Autoritatea Si Responsabilitatea

AUTORITATEA ȘI RESPONSABILITATEA

FACTORI DE ASIGURARE A SUCCESULUI

IN ACTIVITATEA POLIȚISTULUI

CUPRINS

CAP.I Noțiuni generale

Noțiunea de ordine publică

Noțiuni generale privend Sistemul Forțelor de Ordine Publică

Sistemul Național de Ordine Publica

CAP.II Utilizarea adecvată a noțiunilor și regulilor specifice deontologiei polițienești

2.1 Noțiunea de deontologie polițienească

2.2 Istoricul instituției polițienești

2.3 Principiile care guvernează conduita prefesională a polițistului

2.4 Ghidul de aplicare a Codului de etică și deontologie al polițistului și scopul acestuia

CAP.III Autoritatea polițistului

CAP.IV Responsabilitatea polițistului

CAP.V Regimul disciplinar și recompensarea polițiștilor

CAP.VI Răspunderea polițiștilor

CAP.VII Controlul societății civile asupra activității poliției

CAP.VIII Concluzii

CAP. I Notiuni generale

Conceptului de “ORDINE PUBLICA” s-a incercat sa i se dea mai multe definitii.

Astfel, in cadrul stiintelor juridice, una dintre conceptii porneste de la ideea ca ordinea

publică este o stare de drept si de fapt care permite realizarea si mentinerea echilibrului

bazat pe consensual social necesar functionarii optime a ansamblului social in conditiile

reglementarilor juridice interne in vigoare, consacrarii, apararii si respectarii drepturilor si

libertatilor fundamentale ale cetatenilor, avutului public si privat, a celorlalte valori supreme in scopul promovarii si afirmarii progresului social intr-o societate democratica.

Alti autori apreciaza ordinea publica din punct de vedere al dreptului administrativ

pentru a desemna un minim de conditii esentiale pentru o viata sociala convenabila,

continutul acesteia variind cu stadiul increderii sociale. Intr-o alta definitie se sustine ca « ordinea publica este echilibrul realizat intre diferite forte pe care instinctul social le-a reunit sau realizat in grup ». De asemenea se impune sa remarcam ca ordinea publica este un echilibru rezultat in urma interactiunii unor forte reunite ori realizate in cadrul unui grup ca urmare a evolutiei acestuia.

In urma prezentarii acestor idei si concepte referitoare la ordinea publica, luand in

calcul si terminologia consacrata de Constitutie, prin Ordine Publica se intelege starea de

legalitate , de echilibru si pace sociala prin care se asigura linistea publica, siguranta

persoanei, a colectivitatilor si a bunurilor, sanatatea si morala publica a carei mentinere,

potrivit principiilor si normelor statornicite prin Constitutie se realizeaza prin masuri de

constrangere specifice politiei.

Ordinea publica romaneasca, parte componenta a securitatii nationale so a ordinii

publice europene este o stare de fapt din domeniul social, proiectie a ordinii de drept in

organizarea si desfasurarea activitatii publice de stat si reflecta modul de respectare a

normelor de conduita cuprinse in legislatie, a regulilor, precum si a proprietatii publice si

private.

Din punct de vedere sistemic, ca element de sine statator, ordinea publica are trei

componente :

– ordinea sociala defineste convietuirea pasnica si cooperarea armonioasa intre membrii societatii ;

– ordine aconstitutionala defineste functionarea normala a organelor statului create in conformitate cu prevederile Constitutiei pentru elaborarea, punerea in aplicare si asigurarea respectarii legilor in societate ;

– ordinea naturala defineste mentinerea echilibrului intre factorii naturali si de mediu.

Din aceste trei componente rezulta doua mari principii ce se regasesc in documente

internationale :

– fiecare persoana are dreptul sa beneficieze pe plan social si international de existenta a unei ordini care sa permit aca drepturile si libertatile sale individuale fundamentale sa-si poata gasi o realizare deplina ;

– statelor le revine responsabilitatea de a apara si proteja conform legilor obligatiile si angajamentele internationale in materia drepturilor omului, ordinea democratica stabilita in mod democratic si liber prin vointa poporului impotriva activitatii persoanelor, grupurilor sau organzatiilor care iau parte sau refuza sa renunte la acte de terorism sau violenta in scopul rasturnarii acestei ordini.

Ordinea publica este o stare de drept, continutul fiind legat de prevederile legale, ceeace permite realizarea si mentinerea echilibrului bazat pe :

– consensul social necesar functionarii optime a ansamblului social in conditiile regle-mentarilor juridice in vigoare ;

– apararea si respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor ;

– apararea avutului public si privat ;

– apararea valorilor supreme in scopul promovarii si afirmarii progresului social

intr-o societate democratica.

Ordinea publica este strans legata de ordinea de drept, reprezentand proiectia

acesteia din urma in organizarea si desfasurarea activitatii publice intr-un stat si constand in

respectarea tuturor normelor de comportare generala, a regulilor de convietuire sociala, de

aparare a cetatenilor si a integritatii lor, a drepturilor legitime ale acestora precum si a

proprietatii private si publice. Atunci cand analizam conceptual de ordine publica este necesar sa definim notiunile de mentinere, asigurare si restabilire a ordinii publice.

Mentinerea ordinii publice reprezinta ansamblul de masuri si actiuni intreprinse pentru prevenirea tulburarilor sau a altor manifestari cu violenta in scopul evitarii fortei.

Caracteristica principala a mentinerii ordinii publice o constituie prevenirea, in care scop culegerea si valorificarea informatiilor este elementul esential alaturi de actiunile privind

asigurarea ordiniipe timpul intrunirilor, manifestatiilor de diferite tipuri. Asigurarea ordinii publice cuprinde un ansamblu de masuri, activitati si actiuni specifice adoptate si desfasurate de catre organismele specializate ale administratiei de stat, in scopul respectarii normelor de conduita civica prevazute in legi si alte acte normative, a drepturilor si libertatilor cetatenilor, precum si a celor de protectie a proprietatii publice si private.

Restabilirea ordinii publice reprezinta ansamblul masurilor legale, preponderent

represive, bazate pe forta de constrangere, inclusiv pe forta fizica si a armelor de foc aplicate de organele cu atributii legale pentru readucerea situatiei create prin incalcarea grava a ordinii publice, generatoare de pericol, pentru siguranta statului, a cetatenilor, a proprietatii publice si private, la starea de normalitate.

Restabilirea ordini publice cuprinde un ansamblu de actiuni specifice organiazate si

executate in timp, in raport de situatie, care se bazeaza pe folosirea mijloacelor si materialelor tehnice din dotare, avand drept scop readucerea situatiei la starea de normalitate.

Un alt element care trebuie analizat este reactia institutionala deoarece in contextul

evolutiilor situatiilor de protest social institutiile abilitate trebuie sa fie in masura sa adapteze

actiunile fortelor cu atriutii pe linia ordinii publiceprecum si cadrul juridic necesar activitatii

acestora.

Noile realitati din domeniul ordinii publice impun in contextul unei specializari si a unui profesionalism ridicat dezvoltarea si transformarea permanenta a cel putin cinci capacitati :

a) Capacitatea de informare care este necesara pentru elaborarea unor situatii de natura tehnica si criminologica ce vor permite formularea unor previziuni reale si imbunatatirea bazei de date detinute de catre institutii asupra contestatarilor, mijloacelor de care dispun, modurilor de operare, precum si a zonei in care actioneaza sau in care pot opera acestia. Crearea unei baze de date va permite anticiparea de desfasurare a actiunilor protestatare si rationalizarea interventieifortelor de ordine.

b) Viteza de reactie atunci cand actiunile turbulentilor depasesc cadrul autorizat este necesar ca dispozitivul de mentinere e ordinii publice sa fie organizat si desfasurat pentru a interveni in cel mai scurt timp posibil. De cele mai multe ori aceasta creeaza posibilitatea controlului asupra situatiei si a evitarii in lant a incitarilor la tulburarea ordinii publice.

c) Forta de reactie ia in considerare faptul ca fortele de destabilizare a ordinii publice sunt din ce in ce mai violente si ca, adesea, acestea recurg la folosirea de arme si echipamente pericu-loase, iar fortele politienesti trebuie sa aiba capacitatea de riposta pentru inhibarea, descura-jarea, imprastierea sau la nevoie neutralizarea acestora prin forta asigurata de logistica proprie.

d) Controlul situatiei in timp si spatiu are in vedere ca actiunile de protest socila de mare amploare pot sa se maniufeste pe eprioade mari de timp si sa se extinda pe zone intinse. Aceste situatii impun cu necesitate ca statul sa poata angaja forta de interventie publica autorizata care sa fie capacitata de tacticile si dotarea corespunzatoare pentru a putea riposta eficient si rapid.

e) Gestionarea activitatii de comanda impune ca operatiunile pentru asigurarea si restabilirea ordinii publice sa fie organizate si executate conform planului de interventie stabilit, improvizatia, inoportunitatea si pregatirea precara fiind sortite esecului. Punerea in functiune a unui mecanism bazat pe asigurarea acestor capacitati creeaza garantia interventiilor cu succes pentru apararea ordinii publice, sigurantei persoanelor si exercitarii drepturilor si libertatilor cetatenilor in conformitate cu legea.

Procesul de adaptare a fortelor de ordine publica la noile caracteristici ale formelor de

protest social se confrunta cu o serie de factori care ii altereaza sau ii franeaza dezvoltarea :

-factori de natura politica

– mentinerea ordinii publice necesita constientizarea maselor astfel incat toate componentele societatii sa realizeze ca ea reprezinta garantia care permite manifestarea protestelor sociale fara a se ajunge la dezor-ganizarea sociala si cu respectarea drepturilor si libertatilor omului ; – viata politica democratica implica acceptarea confruntarilorcolective dar si interventia pentru stoparea evolutiilor necontrlate si periculoase.

Fortele de ordine publica nu trebuie considerate ca fiind « trupe praetoriene » in serviciul puterii publice, ci ele trebuie sa se regaseasca in cadrul garatiilor de exercitare a libertatii cetatenesti fiind legitimate prin utilitate publica.

Notiuni Generale privind Sistemul Fortelor de Ordine Publica

In ciuda eforturior depuse pentru crearea unui sistem legislativ capabil sa reglementeze desfasurarea vietii sociale si sa asigure respectarea ordinii publice, toate statele, chiar si cele cu democratie avansata si o situatie economica foarte buna s-au confruntat, se confrunta si probabil se vor confrunta cu actiuni de tulburare a ordinii publice.

Aceste actiuni, caracterizate prin violenta, distrugeri, incalcarea legii si a drepturilor

omului au cauze, modalitati de manifestare si efecte dintre cele mai diferite dar toate au ca

finalitate sferinta umana. Revenirea la starea de normalitate se fac e prin masuri ferme luate

de guverne prin institutii politice, adminstrative, alte institutii cu drept coercitiv si chiar prin

forta armata. Plecand de la cauzele probabile de producere a tulburarii ordinii publice si de la propria experienta, statele si-au constituit structuri specializate si au adoptat strategii pentru

mentinerea si restabilirea ordinii publice. În general, majoritatea statelor democratice includ in categoria fortelor de ordine publica efective de politie , de jandarmerie, carabinieri, unitati antitero, servicii de paza si protectioe a demnitarilor, de politie de frontiera, pompieri, garda de coastă, garda natională si altele.

Fiecare stat și-a creat și perfecționat structuri în domeniul ordinii publice în pas cu

propria sa dezvoltare istorică, păstrând propria identitate, existând astfel o varietate de

structuri organizatorice, relaționale si concepții de abordare în plan intern a ordinii publice.

Cu titlu de exemplu, în Germania, ordinea publica este încredințată polițieonstituit structuri specializate si au adoptat strategii pentru

mentinerea si restabilirea ordinii publice. În general, majoritatea statelor democratice includ in categoria fortelor de ordine publica efective de politie , de jandarmerie, carabinieri, unitati antitero, servicii de paza si protectioe a demnitarilor, de politie de frontiera, pompieri, garda de coastă, garda natională si altele.

Fiecare stat și-a creat și perfecționat structuri în domeniul ordinii publice în pas cu

propria sa dezvoltare istorică, păstrând propria identitate, existând astfel o varietate de

structuri organizatorice, relaționale si concepții de abordare în plan intern a ordinii publice.

Cu titlu de exemplu, în Germania, ordinea publica este încredințată poliției, în timp ce in Franța, Belgia, Olanda, Canada, Spania – în mediul urban ordinea publică este încredințată

Poliției, iar în mediul rural pe aceasta linie are atribuții Jandarmeria. În SUA competența apar-ține Poliției cu particularitatea că, pentru restabilire, acționează și Garda Națională, o instituție care funcționează in regim temporar, fiind încadrată cu cetațeni americani de diferite profesii care sunt plătiți sa se pregatească săptămânal și la nevoie să acționeze alături de poliție.

Se remarcă faptul că, în majoritatea statelor, forțele de ordine publică sunt în subor-dinea Ministerului de Interne ( Ministerul Securitații Publice, etc ) și sunt coordonate centrali-

zat pentru aplicarea legii. Excepție fac Franța și Olanda unde Jandarmeria este în structura Ministerului Apărării.

Deși structurile sunt eterogene, ministerele care se ocupă de ordinea publică se com-pun din : departamente, secretariate, subsecretariate, direcții generale și altele, cu responsa-

bilități pe linia activității operative, de logistică, de relații publice. Totodată, ministerele au în subordine structurile statelor respectivede luptă împotriva terorismului, de pază și protecție a demnitarilor, de pază a frontierei și în unele situații pe cele vamale.

Mai trebuie subliniat faptul că doctrinele (strategiile ) naționale de ordine publică

nu sunt subordonate intereselor grupărilor politice, ceea ce asigură continuitatea structurilor,

dar și a specialiștilor în posturi.

În România, sistemul național de asigurare a ordinii publice cuprinde ansamblul for-mat din legislație, autoritațile și organele administrației publice, instituțiile, forțele și resurse-

le create și pregătite special, care acționează pentru garantarea drepturilor și libertăților cetă-țenești, protecția proprietății publice și private, funcționarea normală a statuluide drept.

Sistemul Național De Ordine Publică cuprinde:

· legislația;

· forțele de ordine publică;

· pregătirea;

· conducerea.

A. Legislația – înglobează totalitatea actelor normative în vigoare care reglementează activitatea de ordine publică inclusiv cele referitoare la organizarea și funcționarea autorităților cu atribuții în această direcție. Principalele acte normative care alcătuiesc cadrul juridic necesar pentru menținerea, asigurarea și restabilirea ordinii publice sunt: Constituția României prevede că „România este un stat de drept democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate".

Prevederea constituțională de a garanta aceste valori supreme se realizează prin

respectarea și protejarea acestora de către autoritățile publice prin norme juridice instituite.

Legea nr. 415/2002 privind organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a Tării prin care sunt compatibilizate toate aspectele referitoare la locul și rolul acestuia în cadrul sis-temului autorităților și instituțiilor publice ale statului cu prevederile Constituției.

Legea nr. 604/2003 privind organizarea și funcționarea Ministerului Administrației și

Internelor precizează că acesta este organul de specialitate al administrației publice centrale

având pe lângă celelalte atribuții care îi revin și apărarea drepturilor și libertăților funda-mentale ale omului, a proprietății publice și private și prevenirea și combaterea faptelor

antisociale.

Legea nr. 550/2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române,

accentuează: „ Jandarmeria Română este instituția militară specializată a statului", care are ca

atribuții, printre altele, asigurarea și restabilirea ordinii publice, prevenirea și combaterea

infracțiunilor, și prevenirea și neutralizarea actelor diversioniste și teroriste pe teritoriul

României;

Legea nr.218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române potrivit căreia

Poliția Română este instituția specializată a statului, care exercită pe teritoriul țării atribuțiile

privind apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor, a proprietății private

și publice, prevenirea și descoperirea infracțiunilor, respectarea ordinii și liniștii publice în

condițiile legii. Activitatea poliției constituie serviciul public specializat și se realizează în interesul persoanei, al comunității precum și în sprijinul instituțiilor statului, exclusiv pe baza și în executarea legii, cooperează cu instituțiile statului și colaborează cu asociațiile și

organizațiile neguvernamentale, precum și cu persoanele fizice și juridice.

Legea 371/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea Poliției Comunitare

stipulează faptul că scopul creării Poliției Comunitare este „creșterea eficienței pazei bunuri-

lor și activităților de apărare a ordinii publice, a vieții și integrității persoanelor".

Legea nr. 60/1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice, completată și modificată cu Legea nr. 31/2004. În cazul în care adunările publice își pierd caracterul paș-

nic și civilizat, poliția și jandarmeria vor interveni pentru împiedicarea sau neutralizarea mani-

festărilor ce tulbură grav ordinea și liniștea publică, pun în pericol viața, integritatea corporala

a cetățenilor, a forțelor de ordine sau amenință cu devastări ori distrugeri de clădiri și alte bu-nuri de interes public sau privat;

Legea nr.61/1991 cu modificările ulterioare, pentru sancționarea faptelor de încălcare

a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice. Această lege prevede faptele

care încalcă unele norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, comise de

persoane sau grupuri de persoane care constituie după caz infracțiuni sau contravenții și

sunt sancționate conform legii.

B.Forțele de ordine publică

Conceptul de forță de ordine publică în sens larg, desemnează acele forțe investite,

îndrituite să exercite dreptul de poliție: instituții și autorități cu competențe și atribuții în ma-

terie de ordine publice, cu dreptul de a soma pe orice în scopul de a respecta anumite reguli de conduită pe care le-a încălcat, cu alte cuvinte au dreptul de a chema la ordine. În sens restrâns, forțele de ordine publică includ doar acele forțe care asigură servicii de ordine, de menținere ori restabilire a ordinii publice, indiferent de acțiunile și persoanele care provoacă tulburarea acesteia, adică forțele, efectivele de jandarmi și poliție.

Într-o altă accepție, forțele de ordine publică reprezintă autoritatea statului investita

prin lege cu atribuții și competențe în materie de ordine publică cărora li se conferă sarcini în

exercitarea dreptului de poliție a statului. Organul de stat abilitat să exercite, în conformitate cu legea, toate măsurile cu privire la respectarea ordinii publice în statul de drept este Ministerul Administrației și Internelor dar la realizarea acestor măsuri poate participa și Ministerul Apărării Naționale pentru paza și apărarea unor obiective importante de pe teritoriul național, menținerea și restabilirea ordinii de drept.

Forțele de ordine publică se compun din:

– forțe specializate de ordine publică;

– forțe complementare de ordine publică;

– forțe de excepție pentru apărarea ordinii publice.

I. Forțele specializate sunt alcătuite din unități din structura Ministerului Administrației și Internelor destinate executării de activități și misiuni de sine stătătoare. Ele reprezintăcomponenta de bază a forțelor destinate asigurării și restabilirii ordinii publice și asigură caracterul unitar al activității statului de drept pentru garantarea respectării drepturilor și libertăților cetățenilor cât și funcționarea în normalitate a celorlalte componente ale sistemului securității naționale.

Forțele specializate de ordine publică acționează pentru:

– asigurarea ordinii și liniștii publice, apărarea drepturilor și libertăților, avutului public și privat și combaterii criminalității;

– menținerea ordinii publice pe teritoriul de competenta ;

– restabilirea ordinii publice în cazul tulburării grave a acesteia;

– pazei militare a obiectivelor de importanță deosebită pentru statul român;

-prevenirea și stingerea incendiilor;

– paza, supravegherea și controlul trecerii frontierei de stat a României; Categoriile

de forțe principale de ordine publică sunt:

a) Jandarmeria – potrivit Legii nr. 550/2004 privind organizarea și funcționarea

Jandarmeriei Române, stipulează:,, Jandarmeria Română este instituția militară specializată

a statului", care are ca atribuții, printre altele, asigurarea și restabilirea ordinii publice, preve-

nirea și combaterea infracțiunilor, și prevenirea și neutralizarea actelor diversioniste și teroriste pe teritoriul României;

Jandarmeria face parte din structura organizatorică a Departamentului de Ordine și

Siguranța Publica a Ministerului Administrației și Internelor exercitându-și atribuțiile pe în-treg teritoriul național, în conformitate cu prevederile legale. Prin existența Jandarmeriei,

Ministerul Administrației și Internelor dispune de o forță militară specializată care asigură și la nevoie restabilește ordinea publică împreună cu Poliția și alte structuri ale Ministerul

Administrației și Internelor, evitând angajarea armatei în acțiuni de combatere a manifestari-

lor de violență și crimei organizate, a tulburărilor grave a ordinii publice.

b) Poliția – este răspunzătoare de menținerea ordinii publice. În acest scop, organiza-rea prevenirii tulburării ordinii publice se realizează pe două direcții: prevenirea socială, în sensul acțiunilor asupra factorilor sociali care concură la complexitatea cauzală a tulburărilor ordinii publice și prevenirea situațională prin luarea în considerare a măsurilor care au ca scop reducerea factorilor situațiilor care facilitează faptele de tulburare a ordinii publice și sporirea riscurilor autorilor acestora de a fi descoperiți.

