Autoritatea Spirituala a Scripturilor

=== L ===

CAPITOLUL 1

METODOLOGIA LUCRĂRII

1.1. DEFINIREA, DELIMITAREA ȘI ÎNCADRAREA SUBIECTULUI

De la început până la sfârșit Biblia proclamă inspirația divină. Biserica a crezut delungul istoriei că Biblia este întruparea unei revelații divine și că documentele care conțin această revelație sunt autentice, credibile, canonice și supranatural inspirate. Sfânta Scriptură trebuie să fie acceptată ca autoritate finală.

Prin autoritatea Bibliei noi înțelegem că Sfânta Scriptură, ca expresie a voii lui Dumnezeu pentru noi, posedă dreptul suprem de a defini ce trebuie să credem și cum trebuie să ne comportăm. Prin autoritate noi înțelegem dreptul de a impune credința sau acțiunea. Ne putem gândi la autoritate în domeniul guvernamental, jurisdicțional.

Autoritatea poate fi exercitată în mod direct de cel care o posedă. Ea poate fi însă delegată, și în mod frecvent chiar chiar este delegată. Adeseori cel care posedă în mod legitim această autoritate, nu o exercită într-un mod direct.

Alții consideră că autoritatea divină a fost delegată unei (unor) persoane sau instituții. Un prin exemplu aici este Biserica romano-catolică, biserica este văzută ca reprezentanta lui Dumnezeu pe pământ. Când vorbește Biserica, ea vorbește cu aceeași autoritate cu care a vorbit Domnul Însuși. Deși Biserica nu descoperă adevăruri noi. ea face explicit ceea ce este implicit în tradiția revelatoare primită de la primii apostoli.

Această lucrare susține că Dumnezeu Însuși este autoritatea ultimă în probleme religioase. El are dreptul, atât în virtutea a cine este El, cât și a ceea ce face El, să stabilească etalonul pentru credință și practică. Totuși, în problemele majore El nu-și exercită autoritatea într-un mod direct. Mai exact Dumnezeu a delegat acea autoritate prin crearea unei cărți, Biblia.

Pentru a transmite mesajul Lui, Biblia are aceeași autoritate pe care s-ar aștepta Dumnezeu să I-o recunoaștem în cazul în care ne-ar vorbi în persoană.

Subiectul Autoritatea Spirituală a Scripturilor, se încadrează în izvoarele teologiei, a informațiilor exacte și infailibile referitoare la Dumnezeu și la relațiile lui cu Universul.

1.2. IMPORTANȚA SUBIECTULUI

O mare parte din populația pământului consideră, acum în secolul al XXI-lea, Biblia sau Sfânta Scriptură drept cartea principiilor morale și spirituale ale omenirii, drept sursa de lumină spirituală inepuizabilă și imposibil de depășit de scurgerea vremii și de progresul amețitor al omului spațiilor interplanetare.

Pentru creștini, Biblia este instrumentul material al revelației, care a făcut posibilă transmiterea de la Dumnezeu la om, într-o formă accesibilă nouă, a înțelepciunii divine, a dragostei divine și a puterii ce zace în Ființa Infinită.

Existența Bibliei se datorește unui complex de factori văzuți și nevăzuți, umani și divini, materiali și spirituali, voluntari și involuntari care, concurând sub patronajul Duhului Sfânt au produs opera ce a lăsat în umbră, Odiseea lui Homer cu toată vraja sa, vestitele coduri babiloniene, biblioteca de la Ninive a lui Asurbanipal, măreția Babilonului antic, cuceririle lui Nebucadnețar sau ale lui Alexandru Macedon, piramida lui Keops, pe zeii din Olimp sau imaginația lui Nero, harta cuceririlor lui Napoleon I și chiar sateliții, care pot face ca omul să-și pună un picior pe pământ și un picior pe lună. Am spus că a lăsat în umbră, pentru că nici o carte de pe pământ nu este atât de mult cercetată ca și Biblia, nici un eveniment nu este atât de pasionant ca evenimentul central descris de ea și anume: întâlnirea omului cu Dumnezeu și conviețuirea lor pentru veșnicie.

Biblia nu este scrisă după o metodă umană, ci divină. Sfânta Scriptură respectă o gradație a revelației, o măsură a intervenției divine în desfășurarea umană și o fidelitate a lui Dumnezeu față de principiile înnăscute în ființa umană.

Inspirată de un singur autor divin, Duhul Sfânt, și scrisă în stilul și genul propriu al aproape 40 de personalități din diferite epoci, durând un timp de mai mult de 16 secole, Biblia este singura carte din lume care a putut deține recordul celui mai lung timp de scriere a ei. Nici o carte din lume nu s-a scris până azi într-un timp atât de îndelungat.

Această vastă influență pe care o are Biblia, m-a determinat și m-a motivat să abordez acest subiect care prezintă sursa autorității spirituale a Sfintelor Scripturi.

Prin urmare lucrul fundamental pentru fiecare din noi este acesta: De unde îmi scot eu crezul? Mi-l însușesc din Cuvântul lui Dumnezeu, din Scriptură sau din datinile oamenilor? Iau numai Sfânta Scriptură spunând: “Aceasta este autoritatea divină!” sau accept și alte învățături?

1.3. TERMINOLOGIE

Autoritateacuvânt provenit din latinescul autoritas, având înțelesul în limba română de putere, împuternicire de a comanda, de a da dispoziții, prestigiu de care se bucură cineva sau ceva.

Autoritatea provine din greceescul exousia care înseamnă putere legitimă, reală și neînpiedicată de a acționa, privilegiu, forță, capacitate, competență, stăpânire, maiestate, autoritate, jurisdicție, libertate, putere, dreptate și împuternicire; exousiazo care înseamnă a exercita autoritatea asupra cuiva care este supus puterii tale.

Revelația provine din latinescul revelatio,-onis, care înseamnă dezvăluire, descoperire neașteptată, fenomen prin care Dumnezeu își dezvăluie natura și voința Sa, anumitor persoane.

Revelație este redarea obișnuită a teermenului ebraic galâ, și a celui grecesc apokalypto, care exprimă aceași idee de a dezvălui ceva ascuns, cu scopul de a fi cunoscut. Când Biblia vorbește despre revelație, ideea este de a-L prezenta pe Dumnezeul Creator care dorește să le dezvălui oamenilor, puterea, gloria, natura și caracterul, voința și planurile Lui, cu alte cuvinte pe Sine Însuși.

Revelație având rădăcină în grecescul apokalupsis care inseamna aparitie, dezvaluire, venire, a ilumina, manifestare, a fi dezvăluit, revelație.

Autenticitate provine din latinescul authenticus, care înseamnă a fi autentic, conform cu adevărul, a cărui realitate nu poate fi pusă la îndoială.

Ineranța o putem înțelege astfel: Biblia, atunci când este interpretată corect în lumina nivelului la care au ajuns cultura și mijloacele de comunicare din vremea în care a fost scrisă și având în vedere scopurile pentru care a fost dată, este cu totul demnă de crezare în tot ceea ce afirmă.

Ineranța înseamnă în mod pactic neschimbător.

Canonicitatea însușirea de a fi canonic care provine din latinescul canonicus care este în conformitate cu canoanele, recunoscut de Biserică.

Cuvântul canon vine de la cuvântul grecesc kanon, sensul său primar este acela de trestie sau nuia; apoi a devenit riglă de măsurat, deci etalon sau standard. În al doilea rând înseamnă decizie autoritară a unui Conciliu bisericesc; în al treilea rând în sensul în care se aplica la Biblie înseamnă acele cărți care au fost evaluate, găsite satisfăcătoare și aprobate ca fiind inspirate de Dumnezeu.

CAPITOLUL 2

BAZA AUTORITĂȚII

2.1 REVELAȚIA

Lumea în care trăim, lumea spațiu-timp, stiințific vorbind, ni se prezintă ca un spațiu limitat, un fel de sferă în care totul se desfășoară după legile cauzalității și dovedește că în lumea aceasta a noastră totul se petrece în timp și spațiu. Noi știm că în afara acestei lumi există o lume, numită “Veșnicie” sau “Eternitate” deși, trebuie s-o recunoaștem, noi nu ne putem imagina cum este o lume în care “aici” și “pretutindeni” este acelaș lucru, și unde “ieri” și mâine” este un permanent “azi” și un continuu “acum”.

Ființa transcendentă, adică din afara spațiului și timpului, care e dincolo de materie, dacă vrea să ne comunice ceva la nivelul înțelegerii noastre, dacă găsește de cuviință să ne explice ceva, atunci trebuie să ia singură această inițiativă; și această inițiativă, care nu ne poate aparține, se numește revelație.

Revelația este, deci, inițiativa unei Ființe din afara sistemului spațiu-timp de a ne comunica adevăruri despre Sine, despre Univers și despre noi, despre începuturile noastre și despre destinul nostru.

Revelația lui Dumnezeu este o comunicare rațională transmisă prin idei inteligibile și prin cuvinte cu înțeles, adică într-o formă conceptual -verbală. Concepția creștină a susținut totdeauna că revelația lui Dumnezeu are o întrupare scrisă, și că Scripturile, Sfânta Scriptură sunt o astfel de întrupare, revelație. Această revelație este vorbirea lui Dumnezeu. O expresie foarte obișnuită în Biblie și mai ales în Vechiul Testament este afirmația: “Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel…” (Ieremia 18:1; Ezechiel 12:1; Osea 1:1; Ioel 1:1; Amos 3:1). Scripturile sunt sursa supremă a teologiei creștine. Care sunt însă dovezile acestei credințe?

În anul 1643, un mare grup de teologi, care au scris așa-numita Confesiune sau Mărturisirea de Credință de la Westminster, au formulat ceeea ce se poate reda în felul următor:

“Autoritatea Scripturilor depinde nu de mărturia unui om sau a unei biserici. ci de Dumnezeu, Autorul ei. Convingerea sau asigurarea noastră deplină despre adevărul infailibil și despre autoritatea divină a Scripturii ne vine din lucrarea lăuntrică a Duhului Sfânt, care mărturisește împreună cu Cuvântul Bibliei în inimile noastre.”

A. Argumentul Aprioric

Acesta este, strict vorbind, un argument de la ceva anterior la ceva posterior. Omul fiind ceea ce este, și Dumnezeu fiind ceea ce este, avem un temei logic să ne așteptăm la o revelație a lui Dumnezeu, cât și la o întrupare a acelei revelații care sunt necesare pentru a alcătui o sursă demnă de încredere și infailibilă a adevărului teologic.

Omul nu este numai un păcătos care se află sub condamnarea morții eterne, ci omul are și înclinația de a se depărta de Dumnezeu, este ignorant în ceea ce privește scopurile și metodele de salvare ale lui Dumnezeu. Omul este incapabil de a se întoarce la Dumnezeu prin propria sa putere. Cu alte cuvinte, el se află într-o stare disperată, de care el este numai parțial conștient, și el nu știe dacă poate fi salvat din această stare sau, dacă poate, care este modalitatea de salvare.

Revelația nescrisă, atât cea specială cât și cea generală, nu furnizează un răspuns real la această întrebare. Omul are nevoie de instrucțiuni infailibile referitoare la cea mai importantă problemă a vieții lui – binele lui etern.

Dumnezeul creștin este omniscient, sfânt, iubitor și bun, și omnipotent. Atunci dacă Dumnezeu este omniscient, El știe totul referitor la nevoia omului, dacă El este sfânt, nu poate ignora păcatul și nu poate accepta ca omul în starea sa căzută, să aibă părtășie cu El, de vreme ce Dumnezeu este iubitor și bun, El poate fi înduioșat să caute și să pună în aplicare un plan de salvare, dacă Dumnezeu este omnipotent, atunci El nu numai că Se poate revela pe Sine, dar poate și să expună în scris acele revelații de Sine care sunt necesare pentru experiența mântuirii. Acest argument are valoare prin faptul că inspiră nădejdea că Dumnezeu va oferi soluția pentru cea mai profundă nevoie a omului.

B. Indestructibilitatea Bibliei

Atunci când observăm că doar un procent mic de cărți supraviețuiesc mai mult de un sfert de secol, că un număr foarte mic din ele trăiesc o mie de ani, ne dăm seama că Biblia este o carte unică. “Biblia nu a fost numai obiectul venerației și adorației, mai mult decât orice altă carte, ci a fost supusă de asemenea la mai multă prigoană și împotrivire.”

Au existat nulte momente în istorie când s-a încercat suprimarea sau nimicirea Bibliei, sau când lucrul acesta nu s-a putut, nu s-a reușit, s-a încercat jefuirea ei de autoritatea divină. Putem prezenta doar câteva din aceste încercări, putem să spunem chiar disperate ale lui Satan îndreptate împotriva Scripturii.

Împărații romani, au descoperit că creștinii își întemeiază credința lor pe Scriptură, iar Dioclețian prin edictul din anul 303 d.Hr. a ordonat ca orice exemplar al Bibliei să fie ars. Nu au trecut decât câțiva ani, și pe tronul imperiului a ajuns Constantin, care a proclamat creștinismul drept religie de stat.

În timpul Evului Mediu, scolasticii au pus credeul mai presus de Scriptură. Studierea Scripturii de către laici a fost tolerată, dar privită cu suspiciune, dacă nu complet interzisă. În perioada Reformei, când Biblia a fost tradusă în limba vorbită de popor, Biserica de stat a pus restricții severe în calea citirii Bibliei, afirmând că laicii sunt incapabili să o interpreteze. S-a mers până acolo încât au fost emise legi care interziceau publicarea Bibliei. Putem mențina că în acest context Voltaire, celebrul necredincios francez, care a murit în anul 1778, a prezis că la o sută de ani după moartea sa, creștinismul se va stinge.

