștină aflată pe acele locuri.

Crivățul, ne-a adus în iarna aceea frig și multă, multă zăpadă. Pornit de undeva, din lungul mare al Nistrului, într-o zi de marți, năvăli turbat peste noi. După o dimineață liniștită, în câteva minute orizontul estic al cerului își schimbă înfă-țișarea frumoasă, cu una de coșmar. Vălătuci negri de nori, apăruți dintr-o dată la orizont, au început să alerge haotici către cerul albastru din fața soarelui. Lumina sa binefăcătoare, a fost înlocuită cu rapiditate de o ceață densă, asemenea unui smog cosmic, acoperind cuagresivitate fățișă, cerul și pămân-tul.Chipul hidos al aerului învolburat și rece, cuprinse întreg universul, aruncând dușmănos săgeți ascuțite asupra oame-nilor și vieții în general.

Forța lui de netăgăduit spulbera cu putere tot ce era instabil și răzleț, pădurile gemeau arcuite cu ramurile la pă-mânt iar sălbăticiunile înspăimântate de violența sa, se ascun-deau sub rădăcini, pietre, scorburi, vizuini, făcându-și în gra-bă, un locaș provizoriu, sub neaua pufoasă a locului.

Albul ei, amestecat cu fața neagră și înghețată a pă-mântului, dominau arealul înconjurător,însă, confruntarea pu-ternică dintre bine și rău, se văzu abia a doua zi când, nămeții lungi, trecuseră de înălțimea geamurilor și streșina caselor, iar oamenii, au fost nevoiți să muncească din greu la, dezăpezitul căilor de acces, în curte, la animale, pe ulița satului și la ciș-mea.

Iarna aceea trecuse mai repede ca altădată iar eu, nu apucasem să fac prea multe. Venise primavăra, iar Maria, îmi încredințase iarăși o turmă nouă de păsări.De data asta, nuielușa de salcie nu-mi lipsea din mână însă, o foloseam doar ca baghetă în dirijatul păsărilor și, nu ca o armă ucigașă.

Misiunea acelei veri a fost puțin mai grea dar, inte-resantă și benefică pentru mine, deoarece Maria, mă învățase să număr cursiv până la o sută. Avea să fie așadar, o nouă lecție, care m-a ajutat să număr fără greșeală toate păsările pe care le aveam în grijă.

Și uite așa, m-am trezit iarăși în toamnă, numărând singur de data aceasta, puii de gâscă de la începutul verii, iar acum, păsări mature.Insă, odată cu trecerea timpului, deve-neam din ce în ce mai curios și, nu înțelegeam evenimentele din jurul meu. Întrebările : de ce ? pentru ce?, cum ? când?, de unde?, o puneau adeseori în dificultate pe Maria .

Răspunsurile ei nu-mi satisfăceau todeauna curiozitatea, de-venind de multe ori plictisitor și agresiv verbal. Era un moment de derută, îndemnându-mă sa privesc către Nicu, cre-zând că, la el, voi găsi răspunsul întrebărilor mele.

Aflat pe clasa a patra el, păstra încă, o oarecare dis-tanță între noi, distanță pe care, o simțeam mereu. Cărțile sale, erau un mare secret pentru mine. Rechizitele școlare erau puține și foarte scumpe iar Nicu avea mare grijă de ele, în-velindu-le cu hârtie albastră, având pe mijloc o etichetă pe care, era scris cu litere mari, numele său. Deasupra măsuței, avea afișat orarul, pe zile și în culori diferite, scris cu litere de tipar.

Într-o zi, i-am spus lui Constantin despre acea răceală aparentă, pe care, o manifesta Nicu față de mine. Spre bucuria mea, în urma unei discuții scurte, avută cu el, diferendul din-tre noi, a dispărut pentru todeauna iar, apropierea noastră, a devenit una caldă și de lungă durată. Cu acea ocazie, mi-a permis să-i răsfoiesc pentru prima dată caietele și manualele școlare, întrebându-l mereu câte ceva.

Cărțile, erau todeauna mai interesante decât rechizite școlare deoarece, acestea aveau poze și, înțelegeam ușor con-ținutul lor, fără prea multe explicații. De altfel, în cursul iernii care sosise déjà, am stat mai mult lângă măsuța lui unde, își făcea conștiincios temele.

Seara, când, zăpada scârția sticlos sub călciile bocan-cilor, cu el și Pleașcă, ieșeam cu săniuțele la derdeluș, uitând de toate grijile zilei, după care, cu obrajii înroșiți, mâinile în-ghețate de frig și ochii înlăcrimați, intram pe poarta mică a curții, mândri de performanțele pe pârtia înghețată a uliței.

Prietenia mea cu Nicu se consolida zi de zi, aflând de la el, multe răspunsuri la necunoscutele, de care, mă loveam aproa-pe zilnic.

Sosise o altă primăvară și, o dată cu ea, multe noutăți și bucurii pe ulița satului, prin livadă și locurile mele de joacă în aer liber. Un alt început de viață și, un nou drum sub soare.

Dar, și mai mult, îl așteptam pe Constantin, cu mașina lui ger-mană, deoarece la plecarea sa, mă punea la volan, să conduc și eu, câteva sute de metri pe ulița satului.

Constantin, era un mare maestru al viorii. Duminica, în zile frumoase de vară, ieșeam cu toții în livadă să-i ascul-tăm înmărmuriți, melodiile fascinante, înduioșându-ne până la lacrimi.Adesea, aceste ieșiri ale noastre în aer liber deve-neau adevărate spectacole, la care, asistau toți vecinii din ulița satului. Una peste alta, Nicu, reușise să învețe meșteșugul acestui instrument miraculos la care, începuse să cânte câteva melodii populare.Văzând îndemânarea și priceperea sa, Constantin, i-a cumpărat imediat o vioară nouă, de trei sferturi, marca Stradivarius.Mai târziu, la aceiași vioară am învățat să îngân și eu câteva melodii populare, spre bucuria și satisfacția mea dar, și a celorlalți din jurul meu.

Exercițiul acesta nobil, l-am continuat de unul singur, sârgui-ncios și, fără întrerupere, ani la rând, la vioară, acordeon, mu-zicuță, ocarină, frunză, nai și alte câteva instrumente muzicale de suflat.

La 6 ani. cu mama.

Școala primară,

Împlinisem șase ani. Aveam o constituție robustă, să-nătoasă, clădit și proporționat uniform, cu o mobilitate deosebită, fire veselă, fizic plăcut, curios până la epuizare și o minte precoce. În comunitatea noastră erau puțini copii, asemenea apucăturilor mele nefirești. Ajungeam repede la neînțelegeri și conflicte, cu urmări regretabile. Din această pricină, aveam puțini prieteni.

Într-o după amiază de vară, împreună cu Ion și Nicu am plecat într-o altă grădină de-a noastră să mâncăm dude.

Pe drum, am întâlnit trei frați, în mersul lor liniștit către casă, conducând turma de oi a satului. Unul din ei, era concurentul meu în aproape toate acțiunile pe care le inițiam.

Dintr-o rațiune copilărească, fără nici un motiv, le-am împrăștiat turma de oi prin grădinile oamenilor, aflate de o parte si alta a uliței Cei trei frați, au început să strige și să amenințe. Atunci, m-am îndreptat direct și agresiv către con-curentul meu. Băiatul, nu se aștepta la o confruntare directă de felul acela. În schimb eu, l-am lovit puternic de câteva ori în spate, după care, l-am agresat cu pumnii și picioarele, reușind să-l pun la pământ. Apoi, m-am îndreptat vijelios către fratele său, speriat și acesta, de cele văzute și întâmplate.

Cel mai mic,o zbughi iepurește către casa noastră, cerând ajutor tatălui meu, aflat întâmplător prin grădină.

Văzând cu ochii săi, purtarea mea agresivă și inde-centă,tata a strigat la mine, sfătuindu-mă supărat, să-mi văd de treburile mele.Astfel, urmăritul a fost lăsat în pace iar eu, m-am întors la dud unde, Ion și Nicu se distrau, râzând în ho-hote, de cele văzute și întâmplate.

Pe timpul acelei veri, Nicu și Maria s-au ocupat se-rios de mine, punând accentul pe numărătoarea până la o sută și, cele două operații simple : adunarea și scăderea. Văzând că, stăpânesc foarte bine cele două operații aritmetice, s-au hotărât în unanimitate să mă dea la școală la vârsta de șase ani și cinci luni. Îmbrăcat frumos, în haine noi și, însoțit de Maria și Nicu în toamna acelui an am plecat către școală.

Școala, era de fapt o casă țărănească, văruită într-un albastru deschis, având ferestrele către sud, și o prispă înaltă la întrare, lungă de zece metri, la mijlocul căreia erau clădite mai multe trepte din piatră de râu, așezate primitiv și fără balustradă pe laterale. La fel ca toate casele din locurile acelea și aceasta, avea pe mijloc o ușă mare, amplasată în fața scă-rilor. În spatele ei, se afla un hol, din care, se intra în cele do-uă camere așezate de o parte și alta a sa.

Privită de jos, construcția părea mare, impunând un oarecare respect. Acoperișul ei, din tablă neagră, stătea acolo sus, precum o pălărie cu boruri mari, drepte în spatele căreia, ca o pană, se ridica un horn înalt, vopsit în aceeași culoare a casei, având buzele înegrite de gudronul sobelor de încălzit.

Urcând încet scările de la intrare, am ajuns în fața ușii centrale. Maria, o deschise larg, cu un scârțâit prelung fără să bată în ea.Din hol, se auzea clar, vocea unui bărbat .

În clipa următoare, acesta ne-a deschis o altă ușă, ivitându-ne politicos să avansăm, moment în care, Maria și Nicu m-au împins încet, de partea cealaltă a pragului de ușă.

Puțin nedumerit, am privit către bărbatul din fața mea : un om înalt, cu barba puțin arcuită, nasul drept, buzele subțiri, sprâncenele stufoase și părul lung, dat pe spate, zâmbitor și prietenos cu musafirii săi. Apoi, am fost rugat să ocup un loc în banca din față iar, Nicu și Maria au plecat acasă însoțiți de acesta până la portița școlii.

Mobilierul camerei în care mă aflam, căreia am să-i spun ,,sală de clasă” era compus din : șase bănci de lemn, vopsite în culoare verde, așezate două cîte două, o tablă nea-gră de scris, fixată pe un suport de lemn, o masă simplă de aceași culoare în colțul din dreapta, un scaun cu spătar în stân-ga, iar în spatele acestuia, se afla un dulap verde, cu două uși, lipit de perete.Pe masă, se aflau mai multe hârtii, o carte mare, subțire, numită catalog, multe creioane și un stilou strălucitor. Între masa învățătorului și cele șase bănci, undeva la mijlocul distanței, era instalată o sobă rotundă din tuci, neagră, având în partea de jos, două uși care, se deschideau de aceeși parte : una mai mare, prin care se introduceu lemnele și, cealaltă, sub ea, prin care, se scotea cenușa.

În partea opusă, se înălța o țeavă din tablă neagră, in-trodusă în hornul de cărămidă al casei. Pardoseala de pământ era acoperită de câteva covoare lungi, frumos colorate.

La intrare, deasupra ușii, erau fixate în două lămpi cu petrol. În spatele băncilor, pe mijlocul peretelui stătea atârnată harta României. Pe pereți, erau fixate simetric șase tablouri cu rame groase din lemn, vopsite în roșu.

Din interiorul lor, doi oameni cu barbă lungă și sură, se uitau plictisiți către noi.Alături, se afla un alt bărbat chel, cu buze subțiri și ochi mongoloizi, privind mereu afară.

În cealaltă parte, altul cu mustață neagră, ca o vrabie zburlită, cu fruntea creață, nasul acvilin și sprânene stufoase, privea mânios către toți ceilalți. Lângă el, alt individ râdea flegma-tic, privind într-o parte, iar ultimul, cu o chelie strălucitoare, și fața grasă, buhăită, ochi mici de viezure, ascunși după o pere-che de ochelari, cu ramă subțire, stătea liniștit și-i privea pe toti, zâmbind răutăcios.

Mai târziu, învățătorul, ne va spune că, acele chipuri scorțoase, atârnate pe pereții clasei. reprezentau de fapt mate-ria cenușie a socialismului și comunismului internațional pe care, trebuia să-i ținem minte toată viața.

Rămași cu d-l Verman, învățătorul nostru, am început prima oră de școală și primele discuții.Ajuns în fața mea, m-a privit a doua oară cu același zâmbet plăcut, fapt care, m-a propulsat într-o stare mai bună, și foarte confortabilă.

Cu toate că, eram cunoscut bine celor de față, d-l Verman, m-a prezentat celorlați elevi, în cuvinte alese, având impresia că, dumnealui mă cunoaște mai bine decât eu însămi.

A urmat apoi, o pauză mai lungă în curtea școlii unde, am fost înconjurat de toți colegii, curioși să vadă îmbrăcămintea și încălțările mele, noi și, frumos colorate.

După un timp, am auzit sunetul cristalin al clopo-țelului, scuturat de mâna d-lui Verman, chemându-ne în acest fel la locurile noastre. De data asta, la marginea fiecărei băn-cuțe învățătorul, așezase ordonat cărțile de trebuință pe timpul anului școlar. Învelite și etichetate frumos, lângă ele, mai era așezat un creion bine ascuțit și o gumă de șters.În fața mea, erau patru cărți : două pentru Lenuța, colega mea de an și, două pentru mine.

Răsfoindu-le cu grijă și emoție, sub învelitoarea uneia dintre ele am descoperit prima pagină, pe care, era inscriptionat nu-mele cărții.

În aceiași zi, domnul învățător mi-a explicat înțelesul acelui înscris. Era Abecedarul, cartea de început, din care, urma să învățăm împreună literele apoi, cuvintele, propo-zițiile, frazele și, în sfârșit, toată gramatica limbii române.

În continuare, domnia sa, a spus fiecărui elev ce lucruri tre-buie să aibă asupra sa, începând cu ziua următoare, după care, ne-a lăsat să mergem acasă. A doua zi Maria, mi-a dat o strai-ță din lână, frumos brodată, mi-a pus-o pe umăr și, m-a trimis la școală.

Asemeni lui Sisif, pedepsit de zei să ridice o stâncă până în vârful muntelui fără nici o perspectivă, la fel se în-tâmpla și cu mine privind, învățatul și scrisul literelor din al-fabet. Nu reușeam nicicum să încadrez literele în portativul desenat. Nu erau rotunde, uitam să trag o codiță, să pun un accent, greșeam mereu, folosind guma, până ferfenițam fila caietului. Eram foarte stângaci, gândindu-mă serios dacă, mai are rost să continui cu școala. Însă, după o lungă perioadă de muncă, combinată cu răbdarea necesară și, ajutat de domnul învățător, spre deosebire de Sisif, am reușit să trec cu succes peste vârful muntelui, așezând stânca, la locul ei pentru to-deauna.Am reușit în cele din urmă să învăț foarte bine alfabe-tul limbii române, încât, să pot citi orice manual sau carte și, să-mi exprim în scris gândurile și sentimentele, fără nici o problemă. La aritmetică, mă descurcam și mai bine, fiind cu mult, înaintea colegii mele de bancă, spre bucuria domnlui Verman.

Ajunsesem la sfârșitul primului an școlar iar Nicu terminase cele șapte clase primare Luase cu bine examenul de absolvire. obținând rezultate care, îl recomandau mai departe la un liceu teoretic. De fapt, asta era și dorința lui. Liceul, se afla în Tecuci.Un orășel de câmpie cu zece mii de locuitori și trei fabrici : una de conserve, alta de încălțăminte și încă una de textile, iar cea mai mare parte a populației o constituiau evreii. În majoritatea lor, acești oameni aveau o pregătire pro-fesională și intelectuală iar, ocupația lor de bază era, comerțul cu amănuntul. Prăvăliile lor erau pline întodeauna cu marfă proaspătă, foarte diversificată și, tot prin grija lor în oraș, exista un liceu renumit unde, copiii acestora dar și alții, învă-țau carte, în condiții bune, asistați de pedagogi și profesori renumiți. La acest liceu, vroia să meargă Nicu.

Și așa, într-o dimineață de marți, la ora cinci, am ple-cat grăbiți cu Nicu și Maria către autobuzul care, mergea pâ-nă în centrul orașului Tecuci. Era, pentru prima dată când ple-cam așa departe de casă ,iar calea, mi s-a părut nespus de lun-gă,datorită căldurii din autobuz și, drumului de pământ, ames-tecat cu piatră, din care, ieșeau nori albi, de praf.

Prin oraș, am colindat trei sferturi de oră. În mers, am privit cu mare curiozitate blocurile de locuințe cu două și trei etaje, vopsite într-o singură culoare, lumea multă și grăbită pe străzile orașului, piața de zi și intrarea trenului în gară, pufă-ind și, aruncând nervos pe coșul locomotivei, rotocoale negre de fum. Pentru mine, toate acestea și, multe altele, erau curio-zități care, mă opreau în loc iar ei, în graba lor, mă trăgeau nervoși de mână. Ne grăbeam, să ajungem la destinație pentru a depune dosarul. După două ore de așteptare, dosarul a fost înregistrat, primind în schimb, toate informațiile referitoare la data și ora examenului.

Relaxați în sfârșit, am pornit către mătușa Ileana. Ea, locuia lângă podul de piatră, o construcție veche, ce leagă malurile Berheciului în trecerea sa, către apa lină a Siretului.

Mătușa noastră, era o femeie subțirică, cu părul negru, lung, frumoasă și potrivită ca statură. Văzându-mă, s-a îndreptat direct către mine, îmbrățișându-mă cu dragoste.Apoi, am in-trat în casă, purtând discuții lungi și interesante.

Atenția, mi-a fost atrasă de un aparat de radio, care cânta în surdină.Desigur că, nici de data asta nu înțelegeam prea multe, Nu mai văzusem în viața mea o asemenea cutie vorbitoare dar, nu am întrebat pe nimeni, nimic.

Rezultatele examenului s-au afișat după zece zile. Nicu nu intrase deși, obținuse o medie bună. Supărat rău pe rezultatele sale, s-a întors acasă tare abătut, căci, pierduse un an important dar, nu-și pierdu speranța.

Istoria poporului roman, este lungă, tristă și, nemu-ritoare. Perioada anilor 1950-1962, rămâne mai departe, o fărâmă însemnată din tristețea ei, un simbol măreț al răului, întruchipând coșmarul incomensurabil trăit de talpa țării.

Atunci, în bezna întunecată, rece și umedă a nopților de iarnă, prin grija ,,înțeleaptă” a comuniștilor cu față umană, a dispărut fără urmă clasa de mijloc și,toată floarea întelectualității ru-rale. Averile acestor oameni, dobândite prin moștenire și muncă cinstită, au fost confiscate de statul român și hoardele comuniste. Regimul, instaurat sub dictatura lui Gheorghe Gheorghiu Dej, își urma directivele sale privind lichidarea totală a proprietății private și, înființarea de C.A.P.-uri, (Cooperative Agricole de Producție), un fel de colhozuri sovie-tice, cumulând la un loc, averile țărănimii.

Pentru atingerea ,,idealurilor comuniste”, activiștii de partid, lupii flămânzi și fioroși ai țării, apelau la cele mai mes-chine modalități de intimidare, începând cu semnarea unei cereri de înscriere în acele C.A.P.-uri, după care, de bună voie cesionai statului român toată averea de care dispuneai.

Dacă, nu reușeau să convingă în acest fel, acești huligani cu spume la gură, mergeau până la bătaie, schingiuire, arestare și chiar lichidare fizică.A fost un adevărat război, direct și meschin, pornit de comuniști cu acte în regulă.

Valul acesta, al terorii comuniste a trecut și peste familia noastră, atunci când, au solicitat părinților să semenze cererea de înscriere în colectiv. Însă, aceștia n-au semnat-o nici atunci și, nici altădată, chiar dacă, ne apropiam încet, de un mare colaps al gospodăriei noastre.Atunci, într-o seară frumoasă de primăvară, mai mulți golani ai satului însoțiți de trei activiștii de partid, echipați cu tot arsenalul de arme albe și de război, au intrat la noi în curte. Câțiva dintre ei s-au așe-zat la ușa de intrare a casei, păzindu-ne să nu ieșim afară.

Alții, au scos din grajd, animalele de muncă, le-au înjugat la căruțe apoi, au pus în ele plugul, cotiga, grapa și, toate sculele pentru lucrul pământului, plecând cu ele, fără să întrebe ori, să dea socoteală cuiva. Mai târziu au procedat la fel și cu terenurile arabile, cele mai bune, comasându-le la colectiv.

Dar, cel mai lovit de această politică a vremii a fost fra-tele meu, Nicu. Terminase cu bine primul an de liceu, urmînd să-și facă înscrierea în anul următor.

La reînscriere, secretariatul liceului i-a cerut să atașeze și cererea de aderare, a părinților, la colectiv. Dar, acest act nu exista la noi în casă. Motivând lipsa acestui document, secre-tariatul liceului a refuzat categoric reînscrierea lui, în anul următor. În felul acesta Nicu, pierduse pentru șansa de a continua mai departe liceul, revenind acasă la munca pământului.

1960-1964 a fost o altă perioadă de vârf în ascensiunea comuniștilor, perioadă în care, și-au întărit sistematic pozițiile, îndrumați de ciuma roșie de la răsărit, a căror reprezentanți erau peste tot. Utilizând puterea convingerii forțate au reușit să pătrundă adânc în sufletele și moralul țăranilor, reducându-i pentru mult timp la tăcere și îndobitocire.

Funia roșie a comunismului lega brutal și fără scăpa-re, această clasă socială, veșnic patriotă, sacrificându-și volun-tar, familia și bunurile de valoare, pentru țară.Au urmat, multe zile de frustrare, umilire, supărare, suferință și chin.

Seara târziu, ghemuit sub plapumă, o priveam pe mama în ge-nunchi, cu fața către o icoană veche a Sfântului Gheorghe, așezată în colțul drept al camerei, rugându-se cu evlavie.

Rugăciunile ei lungi și istovitoare nu schimbau cu nimic situa-ția noastră iar, osteneala ei, semăna foarte bine cu munca lui Sisif.

Împlinesem zece ani iar locul meu în familie rămăsese același. Intrasem în clasa a patra iar d-l Verman era foarte mulțumit de mine, apreciindu-mi sârguința, și ambiția de-a în-văța carte. Domnia sa, era persoana care îmi explica cu lux de amănunte avantajele pe care, pot să le am în viață dacă, mă țin de carte, repetându-mi proverbul: ,,ai carte ai parte”.

În vremea aceea, anual se organizau concursuri între clasele școlilor din comune, din regiune și apoi pe țară la care participau elevi din clasa a patra, a cincea, a șasea și a șaptea. De obicei se concura la aritmetică limba și română, istorie și geografie iar câștigătorii erau recompensați cu bani, sau, cel mai adesea, cu o vacanță pe două sau trei săptămâni în dife-rite tabere din țară, amenajate special pentru elevi și studenți.. Atumci, școala noastră s-a prezentat pentru prima dată la un asemenea concurs, iar domnul Verman m-a nominalizat pe mine. Eram tobă de carte, așteptând cu nerăbdare ziua con-fruntării. Concursul s-a ținut într-o duminică mohorâtă, la școala generală de șapte clase din localitatea Dealu-Morii.

Cei mai mulți concurenți erau din clasa a patra. În sala unde mă aflam s-au prezentat douăzeci și opt de elevi iar subiectele au fost aduse și deschise la ora nouă, având la dis-poziție trei ore. Temele prezentate au fost ușoare, dovada fap-tului că, după două ore am predat lucrarea, ieșind afară unde, mă aștepta d-l invățător Verman.

Mulțumit de răspunsurile mele, m-a invitat bucuros la maga-zinul din apropierea școlii, servindu-mă cu prăjitură și o bragă rece.

Într-o zi, la sfârșitul orelor, dumnealui m-a întrebat dacă, am pe cineva acasă. Apoi, fără să mai aștepte răspunsul meu am plecat amândoi.Din întâmplare, Maria se afla prin curte cu păsările ei. Văzându-ne, s-a grăbit să vină în întâm-pinarea noastră, foarte îngrijorată, întrebând curioasă de la distanță:

– S-a întâmplat ceva d-le învățător? A făcut vreo boacănă?

– Dimpotrivă Maria. Am o veste cât se poate de bună pentru voi, spuse acesta, deschizând geanta sa, din care, scoase mai multe hârtii.

– Marinică este un copil deștept. Sunt mândru cu el căci, uite,a obținut nota zece la concurs și a câștigat astfel pre-miul cel mare. Sunt aici pentru a vă anunța acest lucru și, să întreb ce ve-ți face în continuare cu băiatul, a încheiat el.

– Da, da, îngăimă Maria, buimăcită de cele auzite.

– A câștigat, cinci sute de lei, o minge de fotbal și un loc la tabăra de la Costinești-Constanta pe trei săptămâni. Îl lăsați să meargă?.

– Știu eu domnule învățător ? O să vorbim pe seară cu părinții. Să vedem, ce zic și ei, răspunse sora mea, uitându-se direct la mine, înțepenit locului ca o statuie.

– V-aș sfătui să cădeți cu toții de accord. Lăsați băia-tul să meargă în tabără, iar eu, voi avea grijă să intre în po-sesia acestor premii, a continuat d-l Verman puțin îngrijorat de răspunsul primit.

– Cu sigurantă vă anunțăm d-le învățător. Deocamdată vă mulțumim, mai spuse. soră-mea, apropia zâmbitoare de mine.

– Bine Maria. O să mai trec pe aici, adăugă învăță-torul.

Ridicând mâna în semn de salut, d-l Verman s-a întors și, a plecat înapoi către școală.

În vară, am adunat la un loc, patru diplome de merit, iar d-l Verman s-a preocupat să-mi primesc la timp recom-pensa, plecând astfel în tabăra de la Costinești unde, împreună cu alți copii din țară, de toate vârstele, am trăit, zile însorite și bucurii adevărate.

Școala generală.