De asemenea, după restabilirea ordinii publice, Poliției îi revinde sarcina de a

menține ordinea, folosind toate mijloacele atribuite de lege.

c) Poliția de frontieră – în situații de tulburare a ordinii publice, de atingere a ordinii

constituționale, aceasta execută următoarele misiuni:

– menținerea ordinii publice în punctele de control trecere frontieră și, la nevoie, participă la restabilirea acesteia când a fost tulburată;

– controlul documentelor de trecere, mijloacelor de transport, persoanelor pentru prevenirea introducerii în țară de arme, muniții, substanțe toxice și radioactive, stupefiante,

precum și interzicerea ieșirii din țară a persoanelor sau grupurilor de persoane despre care

se dețin date că au provocat acțiuni turbulente ori că au fost implicate în acestea și doresc să

părăsească România;

– descoperirea persoanelor date în urmărire prin INTERPOL sau a altor persoane cu

cetățenie străină care intenționează să intre în țară în scopul amplificării crizei ori situației

conflictuale;

d) Pompierii militari – participă la controlul modului de aplicare a prevederilor legale

privind prevenirea și stingerea incendiilor în zonele unde s-au produs evenimente care

afectează climatul de ordine precum și la stingerea incendiilor provocate de elemente

infractoare, datorate exploziilor ori acțiunilor forțelor de ordine.Forțele specializate de ordine publică sunt pregătite și dotate pentru a asigura și pe timp de război condiții de ordine necesare manevrei și angajării optime a unităților armate fără a fi afectată capacitatea de luptă. În scopul îndeplinirii acestui atribut, forțele de ordine pot desfășura acțiuni pentru apărarea sediilor și cazărmilor proprii, obiectivelor și raioanelor din competență, precum și pentru adoptarea măsurilor de excepție, caracterizate prin forță, care se aplică în stări de urgență, asediu sau război.

II. Forțele complementare – se organizează la nivelul diverselor organe ale

administrației publice centrale de specialitate și asigură:

– prevenirea și combaterea evaziunii fiscale;

– supravegherea respectării normelor igienico-sanitare;

– ordinea și disciplina militară în garnizoană;

– paza și supravegherea deținuților;

– paza unor obiective, altele decât cele date în competența forțelor principale;

– protecția mediului înconjurător.

Dintre aceste categorii de forțe fac parte: Garda Financiară, Poliția Comunitară,

Pompierii civili, detectivii particulari, formațiunile de sprijin în domeniul ordinii publice și cele de pază a bunurilor și altele.

III. Forțele de excepție pentru apărarea ordinii publice – sunt constituite din unele

unități ale Armatei, Serviciului de Informații Externe, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Pază și Protecție, Serviciului de Telecomunicații Speciale, destinate și pregătite din timp, care vor acționa numai cu aprobarea Președintelui României, în

conformitate cu prevederile legale, în situația în care instituțiile democratice au fost depășite,

iar posibilitățile forțelor principale și complementare au fost epuizate.

Serviciul de informații externe (SIE) este organ de stat specializat în domeniul

informațiilor externe care organizează și desfășoară activitatea de informații în străinătate

pentru identificarea, studiul, cunoașterea amenințărilor externe la adresa siguranței nationale, precum și pentru promovarea și apărarea intereselor de securitate ale României în exterior. Serviciul Român de Informații (SRI) este organ specializat cu competență generală în materia informațiilor privitoare la siguranța națională care organizează și desfășoară a activitatea specializată în interiorul țării.

Serviciul de Pază și Protecție (SPP) este organ de stat specializat în apărarea

persoanelor care îndeplinesc activități importante de stat sau activități publice importante, a

sediilor instituțiilor supreme ale puterii statului precum și a șefilor de stat sau a altor demnitari

străini pe timpul prezenței lor în România.

Serviciul de Telecomunicații Speciale (STS) este organul central de specialitate care

asigură securitatea infrastructurilor guvernamentale de comunicații de orice fel, mai puțin

cele poștale, precum și secretul comunicărilor realizate. În activitatea sa, STS realizează

măsuri specifice de secretizare a informațiilor; desfășoară activități specializate de cercetare

radioelectronică și contrainformații radio, asigură unele funcționalități tehnice specializate

pentru serviciile de informații și siguranța națională.

C. Pregătirea forțelor de ordine publică – se realizează prin organismele special constituite la nivelul organelor administrației publice centrale de specialitate.

În Ministerul Administrației și Internelor efectivele forțelor de ordine se pregătesc în

instituții militare de învățământ, unități militare, prin cursuri și în cursul programelor de cooperare interna și internaționala, sau prin sistemul specific de instruire a personalului activ.

D. Conducerea Sistemului Național de Ordine Publică este realizată de Autoritatea

Națională de Comandă și anume: Parlamentul României, Președintele României, Consiliul

Suprem de Apărare a Țării, Guvernul României, Ministrul Administrației și Internelor,

autorități ale administrației publice centrale și locale cu atribuții în domeniul ordinii publice.

CAP.II Utilizarea adecvată a noțiunilor și regulilor specifice deontologiei polițienești

Responsabilitatea si autoritatea fiecarui politist este data de codul de etica si dentologie. Respectarea principiilor și a regulilor din prezentul cod reprezintă o datorie de onoare a polițistului. Prezentul cod stabilește regulile de conduită a polițistului în exercitarea atribuțiilor profesionale.

Scopul prezentului cod îl constituie asigurarea conduitei etice a polițistului prin formarea și promovarea unei culturi profesionale adecvate, formarea și educarea personalului în spiritul acesteia, prevenirea abaterilor comportamentale, îmbunătățirea calității serviciilor, protecția persoanelor și a polițiștilor și realizarea, pe această cale, a echilibrului între drepturile cetățenilor, interesele autorităților publice, drepturile și obligațiile personalului instituției.

Prevederile prezentului cod sunt elaborate în considerarea principiilor enunțate în Recomandarea REC (2001)10 privind Codul european de etică al poliție.

Orice persoană poate pretinde polițistului respectarea acestor reguli de conduită în raporturile sale cu acesta.

Intarirea democratiei constitutionale si implicit a statului de drept,nu poate fi conceputa fara o institutie politieneasca avand un standard de pregatire ridicat si care sa respecte o riguroasa deontologie profesionala.

Cunoasterea principiilor pe baza carora functioneaza autoritatea politieneasca si a regulilor deontologige proprii acestei institutii constituie si un mijloc de protective a celor care apeleaza la serviciile publice.

Scopul acestei ” Deontologii politienești”, ca să-i spunem așa, este formarea unei atitudini stiintifice cu privire la principalele atributii si competente specific acestei institutii statului de drept, cu privire la comportamentul functionarului public – politist- intelegerea principiilor generale care directioneaza activitatea si conduita sa.

Termenul „deontologie” provine din grecescul „ deon, deontos ” și înseamnă

,, ceea ce se cade”,“ceea ce trebuie făcut”, „datorie”, „obligație” iar „logos”,  înseamnă „știință” „cuvânt,cuvântare” „discurs”, ceea ce înseamnă că deontologia semnifică „știința datoriei”.

În prezent, termenul desemnează teoria obligației, a datoriei, care impune profesioniștilor exercitarea meseriei lor. (I.Kant- deontologie reprezintă o doctrină privind normele de conduită și obligațiile etice ale unei profesiuni ).

Această datorie reprezenta, pentru domeniul medical, de exemplu, ansamblul normelor de conduită și obligațiile medicului, față de bolnavii pe care îi îngrija, față de colegii săi și față de societate (Jurământul lui Hipocrate”).

Treptat, pe măsura trecerii timpului, termenul a fost adoptat și  de alte profesii, dar adaptat specificului fiecărui domeniu de  activitate.

În sens restrâns, deontologia profesională reprezintă regulile esențiale după care se ghidează o instituție, o organizație sau o profesie. De altfel, normele specifice unei pro-fesiuni nu sunt altceva decât normele  generale de conduită, aceleași ca în viața socială sau particulară, completate cu reguli specifice ce individualizează un anumit domeniu, transfor-mându-le în norme profesionale

Deontologia profesională reprezintă totalitatea normelor care reglementează relațiile ce se derulează între membrii unui grup profesional, precum și între aceștia  și beneficiarii rezultatelor  practicării acestei profesiuni. Se însumează aici norme, reguli, valori, credințe, moduri de gândire și acțiune ce caracterizează comportamentul profesional al membrilor în raporturile de serviciu.

Deontologia profesională derivă din etica profesională care precizează drepturile și îndatoririle membrilor grupului profesional, practicile profesionale, dar și sancțiunile în cazul unor practici neconforme cu normele deontologiei (malpracticile profesionale).

În timp ce etica se situează la nivel de concept, deontologia se situează la nivel de practică, având ca scop clarificarea regulilor de comportament individual care trebuie să orienteze exercitarea profesiunii. Indiferent de profesia exercitată, lucrătorul trebuie să dea dovadă de integritate, curaj, dreptate și loialitate, exigențe deontologice care completează și transced legile și regulamentele.

Deontologia reprezintă o știință  morală autentică, o știință normativă construită în interiorul eticii pe baza moralei, ce s-a născut din gândirea etică și care în momentul actual al practicii sociale este invocată tot mai des.

Se face apel la deontologie din nevoia de a sancționa comportamentele umane indezirabile, de a preveni asemenea comportamente și de a norma dezirabilul în comportament. Apelul la deontologie este prezent îndeosebi în mediile profesionale cu o anumită încărcătură intelectuală, unde membrii grupurilor profesionale sunt chemați să răspundă nevoilor legate nemijlocit de relațiile interumane, omul fiind în același timp obiect și agent al acțiunii umane. Invocarea deontologiei se realizează făcându-se întotdeauna apel la instanța morală și cu predilecție numai în cazul membrilor profesiunilor care, în virtutea autorității pe care o au, pot neglija normele profesionale producând prin aceasta un prejudiciu fizic, psihic, moral, social, material etc. unor persoane sau grupuri de persoane.

Necesitatea studierii și înțelegerii deontologiei rezidă chiar în exercitarea și menținerea autorității profesionale polițienești în limitele umanului  pe calea învățării  și dezvoltării unui comportament moral atât de necesar în momentele de cumpănă morală prin care trece, nu doar societatea românească, ci întreaga comunitate umană.

În societatea românească, guvernată de principiile statului de drept, principalele atribuții ale poliției sunt: apărarea drepturilor și libertăților persoanei, a proprietății private și publice, prevenirea, descoperirea și combaterea actelor și faptelor infracționale, asigurarea ordinii și siguranței publice. Prin îndeplinirea acestora se promovează încrederea reciprocă, respectul și dezvoltarea democratică a societății.

Activitatea poliției constituie serviciu public specializat care se realizează în interesul persoanei și comunității, precum și în sprijinul instituțiilor statului, în conformitate cu legis-lația internă și internațională aplicabilă în domeniu.

Primele atestări privind Poliția Română datează din vremea lui Neagoe Basarab sau a lui Mihai Viteazul (crearea instituției agiei), continuă cu domnia lui Mihai Șutzu (organizarea pazei Capitalei, emiterea primelor acte de identitate și reglementarea portului armelor) iar din 1806, organele de pază și ordine din Capitală primesc denumirea generică de POLIȚIE.

In 1821, Tudor Vladimirescu acorda scutiri de taxe și impozite celor însărcinați să mențină ordinea publică și să apere proprietatea cetățenilor, iar în 1831, prin Regulamentele organice, atribuțiile poliției sunt extinse. În timpul Revoluției de la 1848 are loc reorganizarea poliției, prin apariția instituției șefului poliției Capitalei căruia i se subordonează Guardia municipală.

La 9 iunie 1850, domnitorul Ghica Vodă emite “Cronica polițienească” prin care, în cele 158 de articole, erau reglementate sarcinile “înaltei poliții” și "obișnuitei poliții”, ceea ce a constituit momentul creării primei structuri centrale cu atribuții în organizarea și coordonarea activităților polițienești.

Începând cu Legea de organizare a poliției a lui Alexandru Ioan Cuza (4 noiembrie 1860), urmată de Legea lui Vasile Lascăr (1 aprilie 1903) și de Legea pentru organizarea poliției generale a statului (8 iulie 1929), competențele organelor de poliție sunt extinse, iar raporturile cu celelalte structuri ale statului mult mai bine reglementate.

Prin Decretul nr. 25 din 23 ianuarie 1949 se înființează Miliția, apoi, prin Decretul – Lege nr. 2/27 decembrie 1989 se reînființează Poliția Română ale cărei competențe vor fi reglementate, ulterior, prin Legea nr. 26 din 18 mai 1994 și prin Legea 218 din 23 aprilie 2002. Din 1990, Poliția Română a cunoscut mai multe etape de transformări menite să asigure siguranța persoanelor, a colectivităților, drepturilor legitime ale cetățenilor, precum și a altor drepturi prevăzute în acte internaționale la care România este parte.

Demilitarizarea poliției a fost cerută încă din 1998 de către unii politicieni. Procesul a avut loc în anul 2002, fiind un lucru necesar pentru integrarea României în Uniunea Europeană. În urma acestui proces, profesia de polițist a fost redefinită, ea intrând în nomenclatorul de meserii din România.

Programul și politicile de reformă ale Ministerului Administrației și Internelor au în vedere alinierea Poliției Române la standardele Uniunii Europene, consolidarea ca instituție civilă în folosul persoanei și comunității locale.

În conformitate cu Legea nr.360 din 6 iunie 2002 privind Statutul polițistului Poliția Română a fost structurată în două corpuri, a fost demilitarizată, iar gradele militare ale polițiștilor au fost echivalate cu grade profesionale:

Corpul ofițerilor de poliție (cuprinde ofițeri de poliție cu studii superioare)

Chestor general de Poliție

Chestor șef de Poliție

Chestor principal de Poliție

Chestor de Poliție

Comisar șef de Poliție

Subcomisar de Poliție

Inspector principal de Poliție

Inspector de Poliție

Subinspector de Poliție

Corpul agenților de Poliție ( cuprinde agenții de poliție cu studii liceale sau postliceale cu diplomă)

Agent – Șef principal de Poliție

Agent – Șef de Poliție

Agent – Șef adjunct de Poliție

Agent principal de Poliție

Agent de Poliție

În Art. 73 al acestei legi se specifică faptul că: La data intrării în vigoare a prezentei legi gradele militare ale polițiștilor vor fi echivalate cu gradele profesionale, conform pregătirii și studiilor fiecăruia, cu menținerea drepturilor câștigate anterior, după cum urmează:

A. Ofițerii de poliție:

a) sublocotenent devine subinspector de poliție;

b) locotenent devine inspector de poliție;

c) căpitan devine inspector principal de poliție;

d) maior devine subcomisar de poliție;

e) locotenent-colonel devine comisar de poliție;

f) colonel devine comisar-șef de poliție;

g) general de brigadă devine chestor de poliție;

h) general-maior devine chestor principal de poliție;

i) general-locotenent devine chestor-șef adjunct de poliție;

j) general devine chestor-șef de poliție.

B. Agenții de poliție:

a) maistru militar clasa a IV-a și sergent-major devine agent de poliție;

b) maistru militar clasa a III-a și plutonier – agent principal de poliție;

c) maistru militar clasa a II-a și plutonier-major devine agent șef adjunct de poliție;

d) maistru militar clasa I și plutonier adjutant devine agent șef de poliție;

e) maistru militar principal și plutonier adjutant-șef devine agent-șef principal de poliție.

Structura organizatorică a Poliției Române este prevăzută cu 59.195 de funcții, care, la sfârșitul anului 2008, avea un procent de încadrare de 90%, respectiv 228 de polițiști la 100.000 de locuitori, dintre care 10,5 % sunt încadrate cu femei și 1,1% cu polițiști de altă naționalitate decât cea română, cu o medie de vârstă de 36 de ani la funcțiile de execuție și 43 de ani și 5 luni la cele de conducere. 

Poliția își îndeplinește misiunile sub autoritatea și răspunderea instituțiilor abilitate de lege. Poliția cooperează cu Ministerul Public în limitele competențelor ce îi revin în conformitate cu procedurile prevăzute de lege. În îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin poliția trebuie să respecte independența și imparțialitatea judecătorilor. În cadrul poliției se asigură dezvoltarea unui mediu organizațional bazat pe conștiință, integritate profesională, nediscriminare, comunicare, transparență, prevenirea și combaterea corupției la toate nivelurile ierarhice.

Principiile care guvernează conduita profesională a polițistului sunt următoarele:

a)legalitatea – în exercitarea atribuțiilor sale polițistul este obligat să respecte legea, precum și drepturile și libertățile constituționale ale persoanelor;

Pornind de la premisa că legile reprezintă garanția siguranței cetățenilor într-un stat democratic,orice acțiune sau activitate a structurilor cu atribuții în domeniul ordinii și siguranței publice trebuie să-șiaibă fundamentarea în lege și numai în lege.

Respectarea principiului legalității se realizează prin:

cunoașterea temeinică de către lucrători a prevederilor legale, precum și a regulamentelor specifice;

autocontrol în desfășurarea acțiunilor/activităților;

control ierarhic.

Cunoașterea prevederilor legale precum și a regulamentelor specifice presupune existența unuibagaj informațional ce trebuie în permanență completat. Totodată, interpretarea și aplicarea cunoștințelor și evaluarea situațiilor practice trebuie să fie făcută fără părtinire, cu bună credință. Autocontrolul se realizează de către fiecare lucrător prin raportarea acțiunilor proprii la normele legale, înaintea, pe parcursul și după desfășurarea acestora. Această formă de control poate fi apreciată ca fiind de o mai mare importanță în ceea ce privește asigurarea legalității în raport cu celelalte forme de control, având în vedere că activitatea polițiștilor se desfășoară nu numai în sediul unității sau în apropierea acesteia, ci și în zone sau unități

teritoriale izolate. În aceeași măsură, autocontrolul implică și autocenzura comportamentală. Astfel, atitudinea absolut legală constituie una din premisele garanției asumării valorilor eticii și deontologiei profesionale.

Un alt aspect pe care îl implică principiul respectării legalității este vizat de exercitarea

controlului ierarhic, realizat, în principal de:

șefii direcți și nemjlociți;

organele cu atribuții de control.

Este știut faptul că lipsa unui control adecvat poate favoriza apariția fenomenelor de încălcare a legalității, prin săvârșirea de abuzuri/abateri sau prin neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu. Prin atribuțiile cu care sunt învestite, organele de control vor urmări ca lucrătorii, indiferent de grad și funcție, să respecte legea dar și deontologia profesională. Deci, lucrătorii din domeniul ordinii și siguranței publice vor veghea la respectarea legii, în general, potrivit competențelor ce le revin și, în același timp, vor avea în vedere ca prin actele și faptele lor să se situeze în perimetrul legalității. Nu trebuie să fie scăpat din vedere nici faptul că legea se cere respectată și apărată, dar, în egală măsură îi și apără pe lucrătorii care, în rezolvarea diferitelor situații profesionale, își fundamentează acțiunile exclusiv pe baza normelor legale.

b) egalitatea, imparțialitatea și nediscriminarea – în îndeplinirea atribuțiilor profesionale polițistul aplică tratamente egale tuturor persoanelor, luând aceleași măsuri pentru situații similare de încălcare a normelor protejate de lege, fără a fi influențat de considerente etnice, de naționalitate, rasă, religie, opinie politică sau de orice altă opinie, vârstă, sex, orientare sexuală, avere, origine națională, socială sau decurgând din orice altă situație;

Egalitatea presupune, pe de o parte, așezarea de către lucrător, pe același plan, a tuturor persoanelor, indiferent de împrejurările profesionale în care intră în legătură cu acestea și, pe de altă parte, abordarea în aceeași manieră a cazurilor similare.

Imparțialitatea îl va situa pe lucrător deasupra unor probleme litigioase în care nu trebuie să se implice altfel decât profesional. O asemenea poziție îi va permite să abordeze detașat de sentimente circumstanțele profesionale în care se află.

Nediscriminarea, ca aspect al acestui principiu, constă în faptul că funcționarul nu trebuie să se lase condus de idei preconcepute, de resentimente, de impulsuri necenzurate atunci când intră în contact cu diferite categorii de persoane, indiferent de poziție socială, sex, religie, rasă etc. Este recomandat, prin urmare, ca la judecarea efectelor propriei acțiuni sau a altora, lucrătorul să evalueze măsura în care, în practică, s-a ghidat după elementele care definesc principiul analizat – a respectat și asigurat egalitatea, și-a impus imparțialitatea și s-a afirmat ca adversar al discriminărilor de orice fel. Măsurile luate pot crea nemulțumiri în rândul unor categorii de cetățeni. Deseori, nemulțumirile se manifestă paradoxal, chiar în rândul persoanelor care prin actele și faptele lor încalcă normele legale și de comportament, impuse și acceptate de societate și prejudiciază astfel drepturile fundamentale ale cetățenilor, precum și în rândul rudelor, cunoscuților sau prietenilor acestora aflați la locul producerii evenimentului sau care află despre acesta. Este reacția clasică prin care aceste persoane încearcă să-și transfere vinovăția pe seama unor încălcări și abuzuri închipuite din partea lucrătorilor. Eliminarea arbitrarului din timpul intervenției, a oricăror atitudini de natură să creeze suspiciuni cu privire la imparțialitatea acțiunii și a măsurilor dispuse sunt de natură să evite posibilele reacții violente din partea celor implicați și chiar să aducă sprijin pentru acțiunea polițiștilor. Consecvența manifestată prin aplicarea aceleiași proceduri legale pentru fapte similare va acționa în mod cert în favoarea lucrătorilor în domeniul ordinii și siguranței publice. În aceeași măsură, respectarea demnității oricărei persoane constituie un alt element care poate contribui la afirmarea convingerii că intervenția a fost nepărtinitoare, legitimă și nediscriminatorie. Se recomandă, de asemenea, declinarea competenței pentru cazurile de incompatibilitate care ar putea pune la îndoială imparțialitatea intervenției, fără însă a se prejudicia astfel operativitatea acțiunii. Astfel, sarcina desfășurării în continuare a acțiunii va fi preluată de lucrători care nu se află în asemenea situații, eliminându-se astfel riscul punerii sub semnul întrebării a imparțialității acestora.

c) transparența – constă în deschiderea pe care polițistul trebuie să o manifeste față de societate în limitele stabilite de reglementările polițienești;

Este unul dintre principiile care se află la baza activității structurilor de ordine și siguranță publică ca instituții moderne, de tip democratic și, implicit, a lucrătorilor acestora. Furnizarea informațiilor referitoare la activitățile desfășurate poate determina câștigarea încrederii populației. Astfel, aducerea la cunoștința cetățenilor, prin mijloace adecvate de informare, a modului în care se efectuează intervențiile (cu precizarea acțiunilor pe care lucrătorul este îndreptățit să le efectueze, comportamentul impus cetățenilor pe timpul acestora și riscurile pe care și le asumă în cazul nerespectării lor), particularizat pe tipuri de misiuni, poate determina o reacție de acceptare, dacă acțiunile se înscriu în tiparul cunoscut de societate.