Nici edictele imperiale, nici restricțiile eclesiastice nu au reușit să nimicească Biblia, cu cât eforturile în direcția aceasta au fost mai mari, cu atât circulația Bibliei a fost mai mare. Fiindcă circulația Sfintei Scripturi nu poate fi oprită, se încearcă discreditarea Bibliei spunându-se că ea nu posedă autoritate supranaturală. Biblia continuă să aibă putere supranaturală, este citită de milioane de oameni, schimbă tot mai multe inimi în lumea întreagă, este tradusă în tot mai multe limbi. Faptul indestructibilității Bibliei sugerează cu putere că ea este întruparea unei revelații divine.

C. Caracterul Bibliei

Atunci când vorbim despre caracterul Bibliei trebuie să luam în considerare această concluzie: “Sfânta Scriptură este întruparea scrisă a unei revelații divine.” Biblia recunoaște personalitatea, unitatea și trinitatea lui Dumnezeu, ea glorifică sfințenia și dragostea lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură afirmă că omul a fost creat de Dumnezeu, Biblia prezintă căderea omului în păcat, ea prezintă păcatul fără nici o scuză înaintea lui Dumnezeu, păcatul fiind așezat categoric, sub condamnarea veșnică a lui Dumnezeu.

Biblia prezintă planul de mântuire a lui Dumnezeu cu privire la om, ea prevesteste desfășurările de evenimente politice, sociale și religioase din lume, Sfânta Scriptură prezintă momentul culminant cu venirea a doua a lui Isus Hristos. Concluzia este una singură, o astfel de carte nu putea decât să iasă decât sub inspirația unui Dumnezeu infinit.

După ce am observat ce cuprinde Biblia, putem să observăm o unitate indistructibilă a Sfintelor Scripturi. Chiar dacă a fost scrisă de vreo patruzeci de autori diferiți în cursul unei perioade de aproape 1600 de ani Biblia este o singură carte.

Având în vedere conținutul și unitatea Bibliei, suntem obligați să recunoaștem că ea este întruparea unei revelații divine. Pache declară:

“Numai Domnul, care este în afara timpului, poate vedea dintr-o privire destinul întregului univers. Din veșnicie în veșnicie, El este Dumnezeu (Ps.90:2). Am putea spune că El cuprinde într-o imagine eternitatea care a fost înainte de noi ș cea care ne stă înainte. Numai El, Cel care a inspirat toată Scriptura, ar fi putut da unicitatea de perspectivă pe care o are ea”.

D. Influența Bibliei

Există multe cărți în lumea aceasta care au influențat într-un fel sau altul omenirea, Coranul, Cartea mormonă, Zenda Avesta și scrierile clasice ale lui Confucius, dar este o diferență imensă între tipul de influență pe care acestea au exercitat-o asupra societății umane, comparativ cu cea a Bibliei.

Primele cărți au dus la o concepție superficială despre Dumnezeu și despre păcat, aceste cărți au produs indiferența stoică în fața vieții și au avut ca rezultat doar o concepție despre morală și conduită. Biblia a produs cele mai înalte rezultate în toate zonele vieții, ea a condus la creații de cel mai înalt grad în artă, în arhitectură, în literatură și în muzică. Legile fundamentale ale națiunilor au fost influențate de ea, reformele sociale s-au bazat pe ea, nu mai există altă carte în lume care să fi avut influența pe care a avut-o Biblia.

Aceasta este o dovadă a faptului că Biblia este revelația lui Dumnezeu adresată unei omeniri aflată în nevoie.

2.2.AUTENTICITATEA

Atunci când noi acceptăm faptul că în Scriptură avem întruparea unei revelații divine, următorul lucru care ne interesează este caracterul documentelor care comunică această revelație. Vrem să cunoaștem dacă acele cărți care alcătuiesc Sfânta Scriptură, sunt autentice.

Prin autenticitate înțelegem că o carte este scrisă de persoana sau persoanele al căror nume îl poartă, sau dacă este anonimă, că este scrisă de persoana sau persoanele cărora le este atribuită de tradiția străveche, sau dacă nu a fost atribuită unui anumit autor, că a fost scrisă în perioda pe care tradiția i-a atribuit-o.

Despre o carte se poate spune că este falsă sau neautentică, dacă nu a fost scrisă în perioada căreia i-a fost atribuită sau nu a fost scrisă de autorul declarat.

În ultimele secole, Apologeții protestanți au adus ca argumente care dovedesc că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, următoarele:

-armonia ei interioară;

-armonia stilului;

-influența exercitată asupra societății în care a pătruns

-capacitatea de a supraviețui oricărei persecuții

-adevărurile ei fundamentale;

Toate acestea nu fac altceva decât să ne demonstreze că Biblia a trebuit să fie dată autorilor ei de Dumnezeu printr-o revelație divină.

“Autoritatea Sfintei Scripturi nu depinde mărturia vreunui om sau a vreunei Biserici, ci de mărturia lui Dumnezeu Însuși…și trebuie luată în considerație tocmai fiindcă este Cuvântul lui Dumnezeu. Noi credem și mărturisim că iluminarea lăuntrică a Duhului Sfânt al lui Dumnezeu este singura în stare să ne facă să pricepem lucrurile de natura celor care ne sunt revelate în Cuvânt…”

Pentru a putea arăta mult mai clar autenticitatea Cuvântului lui Dumnezeu, a Bibiei, trebuie să arătăm autenticitatea celor două cărți care o formează, Vechiul Testament și Noul Testament.

1. Autenticitatea cărților Vechiului Testament

Cartea Vechiului Testament trebuie abordată conform celor trei diviziuni: Legea, Profeții și Ketubinul.

A. Autenticitatea cărților Legii.

O mare parte a criticismului modern neagă faptul că Moise este autorul Pantateuhului, dar noi încercăm să prezentăm câteva argumente care să poată sprijini afirmația că Moise este autorul acestor cărți. În primul rând cu toții cunoaștem că un numar considerabil de mare de oameni puteau citi sau scrie în timpurile străvechi, încă de pe vremea lui Hammurabi. Tăblițele și listele genealogice erau cunoscute în Babilon cu secole înainte de Avraam, de aceea este posibil ca Avraam să fi purtat cu sine din Haran în Canaan tăblițele cu scriere cuneiformă conținând asemenea însemnări și astfel este posibil ca Moise să fi ajuns in posesia lor.

Fie că Moise a avut asemenea scrieri sau aceste informații i-au fost transmise pe calea tradiției orale, fie că a primit o revelație directă de la Dumnezeu, sau poate a fost o îmbinare a acestora, cercetătorii fundamentaliști au susținut dintotdeauna că Moise este autorul cărții Genesa.

În scrierile Pentateuhului, Moise este prezentat în repetate rânduri drept autorul a ceea ce s-a scris. El trebuia să scrie (Exodul 17:14; 34:27) și ni se spune că el a scris (Exodul 24:4; 34:28; Numeri 33:2; Deuteronomul 31:9,24). Ceea ce el a scris este numit “cuvintele legii acesteia” (Deuteronomul 28:58) și “această carte a legii” (Deuteronomul 29:21; 30:10; 31:26).

În Noul Testament, Domnul nostru Isus Cristos vorbește deseori despre “Moise” ca despre o lucrare scrisă (Luca 16:29; 24:27; Ioan 7:19). Diferiți scritori ai Noului Testament vorbesc despre “Moise” ca despre o carte (Faptele Apostolilor 13:39; 1Corinteni 9:9; Evrei 10:28).

Harrison trage următoarea concluzie atunci când observă că cel care a scris Pentateuhul a fost un martor ocular al exodului, el dovedind că este familiar cu țara Egiptului, cu geografia ei, cu flora și fauna ei, el folosind chiar și câteva cuvinte egiptene:

“Pentateuhul este o scriere omogenă, compusă din cinci volume, șI nu un conglomerat format din scrieri separate sau poate doar superficial înrudite. El descrie, într-un cadru istoric acreditat, modul în care Dumnezeu S-a revelat pe Sine oamenilor și în care i-a ales pe israeliți pentru o lucrare și pentru o mărturie specială în lume și în cursul istoriei umane. Rolul lui Moise, în formularea acestui corpul literar, apare a fi proeminent, și nu fără temei ar trebui sa i se acorde o poziție de înaltă cinste în dezvoltarea epocii națiunii israelite, și să fie respectat, atât de catre iudei cât șI de către creștini, ca marele mediator al legii străvechi”.

2. Autenticitatea cărților profetice

Evreii vorbesc despre profeții timpurii și despre cei târzii. Din prima categorie fac parte cărțile Iosua, Judecători, 1 și 2 Samuel, 1 și 2 Regi. Din cea de a doua categorie fac parte Isaia, Ieremia, Ezechiel și așa-numiții profeți mici.

Dacă privim la profeții timpurii nu există nici un motiv pentru respingerea părerii că Iosua a scris cartea care îi poartă numele, iar Samuel a scris cartea Judecătorilor.

În 1 Cronici 29:29 citim despre faptele care “sunt scrise în cartea lui Samuel văzătorul, și în cartea proorocului Natan și în cartea proorocului Gad”. Conform cu acest verset, tradiția s-a simțit îndreptățită să atribuie 1 Samuel capitolul 1 și pâna în capitolul 24 lui Samuel, iar 1 Samuel capitolul 25 pâna la 2 Samuel capitolul 24 sunt atribuite lui Natan si Gad.

Deasemenea și cărțile profeților târzii sunt autentice, faptele lui Ezechia ni se spune ca au fost scrise “în vedenia proorocului Isaia” (2 Cronici 32:32); despre Isaia ni se spune că a scris și faptele lui Ozia (2 Cronici 26:32). Domnul Isus și apostolii Săi au vorbit despre scrierile lui Isaia, atribuindu-i capitole disputate (Matei 8:17 – Isaia 53:4; Luca 4:17,18; Isaia 61:1; Ioan 12:38-41 – Isaia 53:1).

Lui Ieremia i s-a spus: “scrie într-o carte toate cuvintele pe care ți le-am spus” (Ieremia 30:2), iar nouă ni se spune că el “a scris într-o carte <un singur sul> toate nenorocirile care aveau să vină asupra Babilonului” (Ieremia 51:60). Nu încape nici o îndoială că Baruh a fost secretarul său personal pentru o mare parte a lucrării sale (Ieremia 36; 43:1).

3. Autenticitatea Ketubinului

Celelalte cărți ale Vechiului Testament au fost împărțite în trei trei grupe:

-cărți poetice, care cuprind Psalmii, Proverbele și Iov;

-meghilot, cuprinzând Cântarea cântărilor, Rut, Plângerile lui Ieremia, Eclesiastul și Estera;

-cărțile istorice neprofetice, care includ Daniel, Ezra, Neemia și 1 și 2 Cronici.

Dintre cei 150 de psalmi, 100 sunt atribuiți unor autori cunoscuți, 73 lui David, 11 fiilor lui Core, 12 lui Asaf, 2 lui Solomon și câte unul lui Etan și Moise, iar ceilalți sunt scriși de autori anonimi.

Conform titlurilor din cartea Proverbe, Solomon a fost autorul capitolelor 1-24, el a fost de asemenea autorul capitolelor 25-29, deși acestea au fost copiate din scrierile sale de către oamenii lui Ezechia. Capitolul 30 este atribuit lui Agur, fiul lui Iache, iar capitolul 31, regelui Lemuel.

Cartea lui Iov nu prezintă numele autorului, dar este o narațiune fidelă a experiențelor unui om numit Iov, care a trăit în perioada patriarhală cam între 2000-1750 î.h. Această carte nu trebuie privită ca pe o ficțiune poetică. Cine altul decât Iov ar fi putut reda cu fidelitatea prezentată în cartea care îi poartă numele experiențele sale, cuvintele sale cât și cuvântările lui Elifaz, Bildad, Țofar, Elihu și Dumnezeu ?

Cântarea cântărilor este atribuită lui Solomon (1:1), nu există nici o îndoială cu privire la veridicitatea afirmației din primul verset. Archer Gleason scrie în cartea sa, A Survey of Old Testament Introduction:

“A fost părerea general acceptată de tradiția Bisericii creștine până în vremurile recente că Cântarea cântărilor este o creație originală a lui Solomon”.

Cartea Rut a fost scrisă probabil de acelaș autor care a scris și cartea Judecători, pentru că este frecvent asociată cu această carte. Datorită faptului că este menționat în carte numele lui David și nu al lui Solomon, (Rut 4:22) este un argument pentru a se putea stabili data scrierii cărții nu mai târziu decat epoca lui David. Dar totuși așa cum remarcă John Davis în cartea Conquest and Crisis: “aceasta nu se poate verifica”.

Cartea Estera a fost scrisă de Mardoheu Evreul, care a cunoscut faptele relatate în această carte. John Whitcomb în cartea Esther, The Wycliffe Bible Commentary, trage următoarea concluzie:

“Autorul trebuie să fi fost un evreu care a trăit în Persia pe vremea când s-au întâmplat evenimentele relatate și care a avut acces la cronicile oficiale ale impăraților Mezilor și Perșilor (Esther 2:23; 9:20; 10:2)”.

Cartea Daniel este scrisă de către omul de stat cu acelaș nume, fără nici o îndoială pentru că el se prezintă cu numele de Daniel și este scrisă la persoana întâi (Daniel 7:2; 8:1; 9:2; 10:2).

Cartea Ezra a fost scrisă de către cărturarul Ezra. Această carte este scrisă la persoana întâi singular, de către un om care se numește Ezra (7:28), deoarece această carte are o notă de unitate atunci “pare evident că și restul cărții îi aparține”.

2. Autenticitatea cărților Noului Testament

A venit Domnul Isus și Si-a luat acei 12 ucenici care au fost cu El timp de trei ani și pe care El i-a învățat pe de rost învățăturile cele mai de seamă. Mai târziu l-a luat și pe apostolul Pavel, și l-a educat și pe el, pentru ca mai apoi apostolii aceștia și, pe lângă apostoli, încă doi, Luca și Marcu, Luca scriind sub îndrumarea lui Pavel, iar Marcu sub aceea a lui Petru au scris cele 27 de cărți care formează Noul Testament.

Aceste cărți au fost scrise între anii 48 d.Hr., când se presupune că a fost scrisă prima carte, probabil Galateni, și până la ultima carte, Apocalipsa, care a fost scrisă în preajma anului 95 d.h.