În toamnă, am intrat pe clasa a cincea. Școala, se afla la patru kilometri distanță de casă, devenind singura mea preocupare, începând cu ora șase și jumătate dimineața, când plecam de acasă, până după masă la ora patrusprezece și trei-zeci de minute, uneori chiar mai târziu.

Familia, înțelegea bine efortul meu, încurajându-mă tot timpul în pregătirea școlară însă, lipsa manualelor era o problemă serioasă fiind obligați să învățam câte trei sau patru elevi du-pă o singură carte. De cele mai multe ori aceste materii erau lăsate întodeauna la urmă când, oboseala își spunea cuvântul și, treceam adesea peste ele.Rezultatele mele erau pe măsura muncii dar, erau mai slăbuțe în comparație cu cele din clasele primare. Exigența mai mare a profesorilor, naveta obositoare și lipsa acelor manuale, erau de fapt cauzele principale.

Peste toate astea, situația materială a populației rurale era din ce în ce mai amenințată de politica vremii.

Peste noapte, bolșevicii țării fabricau diferite hotărâri, dispo-ziții care, priveau proprietatea privată a țăranului, fărădelegi, făcute în numele partidului și cauzei socialismului.

După ce, luase abuziv din curtea țăranului toate atelajele de lucru, precum și o parte din pământurile cele mai bune, s-a impus legea dărilor către stat, o lege care, obliga țăranul ro-mân să împartă cu statul, munca sa individuală, lăsând oame-nii, în prag de iarnă, fără bani și cereale. Ajuns cu greu în luna februarie, țăranul român avea trei opțiuni : să cumpere cereale, să ia cu împrumut ori, să moară de foame.

Aceste probleme, s-au simțit bine și la noi în gospo-dărie. La începutul lunii martie, fânul și tainul pentru animale se epuizau complet, fiind nevoiți să utilizăm trocul.

Metoda, am practicat-o aproape doi ani după care, forțați de împrejurări, gospodăria noastră a fost schimbată din temelii.

În primul rând, s-au redus efectivele de păsări, iar numărul animalelor, l-am înjumătățit.

Pentru tata, lucrările agricole erau cea mai grea problemă deoarece, rămăsese fără unelte și animale de muncă, iar drept consecință, nu reușea se facă însămânțările agricole în timp util, renunțând adesea la unele culturi de bază.Pe de altă parte, numărul nostru ca membri de familie se împuținase considerabil, rămânând în casă doar cinci persoane ; tata, mama, Ion, Nicu și eu, împărțindu-ne munca în mod egal. Eu și mama, am rămas cu gospodăria casei, iar ceilalți trei, cu toate lucrările agricole de pe câmp, începând din primăvară, până în toamnă.

Împărțirea sarcinilor în familie, mi-a schimbat viața.

Timpul era prea puțin, ziua mi se părea că trece prea repede. Nu reușeam să le fac pe toate. Mama, își lăsa adesea lucrul ei, venind în ajutorul meu. Apoi, împreună ne străduiam să facem față greutăților. Programul unei zile de lucru începea la ora șase dimineața. Trezit de mama, mergeam la animale, pentru curățenie și hrănirea lor. Apoi, plecam la școală și o lăsam pe ea să continuie treburile.Aici, ajungeam todeauna mai repede și, așteptam liniștit, în bancă, să vină profesorul la oră. Întors acasă, mă dezbrăcam de uniforma școlară, serveam masa, apoi echipat în haine de lucru treceam repede pe la ani-male. Ele, mă așteptau în același loc. Le curățam, le dădeam mâncare și apă, iar cele din camp, beneficiau ultimele de ser-viciile mele. Operațiunile acestea durau aproape trei ore.

După aceea, treceam la munca mea, de școlar.

Adeseori, învățam până târziu, iar mama obosită și ea de truda zilei, mă îndemna la culcare căci, trebuia să mă tre-zească iarăși, peste câteva ore. Câteodată, nu reușeam să-mi pregătesc toate temele, iar a doua zi, mergeam la profesorul de educație fizică, și-l rugam să fiu lăsat în clasă.

Câțiva colegi, nu agreau acest comportament singular, numin-du-mă cu ironie dar și în glumă, ,,șoricel de bibliotecă".

Zâmbind nevinovat, îi priveam îngăduitor,știind prea bine căci, a doua zi, cei mai mulți dintre ei vor sta la rând lângă banca mea, copiind temele la matematică și gramatica limbii române, îngrijorați de sosirea instantanee a profesorului.

Primul an de școală generală l-am încheiat în cinci-sprezece iunie, intrând în vacanța mare de vară. Sfârșitul anu-lui școlar a fost marcat de o serbare festivă în curtea mare și largă a școlii. La festivitate, au fost invitați părinți, prieteni, persoane importante din administrația locală, inspectori șco-lari și cadre didactice din alte școli. Elevii, au făcut obișnuitul careu în formă de ,,U” în interiorul căruia, s-au așezat câteva mese și scaune, ocupate de cadrele didactice și, câțiva invitați din rândul părinților. De aici, urma să vorbească directorul școlii și diriginții de clase. Ei, anunțau după catalog, numele elevilor înscriși la începutul anului școlar și rezultatele indi-viduale la învățătură, cumulate într-o medie generală anuală.

Era o zi cu cer senin,o zi fiebinte de vară. La ora aceea soarele era în partea de jos a orizontului estic, ceasul indica ora nouă, iar pe iarba din umbra gardurilor ce încon-jura curtea școlii strălucea încă roua dimineții.

Așezați în rând câte doi, elevii șușoteau și așteptau momentul începerii festivității. Dintr-o dată, directorul școlii, se ridică în picioare și anunță tema festivității.

Apoi, a dat cuvântul dirigintelui de la prima clasă. Acesta, a citit tare și clar din catalog numele primului elev, anunțând la rândul său toate datele legate de numele și rezul-tatele lui, urmând apoi următorul și așa mai departe.

Liniștea și emoțiile cuprinsese toată sulfarea. Elevii, ascultau ca niciodată vocea dirigintilor, iar părinții, își căutau în mul-țime, odrasla lor. Auzindu-și numele, fiecare elev trebuia să iasă în fața careului, pentru a fi văzut de toată lumea. Cu acel prilej, aveam ocazia să cunosc mai bine pe fiecare elev al școlii dar, și pe cei mai buni la învățătură.

După jumătate de oră, primul profesor și-a terminat misiunea, Următorul vorbitor, era dirigintele meu, profesorul Gheorghiță Ciocârlea. Asemenea predecesorului său, a conti-nuat cu prezentarea rezultatelor din clasa paralelă B, în care eram înscris.

Primul strigat, a fost colegul meu de bancă Angheluță Ion, aflat în fața mea. Bucuros, acesta ieși grăbit în mijlocul careului frecându-și palmele transpirate.Anunțurile, se apro-piau de sfârșit însă, nimeni până atunci, nu depășise media ge-nerală de șapte și treizeci. Ultimul înscris în catalogul cla-sei eram eu. Soarele se ridicase sus pe cer, săgetându-mă di-rect în moalele capului.Tâmplele, împreună cu degetul mare de la piciorul drept, pe care, îl strivisem cu o zi înainte, zvâc-neau ritmic, iar inima din piept se mutase în vârful acestuia.

Înainte să-mi pronunțe numele, dirigintele aruncă o privire de ansamblu, s-a aplecat deasupra mesei, luând în mâini, o hârtie mare, frumos colorată, câteva cărți și a spus:

– Stimați părinți și dragi elevi. De data aceasta, avem în fața noastră un elev ca oricare altul însă, acest elev, face cinste școlii noastre. Este, singurul elev din școala noastră care, va merge mai departe, la olimpiada de matematică,pe faza regională. Iar media generală obținută la sfârșitul acestui an școlar este, nouă, nouăzeci și trei. Pentru aceste rezultate deosebite, școala noastră îi acordă o diplomă de merit, pre-miul întâi și, aceste cărți, cu recomandarea, să le citească în această vacanță de vară. Din partea Inspectoratului Școlar, primește un loc gratuit, pentru două săptămâni în tabăra de școlari de la Valea-Uzului, încheie dirigintele, privind invo-luntar, peste mulțimea de oameni din fața sa.

După câteva secunde de rumoare generală, au urmat aplauzele zgomotoase ale auditoriului, iar eu, m-am apropiat de diriginte să-mi primesc premiul.

Bucuria momentului mă copleșise .Durerile fizice din degetul mare al piciorului drept, îmi trecuse iar, inima se așezase la locul ei. Mulțumind dirigintelui pentru cadoul oferit m-am întors în careu, în timp ce, colegii de clasă au rupt rândurile, adunându-se în jurul meu, să mă felicite.

Prezent și el printre ceilalți invitați, Nicu veni zâmbind către mine, felicitându-mă cu o ușoară bătaie a palmei pe umărul drept.

Festivitatea a continuat mai departe iar eu, am rămas până la sfârșit când, directorul școlii ne-a urat vacanță plăcută și, am cântat în cor, imnul Republicii Populare Române.

Au urmat apoi, flori, discuții și o mare bucurie pentru toți copiii. Începea vacanța mare. La sfârșit, Nicu m-a invitat la același magazin din apropiere, servindu-mă cu o prăjitură și bragă proaspătă apoi, am plecat acasă unde, ne așteptau tre-burile noastre zilnice.

Într-o zi ploiasă de august, s-a întâmplat ca, toată fami-lia să fie acasă și, din vorbă în vorbă discuțiile au ajuns la per-soana mea, În 15 septembrie, începea anul noul an școlar.

Pentru aceasta, era nevoie de haine, încălțăminte, cărți caiete, necesitând desigur, bani mulți.

Nicu era lângă mine și asculta cu atenție tot ce se dis-cuta acolo. Dintr-o dată, fără să spună ceva, s-a ridicat grăbit și a ieșit furios din casă, rostind cuvinte neînțelese de nimeni.

Vorbea repede, despre neșansa lui de a termina liceul, lipsa unui viitor sigur, despre de o școală pentru meserii, undeva pe la Roman, de industrie, de serviciu și bani.

Deși se oprise, vorbele, îmi răsunau încă în cap, însemnând o mare nemulțumire în sufletul său. Înțelegându-i starea depre-sivă , tata l-a chemat înapoi rugându-l cu blândețe să-și spună doleanțele, frământările și frustrările ce-l făceau atât de agitat.

În casa noastră, se obișnuia ca, situațiile dificile și problemele de acest fel, să le afle mai întâi mama, iar dacă, nu reușea să le resolve ea, se ajungea la tata, în fața căruia nu puteam spune orice și oricând. De data asta, sprijinit pe masa la care stătea todeauna, tata l-a ascultat până la capăt.

După un oftat lung, din adâncul plămânilor, i-a spus sec :

– Nicule. Dacă, găsești de cuviință că, ești în stare să te descurci mai bine, noi, vom face și pentru tine același lucru ca, pentru fratele tău. Alege-ți calea dorită, căci te susținem și pe tine. Maică-ta o să-ți dea bani și cele necesare, pentru a pleca unde crezi tu de cuviință, iar acasă, ne vom descurca într-un fel.

A urmat o tăcere grea, de câteva minute. În acest timp Ion, așezat pe un scaun, lângă mama, ținea în brațe un mo-tănel cu blana colorată în alb și negru, sforăind zgomotos iar eu, așezat pe alt scăunel mă uitam atent la fața lui Nicu, fru-moasă, cu ochi căprui, din care, curgeau bobi mari de lacrimi adevărate, în care, mai strălucea încă o rază a speranței.

– Așadar, pot să merg? Mă lași ?,întrebă el, uitându-se direct la tata .

– Da Nicule.

Discuția, se încheiase brusc, în felul acesta, iar eu cu Ion ne-am ridicat deodată, îndreptându-ne către ieșire. Nicu, a rămas mai departe pe scaunul lui, iar seara ne-am băut împreună cana cu lapte. Înainte de culcare, l-am întrebat în șoaptă, dacă pleacă și, când, se va întoarce acasă.

– Plec dragul meu dar, nu-ți face griji. Am să revin.

O să fie bine. Roagă-te pentru mine. Iar tu, s-o ți-i tot așa cu cartea, că-i bine ce faci. Acum dormi. Să visezi frumos, îmi spuse el cu voce calmă și promițătoare.

Adeseori, seara părinții noștri se retrăgeau și vorbeau a în șoaptă. Într-o vineri de octombrie, dimineața la ora cinci au plecat la Tecuci, lăsând totul în grija lui Ion și a mea.

Imediat, plecarea lor, Ion m-a apostrofat categoric :

– Azi, nu mergi la școală. Rămâi cu mine să m-ajuți. Că,… uite,… Doar vezi. Toate au rămas pe capul meu.

Împărțim munca în așa fel, să putem termina cât mai repede.

– Bine Ioane,..dar ce fac cu școala? Voi avea ab-sențe,..Pierd lecții, teme, am întrebat eu, uitându-mă nedu-merit la el.

– Lasă, lasă,…Nu te mai plânge atât, Sunt doar câte-va absențe. O să vezi tu dacă mai mergi, sau nu, la școală. Poate rămâi cu mine acasă. Vezi ,cât de greu e fără Nicu? Tata și mama sunt în vârstă. Singur, n-o să pot rezista, se văicări Ion, cu aerul unui om foarte preocupat. Instinctiv, m-am uitat către geanta mea cu cărți așezată lângă piciorul mesei.

Plin de amărăciune, am ieșit afară, să privesc în vale, drumul către școală, cufundat într-o ceață albă și deasă.

– Hei, ce faci?.Mai stăm un pic.Treci la spatele meu. Hai, odată, zise Ion ghemuindu-se sub plapumă.

Pătruns de răcoarea toamnei, m-am alipit de spatele lui, iar somnul ne-a înbrățișat deopotrivă, până la răsăritul soarelui. Afară, ne așteptau toate vietățile. Păsările, erau cele mai gălăgioase. Cei mai porniți erau cocoșii, adunați în partea din față.Cântau fără oprire, iar găinile cotcodăceau supărate.

Îngrijorați de apelurile lor insistente, am sărit în hainele de lucru ieșind afară, spre bucuria curcanilor, retrași departe de trupa zgomotoasă, înfoindu-și penele cozii, asemenea unui evantai frumos colorat.

După rezolvarea pașnică a ,,grevei”, urma să plecăm la câmp. Acolo, am încercat din nou să reiau discuția pe tema școlii cu Ion dar, fără să am succes, întrucât problemele lui stringent, erau cele legate de lucrările din câmp.

Casa noastră, nu mai fusese niciodată atât de goală ca atunci.Stăteam amândoi la masa lui tata, față în față, prinși de grijile zilei de mâine. Noaptea aceea, a fost una fără vise, iar geanta plină de cărți, pusă cu o zi înainte lângă piciorul mesei, rămase nemișcată.

Duminică după masă, ne aflam pe câmp, iar părinții, au fost nevoiți să aștepte câteva ore bune pe prispa casei.

Văzându-i de la distanță, am alergat către ei, lăsând din mână toate sculele, apoi m-am așezat cu grijă lângă mama, sub pri-virea atentă și îngăduitoare al tatălui , care înțelegea alintul mea, ca o bucurie sinceră a revederii. Rămas singur în urmă, Ion a continuat nervos să adune sculele lăsate de mine la voia întâmplării, așezându-le cu grijă la locul lor.

A urmat apoi un moment de tandrețe, primind amândoi câteva cadouri apoi, le-am povestit despre prestația noastră, în cele câteva zile după plecarea lor.

Tata a rămas mai departe cu Ion continuându-și discuția lor, iar eu, am prins mânerul geamantanului, întrebând-o pe mama despre conținutul lui. Privindu-mă cu multă dragoste, des-chise primul fermoar și, scoase din el cărți, caiete, creioane, cerneală și, un stilou strălucitor. A fost, cel mai frumos și mai de preț cadou de până atunci.

Toamnă de toamnă, pe 4 noiembrie în apropierea noastră se organiza un târg mare, în care se aduna lume multă. Acolo, găseai animale, cereale și mărfuri industriale.

Oamenii, cumpărau, vindeau, schimbau marfă și bunuri, după legile știute de ei, se distrau și cheltuiau mulți bani pe mân-care și băutură de toate felurile, antrenând în jocul acesta, echipe de dansatori, cântăreți și scamatori.

Vreme de câteva zile am pregătit acea deplasare difi-cilă și grea, cu două căruțe mari, pline de cereale, în urma că-rora, mergeau două vaci cu lapte, doi tăurași de patru sute de kilograme fiecare și, multe păsări, pentru a fi vândute.

Zece kilometri de drum, până la gura târgului i-am făcut în patru ore. Dimineața, în jurul orei șase, am ajuns în târg cu tot calabalâcul după noi.Reușisem să ocupăm poziții bune, aș-teptând cu nerăbdare să vină clienții.

Din fericire pentru noi, ziua aceea, a fost una deo-sebită, întrucât am reușit să vindem toată marfa adusă, cu ex-cepția a patru gâște, spre supărarea mamei știind că, trebuie să le aducă înapoi acasă. Însă, la ieșirea din târg, două femei, au întrebat-o dacă, vinde gâștele.În locul ei, răspunse tata, vân-zându-le la un preț mai mic, spre bucuria femeilor și, ne-mulțumira mamei.

La școală, profesorii ne vorbeau despre o societate nouă, comunistă, în care, se va schimba radical viața și inte-racțiunile umane iar, partea tânără a societății va cunoaște într-un timp relativ scurt beneficiile acestei schimbări.

Orele de dirigenție mi se păreau cele mai interesante deoarece, în timpul lor, eram degajat și puneam întrebări, la care, aștep-tam răspunsuri concrete și clare.

Erau însă și situații când, dirigintele nu răspundea destul de clar întrebărilor adresate. Mafioții comuniști reu-șiseră foarte bine să-și implementeze solid planurile trasate de conducerea superioară de partid și de stat, în toate dome-niile de activitate, inclusiv în învățământul de stat.

Și totuși, lumea se mișca încet și sigur. Cineva, curăța molo-zul vechi și putred al societății, lăsând în urma sa, un teren proaspăt din care, răsărea o generație tânără de oameni, de fapte și, evenimente noi.

Introducerea curentului electric în comună, dar, mai întâi la școala noastră, a fost un eveniment deosebit în vremea aceia. Într-o dimineață de ianuarie, directorul școlii m-a pus să aprind pentru prima dată becul electric în clasa noastră, sub privirea rece și atentă a unui aparat de filmat, mânuit cu grijă de un ziarist județean.Au urmat desigur și alte evenimente im-portante pentru comunitatea din zonă, marcându-se pași mari în evoluția spre ,,noi orizonturi ale civilizației”, cum se spunea atunci.

Munca și școala se împăcau bine în mintea mea. Ele se complectau una pe cealaltă iar amândouă, îmi ocupau timpul fiecărei zile. Nicu, fusese acasă de sărbători. Era elev, în anul întâi, la școala o școală profesională din Roman.

Locuia la internatul școlii. Nu trebuia să plătească cazarea și cursurile.

Anul școlar l-am încheiat la fel de bine ca cel precedent,obținând premiul întâi și un loc în tabăra de la Năvodari. Acolo, am huzurit trei săptămâni, iar restul vacanței de vară am petrecut-o acasă, cu Nicu și Ion. Eram déjà în clasa a opta. Familia își schimbase radical viața, reușind să ne păstrăm mai departe liniștea și traiul decent.

Ajunsesem în primăvara anului 1963. Câmpurile înverziseră, iar un vânt nou, purtând mirosul proaspăt și fin al florilor de primăvară, bătea lin peste fața pămâtului reavăn.

Animalele, tânjeau după mătasea verde de iarbă, iar albinele mai viguroase, ieșeau la soare pe urdiniș, scuturându-și ușor, aripile transparente.

Se înțelege desigur că, anul în curs avea un start foar-te bun pentru natură dar, și pentru mine. Tot atunci, a avut loc prima restructurare generală a învățământului.

S-a emis o lege, prin care, școlile generale deveneau obliga-torii, iar perioada de școlarizare se prelungea cu un an.

Aceeași lege, desființa examenele de absolvire a învățămân-tului primar și, admiterea în școlile generale.

La o săptămână după terminarea anului școlar, am dat exa-menul de admitere la liceu.

Anii de liceu.

Instituția de învățământ, era amplasată în localitatea Podu Turcului, o așezare semiurbană din județul Vrancea, pe aceleași coline ale Tutovei, la cincisprezece kilometri de casa noastră. Zona, avea tradiție dar și faimă, prin vinurile sale de calitate, provenite din soiul nobil de viță de vie, ,,Galbena de Odobești”, care ocupa suprafețe întinse de teren..

Tot aici, mai exista încă o școală profesională de trei ani, cu

profil agricol unde, erau specializați peste cinci sute de elevi, cu toate condițiile de hrană, locuit și, pregătire profesională.

Liceul ,, Alexandru Vlahuță”, se înființase de curând și, avea profil teoretic, iar cadrele didactice erau persoane pregătite și, bine evaluate. Admiterea, a constat într-o probă de examinare la câteva materii de bază. (Limba și literatura română, matematică și, la alegere, istorie sau geografie), des-fășurată pe timpul a zece zile iar, în urma acestuia, locurile au fost ocupate, în totalitatea lor. Nouă zero doi. Aceasta, a fost cea mai mare medie obținută. Media mea, a fost: șapte opt-zeci și nouă. Cu acea ocazie, am realizat încă o dată că, alături de mine, sunt și alți copii buni care, trebuiesc luați în seamă și, tratați ca atare.

În cincisprezece septembrie am început școala. Clădirea liceului la vremea aceea, era o construcție modernă și intere-santă pentru noi. Ea, există și astăzi în partea de est a localită-ții, lângă șosea, pe un teren viran, situat între colina Căbești și satul Lehancea.

În interiorul acestei clădiri, se aflau săli mari de clasă, dispuse pe două nivele. Dotate cu mobilier nou, la parter mai erau două laboratoare spațioase: laboratorul de chimie și fizi-că în care, exista aparatură de ultimă oră.

În spatele clădirii se aflau două terenuri sportive: unul pentru minifotbal și, unul pentru handbal, amenajate corespunzător. Pe partea dreaptă a terenului se ridica o clădire nouă, unde, se depozitau echipamentele și aparatura sportivă a liceului pre-cum și materialele pentru cele trei laboratoare situate în incinta clădirii.

La cincizeci de metri de clădirea mare, se ridica o altă clădire, mai mică, în care, funcționa grupul sanitar și, centrala termică. În fața liceului se amenajase un gazon verde unde, erau plantați mulți trandafiri, de culori diferite. Un trotuar pa-vat cu piatră bazaltică, lat de doi metri, tăia gazonul în două, terminându-se la treptele de intrare în instituție.

La șosea, pe toată lățimea terenului se afla un gard din fier, vișiniu, în care, erau fixate două porți lucrate cu măestrie : una la intrare destinată accesului cadrelor didactice, iar cea-laltă, pentru elevi, personalul de serviciu și, utilajele care deserveau instituția.

Dincolo de gard era cantina. O clădire veche, dar re-novată și echipată cu tehnică la zi. În incinta ei se aflau două încăperi mari, pentru servirea mesei : una pentru elevi și cea-laltă pentru cadrele didactice și personalul de serviciu, separate printr-un zid subțire de cărămidă.

În spatele acestor încăperi, bucătăria și cămara cu alimente ocupau o suprafață însemnată iar, în partea cealaltă se afla toaleta.

Pe același teren și, de aceeași parte cu ieșirea în stra-dă, se afla internatul pentru băieți, o altă clădire nouă, cu un singur nivel, dar neterminată, găzduind cincizeci de elevi.

Prima zi de școală a fost prima zi de întâlniri, primele impresii, cunoștințe cu colegi și profesori, un nou început și multe speranțe, dar și, repartizarea sălilor de clasă.

Clasa a- lX B din care făceam parte, se afla la parter, în par-tea vestică a clădirii. Mobilierul clasei era compus din opt-sprezece bănci cu schelet metalic, așezate pe trei rânduri și două table de scris, având în partea de jos două suporturi pentru cretă și buretele de șters. Pereții clasei erau decorați cu rame subțiri în care, se aflau diferite tablouri înfățișând chi-purile unor personalități ale culturii și științei românești.

Sub ele, la mică distanță, se aflau vase cu flori iar în spatele clasei o garderobă pentru haine.

Ocupasem loc în banca a treia din față, sub unul din cele patru geamuri mari ale clasei, împreună cu colegul meu de bancă Barbarasă Vasile, un tip înalt, subțirel, blând și, sili-tor la învățătură. De-a lungul celor patru ani, Vasile a fost cel mai bun camarad. În al doilea an de liceu, am locuit la aceiași gazdă, am mâncat împreună, am dormit în același pat, am în-vățat din aceiași carte. Mai departe, mergând umăr la umăr pe calea adolescenței, cu el, m-am sfătuit mereu în privința momentelor grele și frumoase, zi cu zi, găsind todeauna soluția cea mai potrivită pentru confortul nostru.

În clasă, eram treizeci și cinci de elevi: șapte băieți și douăzeci și opt de fete. La parterul clădirii se aflau clasele cu profil real, la mijloc, cancelaria și biblioteca liceului iar la etaj, clasele de umană.

Comunicarea între parter și etaj se fă-cea printr-o scară largă, la marginea căreia, era o balustradă solidă din me

tal. Ele, continuau și mai jos de ni-velul parterului, ducând într-un hol cu două uși metalice.

Prin ușa din stânga se ieșea în curtea școlii și la grupul sanitar, iar pe cea din fața scărilor, se intra în laboratoare. Curtea din spatele clădirii, amenajată cu piatră măruntă, era lo

cul bine cunoscutului careu unde, se făceau publice toate pro-blemele legate de activitatea școlară, cazurile de indisciplină, sancțiuni și gratulații, diferite evenimente importante, absolut tot ce ținea de viața internă și activă a liceului.

În prima zi, orele s-au ținut până la ora doisprezece, după care, în careu, s-a anunțat începerea practicii agricole.

Toată sulfarea liceului a fost împărțită în două tabere și trans-portate în locuri diferite, la scosul sfeclei de zahăr. Odată cu noi, a venit și dirigintele, profesorul Roșca Gheorghită, absolvent al facultății de fizică, de la Iași.