În același timp se impune respectarea confidențialității informațiilor care pot afecta integritatea persoanelor, procesul de administrare a probelor, securitatea martorilor sau a altor persoane. Respectarea principiului transparenței, concomitent cu îndeplinirea cerințelor referitoare la asigurarea securității datelor, inclusiv a celor cu caracter personal, a impus crearea unor structuri interne /persoane specializate în relația cu mass-media, care au, potrivit regulamentului de organizare și funcționare, atribuții bine definite.

Exigențe care trebuie să guverneze comunicarea cu mass-media:

în cazul în care un jurnalist se va adresa direct unui lucrător, acesta îl va îndruma către structura de relații publice /ofițerul de presă care are competență în zona producerii

evenimentului, singura structură abilitată prin lege și ordine ale ministrului să comunice

referitor la activitățile profesionale cu mass-media.

dacă evenimentul s-a produs într-un loc public, iar un lucrător este prezent la locul faptei, la întrebările reprezentanților media, va confirma ceea ce se cunoaște deja despre cazul respectiv, cu precizarea că “se efectuează cercetări pentru stabilirea împrejurărilor în care aceasta s-a produs, iar despre concluziile vor fi prezentate prin intermediul structurilor de relații publice”.

în cazul în care reprezentantul media ajunge primul la locul faptei și solicită telefonic date despre eveniment, acestuia i se vor oferi informațiile aflate la dispoziția structurii de relații publice, urmând ca rezultatul cercetărilor să îi fie comunicat ulterior.

în situațiile când evenimentul produs ridică probleme de competență ori implică intervenția mai multor structuri, atunci, comunicarea cu media se va realiza de către serviciul de profil din cadrul inspectoratului general.

lucrătorul va rămâne calm în relația cu ziaristul, indiferent de împrejurări.

filmările realizate de structurile de ordine și siguranță publică la locul evenimentului și oferite media se vor face respectând drepturile omului și dreptul la propria imagine, înconformitate cu recomandările Uniunii Europene, ordinele de linie și dispozițiile Consiliului Național al Audiovizualului.

în cazul în care filmarea se va realiza de către reprezentanții presei, lucrătorul responsabil cu mediatizarea evenimentului din partea structurii de relații publice, le va reaminti acestora dispozițiile Consiliului Național al Audiovizualului, în sensul arătat mai sus.

orice relatare a unui eveniment către reprezentanții media va avea un caracter

nediscriminatoriu, fără referiri la apartenența etnică, religioasă, sexuală, socială sau la altă formă de apartenență a celor implicați în eveniment, în conformitate cu normele în vigoare.

în relația cu mass-media, lucrătorii din structurile de relații publice vor ține cont de

Decalogul ofițerului de presă.

d) capacitatea și datoria de exprimare – reprezintă posibilitatea polițistului de a analiza situațiile profesionale pe care le întâlnește și de a-și exprima punctul de vedere, potrivit pregătirii și experienței sale, pentru a îmbunătăți calitatea și eficacitatea serviciului polițienesc cu privire la acestea. Acest principiu instituie obligația asumării unui rol activ în cadrul organizației din care acesta face parte, prin prezentarea de opinii pertinente și argumentate cu privire la modalitățile de soluționare ale unor situații profesionale. Lucrătorii din domeniul ordinii și siguranței publice trebuie să abordeze situațiile nu doar reactiv, prin simpla executare a dispozițiilor și prezentarea de rapoarte privind rezultatele obținute, ci și proactiv.

În virtutea acestui principiu, apare obligația de a-și exprima motivat eventualele dezacorduri față de deciziile care privesc probleme de serviciu și de a aduce la cunoștința superiorilor observații bazate pe normele legale și pe experiența profesională. În același context se înscrie și datoria de a informa în timp util asupra dotării cu mijloace necores-punzătoare sau insuficiente realizării obiectivului, a datelor incomplete transmise odată cu dispoziția de executare a activității, precum și de a prezenta experiența personală și ex-periențele anterioare relevante pentru situația respectivă etc. Considerăm că modul în care se aplică acest principiu dă, într-un grad însemnat, măsura comportamentului fundamentat pe norme etice și pe respectarea deontologiei profesionale. Ca profesioniști, lucrătorii în dome-niul ordinii și siguranței publice trebuie să-și prezinte opiniile bazate pe experiența și cu-noștințele dobândite și să le susțină fără teama de repercusiuni. În aceeași măsură, șefii vor promova un climat profesional care să admită și să încurajeze exprimarea fără rezerve a punc-telor de vedere diferite. Acest principiu nu poate fi însă invocat pentru a evita, pe criterii su-biective, participarea sau executarea unei misiuni. Orice lucrător trebuie să știe că deontologia îi impune să se pronunțe asupra unui aspect sau altul, cu bună credință, pe baza conștiinței profesionale și nu spre a prezenta ceea ce consideră că le-ar conveni șefilor săi să audă.

Pe de altă parte, însă, tot deontologic este din partea lucrătorului să își mențină afirmațiile în perimetrul legalității, egalității, imparțialității, nediscriminării, al “realului”, fără a încerca să dea caracter de autenticitate unor interpretări vădit eronate ori să determine orga-nizarea și desfășurarea de acțiuni insuficient justificate sau să influențeze decizii în care este interesat.

e) disponibilitatea – presupune intervenția polițistului în orice situație în care ia cunoștință despre atingerea adusă vreuneia dintre valorile apărate de lege, indiferent de mo-mentul constatării acesteia, capacitatea de a asculta și de a rezolva problemele celor aflați în difi-cultate ori de a îndruma către alte autorități cazurile care se situează în afara com-petenței ori atribuțiilor sale. Intervenția în asemenea situații nu poate fi condiționată de faptul că lu-crătorul se află în concediu, învoiri, permisii, dar va fi precedată de declinarea calității. Se im-pune totuși ca, anterior acordării sprijinului, să realizeze o evaluare a situației cel puțin cu pri-vire la raportul de forțe, șansele de reușită, precum și riscurile asumate. Este posibil ca în ase-menea împrejurări să fie eficace anunțarea forțelor specializate sau, dacă faptele ilegale s-au consumat, obținerea de date și informații cu privire la locația către care s-a deplasat gruparea infractoare, semnalmente, mijloace de transport folosite etc. și care să fie aduse la cunoștința personalului învestit cu soluționarea cazului.

În timpul serviciului disponibilitatea se manifestă și prin ascultarea atentă a proble-melor cetățenilor, încercând să le rezolve, oferindu-și serviciile într-o manieră profesionistă. În asemenea situații, stabilirea priorităților este deosebit de importantă.

Astfel, dacă din lipsa mijloacelor, a timpului necesar ori datorită altei misiuni aflată în desfășurare, intervenția nu poate fi realizată imediat de către lucrătorul sesizat inițial, este necesar ca solicitantului să-i fie explicate motivele pentru care cauza este declinată spre alți colegi în vederea soluționării. Uneori sunt sesizate fapte aflate în curs de desfășurare, astfel încât urgența analizării situației și alegerea modalității de rezolvare sunt determinante pentru succesul acțiunii. Întârzierea poate conduce la agravarea situației și, implicit, va pune într-o lumină nefavorabilă capacitatea structurilor cu atribuții în domeniul ordinii și siguranței publi-ce de a interveni și totodată disponibilitatea acestora de a se implica în soluționarea proble-melor cu privire la care au fost sesizați.

Disponibilitatea presupune, pe lângă prezența regulată a lucrătorului la serviciu sau la locul unde trebuie să execute o anumită misiune, și capacitatea de ascultare și înțelegere a problemelor aduse la cunoștință de persoanele aflate într-o situație critică. Datorită carac-terului permanent al serviciului și particularităților misiunilor ce revin structurilor cu atribuții în domeniul ordinii și siguranței publice, acestea solicită lucrătorilor să manifeste disponi-bilitate totală față de îndeplinirea atribuțiilor (rechemarea la serviciu, constrângeri, program prelungit de muncă sau în schimburi, capacitatea de a se adapta diversității sarcinilor de înde-plinit etc.), aspecte care rezultă atât din angajamentul asumat de lucrător la momentul intrării în profesie, cât și din jurământul de credință depus la acordarea primului grad profesional /militar.

Obligația la disponibilitate permanentă a lucrătorilor din domeniul ordinii și siguranței publice justifică, de asemenea, și de ce le este interzis să exercite, în afara excepțiilor prevă-zute de lege, alte activități pentru care să fie remunerați. Depinde astfel de lucrători să stabi-lească echilibrul în serviciu și practicarea activităților lucrative sau nelucrative care îi sunt permise (activitate didactică, cercetare științifică, creație literar-artistică), astfel încât dispo-nibilitatea profesională să nu fie afectată.

f) prioritatea interesului public – se manifestă prin aceea că pentru îndeplinirea atribuțiilor funcționale polițistul acordă prioritate realizării serviciului în folosul comunității. Prioritatea interesului public nu poate fi tratată și nici explicată independent de disponibilitate.

Această corelație este determinată de calitatea conferită de profesie și, implicit, de statutul profesional. Lucrătorii au datoria să trateze toate persoanele în mod egal, neținând cont de interesul personal și asigurând primatul interesului public.

g) profesionalismul – presupune aplicarea corectă și responsabilă a cunoștințelor teoretice și a deprinderilor practice pentru exercitarea atribuțiilor de serviciu. Lucrătorii în domeniul ordinii și siguranței publice sunt, de altfel,obligați să-și perfecționeze permanent pregătirea de specialitate și să-și dezvolte capacitatea de înțelegerea problemelor sociale, culturale și educaționale specifice colectivității în care-și exercită profesia.

Pentru a fi un bun profesionist lucrătorul trebuie să:

· cunoască legislația aplicabilă în domeniul său de activitate;

· cunoască și să aplice procedurile de lucru uzuale;

· analizeze solicitările ce-i sunt adresate direct de către cetățeni și să le rezolve, să ceară sprijin pentru soluționarea lor sau să îndrume cetățenii către structurile/ formațiunile

competente atunci când constată că acestea depășesc responsabilitățile funcției pe care o

îndeplinește;

· lucreze în serviciul populației, dedicând timpul necesar activității pe care este abilitat să o desfășoare;

· se comporte corect și demn în relațiile cu ceilalți lucrători și să observe atitudinea acestora, fiind obligat să sesizeze cazurile de abatere de la normele etice ale profesiei;

· se identifice cu profesia și instituția;

· evite implicarea emoțională excesivă în soluționarea problemelor de serviciu;

· dea dovadă de echidistanță și imparțialitate în relația cu cetățeanul și colegii de profesie;

· manifeste respect față de cetățeni în toate împrejurările care presupun contactul direct ori prin intermediul mijloacelor de comunicare.

h) confidențialitatea – determină obligația polițistului de a garanta securitatea datelor și informațiilor obținute în exercitarea autorității conferite de lege.

i) respectul – se manifestă prin considerația pe care polițistul o acordă persoanelor, colegilor, superiorilor, subordonaților, drepturilor și libertăților acestora, instituțiilor, legilor, valorilor sociale, normelor etice și deontologice. Se îmbină de cele mai multe ori cu profesio-nalismul și legalitatea. Astfel, protecția informațiilor și a persoanelor care le-au pus la dis-poziția lucrătorilor trebuie realizată concomitent cu celelalte activități neceare pentru solu-ționarea cazului. Confidențialitatea nu presupune numai protecția datelor și a persoanelor, ci și obligația lucrătorilor de a proteja informațiile obținute în virtutea atribuțiilor de serviciu și de a nu le utiliza în vederea obținerii unor avantaje pentru ei sau pentru alții.

Respectul poate fi:

1. Respectul față de cetățeni se manifestă atât prin utilizarea moderată a regulilor de politețe șicurtoazie (fără familiarisme), cât și prin evitarea oricărei manifestări discriminatorii, legată de naționalitate, religie, opinii, sex, vârstă, condiție socială sau de orice alt considerent.

Anumite situații pot influența emoțional lucrătorul, ca pe orice alt individ (prezența unor răniți grav, anunțarea familiilor victimelor cu privire la producerea unui accident etc.), sau în alte cazuri, când apariția sa într-o anumită zonă este în măsură să suscite agresivitatea participanților (manifestări neautorizate ori care se desfășoară în afara itinerariului sau în afara intervalului aprobat).

Aplicând procedurile recomandate pentru asemenea situații cu calm și fermitate, lucrătorul va îndeplini misiunea fără să-și manifeste tensiunile sau emoțiile pe care inevitabil le are. Cetățenii vor aprecia sângele rece, calmul și răbdarea de care dă dovadă lucrătorul.

Aceste calități sunt cu atât mai necesare cu cât dificultățile provin din reacțiile ostile, chiar violente, îndreptate împotriva lucrătorilor, uneori din cauza simplei lor prezențe, în special în cartierele sau zonele cu o rată crescută a infracționalității. Vor fi evitate cu prilejul intervențiilor atitudinile agresive, provocatoare, dominatoare sau disprețuitoare.

Procedurile specifice utilizate nu vor avea o întindere în timp mai mare decât este necesar realizării scopului pentru care s-a recurs la acestea. Altfel, cetățenii vor interpreta măsurile ca fiind abuzive, nejustificate și că, în ciuda faptului că au drepturi pe care structurile cu atribuții în domeniul ordinii și siguranței publice trebuie să le respecte, tocmai repre-zentanții acestora le încalcă și le desconsideră.

Pentru situațiile în care, pe fondul îndeplinirii atribuțiilor, sunt afectate drepturile și libertățile cetățenilor (cazul verificării identității sau a provenienței mărfurilor transportate, existența permisului corespunzător categoriei din care face parte vehiculul etc.), persoana care face obiectul verificărilor nu va fi împiedicată să-și continue activitatea decât pentru perioada de timp strict necesară îndeplinirii procedurii specifice. Orice abatere de la această normă deontologică, mai ales dacă este dictată de considerente personale ale lucrătorului este în măsură să producă efecte negative în realizarea parteneriatului cu populația, pe care Minis-terul Administrației și Internelor îl dorește. Dacă lucrătorii vor aborda relația cu cetățenii de pe poziții de superioritate, determinate de puterile ce le sunt conferite prin lege, nu vor bene-ficia de concursul, sprijinul și cooperarea acestora.

2. Respectul față de șefii profesionali și colegi constă în respectarea regulilor de comportament (politețe, curtoazie, punctualitate, respectarea angajamentelor asumate formal sau informal ș.a.) și de demnitate (decență, grijă pentru propria imagine ș.a.), precum și prin respectarea prevederilor regulamentelor militare de către personalul cu statut militar. Indi-ferent de statutul profesional, de corpul din care face parte, de grade sau de sarcini, relațiile,

dintre lucrătorii din domeniul ordinii și siguranței publice se bazează în principal pe respect mutual, loialitate și solidaritate.

3. Respectul mutual presupune înțelegerea faptului că orice sarcină repartizată unui coleg, oricât de modestă ar fi, contribuie la buna funcționare a serviciului public. Manifestările de superioritate sau de desconsiderare față de un corp profesional, pe criterii de grade sau de funcții, relevă necunoașterea și nerecunoașterea complementarității activităților instituției. Respectul mutual, înseamnă, de asemenea, să admiți fără prejudecăți sau descon-siderare anumite situații particulare justificate care pot interveni accidental în comportamentul sau activitatea oricărui lucrător, inclusiv în cea proprie (întârzieri ocazionale, învoiri pentru probleme personale care nu pot fi altfel rezolvate, solicitarea în mod excepțional a concediului în afara planificării etc.). Respectul mutual presupune, de asemenea, toleranță, respectiv o deschidere suficientă pentru a lăsa colaboratorii să-și expună pozițiile contrare, pornind de la dreptul la liberă exprimare. Este totuși de menționat faptul că în rândul lucrătorilor din structurile cu atribuții în domeniul ordinii și siguranței publice această libertate se referă la aspecte profesionale, fiind restrânsă manifestarea, la a locul de muncă ori în timpul servi-ciului, a unor opinii personale, cum ar fi cele referitoare la politică.

j) integritatea morală – presupune adoptarea unui comportament conform normelor etice acceptate și practicate în societate. Prin poziția sa, lucrătorul se poate afla în situația de a i se oferi diferite avantaje (gratuități,cadouri). Aceste oferte sunt rareori dezinteresate. Integritatea îl va determina să le refuze politicos,explicând că este plătit pentru a oferi un serviciu public, potrivit competențelor. În acest sens, lucrătoriidin domeniul ordinii și siguranței publice au obligația de a-și pregăti familiile astfel încât eventualele„atenții” să nu le parvină prin intermediul acestora, indiferent care ar fi justificarea.

Pe de altă parte, publicul nu ar tolera ca lucrătorul să uzeze de calitatea sa pentru a încerca să obțină o favoare sau alta pentru el însuși sau pentru altul (lucrător în uniformă care nu respectă ordinea în fața unui ghișeu la care se prezintă pentru a-și rezolva o problemă personală). Lucrătorul nu are dreptul să se oblige pecuniar față de nici o persoană, dacă o asemenea situație este în măsură să afecteze îndeplinirea atribuțiilor de serviciu (obligații pecuniare pot fi asumate de către lucrători numai cu respectarea prevederilor legale în vigoare – contractare de credite de la bănci, împrumuturi la Casa de ajutor reciproc sau cumpărarea unor bunuri în sistem de rate), nu poate folosi ori încerca să uziteze de calitatea sa în interes personal.

În considerarea acestor cerințe, lucrătorilor le este interzis să împrumute bani de la subordonați ori să colecteze sume de bani de la persoane fizice sau juridice. Comportamentul integru are o deosebită importanță pentru credibilitatea instituției și implicit a membrilor săi. Pentru a câștiga respectul populației, nu este suficient doar să se acționeze în conformitate cu legea, ci trebuie ca aceasta să fie aplicată în spiritul respectului față de cetățean. Prin urmare, integritatea și respectul față de populație nu trebuie afirmate formal, prin declarații sau anga-jamente, ci demonstrate prin acțiuni și misiuni executate cu profesionalism, imparțialitate,

onestitate, conștiinciozitate, echitate, neutralitate sub toate aspectele, acordând totodată o atenție deosebită grupurilor vulnerabile de populație (gravide, persoane în vârstă, copii, minori care au fugit de acasă, bolnavi, persoane cu handicap etc.).

k) independența operațională – constă în îndeplinirea atribuțiilor și misiunilor potrivit competențelor stabilite pentru nivelul ierarhic pe care îl ocupă în cadrul poliției, fără imix-tiunea ilegală a altor polițiști, persoane sau autorități. Independența operațională nu pre-supune acțiuni executate haotic sau care au fost incluse fără temei în categoria celor prioritare, ori pe considerente exclusiv personale (ex. controale economice care vizează o anume socie-tate comercială anume numai pentru a-i perturba activitatea în scopul favorizării concurenței sau executarea unor activități care nu decurg din obiectivele stabilite la nivelul structurii res-pective).

Independența operațională trebuie înțeleasă și ca libertate a lucrătorului de a iden-tifica și utiliza acele proceduri și mijloace prin a căror folosire se asigură îndeplinirea cu riscuri minime a misiunii, reducându-se, totodată, și posibilitatea lezării drepturilor și libertăților persoanelor care fac obiectul acțiunii. De asemenea, prin independență opera-țională se înțelege și capacitatea polițistului de a adapta intervenția în funcție de reacția per-soanelor vizate, de particularitățile zonei în care intervine sau de momentul realizării acesteia. Pe de altă parte, independența operațională implică răspunderea deplină a lucrătorului pentru

acțiunile, inacțiunile și omisiunile sale.

Independent de statute, de corpuri, de grade, de sarcini, relațiile dintre lucrătorii din domeniul ordinii și siguranței publice trebuie să se bazeze pe respect mutual, loialitate și solidaritate. Aceste valori care se impun cu o forță particulară celor care exercită autoritatea ierarhică, sunt:

l) loialitatea – se exprimă prin atașamentul față de instituție și valorile promovate de aceasta, adeziunea conștientă manifestată de către polițist, din proprie inițiativă, față de obiectivele instituției, respectul față de ierarhia instituției, onestitate în relațiile interpersonale, respectul față de adevăr și dreptate, conștiinciozitate în îndeplinirea atribuțiilor, respectarea anga-jamentelor asumate, asigurarea confidențialității informațiilor obținute în procesul muncii.

Manifestarea loialității însumează mai multe trăsături, cum sunt: cinstea, corec-titudinea,fidelitatea, sinceritatea, respectarea angajamentelor, statornicie etc. Aceasta pre-supune demnitate chiar și în afara serviciului, astfel încât, prin întregul său compotament,

lucrătorul să nu aducă atingere imaginii instituției și profesiei sale.

Loialitatea nu se confundă cu atitudinea lingușitoare sau de preamărire a colegilor/ șefilor ori a altor persoane, în scopul de a obține diverse avantaje, pentru a-și păstra poziția în cadrul organizației ori pentru a accede mai rapid în funcții sau posturi de conducere.

Aducerea la cunoștința colectivului sau a șefului a obiecțiilor profesionale cu privire la activitățile programate, precum și fundamentul lor nu reprezintă un act lipsit de loialitate.

Loialitatea nu poate fi analizată independent de profesionalism, respect, integritate. Loialitatea presupune, de asemenea, crearea unui climat de lucru bazat pe dezvoltarea spiritului de echipă, coeziunii și disciplinei, a încrederii și respectului reciproc, valorizarea tradițiilor instituției și pe conștientizarea faptului că serviciul se realizează în beneficiul cetățeanului.