Avem motive să credem că Evangheliile sinoptice au fost scrise în ordinea Matei, Luca și Marcu. Origen le citează deseori în această ordine, iar Clement din Alexandria, încă înainte de Origen, pune mai întâi Evangheliile care conțin genealogii, pe baza tradiției moștenite de la bătrânii care au trăit înaintea sa.

Evanghelia după Ioan este respinsă de unii datorită accentului pe care îl pune pe dumnezeirea lui Hristos. Descoperirea papirusului 52, conținând cinci versete din Ioan 18, și datat în prima parte a celui de-al doilea secol, a dat o bună confirmare datei tradiționale a Evangheliei după Ioan. Metzgher scrie:

“Dacă acest mic fragment ar fi fost cunoscut la jumătatea secolului trecut, școala criticii Noului Testament care a fost inspirată de stralucitul profesor de la Tubingen, Ferdinand Christian Baur, nu ar fi argumentat că cea de-a patra Evanghelie nu a fost compusă decât în jurul anului 160”.

Cartea Faptele Apostolilor este atribuită lui Luca, acelaș om care a scris și cea de a treia Evanghelie.

Zece din așa numitele epistole pauline, sunt atribuite lui Pavel, unele îndoieli sunt exprimate în legătură cu epistolele pastorale. datorită stilului, dar acest stil se putea schimba și datorită conținutului epistolei sau vârstei autorului.

Epistola către Evrei este anonimă, și nimeni nu știe cine a scris-o. Cert este faptul că a fost scrisă între anii 67 și 69 d.Hr.

Nu este nici o îndoială cu privire la epistolele sobornicești ale lui Iacov si Iuda, care au fost scrise de cei doi frați ai Domnului Isus.

1 și 2 Petru au fost scrise de apostolul Petru. Sunt unele îndoieli cu priviere la cea de a doua epistolă datorită stilului, dar se poate ca Petru să-l fi avut pe Silvan ca secretar personal la prima epistolă (1Petru 5:12), și astfel să fi avut un consultant în ce privește limbajul, iar cea de a doua să fi fost scrisă fără ajutorul lui Silvan.

Cele trei epistole sobornicești ale lui Ioan, cât și Apocalipsa au fost scrise de către apostolul Ioan. Asupra paternității cărții Apocalipsa, s-au emis câteva ipoteze, dar din cauza slabei argumentări, nu pot fi luate în serios.

2.3. INERANȚA

Ineranța este doctrina care susține că Biblia este cu desăvârșire demnă de crezare în toate învățăturile ei. Biblia, atunci când este interpretată corect în lumina nivelului la care a fost scrisă, și având în vedere scopurile pentru care a fost dată, este cu totul demnă de crezare în tot ce afirmă.

Putem vorbi despre diverse concepții cu privire la ineranță. Problema ineranței pentru mulți evanghelici este o problemă foarte importantă, se poate spune chiar crucială, din acest motiv vom aborda acest subcapitol printr-o examinare foarte atentă.

Termenul ineranță are o semnificație diferită pentru diferiți oameni. În continuare vom prezenta câteva poziții existente în problema ineranței.

1. Ineranța absolută susține că Biblia, care conține o tratare destul de detaliată a unor probleme științifice și istorice, este pe deplin adevărată. Scriitorii biblici au intenționat să dea o cantitate considerabilă de date științifice și istorice exacte.

2. Ineranța deplină susține că Biblia este complet adevărată. Deși ea nu urmărește să ne dea date istorice și științifice, afirmațiile științifice pe care le face sunt pe deplin adevărate. Până aici nu există nici o diferență între această poziție și cea a ineranței absolute, în ce privește concepțiile lor cu privire la mesajul religios, teologic, spiritual. Totuși diferența se găsește la înțelegerea afirmațiilor științifice și istorice, ineranța deplină privește aceste afirmații ca fiind fenomene, adică sunt relatate în felul în care se înfățișează ochiului omenesc. Ce învață ele este în esență corect prin modul în care învață.

3. Ineranța limitată consideră că Biblia este inerantă și infailibilă în materie de doctrină și mântuire, însă se face o diferență între problemele nonempirice revelate pe de-o parte, și problemele empirice naturale pe de altă parte. Problema științifică și istorică din Biblie, reflectă înțelegerea specifică perioadei în care a fost scrisă Biblia. Revelația și inspirația nu i-au ridicat deasupra cunoașterii obișnuite, pe scriitorii Bibliei Dumnezeu nu le-a revelat știința sau istoria. În consecința Biblia poate să conțină erori în acest domeniu, dar lucrul acesta nu prea are importanță, pentru că Biblia nu-și propune să ne ofere învățătură în domeniul științei sau istoriei. Pentru scopurile pentru care a fost dată Biblia, este pe deplin demnă de încredere și inerantă.

4. Ineranța de scop susține că Biblia își realizeză scopul în mod inerant. Scopul revelației biblice este să-i aducă pe oameni relație de părtășie personală cu Hristos, și nu să comunice adevăruri. Biblia realizează în mod efectiv acest scop. Nu este potrivit să se asocieze ineranța cu domeniul faptic, astfel ineranța faptică este un termen impropriu. Această poziție are o concepție pragmatică despre adevăr.

Toate aceste păreri doresc să prezinte într-un fel sau în altul termenul de ineranță. Cei care pledează în favoarea teoriei revelațiiei adaptate nu doresc să folosească termenul de ineranță.Pavel de exemplu a exprimat uneori în cadrul învățăturilor doctrinare, concepții rabinice obișnuite, dar acest fapt nu este surprinzător, de vreme ce Pavel a fost educat ca un rabin. Așa că, până în doctrină, Biblia conține un amestec de elemente revelaționale și nerevelaționale.

W. D. Davies, susține în cartea “Paul and Rabbinic Judaism”, că Pavel și-a schimbat concepția despre înviere în timpul scurs de la scrierea lui 1Corinteni și până la scrierea lui 2Corinteni. Nu se poate armoniza învățătura sa despre subiectul învierii din 1Corinteni 15, cu cea din 2Corinteni 5.Deasemenea Paul Jewett găsește în scrierile lui Pavel cu privire la femei, un amestec de idei revelate în mod divin și idei omenești.

Concepția rabinică tipică este prezentă în mod limpede în cele scrise de apostolul Pavel. Cu toate acestea însă, există și locuri în care răzbate revelația lui Dumnezeu care aduce noutăți în domeniu. În apostolul Pavel a existat o luptă între încercarea lui de a înțelege Cuvântul lui Dumnezeu, și educația pe care a primit-o ca iudeu de formațiune rabinică.

Există apoi poziția celor care susțin că revelația este nepropozițională. După părerea lor Biblia în sine nu este revelație. În general, în epistemologie numai afirmațiile sunt calificate ca “adevărate” Despre persoane sau experiențe se spune că sunt autentice sau “veridice”. Biblia conține erori, însă acestea nu sunt Cuvântul lui Dumnezeu , ele sunt pur și simplu cuvintele lui Isaia, Matei, Pavel sau Petru. Prezența acestor erori nu militează în nici un fel impotriva unității funcționale a Bibliei.

Acum, după ce am putut să observăm câteva concepții teologice despre ineranță, aș dori să observăm care este mărturia Bibliei despre ineranță.

Mărturia Bibliei este propria ineranță. Mai întâi de toate se poate pune o întrebare și anume este ineranța o bază justificată a credinței noastre. Nu este aceasta un cerc vicios, ca lipsă de dezbatere simplă a declarațiilor de acuzare, sau a mărturiilor interogate? Nu, pentru că aici noi îl avem pe Dumnezeu însuși, singura sursă a cunoștinței adevărate. De acea noi mergem la Scriptură pentru toate doctrinele cu privire la judecată, salvare, viitor, etc. ca la singura formă corectă a revelație. Singura întrebare care s-ar putea pune cu privire la cuvântul scris al Sfintelor Scripturi ar putea fi: “Ce spune Scriptura despre aceasta?” Galateni 4:30a “Dar ce spune Scriptura?…”

Autorii Vechiului Testament vorbesc în mod explicit de 3808 de ori pretinzând că transmit fiecare cuvânt al lui Dumnezeu.După ce s-a dat legea Moise declară: ”Să n-adăugați nimic la cele ce vă poruncesc eu, și să nu scădeți nimic din ele; ci să păziți poruncile Domnului Dumnezeului vostru, așa cum vi le dau eu.” (Deuteronom 4:2)

Domnul Isus în mod specific confirmă întreg Vechiul Testament. El a găsit nici o eroare care trebuia eliminată, Domnul Isus nici o dată nu a avut vre-o îndoială cu privire la o idee din Vechiul Testament, El în mod consistent își baza propriile argumente pe Scriptură. Domnul Isus declară că nici o iotă nu v-a trece din Cuvânt fără să se împlinească (Matei 5:18).

Apostolii mărturisesc despre perfecțiunea Scripturilor. Pavel spune despre aceasta că este sfântă (Romani 7:12), învățătura apostolilor este foarte explicită în privința aceasta “…un testament, pe care L-a întărit Dumnezeu mai înainte, nu poate fi desfințat, așa ca făgăduința să fie nimicită, de Legea venită….” (Galateni 3:17).

Apostolul Ioan încheie scrierea revelației cu aceste cuvinte: “…dacă va adăugaa cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Și dacă v-a scoate cineva ceva din cuvintele cărții acestei proorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieții șI din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta” (Apocalipsa 22:18-19).

Ineranța biblică nu înseamnă uniformitate în toate detaliile date în relatări analogate a scrierilor diferiților autori. Ineranța biblică nu exclude folosirea imaginilor și simbolurilor. Ineranța biblică nu implică folosirea unui vocabular tehnic exact, conform terminologiei științifice prezente.

Cum după ce am vorbit despre importanța ineranței biblice vom aborda câteva domenii unde este foarte important dacă Biblia este sau nu, adevărată. Este important dacă Biblia este demnă de crezare din punct de vedere teologic, istoric și epistemologic.

Importanța teologică, pledează în favoarea unei concepții despre Biblie în cadrul căreia ea este considerată complet inspirată de Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este omniscient, El trebuie să cunoască toate lucrurile, El nu poate fi ignorant sau greșit. Dacă El este omnipotent, el este în stare să influențeze în așa fel lucrarea autorului biblic, încât nimic eronat să nu intre în produsul final.

Importanța istorică, susține că Biserica de-a lungul istoriei a susținut ineranta Bibliei. Augustin, de exemplu a scris:

“Am învățat să acord acest respect șI această onoare numai cărților canonice ale Scripturii: eu cred cu tărie doar despre ele că autorii au fost în întregime lipsiți de eroare. Și dacă în aceste scrieri sunt surprins de ceva ce mi se pare a fi opus adevărului, nu ezit să presupun fie că manuscrisul este cu greșeli, fie că traducătorul nu a prins sensul celor spuse, fie că eu însumi nu am reușit să le înțeleg.”

Marele reformator Martin Luther a spus:

“Scripturile nu au greșit niciodattă….Scripturile nu pot greși….Este un lucru sigur că Scriptura nu s-ar contrazice pe sine; ea pare doar să se contrazică pentru ipocriții necugetați și insensibili.”

Importanța epistemologică este simplă și se poate reduce la o singură intrebare: Cum anume cunoaștem noi? Dacă ne referim la probleme istorice sau științifice, atunci pot fi găsite în limitele metodelor istorice și științifice și a datelor disponibile adevărate sau false. Dar alte probleme, cum sunt afirmațiile doctrinare daspre natura lui Dumnezeu sau afirmații despre doctrina ispășirii, noi nu le putem verifica în mod empiric veridicitatea sau validitatea.

Unii teologi liberali au continuat să dezvolte fundamentul pentru doctrinele lor, pe socoteala unei anumite filozofii a religiei. Deși Karl Barth și neo-ortodocșii au clădit verificarea doctrinelor pe prezența lui Dumnezeu, Barth și-a intitulat forma revăzută a principalei sale opere « Church Dogmatics », ceea ce sugerează că el începea să-și sprijine parțial teoriile și concepțiile pe autoritatea Bisericii. Wolfhart Pannenberg a căutat să întemeieze teologia pe istorie, întrebuințând metode sofisticate de istoriografie. Însă oricare ar fi forma pe care o va lua o asemenea alternativă, va exista probabil o mișcare a listei de doctrine, întrucât este dificil să se clădească Trinitatea sau nașterea lui Hristos din fecioară, pe un argument filozofic sau pe dinamica relațiilor interpersonale.

2.4. CANONICITATEA

Cuvântul “canon” vine de la cuvântul grecesc “kanon”. Sensul său primar este acela de trestie sau nuia, iar mai târziu a devenit “riglă de măsurat”, deci cu alte cuvinte, etalon sau standard.

Putem vorbi în al doilea rând, ca însemnând o decizie autoritară a unui conciliu bisericesc. Iar ceea ce putem aplica noi aici la Sfânta Scriptură este sensul că acele cărți care au fost evaluate, găsite satisfăcătoare și aprobate ca fiind inspirate de Dumnezeu.

Canonicitatea Vechiului Testament. În această lucrare nu ne propunem să facem o analiză a fiecarei cărți în parte, asta ar presupune obiectul unui alt studiu, dar totuși vom face câteva remărci cu privire la canonicitatea cărților care formează Biblia.

Concepția evreiască asupra Vechiului Testament era fără îndoială aceea potrivit căreia Scriptura este sacră, autoritară și normativă și că are, datorită inspirației ei divine, o valabilitate permanentă și de neclintit.

Împărțirea cărților Vechiului Testament în trei grupe în Biblia ebraică în Tora, anume în Legea, Profeții și Ketubinul, nu implică trei perioade de canonicizare.