Privind în vale, spre șesul larg, încă verde, străbătut de firul șerpuit al Zeletinului,Toamna, stăpâna veșnică a curcubi-taceelor își deschisese mantia sa galbenă, acoperind încet coa-mele înalte ale colinelor. Șiruri lungi de viță de vie înșiruite pe dealuri, își scuturau frunza mare, crestată și îngălbenită de pri-ma brumă, rostogolindu-se apoi, peste ciorchinii mari, atâr-nați de corzile arcuite, sub greutatea lor consistentă.

În podgoriile din zonă, se cultivau trei soiuri de viță de vie : Tămâioasa de Odobești, Galbena de Vaslui și, soiul Riesling. Ciorchinii mari, din anul acela, culoarea și mărimea boabelor, arătau cu prisosință starea de sănătate și, dulceața aromată, ascunsă cu meșteșug dumnezeiesc sub pielița lor, subțire și transparentă.

În data de zece octombrie am reînceput cursurile cu toată forța.Cele șase ore pe săptămână ne solicitau destul de mult. Ca atare, în primele luni, nu am avut satisfacția rezulta-telor scontate la învățătură. Acest fapt s-a întâmplat abia în următorul trimestru când, primind bursa am fost nevoit să mă transfer la internatul liceului. Sala de meditații se terminase, dar eu cu Vasile, continuam să ne întâlnim după masă, pentru a lucra ore multe, la matematică și fizică.

La una din orele de dirigenție, am avut ca temă de dis-cuție un subiect, referitor la hoby-urile fiecăruia dintre noi. Era o temă interesantă, discutată, mai multe ore la rând.

Fetele, le aveau cu muzica, moda, bucătăria, cititul, scrisul, pictura, florile, croșetatul, iar băieții cu fotbalul, șahul, pic-tura, desenul și cam atât.

Fiind și eu întrebat, am spus că, știu să cânt la vioară, acor-deon și, câteva instrumente de suflat. O știre bombă, atrăgând atenția dirigintelui.Și așa, începând cu prima oră de muzică, profesoara, o domnișoară brunetă, trecută de treizeci ani, mi-a dat posibilitatea, să-mi etalez în voie abilitățile artistice.

Prestația mea a fost apreciată și vestită, în cancelaria profesorală, iar dirigintele, a făcut-o detaliat într-un careu săp-tămânal.În cele din urmă, profesoara de muzică, a găsit și alți elevi talentați, și astfel, a luat naștere prima orchestră a liceu-lui, formată dintr-o vioară, două acordeoane, o pianină și, un set de tobe, la care,bătea cu sârguință, dirigintele nostru.

Dar, fiind amatori, profesoara de muzică a stăruit multe ore în șir, cu răbdare și pricepere pentru formarea noastră muzicală. În cele din urmă, au început să apară și rezultate, reușind să interpretăm corect, orice melodie din program.

În timp, profesoara de muzică, a adus lângă noi și soliști vocali, pregătindu-ne intens pentru sârșitul de an.

Festivitatea, a început cu prezentările de rigoare după care, diriginții de clase și-au făcut misiunea lor,anunțând rezultatele la învățătură, începând cu prima clasă, din primul an.

Apoi, a urmat programul muzical, care a fost o mare reușită. Sunetul melodios al lăutei se armoniza perfect cu octavele și basurile celorlalte instrumente, formând împreună, melodii plăcute publicului ascultător.

A doua zi,după ora pa-trusprezece, ne-am adunat iarăși la sala de sport unde, dirigintele ne-a felicitat, acordându-ne un premiu special din partea lice-ului. Era vorba de o excursie în grup, prin țară cu autocarul, pe timpul a două săptămâni.

O mare bucurie pentru toți, mai ales că, nimeni nu se aștepta la o asemenea ofertă, la sfârșitul pri-mului an de liceu.

După două săptămâni de hoinărelă, în douăzeci iulie 1966,

m-am întors acasă, bulversat,

având o stare, tare ciudată. Clasa a-IX-a.

Nu-mi găseam nicicum locul. Aveam un comportament ostil și confuz. Știindu-l foarte apropiat, am încercat să-i povestesc lui Ion, ce se întâmplă cu mine dar, insistența mea a fost în zadar.Avea gândurile și problemele lui.Trebuia să vorbesc neapărat cu tata. L-am găsit pe câmp, la patru kilometri de casă, lucrând de zor, în miezul zilei, alături de șase oameni, plătiți cu ziua.

Văzându-mă, m-a recunoscut de departe. Apropiindu-se de mine, ne-am așezat la umbra unei sălcii pletoase, aflată la capătul tarlalei. Sub fân, avea ulciorul cu apă rece și proas-pătă. Îi vedeam fața arsă de soare și graba de-a merge la oa-meni. Cu toate acestea, m-a ascultat până la capăt, ștergându-și mereu sudoarea brobonată de pe frunte.

Privind undeva departe, m-a întrebat :

– De unde vii acuma?

– Vin de-acasă. M-am certat cu mama.

– Ce ți-a zis ?

– Să vin la dumneata și, să-ți spun ce probleme am.

După o mică pauză, îmi spuse:

– Înțeleg ,…Dar,..vezi și tu, cât am de lucru. Vorbim pe seară. Acum, liniștește-te și, mergi acasă. Te rog, să mă as-culți, a zis el, cu blândețe. Apoi, se ridică încet și, plecă spre ajutoarele sale, intrate în pauză de voie, în acest timp.

– Bine tată. Vorbim pe seară.

Așa, s-a terminat discuția noastră, devenind dintr-o dată, mai liniștit. La asfințitul soarelui, privind în vale, l-am văzut pe tata, urcând încet, costișa drumului. Puțin emoționat, am mers la cireșul din hotar. Tăcut, și obosit de munca și arșita soarelui de peste zi, tata și-a agățat haina într-o creangă a pomului, apoi sprijinindu-se cu o mână de pământ, s-a așezat pe iarba proaspăt cosită, de sub cireș. A mâncat câteva cireșe, culese de mine apoi, privind în sus, la coroana pomului, încărcat de fructele sale gustoase, spuse :

– Sunt multe, mari și foarte dulci. Va fi un an bogat. Numai, să nu bată gheață, mai spuse el, continuând să ia în palmele sale aspre, cireșe cu codiță, învârtindu-le ușor între degetele mâinii.

– Uite, continuă el hotărât. Venind pe drum, m-am gândit cum o să fac cu tine. Mai sunt două luni, până să mergi la școală. Acolo afară, lângă grajd, este tăurașul acela bălțat. Vezi bine că, nu se ocupă nimeni de el în mod expres. Ce-ar fi, dacă, de mine o să faci tu acest lucru și, să fie al tău? Ce zici?, Ar fi bine? Te-ar ajuta ?…

Nu mă gândisem niciodată la această soluție. Luat prin surprindere de propunerea lui, l-am întrebat mirat :

– Dar, ce să fac cu el ?

– Cum, ce să faci cu el?.Îl crești până în toamnă, apoi îl vinzi la iarmaroc.Acum, are peste trei sute cincizeci de ki-lograme.Dacă-l hrănești și-l îngrijești bine, mai pune câteva kilograme pe el, ceea ce, înseamnă bani.Gândește-te bine, a adăugat el, ridicându-se și, depărtându-se încet de mine.

Uimit de simplitatea sfatului, am rămas încă puțin timp sub cireș, apoi l-am urmat în casă,continuând discuția cu el. În final, m-a îndemnat să dorm încă o noapte, iar a doua zi, să-i spun, ce hotărâre am luat.

Al doilea an de liceu era pe sfârșite iar situația mea școlară, financiară și sentimentală era bună sub toate aspec-tele. O parte din bani, îi cheltuisem pentru a-mi cumpăra câ-teva costume de haine, pantofi, cămăși de silon, ceas de mână, dar, și multe cărți de beletristică. Tot atunci,am cumpărat un aparat de fotografiet, sovietic, ,,Cmena-6”,cel mai bun la vremea aceea, aparat care, îmi va aduce mai târziu un însem-nat câștig financiar.

Festivitatea, de încheiere a anului a fost și de data aceasta un eveniment, la care, a participat multă lume, iar, orchestra și soliștii vocali au dat un spectacol memorabil.

La sfârșit, formația artistică a liceului a primit iarăși un pre-miu consistent în bani și, o excursie cu autocarul în țară.

Aparatul de fotografiat devenise un instrument indispen-sabil de care mă atașa-sem foarte mult.

Prin utilizarea lui reuși-sem să iau contactul di-rect cu tehnica fotogra-fică, practicând-o în la-boratorul de fizică al li-ceului, încă din clasa a zecea. Aici, aveam toată aparatura necesară pen-tru executarea oricărei fotografii, alb negru și, color.Mai târziu,tot aici, voi descoperi plăcerea și interesul pentru o no-uă preocupare tehnica radio-o componenetă de bază în profesiunea mea ulterioară.

Radiotehnica, era cunoscută puțin în țara noastră, ne-existând la vremea respectivă o industrie aplicată și mulți specialiști în domeniu.Tuburile electronice constituiau ele-mentele de bază ale acestei industrii, aflată la începuturile ei. Gabaritice și consumatoare de energie, aceste tuburi erau to-tuși, adevărate minuni în emiterea și recepționarea unui sem-nal de la distanță. La nivel internațional, în anii aceia, USA și URSS dețineau supremația undelor electromagnetice și the-nica utilizării lor. Însă, aplicațiile practice, ajungeau foarte greu la utilizator,iara ceea ce exista în zona europeană, pro-venea de la ruși.

Despre televizor, se știa doar că, este o mare minune a lumii, la care, nu poate avea acces oricine. Difuzorul, era sin-gurul mijloc modern, de comunicare de la distanță.

Introducerea rețelei de radioficare a fost un alt eveniment important la nivel național, întrucât populația țării avea astfel acces la informații privind lumea înconjurătoare.

Într-un oraș, existau câteva stații centrale și, mai multe rețele de difuzare, în funcție de mărimea acestuia iar, la comune și sate, se instala o singură stație, de obicei la poștă sau, la pri-mărie. Rețeaua, era compusă din patru elemente de bază : un aparat de radio, o stație de amplificare cablajul și difuzorul, iar funcționarea ei, depindea de starea tehnică a fiecărei com-ponente în parte.

Așa cum spuneam, în acel laborator de fizică am avut pentru prima dată contact cu tehnica, începând cu cea foto-grafică iar, mai târziu cu electricitatea și electronica.

Acolo, am confecționat prima galenă. Mai târziu, am început să înțeleg utilitatea frecvențele radio: joase, medii și înalte.

Anul trei de liceu, l-am început ca de fiecare dată, la practica agricolă, alături de colegii mei, iar sfârșitul lui, ne-a adunat din nou la aceiași Casă de Cultură unde, am încheiat festiv și spectaculos anul școlar, reușind să obțin rezultate, mai bune decât mă așteptam.

La întoarcerea mea acasă tata, se descurca destul de bine cu lucrările agricole, iar mama, rămăsese numai cu cele ale casei.Singura lor problemă, rămăsese Maria, despre care, nu știau încă nimic.Însă, șeful de post, plt. Coșereanu, aflase adresa Mariei, urmând să le spună părinților, unde o pot găsi.

De fiecare dată, întâlnirile lor se finalizau cu chefuri mari și lungi, de două zile. Atunci, mama tăia câțiva pui grași și un curcan mare, din care, pregătea friptură rumenită la cuptor, stropită bine cu mujdei de usturoi. Mai departe ei, rămâneau singuri cu poveștile lor.Mâncau, se îmbătau, se culcau, se trezeau, apoi o luau iarăși de la capăt, până terminau toată friptura pusă pe masă. La sfărșit, lipsit de puteri, milițianul, pleca la post, cu șareta Primăriei, adusă la prânz,de omul de serviciu al acesteia.

Ultimul an de liceu l-am început fără practică agricolă. Profesorii au devenit dintr-o dată mai severiși, insistau mult pe materiile de bază.

Toată lumea, era conștientă de importanța acestuia.Trimestrul întâi, a trecut foarte repede iar, vacanța de iarnă am petrecut-o acasă cu părinții.

Seara, în nopțile senine și reci, ieșeam afară la poarta drumu-lui, să privesc copiii, cu sănii-le lor zglobii cum,se minunau, îndemnându-se unul pe altul pe derdelușul lucios al uliței.

Ultima festivitate a însemnat sfârșitul unei perioade im-portante din viața mea. Tot atunci, conducerea liceului a donat membrilor orchestrei, o însemnată sumă de bani și, instrumentele, la care, cântase fiecare în parte. Astfel, vioara, la care, am cântat patru ani, cu atâta drag în formația liceului, a de-venit bunul meu propriu.

Apoi, a urmat bacalaureatul.Împlinisem optsprezece ani. Abia atunci, am observant cât de repede, trecuse adolescența.

Și așa, cei mai frumoși ani ai vieții, au rămas pentru to-deauna în urmă, cu tot ce a fost în ei : emoții, așteptări, bucurie, feri-cire, primele sentimentte de dragoste și gelozie, succese și eșecuri, prietenii, proiecte și speranțe.

Drumul pe care pornisem cu patru ani în urmă, ajunsese iată, la prima intersecție a vieții și destinului. Aveam în față, un orizont larg, necunoscut, cu multe căi, din care, trebuia să aleg doar una și, să-mi continui îndârjit, călătoria mea sub soare.

Mai multe examene.

În timp ce, economia României se afla într-o continuă transformare, modernizare și asimilare de tehnologii noi, învă-țământul românesc trecea printr-o nouă și mare restructurare.

Astfel, au apărut primele licee industriale și economice.

La nivel superior, cu aceiași gândire, se înființase institute noi, cu profil economic și industrial, având drept scop, pregătirea unor generații de specialiști, pentru perioada imediat urmă-toare.Universitățile, aveau institute tehnice care, funcționau în parallel cu marile uzine ale țării din vremea aceea, cum era spre exemplu orasul Brașov, cu tradiție în construcțiile de uti-laje agricole și autocamioane,Bacău,în aeronautică, Timișoara la electrice și electronice iar, Craiova, locomotive diesel electrice.

În ce mă privește, aveam dorința să devin ofițer în M.A.N.( Ministerul Apărării Naționale) și, să-mi desăvârșesc o carieră militară, socotită la vremea aceea o opțiune bună pentru băieți dar, mai ales pentru mine, având în vedere situa-ția materială a părinților, trecuți de vârsta a doua.

Astfel pregătit, după examenul de bacalaureat am plecat la Sibiu pentru, înscrierea la I.M.T.(Institutul Militar de Trans-misiuni), situat pe strada ,, Sub Arini nr .

Pentru acest institut, Academia Militară, scosese la concurs nouăzeci de locuri, iar concurenții, erau absolvenți ai liceelor teoretice. În total s-au înscris optsprezece candidați pe un loc, iar vizita medicală, era primul test eliminatoriu.

În urma acestui test, mai rămăsesem doisprezece per-soane pe un loc, iar proba sportivă, a eliminat încă patru per-soane, Și astfel, la sfârșit, mai concuram, opt candidați pe un loc.Examenul, consta în susținerea cunoștințelor teoretice la: matematică, fizică și, la alegere, istoria sau geografia țării, scris și oral.

Duminică dimineața, la ora nouă, am susținut prima probă scrisă iar, luni și marți celelalte două. În următoarele zile, am susținut probele orale, iar rezultatele, au fost afișate după două zile. Bogdan Costel, colegul meu de suferință in-trase pe locul opt, iar eu, pe locul șase.

Seara, am fost felicitați de generalul doctor, Carașa Ioan, co-mandantul Institutului Militar. ,,Evenimentul”a fost urmat imediat de un anunț scurt și sec, făcut de acesta, prin care, ne spunea, să mergem acasă și, să revenim peste zece zile, în același loc și, la aceeași unitate militară.

Acasă, mi-am pregătit o valiză mică, în care, îmi pu-sesem lenjerie de corp, prosoape, săpun, pastă de dinți, par-fum și trusa de bărbierit. Am luat cu mine și un costum subțire de vară, pentru orice eventualitate.

Cincisprezece august, m-a găsit iarăși la Sibiu. După masă, am făcut cunoștința cu comandantul de pluton, ser-gentul Rus Ion, student în anul trei.El, ne-a prezentat sălile de curs, laboratoarele dormitorul, terenul de instrucție, sala de mese, cantina, terenul de sport, birourile comandanților, pre-cum și, sala profesorală a cadrelor didactice.

Dimineața următoare, îmbrăcați în haine militare de instrucție, așteptam comandantul unității.

Pășind mărunt prin fața noastră, domnia sa ne-a salutat militărește, cu mâna la caschetă, urându-ne, bun venit. Apoi, ne-a prezentat un scurt istoric al institutiei, pe care o conducea, după care, s-a adresat mai mult ofițerului și comandanților de pluton, accentuând de mai multe ori, cuvinte precum : program, regulament și disciplină.

În încheiere ne-a vorbit despre, perioada de instrucție și, jură-mântul militar, urmând să fie depus, în luna octombrie.

Urându-ne o zi bună, s-a întors și, a plecat către poartă.

A urmat o zi de acomodare, în care, comandanții de grupă, ne-au arătat încă o dată sălile de specialitate,terenurile de sport și cele de instrucție, ajungând în final la dormitoare, unde și-a ales fiecare un pat.

Pentru odihna de seară, erau amenajate trei dormi-toare, având fiecare câte cincisprezece paturi metalice,etajate, așezate lângă pereți.Între ele exista un culoar mare, dintr-un capăt în celălalt al camerei. Spre sud, era instalat rastelul cu arme iar, în fața lui, se aflau câteva dulapuri metalice, destinate echipamentului sportiv și lenjeriei intime.

Grupul sanitar și baia, aveau legătură directă cu dormitorul, iar bucătăria și sala de mese, erau amplaste la subsol.

Dimineața următoare, la ora șase, prin câteva difuzoa-re instalate în dormitor a sunat deșteptarea. Deși, le auzisem foarte bine am încercat să lenevesc încă puțin, trăgând pătura cazonă pe cap. Dar, în secunda următoare cineva, strigă cu putere, repetând într-una:

– Deșteptarea, Afară pe terenul de sport.

Neavând ce face, am ieșit în urma celorlați.. După mai multe ture de pistă, ne-am oprit într-un colț al terenului. De acolo, am luat fiecare câte un sac de iută, umplut cu nisip fin.

Apoi, cu el, pe umăr, am alergat încă o jumătate de oră, tre-când peste șanțuri, câteva baricade, am urcat mai multe trepte, amenajate special, iar în final, am făcut exerciții de tot felul.

Programul sportiv, se desfășura zilnic și, era obliga-toriu pentru fiecare dintre noi. Un program foarte dur pentru mine, la care se adăuga prostia și excesul de zel al ofițerului instructor, cu un vocabular abject și, un comportament milităros, pentru, niște începători ca noi.

De fapt, acesta a fost motiv adevărat care, m-a determinat, să intru în conflict direct cu el și, implicit cu disciplina militară, gândindu-mă déjà, la o posibilitate, de-a părăsi pentru to-deauna armata. A fost o decizie spontană și, dusă la capăt, cu aceiași ambiție.

Cu acest gând, pe data de 8 septembrie, am ieșit în fața frontului, raportând cu oarecare frică și emoție nemulțu-mirile pe care le aveam. La fel ca mine, mai erau încă șase colegi. După trei audiențe la rând, comandantul nu vroia să audă de hotărârea noastră, însă trei zile mai târziu am ieșit iarăși în fața frontului. Atunci, enervat peste măsură, ne-a ordonat să-l urmăm imediat,în biroul lui. Acolo, față în față, după o lungă lecție de morală, ne-a promis eliberarea actelor.

Generalul, s-a ținut de cuvânt. A doua zi, am primit dosarul cu toate actele depuse la înscriere.

Ieșind pe poarta cazărmii, în haine civile, ne uitam unii la alții, trăind sentimentul grav, al unor deținuți, ieșiți de curând pe poarta închisorii.În oraș, ne-am oprit la hotelul Traian, din centrul vechi al orașului, unde am închiriat o cameră.

Discuțiile cu privire la viitor, au continuat târziu în noapte, cu alți băieți, de la alte specialități militare, de la care, am aflat cu bucurie că, la Universitatea Traian Vuia, din Timișoara, mai rămăsese pe toamnă, 18 locuri.

Cu aceste informații, după dejun, împreună cu prie-tenul Bogdan , am plecat laTimișoara. Acolo, pe ultima sută metri, am reușit să ne înscriem, iar după două zile, am intrat în examen.Rezultatele, au fost afișate, a treia zi după masă.

Bogdan, s-a găsit la numărul 12, iar eu, la numărul 7.

Mai departe, se înțelege desigur, câtă bucurie și extaz a fost pe noi, în ziua aceea.

De unul singur,

Începând cu anul 1968, după revoluția de catifea din Cehoslovacia și obținerea clauzei cele mai favorizate din par-tea S.U.A, România a beneficiat de o oarecare recunoaștere politică din partea lumii capitaliste.În planul economiei mon-diale, unele țări dezvoltate precum, Germania, Franța, Japonia și Italia își înlocuiau thenologiile vechi, iar România era inte-resată de importul acestora, pentru dezvoltarea unor ramuri noi, industrial cum ar fi:industria chimică, energetică, a cons-trucțiilor de mașini, electronica și cea a prelucrării lemnului.

Atunci, s-au construit marile combinate chimice de la Târgu-Mureș, Arad, Copsa Mică Onești, hidrocentralele de pe Arges și Porțile de Fier, I.P.R.S. Băneasa, Tehnoton Iași, Elctronica București, Electromagnetica București, Mediaș și Târnăveni, uzina de autoturisme Târgoviște, uzinele Tractorul Brașov, utilaje petroliere Ploiești, iar, în industria lemnului, I.P.L Reghin, Bistrița-Năsăud, Arad, și alte fabrici și intre-prinderi de stat, aflate în diferite orașe ale țării.

Începând cu anul al doilea, am preferat ca, practica obligato-rie să o exercit la IPL Reghin, (Intreprinderea de Prelucrare a Lemnului), un orașel mic de munte, așezat la poalele mun-ților Gurghiu, străbătut de apa lină și dulce a Mureșului.

Situată în partea stângă a cursului de apă, intreprin-derea, avea mai multe fabrici ; fabrica de sârmă din lemn, de planoare, instrumente muzicale, cherestele, articole sportive ( schiuri, rachete de tenis, bărci, sănii, etc), mobilă și mic mo-bilier, ambalaje, câteva depozite de bușteni dar, și atelierele mecanice, pentru piese de schimb care, deserveau întreaga platforma industrială.

La vremea aceea, intreprinderea era considerată o unitate economică gigant, atât ca volum al producției industriale, cât și, ca număr de angajați.

Și totuși, din gama produselor din lemn, ai acestui colos industrial, îi lipsea PAL-ul, (plăci aglomerate din lemn), un produs inexistent în țară și, solicitat foarte mult în industria mondială a mobilei. Răspunsul la această cerere l-a oferit un furnizor de tehnologie germană, iar investiția, urma să fie prima fabrică de PAL din România, asamblată în totalitate de specialiști nemți și români.

La montajul acestei fabrici am participat și eu, în calitate de practicant, sub îndrumarea lui Alex, electronistul german. Avea în jur de cincizeci de ani, o statură atletică, înfă-țișare plăcută părul scurt, ochii albaștri , purtând mereu pe nas o pereche de ochelari cu rame subțiri și nichelate.

În ciuda forței sale fizice, mișcările sale erau asemenea, unei balerine.Experiența sa îndelungată și, dexteritatea în mânuirea sculelor și aparatelor verificatoare, ne uimea pe toți.

Montajul utilajelor începuse simultan, pe toate liniile de producție iar, echipele de automatiști și-au împărțit plat-forma în trei zone. Repartizarea a făcut-o directorul tehnic, prin tragere la sorți. Primele lucrări, au fost începute la stația de preparare a adezivilor. În acest timp, toate discuțiile cu Alex. le purtam prin translator, un sas din Reghin care, își făcea foarte bine treaba.

După zece zile de muncă ne-am oprit, să verificăm lucrarea. Eu personal, lucrasem la conexi-unile dintre tabloul general, tablo-ul de comandă și elementele active, relee și montajele electronice care, activau toată linia tehnolo-gică.Deși, nu aveam dubii prea mari, în legătură cu ceea ce făcu-sem până atunci,mă stăpânea to-tuși o ușoară emoție, citită pe fața mea.

1972.

Alex, observase acest lucru. Întorcându-se către mine mi-a spus zâmbind, să conectez comanda și, să acționez bu-tonul general de pornire. În secunda următoare emoțiile tutu-ror s-au transformat într-o bucurie comună. Zumzetul metalic al releelor, motorașelor, limitatorilor și interlocărilor din sis-tem, ne cântau pentru întâia oară, melodia victoriei.

Dintre toți, Alex, a fost cel mai entuziasmat de priceperea și îndemânarea, pe care, o dovedisem în practică.

În luna decembrie nemții, au pornit fabrica în gol iar, primele comenzi le-a dat Alex, începând cu tocătorul benzile transportoare, stația de preparare adezivi, hala de tocătoare, cântarul dozator presărătorul, presa și formatizorul rotativ.

Liniștea, de până atunci a dispărut dintr-o dată, fiind înlocuită cu un zgomot puternic, venit din halele cu tocătoare și, mași-nile de șlefuit, iar ieșirea de sub presa hidraulică a primei plăci de pal a fost un mare succes.

Momentul acesta a fost comentat foarte mult în presa vremii și de televiziunea națională. Constructorul german își încheiase misiunea cu bine.

La plecare, Alex mi-a dovedit prietenia sa, dăruindu-mi cadou, aparatul său de lucru și, câteva scule de mare valoare pentru mi-ne. Astfel, încet și sigur, lucrurile se așezau în matca lor normală iar viața mea, își urma necontenit cursul ei firesc, pe drumul ne-sfârșit, sub soare.

Viața în doi,

Deși, majoritatea timpului îl foloseam pentru pre-gătirea mea profesională, nu am neglijat nici o clipă și cealaltă parte a vieții, ca om. La puțină vreme, am întâlnit-o pe Fira, viitoarea mea soție. Îmbrăcată într-un costum elegant de vară, mersul dârz, fața ei, tânără și frumoasă, cu sprâncene bogate, ochi mari și plini de viață, zâmbetul acela plăcut, toată înfă-

țișarea minunată a trupului erau, elementele imaginii care, se derulau mereu în fața ochilor mei.Mă îndrăgostisem de ea.