2) respectul mutual – etica este ansamblul regulilor de conduită împărtășite de o comunitate anumită, reguli care sunt fundamentate pe distincția între bine și rău. Etica este o teorie asupra moralei. Un demers etic înseamnă să reflectăm asupra principiilor generale (inclusiv pe ce bază aleg un anumit set de principii în raport cu altul) și să judecăm din perspectiva acestor principii ce ar trebui să facă o persoană, inclusiv noi înșine, într-o situație particulară.

Rolul eticii este să ajute oamenii și instituțiile să decidă ce este mai bine să facă, pe ce criterii să aleagă și care le sunt motivațiile morale în acțiunile lor.

3) solidaritatea – necesitatea exercitării profesiei se manifestă printr-o disponibilitate constantă față de colegi (apel la întăriri, ajutor pentru îndeplinirea unei proceduri sau a unei sarcini administrative etc.). Neimplicarea este contrară spiritului de echipă, mai ales când în-greunează sarcina de muncă a celorlalți. Refuzul de a acorda sprijin invocând constant pro-bleme personale, de sănătate, climatul impropriu ori existența altor activități prioritare are ca urmare afectarea solidarității, încurajând comportamente similare în rândul membrilor colec-tivului de muncă. Pe de altă parte, eschiva continuă de la îndeplinirea unor sarcini conduce în mod direct la supraîncărcarea colegilor, ceea ce favorizează apariția tensiunilor în cadrul gru-pului respectiv. De altfel, solidaritatea poate să se exprime și în raporturile private. Este cazul în care lucrătorul sesizează problemele altui coleg și își oferă cu tact ajutorul (a sfătui o pers-oană să urmeze un tratament medical, a face de serviciu în locul altuia pentru ca acesta să poată fi liber pentru rezolvarea unor probleme familiale sau de sănătate).

Deși este indispensabilă, solidaritatea are limite. Este de neconceput să te ascunzi în spatele ei pentru a închide ochii în fața comportamentelor deviante (corupție, furt etc.). Orice lucrător martor al unor comportamente delictuale sau periculoase din partea colegilor săi, al violențelor nelegitime sau al unor tratamente inumane ori degradante îndreptate asupra unui alt lucrător sau unei persoane arestate, are datoria de a-l face să înceteze sau de a le aduce la cunoștința autorității competente, oricare ar fi locul acestuia în ierarhie. De altfel, solidaritatea presupune respectarea unor valori morale cum sunt: respectul, sinceritatea, încrederea, cins-tea, loialitatea, care nu admit promovarea prioritară constantă a intereselor personale în detri-mentul celor specifice instituției, minciuna ori atitudinea duplicitară.

Polițistului îi este interzis, în orice împrejurare:

a) să primească, să solicite, să accepte, direct sau indirect, ori să facă să i se promită, pentru sine sau pentru alții, în considerarea calității sale oficiale, daruri sau alte avantaje;

b) să rezolve cereri care nu sunt de competență sa ori care nu i-au fost repartizate de șefii ierarhici sau să intervină pentru soluționarea unor asemenea cereri, în scopurile prevăzute la lit. a);

c) să folosească forța, altfel decât în condițiile legii;

d) să provoace unei persoane suferințe fizice ori psihice cu scopul de a obține de la aceasta persoana sau de la o terța persoana informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terța persoana l-a comis ori este bănuita ca l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori asupra unei terțe persoane;

e) să colecteze sume de bani de la persoane fizice sau juridice;

f) să redacteze, să imprime sau să difuzeze materiale ori publicații cu caracter politic, imoral sau care instiga la indisciplină;

g) să aibă, direct sau prin intermediari, într-o unitate supusă controlului unității de poliție din care face parte, interese de natură să compromită imparțialitatea și independenta acestuia.

Deontologia este doctrina referitoare la normele de conduită și obligațiile etice ale unei

profesi. Ea este o parte a eticii care se ocupă cu studiul normelor și obligațiilor specifice unei

activități profesionale. Deontologia profesională specifică domeniului ordinii și siguranței publice cuprinde totalitatea regulilor și uzanțelor care ghidează relațiile dintre lucrători ori dintre aceștia și cetățeni. Deontologia se susține ea însăși pe lege și prin lege.

De aceea elaborarea Codului de etică și deontologie al polițistului este admisă implicit de dispozițiile Legii nr. 360/2002 privind Statutul polițistului cu modificările și completările ulterioare. Cu toate acestea, urmeză ca prevederile Codului să se aplice tuturor lucrătorilor, așa cum au fost definiți în preambul, diferențiat, în funcție de statutul de personal al acestora.

De asemenea, Recomandarea Rec. (2001) 10 adoptată de Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei, având în vedere diversitatea structurilor de poliție și a organizării aces-tora, optează pentru alinierea codurilor de conduită opozabile polițiilor naționale la normele Codului european de etică al poliției, în vederea stabilirii unor orientări și principii europene comune în măsură să asigure compatibilitatea serviciilor oferite, să impună un nivel conve-nabil din punct de vedere calitativ al acestora atât pentru beneficiari, cât și pentru furnizori. Pe cale de consecință, instituțiile cu atribuții în domeniul ordinii și siguranței publice își vor pu-tea îndeplini mai bine obligația de garant al statului de drept.

Un alt argument ce pledează în favoarea existenței Codului de etică și deontologie al polițistului se regăsește în necesitatea instituirii unui instrument în măsură să susțină promo-varea unei noi culturi profesionale. Astfel, Codul poate constitui un punct de referință în for-marea personalului, mai ales în ceea ce privește comportamentul în diverse situații deter-minate de îndeplinirea atribuțiilor de serviciu.

Identificarea și instituirea unei stări de echilibru între drepturile cetățenilor, interesele autorităților publice și drepturile și îndatoririle lucrătorilor, reprezintă un alt obiectiv avut în vedere la elaborarea Codului.

O atenție deosebită s-a acordat evidențierii legăturii strânse dintre structurile cu atribuții în domeniul ordinii și siguranței publice și societatea civilă, având în vedere că eficacitatea acțiunilor acestora este influențată în mod direct de susținerea pe care o primesc din partea cetățenilor.

Ca urmare, au fost puse în evidență reguli de comportament ale lucrătorilor, cu scopul declarat de a întări parteneriatul cu populația, prin furnizarea unor servicii de calitate și/sau informații de interes public, fără a nesocoti însă confidențialitatea datelor și protecția informațiilor clasificate.

Ghidul de aplicare a Codului de etică și deontologie al polițistului nu este un manual de proceduri și nici un instrument disciplinar. Acesta nu se substituie statutelor profesionale proprii personalului cu atribuții în domeniul ordinii și siguranței publice și nici altor reglementări legale aplicabile lucrătorilor (de exemplu: Regulamentul disciplinei militare ori alte dispoziții care stabilesc reguli de comportament, indiferent de forma de redactare sau titulatura acestora).

Ghidul își propune să evidențieze perspectiva practică a principiilor și regulilor de comportament exprimate în Codul de etică și deontologie al polițistului.Realizarea acestor modele de comportament se bazează atât pe “bunul simț” și “bunele practici”înregistrate

în activitatea lucrătorilor din structurile care desfășoară activități de ordine și siguranță pu-blică, cât și pe consecințele în plan etic al unor dispoziții legale aplicabile în activitatea po-lițienească.

Scopul Ghidului nu este acela de a reprezenta o culegere de spețe comportamentale, ci de asigurare a elementelor explicative necesare înțelegerii spiritului și literei Codului. Par-ticularizările ce se impun se vor realiza, de aceea, în procesul de învățământ pentru formarea inițială și continuă, în cadrul activităților educative, precum și ca autoevaluare comporta-mentală a polițiștilor prin raportare la modul de respectare individuală a cerințelor etice și deontologice din Cod.

Activitatea desfășurată de către polițiști este o activitate cu caracter permanent  care se desfășoară pe baza unei calificări și de aceea poate fi catalogată ca profesie.

Din perspectiva eticii, exercițiul funcțiunii polițienești este o profesie întrucât îndeplinește condițiile enumerate de teoreticieni, pentru ca o anumită activitate să fie considerată profesie. Aceste condiții sunt:

conștiința existenței profesiei de polițist;

cunoașterea teoriilor domeniului, conștientizarea faptului că pentru a fi polițist este nevoie de un complex de cunoștințe teoretice, abilități și deprinderi practice;

existența unei organizații formale care să promoveze interesele corpului polițienesc și care stabilește standardele de inițiere, menținere și avansare a polițiștilor – Ministerul Administrației și Internelor;

existența unor organizații teritoriale care își recunosc liderii concretizate în Inspectorate, Direcții, Servicii, Birouri și Compartimente în care este încadrat personalul polițienesc pentru îndeplinirea misiunilor specifice;

existența unui ideal social care pentru polițiști este protecția vieții și bunurilor cetățenilor, promovând astfel un interes general;

existența unor standarde etice, concretizate într-un Cod etic, în care se stipulează ca scop central  al misiunii polițiștilor – cel al slujirii altruiste a societății.

O persoana care s-a hotărât să îmbrățișeze o anumită profesie își dorește ca în timp să fie recunoscută ca un profesionist al domeniului, iar practica profesională este legitimată de către comunitate întrucât beneficiază de rezultatele ei.

Ceea ce individualizează profesia de polițist față  de alte profesii este legătura indi-solubilă cu moralitatea celor care o exercită. Respectul pentru ordine și lege, precum și asi-gurarea respectării acestora, nu pot fi realizate de poliție, potrivit competențelor ce îi revin, decât cu angajați care au un caracter fără reproș. Performanța polițistului se sprijină, pe lângă abilitățile și cunoștințele profesionale pe care le stăpânește pe integritatea sa, iar autoritatea profesională a polițistului este dată, pe lângă profesionalism, de onestitatea și sinceritatea sa, în cele din urmă pe comportamentul său în plan profesional, dar și extraprofesional. Așadar, polițistul, conform art. 1 din Legea 360/2002 privind Statutul polițistului este „funcționar public civil cu statut special”, iar art. 3 din aceeași lege prevede că „Polițistul își desfășoară activitatea profesională în interesul și în sprijinul persoanei, comunității și instituțiilor statului, exclusiv pe baza și în executarea legii cu respectarea principiilor imparțialității, nediscrimină- rii , proporționalității și gradualității”.

Polițiștii contribuie în orice moment și în orice împrejurare la protecția cetățenilor, oferind asistența pe care aceștia sunt îndreptățiți să o pretindă și să o primească, potrivit legii.

Dar, determinantă în activitatea de poliție este conștientizarea faptului că poliția acțio-nează în aplicarea legii și sub controlul acesteia, iar furnizarea serviciilor către populație trebuie să se realizeze pe fondul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, aducând o minimă atingere  a acestora și numai atunci când legea o impune.

CAP.III Autoritatea polițistului

Autoritatea polistului poate fi definită ca:

1.- drept, putere , împuternicire de a comanda, de a da dispoziții sau de a impune cuiva ascultare. 

2. Organ al puterii de stat competent să ia măsuri și să emită dispoziții cu caracter obli-gatoriu. ♦ Reprezentant al unui asemenea organ al puterii de stat. 

3. Prestigiu de care se bucură cineva sau ceva. ♦ Persoană care se impune prin cunoștințele sale, prin prestigiul său. [Pr.: a-u-] – Din fr. autorité, lat.au[c]toritas, -atis

Relația dintre structurile cu atribuții în domeniul ordinii și siguranței publice și public se stabilește cotidian, cu ocazia activităților realizate în zona de responsabilitate sau, după caz, la sediul unității atunci când cetățeanul solicită rezolvarea unei probleme din competența ins-tituției. Cetățeanul are dreptul de a aștepta din partea lucrătorului o contribuție activă la securitatea sa și un tratament atent. Așadar, este necesar ca lucrătorii în domeniul ordinii și siguranței publice să asocieze o disponibilitate totală unui comportament personal exemplar. Astfel, vor contribui la sporirea încrederii cetățeanului în instituție și la formarea convingerii că, în fapt, el este beneficiarul serviciilor oferite de aceasta.

Respectarea regulilor elementare de curtoazie, decența atitudinilor și grija pe care lucrătorul o are față de persoana sa și față de ținuta sa vestimentară contribuie la valorizarea funcției sale.

Pe timpul îndeplinirii atribuțiilor profesionale, precum și atunci când intervine in afara orelor de program, lucrătorul are obligația de a–și face cunoscută calitatea și unitatea din care face parte sau pe care o reprezintă.

Câteva reguli prin a căror respectare se poate păstra și dezvolta imaginea demnă a lucrătorilor în societate:

adoptând o ținută și un aspect fizic îngrijite;

manifestând, zilnic, un comportament ireproșabil;

evitând excesul de limbaj, familiarismele ori gesturile deplasate;

dând dovadă de moderație în atitudine și propuneri.

Regulile menționate capătă mai multă importanță atunci când lucrătorul acționează în uniformă, semn exterior și manifest al calității sale. Portul ținutei îi conferă prestigiu și autoritate. Gesturile nepotrivite, concluziile nefondate, bazate pe informații neverificate, precum și soluțiile arbitrare contribuie la slăbirea autorității și prestigiului său și al instituției.

Prezența lucrătorilor în uniformă în anumite locuri (localuri unde se consumă băuturi alcoolice, unități comerciale etc.) în afara cadrului strict profesional, poate să conducă la o impresie negativă cu privire la persoanele în cauză și implicit asupra instituției din care aceștia fac parte. Lucrătorii trebuie să conștientizeze, în toate împrejurările, faptul că sunt plătiți din bani publici și se află în serviciul cetățenilor, situație ce impune un comportament adecvat în toate împrejurările.

Lucrătorul, în ținută de serviciu sau civil, reprezintă simbolul legalității și ordinii. Publicul așteaptă de la el să se comporte de o manieră exemplară, respectând el însuși normele legale (nu trebuie să staționeze cu vehiculul de serviciu în locuri care incomodează circulația în afara cazurilor de intervenție etc.) și neuzitând în mod abuziv prerogativele funcției sale (folosirea girofarului fără motiv legitim etc.).

Misiunile de serviciu public pe care lucrătorul este însărcinat să le îndeplinească îl plasează deseori în contact direct cu concetățenii săi (zone de cartier, ieșirile de la școală, fluidizarea circulației, informare în școli, formalități administrative).

Una dintre cele mai frecvente misiuni ce îi revin, indiferent de loc (sediul unității, loc public sau privat), este furnizarea de informații cu privire la competențele structurii, docu-mente necesare îndeplinirii procedurilor legale, persoana / formațiunea care poate soluționa un anume caz. În acest context, o ascultare atentă și analizarea cu profesionalism a problemei expuse va permite informarea corectă a publicului.

Primul contact al publicului cu structurile cu atribuții în domeniul ordinii și siguranței publice are loc deseori la sediul acestora și, de aceea, este absolut necesară existența unui spațiu optim de primire a cetățenilor. Acesta constituie punctul obligatoriu de intrare în unitate, iar rolul său este determinant în formarea imaginii care se intenționează a fi cons-truită. Pe cale de consecință, amenajarea acestuia trebuie să asigure condiții civilizate și să răspundă cerințelor de realizare a confidențialității discuțiilor și deredactare/ completare a cererilor olograf/ formularelor tipizate. Nu este indicată amplasarea unui astfel deloc într-un spațiu cu trafic intens ori dotarea excesivă cu mobilier.

Trebuie avut în vedere faptul că gestionarea nevoilor cetățenilor nu impune împăr-tășirea vieții interne a unității și a lucrătorilor săi (afișaj al activității sindicale, decorarea personalizată în exces a birourilor, conversații private sau profesionale între funcționari etc.).

Calitatea contactului stabilit între lucrător și public este determinată de modul în care sunt folosite regulile elementare de politețe (este interzisă tutuirea, familiarisme excesive etc.).

Publicul își va forma o opinie nefavorabilă asupra instituției dacă:

este refuzat fără un motiv plauzibil sau este greșit îndrumat;

orarul de funcționare /de lucru cu publicul nu este respectat;

la solicitarea unor explicații suplimentare, lucrătorul răspunde pe un ton iritat, brutal sau,agresiv ori lasă impresia că este preocupat de rezolvarea celorlalte solicitări înainte de clarificarea problemei cetățeanului care i s-a adresat;

serviciul este oferit preferențial, cu încălcarea ordinii de sosire/ înregistrare la ghișeu sau ca urmare a intervenției unui coleg;

lucrătorul de la ghișeu are alte preocupări în timpul programului (mănâncă, discută cu alți funcționari, ori vorbește la telefon pentru rezolvarea unor probleme personale).

Un aspect cu o importanță majoră în atitudinea lucrătorului pe timpul sau în legătură cu exercitarea profesiei îl reprezintă modul în care reacționează la diferite „tentații” care sunt prevăzute de lege ca fapte de corupție.

Învestiți cu exercițiul autorității publice, lucrătorii pot fi tentați să profite de statutul lor și de relațiile profesionale în interes personal. Solicitând sau numai acceptând din partea cetățenilor bani, bunuri, servicii sau promisiuni, pentru a folosi influența sa, reală sau presu-pusă, pe lângă autoritățile competente în scopul de a obține o decizie favorabilă ori pentru a face sau nu face un act la care ar fi fost obligat potrivit atribuțiilor, lucrătorul comite infrac-țiuni din sfera corupției.

Cele mai importante motive care influențează autoritatea polisțitului sunt:

nepotismul și interesul personal sau de grup – criteriu de promovare

legislația în ceea ce privește contravențiile, uzul de arma, protecția, polițistului…

corupția

deficitul de personal și lipsa unei normări a muncii

pregatirea profesunala

mass-media prin prezentarea incorectă a unor situații

nerespectarea legilor de către șefi

instabilitatea în funcții de conducere ( desele schimbări ale șefilor)

dotarea necorespunzatoare

managemnetul defectuos al unor șefi

Autoritatea este definită ca fiind „o relație cu trei termeni care se instituie între un purtător, un subiect și un domeniu“ . Orice autoritate este fie o autoritate epistemică (a celui care știe mai bine, a specialistului), fie una deontică (a șefului formal, a comandantului

în raport cu subordonații. Chiar dacă este de dorit ca purtătorul autorității deontice să fie în același timp și purtătorul autorității epistemice în domeniul corespunzător, acest lucru este greu de realizat; cu cât urcăm pe scara ierarhică, cu atât autoritatea deontică într-un domeniu și autoritatea epistemică în domeniul corespunzător nu mai coincid. Dacă sursa autorității deontice este încadrarea pe un(o) anumit(ă) post/funcție, în conformitate cu normele legale și morale, în ceea ce privește autoritatea epistemică lucrurile sunt mai complicate. Astfel

recunoașterea competenței mai mari și a sincerității purtătorului în respectivul domeniu este o condiție necesară a recunoașterii autorității epistemice, acceptarea unei autorități epistemice fără vreo motivare trebuie repudiată din motive morale și aceasta cu atât mai mult, cu cât

raționamentele care servesc la întemeierea autorității epistemice sunt întotdeauna inductive și din această cauză nu sunt infailibile.

Puterea reprezintă capacitatea de a exercita o influență sau, mai corect spus, posibilitatea

de a produce o schimbare dorită în comportamentul sau în atitudinea altei persoane sau a altui grup. Puterea vizează doar potențialitatea; un comandant are puterea de a ordona un lucru sau altul, dar nu știm dacă va face sau nu acest lucru.

Tipurile de putere, în funcție de bazele pe care se exercită, sunt următoarele:

– puterea legitimă (având o bază legală și morală, formalizată);

– puterea de referință (bazată pe dorința de imitare);

– puterea de competență;

– puterea de recompensă;

– puterea coercitivă.

Autoritatea este o putere legitimă, adică puterea care revine unei persoane în virtutea

rolului sau a poziției avute de aceasta într-o organizație; ea se bazează pe recunoașterea legitimității de a exercita o influență, în virtutea poziției formale pe care cel investit (cu autoritatea respectivă) o deține în cadrul organizației. Conformarea la autoritate este de natură a o confirma pe aceasta ca autoritate, în timp ce neconformarea constituie o infirmare a autorității: în acest sens, puterea poate fi socotită de către subiect, legală/autorizată sau

ilegală/neautorizată.

Astfel în primul contact cu victima, este bine ca lucrătorul în domeniul ordinii și siguranței publice să îmbine profesionalismul cucalitățile sale umane. Primul contact cu victima este determinant, oricare ar fi locul (serviciu, loc public sau privat) și circumstanțele (intervenție spontană, solicitarea intervenției prin apel telefonic etc.). Așteptarea excesivă pentru a fi primită și ascultată, trimiterea fals motivată la alte structuri sau instituții, favorurile acordate unor persoane, eventual în defavoarea altora, pe considerente de vârstă, condiție socială, apartenență politică sau etnică etc. constituie tot atâtea reprezentări negative ale imaginii polițistului și instituției pe care o reprezintă.

Prima grijă este de a arăta victimei că se ia în considerare cazul său, indiferent dacă pare minor sau nu, ori este repetitiv pentru lucrător, și de a da asigurări victimei, după veri-ficarea competenței de soluționare a cazului, că situația sesizată intră sub controlul autorită-ților și i se va da curs. De asemenea, este recomandat să se încerce a liniști victima, atât prin cuvinte cât și prin acțiuni (se oferă o pătură, un loc; se caută o persoană care să vorbească limba victimei când aceasta nu poate să se exprime în română sau o limbă de circulație inter-națională; se anunță persoanele pe care victima dorește să le vadă, se informează alte autorități etc.).

În acest spirit, starea fizică sau emoțională a victimei, vulnerabilitatea sa particulară (gravide,persoane în vârstă, copii, minori care au fugit de acasă, bolnavi, persoane cu han-dicap etc.) impun lucrătorului să abordeze cazul simultan cu realizarea unei apropieri față de victimă și să adapteze la această stare modul de îndeplinire a atribuțiilor profesionale (să se deplaseze în cel mai scurt timp de la primirea solicitării, să ia măsurile necesare pentru acor-darea îngrijirilor unui rănit, să-i lase timpul de a-și reveni înainte de a-l întreba despre iden-titatea sa; să solicite intervenția unei colege pentru a tempera emoțiile victimei unei infracțiuni cu violență, comisă împotriva unei femei etc.). Desigur că, în asemenea situații, lucrătorul tre-buie să aibă în vedere faptul că este dator să rezolve cazul și că orice întârziere acționează îm-potriva sa, dar, în același timp, trebuie să conștientizeze și faptul că o informație deformată sau incompletă obținută pe fondul stării emoționale puternice a victimei poate să-l arunce pe o pistă falsă. Insistența exagerată în asemenea momente poate induce interlocutorului impresia că lucrătorul căruia i s-a adresat este lipsit de sentimente și nu vede în solicitarea sa decât un nou caz pe care trebuie să-l rezolve.

