Autoritatea părintească [622974]

PROGRAMUL DE STUDII DREPT

LUCRARE DE LICEN ȚĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Prof. univ. dr. Ioana NICOLAE

Autor:
Branciog Miruna -Elena

BRAȘOV
2019

PROGRAMUL DE STUDII DREPT

DISCIPLINA:
Dreptul familiei

TEMA:
Autoritatea părintească

Subsemnatul , ____________________, declar pe proprie răspundere, sub
incidența legii penale și a Legii dreptului de autor, că lucrarea de licență/disertație
prezentată este elaborată de mine și am respectat normele deontologice de
folosire a bibliografiei.

Data predării lucrării, Semnătură,

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena

CUPRINS

INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………… 1
1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE DESPRE AUTORITATEA PĂRINTEASCĂ ………………….. 3
1.1. Despre conceptul de familie ………………………….. ………………………….. …………………… 4
1.2. Despre conceptul de părinte ………………………….. ………………………….. ………………….. 7
1.3. Noțiunea de autoritate părintească ………………………….. ………………………….. ……….. 10
1.4. Principiile autorității părintești ………………………….. ………………………….. ………………. 12
1.5. Durata exercitării autorității părintești ………………………….. ………………………….. ……15
2. CONȚINUTUL AUTORITĂȚII PĂRINTEȘTI. DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE
PĂRINȚILOR ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ..19
2.1. Drepturile și obligațiile părintești cu pri vire la persoana copilului ………………… 21
2.1.1. Dreptul și obligația părinților de a crește copilul ………………………….. ………… 21
2.1.2. Dreptul și obligația părinților de a s e îngriji de sănătatea și dezvoltarea
fizică a copilului ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 23
2.1.3. Dreptul și obligația părinților de a îngriji de educația copilului ………………. 24
2.1.4. Dreptul și obligația părinților de a îngriji de învățătura și pregătirea
profesională a copilului ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 25
2.1.5. Dreptul și obligația părinților de a supraveghea copilul …………………………. 25
2.1.6. Dreptul și obligația părinților de a lua anumite măsuri disciplinare față de
copil ….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ..26
2.1.7. Dreptul și obligația părinților de a cere înapoierea copilului de la orice
persoană care îl deține fără drept ………………………….. ………………………….. ………………… 27
2.1.8. Dreptul și obligați a părinților de a consimți la logodna, căsătoria sau
adopția copilului ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 29
2.1.9. Dreptul și obligația părinților de a avea legături personale cu copilul ……. 29
2.1.10. Dreptul și obligația părinților de a veghea la creșterea, educarea,
învățătura și pregătirea profesională a copilului ………………………….. ………………………. 31
2.1.11. Dreptul și obligația părinților de a stabili locuința copilului. ……………….. 31
2.1.12. Obligația de între ținere ………………………….. ………………………….. ………………… 32
2.2. Drepturile și îndatoririle patrimoniale ………………………….. ………………………….. ……. 34
2.2.1. Dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului ………………………… 34
2.2.2. Dreptul și îndatorirea de a -l reprezenta pe minor în actele civile ori de a -i
încuviința aceste acte ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 37

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena

3. RĂSPUNDEREA ȘI SANCȚIUNILE APLICABILE PĂRINȚILOR PENTRU
NEÎNDEPLINIREA ÎNDATORIRILOR PĂRINTEȘTI ………………………….. ………………………….. ..39
3.1. Clasificarea sancțiunilor aplicabile părinților ………………………….. …………………….. 39
3.2. Sancțiunile aplicabile părinților pentru neîndeplinirea îndatoririlor cu privire la
persoana copilului ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 39
3.2.1. Exercitarea autorității părintești de către alte persoane …………………………. 40
3.2.2. Răspunderea părinților pentru faptele ilicite și pagubele cauzate de copiii
lor minori ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 41
3.2.3. Interzicerea drepturilor părintești ………………………….. ………………………….. ……42
3.2.4. Abandonul de familie ………………………….. ………………………….. ………………………. 43
3.2.5. Rele tratamente aplicate minorului ………………………….. ………………………….. ….43
3.2.6. Nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului ………………………. 44
3.2.7. Decăderea din exercițiul drepturilor părintești ………………………….. ……………. 44
3.3. Sancțiunile aplicabile părinților pentru neîndeplinirea îndatoririlor cu privire la
bunurile copilului ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 48
3.3.1. Răspunderea civilă pentru rea administrație ………………………….. ………………. 48
3.3.2. Răspu nderea penală pentru gestiunea frauduloasă ………………………….. ……48
4. EXERCITAREA AUTORITĂȚII PĂRINTEȘTI ………………………….. ………………………….. …..50
4.1. Exercitarea autorității părintești în comun, de către ambii părinți …………………. 51
4.2. Exercitarea autorității părintești de către un singur p ărinte ………………………….. .52
4.3. Exercitarea autorității părintești după divorț ………………………….. ……………………… 56
CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….60
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………… 61