Vestea însurătorii mele s-a aflat repede în fabrică. Erau multe fete, doritoare să intre într-un parteneriat de viață cu mine, dar gândul meu rămăsese la Fira: fată frumoasă, inte-ligentă, bună la suflet, liniștită și, preocupată mereu de munca și viața ei cotidiană.

La început, ne întâlneam o dată pe săptămână, de obi-cei sâmbăta după masă, în parc, la film și spectacole.

La prima vizită, acasă la ea, Veselina, mama sa, m-a primit cu oarecare ostilitate. deoarece, în mintea dumisale nu vedea relația noastră viabilă și de durată.

Mai târziu, despre re-lația noastră, va afla și Vasile, fratele ei.

După trei luni, am închiriat o cameră, si-tuată pe strada Mun-citorilor,cu gândul, să fiu mai aproape de serviciu, dar și de Fira.

Era mai bine, deoarece zi de zi, ne întâlneam și, serveam amândoi, pa-chețelele cu mâncare.

Venise septembrie. Se anun-ța o altă toamnă frumoasă și bogată. Livezile din jurul orașului Reghin își arătau spectaculos, roadele aurii și roșii printre frunzele brumate și pre-gătite să părăsească coronamentul.

Toamna, își arbora cu iuțeală steagu-rile tradiționale și multicolore peste toate câmpiile și dealurile din împre-jurimi iar, apaMureșului șerpuia aga-le prin albia sa milenară, departe către marea cea mare.

Pe de altă parte, satele mureșene, forfoteau matinal de vânzo-leala țăranului care, își pregătea meticulos sculele agricole, pentru a merge cu ele la câmp.

Acolo, la țară viața avea o continuitate firească, nor-mală și repetabilă în fiecare an. La polul opus, orașele făceau cu greu față aglomerațiilor din magazine și piețe iar șoselele deveneau prea înguste la orele de vârf. Industrializarea ora-șelor se făcea zilnic iar afluxul muncitorilor către spațiul cita-din, lăsau satele pustii și fără forță de muncă.

În zona orașului Reghin, materialul lemnos, aflat din abundență pe valea Mureșului și Gurghiului, se defrișa fără milă, apoi, încărcat în mașini speciale și vagoane, se aducea în intreprindere, pentru industrializarea sa.

Pe de altă parte, în bazinul de vest al țării existau mari rezerve de masă lemnoasă, iar Aradul, era un centru important de industrializare.Luând exemplul Reghinului, arădenii s-au ho-tărât să-și instaleze și ei o fabrică de pal. Prin M.I.LM.C. reu-șiseră să cumpere din Germania o asemenea fabric, urmând ca, partea de montaj și instalații să fie executată de români.

Dar, pentru aceasta, era nevoie de specialiști în branșă iar, aceștia se aflau doar la Reghin.

Într-o zi de luni, mai mulți angajați, de toate profe-siile, printre care și eu, am fost convocați la directorul general, ing. Moldovan Emil. Acesta, ne-a vorbit despre ordinul mi-nistrului de resort care, solicita instalarea fabricii de pal de la Arad, de către, specialiștii reghineni,

Vestea, nu m-a bucurat de loc, deoarece, îmi dădea peste cap toate planurile pregătite cu grijă de multă vreme.

Ieșind îngrijorat din ședință, am mers direct la Fira, întâlnind-o în hală, printre oameni. Dar și ea, avea un com-portament ciudat. Așteptam cu emoție să văd, ce urmează.

În birou, am întrebat-o:

– C-e se întâmplă cu tine? Ceva, nu-i în regulă. Am dreptate?

– Sunt însărcinată Marian. În luna a treia, îmi răspunse ea direct.. Îți vine să crezi ? Ce spui ?

Rămas perplex, am luânt-o extaziat în brațe.

– Foarte bine. Este cea mai mare bucurie pe ziua de azi; este,ceea ce mi-am dorit. Ce frumos! Ce dragă-mi ești,…

Însă, bucuria noastră comună, a durat puțin.Spunân-du-i despre detașarea mea la Arad, pentru șase luni de zile, de-zamăgirea ei, a atins cote maxime.Dar, rațiunea care a carac-terizat-o todeauna, a ajutat-o să depășescă momentul critic.

A doua zi, la prima oră, ne aflam amândoi la directorul general.Văzându-ne, acesta știa déjà scopul vizitei noastre mati-nale, dar ne-a invitat totuși în biroul său, spunându-ne:

– Dragii mei, îmi pare rău pentru voi, dar am totuși o so-luție bună în cazul vostru. Vă transfer, în interesul serviciului la I.P.L Arad. Mai departe,vă descurca-ți.

După masă, am fost acasă la Fira, să-i spun mamei sale, conținutul planurilor noastre. La început, ca orice mamă, nu a fost de acord cu mine, dar aflând despre sarcina lui Fira, s-a lăsat convinsă. Și așa, două zile mai târziu, împreună cu Fira, cele două geamantane, pline cu haine și dragostea noas-tră curată, ne-am continuat miraculoasa călătorie sub soare.

Fabrica de Pal, adusă de arădeni era o generație mai tânără. De aceea, și instalațiile electrice și electronice aveau un plus de noutate, față de cea de la Reghin, însă utilizând metoda de lucru folosită de Alex, am reușit să termin lucrarea cu șase zile mai devreme.

La Arad, trecusem cu bine sărbătorile de iarnă bucu-rându-ne împreună de viața în doi. Zi de zi Fira creștea verti-ginos în volum și greutate, iar eu, făcusem anunțurile de ri-goare, despre, ziua în care, voi deveni tătic. Între timp reuși-sem să termin cu bine partea de automatizare la F-ca da Pal și, așteptam cu interes, probele tehnologice.

În cele șase zile libere, l-am cunoscut pe directorul Teatrului de Stat Arad, Dan Alexandrescu.Interesat să-și mo-dernizeze insttituția, cu tehnică nouă de sonorizare și filmare, după punerea în funcținune a fabricii de Pal, acesta mi-a cerut transferul în interesul serviciului.

Avea, să fie o perioadă scurtă de timp, dar foarte interesantă și bogată în evenimente culturale, întrucât intrasem într-o lume nouă, deosebită, lumea actorilor profesioniști.

Pe atunci, teatrul arădean,era o instituție de mare pres-tigiu cultural. Aici, erau prezenți adesea actori renumiți precum; Cozorici, Colea Răutu, Piersic, Magda Barbu, Ioana Stana Ionescu, Beligan, Dem Radulescu, Mihai Moraru, Amza Pele, Toma Caragiu și alte personalități marcante ale tea-trului și cinematografiei din România.

Trei luni mai târziu, după finalizarea lucrărilor de automatizare și instalare a orgilor de lumini, printr-un alt ordin al MILMC, am fost transferat la Uzina de Strunguri ,,Iosif Rangheț” din Arad, o altă intreprindere de mare prestigiu in-ternațional. Uzina, urma să fie modernizată de statul român, înlocuind liniile de producție vechi, cu o tehnologie avansată, produsă și livrată de francezi și germani.

Primul nostru copil.

Venise primăvara, iar noi, locuiam în cartierul Aurel Vlaicu, bloc B, apartamentul2.Cumpărasem un pătuț moderrn, frumos colorat, pe care, îl așezasem la capătul canapelei.

Camera, în care locuiam, o vopsisem într-o culoare caldă, prietenoasă iar, tavanul se delimita printr-o linie subțire, tra-sată la câțiva centimetri sub el.

Era, în data de 19 martie. Seara, ne culcasem devre-me, mâncând fiecare câte un măr după care, somnul ne-a îm-brățișat pe furiș îndrumându-ne către poarta deschisă a visu-lui. Spre dimineață, în jurul orei doi, Fira, m-a scuturat puter-nic, foarte agitată, solcitând salvarea. Îi venise sorocul.

Desculț, pe vârfurile degetelor, am coborât cu toată viteza pe treptele blocului, spre cabina telefonică, anunțând salvarea. Echipajul ambulat, a sosit în câteva minute, apoi, cu toată viteza a alergat cu Fira, la maternitatea orașului.

Ajuns iarăși în în cameră, nu-mi găseam liniștea. De-aceea, m-am îmbrăcat și, am plecat pe jos la maternitatea orașului. La ora patru și jumătate, eram déjà la camera de gardă, iar la ora cinci și zece minute, doctorul de gardă, îmi întinse tele-fonul, să discut cu asistenta de la sala de nașteri.

O voce caldă de femeie îmi aduse vestea cea mare; Aveam o fetiță de 3.856 de grame, perfect sănătoasă.

Auzind-o, am strigat un ,,ura” puternic, apoi relaxat și tare bu-curos am plecat către centrul orașului, să cumpăr un aparat de radio, cu gândul la Laura, puiul drag al tatei.

Reântors după câteva ore, o asistentă mi-a arătat fetița. Era Laura. Un pui de om, micuț și drăgalaș căreia, îi priveam cu dragoste și curiozitate fața rotundă și rozalie. Din ziua aceea, devenisem tătic.

Ianuarie fost o lună friguroasă și posomorâtă, cu ceață deasă, împodobind din belșug, cu chiciură, coroanele arborilor, aflați pe scuarul de mijloc al orașului.

În acest timp la Reghin, Veselina și bunica Filofteia discutau aprins despre reîntoarcerea noastră acasă. Amândouă doreau din toată inima să revenim acasă, oriunde în zonă dar, cât mai aproape de ele. Insistența lor prin scrisori și telefoane ne crea-se o stare de neliniște și îngrijorare, gândindu-ne, cum să adu-cem lucrurile la normal?

Pe de altă parte, în luna februarie, secretariatul Uzinei de Stunguri Arad primise un fax de la MILMC București prin care, era solicitată detașarea mea, pe două luni, la Bistrita-Năsăud. Acolo, urma să fie asamblată o nouă fabrică de Pal.

Astfel, apăruse iarăși o situație nouă care, putea să-mi creeze destule probleme Fira, rămânea singură cu fetița iar eu între-rupeam lucrările începute la uzina de strunguri.

Așa, am ajuns în audiență la conducerea uzinei, încercând să ocolesc această plecare, dar nu a fost posibil, deoarece ordi-nul venea de sus și, trebuia executat întocmai.

În cele din urmă s-a făcut detașarea mea la Bistrița–Nasăud. În acest timp, de la colegii reghineni aflasem despre fabrica de mobilă ,, Mobex” din Târgu-Mureș care, intenționa să construiască în Reghin o secție modernă de prelucrare a lemnului și, un depozit de material lemnos. Era o investiție, mult mai mare decât fabrica de pal din Reghin, urmând să fie amplasată pe aceeași platformă industrială, către pădurea din Mociar.

Revenit la Arad, i-am spus soției, cele auzite.Ea, m-a ascultat cu atenție, manifestându-și într-un fel disponibilitatea de-a merge acasă, doar dacă, primim transferurile în interesul serviciului amândoi, și, la aceeași intreprindere.

În concediu, la insistențele celor două bunici, am fost îm-preună la Reghin. Pe tren, Fira mi-a spus că, este însărcinată a doua oară. Două săptămâni mai târziu, Fira s-a reîntors la Arad, singură, lăsând-o pe Laura la mica Veselina.

Având timp, discutam adesea despre viitorul nostru, făcându-ne fel și fel de planuri. Încet și sigur, opțiunea de în-toarcerea acasă, devenise o dorință , la care, se adăuga acum și, dorul pentru Laura. Erau câteva griji în plus, urmând să găsim, cu stăpânire de sine și, încredere în propriile forțe, calea cea mai bună de urmat.

La Arad, duceam o viață liniștită iar situația noastră mate-rială, era foarte bună, luând în calcul, cumpărarea unei mașini noi, Dacia 1300. Revenit la uzina de strunguri, într-una din zile, colega mea de birou, veni grăbită la punctul de lucru, spunându-mi că, sunt căutat la telefon, de o persoană anume.

Era, șeful de cadre de la IPL Mobex-Târgu- Mures.

Fără alte explicații, m-a abordat direct, întrebându-mă dacă, sunt interesat de un transfer în interesul serviciului împreună cu soția, la intreprinderea lor din Tg-Mureș.Apoi, mi-a pre-zentat pe larg, toate detaliile privind condițiile de transfer, oferind în plus, un apartament cu trei camere în zona indus-trială a orașului Târgu Mureș.

Buimăcit de conținutul conversației, i-am spus aces-tuia, să aștepte până luni, când, v-a primi răspunsul meu ferm.

Duminica următoare, ne-a prins pe amândoi moleșind în pat, povestindu-ne unul altuia visurile de peste noapte

Atunci, i-am spus, despre oferta făcută de Mobex- Tg. Mureș.

Vestea mea, a bucurat-o mult pe Fira, iar gândul nostru comun de-a fi de acord cu transferul, l-am transmis-o prin telefon la Mobex- Tg Mureș. Șeful de cadre, d-l Ciceo Ioan, mi-a dat asigurări că, ambele cereri de transfer le vom primi în termen de zece zile. Promisiunea acestuia s-a finalizat conform înțe-legerii, astfel că, două săptămâni mai tărziu, relațiile noastre cu intreprinderile arădene, s-au încheiat, urmând să ne pre-zentăm amândoi, la Mobex Tg-Mureș.

La vremea aceea, Mobexul Tg Mureș era cel mai mare producător de mobilă- export, din România. Situată, între calea ferată și malul stâng al râului Mureș, intreprinderea avea șase secții mari de producție, însă suprafața activă a fabricii, era insuficientă, datorită depozitului de cherestele care, ocupa mai mult de o treime din tot terenul.

Apoi, comenzile și contractele numeroase cu firme din exterior, obliga această unitate la o dezvoltare rapidă pe orizontală și, dotarea cu linii noi de prelucrare și industrializare a lem-nului. În acest sens, conducerea întreprinderii, găsise soluția acestei problem, prin construirea unei fabrici la Reghin, unde, exista spațiu suficient, întrunind toate condițiile realizării ei.

Proiectul se desfășura pe o suprafată de cinci hectare și, cuprindea un depozit universal de cherestele, o uscătorie și o secție de prelucrare modernă a lemnului, capabilă să asigure necesarul de semifabricate pentru toată fabrica.

Transportul acestora, la fabrica mamă dinTârgu Mureș urma, să fie făcut cu mijloacele proprii de transport, auto și pe cale ferată.Obținând toate aprobările, inclusiv finanțarea bugetară, directorul general, ing. Florea Ioan, a demarat lucrările la in-vestiția de la Reghin, urmând ca eu, să mă preocupăm de realizarea celor două obiective: depozit și fabrică.

A urmat o perioadă lungă și grea, cu stres, necazuri, insatisfacții cu multe confruntări dure, mai ales cu construc-torul și o parte din furnizorii de tehnologie dar, și cu lipsa oamenilor calificați și de încredere. Puse cap la cap, toate acestea constituiau motive reale și serioase de îngrijorare, privind finalizarea cu bine a proiectului încredințat, dar și un regret amarnic al revenirii la Reghin.

Al doilea copil,

Ne aflam la Reghin și locuiam împreună cu Veselina și buna Filofteia. Cu puțin înainte de naștere, Fira și-a scos concediu prenatal și, tot atunci ne-am cumpărat Dacia 1300, o mașină nouă, adusă de la uzinele Renault din Franța.

Era, în 14 iunie 1975. O zi călduroasă de vară. După masă, Fira, nu se simțea prea bine, dorind să meargă pe jos la ma-ternitate și, să rămână acolo peste noapte .

A doua zi, am plecat la serviciu, pe un câmp deschis unde, mă așteptau oamenii șantierului. La ora opt și treizeci de minute, telefonul, instalat într-o gheretă în câmp, sună tare și lung. O voce de femeie mă anunța că, am o fetiță de trei kilo-grame și opt sute de grame și, este sănătoasă, împreună cu mama ei. Aceiași femeie mă întreba: ce nume, să scrie pe banderola de identificare a fetiței?.

Obosit, după alergătura trasă până la telefon, i-am răspuns femeii scurt și îndesat : ,,Mariana”. De altfel, numele copilului, îl stabilisem cu Fira înainte de nașterea sa : Vlădut dacă e băiat, sau Mariana, dacă e fetiță.

Așa a venit pe lume Mariana. O altă ființă, drăgălașă nouă tu-turor, un copil care, m-a făcut să uit de multe necazuri și greutăți ale momentului.

Lăsând șantierul,cu toate problemele lui, am plecat în grabă către maternitate. Acolo, am văzut-o pe Mariana, tăcută și liniștită, așezată lângă trei băieti, născuți în aceeași zi.

Avea fața palidă, fapt care, m-a neliniștit pe moment, între-bând asistenta, dacă, au fost sau, sunt probleme de sănătate.

Aceasta, îmi spuse ceva, despre o formă ușoară de icter, frec-ventă la copiii nou născuți, dar că, totul este în zona nor-malului.

Evenimentul nașterii s-a consumat în familie cu multă bucurie. Bunica Filofteia, dorea încă de atunci să devină bona fetiței, ceea ce s-a și întâmplat puțin mai târziu.

Cu Mariana, am avut însă, o mică problemă de sănătate.

După trei luni de la naștere, am internat-o la spitalul pentru copii din Tg Mures. După o lună de spitalizare, fetița și-a re-venit complet, intrând în rândul păpușilor vii și drăgălașe ale casei. Venind s-o vadă la pătuțul ei, curioasă din naștere, Laura îi agresa cu degetele mâinilor, ochii și gurița.

În fiecare seară, le îmbăiam cu multă grijă și dragoste pe amândouă, spre veselia lor copilărească și bucuria noastră ca părinți.

Iulie 1977. Reghin.

Alte griji, alte probleme.

Câteodată, atunci când lucrurile nu mergeau prea bine, se întâmpla să intru într-o depresie scurtă, ușor vizibilă pe fața mea. Obsevând repede această schimbare, Fira mă încuraja de fiecare dată, să ies din starea aceea și, să duc mai departe gândurile și proiectele mele întrucât, ele își urmau cursul pozitiv, normal și firesc.

Rezultatele adevărate au început să apară în toamna anului 1976. Reușisem să ridic cele trei hale ale fabricii și să amenajăm o parte a depozitului și uscătoriilor.

Sfârșitul anului fost un moment de mare succes pentru intreprindere, întrucât investtiția de la Reghin fusese finaliza-tă, iar directorul general al Mobexului, ing Ioan Florea, deve-nise între timp, ministrul MILMC.

Însă, secția a șaptea de la Reghin, căci așa se numea, avea nevoie de forță de muncă. Atunci, s-au făcut multe an-gajări de personal muncitor. Pentru specialiști în domeniu s-a organizat un concurs, în urma căruia a fost repartizat inginerul Bogdan Ioan din Solovăstru, un fost coleg de liceu cu Fira.

Acesta, și-a adus cu el mai mulți stagiari, proaspeți absolvenți ai facultății de prelucrare și industrializare a lem-nului din Brașov repartizându-i pe sectoare, să urmărească comenzile și calitatea produselor din fabrică.

În continuare, Fira, a luat în primire depozitul de che-restea, iar eu am rămas cu toată partea tehnică și lucrările de investiții. În fabrică, se formase deja echipe complexe de me-canici,electricieni, tinichigii, tâmplari și alte meserii, numărul acestora, ajungând la cinci sute de persoane.

Se lucra pe trei schimburi și așa, în câteva luni, fabrica ma-mă din Tg. Mures, depindea sută la sută de secția a șaptea din Reghin.

Investiția finalizată, devenise un punct de lucru foar-te important și, un model pe țară. Depozitul de cherestea, di-mensionat și organizat bine, avea o capacitate de o sută două-zeci de mii de metri cubi de material lemnons, compusă din cherestea tivită și netivită. Materialul, stivuit pe esențe și gro-simi era așezat pe podvale din beton, etichetate și, aliniate ordonat sub acoperișuri ușoare. Căile de acces dintre rândurile de stive erau betonate iar, în fața acestora se amenajase ron-douri de flori.

În schimbul întâi, pe aleile acestui depozit, se afla un om care, veghea riguros la păstrarea ordinei și curățeniei.

Tot aici, se aflau câțiva șefi de echipă și brigăzi, ce, suprave-gheau în permanență peste o sută douăzeci de bărbați, oameni care, lucrau în trei schimburi, la descărcatul materiallului din vagoane, selectarea și stivuirea acestuia

În scurt timp, acest depozit va deveni foarte cunoscut, prin distribuirea de material lemnons, către beneficiari din țară și la export.

Dotările cu utilaje noi au continuat și în următorul an.

Au fost importate zece uscătoare în vid, un Graifer pentru descărcatul deșeurilor sosite cu vagonul iar, în depozit s-au adus mai multe motostivuitoare cu furci laterale și zece vagoane pentru marfă. În halele de prelucrare, s-au amenajat grupuri sociale moderne, vestiare și, o sală pentru servitul mesei, iar între noi și ing.Bogdan, se înfiripase o relație amia-bilă, organizând împreună, distracții și petreceri în aer liber.

Depășind cu bine punctual critic al depresiei, viața noastră de familie era liniștită și prosperă iar copii, creșteau frumos lângă noi. Pentru familia noastră, sfârșitul de săptămâ-nă era todeauna un prilej de mare bucurie și relaxare, iar, au-tomobilul devenise o necesitate, în deplasările mele zilnice.

Toate acestea, îmi dădeau o oarecare satisfacție și liniște sufletească. Pe de altă parte, fetele noastre crescuseră și mergeau amândouă la grădiniță, în grupe diferite.

Todeauna, când vremea era umedă sau friguroasă, veneam după ele cu mașina. Dar, de obicei, lucrul acesta îl făcea zil-nic mica Veselina. Ea, lucra la IFET Reghin și, făcea curie-ratul documentelor, între birourile aflate pe platforma indus-trială și, cele din exterior operațiune făcută în câteva ore, după care, era liberă, ocupându-se mai departe, de casă și copii.

Laura si Mariana la grădiniță.

Al treilea copil.

Din pricina RH- lui, doctorul ne recomandase clar, să nu mai avem copii. Între timp, apăruse un tratament care, în-lătura acest risc, tratament care, a fost urmat de Fira, cu mare conștiinciozitate până la capăt. Așa a venit pe lume Ciprian.

Pe timpul sarcinii, doctorul îi recomandase soției un regim alimentar, foarte bogat în fructe, în special din cele meditera-niene. Însă, în anii aceia, fructele din import erau o raritate la noi, fapt pentru care, zilnic trebuia să le caut prin toate prin magazinele orașului. Făceam, tot posibilul să nu lipsească ceva din recomandările doctorului, gândindu-mă mereu la să-nătatea mamei și, dezvoltarea nomală a copilului, anticipând că, noul născut va fi băiat.

În ziua de 1 iunie, la ora prânzului, unchiul Voicu de la București, cu încă trei prieteni de-ai săi, cadre militare, venise în vizită la noi. Se întâmpla rar acest lucru dar,atunci când venea, o făceam lată de tot, până seara târziu .

Tocmai în seara aceea, pe la ora doi, Fira intrase în durerile facerii.Trebuia dusă la maternitate, iar Dacia, era blocată în curte de mașinile musafirilor.

Ciprian, la un an.

Spațiul dintre ele era foarte mic iar, instinctele mele de șofer, se diminuaseră în timpul serii. În cele din urmă, am reușit să scot mașina și, să plec la maternitate.

Dimineață, am plecat la serviciu. Acolo, trebuia să prezidez o ședință de sindicat. Aveam invitați din Tg. Mures. În timpul ședinței, o doamnă din biroul lui Fira, a intrat în sală, anun-țând cu glas tare nașterea băiatului. După un sfert de oră șe-dința s-a încheiat, iar lumea prezentă, a fost servită cu mân-care și băutură, pregătită cu câteva zile înainte și, păstrată în frigiderul punctului alimentar al fabricii. După aceea, am ple-cat acasă unde, mă aștepta unchiul Voicu, pentru a merge în oraș. În maternitate, am intrat doar singur, lăsând pe hol toa-te florile. Mai departe, o asistentă m-a condus către salonul copiilor, nou născuți. Acolo, l-am întâlnit pe Ciprian, așezat într-un pătuț de lemn, alături de doi băieți și opt fete. Băiatul tatii, dormea frumos, fără griji, înfășat într-un scutec subțire de vară. A deschis ochii, după ce, l-am mângâiat pe frunte și sub nas. El, a rămas acolo încă șase zile iar eu, am venit acasă, continuând euforia la poarta drumu-lui, unde pusesem o da-migeană de țuică ardelenească și una de vin roșu. Ieșiți din fabrici, oamenii se întorceau acasă, tre-când prin fața noastră.

Aici, erau opriți și,serviți fiecare cu palincă și vin,

gestul meu de atunci,fiind înțeles de toată lumea, ca o bucurie mare și deosebită.

Venirea lui Ciprian pe lume, a fost un mare eveni-ment pentru mine și familie.Din acel moment am simțit to-deauna că, am alături un prieten de nădejde. Venit acasă, băiatul tatii, creștea văzând cu ochii iar eu, mă bucuram cu toată ființa mea. Îmi era tare drag.

De la vârsta trei ani, venea cu mine peste tot. De mic, i-au plăcut mașinile și muzica bună cântată la casetofon. Nu i-au lipsit nici una nici alta. Mă asculta întocmai, și-mi era foarte devotat, știind că, este prietenul meu cel mai bun.

Odată, fiind la barieră s-a întâmplat să plec la un ma-gazin din apropiere, lăsând mașina în viteza întâia și, frâna de mâna liberă. La întoarcere, bariera se ridicase, iar mașina, era trecută în partea cealaltă a ei. Speriat, am alergat dincolo de barieră. La câțiva metri în față, Ciprian încerca din răsputeri să, repornească motorul care, avusese ,,înțelepciunea” să se oprească la timp.