Respectul față de victimă se manifestă prin:

tratament fără discriminare ori favoritism pe criterii de origine, religie, condiție socială, vârstă, sex etc.;

eliminarea familiarismelor (tutuitul este o atitudine total neindicată);

luarea în considerare, când este posibil, a dorinței victimei majore și lucide de a anunța sau nu starea sa;

politețe și reținere în propuneri și absența oricărei remarci care poate provoca griji,

contrarieri sau atitudini de natură să accentueze starea de nervozitate/ agresivitate a victimei.

Victima se găsește într-o situație de dependență față de lucrător, deoarece acestuia îi aparțineluarea sau propunerea mijloacelor de a proteja pudoarea atât fizică, cât și morală (de a oferi ceva pentru a masca nuditatea, a o feri de curiozitatea terților, a permite exprimarea unei probleme delicate în condiții care asigură confidențialitatea etc.). În situația unei victime de-cedate, atitudinea de respect și decență trebuie păstrată și în afara procedurilor specifice, mai ales în cursul manipulării corpului. Trebuie avut în vedere, printre altele, deși nu aceasta tre-buie să constituie motivul comportamentului, faptul că intervenția poate fi privită ori chiar

filmată de către curioșii adunați la locul respectiv. Când o persoană trebuie informată despre un prejudiciu produs proprietății sale (incendiu, furt comis în timpul absenței de la domiciliu ori reședință etc.) sau cu privire la producerea unui eveniment în care un apropiat este victimă (cazul unui cuplu implicat într-un accident auto în urma căruia o persoană a fost rănită iar cea-laltă a decedat etc.), conștientizarea șocului pe care acest anunț riscă să-l provoace va impune ca informația să-i fie comunicată cu tact. Asistarea persoanei se completează cu grija de a-i proteja bunurile începând cu momentul în care circumstanțele o împiedică să și le protejeze ea însăși (ex: absența proprietarului de la locul unde s-a produs furtul, documente sau bunuri lăsate într-un vehicul implicat într-un accident etc.).

Declarațiile victimei au de cele mai multe ori caracter personal sau chiar intim, situație ce impune asigurarea unui cadru în măsură să protejeze caracterul informațiilor. Chiar dacă întâlnirea are loc în sediul instituției sau în locurile publice ori private, asemenea activități trebuie să se desfășoare într-un spațiu unde alte persoane nu au acces liber (pe stradă, o mașină de serviciu poate constitui un loc adecvat, dacă nu sunt alte posibilități). Protecția confidențialității presupune, de asemenea, să se limiteze curiozitatea deplasată a colegilor (se pot închide ușile biroului ori pot fi invitați afară cei a căror prezență nu este absolut necesară etc.). Lucrătorul, potrivit principiilor confidențialității și profesionalismului, va ști să-și limiteze amestecul în viața privată a victimei la strictul necesar îndeplinirii atribuțiilor.

Îndeplinirea anumitor acte de cercetare penală precum confruntarea, prezentarea suspecților pentru recunoaștere, reconstituirea ș.a. sunt susceptibile de a provoca un șoc emoțional victimei. Pentru atenuarea acestuia, lucrătorul trebuie să pregătească victima, explicându-i scopul și modalitatea în care se va desfășura operațiunea, garantând totodată faptul că lucrurile vor decurge fără riscuri, manifestand o autoritate responsabila si principiala.

Anumite victime insistă să-și manifeste recunoștința prin cadouri sau diverse servicii. Uneori este dificil să refuzi gestul prin care asemenea persoane înțeleg să-și arate mulțumirea. Pentru ieșirea din astfel de situații, poate fi de ajutor explicarea faptului că lucrătorul nu a făcut nimic altceva decât să-și îndeplinească misiunea încredințată pentru care este plătit. De asemenea, donatorului i se poate sugera posibilitatea orientării gestului spre o operă caritabilă de interes general (centre pentru primirea și ocrotirea minorilor, cămine pentru bătrâni, fundații cu scopuri caritabile ș.a.m.d.) ori către persoane cu nevoi speciale.

Acceptând cadouri sau servicii, lucrătorul devine subiect al infracțiunilor de primire de foloase necuvenite sau, după caz, al infracțiunii de luare de mită, funcție de momentul acceptării ofertei și de acțiunile pe care le-a efectuat sau pe care și le-a asumat în schimbul primirii acestora, fiind pe viitor manipulabil.

Dar, misiunea lucrătorului are ca finalitate punerea autorilor infracțiunilor la dispoziția justiției. Pentru a-și duce la bun sfârșit misiunea, lucrătorul poate exercita autoritatea lipsita de teamă, cu care este învestit, iar la întâmpinarea rezistenței poate folosi măsurile coercitive stabilite de lege.

Lucrătorul se confruntă cu fapte de o gravitate diversă, mergând de la contravenții la cele de natură penală. Totuși, comportamentul său pe timpul stabilirii faptelor și în raporturile cu persoanele în cauză trebuie să reflecte principiile generale care guvernează conduita sa profesională. Bunul mers al unei anchete cere implicarea personală activă a lucrătorilor care sunt însărcinați cu aceasta. Autocontrolul și autocenzura sunt necesare pentru ca implicarea să nu devină excesivă și în de natură să altereze obiectivitatea anchetatorului, ori chiar să-l incite la comportamente deviante (amenințarea cu represalii, răzbunări, ură față de o persoană, încăpățânare în soluționarea unui anumit caz, mergând până la căutarea obsesivă a unei soluții indiferent de metodele folosite pentru obținerea rezultatului ș.a.). Imputarea unei fapte care nu a fost comisă (a afirma că un șofer a încălcat linia continuă atunci când nu a făcut-o), provo-carea comiterii unei infracțiuni (comportament deliberat al polițistului pentru a incita o per-soană să-l ultragieze) sau fabricarea de probe (a plasa o armă în timpul percheziției unui

individ) pot constitui fapte de natură penală în măsură să denatureze scopul justiției și să atragă răspunderea penală a unei persoane nevinovate.

Învestit cu exercițiul autorității publice, implicit a mijloacelor de constrângere, lucrătorul poate fi tentat să le utilizeze și în interes personal. Acceptând sau cerând unei persoane bani, bunuri sau promisiuni pentru a îndeplini ori a se abține de la a îndeplini un act (atribuție a funcției sale), lucrătorul în domeniul ordinii și siguranței publice comite infracțiuni de corupție.

Dovada integrității în raporturile cu persoana suspectă de comiterea unei infracțiuni se poaterealiza prin:

respectarea principiului prezumției de nevinovăție;

respectarea riguroasă a normelor procedurale (metode, mijloace, proceduri etc.);

imparțialitate (a aduna probe atât în acuzarea, cât și în apărarea persoanei cercetate –

scopul anchetei fiind acela de a stabili adevărata stare de fapt și nu de a incrimina o

persoană indiferent dacă este sau nu vinovată);

profesionalism și integritate morală;

respectarea cu strictețe a secretului profesional.

Imparțialitatea indispensabilă exercițiului autorității publice reclamă o absență totală a

discriminării față de persoanele făptuitoare, în special pe considerente ce țin de origine, naționalitate, religie, opinii politice și filozofice etc. Persoana suspectă de comiterea unei fapte penale, deși posibil să fi comis un act reprobabil, trebuie să beneficieze de un tratament civilizat din partea lucrătorului. Fermitatea care trebuie să caracterizeze cercetarea nu exclude polite-țea, reținerea în formularea de propuneri și adoptarea unei atitudini imparțiale.

Conduita suspectului, oricât de blamabilă ar fi, nu justifică în nici un caz o atitudine jignitoare, ofensatoare sau glume umilitoare din partea lucrătorului. În plus, moderația contribuie la conturarea unei imagini demne a lucrătorului și, implicit a instituției. În fața unei atitudini agresive, lucrătorul care dă dovadă de stăpânire de sine va reuși să identifice mijloacele pentru a dezamorsa un conflict susceptibil să degenereze (să răspunzi la injurii prin injurii nu face decât să crească tensiunea). Anumite situații pot declanșa reacții emoționale puternice din partea lucrătorului (repulsia provocată de o crimă odioasă, satisfacția de fi arestat un mare criminal ș.a.). Exteriorizarea lor în public ori în fața persoanelor implicate nu este indicată, recomandată fiind adoptarea unui comportament neutru. Lucrătorul este însărcinat să asigure respectarea legii. Comportamentul exemplar asociat funcției sale presupune că el nu o încalcă. Altfel va da delincventului o imagine contradictorie (furtul în timpul percheziției unui individ arestat, corupția etc.).În sfârșit, orice persoană beneficiază de prezumția de nevinovăție atât timp cât nu a fost condamnată. Lucrătorul nu trebuie să dezvăluie identitatea persoanei cercetate în prezența terților și nici acuzațiile formulate împotriva acesteia deoarece astfel se aduce atingere acestui principiu și se încalcă regula secretului profesional.

În exercitarea misiunii sale, lucrătorul poate fi pus în situația folosirii unor măsuri de

constrângere. Punerea lor în practică trebuie să țină cont de proporție, în special când se uzează de forță și de protejarea persoanelor arestate. Legea și procedurile speciale permit utilizarea de măsuri coercitive față de persoane (reținerea, imobilizarea și conducerea la sediu), dar nu explică durata și nici forța cu care sunt aplicate, abordând problematica exclusiv din punct de vedere tehnic, urmărind realizarea obiectivului propus (pe timpul

imobilizării, delincventul poate fi agresat, agresiunea însă trebuie să fie proporțională cu opoziția întâmpinată și va înceta imediat după realizarea imobilizării, deoarece obiectivul care a determinat folosirea forței este în acest moment realizat). În anumite cazuri, lucrătorul apreciază oportunitatea de a le pune în practică (nu va folosi armamentul din dotare împotriva unui infractor când există posibilitatea ca acesta să fie reținut ulterior pe baza declarațiilor celorlalți participanți, deja reținuți, dacă prin folosirea armei s-ar putea primejdui viața sau integritatea altor persoane). Având în vedere că aplicarea procedurilor elaborate în aplicarea unora dintre prevederile legale pot aduce atingere drepturilor și libertăților individuale, lucrătorul care le utilizează are obligația de a se asigura că acțiunile sale sunt legale iar aplicarea lor s-a făcut cu respectarea principiului proporționalității.

Proporționalitatea se apreciază pe loc, luând în considerare, pe de o parte, necesitățile acțiunii, iar pe de altă parte, imperativele securității lucrătorului, a colegilor săi, precum și a persoanei în cauză. Doar aceste criterii justifică recurgerea la măsuri coercitive și orice altă motivație ar fi abuzivă (răzbunare, presiune psihologică etc.).

Din cauza riscurilor deseori imprevizibile pe care le generează, folosirea forței nu este de conceput decât dacă are drept obiect protejarea interesului general. Este așadar convenabil de a recurge la ea doar în cazurile legale și de a înceta folosirea acesteia de îndată ce nu mai este necesar. Legea autorizează folosirea forței și tot ea o limitează, printr-o cerință de pro-porționalitate între constrângerea aplicată și rezistența opusă.

Dincolo de drepturile prevăzute de cadrul legal în vigoare, lucrătorul are obligația de a veghea la protecția vieții și sănătății oricărei persoane reținute, chiar dacă ea nu solicită intervenția medicului. Este necesar să se asigure, de îndată, condițiile necesare acordării ajutorului persoanei rănite sau care prezintă simptomele evidente a unei afecțiuni.

Sănătatea sa este protejată de asemenea prin respectarea regulilor elementare de igienă pe timpul detenției. În plus, persoana are dreptul la odihnă, alimentație și, dacă situația permite, la respectarea principiilor sale de existență (care țin, în principal, de religie și sănătate). Starea de dependență îl împiedică pe individul în cauză să-și asigure el însuși propria securitate. Este în sarcina lucrătorului să-l protejeze de răzbuna-rea altor cetățeni sau de curiozitatea presei pe timpul îndeplinirii procedurilor legale. Respectarea drepturilor persoanelor interzice lucrătorului să recurgă la violențe și la tratamente inumane sau degradante asupra persoanelor reținute. Când este martor al unor astfel de acțiuni, comise de terți (deținuți, rude ale victimelor) sau de către alți lucrători, datoria de a proteja îi impune să dispună măsurile necesare pentru a determina încetarea violențelor și, totodată, de a sesiza șefii sau autoritatea competentă.

Asigurarea respectului persoanelor pe timpul măsurilor coercitive se poate realiza prin:

neautorizarea niciunui act, propunere sau comportament discriminatoriu, rasist sau injurios;

nepermiterea familiarismelor și nici tutuirea;

recurgerea la măsuri de constrângere numai în caz de nevoie și încetarea aplicării acestora imediat după îndeplinirea obiectivului acțiunii;

utilizarea forței în considerarea legii și a principiului proporționalității acțiunii în raport curezistența întâmpinată, încetând folosirea acesteia de îndată ce nu mai este necesar;

abținerea de la violențe nelegitime, tratamente inumane sau degradante, intervenind, după caz, pentru a face să înceteze astfel de abuzuri, indiferent de persoana agresorului;

crearea condițiilor pentru acordarea ajutorului imediat în caz de rănire sau boală a

persoanei reținute;

asigurarea condițiilor de detenție, în funcție de dotările existente, având în vedere

protejarea vieții și a demnității umane.

Structurile cu atribuții în domeniul ordinii și siguranței publice folosesc un număr mare de lucrători. Statutul lor, poziția juridică, gradele și misiunile formează un mozaic complex, dar coerent. Diferențele și identitățile pot crea dificultăți relaționale când sunt sursa unor contradicții sau unei concurențe anormale. Interesul public impune lucrătorilor să depășească aceste obstacole pentru a stabili raporturi armonioase, permițând fiecăruia să-și dezvolte statutul personal.

Exercitarea autorității ierarhice în structurile cu atribuții în domeniul ordinii și siguranței publice are ca scop asigurarea bunei funcționări a acestora. Superiorul ierarhic trebuie așadar să favorizeze stabilirea unui climat armonios între el și subordonații pe care îi coordonează, asumându-și pe deplin responsabilitățile specifice postului. Viața în colectivitate poate genera tensiuni dăunătoare eficacității. Unul dintre rolurile șefului este de a le preveni (a instala în birouri diferite persoanele care nu se înțeleg și care nu pot lucra în aceeași echipă), de a le identifica (prin prezența activă în cadrul colectivului pentru a detecta atmosfera din serviciu) și de a le dezamorsa (reuniuni de serviciu în cadrul cărora să se încurajeze exprimarea fără constrângeri a opiniilor referitoare la aspectele care au generat nemulțumiri, și chiar participarea la activități extraprofesionale organizate cu membrii colectivului). Cu siguranță, nu este indicat să fie lăsată să persiste o stare conflictuală și, cu atât mai puțin, să se creeze sau să se exploateze asemenea stări în cadrul colectivului. Buna funcționare a serviciului impune ca actul de comandă să fie echitabil. Subordonații admit greu ca munca să fie repartizată și recompensele să fie atribuite sau sancțiunile aplicate după criterii arbitrare, mai ales dacă se încearcă mascarea acestor situații prin lipsa de transparență însoțită de nemotivarea deciziilor. Transparența este de altfel oportună în toate circumstanțele. Ea constituie o solidă apărare împotriva oricărei manifestări de favoritism sau de autoritarism. Ea necesită asigurarea de condiții care să favorizeze comu-nicarea, dând posibilitatea subordonaților să-și exprime sugestiile și observațiile.

Conducerea ministerului asigură unităților mijloace care să le permită îndeplinirea sarcinilor specifice (spații, materiale, vehicule etc.), încredințând managerilor atributul de a le repartiza utilizatorilor după nevoile impuse de sarcinile profesionale repartizate. Eficacitatea este singurul element care poate fi avut în vedere la repartizarea mijloacelor și resurselor. Nu este de conceput să privezi un lucrător de mijloacele materiale care îi sunt necesare pentru a favoriza abuziv un altul (să atribui materiale unui subordonat pe motivul relațiilor amicale și nu a nevoilor reale sau pentru a căuta o satisfacție pur personală – ca de exemplu, repartizarea unui vehicul de serviciu pentru a fi utilizat în scop personal de un subordonat dispus să ofere unele mici avantaje).

Subordonații așteaptă de la superiorii lor o capacitate de a impulsiona și susține activitatea. Pentru aceasta ei le cer să-și îndeplinească rolul și să emită, cu operativitate, dispoziții clare și î precise, în special atunci când se ivesc dificultăți de execuție. Impulsionarea și susținerea subordonaților înseamnă și grija pentru formarea lor profesională sau facilitarea accesului la mijloacele de perfecționare. Stilul de conducere, care influențează modul de acțiune a subordonaților, presupune și promovarea unor relații profesionale bazate pe încredere. Acesta înseamnă și faptul că managerul își asumă pe deplin responsabilitatea dispozițiilor pe care le-a dat.

CAP.IV Responsabilitatea polițistului

Cum se manifestă în principal simțul responsabilității în exercitarea funcțiilor de conducere:

· impulsionând constant activitatea subordonaților;

· dând dispoziții clare și urmărind executarea acestora;

· asumându-ți responsabilitatea deciziilor luate;

· recompensând subalternii și aplicând sancțiuni disciplinare fără părtinire, având învedere

exclusiv comportamentul, profesionalismul și implicit rezultatele obținute în activitate;

· adoptând un stil de conducere care să încurajeze comunicarea în ambele sensuri și să

permită implicarea subordonaților în actul decizional;

· conștientizând faptul că pentru subordonați șeful poate constitui un exemplu.

Majoritatea dispozițiilor sunt verbale. În aceste condiții, în cazul unei evoluțiene favorabile a situației este foarte ușor să pretinzi că nu le-ai dat. Onoarea obligă să ți le asumi fără a căuta să pui în sarcina altuia responsabilitatea greșelilor tale. Încrederea acordată unui superior va depinde de capacitatea acestuia de a-și apăra subordonații în fața celor care aduc critici injuste muncii lor sau a celor care determină o supra- încărcare cu sarcini dăunătoare eficacității, iar pentru misiunile care impun asumarea unor riscuri, prin evaluarea acestora și stabilirea unor proceduri care să conducă la diminuarea lor. În sfârșit, dacă se constată neajunsuri în activitate, rolul superiorului este de a interveni pentru a le face să înceteze și, la nevoie, să le sancționeze. Toleranța exagerată adoptată mai ales în situații deosebit de grave sau favoritismul vor fi percepute ca nedreptăți de către cei care-și efectuează conștiincios

sarcinile și devin, astfel, temei al neîncrederii în capacitatea și corectitudinea șefului.

Orice lucrător se regăsește pe o treaptă ierarhic – organizatorică. Este important să identifici clar superiorii și să respecți cu rigurozitate lanțul ierarhic pentru a îndeplini obligația de executare. Aceasta impune respectarea dispozițiilor legale primite, buna executare a misiunilor încredințate și corectitudinea actelor întocmite. Supunerea simultană unor ierarhii distincte presupune ca lucrătorul să facă dovada loialității în mod egal față de acestea.

Astfel, în materie de poliție judiciară, lucrătorul trebuie să prezinte informări exacte privind rezultatul investigațiilor sale procurorului competent să le cunoască. Totuși, el trebuie să-și informeze șisuperiorul direct asupra derulării operațiunilor.

Cum se manifestă loialitatea față de un superior ierarhic:

executând cu conștiinciozitate instrucțiunile primite;

întocmind cu sinceritate rapoartele de executare a misiunilor încredințate;

motivând abținerea de la executarea dispozițiilor vădit ilegale ori prezentând, prin prisma experienței proprii, consecințele nedorite produse în acțiuni în care s-au folosit proceduri, metode sau mijloace similare celor precizate în dispoziția / ordinul de executare a misiunii cu privire la care se formulează abținerea;

acordând respectul cuvenit superiorilor.

Exercitarea dreptului și a obligației lucrătorilor de a-și exprima reținerea privind legalitatea sau oportunitatea unei decizii dispuse de un superior sunt îndreptățite numai dacă motivele care determină refuzul de executare sunt fondate și constructive. În acest context, este de preferat ca lucrătorii să prezinte și soluții care să asigure legalitatea acțiunii sau momentul în care aceasta este oportună. Lucrătorul primește dispoziții, de regulă, de la șeful nemijlocit. Aceasta nu-l absolvă de a manifesta respect față de funcționarii cu grad mai mare ce aparțin altui serviciu sau altei categorii de personal. Lucrătorul are datoria de a reacționa față de o dispoziție vădit ilegală. Pentru aceasta el informează, în baza datoriei și capacității sale de exprimare, autoritatea care a dat dispoziția respectivă despre obiecțiile și argumentele sale. Dacă dispoziția este menținută și subordonatul consideră că obiecțiile sale sunt fondate, el trebuie să raporteze superiorului șefului său la care are acces.

Lucrătorii din domeniul ordinii și siguranței publice pot intra în relație cu numeroși parteneri dinafara instituției, publici sau privați care asigură, ca și ei, funcții social-economice. Astfel, ei se găsescîntr-o situație de cooperare.