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
1
INTRODUCERE

Deși relativ nou -introdusă , prin titulatură, în legislația noastră prin
Noul Cod Civil, noțiunea de ,,autoritate părintească” înlocuind vechea
reglementare din Codul Familiei, ,,încredințarea spre creștere și educare”
și cea de ,,putere părintească” din Codul Civil Român de la 1864 ,
simbolizează drepturile și îndatoririle ce le revin ambilor părinți asupra
persoanei și bunurilor copilului.
Părintele are un rol esențial în asigurarea unei dezvoltări
corespunzătoare a copilului și pregătirea acestuia pentru viață, el nu are
nevoie de o calificare anume, însă putem spune că este cea mai dificilă și
importantă sarcină ce îi poate reveni, ținând cont de faptul că un copil
este un membru al societății de mâine pe care noi , cu toții, o dorim mai
bună. Altfel spus, modalitatea în care părintele crește copilul nu îl
afectează doar pe el, ci rep rezintă un element impotrant în modelarea
societății ca întreg. Pentru a ajunge la acest rezultat, copilul trebuie să fie
crescut de ambii părinți, într -un mediu armonios, chiar și în cazul în care
intervine divorțul părinților, deoarece nu trebuie să aibă impact asupra
copilului și asupra modului de creștere al acestuia.
Familia este privită ca un nucleu al societății și are drept fundament
autoritatea părintească, iar din cadrul familial se desprind educația,
disciplina, demnitatea, iubirea, respectul, e lemente de bază ale vieții
sociale. Părintele este cel care are menirea de a -i forma personalitatea
copilului , iar în cazul unui eșec, este și principalul responsabil.
Putem spune că scopul introducerii conceptului de ,,autoritate
părintească” este acela d e a-i asigura protecție copilului încă de la
naștere și până la maturitate.
Am ales să scriu această lucrare despre autoritatea părintească
întrucât este una dintre cele mai importante instituții ale dreptului familiei
care implică o participare directă a părinților în viața copilului, întreaga
categorie de drepturi și obligații pe care o au părinții și limitele acestora
reprezentând chiar conținutul autorității părintești.
Pentru a facilita realizare a obiectului propus, am decis să structurez
lucrarea într -un număr de patru capitole, fiecare dintre acestea bazându –
se pe aspecte ce intră în conținutul autorității părintești.
Astfel că , primul capitol este unul introductiv ce abordează aspecte
generale legate de familie , denumit ,,Noțiuni introductive despre
autoritatea părintească ”. Acesta cuprinde câteva mențiuni referitoare la
dreptul familiei, în general, la conceptele de ,,familie” și ,,copil”, dar,
bineînțeles, și la cel de ,,autoritate părintească ”. Pe lângă acestea, am
analizat principiile autorității părintești, dar și durata acesteia, totodată
făcând și unele referiri la cazurile de încetare a exercițiului autorității
părintești.
În al doilea capitol, intitulat ,,Conținutul autorității părintești”, am
prezentat drepturile și obligațiile părintești atât cu privire la persoana