Prietenia noastră se lega tot mai mult, zi de zi, iar el, creștea asemenea unui stejar. Venea cu mine prin țară, con-ducând neobosit pe timpul nopții, sute de kilometri, fără greșeli. A mers apoi la școala generală.Atunci, i-am cumpă-rat o motocicletă sovietică.

Mai târziu, după ce și-a luat carnetul de conducere, se juca cu mașina de-a ,,v-ați ascun-selea” printre blocuri,împreună cu alți colegi de-ai săi.

Ciprian, a condus preventiv mulți ani, fără evenimente ruti-ere deosebite. După terminarea facultății, a lucrat în firmă la mine, ca jurist apoi, și-a luat licența în drept și a plecat în SUA, cu alte gânduri și spe-ranțe.

În anul 2004 am mers la el, în America. Acolo, am discutat, ne-am plimbat prin mai multe state din America, ca doi prieteni vechi și apropiați sufletește. Viața însă, la schim-bat. Astăzi, Ciprian trăiește într-o lume, diferită de cea, în care, a crescut și s-a educat. Adesea, vorbim la telefon iar, din când în când, ne vedem pe camera video. Desigur, distanța fizică dintre noi este mare, iar câteodată, simt nevoia să re-trăiesc din amintiri, reușind astfel, să derulez în mintea mea, momentele frumoase și tandre, trăite de amândoi, în România.

Dar, chiar dacă, puterea fizică pe care, încă o am, se duce încet și sigur, speranța că, prietenia noastră va fi veșnică, dăinuiește în sufletul meu de părinte.

Mă rog la bunul Dumnezeu să fie sănătos, să întâlnească o femeie pe placul lui, bună, iubitoare și, să facă împreună copii.

Călător sub soare.

În iunie 1980 rogramasem cu Fira o excursie în afara țării, respectând desigur regulile vremii care, nu permiteau ie-șirea masivă a populației peste granițe.Aceaste ieșiri se apro-bau numai în țările din blocul communist și, foarte rar în cele capitaliste. La configurarea traseului, am respectat regula im-pusă de sistem, intrând prin Ungaria, apoi Cehoslvacia, Germania de est cu întoarcere prin Polonia și Ungaria.

Era un turneu lung,frumos și interesant dar, am întâm-pinat multe greutăți în obținerea vizelor și mai ales a banilor exprimați în moneda fiecărei țări.Valuta, era puțină și trebuia să-ți faci bine socotelile, altfel riscai să rămâi pe drum, fără benzină sau bani pentru hrană.

De la început, luasem în considerare două variante de drum : una mai scurtă pentru care, aveam valută obținută legal iar, cealaltă mai lungă și interesantă, însă mai costisitoare.

Am ales ultima variantă, fiind nevoit să cumpăr valută în plus și, să o trec fraudulos prin vamă, asumându-mi astfel un risc deosebit de mare.

Surplusul de valută trebuia ascuns undeva, în mașină. Această operație cerea o anumită ingeniozitate, dar și, o cu-noaștere a traseului, punctelor vamale și comportamentul va-meșilor fiecărei țări în parte. Învățat de câțiva prieteni care, făcuseră același traseu de mai multe ori, am desfăcut pompa de aer, introducând în ea, câteva suluri de bancnote cehoslo-vace. Peste ele, am așezat un capac din tablă, găurit la mijloc. Apoi, la instalația de alimentare a radioului, atașasem doi con-densatori de filtraj voluminoși, din care, golisem conținutul, și-i umplusem cu mărci germane.

Pregătiți cu cele necesare, ne-am despărțit cu greu de copii, dar mai ales de Ciprian, mezinul casei.

În drum spre frontiera româno-maghiară, mă infiltra-sem fără voia mea, într-un convoi motorizat de trupe rusești, aflate în traversarea României. Ajunsă în vamă, coloana și-a continuat drumul, împreună cu noi, trecând astfel cele două frontiere fără control vamal.

Ieșind în cîmpia Tisei, am depășit cu mare dificultate coloana în care intrasem, după care, ne-am îndreptat către localitatea de frontieră Komarom. În aceiași zi, după masă, am ajuns la granița Cehoslovaciei, unde, am avut parte de un control va-mal sumar, intrând în țara lor fără probleme. Însă, benzina era pe terminate. De aceea, am oprit la marginea unui câmp pen-tru a scoate la lumină, coroanele cehoslovace.

Dar, ceva se întâmplase cu cele două capace ale pompei de aer, fiind nevoit să solicit ajutorul unui tractorist, aflat întâm-plător cu utilajul său, pe câmpul din fața mea.

Acesta, înțelese imediat și, în câteva minute a scos bancnotele la vedere.

Seara zilei, ne-a găsit în centrul orașului Praga, la un hotel, epuizați de oboseala zilei. Aici am staționat două zile, timp în care, am vizitat cu multă plăcere capitala Ceholovaciei lăsându-ne impresia unui oraș întreținut și, locuită de o popu-lație civilizată.

Drumul nostru, a continuat mai departe pe autostrada Praga-Berlin iar, următorul popas l-am făcut la Bratilslava, un alt oraș minunat al Cehoslovaciei. Mai mic decît capitala și, situat pe malurile râului cu același nume, spre seară, ne-am retras pe malul apei, găzduiți de un han pescăresc, pe terasa căruia, am petrecut cu localnicii, multe ore din noapte.

Odihniți și bine dispuși, a doua zi după masă, am con-tinuat călătoria, având de partea noastră o zi frumoasă de vară fierbinte. Peisajele erau deosebite, iar localitățile, se aflau departe de autostradă. În stațiunea Karllo Vivary, un alt punct turistic aflat pe itinerarul nostru, ne-am oprit două zile.

Aici, am vizitat stațiunea, cu pârâul ei limpede și, plin cu pești de toate culorile, dar și orașul, o urbe mică dar, plină cu tu-riști, de pe tot mapamondul. Orașul Lidice,a fost următorul popas în calea noastră unde, am staționat doar câteva ore, con-tinuându-ne turneul pe aceiași autostradă, către granița Germaniei de răsărit.

La frontiera Germaniei, am ajuns dimineața, înainte de ora opt. La ora aceea, nu se făcuse schimbul de vameși.

Coloanele de mașini, sosite în timpul nopții, erau lungi și, ocupau toate benzile de circulație. Trebuia așteptat la rând, cu multă răbdare.

Curios, mergeam în față, să văd ce se întâmplă cu cei verificați după care, reveneam agitat la mașină, gândindu-mă la cei doi condensatori de sub capota mașinii, ticsiți cu mărci germane. Aș fi vrut să reîntorc mașina și, să schimb traseul dar, fiind pe mijloc și, blocat din ambele părți, eram lipsit de posibilitatea întoarcerii din vama germană.

Aflasem despre corectitudinea vameșilor nemți. Cu ei, nu te puteai înțelege decât, în limita legii, iar, tot ce-ți gă-seau nedeclarat, se confisca, iar în funcție de gravitatea fap-tului,erai la dispoziția lor.Emoțiile, au crescut la maxim atunci când, primului turist, aflat în fața mea i-a fost refuzată trecerea deoarece, în roata de rezervă, îi găsiseră o sumă importantă de bani nedeclarați. Ajunși la rând Fira, era foarte emoționată. Observând starea în care se afla, am sărit în ajutorul ei, înmâ-nând vameșilor ambele pașapoarte.

Cei patru grăniceri ajunși lângă mașină s-au apucat să-și facă treaba meticulous, începând cu interiorul mașinii. În torpe-dou, au găsit două inele de aur înfășurate într-o batistă.

A urmat apoi portbagajul, controlând pompa de aer și, roata de rezevă.

Umătorul pas, a fost la partea din față.Intrasem într-o stare totală de neliniște. Încercând s-o depășesc, mă plimbam cu pași mărunți în jurul mașinii, fără să privesc mișcările va-meșilor. Aceștia, au deschis capota, au privit cu atenție mo-torul, și tot ce era pe el, au văzut cei doi condensatori strălucitori, i-au pipăit să vadă cum sunt fixați, m-au întrebat ce rol au apoi, au închis capota, continuând cu, verificarea barelor din față și din spate, fără să am vreo surpriză neplăcută.

Cele două inele nedeclarate, au fost ridicate și duse de gră-nicer în biroul său.Fira, foarte agitată, îi arătă acestuia mâinile și degetele, încercând să spună prin gesturile ei disperate că, verighetele sunt ale noastre și, nu avem intenția să le valorifi-căm. Înțelegând, grănicerul zâmbi cu înțeles, înapoindumi cele două verighete, după care, vădit obosit, ne-a îndemnat să ne continuăm mai departe călătoria și vacanța.

Soarele se ridicase strălucitor pe cer luminând cu căl-dură, calea turiștilor, aflați în mișcarea lor automobilistică că-tre Berlinul de est și piața sa, Alexander Platz. Fiind bucuroși și bine dispuși, ne doream sănătate, vreme bună, iar mașina, să fie un cal sprinten și docil pe drumurile Europei.

Șoseaua de asfalt, ne încuraja să avansăm repede către primul oraș al Germaniei, Dresda. Înainte de miezul nopții am intrat pe străzile lui aglomerate. La o intersecție, cu multe șosele su-prapuse, m-am încadrat la voia întâmplării pe una din ele, creând astfel o mică perturbbație în traficul rutier.

Trecând cu bine prin alte intersecții aglomerate, am oprit in parcarea unui hotel impresionant.

Acolo, am locuit patru nopți. Zilnic,un ghid, angajat al hotelului, ne ducea cu microbuzul în oraș, arătându-ne tot ce era interesant și merita văzut; târguri, expoziții, muzee, par-curi, grădina zoologică, opera, teatru, televiziunea și multe in-vestttiții în derulare.După patru zile, ne-am urmat traseul, prin câmpuri frumos lucrate și păduri seculare, până la intrarea în Berlinul de răsărit.

Soarele, alunecase ușor după dealurile din fața noastră iar, lumina artificială îi luase încet, o parte din srălucirea sa.

La intrarea în Berlin, am abandonat autostrada luând-o la stânga, către centrul orașului și turnul televiziunii din piața Alexander Platz. Autostrada cu două benzi, despărțită printr-un scuar natural, mergea în paralel cu linia de metrou care, se pierdea câteodată sub pământ. Imaginea orașului, iluminat și privit în mișcare pe timpul nopții era feerică, impunătoare.

În centrul orașului am parcat mașina, obosită și ea după, o zi de fugă, pe asfaltul încins al autostrăzilor nemțești..

La Berlin, am stat cinci zile, Serviciile și personalul hotelului, au fost ireproșabile. La cazare, primisem harta tu-ristică a orașului. Cu ajutorul ei, seara, înainte de culcare, sta-bileam traseele perpedes care, urma să le parcurgem a doua zi.

Mersul pe jos ne-a dat posibilitatea să cunoaștem bine orașul și toate cartierele sale , fără nevoia unui ghid autohton.

În unele muzee, la intrare, primeam un casetofon care, ne traducea toate detaliile referitoare la traseul și expozițiile din incinta clădirii respective.

Prin poarta Brandenburgului nu am reușit să trecem, mulțumindu-ne doar, cu privitul întrucât, în preajma acesteia era armata sovietică și cea americană, față în față. Ambele ar-mate, asigurau paza zidului, considerat atunci o graniță a ruși-nii, între locuitorii aceluiași oraș.

În ultima zi a voiajului ne-am urcat în turnul din piața Alexander Platz, de unde, am admirat timp de o oră cu mare plăce-re și interes, panorama orașului. Apoi, cu tonusurile bine refăcute, am plecat satisfăcuți către Polonia.

La acea vreme, Polonia trecea printr-o mare criză economic și socială.Haosul, se generalizase și,întreținea o stare de alertă continuă și nesiguranță, atât pentru populația țării dar, mai ales pentru turiștii care o traversau. Din această cauză, mulți turiști, se întorceau de la graniță sau își schimbau ruta.

Armata țării se împărțise pe marile centre industriale de la Gdansk, Cracovia și Katowice și, tot armata, făcea controlul vamal, asistată de vameși specializați.Verificarea turiștilor era sumară, având ca scop, depistarea de muniție, armament și droguri. Controlul de rutină a durat câteva minute după care, am trecut frontiera. Un militar, dotat cu o motocicleta și echi-pament de luptă, ne-a escortat zece kilometri în interiorul ță-rii. Într-o intersecție simplă, ne-a arătat un drum mai bun și mai sigur până la Gdansk. Acolo, m-am reîntâlnit cu familia din Craiova, căreia, îi fusese întreruptă călătoria în Germania de răsărit.Bucuroși cu toții, ne-am așezat pe iarba verde și deasă de la marginea pădurii, servind împreună masa, che-mând lângă noi și militarul care, ne escortase pe drum.

După o pauză de câteva ore, am plecat mai departe către Gdansk. Orașul era blocat de armată, fiind dirijați ade-sea pe alte drumuri, ocolitoare, mergând astfel, câteva ore bune cu viteza melcului. Ajunși pe autostrada către Cracovia,

am reușit să recuperăm o parte din timpul pierdut însă, am ajuns în miez de noapte. Orașul era pustiu, iar străzile murdare și tomberoanele cu mirosuri pestilențiale, făceau aerul greu respirabil. De aceea, am continuat să merg mai departe pe șoselele întunecate ale Cracoviei, până în fața unei clădiri opulente, vopsită în alb. Era Primăria orașului și, singura clă-dire iluminată din zonă, aflată și ea sub paza armatei.

Vizavi, se afla un hotel mare, închis de multă vreme, fiind nevoiți să dormim incomod pe scaunele din față ale mașinii.

Dimineață, obosiți și rupți de foame, ne-am îndreptat nemulțumiți către Katowice.Fiind în calea noastră, ne-am abătut să vizităm și localitatea Oswiecin, locul unde, a fost re-numitul lagăr de exterminare al evreilor, din timpul ocupației naziste, devenit și acesta, muzeu al suferintei și durerii umane.

În Katowice am ajuns seara la ora nouă. Era orașul cel mai luminat și curat pe care, îl văzusem în ultimele două zile. Pe o catedrală veche și înaltă, era amplasat chipul papei Paul al doilea de la Roma. În apropiere, se afla un hotel mare, pe frontalul căruia, clipoceau încontinuu reclame luminoase. În interiorul acestuia, exista personal de serviciu, oferind cu mare amabilitate, spațiile luxoase și serviciile lor, la un preț foarte convenabil. Acolo, am întâlnit echipa națională de fot-bal a României și câteva familii de români prietenoși.

Dimineața următoare,, ne-am trezit odihniți, cu dorin-ța să ieșim la aer. Despre oraș, știam câteva lucruri interesante din istoria sa. Străzile largi, umbrite de silueta clădirilor vechi și înalte, erau aglomerate de turiști, grăbiți să intre în magazi-nele pline de marfă indigenă, situate la parterul fiecăreia din-tre ele. Plimbîndu-ne prin magazine, am cumpărat un radiocasetofon Grunding, un aparat foto, un cinemascop, multe pie-se electronice, biciclete pentru copii și, o coasă, iar Fira, și-a ales diferite perdele, obiecte pentru bucătărie, cosmetice și multe, multe mărunțișuri.

Cu cele cumpărate pe drum, mai ales în Berlin și cu ce luasem din magazinele poloneze umplusem mașina la refuz.După expirarea celor șase zile de ședere, am plecat către Ungaria, trecând peste munții Tatra. Granița dintre cele două țări o constituia un pârâiaș de munte,cu apă repede, peste care, era amplasată clădirea vameșilor, punctul ,,fierbinte” unde, se făceau controale la sânge de către polonezi și unguri.

Ajunși la rând, vameșii polonezi ne-au efectuat con-trolul, stabilindu-ne o taxă vamală, foarte mare. Iar noi, nu mai aveam suficienți zloți. Ajunsesem într-un mare impas.

Soluția, ne-au dat-o chiar vameșii, îndrumându-ne către magazinele, din care, făcusem cumpărăturile.

Însă, proprietarii acestor magazine, ne-au preluat marfa , la un preț de jumătate, din valoarea inițială a produselor.

Reîntorși în vamă, am plătit taxele vamale reușind astfel să trecem la unguri. La rândul lor, aceștia au făcut ace-lași lucru cu noi, ajungând încă o dată în situația anterioară.

De data asta nu am ieșit din vamă, rezolvând problema în zona liberă a graniței unde, am vândut o parte din marfă, înca-sând forinți.Utilizând trocul, dintr-un magazin am primit rom Jamaica, un produs etilic cubanez, foarte bun, dar prohibil la noi în țară. Se înțelege desigur că, ,, afacerea”a fost în detrimentul nostru. Bulversați de cele întâmplate, ne-am îndreptat cu toată viteza către Budapesta, capitala Ungariei.

Spre miezul nopții, am poposit pe malul stâng al Dunării, la un hotel impozant, cu același nume. În această locație am stat trei zile, timp în care, am vizitat orașele Buda și Pesta apoi, toate podurile construite peste Dunăre.În ansamblul său, ora-șul părea să fie mai european decât Bucureștiul nostru, iar oamenii, mai libertini în exprimare și comportament civic.

Din magazinele budapestane, Fira a cumpărat câteva produse cosmetice și lenjerie intimă pentru amândoi.

Sâmbătă, la ora zece, învăluiți de lumina caldă a soa-relui, am părăsit orașul, lăsând în urmă doar amintirile fru-moase. Cu tot elanul, ne-am îndreptat voioși către Balaton, (Marea Ungariei) unde, ne aștepta o mare dezamăgire.

Spre seară, după o jumătate de zi toridă, alergând pe asfaltul încins al drumului, am ajuns pe malurile lacului, considerat la vremea respectivă o oază mică, frumoasă și interesantă a Europei.Cu mulți kilometri, înainte de-a intra pe manșeta lacului, am simțit un trafic aglomerat și sufocant care, continua să degenereze și mai rău.

În final, am ajuns la un camping, situat pe buza lacu-lui. Aici, am reușit să găsesc un loc de parcare pentru o jumă-tate de oră. Stresat, am coborât din mașină cu gândul să merg la recepția hotelului, aflat în fața acestei parcări. Acolo, am întâlnit o doamnă nervoasă, preocupată mai mult cu vânzarea unor produse cosmetice și lenjerie intimă. Întrebând-o dacă, are locuri libere, mi-a spus să mai aștept. După sfert de oră, aceeași doamnă m-a privit din nou, cu un zâmbet crispat în colțul gurii, spunându-mi direct că, toate locurile de cazare sunt ocupate pe moment.

Plin de amărăciune, am încercat și la alte hoteluri dar, fără succes.Atunci, am plecat în trombă către Debrețin, alt oraș important din Ungaria pe care, doream să-l vizităm la în-toarcere. Toată noaptea, am ascultat muzică, povestind cu Fira despre călătoria noastră, ajunsă aproape de sfârșit.

Dimineață, la ora nouă, am intrat într-un hotel, iar a doua zi, la ora opt, odihniți, veseli și bucuroși din nou, am plecat către România. Ne întorceam acasă,cu gândul la copii, dar mai ales, la Ciprian, pe care, îl lăsasem în hohote nesfârșite de plâns.

Spre zorii dimineții, am intrat în vama Borș. Pe am-bele piste de rulare erau coloane lungi de autoturisme și Tir-uri cu marfă.Majoritatea oamenilor ,stăteau în mașini, moțăind sau uitându-se pe hărți și ghiduri turistice.

Razele calde ale soarelui treceau prin parbrizul mașinii, hip-notizându-mă asemenea unui magician, iar Fira, mă prindea ușor de umăr, anunțându-mă, să mișc mașina în rând.

Se făcuse amiază iar noi, intrasem în punctul vamal unguresc. De data aceasta, vameșii ne-au verificat doar pașa-poartele și actele mașinii, apoi am intrat în vama românească.

Acolo, ne așteptau patru indivizi solizi, doi câte doi, pe am-bele părți ale mașini. Fără nici un respect civic, ne-au arătat cu degetul, un spațiu marcat, în afara locului de control vamal. Din gestul lor, am înțeles că, urma o verificare riguroasă a mașinii. Devenisem oarecum neliniștit, deoarece acest fel de control, nu-l mai făcuse altcuiva din fața noastră.

Privirea lor, lacomă și agresivă, era coplectată de felul în care despachetau coletele, distrugând sadic ambalajele jucăriilor, frumos colorate și ambalate, alese cu grijă de noi, pe placul copiilor.

După cinci minute, unul dintre zdrahonii statului, mi-a spus să-l urmez în birou. Așezat pe un scaun cu patru picioare, fără spătar, în fața unei măsuțe vechi din lemn de brad, vame-șul, m-a obligat să dau o declarație. Fără să înțeleg prea bine ce dorește, încercam din răsputeri să-i explic că, acele lucruri și obiecte erau cadouri pentru copiii mei.

Însă, interlocutorul meu nu avea răbdare să mă asculte, agi-tându-se haotic prin încăperea aceea, în care, duhnea un aer îmbâcsit ,cu fum de țigară și alcool.

-200 de mărci germane și două sticle de rom Jamaica, îmi spuse scurt vameșul

Desigur, avea tupeu, însă neavând replică, m-am con-format. L-am invitat la mașină și, discret i-am plasat ,,darul” într-o geantă specială, avută asupra sa. O oră mai târziu, am reușit să reambalez lucrurile despachetate, apoi am plecat răzvrătiți către casă, lăsând în urmă, vameșii cămătari ai țării.

Dorul de copii și casă era mare. De.aceea alergam cât puteam cu mașina, peste gropile din asfaltul nostru românesc, amestecat cu pământ și piatră măruntă de râu.

Spre dimineață am ajuns la Reghin. Pe strada noastră era în-tuneric și liniște deplină. Aproape de casă, am oprit motorul, continuând să rulez, prin inerția mișcării, până în fața porții. Obosită dar, bucuroasă, Fira a coborât din mașină, deschizând poarta, drumului. După aceea, am coborând și eu, cu o oare-care curiozitate.

Se întâmplase ceva deosebit. Pădurea din fața casei, avea în coronamentul ei un verde matur iar vântul de dimi-neață, aducea către noi parfumul frăguțelor coapte.

Cărăbușii de mai, lăsase loc carădaștelor negre și uriașe care, zbârnâiau prin aer ori, aterizau zgomotos pe acoperișul din țiglă al casei, pe gardul din față și chiar pe mașina care, toc-mai o parcasem în curte.

Florile din fața casei aveau în vârf sămânța perpetu-ării, iarba din curte crescuse mai mare, închinându-se evla-vios pământului, iar, viței de vie, îi crescuse lăstari viguroși, legați armonios între ei, până la streșina casei. Privind spre cer, Luceafarul de dimineață, Carul mare și Carul mic, erau la locul lor. Apoi, urcând domol treptele casei, am rotit ușor cheia ușii. Bucuria revederii, după o lună de zile, a fost mare de ambele părți dar, mai cu seamă pentru copii care, aveau un motiv în plus, primind cadourile.

Viața, merge înainte,

La câteva zile, după sosirea noastră am început ser-viciul. Acolo, am întâlnit angajați noi, iar treburile mergeau încă bine. Însă, situația din țară se deteriora încet și sigur.

Sărbătorile Crăciunului și Anului Nou se apropiau. Populația țării devenea din ce în ce mai neliniștită și confuză, deoarece, la nivel național se întâmpla ceva, iar economia țării, șchio-păta rău de tot, având probleme serioase.Din magazine și piețe lipseau multe produse alimentare de bază. Dar, cu toate aces-tea, guvernul, își contiua politica de elogiere a regimului co-munist, fără a ține seama de, problemele și nevoile stringente ale țării.

Din păcăte, începând cu primăvara anului 1981, se revenise la politica anilor 1960-1965, prin care, se prevedea raționalizarea consumurilor pentru populație. Fideli și ascul-tători ,,specialiștii nutriționiști”ai țării, au făcut rețete culinare pe categorii de vârstă. Aceste rețete, indicau ce cantități de za-hăr,ulei, carne și lapte, erau sănătoase și suficiente pentru con-sumul zilnic, lunar și anual al oamenilor. În agricultură supra-fețele culturii de soia se dublaseră iar, țărănimii, i-au fost im-puse noi dări, în produse vegetale și animale.

Aprobate și adoptate de măcelarii comuniști ai popo-rului român, aceste măsuri erau motivate cu explicații gău-noase și perfide, puse pe seama datoriei externe a țării.

Realitatea, era cu totul alta. Câțiva economiști și o mică parte a populației,vorbeau în subsidiar, despre o mare criză politică, economică și socială care, va urma în perioada următoare.

În toamna aceluiași an, am fost detașat la două licee de specialitate din Miercurea Ciuc și Gheorghieni pentru o pe-rioadă de doi ani, licee care, pregăteau elevi pentru industria energetică și a mineritului. Aici, am predat “Tehnologia me-seriei la clasele IX-XII, secția română și ore de Fizică la clasa a-XII-a, capitolul Electricitate și Electronică aplicată, pentru elevii care, se pregăteau la admiterea în învățământul superior.

A fost o perioadă mai grea pentru mine din cauza navetei săptămânale pe care, o făceam cu mașina, dar, fru-moasă și interesantă, din alte puncte de vedere.

Satisfacția acestor doi ani a reprezentat-o cei câțiva elevi ro-mâni și maghiari foarte conștiincioși și muncitori, pe care, i-am pregătit, să intre la facultățile la care optaseră.

După terminarea studiilor, aceștia, au ținut legătura cu mine multă vreme deși, venisem acasă și, nu mai aveam nimic cu activitatea didactică.

Anul 1981, pentru familia mea, a fost un an de doliu. Atunci mi-am pierdut ambii părinți și, pe buna Filofteea din Solovastru. Una peste alta, în țară au început să apară proble-me după probleme, acutizându-se din ce în ce mai tare criza generală, începând, cu cea energetică.

Astfel, consumul carburanților a fost raționalizat la sânge,

Iar circulația automobilelor pe drumurile publice se restricțio-nase drastic. Într- o dumnică circulau mașinile cu număr fără soț, iar în cealaltă cele cu soț.

În acest timp, națiunea română se agita și suferea în tăcere iar, statul român își manifesta deschis opțiunile, întă-rindu-și cu sârguință organele de represiune.

Miliția și securitatea, presa și organele administrative și de control al acestuia, omagiau extaziate, realizările comuniș-tilor, pregătind al Doisprezecelea Congres al Partidului.