Poliția și Jandarmeria nu sunt singurele instituții însărcinate cu lupta împotriva delincvenței. Principalii lor parteneri din acest domeniu sunt: parchetele de pe lângă instanțele judecătorești, administrația fiscală, inspecția muncii etc. Există o anumită concurență normală până la un punct, între instituțiile ce urmăresc obiective identice (Poliția, Poliția de Frontieră, Jandarmeria și Autoritățile vamale luptă împreună împotriva traficului de stupefiante), însă aceasta nu trebuie să devină un motiv de rivalitate pentru instituțiile implicate. Nu este atât de important care dintre instituțiile menționate se înregistrează, spre exemplu, cu reținerea făptuitorilor sau confiscarea stupefiantelor ci, în ce măsură, prin cooperare, se combate fenomenul și se asigură realizarea interesului public.

Manifestările de rivalitate se traduc în special prin necomunicarea unor informații care pot compromite finalizarea acțiunii, determinând implicit reacții similare din partea partene-rilor. Satisfacția personală sau de grup rezultată din aceste comportamente anormale aduce prejudicii interesului public. În îndeplinirea unor misiuni structurile cu atribuții în do-meniul ordinii și siguranței publice intervin în complementaritate cu alte autorități, asigurând de asemenea un serviciu public (planuri comune de acțiune, strategii, protocoale, protecția executorilor judecătorești etc.). O astfel de cooperare nu poate fi bine realizată decât dacă fiecare serviciu participant își manifestă pe deplin profesionalismul și are grija de a faci-lita acțiunea celorlalți (acțiuni concertate în zona unităților de învățământ, protecția magistra-

ților și a familiilor acestora, situații de urgență etc.) În sfârșit, în alte ocazii, lucrătorii se gă-sesc în poziția celui care dispune (recurge) la servicii medicale pentru o persoană reținută, cere informații unui serviciu de permise auto ș.a.

În afara cazurilor de comunicare a informațiilor prevăzute expres, cooperarea nu poate să fie niciodată o scuză pentru violarea obligațiilor referitoare la asigurarea confidențialității datelor, inclusiv a celor cu caracter personal.

Cum se poate asigura eficacitatea serviciului public în cadrul relațiilor cu partenerii

instituționali:

executând conștiincios misiunile încredințate;

punându-și în valoare profesionalismul pentru a oferi cea mai bună cooperare;

cenzurând comentariile proprii ori acțiunile de grup care exced misiunii și prin care sunt puși în inferioritate ceilalți participanți;

conformându-se regulilor de comunicare a informațiilor;

acționând astfel încât să asigure facilitarea acțiunii celorlalți participanți și acordându-le sprijin la nevoie.

Atât în familie cât și în societate lucrătorii trebuie să se comporte civilizat, să dovedească stăpânire de sine, să fie respectuoși. Ei trebuie să aibă o conduită corectă, să nu abuzeze de calitatea lor oficială și să nu compromită prin activitatea publică ori privată prestigiul funcției ori al instituției din care fac parte.

Politistul trebuie sa se comporte civilizat si sa dea dovada de amabilitate si solicitudine, adoptand o atitudine politicoasa si ferma. De asemenea, politistul trebuie sa dovedeasca stapanire de sine, capacitate de comunicare, abilitati de gestionare a situatiilor conflictuale, dezvoltandu-si prin sistemul de formare continua puterea de intelegere a problemelor sociale, culturale si educationale specifice colectivitatii in care isi exercita profesi

a, precum si, dupa caz, capacitatile manageriale.

 Politistului ii este interzis sa aplice, sa incurajeze si sa tolereze, in nici o imprejurare, acte de tortura, tratamente si pedepse inumane sau degradante, constrangeri fizice ori psihice. Atunci cand politistul ia cunostinta, prin orice mijloace, despre savarsirea de catre alt politist a faptelor mai sus menționate ia masurile care se impun, dupa caz, pentru determinarea incetarii acestui comportament si pentru informarea superiorilor cu privire la situatia sesizata.

Politistul raspunde personal pentru actiunile, inactiunile si omisiunile sale, in conditiile legii. El are datoria sa se abtina de la executarea ordinelor si misiunilor vadit ilegale, avand obligatia de a-si informa de indata sefii despre aceasta, pe cale ierarhica, atat verbal, cat si prin raport scris.  Politistul care detine o functie de conducere raspunde pentru dispozitiile date subordonatilor in temeiul autoritatii pe care o exercita potrivit prevederilor legale. Prin modul de organizare a relatiilor ierarhice in cadrul politiei se asigura posibilitatea identificarii superiorului responsabil de actiunile sau inactiunile politistului in exercitarea atributiilor profesionale. Masurile disciplinare se stabilesc si se aplica numai dupa efectuarea cercetarii prealabile. In cazurile in care prin aplicarea sanctiunilor disciplinare se dispune amanarea promovarii in grade profesionale sau functii superioare ori se aduce atingere raporturilor de serviciu ale politistului, cercetarea prealabila este urmata in mod obligatoriu de consultarea consiliilor de disciplina special constituite.

Polițistul adopta o imagine demnă in societate atunci când:

• adoptă o ținută și un aspect fizic îngrijite;

• manifestă, zilnic, un comportament ireproșabil;

• evită excesul de limbaj, familiarismele ori gesturile deplasate;

• dă dovadă de moderație în atitudine și propuneri.

Regulile menționate capătă mai multă importanță atunci când polițistul acționează în uniformă, semn exterior și manifest al calității sale. Portul ținutei îi conferă prestigiu și auto-ritate. Gesturile nepotrivite, concluziile nefondate, bazate pe informații neverificate, precum și soluțiile arbitrare contribuie la slăbirea autorității și prestigiului său și al instituției.

Prezența lucrătorilor în uniformă în anumite locuri (localuri unde se consumă băuturi alcoolice, unități comerciale etc.) în afara cadrului strict profesional, poate să conducă la o im-presie negativă cu privire la persoanele în cauză și implicit asupra instituției din care aceș-tia fac parte. Polițiștiil trebuie să conștientizeze, în toate împrejurările, faptul că sunt plătiți din bani publici și se află în serviciul cetățenilor, situație ce impune un comportament adecvat în toate împrejurările.

Polițistul, în ținută de serviciu sau civil, reprezintă simbolul legalității și ordinii. Publicul așteaptă de la el să aibă un comportament exemplar, respectând el însuși normele le-gale (nu trebuie să staționeze cu vehiculul de serviciu în locuri care incomodează circulația în afara cazurilor de intervenție etc.) și neuzitând în mod abuziv prerogativele funcției sale (folo-sirea girofarului fără motiv legitim etc.). El nu trebuie să acorde prioritate avantajelor perso-

nale și își va asuma responsabilitatea acțiunilor și inacțiunilor sale, chiar și atunci când gre-șește.

În situația de criză, cum ar fi accidente care atrag în mod deosebit atenția trecătorilor, polițistul prezent la fața locului trebuie să intervină înainte de sosirea forțelor de intervenție specializate.

Publicul va aprecia faptul că structurile cu atribuții în domeniul ordinii și siguranței publice acordă interes actelor simple ale vieții curente (agentul de circulație aflat într-o inter-secție ia măsurile necesare pentru a crea condițiile necesare scoaterii din trafic a unui auto-vehicul imobilizat din cauza unei defecțiuni acordând sprijin fizic conducătorului auto sau dirijând traficul astfel încât manevrele necesare să se realizeze în condiții de siguranță pentru toți partenerii de trafic etc.).

Misiunile pe care polițistul este însărcinat să le îndeplinească îl plasează deseori în contact direct cu concetățenii săi (zone de cartier, ieșirile de la școală, fluidizarea circulației, informare în școli, formalități administrative). Una dintre cele mai frecvente misiuni ce îi revin, indiferent de loc (sediul unității, loc public sau privat), este furnizarea de informații cu privire la competențele structurii, documente necesare îndeplinirii procedurilor legale, per-soana / formațiunea care poate soluționa un anume caz. În acest context, o ascultare atentă și analizarea cu profesionalism a problemei expuse va permite informarea corectă a publicului. Primul contact al publicului cu structurile cu atribuții în domeniul ordinii și siguranței publice are loc deseori la sediul acestora și, de aceea, este absolut necesară existența unui spațiu optim de primire a cetățenilor. Acesta constituie punctul obligatoriu de intrare în unitate, iar rolul său este determinant în formarea imaginii care se intenționează a fi construită. Pe cale de con-secință, amenajarea acestuia trebuie să asigure condiții civilizate și să răspundă cerințelor de realizare a confidențialității discuțiilor și de redactare/ completare a cererilor olograf/ for-mularelor tipizate. Nu este indicată amplasarea unui astfel de loc într-un spațiu cu trafic intens ori dotarea excesivă cu mobilier. Trebuie avut în vedere faptul că gestionarea nevoilor cetă-țenilor nu impune împărtășirea vieții interne a unității și a lucrătorilor săi (afișaj al activității sindicale, decorarea personalizată în exces a birourilor, conversații private sau profesionale în-tre funcționari etc.). Calitatea contactului stabilit între polițist și public este determinată de modul în care sunt folosite regulile elementare de politețe (este interzisă tutuirea, familiarisme excesive etc.).

Publicul își va forma o opinie nefavorabilă asupra instituției poliției dacă:

• este refuzat fără un motiv plauzibil sau este greșit îndrumat;

• orarul de funcționare / de lucru cu publicul nu este respectat;

• la solicitarea unor explicații suplimentare, polițistul răspunde pe un ton iritat, brutal sau agresiv ori lasă impresia că este preocupat de rezolvarea celorlalte solicitări înainte de clarificarea problemei cetățeanului care i s-a adresat;

• serviciul este oferit preferențial, cu încălcarea ordinii de sosire / înregistrare la ghișeu sau ca urmare a intervenției unui coleg;

• lucrătorul de la ghișeu are alte preocupări în timpul programului (mănâncă, discută cu alți funcționari, ori vorbește la telefon pentru rezolvarea unor probleme personale).

Un aspect cu o importanță majoră în atitudinea polițistului pe timpul sau în legătură cu exercitarea profesiei îl reprezintă modul în care reacționează la diferite „tentații” care sunt prevăzute de lege ca fapte de corupție. Învestiți cu exercițiul autorității publice, lucrătorii pot fi tentați să profite de statutul lor și de relațiile profesionale în interes personal.

Solicitând sau numai acceptând din partea cetățenilor bani, bunuri, servicii sau promi-siuni, pentru a folosi influența sa, reală sau presupusă, pe lângă autoritățile competente în scopul de a obține o decizie favorabilă ori pentru a face sau nu face un act la care ar fi fost obligat potrivit atribuțiilor, lucrătorul comite infracțiuni din sfera corupției.

În toate circumstanțele, politețea și curtoazia trebuie să prevaleze. Corectitudinea însoțită de reținere în afirmații și atitudini, ca și grija acordată ținutei, conferă polițistului și instituției pe care o reprezintă o imagine de interlocutor respectabil și competent, în special atunci când este vorba de a exprima o poziție divergentă sau de a face față reticențelor persoa-nelor implicate în rezolvarea situației. Această imagine va fi pe alocuri umbrită dacă apare o oarecare manifestare de favoritism sau de discriminare ce ține fie de persoana întâlnită, fie de instituția pe care o reprezintă ori de funcțiile pe care le exercită. Acțiunile în cooperare nu tre-buie să urmărească obținerea unor beneficii personale sau avantaje, scopul acestora fiind ofe-rirea unor servicii complexe. Pentru anumite categorii de persoane (magistrați, membri ai pu-terii executive, înalți funcționari, reprezentanți oficiali ai statelor străine) se apelează la mani-festarea unor forme particulare de respect, fără a cădea în servilism.

CAP. V Regimul disciplinar și recompensarea polițiștilor

La baza regimului disciplinar pe care îl impune polițistul se situează respectarea drepturilor omului, a prevederilor constituționale și ale actelor normative în vigoare, ale Codului de etică și deontologie al polițistului, precum și îndeplinirea, în limitele competențelor, a  atribuțiilor și misiunilor.

Starea disciplinară a personalului constituie unul dintre indicatorii principali ai activității unităților și desemnează măsura în care se respectă și se aplică normele disciplinare.

Ordinea interioară reflectă nivelul organizării și desfășurării activităților în cadrul unităților și conformitatea acestora cu prevederile actelor normative în vigoare.

Șeful unității răspunde de asigurarea unui nivel ridicat al disciplinei personalului și de ordinea interioară în structura pe care o conduce, așa cum personalul unității are obligația de a se conforma normelor regimului disciplinar. De aceea pentru asigurarea unui nivel ridicat de disciplină și al ordinii interioare, șeful unității este obligat:

a)       să respecte și să asigure respectarea prevederilor actelor normative în vigoare, ale ordinelor și dispozițiilor date în aplicarea acestora;

b)      să emită dispoziții legale și să realizeze condițiile necesare pentru executarea acestora;

c)       să asigure îndeplinirea atribuțiilor funcționale de către subordonați;

d)      să evalueze periodic disciplina și ordinea interioară din unitate și să întreprindă măsurile necesare pentru menținerea și întărirea acestora;

e)       să recompenseze polițiștii merituoși și să-i sancționeze pe cei care săvârșesc abateri disciplinare, în condițiile legii.

În ceea ce privește recompensarea polițiștilor, acesta se se realizează în scopul recunoașterii publice în cadrul comunității profesionale și în societate, dacă este cazul, a meritelor personalului care se evidențiază în mod deosebit în îndeplinirea atribuțiilor, misiunilor și a altor acțiuni organizate de poliție, precum și pentru motivarea efectivelor în vederea menținerii/întăririi disciplinei și ordinii interioare.

Recompensele au caracter moral sau material, după caz. Recompensele nu constituie un drept al polițiștilor, acordarea acestuia fiind atributul exclusiv al șefilor care au competențe în domeniu. Șefii unităților au obligația de a acorda recompense cu obiectivitate, în mod echitabil și principial.

La acordarea de recompense sau la formularea de propuneri în acest sens se au în vedere următoarele elemente:

a)    comportamentul exemplar al polițistului;

b)   prestația profesională generală a polițistului și modul de îndeplinire a atribuțiilor/misiunilor în situația dată;

c)    efectul motivator pe care recompensarea îl poate produce asupra celorlalți polițiști;

d)    importanța efectelor și impactul în comunitate a faptelor pentru care polițistul este recompensat;

e)    posibilitatea ca recompensa acordată să determine eficientizarea activității polițistului.

Recompensele care se pot acorda polițiștilor sunt următoarele:

a)      avansarea în gradul profesional următor înaintea îndeplinirii stagiului minim – se acordă pentru merite excepționale, la atingerea unor obiective deosebite în activitate, la propunerea șefilor ierarhici în condițiile prevăzute de art. 15 și art. 16 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare;

b)      conferirea de decorații, ordine și medalii pentru contribuții deosebite la asigurarea ordinii și siguranței publice, a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor și la prevenirea faptelor antisociale,

c)      recompense morale și/sau materiale.

In categoria recompenselor materiale și / sau morale pot fi incluse urmatoarele:

a)      ridicarea unei sancțiuni disciplinare aplicate – precede, de regulă, altă recompensă. Dacă este cazul, se acordă înaintea termenului de expirare a efectelor unei sancțiuni și determină încrederea imediată a acestora. Se acordă numai de către șeful care a aplicat sancțiunea disciplinară ce urmează a fi ridicată sau de către noul șef care îndeplinește aceeași funcție. În cazul în care polițistul sancționat disciplinar a fost mutat la altă unitate se acordă de către șeful care îndeplinește funcția similară celui care a aplicat sancțiunea disciplinară.

În situația în care sancțiunea disciplinară a fost aplicată de către un șef de la un nivel ierarhic superior, ridicarea acesteia se face de către șeful care a dispus sancționarea sau de către cel care ocupă funcția respectivă, la propunerea șefului unității în care își desfășoară activitatea polițistul sancționat.

b)      mulțumirile scrise – se acordă pentru îndeplinirea în condiții foarte bune a atribuțiilor și misiunilor și se pot aduce la cunoștință individual sau în fața personalului;

c)      felicitările – pot fi scrise sau verbale, se acordă pentru îndeplinirea deosebită a atribuțiilor și misiunilor și se aduc la cunoștință individual sau în fața personalului;

d)      premiile în bani sau obiecte – se acordă polițiștilor care s-au evidențiat prin obținerea de rezultate exemplare în activitate. În situația în acre prin acțiuni deosebite întreprinse de polițist se aduc venituri la bugetul de stat, acesta poate fi recompensat cu până la 1% din cuantumul acestora, dar nu mai mult decât venitul său brut anual;

e)      însemnele onorifice (ecusoane, insigne etc.), diplomele de merit și distincțiile – se acordă pentru obținerea de rezultate foarte bune la absolvirea unor cursuri, competiții sportive, manifestări cultural-artistice și sociale cu prilejul unor aniversări și al finalizării unor acțiuni/misiuni;

f)        armele albe sau de foc – se înmânează polițiștilor pentru acte de eroism, curaj deosebit, devotament și pentru merite deosebite în îndeplinirea unor atribuții și misiuni;

g)      titluri de onoare – se conferă polițiștilor pentru acte de eroism, curaj deosebit, devotament și pentru merite deosebite în îndeplinirea unor atribuții și misiuni;

h)      înscrierea pe placa de onoare a instituțiilor de învățământ pentru formarea personalului a gradului profesional, numele și prenumele șefilor de promoții – se realizează la absolvirea perioadei de școlarizare.

CAP. VI Răspunderea polițiștilor

De partea cealaltă a baricadei comportamentului profesional și moral al polițistului stau încălcările de către acesta, cu vinovăție, a normelor etice și deontologice specifice, și/sau a celor referitoare la îndeplinirea atribuțiilor/îndatoririlor profesionale și care constituie abateri disciplinare și care angajează răspunderea sa disciplinară.

Constituie abateri disciplinare, dacă nu au fost săvârșite în condiții care, potrivit legii, să fie considerate infracțiuni, următoarele fapte comise de polițist, cu vinovăție:

a)      comportarea necorespunzătoare în serviciu, familie sau societate dacă aduce atingere onoarei, probității profesionale a polițistului sau prestigiul instituției;

b)      neglijența manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau a dispozițiilor primite de la șefii ierarhici sau de la autoritățile anume abilitate de lege;

c)      întârzierea repetată sau nejustificată a soluționării lucrărilor;

d)      depășirea atribuțiilor de serviciu ori lipsa de solicitudine în relațiile cu cetățenii;

e)      absența nemotivată ori întârzierea repetată de la serviciu;

f)        producerea de pagube materiale unității din care face parte sau patrimoniului Ministerului Administrației și Internelor;

g)      încălcarea normelor privind confidențialitatea activității desfășurate;

h)      nerespectarea prevederilor jurământului de credință;

i)        imixtiunea ilegală în activitatea altui polițist;

j)        intervenția pentru influențarea soluționării ilegale a unor cereri privind satisfacerea intereselor oricărei persoane;

k)      încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilități, conflicte de interese și interdicții stabilite de lege pentru polițiști.

Este interzisă aplicarea mai multor sancțiuni disciplinare pentru aceeași abatere, precum și sancționarea mai multor polițiști pentru abaterea săvârșită de un polițist. Sancțiunile disciplinare se aplică luând în considerare, în principal, următoarele elemente:

a)      caracterul și gravitatea faptei comise;

b)      activitatea desfășurată anterior;

c)      împrejurările în care abaterea disciplinară a fost săvârșită;

d)      cauzele și consecințele acesteia;

e)      gradul de vinovăție;

f)        preocuparea pentru înlăturarea urmărilor faptei comise;

g)      conduita polițistului în perioada cercetării disciplinare.

Șeful care aplică o sancțiune disciplinară trebuie să respecte dispozițiile legale, să fie echidistant și obiectiv, să nu întrebuințeze cuvinte ofensatoare sau să aducă atingere în orice fel demnității polițistului sancționat disciplinar.

Sancțiunile disciplinare, care pot fi aplicate polițiștilor, sunt:

a)  mustrare scrisă – constă în reproșul oficial adresat, în scris, polițistului vinovat;

b)   diminuarea drepturilor salariale pentru funcția îndeplinită cu 5 – 20% pe o perioadă de 1-3 luni – presupune reducerea, în procentul menționat și pentru o perioadă de 1-3 luni, a salariului polițistului prevăzut la art. 28 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare. Stabilirea procentului și a perioadei se face în conformitate cu prevederile art. 14 din prezentul ordin;

c)   amânarea promovării în grade profesionale sau funcții superioare pe o perioadă de 1-3 ani – amânarea promovării în grade profesionale pe o perioadă de 1-3 ani se aplică conform competențelor de către persoanele prevăzute la art. 15 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare. Data de la curge termenul de executare a sancțiunii de amânare a promovării în grade profesionale superioare este data la care expiră stagiul minim în gradul respectiv. Amânarea promovării în funcții superioare pe o perioadă de 1-3 ani se aplică de către șeful care are competență de numire în funcție a polițistului sancționat;

d)   trecerea într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut – constă în trecerea polițistului într-o funcție inferioară celei pe care o ocupă fără să se poată depăși nivelul de bază al gradului profe4sional pe care acesta îl deține;

e)    destituirea din poliție – reprezintă măsura de îndepărtare din poliție și încetarea raporturilor de serviciu în cazul comiterii unor abateri grave de la prevederile normelor de muncă interne, ori ale altor dispoziții legale, se dispune în mod corespunzător de către persoanele care, potrivit art. 15 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare, au competența să acorde grade profesionale polițiștilor, la propunerea șefilor unităților, după consultarea consiliilor de disciplină. În situația în care polițistul refuză depunerea jurământului de credință se aplică prevederile art. 72 alin. (3) din Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare.

Sancțiunile disciplinare se stabilesc și se aplică numai după efectuarea cercetării prealabile și după consultarea consiliilor de disciplină.

În cazul săvârșirii unor abateri disciplinare grave, care aduc atingere imaginii și credibilității instituției, precum și profesiei de polițist, cercetarea prealabilă și consultarea consiliilor de disciplină se dispun și se efectuează imediat după constatarea faptei. În această situație șeful unității de poliție emite dispoziție comună prin care desemnează ofițerul cu cercetarea prealabilă și numește consiliul de disciplină.