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
2
copilului minor , cât și cu privire la bunurile acestuia, capitol în care am
făcut câteva precizări și despre obligația de întreținere a părinților față de
copiii lor minori.
Mai departe, al treilea capitol, care este denumit după cum
urmează: ,,Răspunderea și sancțiunile aplicabile părinților pentru
neîndeplinirea îndatori rilor părintești” vizează acele aspecte cu privire la
persoana și bunurile copilului, capitol în care am considerat că este
esențială și o analiză amănunțită a decăderii din exercițiul drepturilor
părintești , cea mai drastică sancțiune civilă, din punctul meu de vedere,
ce se poate aplica unui p ărinte, și, implicit, a redării exercițiului drepturilor
părintești .
În fine, în cel din urmă capitol, care abordează tema ,,Exer citarea
autorității părintești”, am analizat problematica juridică în mod distinct,
după cum autoritatea părintească este reali zată de către ambii părinți ori
doar de către unul dintre ei, urmând a încheia capitolul prin examinarea
modului de exercitare a autorității părintești după divorț. Acest capitol se
bazează pe regula conform căreia autoritatea părintească se exercită în
mod egal și comun de către părinți și pe exercitarea acesteia respectând
interesul superior al copilului.
În consolidarea aspectelor teoretice prezentate, am considerat că
este necesar să ofer, într -un mod clar și concis, de -a lungul întregii
lucrări, și cât eva aspecte practice, spețe ale instanțelor române și
internaționale, care ne fac să înțelegem cum acționează instanțele de
judecată prin raportare la cauzele ce includ minori. În opinia mea,
instanțele învestite cu soluționarea unor astfel de cereri trebu ie să facă o
analiză amănunțită a tuturor aspectelor ce țin de relația dintre părinți și
copil, iar deciziile oferite trebuie să fie conforme cu principiul interesului
superior al copilului.
O atenție aparte în lucrarea de față am acordat -o și interesului
superior al copilului, principiu pe care l -am raportat atât la aspectele
teoretice, cât și la cele practice. Consider că acesta este cel mai
important principiu al autorității părintești și se referă la aspectele pe care
părinții trebuie să le aibă în vedere în toate deciziile luate privitoare la
copil, aspecte precum: nevoile și opiniile copilului, în funcție de gradul
său de maturitate, dar și capacitatea părinților de a răspunde nevoilor
concrete ale minorului. Mai mult decât atât, interes ul superior al copilului
este ca ambii părinți să se ocupe de creșterea și educarea minorului ,
deci, implicit, exercițiul autorității părintești trebuie să se desfășoare în
comun.
Așadar, lucrarea de față își propune să valorifice instituția autorității
părintești și modul de exercitare a acesteia , să evidențieze drepturile și
obligațiile părintești, iar în caz de nerespectare a lor, sancțiunile aplicabile
atât din punct de vedere teoretic, cât și practic, la nivel de doctrină și
jurisprudență.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
3
1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE DESPRE AUTORITATEA
PĂRINTEASCĂ

Dreptul familiei este ramura sistemului de drept român care
cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează raporturile de
familie și cele asimilate acestora, indiferent de caracterul patrimonial sau
personal , raporturi care izvorăsc din căsătorie, rudenie naturală sau
civilă, precum și din alte raporturi asimilate de lege , sub anumite aspecte,
raporturilor de familie, în scopul consolidării și ocrotirii familiei.
Obiectul de reglementare al dreptului familiei este constituit din
următoarele categorii de raporturi: de căsătorie, de rudenie, de autoritate
părintească, precum și alte raporturi asimilate celor de familie. În această
ultimă categorie se regăsesc, printre altele, obligația de întreținere în tre
foștii soți, tutela minorului, obligația legală de întreținere. Este foarte
important de subliniat faptul că dreptul civil al familiei nu cuprinde și
raporturile succesorale dintre membrii familiei, acestea fiind distincte față
de raporturile juridice care își au temeiul în acte și fapte juridice specifice
relațiilor de familie, deoarece, chiar dacă și cele dintâi raporturi presupun
existența unor raporturi de rudenie, temeiul moștenirii este reprezentat de
decesul unei persoane.1
Apariția dreptului fam iliei în sistemul nostru de drept a fost reliefată
de o serie de acte normative, care au subliniat desprinderea dreptului
familiei din dreptul civil, ramură de drept privat, ci nu doar prin punerea în
aplicare a Codului familiei.2 La baza evoluției și apar iției dreptului familiei
stau, de altfel, și Constituția din 1948, Constituția din 1952 , Constituția din
1965 (republicată în 1986), dar și Constitutia din 1991 (republicată în
2003).
,,Dreptul familiei este o ramură de drept privat, chiar dacă
modernizare a societății a dus la creșterea numărului de situații și
modalități de intervenție a statului asupra familiei, ceea ce pare a-l
împinge spre dreptul public ”3. Cu toate acestea , achiesăm la opinia că
familia este subordonată interesului social general, iar dreptul familiei
aparține dreptului privat, acest caracter fiind de esența sa, întrucât
relațiile reglementate sunt între particulari, iar interesele ocrotite sunt
unele personale.
Printre izvoarele dreptului familiei se regăsesc:
a. Normele dreptului european, care constituie izvorul primordial si
dintre care trebuie mentionate Convenția europeană a drepturilor