Pe de altă parte, pe scena politică și socială a lumii erau probleme mari. URSS-ul intrase în Perestroika lui Gorbaciov iar în țări ca:Ungaria, Polonia și Gemania de răsărit, erau miș-cări sociale care, scuturau din temelii orânduirea comunistă.

În schimb, la noi în București, comuniștii țineau cu mândrie steagul sus, defilând mai departe pe ,,drumul socie-tății multilateral dezvoltate”,cum era cântată și lăudată de pre-sa vremii și televiziunea comunistă română.

Liderul reformator, Gorbaciov fusese într-o scurtă vizită la București și, trăsese un semnal clar de alarmă asupra situației în care se afla blocul comunist, avertizându-l direct pe Ceaușescu. Dar, clica îmbuibată din jurul acestuia și tâmpenia sa, l-a împiedicat să înțeleagă mersul istoriei iar, măsurile luate de govern, se dovedeau mai departe, apăsătoare și deosebit de grele pentru poporul roman.

Raționalizarea și restricționarea a consumurilor de tot felul, au fost extinse la nivelul economiei naționale, afectând și mai grav întreaga societate civilă. Aplicate în toate intre-prinderile industriale și, implicit la noi în fabrică, situația ma-terială și socială a populației se degrada rapid iar, grija zilei de mine, devenise o obsesie care, îți întuneca mintea.

Pentru, a menține în frâu populația țării, P.C.R. (Par-tidul Comunist Român) își pregătea sârguincios cadre spe-cializate, asemenea anilor din timpul colectivizării.

Activiștii de partid aveau instrumente noi de racolare și cons-trângere, deținând puterea absolută pe toată infrastructura societății civile și militare.

Astfel, aveau posibilitatea să selecteze pe oricine, oricând și din orice domeniu de activitate.

Așa, s-a putut explica mai târziu pentru ce, preotul, învățătorul, doctorul, inginerul directorul de școală și ofițeri ai armatei au devenit informatori ai securității.

Toți aceștia, au fost șantajați, amenințați și terorizați până la epuizare și lichidare fizică, numai pentru, interese egoiste, securisto-comuniste.

În luna ianuarie 1984, am fost chemat la Comitetul de Partid Județean, unde mi s-a propus să urmez cursurile școlii interjudețene de partid. Eram pus din nou în fața unei situații dificile, a faptului împlinit. Însă, trebuia să gândesc foarte bi-ne hotărârea și pasul următor.

Îmi veneau în minte anii colectivizării. Acele zile în care, fa-milia mea, trebuia să facă față, golanilor satului și activiștilor de partid. Îmi veneau în minte toate nenorocirile trăite de co-munitatea în care, m-am născut și copilărit.

Deasemeni, nu puteam uita lacrimile mamei și fratelui Nicu, coșmarul războiului, trăit de tata și, dispariția atâtor intelectuali și oameni vrednici din societatea rurală.

În aceiași măsură, mă gândeam la copiii mei aflați la școli, la serviciul meu și al soției, la poziția materială și scială a familiei, dar și, la faptul că, toate acestea le puteam pierde printr-un singur gest al partidului. Deasemeni, eram conștient că, nu puteam mulțumi două entități deodată.

De-aceea, câteva nopți la rând n-am avut un somn liniștit iar, la serviciu, nu mă puteam concentra la treburile zilei.

In partid, circulau informații vagi despre o posibilă schimbare însă, nimeni nu știa în ce fel? și, când va fi?.

În acest context confuz, cum spuneam, am fost propus pentru îndoctrinare. Omul, care inițiase acest demers, avea o funcție înaltă în structurile locale ale orașului. Locuia în Reghin și, cunoștea toată evoluția mea și a familei. Nu aveam secrete față de el și, respectam prietenia noastră, așa cum știam eu mai bine.

Într-o zi, l-am contactat telefonic.Atunci, m-a invitat la biroul său, spunându-mi detaliat scopul acestei acțiuni de partid. El, vedea în mine , un om care, poate ajunge în coduce-rea superioară de partid și de stat. Un om care, poate duce mai departe ,,valorile materiale și spirituale ale comunismului,” amintind mereu sloganuri și exemple de cariere reușite.

În final, mă îndemna ca, nu cumva să refuz oferta to-varășului prim secretar. Stând în față cu el, mă uitam la risipa de efort verbal pe care o făcea tovarășul politruc, folosindu-și toată zestrea sa intelectuală. Ascultându-l până la capăt, am realizat că, acest ,,prieten” este de fapt un activist, de tip nou, care transformase prietenia noastră, într-un interes de partid.

În schimb, pentru mine, adevăratele valori se aflau de fapt, într-o societate civilă, numită, familie.

Acasă, m-am consultat cu Fira Ea, m-a îndemnat, să dau curs acestei propuneri, încălcând astfel, dorința tatei, de-a respinge categoric orice colaborare cu această clasă politică.

După trei luni de zile, reîntors de la cursuri, obosit și scârbit pentru todeauna de învățătura marxist–leninistă, mi-am con-tinuat discret, politica mea familială, aruncând cu dispreț în foc, carnetul de partid. Noroc cu Fira care, l-a scos repede din flăcări, ca nu cumva, ,teracota” să spună cuiva,căci atunci, aveau urechi și pereții casei.

Drept ,,apreciere” în luna mai, am fost ales președinte de sindicat pe fabrică. Alegerea mea, ca președinte de sindi-cat, a fost opțiunea tinerilor căsătoriți cărora, le-am mulțumit îndesat, oferindu-le repede și, în condiții avantajoase aparta-mente noi, construite odată cu fabrica.

În toamna anului 1984, la nivelul județului Mureș s-a organizat o excursie în URSS., pentru o perioadă de treizeci de zile. Din fiecare intreprindere, au fost nominalizate una sau două persoane cu funcții politice și sindicale în unitatea rspectivă. De regulă, aceștia erau secretarii de partid și președinții de sindicat. Itinerariul excursiei, cuprindea orașele mari ale Rusiei. Toate cheltuielile, au fost suportate de către intreprin-deri iar persoanele ghid, au fost puse la dispoziția noastră de către ONT.

Plecarea întregului grup s-a făcut din Gara de Nord a Bucureștiului, astfel că, o parte a excursionniștilor au venit cu mașinile intreprinderilor, la care lucrau, iar alții, printre care și eu, am mers cu trenul accelerat.La Albița, punctul de frontieră cu Republica Moldova, vameșii, au verificat pașaportul fiecă-ruia, după care, ne-au lăsat să plecăm mai departe, către Chișinău unde, am ajuns dimineața la ora șase.

Ion, era numele ghidului nostru. Un tip înalt, subțirel, glumeț și foarte bine documentat. În gara Chișinăului, ne-a adunat pe toți într-un autobuz mare, apoi am plecat către hotelul Cosmos, situat în vestul orașului. Aici, am fost cazați două seri. Dimineață, s-a vizitat orașul, iar după masă, am par-ticipat la o degustare de vinuri moldovenești.

Seara următoare, ne-am îmbarcat în tren. Prima stație a fost la Kiev. Am ajuns tot seara, la orele douăzeci și doi.

În gara Kievului, luminată economic, coborârea pasagerilor, a fost greoaie și dificilă, din cauza oboselii fizice și bahice a câtorva dintre călători. Oprirea vagoanelor, s-a făcut departe de sala gării de călători iar un vânt subțire de toamnă târzie, venit din valea largă a Niprului, ne-a amorțit repede mâinile și fața. Lângă gara de călători, ne aștepta un autobuz uriaș.

Trecând podul, peste apa Niprului, autobuzul ne-a lăsat la un hotel, construit pe malul acestuia.

În aceeași seară, ghidul ne-a propus o ședere de cinci zile la Kiev, timp suficient pentru, a vizita orașul și împreju-rimile sale. Orașul Kiev, ocupă o suprafață imensă de teren, puternic industrializată, fiind în același timp un mare centru commercial, istoric și turistic al Ucrainei. Vizitându-l, am ră-mas impresionat de cotacombele situate pe malul drept al Niprului, populat de numeroase mumii, parcul său uriaș, plin de statui ecvestre și fântâni arteziene, Muzeul de Istorie Veche și Contemporană și, Arcul Unirii, de pe deal, confecționat din beton și oțel, ca simbol al unirii celor două state, Ucraina și Rusia.

La vremea aceea era președinte Gorbaciov. Programul său numit Perestroika, nu era bine explicat și înțeles de po-pulație, fapt pentru care, lucrurile se precipitau ușor și aducea nemulțumire și supărare acesteia. La vremea aceea, Rusia, era asemenea unui urs, aflat în hibernare. Încă de-atunci, oricare analist mai evaluat, putea spune că, timpul acela, era de fapt, începutul sfârșitului, pentru țara de baștină a lui Lenin, Stalin și a celorlalți de teapa lor dar, și a socialismului și comunis-mului.

Excursia noastră a continuat la Moscova unde, am fost cazați zece zile. La fel ca în celelalte orașe, ghidul ne-a prezentat centrul civic al Moscovei după care, ne-a lăsat de capul nostru. Mai întâi, am vizitat cetatea Kremlinului apoi, biserica din Piața Roșie, imensa Universitate Lomonosov, Muzeul de Aeronautică și Tehnică Spațială Sovietică, Cimi-tirul personalitățior moscovite, Mausoleul Lenin, centrul co-mercial CAER, după care, în fiecare zi, luam un taxiu și, mergeam în zona industrială a orașului sau în afara acestuia. Șoferul, ne era în același timp și ghid, dar, peste tot unde mergeam, întâlneam aceeași stare de amorțeală generală.

După o săptămână, grupul nostru s-a împărțit în alte grupuri mai mici, avându-se în vedere orașul pe care dorea să-l viziteze fiecare grupuleț în parte. Plecarea, se făcea la fiecare trei zile, din aeroportul Moscovei, cu o navă aeriană-TU-100, un avion de călători de producție sovietică. De fiecare dată, eram însoțit de ghidul nostru. Grupul din care făceam parte era format din douăsprezece persoane. Toți, aveam același scop: să vizităm localitatea Ursuk, un sat din apropierea ora-șului Tașkent, devenit după război, un mic muzeu al holoca- ustului. Prima escală am avut-o la Riga iar, noaptea am zburat la Tașkent, oraș situat în Asia centrală, aproape de China.

Spre dimineață, am aterizat pe un aeroport mic. De acolo, am fost îmbarcați imediat, într-un autobuz al armatei și, transportați într-o unitate militară nepopulată.

Până în satul Ursuk, erau de parcurs 256 de kilometri, pe un drum rău, de țară.Satul, era împrejmuit cu gard înalt și stâlpi din beton pe care, se afla încă, sârma ghimpată, întinsă bine de mâinile prizonierilor.La intrare, să lășuiau câteva că-suțe mici, construite pentru călăii lagărului.

În jurul acestora, săpate în panta dealului mii de bordeie, cu gura căscată, ne priveau cu ură, arătându-și interiorul lor gol și negru, unde, s-au adăpostit și trăit, pentru scurtă vreme, pri-zonieri din toată lumea. În mijlocul incintei se afla o fântână cu apă potabilă iar, în stânga lagărului,câteva latrine turcești.

Pe lungimea gardului se aflau încă acele turnuri înalte, din care, era supravegheată gloata de oameni.

O persoană în vârstă, ne-a purtat peste tot, lăsându-ne pe noi să tragem concluziile finale. Deși, doream să plecăm cât mai repede către Moscova, nu a fost posibil deoarece, avi-onul venea de două ori pe săptămână, plecarea noastră fiind posibilă, abia a doua zi, după masă.

La Moscova, am refăcut din nou grupul inițial, plecat din țară. Din magazinele moscovite, am cumpărat bijuterii din aur, țigări, jucării pentru copii, obiecte artizanale, și condi-mente.În următoarea zi, ne-am urcat pe tren, călătorind fără întrerupere cinci zile. În vama Albița, acarii și-au făcut treaba lor la boghiuri, iar vameșii, ne-au vămuit rusește, lăsându-ne câteva cumpărături.

În concluzie, excursia la ruși, mi s-a părut interesantă dar, foarte obositoare.

În octombrie 1986, IFET-ul (Intreprindereea Fores-tieră de Exploatare și Transport) din Reghin, avea aprobat spre finanțare proiectul unei fabrici de furnir, cu tehnologie de import. Fabrica, urma să fie amplasată pe aceeași platforma industrială, lângă fabrica pal și secția a șaptea Mobex Tg -Mures. În țară, exista o singura fabrică de furnir, de mică pro-ductivitate, în localitatea Deta, de lângă orașul Timișoara.

Investiția reprezenta o tehnologie de vârf iar pro-dusul finit, – furnirul, avea o mare căutare în industria mobilei. Partea de construcții o executa TCM-ul din TgMures iar mon-tajul și automatizarea, urmau să fie făcute în regie proprie de către investitor, cu specialiști din intreprinderile românești de profil.

Ministrul lemnului de atunci, Winter Leopold, con-vocase la Mobex-Tg Mures, toți reperezentanții unităților de profil din teritoriu. Era o sarcină trasată pe linie de partid, prin care se urmărea liniștirea populației din industria lemnului, numeroasă și, vizibil agitată în județul Mures.

Printre ei, am fost și eu invitat, în calitate de participant, fără să spun sau, să fac ceva deosebit. Am stat liniștit în sală timp de două ore, ascultând plictisit discursul celor patru vorbitori bucureșteni, discurs care, nu avea prea mult de-a face cu activitatea forestierilor și, a celor de la industrializare.

La sfârșit, ministrul a prezentat de ochii lumii un bilanț pe ramură, fără nici un interes economic pentru asistența din sală.

În timpul ședinței, o persoană în vârstă umbla printre rândurile scaunelor, împărțind bilețele mai multor participanți din sală. Primisem și eu un bilețel din acela.

Era o invitație în sala de protocol a intreprinderii, după ter-minarea întrunirii respective.

La un moment dat, am vrut să părăsesc sala, stre-curându-mă ușor către ieșirea din spate. Dar, fiind observat am fost reținut de directorul IFET-ului, Argint Ioan, și cel al Mobex-ului ing. Olteanu Ioan. Acesta din urmă, agitat datorită musafirilor bucureșteni, m-a întrebat scurt și direct dacă, a-ș dori să fiu detașat la IFET Reghin pentru punerea în func-țiune a viitoarei fabrici de Panel- Furnir. Fără să aștepte un răspuns imediat, m-a rugat să-l anunț cât mai repede posibil.

Întâlnirea s-a încheiat aici, părăsind imediat sala, dar tema discuției am reluat-o acasă cu Fira.

Pentru noi, sosise iarăși acel moment când, puteam schimba ceva în viața și activitatea de zi cu zi .Intenționam să cumpăram o altă mașină. Copiii, erau sănătoși și, umblau la școală. Toate, erau bune în casa noastră însă, starea de panică generală din jur, ne crea un oarecare stres și, o neliniște per-manentă.

Până la urmă ne-am hotărât să plecam amândoi la IFET Reghin. Gândurile noastre, le-am transmis mai departe, directorului de la Mobex și astfel, după două săptămâni, am fost transferați amândoi, la aceeași unitate.

În luna iunie 1987, Fira, împreună cu o sută de elevi, proaspeți absolventi ai unei școli de specialitate au plecat la Deta pentru trei luni, avându-se în vedere acomodarea lor cu procesul de producție. A fost o bună ocazie pentru mine și copii, să mergem de mai multe ori la Timișoara și, mai cu seamă, la ștrandul din apropiere.

Lucrările la fabrica de Panel–Furnir s-au încheiat mai repede iar, elevii s-au întors în noua fabrică, devenind munci-torii permanenți ai acestei unități de producție. La sfârșitul lucrării, am predat directorului tehnic documentațiile fabricii, iar electronistul și cei câțiva electricieni detașați de la fabrica de Pal, au devenit angajații permanenți ai fabricii.

Atunci, directorul general al IFET-ului, m-a întrebat dacă, doresc să lucrez în serviciul mecano energetic al intreprin-derii.Am fost de accord.

Însă, odată cu întoarcerea de la Deta, viața lui Fira deve-nise un coșmar, spre supărarea generală a familiei.Elevii, tre-buiau supravegheați pe două schimburi, iar aceștia, nu ve-neau la serviciu erau neatenți, se accidentau și, distrugeau inconștienți utilajele. Protecția muncii, era toată ziua pe capul ei iar, tehnologul din fabrică, nu mai știa ce să facă cu atâtea rebuturi și utilaje deteriorate.

Câteva luni mai târziu, fabrica intrase pe trei schimburi, ceea ce, îi făcea și mai greu serviciul, iar solicitarea înlocuirii a eșuat lamentabil, din cauza lipsei unui înlocuitor.

Nefiind posibilă o variantă de ieșire din această situație grea, și neplăcută, Fira și-a depus dosarul pentru pensionarea pe caz de boală.

Eram în noiembrie 1989. În luna decembrie, a urmat Revoluția. Momentul de vârf, l-am trăit pe valea Mureșului, într-un han pescăresc de la Răstolița, împreună cu mulți oa-meni ai locului și câțiva colegi de birou unde, am sărbătorit evenimentul alungării dictatorului. Seara, pe la orele zece am ajuns acasă, continuînd să urmăresc la televizor alături de fa-milie, bucuria acelui eveniment istoric, trăit cu maximă inten-sitate de națiunea română.

Imediat după sărbători, mai exact în 5 ianuarie 1990, am plecat la București cu bilanțurile mele energetice însă, co-laboratorii mei, din Minister și Centrală, nu mai erau acolo.

Geanta, plină cu documente, am cărat-o prin București până la Oficiul Național de Invenții și Inovații, la nenea Costea, cum îi ziceam eu, un om, ajuns la vârsta pensionării pe care, l-am găsit și atunci în biroul său .

Cu trei ani înainte, depusesem dosarul unei invenții, despre care, nu mai știam nimic. Fiind curios, să aflu stadiul în care se afla dosarul meu, am intrat timid în acest birou.

Privindu-mă cu mare atenție, domnul Costea și-a adus aminte de mine și, începu să răsfoiască cu grjă un registru albastru și gros. Numele meu, figura la pozitia 118 / 1986 /11, iar inves-ția, fusese omologată însă, nu avea încă beneficiar.

Atunci, am avut pentru prima dată o tresărire ciudată întrebând dacă, aș putea avea eu această calitate. Cu același calm englezesc, nenea Costea a răsfoit în continuare câteva pagini ale dosarului după care, l-a închis, împingându-l ușor către marginea mesei sale. M-a privit încă o dată, pieziș, cu coada ochiului apoi, mi-a explicat pe larg posibilitatea recu-perării dosarului respectiv.

În final, a ținut să-mi sună că, în toamna aceluiași an va intra în pensie.

Cu informațiile și sfaturile sale de arhivar, am pără-sit acel birou, dând binețe omului care, trezise în mine o mare speranță. Curiozitatea, m-a purtat mai departe prin piața Universitatii, la C.C., Piața Romană, prin acele locuri care, arătau cu prisosință, fața unui București însângerat și, o popu-lație hotărâtă, să taie pentru todeauna, răul de la rădăcină.

La colțul Universității am semnat și eu, în Cartea Revoluției.

De la balcon, studentul Munteanu, citea la microfon un manifest anticommunist. L-am ascultat cu atenție, după care, am plecat cu adevărat către casă.

Primul semestru din însemnat un haos general în toată România, cu multe mișcări sociale, destabilizând țara pe toate direcțiile : economic, social și politic.

Însă, libertatea dobândită prin jertfă și peste noapte, nu a fost înțeleasă corect de populația acestei țări. După cincizeci de ani de dictatură și frustrări, oamenii își pierduseră identitatea de-venind ființe robotice, cu memoria programată, să rețină o sin-gură propoziție : noi muncim, nu gândim.

Așa s-a ajuns la distrugeri, incendieri de bunuri, de valori spirituale și materiale, făcute tot prin munca lor, de zi cu zi. Lipsa unei clase politice educate, armata îngenuncheată de securitatea statului și lipsa unor intelectuali afirmați, toate acestea, împreună cu prostia generală, făceau din România o țară de oameni fără opțiuni.

Fetele.

În lumea minunată a copiilor din casa noas-tră, Doina, era cea mai mare autoritate.Progra-mul ei cotidian era bătut în cuie.În fiecare dimi-neață,la ora șapte, se îm-brăca în uniforma șco-lară și, mergea cu auto-buzul la școală.

Întoarsă acasă, servea masa, se odihnea puțin, apoi își făcea în liniște temele. Era atentă la tot ce se întâmpla în jurul ei și, se străduia să fie bună în toate. Ieșea cu Laura și Mariana în fața casei, pe terenul de joacă sau în oraș, unde băieți de aceeași vârstă, agresivi, atentau copilărește la liniștea și pudoarea lor. Din fericire aceștia își pierdeau repede elanul, întrucât ea, îi disciplina pe loc, cu o corecție rapidă și în forță.

Și-a terminat școala primară și generală în orașul Reghin, cu medie bună, fapt pentru care am înscris-o la liceul industrial cu profil energetic din Târgu.- Mureș, finalizându-l cu un premiu la învățătură și activitate sportivă.

Imediat, după liceu, a urmat o școală tehnică de doi ani din Târgu-Mures, apoi a intrat în serviciu la Mobex Tg Mures ca personal TESA. S-a căsătorit, dar mariajul a fost de scurtă du-rată, rezultând un băiat, Laurențiu, căruia îi dedica tot timpul ei, de mamă.

După câțiva ani, prin Mariana, va cunoaște un bărbat american, Paul, care în scurt timp îi va deveni soț.

Astăzi, când scriu aceste rânduri despre ea, o știu foarte feri-cită, alături de soțul și băiețelul ei, stabiliți definitiv în orașul Erie din Pensilvania, SUA. Vorbim des la telefon și pe messenger, iar toate veștile care vin de acolo, sunt minunate .

Mariana, era feblețea bunicii Filofteea din Solovastru. După nașterea sa, bunica Filofteia s-a mutat definitiv în casa noastră devenind doica ei. Și-a dorit nespus de mult s-o creas-că, în amintirea unui copil de-al ei care, dispăruse prematur, făcând acest serviciu, gratuit și, cu multă dragoste.

O hrănea, o spăla, mergeau împreună peste tot, se plimbau, dormeau și vorbeau tot timpul, făcându-i un regim alimentar propriu, dar nesănătos iar, când interveneam noi, se supăra ne-spus de mult. Din prea mult zel, adesea buna Filoftia nu o lăsa la joacă cu sora ei Laura, întrucât aceasta, era favorita lui mica Veselina iar, între ele exista o concurență acerbă și, o relație proverbial, între noră și soacră.

Pusă în fața unei asemenea situații Laura devenea indiferentă, orientîndu-se repede către o altă ocupație, privind detașat dincolo de atitudinea bunicii Filofteea.

Puțin agresivă, Mariana avea un debit verbal excesiv iar sora sa îi accepta comportamentul, amuzându-se mereu.

Amândouă, au crescut și umblat peste tot: la cămin, școala primară și generală. Erau vesele, pline de viață,șușoteau își făceau ochiade, se mirau și reve-neau la realitate prin hohote de râs. Împărțeau orice bun în mod egal, frățește și, nu se supărau vreodată una pe alta.

Apoi, au intrat la licee diferite. Laura, la liceul silvic din Gurghiu, iar Mariana, la liceul economic din Tg.-Mureș. Mai departe, Laura a intrat la ASE București, iar sora ei, Mariana, la Finanțe- Bănci.

În liceu, Mariana l-a cu-noscut pe Giani, un băiat din Alba Iulia, coleg de liceu cu Laura, al cărui tată era plecat în SUA.

Imediat, după terminarea liceului, acesta a plecat lângă taică-său, dar, a păstrat legătura de prietenie cu Mariana. Peste câțiva ani, se vor căsători, stabilindu-se definitiv în America.

Prima dată au locuit în orașul Erie din statul Pensilvania.

Aici, Mariana a studiat la Universitatea Edimboro. După absolvire, a fost repartizată în statul Arkansas SUA, localitatea Bentonville, unde s-a stabilit și locuiește în momentul de față. Are două fetițe : Nancy și Amalia. Giani este ajutor de șerif în statul Arkansas dar și un tată adevărat, care își iubește păti-maș cele trei fete.

Amalia la un an.

Am spus-o întodeauna și spun în continuare același lucru despre Laura. Ea, a fost și rămâne mai departe feblețea mea. S-a născut dintr-o relație firească, în-tre doi oameni care, s-au înțeles din priviri, iar dra-gostea lor, pătimașă s-a transformat cu timpul într-un sâmbure tare al iubirii pe viață.

Venirea ei pe lume a în-semnat foarte mult pentru viața și drumul meu sub soare.Anii trăiți în familie, au fost pentru ea, lecții de viață și cunoaștere a rea-lității cotidiene, rămânând mereu o ființă curioasă, ne

glijând cu știință răutatea și agresiunea verbală.

Vacanțele de vară erau scurte iar anii treceau prea repede. Într-o dimineață m-am trezit că, am în față, o domni-șoară, ajunsă la maturitate Sfioasă, m-a întrebat despre calea și viitorul ei. Atunci, am sfătuit-o să meargă la o facultate teh-nică, asemănătoare pregătirii mele profesionale.Așa,vedeam eu calea viitorului ei.

Mi-a dat ascultare și, în felul acesta, am ajuns amân-doi în capitala țării. La umbra pădurii din Băneasa, am reca-pitulat asiduu câteva zile la rând, grila de teste la materiile pentru examen. Programul, începea dimineața la ora nouă, pănă la ora treisprezece. De multe ori,încheiam pesimiști acest program, iar ea, își acoperea cu palmele, fața și ochii, din care, curgeau lacrimi adevărate.

Astăzi, când scriu aceste rânduri recunosc compor-tamentul meu dur și insistent, care l-am avut atunci față de ea, dar, ,,tot răul este spre bine”, v-a recunoaște ea mai târziu.

În ultimii doi ani de studii la cunoscut pe George,ca student la facultatea de medicină.Momentul întâlnirii lor, a fost decisiv, hotărând să meargă împreună pe calea vieții.