De aceea atât în familie cât și în societate polițistul trebuie să se comporte civilizat, să dove-dească stăpânire de sine și să fie respectuos. El trebuie să aibă o conduită corectă, să nu abuzeze de calitatea lui oficială și să nu compromită prin activitatea publicăori privată prestigiul funcției ori al instituției din care face parte. În familie, polițistul trebuie să se abțină de la orice formăde violență domestică, iar în societate să încurajeze în mod activ, să susțină și să imple-menteze măsurile care să contracareze manifestarea acestui gen de infracționalitate și conse-cințele nefaste pe care le produce. Polițistul își va asuma un rol determinant în promovarea respectului între oameni, indiferent de rasă sau religie, precum și a egalității între sexe, pentru a preveni actele de violențăcare ar putea avea loc din cauza acestor discriminări, ce se pot manifesta sub diverse forme în societate. Prin întregul lor comportament, polițiștii trebuie să se arate demni de considerația și încrederea impuse de profesia exercitată.

CAP. VII Controlul societății civile asupra activității Poliției

În ceea ce privește controlul societății civile asupra activității Poliției putem spune că,

activitatea și rezultatele obținute până acum de Corpul Național al Polițiștilor, analiza potențialului uman și a resurselor materiale și financiare, precum și modul în care este luat în considerație de către conducerea ministerului și alte organizații sau instituții, atribuția Congresului din Regulamentul de organizare și funcționare, au impus elaborarea unei Strategii de dezvoltare și consolidare a Corpului în perioada 2008 – 2012 și în perspectivă.

Dacă în cadrul reformei instituționale a ministerului în perioada 2004 – 2006, apariția Corpului a fost una din măsurile care să asigure aplicarea aceastei reforme proiectată până la data aderării României la Uniunea Europeană, după acest moment s-a înregistrat o scădere a activității Corpului la nivelul structurilor departamentale și centrale, din cauza atitudinii atât a unor șefi sau demnitari, cât și a implicării Biroului Executiv Central.

Strategia are scopul de a oferi o imagine clară asupra poziției în care se află astăzi C.N.P., unde vrem să ajungem, să stabilească principalele direcții de acțiune pentru a ajunge la țintele stabilite și să proiecteze pe parcurs noi modalități de accelerare a transformării instituționale a Corpului, după evaluări periodice.

Obiectivul principal presupune dezvoltarea și consolidarea capacității Corpului de promovare a profesiei de polițist și a intereselor profesionale, sociale, culturale și sportive ale membrilor săi, prevăzute de legislația în domeniu, de apărare a drepturilor și intereselor legitime ale polițiștilor, în parteneriat cu Ministerul Administrației și Internelor.

Există o viziune si acesta prevede calea pe care Corpul va ajunge peste 4 ani, în cadrul ministerului, o organizație profesională de aproape 60.000 membri, o instituție funcțională, modernă, adecvată așteptărilor polițiștilor din România, ca garant al statutului și drepturilor acestora, respectată și de care să se țină cont ca partener credibil și activ, compatibilă cu organizații similare din țările membre ale Uniunii Europene și alte state dezvoltate.

Pentru a ocupa poziția preconizată în cadrul ministerului și organizațiilor profesionale consacrate, Consiliul Național și B.E.C. trebuie să analizeze, să evalueze și să conștientizeze situația mediocră și nesigură în care s-a desfășurat activitatea de către fosta conducere a Corpului în ultimii ani, să aprobe un set concret de direcții de acțiune și măsuri, să identifice și să acorde încredere unor lideri care au viziune, idei, concepții, soluții, hotărâre, curaj, competență, capacitate de a lua în considerare toate forțele din care se compune organizația, de a le mobiliza pentru realizarea obiectivelor pe termen scurt, mediu și lung, ținând cont de resursele umane, materiale, financiare, organizatorice, relaționale. Strategia este abordată ca o proiecție flexibilă a viitorului organizației profesionale Corpul Național al Polițiștilor, permițând modificarea obiectivelor și activităților în funcție de resurse, termene, evoluția legislativă, organizatorică și poziția ministerului.

De asemenea, valorile comune ale polițiștilor membri ai Corpului trebuie să fie:

a) profesionalism;

b) responsabilitate;

c) transparență;

d) integritate;

e) cooperare;

f) respectarea drepturilor și libertaților omului;

g) orientare către cetățean;

h) stabilitate în exercitarea funcției publice;

i) adaptare și flexibilitate;

j) prioritatea intereselor și drepturilor profesionale în fața celor personale.

Acestă strategie are la bază următoarele principii, a căror respectare este esențială pentru dezvoltarea Corpului și realizarea unui sistem profesional polițienesc modern:

– Principiul legalității, imparțialității și obiectivității, pe baza căruia este consacrată supremația legii – toți cetățenii fiind egali în fața acesteia, inclusiv pentru polițiști, care asigură prin activitatea lor respectarea legalității în cadrul statului de drept. În același timp, polițiștii trebuie să fie imparțiali și obiectivi în impunerea respectării și aplicării legii, să respecte drepturile omului și să înțeleagă, să apere și să consilieze pe cei afectați sau neajutorați, ca om și profesionist;

– Principiul responsabilității, care impune obligația conducerii Corpului de a formula politici profesionale și de a răspunde împreună cu organele de conducere teritoriale și departamentale pentru eficiența implementării acestora, de a fi capabilă să remedieze sau de a accepta și suporta consecințele neîndeplinirii acestei obligații;

– Principiul autonomiei de acțiune, conform căruia Corpul va fi eficient dacă se afirmă ca o adevărată organizație profesională, ca instituție de drept public în cadrul Ministerului Administrației și Internelor, dar independentă de subordonarea ierarhică și având obiective clar definite și acțiuni pe linia îmbunătățirii și asigurării respectării statutului polițistului, dezvoltării profesionale, scop pentru care a fost înființat Corpul;

– Principiul prevenirii, prin împiedicarea creării unor situații sau cauze favorizatoare încălcării unor drepturi ale polițiștilor, conform căruia identificarea anticipată și înlăturarea în timp util a premiselor manifestării acestora, sunt prioritare și garantează drepturile polițiștilor;

– Principiul eficienței și eficacității în acțiunile de implementare a strategiei Corpului și a celor de reformă instituțională și management a resurselor umane în MAI, alături de conducerile profesionale, în asigurarea dezvoltării și respectării competenței și a drepturilor organizației profesionale;

– Principiul cooperării cu alte instituții și organizații profesionale din domeniul justiției, ordinii publice și siguranței naționale, inclusiv cu sindicatele polițiștilor, pentru dezvoltarea profesiei și apărarea drepturilor polițiștilor, inclusiv a unui sistem separat de salarizare și pensionare;

– Principiul transparenței, consultării membrilor și al dialogului profesional, care impune transparența procesului decizional al conducerii Corpului, consultarea membrilor organizației în cadrul acestui proces, acceptarea măsurilor și acțiunilor benefice propuse, susținerea măsurilor pozitive luate de conducerea ministerului;

– Principiul parteneriatului cu societatea civilă și cetățenii în activitățile concrete de implementare a măsurilor de consolidare a Corpului și de realizare a obiectivelor profesiei de polițist, prin coparticiparea la instaurarea unui climat de ordine și siguranță publică.

– Principiul coerenței, continuității și autocontrolului activității organizației, potrivit căruia organizațiile teritoriale, departamentale și centrale nu trebuie să se abată de la scopul creării Corpului și se supun controlului organizatoric și financiar central.

La analiza mediului intern și extern al situației actuale s-au folosit cele mai uzitate metode – diagnostic și SWOT, pentru a identifica situația actuală, cu realitățile, reglementările, relațiile, oportunitățile, riscurile și sarcinile de perspectivă ce stau în fața conducerii Corpului și membrilor, între aderarea țării la Uniunea Europeană și la spațiul Schengen.

Strategia este rezultatul unei analize aprofundate a realităților României și ministerului în anul 2008 și răspunde triplului imperativ al consolidării Corpului ca unică organizație profesională a polițiștilor din România, al continuării reformei administrative și al realizării obiectivelor propuse, rezultând următoarele:

Deși tânără, organizația profesională care apără și promovează profesia de polițist în România, s-a adaptat, preluând din mers experiența europeană similară, datorită a două condiții unilateral favorizante și anume: a fost înființată sub îndrumarea și după proiectele similare ale consilierilor de preaderare la U.E., iar apoi, a răspuns așteptărilor mari de democratizare și modernizare a statutului polițiștilor din România după demilitarizare, trecerea în rândul funcționarilor publici cu statut special și începerea reformei instituționale în cadrul M.A.I.

După această apariție favorizată de aderare, legiferarea înființării și a emiterea Regulamentului de organizarea și funcționare, au fost alese la primul congres organele de conducere, care au început să promoveze schimbări ale mentalităților învechite, prevederi legislative în domeniul îmbunătățirii, promovării și dezvoltării drepturilor polițiștilor și organizației, concomitent cu găsirea soluțiilor, căilor și mijloacelor necesare pentru asigurarea sediilor, dotare, pregătirea președinților de organizații, editarea de materiale de promovare, dezvoltarea dialogului cu șefii de structuri.

Totuși, în ultimii doi ani s-a ajuns la lupta pentru menținerea cu orice preț a normelor inițiale, pierzându-se unele atribuții și reușindu-se prea puțin în promovarea și exercitarea profesiei de polițist în România, identificarea și promovarea alianțelor și cooperărilor necesare, atât pe plan intern cât și pe plan internațional. Din punct de vedere al încadrării, B.E.C. și comisiile au rămas incomplete după plecarea în anul 2007 a unor membri la o organizație sindicală, iar tăria și imaginea Corpului a fost afectată, inițiativele reduse, consultările din partea conducerilor rare, multe probleme ale membrilor nerezolvate.

Față de atribuții și obiectivul fundamental au fost identificate următoarele atitudini din partea membrilor, partenerilor, unor instituții sau organizații cu interese în legătură cu Corpul:

– Membrii Corpului au așteptări diferite, de la cele minime constând în apărarea drepturilor și intereselor legitime ale acestora, ajutorul mutual în diverse situații dificile, sprijin la pregătire, stabilitatea pe funcții, promovare și asistență juridică, până la cele maxime, adăugând inițiativa în completarea cadrului legislativ, avizarea actelor normative interne ale M.A.I., reprezentarea profesiei de polițist, promovarea organizației în raport cu autoritățile și instituțiile publice, alte organizații profesionale, de pe plan intern și extern, controlul respectării legalității de către conducerile ierarhice în raport cu organizația și membrii ei, activități sportive și culturale, etc.

– Conducerile ierarhice au așteptări diverse din partea Corpului, de la cele dezinteresate sau care nu doresc ca organizația profesională să devină o forță, până la cele care cred că aceasta poate deveni un adevărat partener în perfecționarea statutului, desfășurarea activității din unități (concursuri / examene, cercetări prealabile, consilii de disciplină, observații și propuneri la proiectele de acte normative, activități sportive și culturale), implicând-o într-o măsură mai mică sau mai mare în promovarea imaginii instituției, unității și luarea deciziilor importante.

– Conducerea ministerului în ultimii 2 ani o poziție duplicitară față de Corp, pe față unii fiind de acord cu îndeplinirea atribuțiilor legale, iar apoi obstrucționându-i activitatea și cedând presiunilor sindicale, uitând de prevederi legale, angajamente, utilitatea parteneriatului cu CNP.

– Organizațiile sindicale din M.A.I. văd în Corp un concurent, s-au luptat pentru impunerea unor dispoziții cvasi-legale, în special pe linia resurselor umane și procedurilor disciplinare care depășesc atribuțiile conferite de lege sindicatelor, mergând până acolo încât să propună desființarea Corpului și preluarea de către sindicate a atribuțiilor acestuia. Deși unii lideri ai Corpului promovează relații de parteneriat în unități cu organizațiile sindicale, se completează și se sprijină reciproc, la nivel național lipsește dialogul, acțiunea comună în fața conducerii M.A.I., ajungându-se la negare și combatere.

– Mass-media, societatea civilă, cetățenii, alte autorități și instituții publice nu au o poziție definită față de Corp, pentru că nu le este cunoscută organizația, menirea, activitatea, liderii, poziția față de anumite probleme importante.

– Organizații profesionale similare internaționale nu au fost identificate și relaționate.

Analiza SWOT la nivelul Corpului Național al Polițiștilor a evidențiat următoarele puncte forte:

– menținerea unui nivel organizatoric și funcțional bun la nivel teritorial;

– numărul mare de membri poate asigura susținerea financiară pentru îndeplinirea atribuțiilor Corpului față de membri (asistență, pregătire, recompense, ajutoare, salarizarea personalului permanent, promovarea organizației, s.a.);

– participarea Corpului cu propuneri, observații și puncte de vedere la elaborarea unor proiecte referitoare la activitatea de ordine și siguranță publică, activitatea polițienească și a altor organe cu atribuții jurisdicționale, Codul penal și de procedură penală, procedura contravențională și în alte domenii conexe, în conformitate cu programul de guvernare și standardele U.E.;

– Corpul a susținut în anul 2008: promovarea H.G. privind asistența juridică a polițiștilor care sunt cercetați pentru fapte penale savârșite în timpul și în legătură cu serviciul, H.G. nr. 1083/2008 referitoare la asigurarea despăgubirilor de viață, sănătate și bunuri ale politiștilor și O.U.G. de modificare a OG 38/2002 salarizare polițiști – modificare coeficienți salarizarea agenți funcții de execuție și O.U.G. de modificare Cod penal privind înăsprirea sancțiunilor pentru ultraj; OMAI privind asistența juridică, despăgubiri și Ghidul carierei personalului MAI;

– dezvoltarea experienței și combativității în susținerea drepturilor și intereselor legitime ale polițiștilor în fața conducerilor ierarhice de la nivel teritorial;

– acordarea de sprijin financiar pentru dotarea unor săli de sport de la școlile de poliție și poliție de frontieră, unor cabinete medicale de la spitalul și centrul medical al M.A.I din București, unor compartimente din IGPR și secții;

– acordarea de recompense unor polițiști cu rezultate deosebite în activitatea operativă și sportivă, susținerea unor manifestări culturale și sportive;

– capacitatea Corpului de a asigura asistență de calitate, în timp util membrilor, prin afirmarea capacității procesuale și obținerea unor succese în acțiunile în contencios administrativ deschise pentru recuperarea unor drepturi bănești, mai puțin la anularea unor măsuri de eliberare din funcție și sancțiuni disciplinare;

– deținerea unui sediu central în capitală, în spațiul pus la dispoziție de minister în clădirea I.G.P.R., în apropierea structurilor centrale de poliție, poliție de frontieră, direcții de pașapoarte, evidență a persoanelor, permise și înmatriculări auto, precum și a altor instituții importante;

– asigurarea materială bună și deocamdată suficientă a sediului pe linie de mijloace auto, echipamente telefonice și informatice, mobilier și birotică, asigurarea gratuită a celorlalte utilități de către administrația IGPR;

– acordarea de ajutoare bănești unor familii de polițiști cu decese sau boli grave, sinistrați la inundații, copiilor unor polițiști decedați în timpul serviciului;

– procurarea de calculatoare, imprimante și punerea la dispoziția unor organizații;

– creșterea culturii organizaționale a membrilor și organelor de conducere, implicarea activă a multor președinți de organizații teritoriale și departamentale în recrutarea de noi membri, rezolvarea problemelor ridicate de aceștia, asigurarea unei contraponderi la conducerile autoritare sau manifestările abuzive care se mai înregistrează, atragerea membrilor prin: activități colective pe linie culturală, sportivă, obștească, obținerea unor facilități la servicii telefonice, asigurări auto, repartizarea biletelor de odihnă în spațiile M.A.I., îmbunătățirea amenajării și dotării unor sedii, cadouri și serbări pentru copii de Crăciun și pentru polițiste de Ziua femeii;

– atragerea / informarea și convingerea unor șefi ierarhici și parțial a conducerii ministerului despre utilitatea instituțională a Corpului și dezvoltarea implicării acestuia în îmbunătățirea activității polițiștilor și instituției;

– capacitate de adaptare a structurilor Corpului la schimbările și cerințele mediului socio – profesional – economic – cultural – sportiv, precum și la obiectivele post-aderare la U.E., naționale și ale ministerului;

La nivelul ministerului care influențează activitatea polițiștilor si a Corpului Național al Polițiștilor analiza SWOT a reliefat următoarele puncte importante:

– legislația în domeniul ordinii și siguranței publice este aliniată în bună măsură la cea europeană, iar normele de aplicare sunt în general favorabile elaborării politicilor publice, strategiilor și planificării;

– existența unor capacități de pregătire și perfecționare profesională pentru polițiști în cadrul ministerului, care pot și trebuie modernizate și adaptate mai bine la standardele profesionale, cererea socială și cerințele europene, la asigurarea protecției drepturilor omului și libertăților cetățenești;

– extinderea transparenței și deschiderii către cetățeni, societatea civilă și mass-media, reducerea birocrației prin introducerea unor proceduri administrative simplificate și asigurarea serviciilor de relații publice cu program prelungit;

– consolidarea, repararea unor sedii, dezvoltarea infrastructurii IT de bază, a dotării cu mijloace auto, tehnică operativă;

– disponibilitatea ministerului și structurilor centrale pentru colaborarea cu parteneri interni și externi și posibilitatea de a promova modificări ale politicii implementate, strategiilor și planurilor de acțiune pentru integrare europeană;

– înțelegere și începerea unei deschideri din partea conducerii ministerului pentru aplicarea unor instrumente noi de management în poliție;

– resursele umane au un nivel general de calificare ridicat (proporția ridicată a personalului cu studii superioare) și media de vârstă scăzută a personalului;

– conștientizarea și acceptarea de către polițiști a procesului de reformă la interne și administrația publică, dar în limitele neafectării negative pe linie socială, financiară și a carierei acestora;

– existența unor posibilități multiple de informare – comunicare în interiorul structurilor și instituțiilor din cadrul M.A.I., de folos și Corpului;

– existența unei capacități financiare și administrative îmbunătățite în ultimii doi ani a permis funcționarea corespunzătoare a unităților, asigurarea la timp a drepturilor bănești și de altă natură, recuperarea restanțelor, inclusiv prin implicarea Corpului; din păcate, perspectivele în acest domeniu în anul 2009 sunt negative, datorită crizei financiare mondiale și naționale;

De asemenea, analiza SWOT a relevat și puncte slabe atât la nivelul CNP, cat si la nivelul ministerului.:

1.la nivelul Corpului:

– influența scăzută la elaborarea unor proiecte legislative și de acte normative interne ale M.A.I.; la solicitarea inițiatorilor s-au prezentat uneori propuneri și puncte de vedere nesusținute cu argumente temeinice, conforme cu restul legislației și actelor normative interne; astfel, Legea nr. 360/2002 nu a fost încă trimisă după 3 ani parlamentului cu modificările acceptate de minister;

– deși există mecanismul de consultare, informare, colaborare interinstituțională cu Corpul, nu a existat o activitate a comisiei de mediere prevăzută în OMAI 533/2005, rezultând impunerea întotdeauna a variantelor de acte normative interne sau de proiecte legislative emise de minister; consecința: au fost prea multe cazuri de acționare în contencios administrativ a ministerului și unităților pentru obținerea unor drepturi bănești restante și pentru contestarea unor măsuri disciplinare luate abuziv, iar ulterior publicării, Corpul nu a atacat în contencios administrativ nici un act normativ care venea în contradicție cu drepturile și interesele polițiștilor;

– gradul de transparență în relațiile publice și față de membri, vizibilitatea redusă și calitatea slabă a comunicării externe, a relațiilor publice și atragerea insuficientă a șefilor ierarhici, polițiștilor nemembri C.N.P, societății civile, parlamentarilor, guvernanților, mass-mediei, ONG-urilor ș.a.m.d., în promovarea profesiei, drepturilor și intereselor polițiștilor;

– lipsa activităților de marketing și demersurilor pentru a atrage, de a coordona și implementa resurse financiare în afara cotizațiilor membrilor;

– lipsa unor acorduri/parteneriate serioase cu alte instituții publice, ONG-uri interne și internaționale cu atribuții în domeniu, existând doar tentative formale;

– cultură organizațională redusă, practica lucrului în echipă deficitară, pregătirea insuficientă și nepunerea în discuție a unor propuneri importante la Congres: Rezoluție, Strategie, proiecte de modificare acte normative privind activitatea Corpului și statutul polițistului, lipsa de mediatizare, neprezentarea ulterioară a unei informări către membri și conducerea structurilor;

– lipsa unor norme și proceduri clare, complete privind alegerile organelor de conducere;

– lipsa sau neadecvarea reacției la producerea unor evenimente negative, apariții în mass-media sau luări de poziție a unor demnitari, neexploatarea unor evenimente pozitive în care erau implicați polițiști, lipsa unei reacții combative împotriva evenimentelor negative și corupției;

2. la nivelul ministerului care influențează activitatea polițiștilor și a CNP:

– lacunele și incoerența unor dispoziții legale, concretizate în lipsa sau ambiguitatea reglementării anumitor aspecte, tratarea prin aceleași legi ori legi diferite a unor infracțiuni sau contravenții, fără să existe o delimitare clară între ele, modificarea frecventă a unor acte normative, de natură să creeze confuzii și interpretări diferite în aplicarea legii;

– lipsa de consultare sau consultarea formală a Corpului, în timp scurt sau fără luarea în considerare a unor propuneri și observații, înainte de aprobarea sau înaintarea acestora spre aprobare și promulgare; unele decizii sunt luate fără respectarea procedurilor interne și fără o evaluare suficientă a fezabilității și impactului, rezultând măsuri greșite sau contradictorii;

– implementarea și respectarea deficitară a legislației din domeniul profesional și a drepturilor polițistului; protecția scăzută a polițistului și existența posibilităților de sustragere de la răspundere contravențională, penală și morală a celor care încalcă legea;