1 Avram Marieta, Drept civil. Familia , ed. a 2 -a, Editura Hamangiu, București, 2016, p. 11 .
2 Adoptat prin Legea nr. 4/1953, publicat în Monitorul Oficial nr. 1 din 4 ianuarie 1954, modificat și
completat prin Legea nr. 4/1956, republicat în Buletinu l Oficial nr. 13 din 18 aprilie 1956. După
republicare, Codul familiei a fost modificat prin mai multe acte normative, urmând să fie abrogat prin
art. 230 lit. m) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil,
publicată în Monitorul Oficial nr. 409 din 10 iunie 2011.
3 Hageanu Cristina Codruța, Dreptul familiei și actele de stare civilă , ed. a 2 -a, Editura Hamangiu,
București, 2012, p. 6.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
4
omului, dar și jurisprudența Curții Europene în această materie,
ambele fiind obligatorii pentru instanțele din România.
b. Cons tituția României, care constituie izvor fundamental al dreptului
familiei, întrucât în aceasta se regăsește o mare parte dintre
principiile acestei ramuri de drept, precum: principiul egalității femeii
cu bărbatul, principiul interesului superior al copilu lui, principiul
ocrotirii de către stat a căsătoriei și familiei, principiul egalității în
drepturi a copiilor din căsătorie cu cei din afara căsătoriei și a celor
adoptați . Aceste principii sunt reprezentate în Constituția României
în Titlul al II -lea int itulat ,,Drepturile, libertățile și îndatoririle
fundamentale”.
c. Codul civil, care constituie izvorul organic principal al dreptului
familiei, fiind actul normativ intrat în vigoare la data de 1 octombrie
2011 prin Legea nr. 71/2011.4
d. Alte acte normative ca re cuprind dispoziții cu privire la relațiile de
familie, dintre care amintim: Legea nr. 119/1996 cu privire la actele
de stare civilă, republicată, Legea nr. 272/ 2004 privind protecția și
promovarea drepturilor copilului, republicată și Legea nr. 273/200 4
privind regimul juridic al adopției, republicată.
Din analiza Titlului I al Cărții intitulate ,,Despre familie” din Codul
civil se desprind principiile care guverneaza familia, căsătoria, principii
care trebuie sa fundamenteze orice act normativ sau admi nistrativ și orice
decizie judiciară referitoare la acestea. Principiile enumerate în art. 258 –
264 din Codul civil sunt următoarele: principiul căsătoriei liber consimțite
între soți, principiul egalității în drepturi și obligații a soților, principiul
ocrotirii familiei de către societate și stat prin măsuri economice și
sociale, principiul monogamiei, principiul interzicerii căsătoriilor între
persoane de același sex, principiul încheierii căsătoriei în scopul
întemeierii unei familii și dreptul de a se c ăsători, principiul caracterului
laic al căsătoriei sau caracterul subsecvent al căsătoriei religioase,
principiul solemnității căsătoriei, principiul egalității în drepturi a copiilor
din afara căsătoriei și a celor adoptați cu cei din căsătorie și princi piul
interesului superior al copilului.

1.1. Despre c onceptul de familie

Definirea conceptului de familie a comportat și comportă mari
dificultăți datorită faptului că familia constituie obiect de cercetare pentru
foarte multe științe (spre exemplu: dreptul, sociologia, istoria, filosofia,
psihologia, medicina, etc.).
Din punct de vedere etimologic, termenul de ,,familie” provine din
latinescul familia(ae) , care desemna totalitatea membrilor dintr -o gintă și

4 Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (publicat în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 409 din 10 iunie 2011) .