Cărțile Pentateuhului au fost puse împreună la începutul Vechiului Testament pentru că s-a crezut că au fost scrise de Moise. Între cărțile profetice au fost puse cărțile care s-au considerat a fi scrise de un profet aflat în slujbă (Isaia 6). Ketubinul a fost subdivizat conform cu conținutul și scopul pentru care au fost folosite cărțile. Psalmii, Proverbele și Iov au fost clasificate ca și cărți poetice din cauza caracterului literar. Cântarea Cântărilor, Rut, Plânderile lui Ieremia, Eclesiastul și Estera au fost numite Meghilot, deoarece erau folosite la sărbătoarea Paștelui și la Rusalii, la postul din ziua a noua a lunii Ab, la sărbătoarea corturilor și la sărbătoarea Purin.

Daniel, Ezra, Neemia și Cronicile au fost clasificate ca fiind cărți istorice neprofetice, deoarece au fost scrise de oameni care nu au fost profeți în slujbă.

Deoarece canonicitatea Eclesiastului și a Cântării cântărilor nu a fost decisă până la Conciliul de la Jamnia din anul 90 d.Hr.unii susțin despre canonul Vechiului Testament că nu a fost încheiat până la acea dată, sau deoarece discuțiile au continuat și după acea dată, se susține că nu a fost încheiat până în anul 200 d.Hr. Dacă nu se stabilește numărul cărților și caracterul cărților care ar trebui să formeze Biblia până ce nu sunt toți de acord la acest punc nu vom avea niciodată un canon autoritar, ceea ce este exact ce ar vrea unii, pentru că există întotdeauna din aceia care ar vrea să adauge ceva la canon sau să conteste cărțile care au fost incluse în canon.

Cât privește Vechiul Testament așa cum îl avem noi astăzi, acceptăm poziția a doi cărturari evrei, David Kimchi (1160-1232) și a lui Levita (1465-1549), care susțin că finalizarea canonului Vechiului Testament a fost făcută de Ezra și de membrii Marii Sinagogi în secolul al cincilea înainte de Hristos. Iosefus Flavius, care a scris la sfârșitul primului secol după Hristos, include aceleași trei diviziuni ca și Canonul Masoretic. El indică faptul că acest canon a fost terminat pe vremea lui Artaxerxee, ceea ce corespunde perioadei în care a trăit Ezra.Mai mult, nici o altă scriere canonică nu a fost compusă din zilele împăratului Artaxerxe, fiul lui Xerxes, până în vremurile Noului Testament. Apocrifele, deși incluse în Septuaginta, nu au fost acceptate niciodată în canonul ebraic.

Canonicitatea cărților Noului Testament nu s-a realizat ca urmare a unui efort organizat de a fi produs astfel, ci mai de grabă se pare că s-a conturat singur, ca rezultat al caracterului evident autentic al cărților. Câteva principii generale au ajutat la determinarea cărților care ar trebui acceptate ca fiind canonice. Apostolia a fost de o importanță primordială. Autorul unei cărți trebuia ori să fie apostol ori să fi întreținut asemenea relații cu unul dintre apostoli încât să ridice nivelul cărții la cel al cărților apostolice. Un alt factor a foost ca acea carte să fie adecvată pentru citire publică, iar un al treilea factor a fost universalitatea cărții. Conținutul cărții trebuia să fie de un asemenea nivel spiritual, încât să o învrednicească de acest înalt grad. Și, în fine, dar nu în ultimul rând, cartea trebuia să dea dovadă că a fost inspirată de Duhul Sfânt.

La sfârșitul secolului al doilea, toate cărțile, cu excepția a șapte din acestea Evrei, 2 și 3 Ioan, 2 Petru, Iuda, Iacov șI Apocalipsa, așa numitele “antilegomena” erau recunoscute ca apostolice, iar la sfârșitul celui de al patrulea veac toate cele 27 de cărți care formează actualul canon, erau recunoscute de toate bisericile din apus.

După Conciliul Damasin de la Roma (382), și al treilea Conciliu de la Cartagina (397), problema canonului a fost închisă în apusul Europei. În jurul anului 500 întreaga Biserică de limbă greacă se pare că ar fi acceptat actualul canon, pentru că de la acea dată problema canonului a fost închisă și în răsăritul Europei.

CAPITOLUL 3

TRADIȚIA ȘI SCRIPTURA

Aspectul uman al problematicii autorității Scripturii ne duce din nou la afirmația: „ Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu”. Sensul deplin al acestei afirmații nu este că Dumnezeu a vorbit doar pentru a ne da Scriptura, ci că El continuă să vorbească prin intermediul ei și în zilele noastre. Cu alte cuvinte, dacă omul citește și studiază Biblia, Dumnezeu îi vorbește și îl transformă prin adevărul găsit pe paginile ei. Calvin a făcut următoarea afirmație: „Prin urmare, același duh care a vorbit prin gura profeților, trebuie să pătrundă în inimile noastre pentru a ne convinge că ei au proclamat cu credincioșie, ceea ce le-a fost poruncit de Dumnezeu.”

Scriptura este mai mult decât un corpus de adevăruri revelate, o colecție de cărți inspirate de Duhul Sfânt, ea este vocea vie a lui Dumnezeu și un pământ sfânt pe care inimile și mințile oamenilor intră în legătură cu El. Pentru a ne forma o concepție corespunzătoare despre autoritatea Scripturilor și pentru a dobândi o înțelegere corectă a revelației, trebuie să avem un aparat critic care să ne ajute să investigăm și să ajungem la ceea ce afirma Erickson, că prin autoritatea Bibliei se înțelege „expresia voii lui Dumnezeu care posedă dreptul suprem de a defini ce trebuie să credem și cum trebuie să ne comportăm.” Care este deci natura acestei autorități a Sfintei Scripturi? Natura acestei autorități trebuie să fie în acord cu natura lui Dumnezeu care s-a revelat prin intermediul ei. Autoritatea poate fi coercitivă, împuternicită de constrângeri fizice, sau spirituală. Ca și Creator, Dumnezeu și-a manifestat de multe ori autoritatea coercitivă asupra creației răzvrătite. Dar autoritatea lui Dumnezeu nu este deplină și finală, și niciodată exprimată complet prin natura dragostei Sale sfinte. Aceasta până nu va exercita o autoritate spirituală, care stă în puterea acceptării cu bucurie de către credincios a acestei autorități. „Autoritatea spirituală nu este aceea care vine în urma exercitării puterii Sale, ci a caracterului Său. Sfințenia, nu omnipotența este izvorul autorității Sale spirituale.”

Cel mai important lucru pentru contemporaneitate este acela că teologia biblică se bazează pe interpretarea și acceptarea autorității Bibliei. Pentru că nu se au în vedere aceste lucruri, este evidentă neîncrederea crescândă în adevărul final al lui Dumnezeu și îndoiala față de orice cuvânt cert. Starea de spirit predominantă este scepticismul față de toate formulările de ultimă coerență sau de ultimă semnificație. Lumea modernă a cuvintelor a subminat autoritatea cuvintelor biblice autentice precum: liber, bun, adevărat, sfânt, dragoste, mântuit, etc. Doar prin reintegrarea autorității finale a Cuvântului lui Dumnezeu poate fi anulată lipsa de semnificație, iar idiomul contemporan poate fi din nou asociat cu adevărul și realitatea. După cum afirma Carl F. H. Henry despre înlocuirea autorității:

„Dacă se pierde adevărul adevărului, atunci evident că va dispărea și semnificația finală a fiecărui cuvânt în parte. Nu rămânem decât cu o multitudine de „cuvinte recente” din care nici unul nu este autoritar, sigur și absolut. Când se pierde adevărul nu mai există nici falsitate; totul devine relativ. Dar Biserica lui Hristos știe că Cuvântul adevărat, bun și creator al lui Dumnezeu se află în spatele nostru, deasupra noastră și în fața noastră.”

Prin abaterea de la autoritatea revelației scrise se sacrifică mai mult decât simplu adevăr despre Dumnezeu, om și lume. Nu doar creștinismul stă în picioare sau cade odată cu autoritatea revelației, ci și lumea care fără preocuparea față de revelația lui Dumnezeu ca sursă și temei ultim al adevărului și al binelui nu face altceva decât să se îndrepte spre drumul spre pierzare.

Se va prezenta în continuare cum a fost privită autoritatea Sfintelor Scripturi ale Vechiului și Noului Testament de-a lungul secolelor, în punctele de cotitură ale istoriei creștine.

3.1. BISERICA PRIMARĂ

Apostolii au recunoscut autoritatea, suficiența și finalitatea Scripturii, ca fiind cuvintele lui Dumnezeu transmise oamenilor. Apostolii au fost conștienți de faptul că Vechiul Testament a fost scris de oameni, dar întotdeauna au accentuat autoritatea divină. Exemple sunt: „Fraților, trebuia să se împlinească Scriptura spusă de Duhul Sfânt mai înainte, prin gura lui David, despre Iuda, care a fost călăuza celor ce au prins pe Isus. (Faptele Apostolilor 1:16) … „Pavel n-a adăugat decât aceste vorbe: „Bine a spus Duhul Sfânt prin proorocul Isaia către părinții voștri…” (Faptele Apostolilor 28:25; Romani 9:25; etc.)

Nu poate fi nici o îndoială că atât Petru cât și Pavel înțeleg cuvintele scriitorilor Vechiului Testament ca fiind cuvintele Duhului Sfânt transmise prin oameni.

Autoritatea și suficiența Scripturii este arătată de autorii Noului Testament, care sunt dedicați ideii de autoritate a Vechiului Testament. În 2 Timotei 3:16 și 2 Petru 1:21 arată că tot ce este scris este relevant pentru Biserica primară. Roger Nicole sumarizează în cartea sa Revelation and the Bible, percepția apostolilor și a Bisericii primare despre autoritatea Scripturii:

„Scriitorii Noului Testament au folosit citate în predicile lor, în istorisirile lor, în scrisorile lor, în rugăciunile lor. Le-au folosit când s-au adresat Iudeilor sau Neamurilor, bisericilor sau indivizilor, prietenilor sau dușmanilor, noilor convertiți sau creștinilor maturi. Le-au folosit pentru a argumenta sau ilustra, pentru documentare, profeție sau mustrare. Le-au folosit în timp de nevoie sau în timpul de meditare, în libertate sau în închisoare, acasă sau în alte țări. Pretutindeni și întotdeauna erau gata să raporteze totul la autoritatea Scripturii.”

Afirmații ca: ‚Scriptura spune’ sau ‚legea a zis’ sunt deseori folosite în pasaje din Vechiul Testament, unde de fapt vorbește Însuși Dumnezeu. Implicația este că ori de câte ori vorbește Scriptura, Dumnezeu vorbește prin ea, de aceea expresiile acestea sunt la fel cu „Dumnezeu a zis” deci nu există nici o îndoială cu privire la autoritatea spirituală a Sfintelor Scripturi ale Vechiul Testament.

Apostolii amintesc în scrierile lor de faptul că Domnul Isus Hristos a crezut și mărturisit cu fermitate autoritatea Vechiul Testament, susținută nu numai de afirmațiile ei înșiși despre ea, ci cât și de declarațiile lui Dumnezeu înregistrate în ea. În predica de pe Munte, Mântuitorul exprimă și susține cel mai clar autoritatea Vechiului Testament, care va rămâne atâta timp cât va exista cerul și pământul, și care este egală cu autoritatea Lui: „Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.” Biserica primară a primit învățăturile apostolilor (care conțin învățăturile Domnului Isus Hristos) pe lângă Vechiul Testament ca lege de viață și normă de credință. Astfel ei au folosit epistolele apostolilor și evangheliile ca și bază în predicare și normă autoritară de viață și credință.

Biserica primară începând cu jumătatea celui de-al doilea secol a selectat anumite cărți ca fiind autoritare și le-a pus împreună constituind formal limitele canonului Noului Testament. Prin aceasta ea recunoștea autoritatea acestor cărți, nu le conferea autoritate, una este să acorzi autoritate alta este să recunoști autoritatea. Prin recunoașterea aceasta, Biserica nu ridica autoritatea ei mai presus de autoritatea acestor cărți, ci dimpotrivă, dezvoltând canonul Scripturilor, Biserica primară era pe deplin conștientă că nu era ea în sine autoritatea. „ Dacă își asuma autoritatea, Biserica primară nu ar fi ridicat mai sus de ea un număr de cărți ca normă prin care să fie judecată și evaluată.”

Un lucru important în înțelegerea perspectivei bisericii primare asupra autorității Bibliei este și faptul că biserica a respins Apocrifele, pe care biserica Romano-catolică le-a acceptat ca fiind egale în inspirație și autoritate cu Sfânta Scriptură a Vechiului Testament. În Noul Testament nu găsim nici o referință la aceste scrieri, dar găsim două sute șaizeci de citate directe și trei sute șaptezeci de aluzii din pasaje din Vechiul Testament. Numai din nouă cărți din Vechiul Testament nu se găsesc citate în Noul Testament: Rut, Judecători, Cântarea Cântărilor, Eclesiastul, Estera, Ezra, Neemia și I și II Cronici.

Apostolii, părinții apostolici și apologeții care au urmat mai târziu în secolul II, au susținut și învățat ceea ce susținea și Sfânta Scriptură despre ea însăși: ineranța și autoritatea ei. W. Collins a sumarizat această declarație printr-o documentație foarte amănunțită: „Aceștia aduc mărturia directă a ceea ce indica apostolul Pavel în epistolele sale. Pasaje întregi din Noul Testament cuprind fie cuvintele Mântuitorului, al apostolilor cu privire la autoritatea Bibliei.”

În scrierile sale, la fel de explicit ca și ceilalți părinți apostolici, Clement de Roma scrie că Scripturile sunt „cuvintele Duhului Sfânt”, în timp ce Papias avea tendința să deprecieze cuvântul scris în favoarea tradiției orale. Aceasta probabil pentru că el colecta tradiția orală dar nu avea nici un respect pentru reverența tradiției scrise.