S-au căsătorit și au un băiețel, Marius-George-Alexandru, un înger sănătos, frumos și deștept care, ține strâns la un loc, ființa părinților săi.

În prezent Laura lucrează la o societate mixtă ro-mâno-americană iar George, la Institutul de medicină Matei Balș din capitală.

Marius la trei ani.

George, Marius și Laura.

Persoană fizică și juridică.

În 10 ianuarie 1991, garajul mașinii mele a fost trans-format într-un atelier autorizat în care, începusem timid, acti-vitatea ca persoană fizică, după orele de serviciu.

Aveam de lucru însă, îmi lipseau cu desăvârșire piesele de schimb Acestea, nu se găseau în comerț deoarece IPRS (Intre-prinderea de Piese Radio și Semiconductoare) Băneasa, sin-gurul producător de materiale semiconductoare din țară, își oprise producția, odată cu intrarea în procesul de privatizare.

Obținusem ,, Brevetul de Inventator” având la bază autoriza-ția de funcționare, ca persoană fizică.

Aveam așadar, dreptul legal de-a realiza și pune în practică invenția la care, lucrasem multe nopți la rând.

Pentru a trece la producția de serie, trebuia să intru în circuitul economic cu respectarea legislației în vigoare.

Atunci, am înființat un SRL (Societate cu Răspundere Limi-tată). Societatea, se va numi SC Tehnotronic Impex SRL, având toate domeniile de activitate, mai puțin, producerea și valorificarea alcoolului și tutunului, activități considerate atunci, monopol de stat.

Devenisem astfel administratorul unic al acestei so-cietăți comerciale însă, aveam de învățat foarte multe.

În primul rând, nu aveam experiența unei afaceri în derulare, nu lucrasem cu băncile și organele fiscale ale statului.

Aveam nevoie de un contabil, de forță de muncă. Trebuia să-mi asum răspunderea pentru multe obligații, însă aveam în-credere și speranță în viitor.

Trecuseră câteva luni de zile de la revoluție iar eu, umblam încă la servici. O parte din colegii de serviciu știau că, pornisem pe drumul privatizării întrebând curioși, cum este? și ce am de gând? Eu însă, mergeam pe principiul ,, fac și tac”, ocolind toate discuțiile pe această temă.

În 14 martie 1991 mă hotărâsem să părăsesc pentru todeauna activitatea la stat, mergând la directorul general al IFET-ului d-l Argint Ioan, cu o cerere pentru aprobarea con-cediului de odihnă pe anul în curs.

Solicitarea, nu mi-a fost aprobată imediat, sfătuidu-mă să mai aștept câteva luni. Extrem de supărat am părăsit biroul intrând la directorul tehnic. Acesta, mi-a semnat–o imediat, fără să realizeze intenția mea.

Realizarea acelui aparat, (O protecție elctronică uni-versală), necesita un minim de dotări, cu aparatură de măsură și control, truse și mașini speciale, la care, se adăugau mate-rialele și piesele electronice ale montajului.

Însă, efortul financiar depășea posibilitațile mele de atunci.

Singura variantă, rămânea obținerea unui credit bancar.

Dar, și aici, condițiile de creditare erau o noutate pen-tru mine, constituind vârful de lance pentru obținerea lui.

Garanția bancară era obligatorie, iar aceasta, putea fi casa, mașina și bunurile casnice de valoare. Apoi, datorită dobânzii care, crescuse de la cinci la sută la o sută cinci la sută, nimeni nu avea curajul să meargă la bancă, iar dacă, totuși cineva ajungea să angajeze un credit, era considerat nebun sau, inconștient de acțiunile sale.

Cu toate acestea, am discutând în familie această op-țiune. Dar, spre nefericirea mea, am creat o mare tensiune ner-voasă, înțelegând pe moment că, nu este posibil așa ceva.

Câteva zile, am avut o stare de stres și frământări interioare, după care, am mers pregătit la bancă, arătându-le documentele pe care le aveam, prețuri, posibili beneficiari, volumul vân-zărilor și, bineânțeles profitul rezultat.

Directorul Băncii Comerciale, d-l Zaharioiu Ioan, un intelectual respectat de cocitadinii săi, m-a ascultat cu atenție timp de o oră, fără să întrebe ceva, notându-și o parte din spu-sele mele. La sfârșit, m-am uitat direct către domnia sa, încer-când să-i văd reacția chipului.

Spre uimirea mea, cu un ton moale și o privire blajină, m-a sfătuit să pun pe hârtie tot ce-i spusesem până atunci apoi, să mă prezint din nou la el. Într-o săptămână, am reușit să concep un studiu de fezabilitate, bine documentat, pe care, l-am prezentat directorului băncii.

După două zile, d-l director, m-a rechemat,spunându-mi că, documentația este bună, iar creditul, a fost aprobat.

Am semnat contractul încheiat cu banca, fără să știe familia, iar banii, mi-au fost vărsați imediat într-un cont bancar la care, aveam deja acces, începând cu următoarea zi.

Acela, a fost întradevăr primul pas unilateral, greu și riscant făcut de mine, în proiectul și, drumul meu sub soare.

După revoluție.

Trebuia să încep cu începutul. Nu aveam nimic cert pentru demararea proiectului. Foarte îngrijorat, am plecat prin țară, cu speranța găsirii celor necesare realizării aparatului.

Căutările, au început cu Timișoara și Cluj, dar fără rezultate. Bucureștiul, rămânea ultima speranță. Acolo, o aveam pe mă-tușa Florentina, din partea soției. Ea, și soțul ei Mitică, lucrase la IPRS Băneasa, începând, cu temelia acelei fabrici.

Întâlnirea noastră, a fost un moment plăcut dar, și benefic pentru mine deoarece, am aflat că, intreprinderea func-ționa, parțial și, la capacitate redusă. Plin de entuziasm, m-am prezentat la IPRS, unde, am detaliat pe scurt scopul vizitei mele. Atunci, doi bărbați foarte operativi, s-au uitat repede peste comanda mea. Verificând stocul de produse, au depistat pe loc o parte din materialele și piesele care mă interesau.

În finalul discuției, am fost asigurat că, acea comandă va fi onorată integral în câteva zile. Oamenii s-au ținut de cuvânt și, în cealaltă săptămână mă aflam iarăși la București, ridicând toată marfa comandată. Aveam în sfârșit posibilitatea să încep lucrarea la montajul respectiv.

Ajuns acasă, m-am apucat cu toată seriozitatea de lucru, finalizând câteva prototipuri.Probele tehnologice, trebu-iau făcute la o intreprindre cu un oarecare nivel tehnic deoarece, acolo existau cele mai multe probleme cu receptorii electrici. În Reghin, singura unitate economică, cu un aseme-nea nivel tehnic era fabrica de Pal. Aici, foștii mei colegi m-au ajutat să conectez aparatul la un utilaj cu multe probleme electrice, rugând operatorul de linie, să lucreze cu utilajul, la capacitatea proiectată.

La o săptămână, am revenit din nou la fabrica de Pal, aflând că, utilajul cu pricina, a funcționat normal și fără opriri.

Aparatul, a rămas în continuare conectat la sistem, instalând încă două aparate, la alte utilaje, pe care, mi le-a indicat chiar operatorul. Rezultatele, au fost aceleiași.Aveam astfel, con-vingerea și certitudinea că, aparatul se poate face în serie și, pot să-i fac o publicitate largă în zona industrială.

Placa de bază am comandat-o la Electromures Tg-Mureș, iar carcasa, din metal, la un atelier de tinichigerie din Reghin. Comandasem, un lot de o mie de bucăți.

Elementele comandate, le-am primit după trei săptămâni.

În acest timp, am vizitat câteva intreprinderi ale orașului, îm-părțind la birourile mecano–energetic, datele tehnice ale aparatului.

Acțiunea mea, începuse să dea roade. În urma ei, am primit comenzi scurte de zece, douăzeci de bucăți.

În schimb, la fabrica de pal și, Mobex unde, era cunoscută eficiența sa, aveam comandate câteva sute de bucăți.

Prețul, unui astfel de aparat, era de o mie de lei pe bucată. ( O Dacia-1300 costa atunci, 75.000 de mii de lei.)

În luna mai, am produs primele douăzeci de aparate pe care, le-am împărțit ca pâinea caldă celor care, aveau co-menzi depuse.Numărul comenzilor crescuse mult, ceea ce m-a determinat să angajez un inginer, specializat pe rețele electrice și doi electroniști.

La sfârșitul lunii iunie, aveam livrate și încasate 150 de bucăți. În septembrie, reușisem să livrez 800 de bucăți însă, cererea pe piață, era mult mai mare, în județele Harghita, Craiova, Cluj și Baia Mare.

Între timp, plătisem creditul bancar, având destui lei în cont pentru, a continua activitatea. Însă, aveam nevoie de un spațiu de producție, mai mare.Acesta, a fost unul din pri-mele raționamente care, m-a îndemnat să construiesc și să măresc suprafața casei de locuit.

Sfârșitul de an, m-a găsit mulțumit de realizările avute până atunci și, implicit de, nivelul material și financiar la care ajunsesem. Cu patru angajați și, 1800 de aparate livrate, se înțelege desigur că, treburile mergeau foarte bine, fapt apre-ciat de contabilul societății. Însă, drumurile multe lungi, nu le puteam acoperi cu o singură mașină. De aceea,, imediat după sărbători am cumpărat din piață, un Wolskwagen transporter de 1,5 tone cu scopul, de a fi utilizat pentru transportul măr-furilor în țară dar, și pe trasee lungi precum Germania, Italia, Spania și Turcia.

Comenzile, continuau să vină din ce în ce mai multe fiind obligat, să angajez repede, forță de muncă specializată. Așa, am ajuns la atelierele de reparații radio-tv. din Tg. -Mures și Reghin, solicitând ajutor electroniștilor casnici.

Aceștia, nu aveau de lucru, însă, dispuneau de spațiu și apara-tură necesară.Bucuroși de propunere, aceștia au venit la ate-lierul meu, încărcând microbuzul cu aparate de radio, caseto-foane, televizoare și, materiale electronice pentru 1000 de PET-uri. (Protecție electronică trifazică).

Și astfel, cu ajutorul lor, până la sfârșitul anului, am livrat și încasat 5800 de PET-uri.

Dar, așa cum se întâmplă adeseori în viață, succesul meu, de scurtă durată va primi o lovitură de grație. Cei de la IPRS Băneasa, aveau probleme serioase cu materia primă.

Pe de altă parte, fabrica întrase în procesul de privatizare, star-nind interesul unor afaceristi grăbiți.Curând, activitatea IPRS, a fost declarată nerentabilă, fiind oprite câteva linii de pro-ducție, printre care,și cele care, lucrau pentru comenzile mele.

Câteva săptămâni mai târziu, această unitate de producție, unică și valoroasă în țară, a fost privatizată și, desființată.

Ajuns în această situație neașteptată,am oprit brusc, acti-vitatea firmei, fără posibilitatea reluării producției de serie.

După o săptămână de repaos, intrasem într-o ușoară panică.

În oraș, aveam un prieten bun, Căpușan Ion, de profesie ve-terinar. Acesta, cumpărase CAP-ul (Cooperativa Agricolă de Producție) din Apalina, un cartier al Reghinului.

Obținând un credit substanțial de la Banca Agricolă, prietenul meu era interesat să repare construcțiile existente, apoi, să le repopuleze cu animale. Întâlnirea noastră a avut loc la unul din restaurantele orașului unde, am servit împreună masa de prânz. Știa că, sunt privatizat și, aștepta o propunere din partea mea. Consultându-mă cu oamenii pe care îi aveam, am acceptat lucrarea, La câteva zile, am angajat douăzeci de me-seriași, dându-le de lucru în ferma de animale.

Și astfel, primul angajat al meu, inginerul Mateș Valentin, a devenit dintr-o dată, director de firmă cu atribuții foarte clare.

Spre norocul privatizaților, societatea civilă era în-curajată să demareze activități de orice natură În acest sens, apăreau mulți intreprinzători care, doreau să pornească o activitate comercială în propria casă aceasta, însemnând un butic, o alimentară, magazine, ateliere de lucru, etc.

Însă, erau nevoiți să-și modifice casele și, să le adapteze sco-pului propus.Apoi, legislația cerea o serie de acte, aprobări și autorizații, ce, necesitau timp însă, prin societatea mea, ele se rezolvau mai bine și mai. repede.

Treaba începuse să meargă foarte bine. Deschisesem două birouri în locuri diferite a orașului : unul pe strada Spita-lului nr 19, în casa doctorului Ghidro, iar celălalt, pe strada Școlii nr. 9. La primul birou, ne întâlneam în fiecare zi și, dis-cutam cu clienții, toate detaliile legate de comanda lor, iar la al doilea, era o persoană care, prelua de la public toate comen-zile. La acea vreme, în oraș nu exista o altă firmă concurentă iar noi, primeam spre execuție orice lucrare.

Aveam contractate lucrări, pentru tot sezonul de iar-nă, până târziu în primăvară, angajând în continuare muncitori calificați.. Planificarea lucrărilor, o făceam pe toată perioada anului, iar eu, mă ocupam de obținerea avizelor și autorizați-ilor. În vară, numărul angajaților trecuse de optzeci de per-soane, iar aria lucrărilor noastre se răspândise până la distanță de orașul Reghin. Proiectele caselor noi, se executau în totalitate, iar locuința se preda la cheie, conform documentației avizate și, proceselui verbal de predare–primire, însoțit de o garanție prevăzută de lege.

De obicei, la acest tip de lucrări utilizam materialul clientului căci, era mai ușor pentru noi dar, aveam și situații când, tre-buia să facem aprovizionrea cu toate materialele necesare.

În cursul anului am executat și câteva lucrări mari precum : fabrica de debitat cherestea de la Maiorești, la care am lucrat șase luni de zile, cu patruzeci de oameni, Spitalul de Boli Infecțioase de la Tg-Mures, Casa de Cultură din loca-litatea Jabenița, apoi liniile electrice de joasă tensiune de la Rușii Munți, Apalina,Dedrad și Răstolița.Tot atunci, am cons-truit cabanele amplasate pe Șeștina, Valea Mureșului, în loc. Lăpușna, ferma de animale de la Miercurea Nirajului pentru italianul Tonino, fabrica de lapte de la Breaza și o carman-gerie în Reghin. În paralel cu acestea, am finalizat și lucrări de renovare și modificare de proiect la Banca Comercială și, un bloc cu patru etaje al fabricii de viori, ambele locații, fiind în orașul Reghin.

În aprilie 1993, numărul angajaților ajunsese la 154 de persoane, iar Valentin, nu reușea să verifice zilnic toți an-gajații societății. În acest sens, numise șefi de brigadă, cu atri-buțiuni de supraveghere și, distribuirea materialele de cons-trucție. Întrucât, era multă mișcare de personal, aveam nevoie de mașini. În anul acela am cumpărat un alt microbuz pentru transport persoane, un Golf II și un Renault 25-turbo, mașini aduse direct din piața germană.

O altă activitate bună pe care, am făcut-o atunci, în paralel cu activitatea curentă, a fost importul de bunuri, second hand, casnice, aparatură electrică și electronică din Germania.Lângă Frankfurt,exista o bază militară americană în li-chidare. Aceștia, demontaseră clădirile, iar aparatura și bu-nurile casnice din dotare, le vindeau la prețuri foarte bune.

Pregătit cu tiruri, am încărcat: mașini de spălat, televizoare, calculatoare, casetofoane și alte aparate, pe care le-am adus în România, unde le-am valorificat în câteva zile. Multe aparate, erau nefolosite și ambalate în cutiile originale.

Mai departe, un transportator de marfă, îmi aducea acasă toate produsele cerute pe piața Romaniei. Neavând spații suficiente pentru depozitarea mărfii am închiriat cantina TCM-ului și la Electromures, din Tg Mureș, iar la Reghin, depozitul de fruc-te și legume, de lângă fabrica de bere.

Imediat după revoluție, criza alimentelor s-a resimțit și mai mult în țară iar cele mai importante dintre ele au fost zahărul, uleiul comestibil și fructele mediteraniene, în special citricile, aduse în țară prin diferite firme străine. La rândul lor, acești distribuitori își căutau în România parteneri, pentru distribuirea și vânzarea produselor.

Era o activitate de moment dar, foarte rentabilă. În acest sens am închiriat alte spații amenajate, în orașul Reghin, Târgu Mureș și Bistrița Năsăud, spații pe care, le-am trans-format urgent în depozite și magazine.

În cartierul Câmpului, unde locuiam, nu existau uni-tăți alimentare, particulare sau de stat. Populația cartierului se deplasa în oraș pentru cele necesare zilei. Luând în calcul și acest aspect, am cumpărat o casă la șosea, pe care, am trans-format-o imediat într-un depozit, magazin și un mic bufet.

Activitatea comercială a mers bine doi ani, timp în care, am comercializat cantități însemnate de produse alimen-tare, dar concurența m-a determinat să închid pe rând aceste depozite și magazine, rămânând doar cu proprietatea din cart-ierul Câmpului nr.9.

În octombrie 1994 guvernul de atunci a emis o ordo-nanț,ă prin care, se reglementa activitatea societăților care executau lucrări industriale.La licitații, urmau să participe numai, acele firme care, aveau în dotare utilaje profesionale si, autorizație de lucrări emisă de Ministerul Construcțiilor.

Deși, urma ca legea să fie aplicată începând cu anul următor, mă gândeam déjà să limitez în timp acest tip de lucrări, datorită condițiilor impuse de lege, condiții care, mă dezavantajau prea mult dacă, aș fi continuat mai departe.

În același an aveam de finalizat și de predat la cheie mai multe case de locuit. Materialele secundare precum: vop-seaua, tabla pentru pervazuri, pensule, șuruburi, cuie, diferite materiale plastice și de izolații, le cumpăram noi, deoarece ne încadram mai bine în consum. Dintre acestea, cuiele pentru construcții, se consumau în cantități industriale.

Acest produs, îl aduceam de la Câmpia Turzii iar, în ultima vreme, de la Beclean, deoarece era mai aproape de noi.

Într-o zi, Valentin era liber iar meseriașii nu aveau cuie. Atunci, am plecat la Beclean. După ridicarea mărfii, am mers la biroul desfacere, pentru efectuarea plătii.

Întâmplător, acolo se afla directorul laminorului. Întrebându-mă, pentru ce, cumpăr atâtea cuie, i-am detaliat puțin, activi-tatea firmei. Discuția s-a legat și mai bine în biroul său unde, am aflat că, dorește să-și construiască o casă și, ar fi interesat de câteva idei și proiecte moderne.

Către Reghin, îmi umblau prin cap tot felul de gân-duri însă, toate se opreau la mașinile de confecționat cuie.

Văzându-le în fabrică, dar mai ales cum lucrează, am fost fas-cinat de forma, concepția, dar mai ales de performanțele pe care le aveau.

În următoarea săptămână am dus cu mine câteva pro-iecte de casă, reântâlnindu-mă cu directorul laminorului de la Beclean. După multă poveste, în legătură cu casa sa, pe care, urma să i-o construiesc, i-am spus direct că, intenționez să cumpăr câteva mașini de confecționat cuie pentru consum propriu. În acest sens, îl rugam să-mi dea o mână de ajutor..

Mergând prin fabrică, mi-a făcut cunoștință cu o persoană din Grecia. Omul respectiv, instala o mașină complicată, de sortat și ambalat cuie construcții.

Iorgus Nikogianis. Acesta era numele persoanei respective. Un grec care, terminase facultatea la Cluj.Era căsă-torit cu o româncă din Turda. Avea doi copii, locuia în orașul Trikala din Grecia,și, era angajatul unei firme grecești de asis-tență tehnică. Foarte amabil, și-a arătat imediat interesul pen-tru ceea ce doream să fac. Directorul laminorului a plecat mai departe, iar noi, am rămas în discuții.

Puțin mai târziu, am ieșit din fabrică, mergând împreună către apartamentul său, aflat în centrul orașului Beclean.

De la el, am primit atunci câteva cărți tehnice și o listă întrea-gă a furnizorilor de utilaje pentru confecționat cuie și șuru-buri, din toată Europa.

Prietenia noastră, s-a legat ușor iar, în luna august, l-am chemat la Reghin să-i explic la fața locului intențiile pe care le aveam. Atunci, am primit câteva sfaturi, privind cons-trucția halei, a fundațiilor pentru utilaje, precum și date impor-tante, referitoare la tipul mașinilor care, ar trebui achiziționate în prima etapă. După această întâlnire ne-am luat rămas bun, urmând să luăm din nou legătura atunci când, va fi terminată construc-ția. Aceasta, a fost finalizată în luna noiembrie și, tot atunci l-am invitat încă o dată la Reghin unde, am purtat dis-cuții amănunțite, pe tema achiziționării utilajelor.

El, mi-a propus să, aduc utilajele de la firma sa din Grecia, apoi tot el , să le instaleze și, să le pună în funcțiune.

Fiind de acord, l-am lăsat să se ocupe în continuare de aceas-tă problemă. A opta zi după discuțiile avute, utilajele au sosit la Reghin.Tot atunci, i-am plătit grecului valoarea utilajelor apoi, a doua zi au fost așezate pe fundații, conectate la cu-rentul electric și puse în funcțiune.

Evenimentul se întâmpla pe cinci decembrie 1994. În cealaltă zi, am plecat amândoi la laminorul din Beclean de unde, am cumpărat cinci tone de oțel trefilat, de diferite sec-țiuni, pe care, l-am adus acasă pentru prelucrare.

Alături de grec, am pus doi mecanici buni. Reușind să învețe repede câteva reglaje importante, în două zile, au confecționat opt dimensiuni de cuie construcții, asemenea celor de la combinatele siderurgice de la Beclean, Galați și, Cîmpia Turzii.Două zile mai târziu,, un magazin din Reghin,-Metareg SRL, specializat în vânzări metalo-feroase, mi-a cumpărat cele cinci tone de cuie făcându-mi plata pe loc.

După trecerea sărbătorilor de iarnă, am plecat încă o dată la laminorul din Beclean unde, am încheiat un contract comercial pentru 20 tone de oțel trefilat, cantitate pe care, o puteam prelucra, într-o lună de zile.

Acest început bun de an, era iarăși un moment de mare satis-facție pentru mine, întrucât îmi dădea speranța unei călătorii lungi, liniștite și interesantă, pe drumul meu sub soare.

O mare parte din populația activă a țării părăsea slujbele, având curajul să demareze afaceri pe cont propriu iar, cons-trucțiile de tot felul, avansau într-un ritm alert. Era un lucru bun, dar în această acțiune statul român nu-și asuma nici o răspundere.Dimpotrivă, guvernul emitea ordonanțe de urgen-ță, fără o consultare și o informare prealabilă a mediului de afaceri dând posibilitatea fiscului și, celor de la Garda Finan-ciară să aplice societăților comerciale sancțiuni financiare foarte mari, de parcă, am fi fost dușmanii acestei țări.

În anul acela am căutat să finalizez lucrările industriale începute și, să-mi lărgesc cât mai mult piața de desfacere pentru cuiele construcții.Vizitasem toate intreprinderile meta-lurgice din țară și, studiasem bine posibilitățile producerii mai multor sortimente de cuie.Însă, cu utilajele pe care le aveam, nu era posibil așa ceva, fiind nevoie de utilaje în plus.

Nemții, dețineau tehnologia de vârf în prelucrarea metalelor iar concernul Wafios, era unul din coloșii metalur-giei germane. Deși intenționam să vizitez acest concern, nu aveam această posibilitate întrucât, era nevoie de o reco-mandare din partea cuiva, iar acesta, era Iorgus. El, avea rela-ții foarte bune cu specialiștii nemți. Aveam așadar, șansa și norocul să-l folosesc încă o dată pe acest om, pentru rezol-varea intereselor mele personale.

Dar, până să ajung la stabilirea unei relații de afaceri cu spe-cialiștii nemți, a trecut o bună bucată de timp, iar Iorgus a avut tot meritul în realizarea acestei relații comerciale, trans-formată până la urmă, într-o relație amicală.

În iunie, am plecat împreună către Germania.Acolo, ne-am întâlnim cu reprezentantul firmei Wafios.Vizita noas-tră s-a termint într-o sală de protocol, cu foarte multe discu-ții, lămuriri schițe, și documentații. Ajuns acasă, am tradus toate documentațiile primite de la firma germană, cunoscând astfel caracteristicile tehnice ale câtorva utilaje performante și, potrivite proiectului meu virtual.

Aveam nevoie de utilaje specializate pentru confec-ționat cuie construcții speciale, o linie de șuruburi și, un trefi-lor cu decapare mecanică, nepoluant, pentru pregătirea mate-riei prime. Însă, pentru activarea acestui proiect trebuia multă valută iar condițiile de creditare și dobânzile bancare, erau altele. Așadar, proiectul exista, doar în mintea mea, dar pune-rea lui în practică se putea face numai printr-un parteneriat, sau,o asociere de capitaluri, din care, să rezulte apoi o afacere rentabilă.

Firma pe care o aveam mergea bine și, înregistram profit consistent. Todeauna, aveam grijă ca, impozitele către stat să fie plătite la timp, dar cu toate acestea, controalele efectuate de organele fiscale și Garda Financiară deveniseră o practică lunară.Necazurile nu se opreau aici.

Au urmat primele țepe, date de câțiva clienți din țară, cărora, le vândusem tone de cuie. Plătind cu filă de cec, fără acoperire în bancă, am anunțat poliția. Apoi,împreună cu ei, am făcut drumuri lungi prin țară și la București, însă spre stupoarea noastră am descoperit că, de fapt, ,,țeparii” făceau parte dintr-o grupare mafiotă, organizată și condusă, de un reprezentant legal al guvernului.

Supărați, ne-am întors acasă înfrânți, realizând încă o dată, cum înțeleg o parte din românii noștri, democrația, libertatea și legile convețuirii sociale.

Așa cum spunean, cu toate turbulențele economice, naționale firma noastră avea în continuare rezultate deosebite, văzute în conturi bancare, cu multe zerouri.

Însă, oricât am insistat în deplasările mele și în discuțiile pe care le-am avut cu diverse persoane din țară și străinătate, nu am avut bucuria să întâlnesc un investitor hotărât.