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
5
cuprindea ansamblul sclavilor și al servitorilor care trăiau sub același
acoperiș sau sub puterea aceluiași pater familias . Latinescului familia(ae)
își are originea în cuvântul famulus , care se traduce prin noțiunea de
sclav, însă, cu timpul, întelesul cuvântului s -a schimbat.
Una dintre opiniile doctrinare marcante privind noțiunea de familie
este următoarea: ,,definim familia ca fiind elementul natural și
fundamental al societății, generat de actul juridic al căsătoriei, incheiat, în
condițiile legii, între un bărbat și o femeie, alcătuită din soți, copiii lor și
din alte persoane prevăzute expres de lege, ale căror raporturi
patrimoniale și nepatrimoniale sunt reglementate juridic și guvern ate de
principiul solidarității”5
Ținând cont de faptul că există anumite definiții legale speciale ale
familiei, acestea se vor aplica cu prioritate, conform principiului specialia
generalibus derogant (potrivit acestui principiu juridic norma specială es te
cea care derogă de l a norma generală, ea fiind de strictă interpretare, iar
norma generală nu poate înlătura de la aplicare o normă specială ). De
exemplu:
o Art. 17 din Legea locuinței nr. 114/1996, republicată6, prevede că
din familie fac parte soții, co piii lor minori și majori, precum și părinții
soților care locuiesc și gospodăresc împreună.
o Codul civil reglementează, în materia succesiunilor, categoria largă
a moștenitorilor legali, care îi cuprinde pe descendenți, ascendenți,
rudele în linie colatera lă până la gradul al patrulea inclusiv și soțul
supraviețuitor.
o Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor
copilului, republicată7, cu modificările și completările ulterioare,
utilizează în art. 4 mai multe sensuri ale noțiunii: familie (părinții și
copiii acestora); familie extinsă (părintii, copilul și rudele acestuia
până la gradul al patrulea inclusiv); familie substitutivă (persoanele,
altele decât cele care aparțin familiei extinse, care, în condițiile legii,
asigură creșterea și î ngrijirea copilului ).
o Legea nr. 277/2010 privind alocația pentru susținerea familiei,
republicată8, prevede în art. 2 că beneficiază de alocație familia
formată din soț, soție și copiii aflați în întreținerea acestora, care
locuiesc împreună, precum și fam ilia formată din persoana singură
și copiii aflați în întreținerea acesteia și care locuiesc împreuna cu
aceasta, denumită familie monoparentală. Se consideră familie, în
înțelesul acestei legi, și bărbatul și femeia necăsătoriți, cu copiii lor
și ai fiecă ruia dintre ei, care locuiesc și gospodăresc împreună,
dacă aceasta se consemnează în ancheta socială.

5 Bodoașcă Teodor, Dreptul familiei , ed. a 3 -a, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 12.
6 Republicată în Monitorul Oficial nr. 393 din 31 decembrie 1997.
7 Republicată în Monitorul Oficial nr. 159 din 5 martie 2014.
8 Republicată în Monitorul Oficial nr. 785 din 22 noiembrie 2012.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
6
Legea cadru care reglementează familia și relațiile de familie în
sistemul nostru de drept este Codul civil adoptat prin Legea nr.
287/20099, intrată în vigoare la 1 octombrie 2011, în Cartea a II -a,
intitulată ,,Despre familie”, art. 258 -534. Deși Codul civil nu ne oferă o
definiție a familiei, din ansamblul normelor juridice care reglementează
viața de familie rezultă că ,,familia reprezint ă grupul de persoane între
care există drepturi și obligații care se nasc din căsătorie, rudenie,
adopție, precum și din alte raporturi asimilate de lege, sub anumite
aspecte, raporturilor de familie”10.
Atât la nivel național , cât și la nivel internațional, normele referitoare
la noțiunile de familie, relații de familie și viață de familie consacră dreptul
fundamental al persoanei la viața de familie și la ocrotirea acesteia.
Astfel, alin (1) și (2) din art. 26 din Constituție prevăd faptul că
,,autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată ”,
iar ,,persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă
drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri ”.
La nivel internațional, pot rivit art. 8 din Convenția europeană a
Drepturilor Omului: ,,orice persoană are dreptul să i se respecte viața sa
privată și de familie, domiciliul și corespondența.
Nu este admis amestecul niciunei autorități publice în exercitarea
acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de
lege și dacă constituie o măsură care, într -o societate democratică, este
necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea
economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale,
protejarea sănătății sau a moralei ori pentru protejarea dre pturilor și
libertăților altora ”.
Tot la nivel internațional, în art. 9 din Carta drepturilor fundamentale
a Uniunii Europene11, se stabilește că ,,dreptul persoanei de a se căsători
și de a întemeia o familie sunt garantate de legile naționale care
reglementează exercitarea acestui drept”.
Toate aceste norme consfințesc atât dreptul la căsătorie, cât și
dreptul de a întemeia o fam ilie, drepturi fundamentale strâns legate între
ele, dar necondiționate unul de celălalt.
Astfel, este posibil ca familia să fie întemeiată pe simple legături de
fapt, în lipsa încheierii unei căsătorii, cuplul aducând pe lume copii în
cadrul acestei conv iețuiri în fapt. Mai mult decât atât, și adoptarea unui
copil de către o persoană necăsătorită duce tot la întemeierea unei
familii.12