Apologeții secolului al II-lea au fost mult mai expliciți susțineau o inspirație mecanică, adică oamenii au fost niște scriitori care nu au participat decât prin scriere mecanică, nu erau prezenți și nu gândeau, ci doar scriau ceea ce le dicta Dumnezeu. Astfel că la un moment dat în biserica primară s-a dezvoltat un curent prin care se dorea să se adauge la Biblie scrierile unor mari gânditori creștini. De exemplu Augustin scria lui Ieronim: „Dragă frate, sper că nu aștepți ca vreuna din cărțile tale să fie privite ca și egale ca scrierile apostolilor sau ale profeților. Ferească Dumnezeu să dorești lucrul acesta.”

Biserica primară a recunoscut și a funcționat conform așteptării că Domnul Isus Hristos a lăsat Biserica să trăiască sub autoritatea Vechiul Testament în combinație cu învățăturile Sale și ale apostolilor. Dacă Noul legământ era completarea și împlinirea celui vechi, atunci autoritatea lui era pe picior de egalitate cu Vechiul Testament, și deci împreună Scripturile inspirate de Duhul lui Dumnezeu, autoritatea spirituală pentru viață și credință.

3.2. PERIOADA PAPALITĂȚII

Linia de demarcație între biserica primară și cea medievală a istoriei bisericii a fost reprezentată de consacrarea lui Grigore I ca episcop al Romei, ceea ce a marcat începutul perioadei papale. El a fost cel care a exersat puterea și prerogativele papilor de mai târziu. Cu toate că era un bun predicator, folosea Scriptura ca bază pentru predicare (în perioada aceasta se folosea în mod excesiv alegoria), un bun comentator și scriitor al multor comentarii a dat loc egal tradiției cu autoritatea Sfintei Scripturi. Deși susține inspirația Bibliei cuvânt cu cuvânt, a schimbat învățătura Scripturii în multe domenii respectând tradiția mai mult. Astfel a schimbat canonul liturghiei, dezvăluind tendința crescândă de a considera comuniunea, un sacrificiu al trupului și sângelui ori de câte ori era oficiată, subminând autoritatea Scripturii în acest domeniu. Pontificatul lui Grigore marchează începutul unei perioade în care autoritatea Scripturii este înlocuită treptat cu faptele bune și invocarea sfinților ca mijlocitori.

Papalitatea a exercitat o mare putere intelectuală prin apariția universităților și scolasticismului dar și o putere seculară prin inspirarea primelor cruciade. În perioada aceasta biserica a ținut cu tărie la doctrina ineranței. Papa Leo cel Mare afirma despre Sfânta Scriptură: „cuvintele Duhului Sfânt” iar papa Grigore cel Mare, supranumit „vulgarul” pentru modul în care vorbea despre Augustin, a aderat și el la doctrina aceasta a ineranței: „Să fie crezut cu încredere că Duhul Sfânt este autorul Cărții. El de aceea a scris aceste lucruri, iar Scripturile sunt cuvintele Duhului Sfânt.” Mai târziu pontificatele lui Grigore al VII-lea și Inocențiu al III-lea sunt cele care domină istoria perioadei papale. Demn de remarcat în această perioadă este idealul supremației papale. În dictus papae, un document scris de papa Grigore al VII-lea se emit cele mai puternice pretenții cu privire la autoritatea și puterea papei care contravin și tind să înlocuiască autoritatea Scripturii. Se afirma că în biserica romano-catolică nu s-a făcut niciodată nici o greșeală și că, după Biblie, ea nu va greși niciodată. Astfel nu numai Biblia este inerantă, ci și Biserica, și prin aceasta implicit pontiful, „singurul ce trebuia numit universal și cu putere deplină asupra tuturor episcopiilor.”

Ales ca papă în 1198, Inocențiu al III-lea a dus papalitatea medievală pe culmea puterii ei. El se credea „vicarul lui Hristos” cu autoritate supremă pe pământ. El credea că regii și prinții obțineau puterea de a el, de aceea el putea să îi excomunice, să-i detroneze și să dea un interdict care să oprească clerul să oficieze în statul lor alte servicii decât cele esențiale. Prin pretențiile acestea papa se ridica deasupra nivelului omului și sub nivelul lui Dumnezeu. În acest timp autoritatea Scripturii este minimalizată, succesorul lui Petru conducând lumea și biserica potrivit legii canonice, și nu slujind potrivit învățăturii Scripturii. Astfel s-a publicat o ediție plină de autoritate a legii canonice a bisericii Romane, cunoscută sub numele de Decretum. Baza acestei ediții care trebuia folosită în toate tribunalele bisericii nu este autoritatea Bibliei, ci legea romană care a susținut idea centralizării autorității într-o singură persoană.

Autoritatea spirituală a Bibliei este și mai mult înlocuită de autoritatea preoților. La al patrulea conciliu de la Lateran din 1215 s-a hotărât ca fiecare laic să facă o confesiune anuală la un preot și să participe la liturghie cel puțin odată pe an, la Paște. Cea mai importantă a fost doctrina dogmei transsubstanțierii, pe care toți membrii bisericii Romane au trebuit să o accepte ca autentică. Ea susținea că substanța pâinii și vinului devenea cu adevărat trupul și sângele lui Hristos după cuvintele de consacrare ale preotului. „Accidentele sau formele exterioare ale elementelor erau încă percepute de simțuri ca pâine și vin, dar în substanțe a avut loc o schimbare metafizică, așa încât pâine și vinul devenea trupul respectiv, sângele lui Hristos.” Astfel autoritatea spirituală nu aparținea Bibliei, ci revenea preotului ori de câte ori ținea liturghia, iar oamenii se temeau de clerici pentru că aveau puterea de a da sau retrage sacramentele dătătoare de viață.

Dacă pontificatul lui Inocențiu a fost apogeul puterii papale, cel al lui Bonifaciu a constituit limita inferioară a puterii papale. În urma conflictului dinte Bonifaciu și Filip cel Frumos al Franței, primul a dat bula papală cunoscută sub numele de Unam Sanctum. Aici papa pretindea că nici salvarea nici iertarea păcatelor nu putea fi găsite în afara bisericii Romane și că papa, ca și cap al bisericii avea autoritate seculară și spirituală peste toți oamenii, și că supunerea față de papă era necesară pentru salvare. Aceleași idei au fost repetate în bula Quante conficiamuremis de Pius al IX-lea.

Autoritatea Scripturii în această perioadă a fost neglijată de cei care trebuiau să vegheze la respectarea ei. A fost pusă la picior de egalitate cu tradiția și a fost înlocuită de autoritatea bisericii, a legilor canonice și de autoritatea preoților și a papei.

3.3. PERIOADA REFORMEI

„Singura sursă și normă de autoritate spirituală a credincioșilor este Sfânta Scriptură.” Cu această afirmație s-a început lucrarea De Scriptura Sacra, despre afirmația de bază a Reformei: Sola Scriptura. Sunt folosite două cuvinte pentru a cristaliza caracterul autoritar sola al Scripturii: sursă și normă. Cu toate că problema teologică majoră din perioada reformei a fost problema justificării, totuși controversa a atins și problema autorității Scripturii, care devine astfel vitală.

Astfel, o cauză a reformei a fost și dorința reformatorilor de a se întoarce la sursa clasică a credinței creștine, Biblia. Conștientizarea adevărului de către reformatori că Dumnezeu le-a vorbit direct prin intermediul Sfintelor Scripturi a fost din punct de vedere teologic, elementul fundamental al Reformei. Strigătul de luptă al reformei a fost: sola Scriptura, numai Scriptura. Biblia redevine autoritate și singură normă în ce privește religia. Justificarea prin sacramente și fapte a fost înlocuită de justificarea prin credință după cum tradiția a fost înlocuită cu cea căreia îi luase locul. Autoritatea bisericii romano-catolice a fost înlocuită cu autoritatea Scripturii. Bisericile protestante care s-au născut din această mișcare nu s-au îndepărtat toate în aceiași măsură de biserica medievală, dar toate acceptau ca autoritate finală Sfânta Scriptură.

După ce Luther a prezentat cele 95 de teze în 1517 au avut loc multe dezbateri, corespondențe, care au culminat cu dramatica experiență de la Worms în aprilie 1521. În Octombrie 1518 Luther s-a întâlnit cu cardinalul Cajetan, cel mai erudit teolog al Romei. Problema discutată a fost infailibilitatea papei, care nu a fost recunoscută de Luther. Afirmația pe care o va face despre faptul că chiar și papa poate greși, că bula Unigenitus a papei Clement al VI-lea nu are origine divină, a fost susținută de Luther apelând la autoritatea Scripturii. În vara lui 1519 în întâlnirea dintre Luther și Johannes van Eck, care a avut loc la Leipzig, Luther a mers mai departe afirmând că nu numai papa poate greși, ci chiar și conciliile ecumenice sunt supuse erorilor. Atunci la Leipzig, Luther a făcut afirmația: „Scriptura singură este autoritatea divină, ultimă și finală în toate problemele ce privesc religia.”

Astfel că pe când ajunge Luther înaintea Dietei de la Worms, principiul Sola Scriptura era clar și bine stabilit în mintea lui. Numai Biblia este cea care are autoritatea spirituală. De ce? Pentru că, spre deosebire de papa și conciliile ecumenice, ineranța Sfintei Scripturi era deasupra tuturor. Prin aceasta Luther, și mai târziu și alți reformatori, nu au desconsiderat autoritatea bisericii, și nu au repudiat autoritatea și valoarea conciliilor, ci doar au subliniat că singura autoritate spirituală infailibilă este Sfânta Scriptură.

„ Putem să ne încredem necondiționat numai în Cuvântul lui Dumnezeu și nu în învățăturile părinților bisericești; pentru că învățătorii bisericii pot greși. Scriptura nu greșește niciodată. De aceea este singura autoritate spirituală necondiționată. Autoritatea teologilor bisericii este relativă și condițională. Fără autoritatea Scripturii nimeni nu poate stabili doctrine în Biserică.”

În perioada aceea, autoritatea Scripturii era privită nu ca fiind finală și supremă, ci primus inter pares, adică „prima dintre egale”. În general era pusă la egalitate cu autoritatea eclesiastică. Tocmai acest lucru l-au atacat reformatorii când au afirmat că Sfânta Scriptură este nu prima, ci singura autoritate. Acest lucru trebuie înțeles într-un sens normativ și nu descriptiv. Iată câteva declarații și confesiuni ale reformatorilor din perioada aceea:

„ Biserica lui Hristos nu face legi și porunci în afara Scripturii. De acum încolo toate tradițiile omenești numite porunci bisericești sunt obligatorii doar dacă sunt poruncite de Cuvântul lui Dumnezeu.” (Teza din Berna, 1528).

În Mărturisirea de la Geneva, 1536:

„ Întâi afirmăm că dorința noastră este să urmăm Scripturile ca singura regulă și normă de credință și religie, fără să le amestecăm cu nimic aparte de învățătura ei. Nu vrem să acceptăm pentru guvernarea noastră spirituală nici o altă doctrină care are lucruri adăugate sau scoase față de învățătura Domnul Isus Hristos.”

În Mărturisirea de credință din 1559:

„Credem despre Cuvântul conținut în aceste cărți că este inspirat de Dumnezeu de la care primește autoritatea, și nu de la oameni.”

În Confesiunea Belgică din 1561:

„ Noi primim toate aceste cărți, și numai acestea ca și o confirmare sfântă a credinței noastre, fără nici o îndoială. De aceea respingem cu toată inima pe cine se îndoiește de această regulă infailibilă.”

În mod uniform confesiunile ridică autoritatea Scripturii deasupra oricărei autorități. Și aceasta, pentru că reformatorii au crezut în ineranța Bibliei și în premisa că autoritatea ei se bazează pe infailibilitatea Cuvântului lui Dumnezeu pe care o cuprinde.

Sola în concepția reformatorilor indică nu numai autoritatea finală și unică a Bibliei pentru Biserică, ci și singura sursă a cunoștinței și învățăturii creștine. Aceasta afirmație a atras după sine și implicația faptului că sursa revelației este tot în Scriptură. În mod general, reformatorii au recunoscut revelația generală ca o sursă a cunoașterii lui Dumnezeu. Cu toate că sola nu exclude revelația generală, ea țintește mai mult, la suficiența Scripturii ca sursă unică a revelației speciale.

Calvin spre exemplu, căruia i se recunoaște în mod general credința în inspirația verbală, vede fundamentul autorității Scripturii în felul următor: Mărturia Duhului Sfânt în sufletul credinciosului dovedește Biblia ca fiind Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu; sufletul ales acceptă numai în acest fapt Biblia și numai Biblia; iar când dovedește Biblia prin mărturia lui, evidența acestui fapt poate fi considerată autentică.

Un alt aspect al autorității spirituale a Scripturii în perioada Reformei a fost acela legat de problema Tradiției. Dezbaterea centrală cu privire la acest subiect a fost declarația conciliului de la Trent cu privire la relația dintre Scriptură și Tradiție. Prin decretele sale biserica Romano-catolică afirmă existența a două surse ale revelației speciale: Scriptura și Tradiția. Potrivit lor, tradiția adaugă conținut Scripturii și deservește un scop dublu: depozitează revelația și lucrează ca o unealtă interpretativă a bisericii pentru a explica revelația. Declarația de la Trent a fost că adevărul este conținut în parte (partim) în Scriptură și parte în tradiția nescrisă. Protestul reformatorilor a fost pe motiv că acest mod de înțelegere distruge unitatea și suficiența Scripturii, subminând autoritatea ei. Prin aceasta nu au desconsiderat tradiția bisericească. Dimpotrivă, reformatorii au tratat cu mult respect conciliile ecumenice de la Nicea, Efes, Calcedon și Constantinopol. Au prețuit mult aportul fenomenal al părinților bisericești la dezvoltarea teologiei. Calvin își descoperă dragostea lui față de învățătura lui Augustin în opera sa Institutele creștine. Luther era expert în patristică, lucru evident pe care l-a demonstrat în dezbaterile sale cu Eck și Cajetan. Întotdeauna reformatorii i-au tratat și citat cu respect, ca fiind autorități eclesiale. Dar pentru ei nici un conciliu bisericesc, sinod sau teolog clasic nu este privit ca infailibil, ci au fost subiecte deschise pentru corectură și critică în lumina autorității Scripturii.