– pe linia managementului resurselor umane continuă manifestarea unor neajunsuri față de care Corpul și polițiștii nu au luat o poziție hotărâtă de protest sau combatere: recrutare neavizată din sursă externă când erau suficiente persoane, agenți și ofițeri cu pregătirea și experiența necesară, posibilități reduse de motivare financiară a personalului existent și de atragere în rândul polițiștilor a persoanelor cu pregătire profesională corespunzătoare; inconsecvența în realizarea obiectivelor strategice stabilite prin Strategia privind dezvoltarea resurselor umane ale ministerului și Concepția de pregătire a personalului și a unor programe multianuale cu susținere financiară corespunzătoare;

– lipsa unui sistem cuprinzător și actualizat de standarde ocupaționale și de formare pe plan național împiedică recunoașterea adecvată a competențelor polițiștilor; formarea profesională continuă nu răspunde pe deplin unor nevoi riguros determinate, rezultatele pozitive ale activităților de formare / perfecționare nu sunt multiplicate satisfăcător la nivelul tuturor polițiștilor;

– nu se urmărește profesionalizarea corespunzătoare a personalului pe anumite domenii de activitate;

– structurile de specialitate nu funcționează la capacitate necesară din cauza neocupării tuturor funcțiilor alocate;

– tendința de plecare din funcțiile operative spre munca de birou și administrație, datorită nediferențierii semnificative între aceste categorii de polițiști;

– coordonarea ierarhică rigidă și supradimensionată, sincope în comunicarea pe orizontală, concomitent cu folosirea excesivă și exagerată a structurilor de control dirijate pentru găsirea de nereguli la cei incomozi simultan cu tolerarea celor incompetenți, abuzivi, în locul unor evaluări/complexe, după criterii și standarde de performanță;

– menținerea unor practici și metode manageriale dictatoriale și încă a supremației ordinului, chiar și după 6 ani de la demilitarizare, lipsa de autonomie reală a structurilor executive, de la nivel teritorial;

– menținerea relativ deficitară a imaginii și prestigiului M.A.I. și polițiștilor;

Se poate spune că în decursul ultimilor ani, au existat oportunități, dar și amenițări în ceea ce privește activitatea politiștilor. Printre oportunități putem aminti:

– dobândirea de către România, de la data de 1 ianuarie 2007, a statutului de stat membru și posibilitatea preluării unor bune practici în domeniu, din U.E.;

– asumarea de către Guvernul României a angajamentelor privind reforma în administrația publică și continuarea procesului de descentralizării administrative, asigurarea celerității și flexibilizării procedurilor;

– reprezentarea M.A.I. în plan extern la un nivel care permite stabilirea unor punți utile de cooperare cu parteneri și organisme internaționale de profil, inclusiv prin schimburi de experiență și instruiri cu partenerii din U.E., S.U.A. și alte țări, accesarea fondurilor externe nerambursabile, mai ales pe segmentul de management resurse umane;

– posibilitatea reînodării dialogului profesional privind polițiștii la nivelul ministerului, după alegerile parlamentare; existența unui curent favorabil de activare a parteneriatelor cu organisme și asociații profesionale ce desfășoară activități juridice, cu ONG-urile de orientare civică și siguranță publică; organizarea subcomisiei pentru probleme profesionale în cadrul Subcomisiei de dialog social în domeniul ordinii și siguranței publice prin OMAI 726/2009;

– creșterea interesului pentru calitatea rezultatului managementului resurselor umane a funcționarilor publici în general la nivel național;

– creșterea interesului beneficiarilor în a se informa despre profesia de polițist, riscurile și atracțiile acesteia, concomitent cu creșterea gradului de conștientizare a cetățenilor, societății civile și a partenerilor de dialog social pentru îmbunătățirea calității serviciilor oferite de polițiști cetățenilor; atragerea la colaborare a tuturor forțelor responsabile în prevenirea și combaterea corupției, având ca fundament solidarizarea în jurul ideii de front comun împotriva fenomenului;

– procesul de reformă a structurilor de ordine și siguranță publică este susținut și așteptat de beneficiari, lucru care ar asigura suportul financiar și material minim pe timpul crizei și cel necesar la revenirea dezvoltării economice;

– posibilitatea preluării unor imobile disponibilizate din administrarea ministerului în cea a Corpului, prin comodat sau cumpărarea altor imobile convenabile de pe piață.

Amenițările privind activitatea polițiștilor s-au referit la:

– restrângerile și limitările bugetare datorate gravei crize economice vor afecta în mare măsură asigurarea integrală a drepturilor bănești personalului și resurselor financiare pentru investiții, materiale, deplasarea în misiuni, combustibili, utilități;

– gradul relativ de stabilitate politică, legislativă și instituțională, asociată cu dificultățile și inconsecvența aplicării legilor și procedurilor existente, generând scăderea autorității poliției abilitate cu aplicarea și respectarea legii, concomitent cu afectarea finalității actului de justiție;

– existența presiunilor de ordin politic asupra polițiștilor care ocupă funcții de conducere, dar și execuție, la care din păcate unii colegi nu se pot împotrivi ori sunt interesați de avansarea profesională cu sprijin politic; ingerința politicului peste problemele profesionale și de specialitate discreditează și decredibilizează poliția și acțiunile ei, prin imposibilitatea menținerii echidistanței;

– ofensiva sindicatelor din poliție a depășit cadrul legal, ajungându-se cu ajutorul unor șefi sensibili la amenințările sindicale, la obținerea unor avantaje departe de atribuțiile sindicatelor;

– propaganda anti – C.N.P. a sindicatelor și unor șefi ierarhici sau demnitari riscă să diminueze rândurile Corpului, să-i diminueze posibilitatea de impunere a unor măsuri de respectare a legalității și apărarea a intereselor legitime ale polițiștilor, capacitatea funcțională și financiară, antrenând la semănarea îndoielilor și temerilor privind utilitatea Corpului;

– gradul scăzut de cunoaștere a atribuțiilor și drepturilor Corpului/membrilor;

– neîncrederea cetățenilor față de acesteia în eficacitatea structurilor cu atribuții în prevenirea și combaterea fenomenului infracțional, inclusiv față de M.A.I., prezentarea distorsionată, în unele cazuri, a activității acestuia de către mass-media, rezistența la schimbare a polițiștilor și a cetățenilor, lipsa culturii participării civice la nivelul comunităților locale privind sprijinirea poliției și acceptarea măsurilor de ordine și siguranță publică necesare;

– nesiguranța socială generată de amploarea crizei economice, poate degenera în tensiuni sociale, economice, interconfesionale, interetnice, diversificarea și perfecționarea metodelor și modurilor de săvârșire a infracțiunilor, concomitent cu asigurarea unei protecții juridice, politice sau interlope care ar plasa poliția, nemulțumită și ea, contra unei majorități turbulente a populației, similară manifestărilor din alte țări europene, sud-americane și asiatice;

– resursele umane de poliție insuficiente și/sau alocate în mod nefundamentat, gradul ridicat de fluctuație a polițiștilor pe funcții, scăderea atractivității sectorului de ordine și siguranță publică în privința compensării unor restricționări a drepturilor și continuarea angajării din sursă externă cu instruiri superficiale, pot duce la cheltuieli suplimentare neacoperite bugetar și scăderea capacității combative a forțelor polițienești;

– apariția în rândul polițiștilor a unor probleme sociale (numărul insuficient de locuințe de serviciu, suma insuficientă decontată pentru închirierea locuințelor sau transport–datorită creșterii prețurilor, etc.) și/sau umanitare, necunoscute și nerezolvate, pot influența eficiența activităților și păstrarea membrilor în cadrul organizației profesionale;

– slabă utilizare a managementului și dificultăți în implementarea instrumentelor de eficientizare organizațională, informațiilor în procesul de luare a deciziilor, întârzierea măsurilor concrete și imediate ori lipsa unei prioritizări a aplicării acestora, modificările organizatorice frecvente produse în structurile din subordinea ministerului, deficiențe în delimitarea atribuțiilor departamentale, suprapuneri de competențe între instituțiile cu atribuții în domeniul internelor;

Strategia de dezvoltare și consolidare a Corpului Național al Polițiștilor în perioada 2008-2012 și în perspectivă a fost elaborată ținând cont de aceste premise și se bazează pe posibilitățile reale existente la momentul actual, sub rezerva că trebuie schimbate treptat concepții, atitudini, mentalități și idei la conducerile profesionale și organele de conducere ale Corpului, pentru înțelegerea și antrenarea în aplicarea principiilor și direcțiilor de acțiune ale acestei strategii.

Strategia urmărește să dezvolte lucrurile câștigate și punctele tari, să le elimine treptat pe cele slabe, să exploateze oportunitățile, să reducă riscurile și să atenueze amenințările.

Obiectivele principale și direcțiile de acțiune prioritare prezentate vor fi materializate în Planuri de acțiune anuale, prin care se vor implementa și monitoriza rezultatele acestora. Dintre acestea cele mai importante sunt:

a) Completarea cadrului legislativ și al actelor normative interne M.A.I.

– propuneri de modificare a Legii nr. 360/2002, O.G. nr. 38/2002, H.G. nr. 1305 /2002;

– modificarea O.M.A.I. 533/2005 și schimbarea procedurii de cercetare prealabilă a polițiștilor, prevăzute de O.M.A.I. 400/2004, inclusiv cu participarea reprezentanților C.N.P.;

– continuarea reformei funcției publice și statutului polițistului prin consultarea obligatorie a Corpului pe linia pregătirii și tutelei profesionale (stimularea tutorilor prin premii sau sporuri), promovarea și atestarea/certificarea calității de polițist;

– delimitarea atribuțiilor față de sindicate;

– întărirea răspunderii personale pentru actul managerial prin contract și suportarea consecințelor în cazul neîndeplinirii acestuia ori la luarea unor măsuri abuzive sau ilegale, după cercetări administrative sau sentințe judecătorești; reglementarea eliberării din funcție;

– susținerea păstrării unui sistem separat de salarizare / pensionare pentru funcționarii publici cu statut special, eventual comun cu cei din apărarea și siguranța națională, avînd în vedere condițiile deosebite de muncă, disponibilitatea permanentă, riscurile, eforturile personale și ale familiei, pregătirea specifică;

– dezvoltarea consultării la nivelul organizațiilor teritoriale și unităților la promovarea propunerilor de acte normative sau de modificare a celor existente, la avizarea sau emiterea de puncte de vedere la propunerile altor inițiatori, avizarea de către organele de conducere ale Corpului a dispozițiilor și ordinelor care privesc statutul, cariera și drepturile polițistului;

b) Dezvoltarea și consolidarea organizatorică și funcțională a Corpului :

– creșterea numărului de membri (dacă este posibil, la numărul total de polițiști), înființarea de organizații în structurile cu efective numerice mari de polițiști și promovarea femeilor;

– adoptarea și implementarea unor noi instrumente și metode moderne de management în diferite domenii; comisii de lucru, minigrup, informare despre rezolvarea problemelor, control, analize în ședințele B.E.C., C.N. și la Departamente, organizații teritoriale cu probleme, stabilirea de soluții și acțiuni concrete, cu rezultate făcute publice; evidența informatizată a membrilor;

– sprijinirea sistemului de formare inițială și continuă a personalului: consultare la elaborarea programelor, cursurilor și procedurilor, planurilor de pregătire profesională a polițiștilor și de tutelă, continuarea sprijinului pentru dotarea școlilor, desfășurarea seminariilor /cursurilor de perfecționare, inclusiv în afara M.A.I. cu fonduri de la bugetul de stat;

– implicarea directă în concursuri, examene, pregătire, standarde profesionale, criterii de performanță, cercetare prealabilă, consilii disciplină, comisii de analiză a contestațiilor la evaluări și controale, dar nu ca asistență, ci ca participare activă;

– stimularea și evidențierea polițiștilor membri, a președinților C.T. și C.D cu activitate deosebită, premierea bani /diplome la cazuri de excepție / remarcare / apariții pozitive în presă;

– păstrarea echidistanței față de politică prin stoparea ingerințelor în probleme profesionale, asigurarea stabilității în funcția publică a celor care-și îndeplinesc bine mandatul, auditarea obiectivă și calificată asupra activității desfășurate și reglementarea eliberărilor din funcții.

c) Asigurarea transparenței și deschiderii către membri, minister, mass-media, societatea civilă și cetățeni:

– creșterea gradului de transparență în relațiile publice și față de membri, prin activarea bilaterală a informărilor în scris sau pe rețelele IT interne, site, internet, întâlniri anuale;

– creșterea aportului Corpului la dezvoltarea gradului de satisfacere a cetățenilor față de calitatea serviciilor de specialitate (scăderea reproșurilor privind disponibilitatea, transparența, birocrația și neexercitarea rolului de consiliere) și promovarea imaginii și intereselor polițiștilor prin Autorităților teritoriale de ordine publică;

– explicarea avantajului folosirii Corpului în schimbarea atitudinii polițiștilor față de muncă, cetățeni, tentația corupției, rezolvarea profesionistă unor cazuri/situații deosebite sau dificile;

– recunoașterea ca partener al M.A.I. în probleme profesionale și diminuarea înțelegerii greșite a competențelor Corpului în domeniul profesional, sprijinul conducerii ministerului la adoptarea legislației și bunelor practici europene, implementarea recomandărilor evaluatorilor pentru integrarea europeană și aderarea la Spațiul Schengen;

– dezvoltarea sistemului de comunicare electronică pentru: fluidizarea circulației documentelor / informațiilor, o mai rapidă intervenție și colaborare, scurtarea perioadei de fundamentare și luare a deciziei și pentru diminuarea cheltuielilor bugetare și ale Corpului;

– materiale promoționale video pe site și pentru promovare directă, revistă.

d ) Dezvoltarea patrimoniului Corpului și îmbunătățirea administrării:

– calificarea unor membri în întocmirea proiectelor cu finanțare externă;

– îmbunatățirea administrării fondurilor, materialelor, creșterea eficienței deplasărilor și activităților întrunite și informarea membrilor B.E.C trimestrial, C.N. semestrial și organizațiilor anual, asupra numărului de membri, veniturilor și cheltuielilor importante;

– preluarea administrării unor imobile în zone de agrement, pentru pregătire și recuperare;

– atragerea altor resurse (redirecționarea procentului de 2% din impozitul pe venit, donații;

e) Dezvoltarea relațiilor externe:

– colaborarea cu partenerii internaționali prin intermediul atașaților de interne în România / țări cu experiență în domeniu, prin D.G.A.E.R.I. și membrii comisiilor bi/multilaterale;

– cooperarea prin parteneriate cu alte organizații care desfășoară activități similare;

– implicare în activitatea de dezvoltare a relațiilor internaționale, prin participare la unele programe de cooperare ale M.A.I., sprijinul comisiilor de autoevaluare Schengen;

Resursele umane ale Corpului avute în vedere la fundamentarea strategiei sunt evaluate la un număr de aproximativ 57.000 membri, polițiști activi sau pensionați, fiind o organizație profesională compactă și suficient de puternică numeric pentru a se impune în dialogul cu ministerul și pentru a asigura susținerea financiară.

Resursele financiare sunt asigurate aproape în întregime din cotizațiile membrilor (8,0 lei lunar), având la 31.2.2008 o valoare totală de 6.400.000 lei.

Este reglementată primirea de fonduri bugetare la pregătire și asistență juridică.

Veniturile actuale permit realizarea obiectivelor propuse, este posibilă dezvoltarea acestora prin atragerea altor resurse, inclusiv din fonduri externe, important fiind ca să fie maximalizată eficiența folosirii acestora, spre binele membrilor C.N.P.

Având în vedere reglementările actuale, conducerea, resursele și hotărârile luate după congres, s-a realizat o analiză realistă a situației și posibilităților, ajungându-se la cea mai bună variantă de strategie cu care Corpul poate atinge țintele propuse și acceptate de membrii Corpului la consultările anterioare și la Congresul al II-lea din anul 2008.

Monitorizarea implementării Strategiei Corpului Național al Polițiștilor va fi realizată de către Consiliul Național și de către Președinte, sub autoritatea Congresului și în coordonarea Biroului Executiv Central.

Evaluarea progresului în implementarea strategiei se va realiza după termenele și responsabilitățile prevăzute în Planurile de acțiune anuale pentru implementarea sa.

Comisia de cenzori și câte un vicepreședinte vor prezenta informări semestriale în ședințele Consiliului Național, trimestriale în ședințele Biroului Executiv Central, iar anual se vor prezenta președinților de organizații teritoriale și departamentale la întâlnirile comune. Informarea membrilor se face pe site, rețele net interne și în scris.

Monitorizarea prin mecanismele și măsurile propuse mai sus se vor completa cu concluziile reieșite din activitățile de auditare a rezultatelor obținute în atragerea și gestionarea fondurilor, din asigurarea respectării drepturilor polițiștilor și competențelor Corpului.

Actualizarea Strategiei C.N.P. se va face în măsura în care necesitatea rezultă din evaluările efectuate pe parcursul implementării și modificările legislative, organizatorice și a numărului de membri, propunerile fezabile nou-apărute.

CAP. VIII Concluzii

Poliția Romănă face parte din sistemul Siguranței Naționale și este un factor important la menținerea ordinii și liniștii publice. Pentru buna funcționarea a instituției, ea trebuie să coopereze cu celelalte instituții publice și private, să creeze un cadru comun și stabil, de funcționare între ele.

Pentru o mai bună funcționare și un mediu adecvat, polițistul trebuie să respecte întocmai și la timp, ordinele și legile în vigoare. El trebuie să coopereze cu cetățeanul, să-l îndrume atunci când acesta are nevoie de sfatul lui, și să-l aducă pe calea cea dreaptă cand greșește. El trebuie să fie un bun negociator atunci când două părți se află într-un conflict de interese.

Polițistul este persoana pe care ne-o dorim aproape, atunci când ne simțim amenințați și dorim ca cineva să ne protejeze, dar la rândul nostru trebuie să-l apărăm și să-l respectăm. De aceea printr-o bună conviețuire și un trai sănătos dorim să facem un climat cât mai bun generațiilor viitoare.

BIBLIOGRAFIE

– Constituția României, republicată;

– Codul Penal;

– Codul de Procedură penală;

– Legea nr. 80/ 1995, privind statutul cadrelor militare, cu modificările și completările

ulterioare;

– Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române;

– Declarația universală a drepturilor omului (adoptată de Adunarea Generală a Organizației

Națiunilor Unite la 10 de septembrie 1948);

– Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale

(adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950);

– Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială –

adoptată de Adunarea generală a O N U la 21 decembrie 1965 prin Rezoluția 21068 (XX);

– Codul de comportament pentru persoane oficiale, însărcinate cu aplicarea legii (adoptat de

Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 17 decembrie 1979 prin Rezoluția 34/169;

– Declarația despre poliție – adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei prin

Rezoluția 690 din 8 mai 1979;

– Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane ori

degradante (adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite prin Rezoluția 39/46 din

10.12.1984 și intrată în vigoare la 26.061987; ratificată de România la 09.10.1990 prin Legea

nr. 19);

– Convenția Europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane

sau degradante, adoptată la Strasbourg la 26 noiembrie 1987;

– Codul European de Etică al Poliției – Recomandarea Rec(2001) 10 a Comitetului de

Miniștri al Consiliului Europei, adoptată la 19 septembrie 2001;

– Codul de Etică și Deontologie al Polițistului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 991 din

25 august 2005;

– Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare;

– Legea nr. 81/ 2002 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 104/ 2001

privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române;

– Ordonanța Guvernului nr. 83/2001 privind înființarea, organizarea, și funcționarea

serviciilor publice comunitare pentru eliberarea și evidența pașapoartelor, cu modificările și

completările ulterioare;

– Ordonanța Guvernului nr. 84/2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea

serviciilor publice comunitare de evidență a persoanelor, cu modificările și completările

ulterioare;

– Legea nr. 550/ 2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române

– Legea nr. 17/ 1996 privind regimul armelor de foc (art. 46-52);

– Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor;

– Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al

personalului din Ministerul Administrației și Internelor.

BIBLIOGRAFIE

– Constituția României, republicată;

– Codul Penal;

– Codul de Procedură penală;

– Legea nr. 80/ 1995, privind statutul cadrelor militare, cu modificările și completările

ulterioare;

– Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române;

– Declarația universală a drepturilor omului (adoptată de Adunarea Generală a Organizației

Națiunilor Unite la 10 de septembrie 1948);

– Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale

(adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950);

– Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială –

adoptată de Adunarea generală a O N U la 21 decembrie 1965 prin Rezoluția 21068 (XX);

– Codul de comportament pentru persoane oficiale, însărcinate cu aplicarea legii (adoptat de

Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 17 decembrie 1979 prin Rezoluția 34/169;

– Declarația despre poliție – adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei prin

Rezoluția 690 din 8 mai 1979;

– Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane ori

degradante (adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite prin Rezoluția 39/46 din

10.12.1984 și intrată în vigoare la 26.061987; ratificată de România la 09.10.1990 prin Legea

nr. 19);

– Convenția Europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane

sau degradante, adoptată la Strasbourg la 26 noiembrie 1987;

– Codul European de Etică al Poliției – Recomandarea Rec(2001) 10 a Comitetului de

Miniștri al Consiliului Europei, adoptată la 19 septembrie 2001;

– Codul de Etică și Deontologie al Polițistului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 991 din

25 august 2005;

– Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare;

– Legea nr. 81/ 2002 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 104/ 2001

privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române;

– Ordonanța Guvernului nr. 83/2001 privind înființarea, organizarea, și funcționarea

serviciilor publice comunitare pentru eliberarea și evidența pașapoartelor, cu modificările și

completările ulterioare;

– Ordonanța Guvernului nr. 84/2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea

serviciilor publice comunitare de evidență a persoanelor, cu modificările și completările

ulterioare;

– Legea nr. 550/ 2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române

– Legea nr. 17/ 1996 privind regimul armelor de foc (art. 46-52);

– Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor;

– Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al

personalului din Ministerul Administrației și Internelor.