9 Republicat în Monitorul Oficial nr. 505 din 15 iulie 2011 .
10 Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între bărbați și femei, republicată în
Monitorul Oficial nr. 326 din 5 iunie 2013 , cu modificările și completările ulterioare utilizează noțiunile
de ,,statut familial”, înțeles ca fiind acel s tatut prin care o persoană se află în relații de rudenie,
căsătorie sau adopție cu altă persoană și ,,statut marital”, adică acel statut prin care o persoană este
necăsătorit/ă, căsătorit/ă, divorțat/ă, văduv/ă (art. 4 lit. i). și j).).
11 semnată la 7 decembrie 2000 și intrată în vigoare la 1 decembrie 2009.
12 Avram Marieta, op. cit., p. 6 .

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
7
Conform unui celebru citat: ,,Prin familie viața individului se
eternizează. Precum se cufundă în trecut prin strămoșii s ăi, tot așa ia
stăpânire viitorul prin descendenții săi”13, dar mai ales conform
dispozițiilor Codului Civil și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor
Omului, trebuie să se consacre un sens extins al noțiunii de familie,
incluzându -se în această noțiun e soții și copiii acestora, dar și a bunicilor,
a concubinilor sau a persoanelor care alcătuiesc o familie în afara
căsătoriei. Însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a impus o sferă
mai largă pentru noțiunea de familie, precum a procedat în cauza Ma rckx
contra Belgiei din anul 1979. Aici s -a arătat că, ,,în ochii Curții, viața
familială în sensul art. 8 din Convenția europeană a Drepturilor Omului
înglobează cel puțin raporturile între rudele părinților, care pot juca un rol
considerabil, de exemplu, între bunici și nepoți. (…) Dezvoltarea vieții de
familie a unei mame celibatare și a copilului recunoscut de ea ar fi
împiedicată dacă cel din urmă nu ar intra în familia celei dintâi”14. Deci, nu
ar trebui să se consacre doar un sens restrâns al noțiunii de familie, ci
unul extins, așa cum se desprinde din cele prezentate anterior, întrucât
jurisprudența instanțelor europene constituie izvoare ale dreptului intern.
Concluzionez prin a achiesa la opinia conform căreia: ,,familia a
fost definită ca fiind acea formă de organizare a vieții în comun între
persoane legate între ele prin căsătorie, rudenie firească sau civila,
afinitate sau fără a avea vreo legătură juridică, dar care conviețuiesc
efectiv împreună”.15

1.2. Despre c onceptul de părinte

Încă de acum mai bine de 50 de ani, societatea era interesată să
asigure protecția copilului și o dezvoltare armonioasă a acestuia sub
numeroase aspecte: fizic, mental, moral, spiritual și social. Acestea
reprezintă premisele necesare pentru ca un copil să se dezvolte și să se
trans forme într -un adult sănătos, echilibrat, puternic și educat16. Iar toate
acestea pot fi oferite copilului în cea mai mare parte de către ambii săi
părinți. Nu se găsește nicăieri în lege, dar nici în DEX o definiție a noțiunii
de părinte. În definirea noțiu nii de părinte, Dicționarul explicativ al limbii
române se rezumă strict la tată și mamă sau fiecare dintre cei doi părinți,
iar în Codul civil, în art. 261 se menționează doar faptul că: ,,Părinții sunt
cei care au, în primul rând, îndatorirea de creștere și educare a copiilor
lor minori”. În aceeași ordine de idei, în alin. (2) al art. 5 din legea nr.
272/2004 privind protecția și promovarea dre pturilor copilului, republicată,