Pentru reformatori sola Scriptura însemna mai mult decât faptul că Dumnezeu S-a revelat pe Sine prin conținutul Scripturii. Noutatea nu a fost că Biblia inspirată de Dumnezeu vorbește cu autoritatea Lui, noutatea a fost credința, așa cum arată J. I. Packer:

„ …credința, născută în reformatori datorită propriei lor experiențe prin studierea Scripturii, că aceasta se interpretează pe Sine în cel credincios din lăuntru. Scriptura este propriul ei comentator, scriptura sui ipsius interpres, astfel încât ea nu mai are nevoie de papi sau concilii pentru a ne spune ca de la Dumnezeu cum să fie înțeleasă. Așa cum a fost singura sursă din care păcătoșii puteau să obțină adevărata cunoaștere de Dumnezeu și un caracter dumnezeiesc, tot așa Scriptura a fost singurul judecător a ceea ce biserica s-a aventurat să afirme în fiecare secol, în numele Domnului ei.”

În vremea lui Luther, biserica Catolică a slăbit autoritatea Bibliei ridicând tradițiile bisericești la nivelul Scripturii. Potrivit învățăturii lor, mesajul Bibliei putea fi transmis numai prin intermediul papilor, conciliilor și preoților. Scriptura în perioada reformei a fost și factorul moral care i-a ajutat pe cărturarii umaniști să vadă discrepanțele dintre învățăturile și practicile bisericii. Dreptatea era cumpărată sau vândută în tribunalele bisericești, se dispensau slujbe sau drepturi care nu erau permise de legea canonică iar clericii neglijau predicarea și învățarea Scripturii. Cu ajutorul autorității Bibliei s-a oprit abuzul flagrant al sistemului de indulgențe. Indulgența era „documentul care putea fi cumpărat pentru o sumă de bani care elibera pe omul respectiv de pedeapsa temporală pentru păcat.” După ce o persoană se pocăia de păcat și îl mărturisea, era asigurată iertarea de către preot numai dacă era dată compensarea. Vina păcatului și pedeapsa veșnică pentru el erau iertate de Dumnezeu, dacă păcătosul plătea compesarea temporală care consta într-un pelerinaj la un altar, achitarea unei mari sume de bani sau o faptă meritorie. Faimosul protest al lui Luther, în cele 95 de teze împotriva abuzului de indulgențe a fost cel care a avut ca autoritare învățătura Scripturii împotriva acestei practici de comercializare a mântuirii.

Reformatorii au restaurat autoritatea biblică susținând că Dumnezeul cel Viu vorbește poporului Său prin paginile Scripturii în mod direct și cu autoritate. Reformatorii au numit lucrarea lui Dumnezeu „mărturia interioară a Duhului Sfânt” prin care adevărul divin se naște în mintea și conștiința oamenilor. O astfel de lucrare este partea subiectivă sau interioară a revelației obiective sau exterioară și ne duce la scrierile apostolului Ioan: „Vântul suflă încotro vrea, și-i auzi vuietul; dar nu știi de unde vine, nici încotro merge. Tot așa este cu oricine este născut din Duhul.” (Evanghelia după Ioan 3:8) Aceiași idee este prezentă și în scrierile lui Pavel: „Și noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaște lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său. Și vorbim despre ele nu cu vorbiri învățate de la înțelepciunea omenească, ci cu vorbiri învățate de la Duhul Sfânt, întrebuințând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovnicești. Dar omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, Sunt o nebunie; și nici nu le poate înțelege, pentru că trebuiesc judecate duhovnicește. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, și el însuși nu poate fi judecat de nimeni. (I Corinteni 2:12-15)

Prin urmare mărturia Duhului Sfânt potrivit concepțiilor reformatorilor reprezintă temeiul real pe baza căruia Scriptura este considerată autoritate finală în toate problemele legate de credință și practică. „Această putere, proprie Scripturii, este evidentă datorită faptului că nici una din scrierile omului, cu oricâtă măiestrie ar fi lucrată nu este în stare să ne afecteze nici pe departe cum o face Scriptura. Prin urmare nu este greu să vedem că depășește în măsură toate darurile și eforturile omenești, că respiră divin” scria Calvin.

4.3. PERIOADA MODERNĂ

Niciodată mișcarea creștină nu s-a confruntat ca în secolul XX cu atâția teologi care declară loialitatea lor față de Sfânta Scriptură, dar se aliniază împotriva multor lucruri pe care le învață Biblia. Declarațiile biblice care au fost recunoscute ca autoritate, despre Dumnezeu, revelație, inspirație, natura și lucrarea Domnul Isus Hristos, care definesc starea păcătosului și lucrarea lui de salvare sunt lăsate la o parte de teologii moderni care privesc autoritatea Bibliei într-un mod selectiv și restrâns.

În numele unei ‚înțelegeri corecte’ (unii o numesc reducție modernă a autorității biblice), și în urma dezvoltării criticismul biblic, se respinge existența obiectivă a lui Dumnezeu, descoperirea de Sine pe cale rațională, caracterul inspirat al scrierilor biblice, încarnarea istorică a Logosului, realitatea învierii trupești a lui Isus și responsabilitatea față de o revelație divină ce poate pătrunde în mod universal mintea și conștiința oricărui om.

Cu toate că autoritatea și ineranța Scripturii pot fi subminate printr-o hermeneutică străină, nu există nici o îndoială că în mod formal autoritatea Scripturii este o condiție prealabilă pentru existența unei biserici perseverente, aflate sub domnia lui Hristos, așa cum este prezentată și trebuie să fie după Cuvântul lui Dumnezeu. Evadarea de sub autoritatea Scripturii este semnul unei biserici șovăitoare, fără viziune și sortită derivei, așa cum se întâlnesc multe biserici în zilele noastre care au căzut pradă modernismului.

Cu toate acestea autoritatea scripturală nu este nelimitată; ea se referă numai la ceea ce ne învață scriitorii ei inspirați, și după cum știm ei nu tratează învață exhaustiv orice domeniu al cercetării umane. Biblia face referire la subiecte ca geografia, istoria, politica, economia dar nu este comprehensibilă. Dacă se vrea detaliile despre legile și reglementările care guvernează viața civilă chiar în Țara Sfântă spre exemplu, trebuie consultate alte surse. De aceea suntem de acord cu următoarea afirmație:

„ Principală sferă de preocupare a Bibliei este revelarea de către Dumnezeu a naturii și a voii Sale. De aceea, principalul ei interes este de ordin teologic și etic. Acesta este o autoritate cu un cadru foarte extins, căreia i se supune orice altă autoritate. Cu toate acestea, lucrarea și Cuvântul lui Dumnezeu influențează fenomenele științifice, istorice și de altă natură. Scriptura conține o învățătură asupra multora din așa zisele problemele seculare; problemele ce țin de revelație nu trebuie să fie compartimentalizate și excluse în afara preocupării umane. Indiferent în ce termeni vorbește în numele lui Dumnezeu, Biblia nu trebuie relativizată.”

Încercarea modernă de a vorbi despre angajamente creștine în timp ce se respinge autoritatea scripturală ridică probleme evidente. Numai pe baza mărturiei scripturale, de exemplu, se poate ajunge la cunoștința că Dumnezeu este Creatorul ex nihilo al cerului și pământului și Domn al întregului univers. Astfel nici o concepție despre origini, și nici un principiu de o aplicabilitate universală nu poate fi stabilită pe cale empirică. Înlocuirea autorității Bibliei cu anumite principii moderne, științifice, limitează responsabilitățile creștinului în privința Bibliei ca regulă supremă pentru credință și practică.

Standardele istorice ale bisericilor creștine diferă în mod remarcabil de multe prezentări cu privire la modul în care tratează autoritatea și Scriptura. Se afirmă fără ezitare autoritatea Bibliei ca și cuvânt al lui Dumnezeu și ca singura regulă divină pentru credință și conduită. Dar dezbaterile moderne se eschivează în ce privește corelația dintre autoritatea divină și Biblie în multe feluri. Deși se declară de la început autoritară sunt apoi adăugate note explicative, apoi se înlocuiește selectiv unele părții ale Cărții în așa măsură încât întunecă afirmațiile făcute în sprijinul autorității și unicității ei. Eforturile protestanților moderni de a clarifica concepția autorității divine sunt deseori atât de confuze. Un Dumnezeu care nu rostește adevăruri, dar pretinde în mod autoritar ascultare, sau o Biblie despre care se crede că posedă autoritate divină – chiar dacă e supusă greșelii – pot părea bisericii contemporane, fie o reminiscență sau un mit literar, fie ceva care să trezească încrederea.

O lovitură puternică este considerată de moderniști, critica Bibliei. Cercetătorii Vechiului și Noului Testament încearcă totuși să combine punctele de vedere critice asupra scrierilor, cu un fel de apărare a autorității. Dar respingând ineranța verbală și inspirația supranaturală nu se mai poate susține concepția potrivit căreia Biblia are autoritate spirituală, dacă ‚este corect înțeleasă’.

Întocmai cum Domnul Isus Hristos nu a văzut nici o contradicție între pretenția Lui la un acces și o cunoaștere specială a Tatălui pe de-o parte și autoritatea Scripturilor pe de alta, tot așa nici apostolii nu văd nici o tensiune între Logosul înviat și Biblie. În același fel, în ciuda reducției moderne, nici Biserica nu trebuie să se îndoiască de autoritatea finală și singura normă în ce privește regula credinței și a trăirii creștine.

CAPITOLUL 4

CONCEPTE CONTEMPORANE DESPRE AUTORITATEA SCRIPTURII

Problema autorității Sfintei Scripturi este o problemă fundamentală cu care se confruntă Biserica astăzi. Creștinismul, bazat pe adevărul revelației divine, proclamă mântuirea prin credința în Isus Hristos, Cel prin care revelația a devenit completă. Perspectivele din care se privește problema autorității spirituale a Sfintei Scripturi divide creștinismul. Sunt trei autorități distincte la care se poate face apel: Sfânta Scriptură, tradiția bisericească și gândirea creștină. La acestea s-au creat trei răspunsuri: răspunsul evanghelic sau protestant, răspunsul tradiționalist sau ortodox și răspunsul subiectiv sau liberal.

Răspunsul evanghelic emite principiul de bază că Sfânta Scriptură este Cuvântul lui Dumnezeu pe care L-a vorbit și Îl vorbește Bisericii, autoritatea finală pentru viață și credință. Biblia este inspirată, în sensul că este cuvânt cu cuvânt dată de Dumnezeu. Ea cuprinde revelația, care este completă, suficientă și care poate fi înțeleasă. Conține tot ce are nevoie Biserica în materie de călăuzire în vederea mântuirii și slujirii, de asemenea, conține principiile care ajută să fie interpretată corect prin ea însăși. Duhul Sfânt care a fost folosit în inspirarea autorilor biblici, a fost dat Bisericii pentru a ajuta membrii ei să recunoască cuvântul divin, să creadă și să o interpreteze corect. Biblia nu are nevoie să fie suplimentată și interpretată de tradiție și nici revizuită sau corectată de gândire. Ca și colectiv, Biserica, sau ca și individ, creștinul poate greși, dar Scriptura care este inerantă le poate corecta și îndrepta pe amândouă și nici de cum invers.

Răspunsul tradiționalist derivă dintr-un autoritarism excesiv al Bisericii. Se susține că autoritatea finală pentru norma în ce privește credința și viața este conținută în învățătura oficială a bisericii. „Pentru a intra în mintea lui Dumnezeu trebuie să consulți tradiția istorică a bisericii. Ce spune Biserica spune și Dumnezeu.”

Acest punct de vedere nu se îndoiește de Biblie ca fiind autoritatea dată de Cuvântul lui Dumnezeu, dar susține că Sfânta Scriptură nu este suficientă sau întreagă, și nici că se poate interpreta singură. „Biblia nu este un ghid sigur și adecvat pentru nimeni fără ajutorul tradiției care suplinește ceea ce lipsește Bibliei.”

Poziția subiectivă este un adevărat „cameleon” care ia mai multe forme dar toate pornesc de la aceiași premisă: autoritatea spirituală finală pentru viață și credință este verdictul rațiunii personale și al sentimentului religios. Această poziție dă oarecare credibilitate Bibliei ca fiind produsul unor oameni religioși, conduși de Dumnezeu, dar inspirația acestora nu garantează pe deplin adevărul scrierilor lor. Ca și toate produsele umane Sfânta Scriptură este supusă greșelilor. Unele părți se contrazic, altele nu sunt importante sau inspirate, altele prezintă istorisiri fără relevanță pentru contemporaneitate. Gândirea și conștiința trebuie să judece Scriptura și tradiția, să remodeleze unele lucruri pentru a le alinia la filozofia acceptată în acel timp.

Autoritatea este un subiect care dă naștere la mari controverse. La fel ca răspunsurile de mai sus, pozițiile adoptate sunt exclusiviste și nu pot fi combinate. Unii încearcă formularea unui ‚ecumenism’ în care să combine cele trei într-o singură formulă: Scriptura, Tradiția și Gândirea care să fie privite ca egale în ce privește autoritatea. Iată mai jos dezvoltarea conceptelor teologice care definesc autoritatea Scripturii în zilele noastre:

4.1. TEOLOGIA NATURALĂ

Atunci când vorbim despre teologie naturală, trebuie să facem precizarea că aceasta nu este o sumă de învățături de factură modernă. Teologia naturală este legată organic de opera lui d Aquino, cunoscut pentru formularea celor cinci principii sau argumente care îl pot conduce pe om la deducția că există o ființă supremă și supranaturală. Aceste argumente sunt dezvoltate în lucrarea “Summa Theologica”.

D Aquino a fost influențat semnificativ de Platon și de Aristotel. De exemplu, de la acesta din urmă, d Aquino a preluat și a dezvoltat argumentul cosmologic.