Era un moment nepotrivit. România avea cel mai mare risc de țară iar, o parte dintre investitori se îndreptau către Polonia și Cehoslovacia chiar și către Ungaria unde, condițiile și mediul de afaceri erau altele, decât la noi în țară.Hârșâit și, vlăguit de toate opreliștile, am luat legătura cu d-l Cojocaru Mihai, pre-ședintele Cam. de Comerț Industrie și Agricultură a României, pentru a intra în contact direct cu posibili parteneri sinonimi, din țările emergente. Astfel, am ajuns să discutăm cu Ca-merele de Comert din Polonia, Cehia și Ungaria, reușind să găsim trei posibili investitori. Unul dintre ei, era un cetățean grec din Salonic, celălalt un sas, plecat din România cu mulți ani în urmă și un american din Pensilvania, doritor să invest-tească în Polonia sau Cehoslovacia.

În august 1998. Camera de Comerț din Polonia anun-ța prin fax, că, investitorul american urmează să vină într-o săptămână iar noi, să fim pregătiți pentru contactarea lui.

Dar, au trecut încă două luni, legea învestițiilor nu era public-cată iar, investitorul american nu sosise în Polonia.

Atunci, m-am gândit la ginerele meu Giovani Rafael, Locuia în orașul Erie din Pensilvania, SUA. Acolo, locuia și ame-ricanul, Mark Iutcovich. În scurtă vreme, aceștia s-au întâlnit, au discutat toate detaliile, urmând să facă o vizită scurtă în România. D-l Mark Iutcovich, s-a ținut de cuvânt, venind întradevăr la Reghin cu Giovani și încă doi investitori ame-ricani, interesați la rândul lor, de aceeiași afacere.

Însă nefiind aprobată legea investi-țiilor străine, nu s-au încheiat acte.

De Anul Nou, Mark și toată familia sa, au revenit în România. I-am cazat la hotelul Continental din Tg. Mureș unde, am petrecut împre-ună Revelionul, având așadar, sufci-ent timp, pentru discuții detaliate.

Domnia sa, era de acord, să invest-tească în România.

Mark plecase în SUA, dar aveam garanția și siguranța că, investtiția se poate realiza. La câteva zile, am ple-cat, de unul singur în Germania.

De data aceasta, știam unde să merg, cu cine să iau legătura și, ce utilaje să aduc. Directorul firmei ,,Steinffels gmbh” din Hamburg, d-l Walter Lieneman mă aștepta pe ae-roportul din Frankfurt pe Main. Între timp, învățasem puțină germană, să pot întreține o discuție simplă.

Ajuns la Hamburg, am făcut cunoștință cu familia lui Walter, apoi am plecat amândoi la parcul industrial unde, am ales, toate utilajele, de care, aveam nevoie. Apoi, le-am pus deoparte, am făcut contractual, urmând ca ele, să fie expediate în România de o firmă germană, după efectuarea plății.

În ziua următoare, ne-am plimbat prin Hamburg, vizitând muzeul Marinei Militare din centrul naval al orașului, iar a treia zi, am fost la Teatrul de Stat unde, soția sa Helga, era actriță. Juca, într-o piesă de Molier.

A patra zi, ne-am urcat în avioneta lor de familie, vizitând prin aer, porturile olandeze: Amsterdam și Roterdam, terito-riul Belgiei și, partea de răsărit a Franței.

Totul a fost un vis scurt pe care, l-am trăit în direct, apoi am plecat acasă, așteptând cu nerăbdare prima serie de utilaje.

În decembrie 1998 s-a publicat legea importurilor de mașini și utilaje. Prin lege, importurile de utilaje tehnologice erau scutite de impozite și taxe vamale.Atunci, l-am contactat telefonic pe Walter Lieneman, să pregătească expedierea pri-mei serii de utilaje.Discuția, am purtat-o mai departe cu Mark, și, împreună, în 28 ianuarie1999, am plătit firmei gemane, contravaloarea primului contract.

În 18 februarie 1999, m-am întâlnit iarăși cu Walter pentru seria a doua de utilaje. Înstalarea acestora, s-a făcut în două luni de zile, necesitând oameni specializați, aduși de la de la Combinatele de la Beclean și Câmpia Turzii.

Tot atunci, acasă, am înlocuit linia de alimentarea cu energie electrică, de 30 de kwa, cu alta, pe o lungime de patru sute de metri, având o putere de 240 kwa.

După instalarea ambelor linii tehnologice, aveam po-sibilitatea să trefilez lunar, 150- 300 de tone oțel laminat.

În acest sens, am încheiat contracte cu laminorul de la Com-binatul din Câmpia Turzii întrucât, oțelul lor, avea o calitate mai bună. Și astfel, practicând prețuri mai bune, cuiele și șu-ruburile produse de firma noastră, au ajuns în multe județe ale țării, chiar și la export, în Slovenia.

Din păcate, odată cu declanșarea procesului de pri-vatizare, a început jaful oficial al acestei țări. Motivând dato-riile uriașe pe care le aveau marile combinate ale țării, lipsa unor comenzi, uzura morală și fizică a acestora și alte invective, politicienii și guvernanții noștri, hămesiți de foamea în-bogățirii peste noapte s-au folosit de toate mijloacele pe care le aveau la îndemână pentru, a distruge cu bună știință, rapid și fără urme, patrimoniul uman, economic și administrativ al acestei țări, rămasă peste noapte la discreția și cheremul lor.

Imediat, după revoluție acești navetiști prin toate par-tidele și guvernele, perindate după 1989, în multe cazuri, oa-meni fără educație civică, excroci și șmecheri mărunți de stradă, ajunși la cârma țării, s-au îmbogățit peste noapte, fără o strategie elevată, devenind în scurt timp miliardari de carton. Mai târziu, folosindu-se de legi și ordonanțe date de ei, au sfârșit averea țării, iar națiunea română a luat-o razna prin lume, cerșind străinilor, locuri de muncă pentru supraviețuire.

Rămasă în grija acestor ,, diriguitori de țară”, după 20 de ani de așteptări și promisiuni, astăzi România nu mai are cimentul, energia, gazul, oțelul și chimia sa, iar intreprinderi-le mici și mijlocii, lipsite de materiii prime, intră în lichidare judiciară, sau falimentează de la o zi la alta.

Referindu-mă la activitatea mea metalurgică, în urma acestui proces, devastator pentru țară, începând cu anul 2003, la nivel național, au apărut primele probleme în aprovizio-narea cu oțel laminat. Uzinele metalurgice de la Beclean și Câmpia Turzii, intrate în procesul de privatizare, au încetat livrarea oțelului laminat către beneficiari.

Rămas fără materie primă, m-am îndreptat către com-binatul siderurgic de la Galați, laminorul Brăila și Focșani.

Rând pe rând, aceste unități industriale s-au închis ori, s-au privatizat astfel că, la un moment dat nu mai aveam de unde, să cumpăr nici oțel laminat și, nici trefilat.

Lovit crunt, și de data asta, am cumpărat oțel din Cehia, apoi oțel laminat de la Râbnița, din Republica Moldova iar în cele din urmă, de la combinatul siderurgic Krivoirog , din Ucraina.

Prețul acestuia, era mai mic decât în România. Avea o calitate mai bună dar, profitul rezultat nu era consistent în firmă, din cauza furtului de materie primă, atât la cântarul fur-nizorului cât, și pe traseu, până la destinație.

Din Ucraina, transportul oțelului, se făcea vagonabil până la Galați, în zona liberă. Mai departe, îl încărcam pe autocami-oane, dar pe drum, între Galați și Reghin, dispăreau unul sau doi baloți de oțel, ceea ce însemna, patru-cinci tone de oțel laminat pe fiecare TIR.

Ajuns iarăși, într-o situație critică, am anunțat, partene-rul american, despre aprovizionarea cu oțel, iar el, mi-a lăsat libertatea de-a decide singur. Întrucât, investiția se amortize-se complet, iar noi, ca parteneri de afaceri, ne încheiasem so-cotelile onorabil, în scurt timp, am hotărât, să vând urgent fa-brica, încheind definitiv o altă activitate a mea, făcută cu drag, vreme de zece ani.

2004. Cu d-l Mark, în biroul său din Erie -Pa Pensilvania. SUA.

2002, Cu d-l profesor Mark, în biroul său din Erie-Pa.SUA.

S.U.A.

Cu d-l professor Mark Iutkovics, în biroul său din Erie Pensilvania.

Situat la poalele munților Gurghiu, Reghinul sau, orașul de pe deal, se desfășoară sub forma unui amfiteatru, pe ver-santul drept și terasat al râului Mureș. În cursul său agale, a-cesta, preia și apele râului Gurghiu, delimitând simultan, cen-trul vechi al orașului, de cartierele sale mai noi; Câmpului, Iernuțeni și Ierbuș, apărute și dezvoltate treptat, începând mai intens, după anii 1960.

Atestat în anul 1289, locuitorii Reghinului, au avut todeauna ca ocupație de bază; meșteșugul lemnului.

Din fericire, preocuparea aceasta, continuă și în zilele noas-tre, prin ateliere particulare și fabrici, dotate la cel mai înalt nivel tehnic. Populația cartierelor mărginașe, a crescut, odată cu dezvoltarea unităților economice amplasate pe platforma industrială a orașului dar, și datorită migrației meseriașilor na-vetiști, care și-au părăsit fără regrete, casele și locurile natale.

Pentru ei, orașul era un loc al visurilor și împlinirilor în care, puteai avea un viitor mai sigur și mai bun.

Cu timpul, viața le-a arătat în schimb o față schimonosită, rece și neprietenoasă a orașului, mulți dintre ei, împreună cu fa-miliile lor, trăind ani întregi prin bărăci de scândură, insalubre, acoperite cu carton asfaltat. Așa s-a ajuns ca, mulți dintre ei să-și uite obiceiurile și datinile strămoșești, iar religia și credința în Dumnezeu, au părăsit-o aproape de tot.

De fapt, era aceiași strategie a comuniștilor, întâlnită și la con-fesiunile religioase, colocatare, reușind astfel, să-l învingă încă o dată pe D-zeu, iar multe familii, uitau să-și spună, până și, rugăciunea sfântă și cea mai bună: ,,Tatăl nostru.”

Odată cu inițiativa mea, de a înființa o activitate pro-ductivă în acest cartier, o parte a muncitorilor cu pregătire profesională, au avut un loc de muncă asigurat În acest fel, am reușit să atrag atenția organelor administrative și locale, obligându-le să răspundă unor nevoi comunitare, avându-se în vedere drumurile și utilitățile.

Dar, tot nu era destul În anul 2000, cartierul Câmpului nu avea școală, biserică și, magazin alimeantar. De fiecare dată când, exista un eveniment fericit sau nefericit, oamenii acestei comunități trebuiau să meargă în alte zone ale orașului, la alte biserici unde, de cele mai multe ori erau refuzați sau umiliți. Din această cauză, o parte din ei, având dorința de a fi tot timpul aproape de Dumnezeu, s-au convertit cu ușurință la alte religii.

În baza acestui considerant, împreună cu Fira, soco-team că, biserica și un magazin alimentar ar fi o investiție binevenită pentru acest cartier .

În acest sens, am discutat amănunțit cu Primăria ora-șului Reghin pentru autorizația de construcție, urmând ca, pă-rintele Roșca Toader să meargă la Ortodoxia Română pentru diferite avizări. Astfel, în data de 07. 12. 2002, în prezența mai mai multor personalități ale Bisericii Ortodoxe Române de la Alba-Iulia, a celor din oraș și Primăriei din Reghin, s-a purces la sfințirea locului unde, urma să fie amplasată construcția. Cu acea ocazie, eu personal, am așezat piatra de te-melie a bisericii, cu numele de ,,Biserica Sfintei Mucenițe Filofteea și Buna Vestire”, nume pus de părintele Roșca Toader.

Acest nume, este inscripționat pe placa de marmoră încastrată în zidul din față al bisericii dar, și pe clopot, am-plasat în turnul ei, clopot, dăruit de doamna Voica și soțul acesteia, Alfonso din Spania. Cimentul, prundul, varul și nisi-pul pentru fundație și tencuieli a fost donat de firma dom-nului Farago Ioan, din Reghin, iar meșterul acestui edificiu, de la început până la sfârșit, a fost domnul Todoran Teofil.

Biserica din Cartierul Cîmpului văzută din livada noastră

O altă persoană importantă, cinstită și de bună cre-dință care, a pus mult suflet în realizarea acestui lăcaș religios, dând un ajutor semnificativ meșterului, a fost și d-l Fărcaș Vasile, căruia, noi toți, îi zicem ,,nenea Tică”, actualmente, coratorul acestei biserici.

Odată cu terminarea construcției,am înființat un ci-mitir în jurul ei, suficient de mare și, utilizat déjà, în scopul său inițial. În momentul de față se lucrează la pictura inte-rioară, dar slujbele și ceremoniile religioase se țin cu regu-laritate. Primul preot care, a slujit în această biserică a fost pă-rintele Toader împreună cu fiul său, părintele Vasile, acesta din urmă, primind titulatura acestei biserici în care, slujește și

se bucură în continuare de respectul comunității creștine din cartierul Câmpului.

Anul nou 2003, ora 02, în biserica din C. Câmpului.

De la stânga: Nenea ,,Tică”, părintele Vasile și soția( jos).

Todoran Teofil,( meșterul) părintele Toader, Marian și Fira.

În luna mai 2004 am plecat în SUA cu Doinița și băiatul ei Laurențiu pentru stabilirea lor definitivă pe tărâmurile acestei lumi îndepărtate. Acolo, am vizitat mai multe țări și zone geografice din SUA, una mai interesantă și frumoasă decât cealaltă. În acest fel, am reușit să fac o comparație sim-plă între două civilizații contemporane:cea europeană și americană, cu diferențe foarte mari de viață, structură, noutăți și is-torie. Intenționam să rămân mai multă vreme acolo dar, două vești triste venite din România, m-au readus acasă. Fratele meu Nicu, se afla grav bolnav într-un spital din orașul Galați, iar mica Veselina, era internată la spitalul județean Mureș. Și astfel, am părăsit SUA mai repede, pentru întâlnirea cu cei în suferință dar, nu am reușit să schimb cu nimic starea în care se aflau aceștia. Amândoi, s-au dus repede, singuri și pentru to-deaauna pe drumul lor de veci, fără să întrebe ceva sau, să privească o clipă în urmă.

Liniștea din jurul meu și, lipsa unei activități cotidiene îmi crea o stare negativă asociată cu un discomfort jenant și permanent. Mă gândeam să încep o nouă activitate.

Într-o sâmbătă, mergând la piață, printre tarabe am simțit un miros puternic de ciuperci proaspete, venit de undeva din apropiere. Instintiv, m-am uitat pe tejghelele din jur, să văd dacă acestea, sunt expuse spre vânzare. Dar, spre mirarea mea ele, lipseau cu desăvârșire.

Acest lucru, mi s-a întâmplat de două ori la rând. Așa am ajuns ca, într-un moment al inexplicabilului, să mă gân-desc la, posibilitatea înființării unei ciupercării moderne.

Fără să am cea mai mică știință despre tehnologia înființării și creșterii ciupercilor comestibile, după multe umblări și infor-mații, am aflat că, această activitate își are specialiștii ei.

Înființarea unei culturi intensive, necesită anumite condiții de spațiu și factori climatici, de lumină, apă, aer și temperatură, iar acestea, se puteau realiza numai, printr-o investiție consis-tentă și, în baza unui proiect.

Pentru realizarea lui, a fost nevoie de multe aprobări, privind normele de consum alimentar, dar, și de oameni spe-cializați în domeniu. Proiectul, exista déjà în mintea mea și, depuneam toată stăruința să-l activez cât mai repede.

Cu acest gând, am plecat grăbit în Ungaria, la o firmă specia-lizată, despre care, aveam informația că, sunt cei mai buni ciupercari din Europa.Legătura directă cu firma respectivă a fost benefică. Cu informațiile primite de la ei, m-am întors acasă, gândindu-mă la modul serios, să definitivez proiectul.

În 24 august 2004, am înființat o nouă societate, SC Pleurotus agro srl, iar la două săptămâni după aceea, am fina-lizat proiectul. Apoi, l-am prezentat unei firme de consultanță din Tg. Mures, pentru a-l atesta și parafa.Mai departe, pro-iectul, a fost trimis spre verificare, la sucursala Sapard din cadrul Direcției Agricole Tg-Mures și, integrat cu alte proiec-te la Agenția Națională Sapard prin care, se derulau programe de preaderare la UE.

Firma respectivă mi-a trasat sarcinile și toate detaliile cu privire la construcție iar eu, am modificat pe cont propriu, toate halele existente, instalațiile de apă, sanitare și electrice, după normativele prevăzute în legislația europeană, pe măsura 3-4. Contractul încheiat cu agenția Sapard prevedea ca in-vestiția, s-o fac în prima etapă, pe cheltuiala mea , urmând ca, după recepție, aceasta să fie împărțită în mod egal.

În ianuarie 2005 proiectul a fost finalizat, pornind ciupercăria în prima fază. Personalul de lucru se reducea astfel, la un laborant și patru muncitori. Aceștia erau folosiți pentru însămânțări, recoltat și împachetat.

Întroduse în comerț, ciupercile, erau apreciate calitativ în multe centre și puncte alimentare din județ și, adesea nu reu-șeam să facem față cererii.

Buchete de Pleurotus din ciupercăria noastră.

Pleurotus Ostreatus pe brichete, valul al doilea.

Pleurotus Ostreatus valul trei.

Un buchet de . Pleurotus HK – 37.

Pleurotus ostreatus, HK- 37

În paralel cu ciupercăria, intrasem pe filera lemnului.

În ianuarie 2007 am licitat câteva ha de pădure, de fag și ste-jar, din care, am recoltat cantități însemnate de bușteni.

Atunci, mi-am deschis două puncte de lucru pe valea fru-moasă a Mureșului, două la Sovata și, unul la Reghin.

Aici, sortam buștenii, după clasa de calitate și, debitam che-restele, pentru consumul intern și la export. Aveam contracte ferme, încheiate cu societăți comerciale din Grecia, Germania Ungaria și Spania, la care, livram cherestele de brad, stejar, frize, traverse pentru calea ferată și, elemenți pentru paleți.

Tot aici, am făcut cantități industriale de paleți destinați con-sumului intern, utililizați în fabricile de ciment de la combi-natele de Hoghiz, Fieni, Constanța și Turda.

fost un an foarte bun pentru cele două acti-vități, desfășurate în paralel. Însă, adevăratele probleme pen-tru mine, dar și la nivel național, au început să apară odată cu plecarea masivă a meseriașilor peste graniță, lăsând econo-mia țării, fără profesioniști. Datorită acestui fapt, angajații pe care îi aveam erau oameni necalificați, fără nici o pregătire sau experiență în ceea ce făceau. Mai mult decât atât, aceștia veneau la lucru euforici și obosiți, având astfel numeroase ac-cidente de muncă, cu invaliditate pe viață și, distrugeri de piese și scule tăietoare de mare valoare, fără posibilitatea recuperării lor.

Spre decepția mea, furturile de material lemnos erau zilnice, consistente și valoroase, iar posibilitățile de- a ține sub control oamenii și producția, scădeau de la o zi la alta.

Aveam așadar, probleme serioase cu forța de muncă iar, mai departe cu, respectarea termenelor contractuale, încheiate cu partenerii de afaceri.

Din anul 2000, Fira mergea anual, la copii în SUA și, venea acasă doar la sărbători, rămânâd câteva luni apoi, ple-ca iarăși. Rămas singur, grijile si vârtejul problemelor din jurul meu, erau din ce în ce mai multe și prea grele .

Sărbătorile de iarnă din 2007, le-am petrecut cu Fira, poves-tindu-i și ei, cu lux de amănunte starea de fapt, căutând amân-doi o cale de revenire la viața normală pe care, am avut-o atâția ani. Soluția era una singură: să vindem tot ce avem apoi, să plecăm lângă copii și nepoți refăcând pe alte meleaguri și, într-un alt fel, familia de altădată. Gândul nostru, l-am transmis și copiilor, urmând, să fac toate demersurile în acest sens. După plecarea soției, am început să lichidez toate activitățile, făcând publică vânzarea averii noastre.

Intrarea României în CE, presupunea o schimbare generală de infrastructură politică, economică și socială.

Dar, spre surprinderea lumii întregi, peste noapte ne-am trezit cu o criză mondială, financiară și economică, afectând foarte grav, toate domeniile de activitate și, conviețuire socială.

Odată cu celelalte domenii de activitate piața imobiliară, a fost lovită în plin, coborând brusc, la nivelul anilor 1990.

Printre cei afectați, de această criză, am fost și eu.În anul 2006, SC. Prolemn SA, (fostul IFET Reghin) îmi oferise pe casă, o sumă frumoasă de bani însă, nu am fost de acord s-o vând, ridicând prețul mult prea sus, decât se oferise.

În luna aprilie 2008, când doream s-o vând cât mai repede, veniseră la mine mai mulți cumpărători, interesați de pro-prietatea pusă în vânzare.Unul dintre ei, a insistat mult prea mult să, întocmim contractul de vânzare-cumpărare.

Pentru aceasta, în luna august, am chemat-o pe Fira în țară, să fie și ea de față la vânzarea proprietății.Contractul, a fost sem-nat în septembrie 2008 iar, termenul final de plată, era stabilit în 25 decembrie. Însă, spre nefericirea întregii națiuni, criza economică s-a conștientizat repede în toată țara iar, băncile comerciale și-au oprit activitatea de creditare.

Această măsură, ia afectat drastic pe ,,cumpărătorii” noștri. Neavând suficiente resurse financiare au umblat în multe locuri, prin țară și în străinătate, încercând să facă rost de bani dar, fără rezultat. Atunci, prin mai multe ,,șmecherii” verbale și, de comportament, motivând reluarea activitații de pro-ducție, le-am acceptat intrarea în casă.

După o lună de zile, le-am cerut, să lămurim situația în care ne aflam, solicitându-le câteva documentte, neretur-nate către mine.Atunci, s-a consumat prima neregulă.

Au refuzat să-mi dea acele documente, invocând diferite motive. Suspectam deasemeni, și faptul că, deși ne aflam în luna oc-tombrie, producția nu era pornită iar, discuțiile pe care, le aveam cu ei, deveneau din ce în ce mai dure și nepoliticoase.

Îngrijorat peste măsură de situația în care mă aflam, am consultat avocatul meu, Pop Ion, din Reghin căruia, i-am povestit pe larg toată întâmplarea. Uimit de cele auzite, avo-catul m-a îndemnat să pornim în regim de urgență, o acțiune judecătorescă împotriva lor. Cele spuse și, bănuite de avocat au fost adevărate. Disperați în continuare de situația nou cre-ată ,,cumpărătorii” , inconștienți de faptele lor, au recurs la mijloace frauduloase, falsificând actele originale.

Din acestea, rezulta efectuarea totală a plăților către noi, atât ca persoană fizică, cât și juridică. S-a creat astfel o situație nouă, nefericită, ajunsă în justiție, în urma căreia, a ieșit o sen-tință de anulare a documenttelor făcute de ei, apoi refacerea și repunerea noastră în posesie.

Iată așadar, oameni și fapte a zilelor noastre, dar, și o consecință a schimbării, care nu întodeauna se face în favoa-rea binelui. Iar dacă, ,, orice început” este întodeauna greu, ,,sfârșitul ”, este altul decât, am fi dorit cu toții. Mai departe, se știe : o generație trece, alta vine, apele curgătoare ajung în mări și oceane, iar lucrurile, sunt într-o neîncetată frământare, sfârșind tainic la timpul lor.

Cu toate acestea, lumea noastră, continuă să meargă conștientă mai departe, în căutarea veșniciei, trudind din greu pe căi necunoscute, luând-o mereu de la capăt, asemeni soa-relui care, răsare, apune și, aleargă grăbit către locul de unde răsare iarăși. Aici, mă opresc și eu, sfârșind acestă carte, cu gândul departe, departe în lumea aceasta, amintind cu respect și plăcere cuvintele renumitului Eclesiast biblic Solomon :

Ce a fost, va mai fi : și, ce s-a făcut, se va mai face: nu este nimic nou sub soare.

Reghin 12 iulie 2009 , ora 02,45.

Sfârșit.

Mai multe fotografii de familie.

Eu și cu Fira colindînd de Anul Nou în 2003.

Laura, George, Marian, Mariana și cei doi investitori americani.

Vera, mama lui Paul cu Laurențiu SUA.

Ciprian , Doina, Giani și Mariana.SUA.

Laurentiu premiat la sfîrșitul anului școlar. SUA

Doina și Laurențiu Erie Pensilvania.SUA.

Cântând la fluier în salonul mic de la Reghin.

Giani și Paul , la Reghin

Buna Filofteea din Solovăstru cu soțul ei Pintilie, cei doi băieți Dumitru și Vasile, cu nurorile Veselina și Fira, apoi nepoții, Vasile, Mărioara, Lenuța și Fira.

Hotel Continental Tg Mureș.

Eu, Mark, notarul și avocatul de la București servind masa.

Casa de la Reghin.

Nostalgii la Reghin

Moment vessel la Reghin.

Grădina botanică din Cleveland. SUA.

FBI Cleveland ,statul Ohio

Potcoava. Cascada Niagara

Fira scriindu-și poeziile în salonul mic.

Livada din grădină.

Salonul mare.

Biblioteca de la Reghin , salonul mic.

Bunica , Marius ,bunicul și Laura la București.

Bunicul Marian și Marius.

Nancy și Amalia SUA.

Ciprian în Kentuky. SUA.

Ciprian în Erie Pensilvania 2005. SUA.

Marius

Ciprian în Erie Pensilvania. 2004 SUA.

Tata 72 de ani, cu Laura și Mariana. Galați.

Promoția 1970- Liceul Al. Vlahuță –Podu Turcului .

Rokky

(A fost sfâșiat de un câine lup,

lângă barajul amplasat pe râul Gurghiu)

Cuprins

Pagina

Cuvânt înainte 4

Origini 7

Ani grei 12

Mai multe fotografii de familie 164