13 Citat aparținând francezului Joseph Athanase Paul Doumer .
14 Prin această hotărâre a fost condamnată Belgia, stat care limita drepturile succesorale ale unui copil
natural. Această hotărâre poate fi considerată hotărârea -pilor, respectiv hotărârea care a marcat
extinderea noțiunii de ,,familie” în practica Curții Europene.
15 Nicolae Ioana, Dreptul familiei în context național și în raporturile de drept internațional privat , Editura
Hamangiu, București, 2014, p. 3-4.
16 Barbur Diana Flavia, Autoritatea părintească , Editur a Hamangiu, București, 2016, p. 1.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
8
se face mențiune despre drepturile și obligațiile părinților față de copii:
,,Răspunderea pentru creșterea și asigurarea dezvoltării copilului revine
în primul rând părinților, aceștia având obligația de a -și exercita drepturile
și de a -și îndeplini obligațiile față de copil ținând seama de interesul
superior al acestuia”. În acest d in urmă act normativ, noțiunea de părinte
prinde conturul unei profesii, mai multe articole tratează aceeași
chestiune cu privire la obligațiile părinților, reluând ideile și adăugând câte
un nou element acestora pentru a evidenția importanța părinților, d ar și
atribuțiile și sarcinile acestora. Spre exemplu, art. 30, alin. (2) precizează
faptul că: ,,Părinții au obligația să asigure copilului, de o manieră
corespunzătoare capacităților în continuă dezvoltare ale copilului,
orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor
prevăzute în prezenta lege”.
Mai mult decât atât, în alin. (2) al următorului articol, 31, prevede:
,,Exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești trebuie să
aibă în vedere interesul superior a l copilului și să asigure bunăstarea
materială și spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin
menținerea relațiilor personale cu el, prin asigurarea creșterii, educării și
întreținerii sale, precum și prin reprezentarea sa legală și a dministrarea
patrimoniului său”.
Din cele enumerate mai sus reiese că, fie dacă este vorba de
exercitarea autorității părintești, fie de stabilirea domiciliului copilului, fie
de drepturile și obligațiile părinților față de copiii acestora, totul se
raport ează la nevoile si protejarea copilului, în esență, la principiul
interesului superior al copilului17. Aplicarea acestui principiu are în vedere
că orice măsură privitoare la un copil, indiferent cine este autorul ei și
indiferent de natura sa, trebuie să f ie luată cu respectarea interesului
superior al copilului.18
Familia, compusă din părinți și copii, reprezintă un nucleu necesar
dezvoltării armonioase a copilului. Ea reprezintă primul contact al
copilului cu lumea din jurul său și, totodată, primele modele pentru copil,
într-o perioadă extrem de importantă, când a cesta începe să înțeleagă și
să asimileze informații și noțiuni care îl vor influența în viață și îi vor
contura caracterul.
Ori de câte ori intervine o ruptură, acest nucleu dispare și interesul
superior al copilului poate fi pus în pericol. Nu trebuie o mis nici faptul că,
în cadrul unei familii, copiii sunt niște indivizi distincți, care au propriile lor
drepturi și nevoi.
În situația în care părinții nu doresc sau nu pot lua măsurile
necesare pentru ocrotirea copilului, intervin terții: statul, prin in stituțiile
sale și prin autoritățile publice locale și centrale cu atribuții în aceste
domenii, dar și instanțele de judecată.