Biblia este cel mai mult legată de revelația divină, termen care presupune intervenția specială a lui Dumnezeu, și care este subiectul central și principal al ei. Existența revelației indirecte sau naturale cunoscută în Ortodoxie ca și teologie naturală este regăsită atât în cosmos și în conștiința omului, cât și în istorie. Revelația naturală deservește două scopuri: unul pozitiv sau direct, și altul negativ sau indirect. Pozitiv, pentru că conduce omul la Dumnezeu sau creația la Creator și negativ, pentru că descoperă cât de păcătoasă și necorespunzătoare este natura lui pentru a înțelege și a se apropia de Dumnezeu.

Revelația lui Dumnezeu în care se descoperă înțelepciunea, bunătatea, puterea dar și sfințenia și dreptatea Sa, este cuprinsă în Scriptură. Această revelație este continuă dar și progresivă, cum a fost dată prin profeți în Vechiul Testament și încununată în toată plinătatea ei, în Omul Isus Hristos, Logosul. Devenind Om și Cuvânt, revelația a fost întreagă, nu numai în formă, ci și în conținut.

Potrivit acestei teologii, Biserica este cea care păzește revelația în dezvoltarea ei istorică, iar Scriptura și tradiția apostolică este cea care înregistrează această revelație. Biblia constituie ceea ce este scris, iar tradiția ceea ce este vorbit, Cuvântul lui Dumnezeu și ambele sunt surse autoritare ale învățăturii creștine. Scriptura are autoritate ca expoziție scrisă a ceea ce a făcut, face și va face Dumnezeu în vederea mântuirii omului și pentru glorificarea Împărăției Sale. Tradiția are autoritate pentru că este forma primară sau de început a cuvântului lui Dumnezeu, „ textul fără hârtie sau cerneală tipărit în inimile și conștiința credincioșilor” sau cum spunea Irineu „o formulă scrisă a tradiției apostolice dar care respectă întru totul providența divină.” Tradiția nu micșorează autoritatea Scripturii, după cum nici Scriptura nu micșorează autoritatea tradiției. Astfel autoritatea Bibliei este împărțită între Biserică și tradiție și cele trei rămân o unitate inseparabilă.

Din acest punct de vedere nu se poate afirma că Biserica este cea care a născut Biblia, de aceea nici că Biblia a început Biserica. Acesta este motivul pentru care se consideră că Biblia și tradiția sunt locul de naștere, martorii și constituie autoritatea în interpretare.

„Scriptura, la fel ca Tradiția a început în sânul bisericii. De dragul ei ambele au fost create, păstrate și transmise ei. Ea arată dovezi cu privire la canonul Sfintei Scripturi, adică la conținutul cărților ce constituie Cuvântul lui Dumnezeu. În biserică sunt păstrate curate aceste cărți și tot aici Scriptura și tradiția sunt interpretate pentru a constitui autoritate.”

Se înțelege deci, că autoritatea Scripturii și a surorii ei, tradiția, este declarată solemn și atestată de Biserică, și implică faptul că ambele au ca sursă a autorității lor, autoritatea lui Dumnezeu, a cărui revelație și cuvânt îl conțin amândouă și de unde derivă și autoritatea Bisericii. Scriptura este exprimată și suplimentată de către tradiția apostolică și mai mult, datorită faptului că izvorăște din Biserică și a fost menită sau destinată Bisericii este înțeleasă și interpretată ca autoritate în lumina tradiției. Lucrul acesta este clarificat în relație cu Vechiul Testament care nu poate fi înțeles în alt mod decât în lumina revelației Domnului Isus Hristos. Aceasta este păstrată în Biserică și în lumina Duhului Sfânt care locuiește în Biserică. Dar Biblia, în general, este departe de a fi suficientă în explicare doar prin ea însăși. În multe părți este greu de înțeles pentru că așa cum Cuvântul lui Dumnezeu întrupat a fost ascuns în trup dar s-a manifestat în atât de multe ocazii, tot așa, Cuvântul lui Dumnezeu în scris a fost ascuns în limba omenească.

Cuvântul Sfintei Scripturi rămâne mort fără Duhul Sfânt din Biserică, singurul care aduce viața și a cărui mărturie poate fi privită ca completă numai în biserică, și ca extensie a Domnul Isus Însuși și nu numai simplu în Biblie. Dar revelația aflată în Biblie este nu numai cuprinzătoare, ci și corectă (Ioan 17:17), progresivă (Evrei 1:1), și cu un scop bine determinat (2 Timotei 3:15-17), astfel Sfintele Scripturi afirmă despre ele că sunt autoritare datorită revelației cuprinse în ele. „Pretenția Bibliei la autoritate nu e o dovadă în sine a autorității ei; există dovezi faptice care dau credibilitate Bibliei și adevărului mesajului ei.”

Sfintele Scripturi cu toate că se constituie din mai multe și diferite cărți, scrise de autori diferiți, în epoci diferite și care au aparținut unor lumi diferite (cea a Vechiului Testament și a Noului Testament) constituind organic o unitate conținând cele mai variate pagini, dar toate inspirate de același Duh se ocupă de aceeași temă, de la început la sfârșit, Domnul Isus Hristos. Dar această unitate a Sfântei Scripturi nu este acceptată în întregime, și deci autoritatea este primită și înțeleasă potrivit revelației de care au avut parte cele două Testamente. În Vechiul Testament este înregistrată creația și conține revelația înainte de Domnul Isus Hristos, prin gura profeților. În Noul Testament este înregistrată revelația și mântuirea prin Hristos, mărturisită de apostoli. Revelația din Noul Testament este superioară celei din Vechiul Testament, relația dintre cele două este una de pregătire, profeție de-o parte și împlinire pe de altă parte. Potrivit acestei înțelegeri autoritatea Noului Testament este superioară Vechiul Testament, ori Scriptura nu ne lasă să înțelegem acest lucru în învățătura ei globală, ci dimpotrivă este unitară în formă, în conținutul de idei și în consecvența transmiterii acestui mesaj.

Potrivit teologiei naturale, sfânta tradiție nu conține nimic contrar Scripturii, a cărei conținut coincide cu esența tradiției pentru că amândouă sunt produsul aceluiași Duh care locuiește în Biserică. De aceea sunt privite ca având aceiași poziție și legalitate.

4.2. TEOLOGIA LIBERALĂ

Potrivit acestei poziții Biblia este un document istoric ca orice alt document omenesc. Biblia își pierde autoritatea și devine astfel o evidență a evoluției istorice a religiei. Biblia conține date de la o perspectivă primitivă a religiei (reprezentarea antropomorfică a lui Dumnezeu, sacrificii umane), la o religie „moralistică” a profeților, până la Domnul Isus Hristos, marele Învățător, care a dezvoltat ca nimeni altul, idea despre Dumnezeu astfel încât ucenicii au găsit în El o învățătură cu o nouă moralitate, și o iertare care făcea inutilă ideea de sacrificiu potrivit învățăturii Vechiului Testament.

Credința biblică a fost înlocuită, pentru teologia liberală, de știință și rațiune. Mulți teologi moderni nu mai fac referire la revelație divină care este autoritară și inteligibilă, adică concepția potrivit căreia Dumnezeu comunică omenirii adevărul exact în legătură cu natura și scopurile Sale. În schimb spun ei, se folosește de mit – ca gen literar – în a transmite revelația în Biblie. Astfel narațiunile biblice referitoare la creație, mântuire și viața de credință sunt niște reprezentări mitologice despre realități transcendente. Astfel este subminată autoritatea spirituală a Sfintelor Scripturi.

Nu există nici o îndoială că Domnul Isus Hristos, de exemplu, a folosit pildele pentru a comunica adevăruri fundamentale despre realitățile Împărăției. Mai mult, Biblia Îl prezintă pe Dumnezeu adesea sub formă antropomorfă, iar conținutul Scripturii nu este transmis într-o limbă supra –umană, ci într-una comună, ce include expresii metaforice, analogice și figurative. Dar de aici, și până la a categorisi autoritatea afirmațiilor teologice ca fiind mitice pe temeiul că sunt formulate lingvistic în termenii limbajului uman, care are un caracter simbolic intrinsec, este o distanță mare marcată evident de o atitudine dăunătoare pentru mesajul Bibliei.

În măsura în care se afirmă că revelația divină implică mitul ca modalitate de comunicare, un asemenea mit ar putea transmite în adevăr o pleiadă fascinantă de impresii, dar singurul lucru pe care mitul nu-l poate comunica este adevărul literal despre Dumnezeu sau despre orice altceva. Antropologii observă că miturile dobândesc o semnificație religioasă numai prin credința omului. Când nu se crede că mitul reprezintă ceea ce se întâmplă cu adevărat, își pierde semnificația religioasă, devine imaginar, simbolic, nedemn de crezut.

Teologul german Bultmann subestimează miracolele biblice ca fiind basme preștiințifice, iar Domnul Isus Hristos ca fiind mit, contrar certitudinilor că religia creștină a apărat conținutul credinței nu ca pe un mit, ci ca pe un eveniment istoric și un adevăr literal. Nici profeții din Vechiul Testament, nici apostolii din Noul Testament, nici Domnul Isus nu au considerat autoritatea Bibliei, ca fiind lipsită de informații din punct de vedere faptic sau istoric.

Dacă Biserica Romano-catolică adaugă autorității Scripturii și alte cărți (de exemplu Apocrifele), teologia liberală care neagă atât acuratețea cât autoritatea deplină a Sfintei Scripturi, scoate. Astfel se pune la îndoială dacă Biblia este vrednică de încredere în ce privește afirmațiile istorice, adevărul minunilor pe care le înregistrează, orice altă experiență supranaturală. Declarația despre doctrinele biblice este înregistrată ca ceva care ține de interpretare personală, deci poate fi acceptată sau respinsă.

Din punct de vedere al teologiei liberale evanghelice, Biblia poate fi acceptată ca autoritate în ce privește doctrina și învățătura, dar nu poate fi crezută ca sumar al faptelor din istorie conținute în paginile ei. Dar dacă istoria biblică este pusă la îndoială și cuvintele ei pot fi puse în discuție atunci ce poate fi considerat ca autoritate?

Primii teologi liberali au apelat la experiența umană pentru a-și întări concepția că revelația din Scriptură este autoritate în ce privește realitatea ultimă a credinței pe care o deține cineva. Vom prezenta pe cei mai de seamă gânditori ai teologiei liberale:

Immanuel Kant a stabilit un principiu care este respectat în toată lumea teologiei liberale. Gândirea ocupă un loc suprem iar stabilirea spiritualității se face prin aplicarea cunoștinței generale și particulare. Dumnezeu, potrivit înțelegerii lui, vorbește mai mult prin conștiință decât prin, care astfel pierde autoritatea.

Un alt teolog liberal care a încercat reconcilierea religiei cu gândirea, a fost Hegel. Acesta a negat autoritatea Bibliei prin respingerea minunilor dar și prin negarea divinității Domnului Isus Hristos. Prin aceasta, cuvintele Lui nu au valoare de autoritate, iar Scripturile care înregistrează cuvintele Sale devin doar un simplu document istoric fără relevanță. F.C. Baur la fel ca și Hegel consideră creștinismul un singur capitol în istorie și în progresul revelației.

Frederick Schleiermacher un alt teolog de marcă al liberalilor supranumit și „părintele teologiei moderne”, încearcă să submineze și el autoritatea finală a Bibliei, susținând că doctrinele nu pot fi crezute doar dacă conțin un sentiment personal.

Un alt atac major al liberalilor asupra autorității Sfintelor Scripturi a fost acceptarea teoriei și a premiselor evoluției, ajungându-se la afirmații care susțin că Dumnezeu a creat lumea prin evoluție, cartea Geneza devenind un simplu mit.

Nu toate criticile liberale sunt așa de extremiste, dar rămâne valabilă afirmația că „Biblia este irelevantă ca autoritate pentru lumea modernă, nu are multe de spus pentru a ajuta omenirea în problemele contemporane și nu este suficientă.”

4.3. NEO-ORTODOXISMUL

Neo-ortodoxismul este încercarea de a căuta o cale de întoarcere din liberalism înspre ortodoxia bazată pe mântuire și revelație a Reformei, dar fără a accepta dogma ineranței inspirației Scripturii.

Apărătorul prin excelență al neo-ortodoxiei sau al teologiei dialectice, Karl Barth, consideră că revelația și credința sunt antitetice rațiunii, de aceea se respinge revelația generală. Pentru jumătate de secol, s-a crezut că urmând conducerea lui Karl Barth, teologia va găsi o cale de întoarcere de la liberalism la ortodoxia reformei, modelată de revelație și centrată în mântuirea omului, fără a se pune însă problema inspirației inerante și a autorității Sfânta Scripturi. Fiind cel mai de seamă reprezentant al neo-ortodoxiei, este remarcabil creditul și accentul lui asupra libertății suverane a lui Dumnezeu, a realității părtășiei Lui cu noi prin intermediul Cuvântului pe care ni-l descoperă în Hristos. Credința lui despre Sfânta Scriptură este că aceasta conține descoperirea de Sine a lui Dumnezeu, indiferent de evenimentul care însoțește revelația pentru sau prin intermediul oamenilor. Mărturia despre inspirația Bibliei theopneustia, nu atât în ce privește originea divină în trecut, cât instrumentul divin în prezent, dezvăluie declarația neo-ortodoxiei despre autoritatea Scripturii. Barthianiștii (cei care au urmat teologia lui Karl Barth) încearcă să susțină teoria dictării, potrivit căreia autorii umani au fost niște instrumente prin care Dumnezeu a lucrat fără nici un aport al acestora. În ambele pasaje din 2 Timotei 3:16 și 2 Petru 1:21 nu văd aportul și nici măcar experiența specială a autorilor ci „inspirația prin care profeții și apostolii au devenit ceea ce au fost ca și oameni, și slujitori ai lui Dumnezeu.”

Acest punt de vedere reflectă o exegeză îndoielnică a cuvântului theopneustos din 2 Timotei 3:16. și implică o antiteză falsă între cele două aspecte, trecut și prezent. Respingerea ineranței Scripturii de către neo-ortodoxie prin afirmația „capacitatea de eroare” nu poate fi considerată atât de mult când se refuză identificarea acelor erori particulare. Termenii prin care se vorbește despre aceste erori sunt: „autorii umani au făcut greșeli în conținutul religios și teologic al Scripturii, fără să afecteze caracterul divin al cuvântului lui Dumnezeu.” Acest lucru poate fi considerat un nonsens. Nu putem vorbi de autoritate în predicare având greșeli în textele biblice, a căror inspirație este îndoielnică și mai mult, supusă erorilor, chiar dacă termenii folosiți sunt erori doar din punct de vedere al factorului religios.

Astfel încercarea neo-ortodoxiei de a restabili autoritatea Scripturii cu privire la învățătura despre mântuire, în timp ce se respinge învățătura Bibliei cu privire la ineranța inspirației ei, este contradictorie și inconsistentă.

Se scoate în evidență caracterul Scripturii ca și martor al lui Dumnezeu în istorie și totodată instrumentul divin pentru a comunica oamenilor astăzi pentru a descoperi credința. Aici Biblia devine din nou o autoritate, și chiar dacă identificare sursei credinței este bună, nu este de ajuns deoarece cerința din Sfânta Scriptură include și convingerea că cuvântul este „da și amin.”

Neo-ortodoxia se aliniază cu școala liberală în ce privește critica Bibliei. Astfel, ei susțin teoria lui Wellhausen în ce privește cartea Isaia (teoria susține că Isaia ar fi fost scrisă după exilul babilonian), susțin că justificarea învierii Domnului Isus Hristos în Scriptură are multe lacune, că Evanghelia după Ioan nu are dovezi care să o susțină din punct de vedere istoric, și că epistolele pastorale nu au fost scrise de apostolul Pavel. Cu toate că mulți teologi recunosc daunele pe care le-au adus liberalii, autorității Scripturii, neo-ortodoxia adoptă o altă poziție:„Mulțumim criticilor pentru munca lor, pentru că prin ei am primit o înțelegere deplină în înțelegerea mesajului Bibliei. Ortodoxia a devenit imposibilă pentru oricine are noțiuni elementare de știință.”

Am observat deja că revelația este considerată de către barthianiști în mod primar în Domnul Isus Hristos. Biblia se află la periferia cercului revelației, al cărui centru este Hristos. Biblia este o autoritate ca și Cuvânt al lui Dumnezeu? Da și nu. Cuvântul este Domnul Isus, Biblia este o mărturie pentru Cuvânt, este un cuvânt despre Cuvânt. Unele părți din Scriptură conțin cuvinte mai bune despre Cuvânt decât altele:

„Dacă există ceva pe care să-l numim ‚redescoperire’ atunci cu siguranță că este acest mod de a privi Biblia, care este de fapt și vederea Bibliei despre ea însăși ca mărturie a Cuvântului lui Dumnezeu. Așa suntem eliberați de antiteze false precum cele liberale sau ortodoxe, care se concentrează asupra unui singur aspect al Bibliei în detrimentul celorlalte. Așa putem să înțelegem toate aspectele fără să neglijăm sau să desconsiderăm vreunul.”

Teologia neo-ortodoxă susține că Biblia ‚a devenit’ Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că nu există calitate în ea însăși, ci este folositoare doar pentru că poate fi demonstrat că este Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că devine Cuvântul numai când ne împuternicește și ne duce la perfecțiune. Metoda aceasta este arbitrară și falsă, tinde să nege și să distrugă autoritatea Bibliei.

4.4 FUNDAMENTALIȘTII

Fundamentalismul susține doctrina inspirației verbale a Bibliei. Biblia trebuie acceptată ca fiind dată de Dumnezeu în mod verbal, și crezută în tot ceea ce conține. A ignora orice declarație înseamnă să te îndoiești de autoritatea și inspirația ei.

Aceasta hotărăște care sunt legile sau regulile pentru expunere: Dumnezeu este autorul Scripturii, oamenii sunt doar niște unelte sau instrumente. Astfel devine un lucru lipsit de importanță faptul că autorii umani, de pildă profeții, au putut înțelege ce și cum au scris la porunca lui Dumnezeu. Chiar și atunci când nu și-au conceput profețiile ca fiind mesianice din prisma lui Dumnezeu, nu sunt mai puțin intenționați să fie mesianici și de aceea trebuie să fie înțeleși așa de noi.

Presupozițiile dogmatice determină cursul interpretării și deci autoritatea Scripturii. Fundamentaliștii cred că ei cunosc intenția lui Dumnezeu, și că „ se leagă pur și simplu de Cuvântul lui Dumnezeu, chiar dacă nu se pot elibera de toate presupozițiile.”

Înclinația fundamentalistă este de a îmbrățișa cea mai înaltă părere despre inspirație și de a practica cea mai slabă metodă de comunicare. Această problemă nu este nouă, tendința de a confunda formele tradiționale cu substanța biblică. Astfel nu există interpretare, ci numai o armonizare și sistematizare a afirmațiilor biblice. Mesajul Bibliei nu este interpretat, propozițiile sunt colectate și repetate într-o relație anume. Același lucru s-a întâmplat și în zilele Mântuitorului: „El le-a mai zis: „Ați desființat frumos porunca lui Dumnezeu, – substanța biblică – ca să țineți datina – forme tradiționale – voastră.” (Marcu 7:9)

Răspunsul protestant clasic la acest concept despre autoritatea Scripturii, este „ Cuvântul lui Dumnezeu revelat, Biblia are autoritate pentru că nu conține simple cuvinte ale oamenilor, cu toate că oamenii au fost ’canale’ prin care ea a ajuns la noi, ci ea este rezultatul direct al insuflării din partea lui Dumnezeu.” Este mult mai avantajos și simplu să se mențină status quo-ul, dar creștinismul a început cu o schimbare radicală: renunțarea la 1500 de ani de legislație mozaică în schimbul revelației adevărului și harului prin întruparea Domnului Isus Hristos și prin inspirarea Noului Testament.

Fundamentaliștii au recunoscut prioritatea principiilor față de reguli și forme în dezvoltarea vieții de credință și a lucrării. Aceasta a dus la limitarea aplicării adevărului creștin doar la stilul personal de viață, fără să vadă aplicabilitatea și la problemele culturale contemporane.

REZULTATELE STUDIULUI NOSTRU

Problema autorității spirituale a Bibliei a fost mereu pusă în discuție în lumea teologică. În lucrarea de față ne-am propus să trecem în revistă, chiar și numai pe scurt, punctele de vedere care au fost exprimate în legătură cu acest subiect. Analizându-le obiectiv, se desprind câteva concluzii:

În primul rând, Sfânta Scriptură s-a dovedit a fi mai mult decât o simplă carte de învățături morale, care a influențat semnificativ societatea umană. Ea este ceea ce a pretins dintotdeauna că este: cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. În confruntarea cu diferitele curente teologice care au încercat să-I submineze autoritatea spirituală, Sfânta Scriptură nu numai că nu și-a pierdut din influență, ci și-a consolidat poziția de autoritate. Încercările respective s-au dovedit a nu fi altceva decât speculații filozofice lipsite de temei, deși erau savant formulate.

În al doilea rând, Sfânta Scriptură a avut întotdeauna dreptate, în toate afirmațiile pe care le-a făcut. Deși nu este o carte de istorie, atunci când ea s-a pronunțat în probleme legate de istorie, Scriptura s-a dovedit o sursă de informații istorice, demnă de toată încrederea. Atunci când s-a pronunțat în probleme de știință (de exemplu, în domeniul fizicii), afirmațiile ei s-au dovedit surprinzător de exacte.

În al treilea rând, Sfânta Scriptură este vrednică de a fi așezată la temelia trăirii creștine și a relației omului cu Dumnezeu. Ea este, în privința aceasta, autoritatea finală. Teologii evanghelici conservatori au dovedit convingător faptul că Biserica Primară a manifestat un discernământ spiritual corect atunci când a selectat scrierile pe care le-a considerat inspirate, și pe care le-a introdus în canonul biblic, alături de scrierile canonice ale Vechiului Testament.

BIBLIOGRAFIE

Althaus, Paul, The theology of Martin Luther, Philadelphia Fortress, 1966

Bancroft, Emery, Christian Theology, Zondervan Publishing House, Grad Rapids, S.U.A.

Barclz, William, Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament, Societatea Misionară Română, Wheaton, Ilinois, 1992

Barth, Karl, Church Dogmatics, vol.1;2, T.T. Clark, Edinburgh, 1956

Biblia – Sfânta Scriptură

Biblia de Studiu pentru o Viață Deplină – Noul Testament, Life Publisher Internatinal, Florida, SUA, 1992

Bruce, F.F., The Acts of the Apostles, Tyndale, London 1956

Bruce, Metzger, The Text of the New Testament, Oxford University Press, New York, 1968

Brunner, Emil, Our Faith, New York, Westminster, Philadelphia, S.U.A., 1946

––––, Dogmatics,vol1,2; Lutterworth, London, n.d.

Boice, James Montgomery, Fundamente ale credinței creștine, Editura Institutului Biblic „Emanuel”, Oradea, 2000

Bria, Ion, Dicționarul de Teologie Ortodoxă (A-Z),Institutul Biblic al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978

Cairns, Earle E., Creștinismul de-a lungul secolelor, S.M.R., 1992

Carl F. H. Henry, Dumnezeu, revelație și autoritate, vol. I;IV, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 1994

Concordanța Biblică, RMCSN, 1973

Davies, W. D, Paul and Rabbinic Judaism, S.P.C.K., Londra, Anglia, 1955

Davis, John, Conquest and Crisis,Baker Book House, Grand Rapids, S.U.A, 1977

Dicționar Biblic, Cartea Creștină, Oradea, 1995

Dicționarul Explicativ al limbii Române, Univers Enciclopedic, București, 1996

Dollar, George W., A history of fundamentalism in America, Bob Jones University Press, Greenville, 1973

Donlon, S.E, Authority, Ecclesiastical, McGraww-Hill, New York, S.U.A., 1967

Douglas, R. McLachlan, Reclaiming Authentic Fundamentalism, American Association of Christian Schools, Independence, Missouri, 1993

Edwards, Brian H., Nothing but the truth, Evangelical Press, London, 1978

Erickson, Millard J., Teologie creștină, Ed. Cartea Creștină, vol. I, Oradea, 1998

Finlayson R.A, Revelation and the Bible, Presb. & Ref., Philadelphia, S.U.A., 1958

Fuller, Daniel, Benjamin B. Warfield’s View of Faith and History, Bulletin of the Evanghelical Theological Society 11, 1968

Gleason, Archer, A Survey of Old Testament Introduction, Moody Press, Chicago, S.U.A., 1964

George, W. Dollar, A history of fundamentalism in America, Bob Jones University Press, Greenville, 1973

Hughes, Roy, Church of God Distinctives, Pathway Press, Cleveland, Tennessee, n.d.

Kitchen, Kenet A, Ancient Orient and Old Testament, Inter-Varsity Press, Chicago, S.U.A., 1966

J.C. Wenger, Introducere în Teologie, Herald Press, Scottdale, Pa, 1956

Jewett, Paul K, Man as Male Female, Grand Rapids, Eerdmans, S.U.A., 1975

J. I. Packer, Sola Scriptura in History and Today, Bethany Fellowship, Minneapolis, 1975

Lindsell, Harold, The Battle for the Bible, Grand Rapids, Zondervan, 1976

Luther, Martin, Werke ed. Weimar

Miller, Donald G., The authority of the Bible, William B. Eerdmans Publishing Co., Grand Rapids, Michigan, 1972

Morris, Henry, The Genesis Record, Creațion Life Publishers, San Diego, SUA, 1976

Packer, J. I., Fundamentalism and the Word of God, WM. B. Eerdmans Publishing Co., Grand Rapids, Michigan, 1982

Packer, J. I., Sola Scriptura in History and Today, Bethany Fellowship, Minneapolis, 1975

Pamphilus, Eusebius, Ecclesiastical History, Baker Book House, Grand Rapids, 1962

Roger, Jack, The Church Doctrine of Biblical Autority, Jack Roger, Waco, Tex., S.U.A., 1977

Roger Nicole, The Nature of Inerrancy, Roger Nicol, Grand Rapids, Baker, S.U.A., 1980

Ronald, Kenneth Harrison, Introduction to the Old Testament, Wm.B. Eerdmans Pubishing Co, Grand Rapids, 1969

Rene, Pache, The Inspiration and Authority of Scripture, Moody Press, Chicago, S.U.A.

––––, The Person and Work of the Holly Spirit, Moody Press, Chicago, SUA, 1977

Richardson, Alan, Biblical Authority for Today, Westminster Press, Philadelphia, 1951

Ryrie, Charles C., Neo Ortodoxy, Moody Press, Chicago, 1973

Ryrie, Charles C., Teologie elementară, Ed. Agape, Făgăraș, 1998

Schaff, Philip, The Creeds of Christendom, Harper&Bros, New York, 1919

Stăniloaie, D., Teologia Docmatică Ortodoxă, Institutul Biblic al Bisericii Ortodoxe Române, 1978

Strong, Augustus, Systematic Thelogy, Old Tappan, Fleming, 1969

Strong, James, Strong’s Exhaustive Concerdance of the Bible, Hendricson Publisher, Peabody, S.U.A., 1849

Șandru, Trandafir, Doctrinele biblice ale Bisericii, Institutul Teologic Penticostal, București, 1994

–––-, Docmatica Bisericii lui Dumnezeu Apostolice Penticostale, Institutul Teologic Penticostal, București, 1993

Tipei, F. John, Limba Greacă a Noului Testament, Cartea Creștină, Oradea, 1994

Thiessen, Henry, Prelegeri de teologie sistematică, Wm.B.Eerdmans Publishing Co, 1979

Țon, Iosif, Să ne cunoastem crezul, Cartea Crestina, Oradea, 1998

Young, Edward, An Introduction to the Old Testament, Eerdmans Publishing Co., Grand Rapids, 1956

Whitcomb, John, Esther, The Wycliffe Bible Commentary, Moody Press, Chicago.S.U.A., 1976