17 Barbur Diana Flavia, op. cit ., p. 2.
18 Nicolae Ioana, op. cit ., p. 12 .

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
9
Precum copiii, și părinții au drepturi și obligații c u privire la copiii lor
minori, acestea regăsindu -se înscrise în dispozițiil e Codului civil (art. 487 –
501).
Printre drepturile părinților, se regăsesc:
– Dreptul de a crește copilul, îngirjind de sănătatea și dezvoltarea lui
fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea
profesională a acestuia, potrivit pro priilor lor convingeri, însușirilor și
nevoilor copilului (art. 487 din Codul civil).
– Dreptul de a îndruma copilul, potrivit propriilor convingeri, în
alegerea unei religii, în condițiile legii, ținând seama de opinia,
vârsta și de gradul de maturitate ale acestuia, fără a -l putea obliga
să adere la o anumită religie sau la un anumit cult religios (art.491
din Codul civil).
– Dreptul de a alege numele și prenumele copilului (art. 492 din
Codul civil).
– Dreptul de a supraveghea copilul minor (art. 493 din Codul civil).
– Dreptul ca, numai în baza unor motive temeinice, să împiedice
corespondența și legăturile personale ale copilului în vârstă de
până la 14 ani (art. 494 din Codul civil).
– Dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care îl
ține fără drept (art. 495 din Codul civil).
– Dreptul de a avea legături personale cu copilul, la locuința acestuia,
în situația în care copilul nu locuiește în mod statornic la el (art. 496
din Codul civil).
– Dreptul de a -i administra bunurile și de a -l reprezenta în actele
juridice civile și de a -i încuviința aceste acte (art. 501 din Codul
civil).
Obligațiile părinților față de copii sunt următoarele:
– Obligația de a crește copilul, îngirjind de sănătatea și dezvoltarea
lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea
profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însușirilor și
nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea și
sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care
legea le r ecunoaște acestuia (art. 487 din Codul civil).
– Îndatorirea de a crește copilul în condiții care să asigure
dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială în mod
armonios (art. 488 din Codul civil).
– Obligația de supraveghere a copilul ui minor (art. 493 din Codul
civil).
– Obligația de a -i asigura condițiile necesare pentru creșterea,
educarea și pregătirea sa profesională și de a -l întreține pe copilul
devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la
terminarea acestora, dar fără a depăși vârsta de 26 de ani (art. 499
din Codul civil).

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
10
Activitatea interzisă părinților se referă la luarea unor măsuri,
precum și aplicarea unor pedepse fizice, de natură a afecta dezvoltarea
fizică, psihică sau starea emoțională a copilului (art. 489 din Codul civil).
Fenomenul creșterii, îngrijirii și educării copiilor este complex și
diferă de la caz la caz, însă a fi părinte este considerată una dintre cele
mai satisfăcătoare experiențe pe care le poate avea o persoana. Unii
dintre pilonii importanți în formarea personalității copilului sunt dragostea,
mândria și disponibilitatea oferită de către părinți. Atfel se consolidează
puternic relația dintre parinți si copil, părinții find, de asemenea, primul
model al copiilor. Cu privire la autoritatea părin tească, aceasta revine
ambilor părinți, chiar și după divorț, numai cu titlu de excepție putând
reveni unuia dintre părinți. Așadar, toate deciziile importante cu privire la
copil, la probleme lui, la persoana și patrimoniul acestuia, se iau de către
părin ți împreună, motivele fiind acel ea de a asigura o creștere
corespunzătoare și o dezvoltare într-o manieră sănătoasă și normală și în
condiții de libertate și demnitate copilului, dar și de a -l supravegha și ajuta
din toate punctele de vedere pe acesta.

1.3. Noțiunea de autoritate părintească

Art. 483 din Codul civil prevede că autoritatea părintească este
ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și
bunurile copilului, iar aceste drepturi și obligații aparțin și se exercită în
mod egal de catre ambii părinți în interesul superior al copilului .
Noțiunea de autoritate19 părintească din Codul civil substituie
noțiunea de ocrotire părinteasca reglementată anteri or în vechiul Cod al
familiei. Semnificația termenilor de ,,copil” și de ,,părinți” prezintă o
importanță deosebită pentru aplicarea corectă a autorității părintești.
Noțiunea de ,,copil” este definită prin art. 4 din legea nr. 272/2004
privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată, cu
modificările și compl etările ulterioare, ca fiind ,,persoana care nu a
împlinit vârsta de 18 ani și nici nu a dobândit capacitatea deplină de
exercițiu, potrivit legii”20, iar termenul de ,,părinți” îi desemnează atât pe
cei naturali/firești/de sânge, cât și pe cei adoptivi. În lumina principiilor de
care este guvernată, autoritatea părintească desemnează un complex de
drepturi și îndatoriri, care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului,
acordate și respectiv impuse de lege părinților, nu în interesul lor egoist,
ci în interesul superior al copilului.21

19 Etimologie :din latină auctoritas, -tis, ce derivă din augeo, -ere=a face să crească și din augur, –
uris=preot.
20 Definiție preluată din art. 1 al Convenției cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea
Generală a O.N.U. la data de 20 noiembrie 1989 , republicată în Monitorul Oficial nr. 314 din 13 iunie
2001 .
21 Șcheaua Marius, Oprescu Mugurel Marius, Oprescu Mihaela Adriana, Noul Cod Civil comentat și
adnotat. Despre familie, art. 258 -534, Editura Rosetti International, București, 2015 , p. 413 .

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
11
Din punct de vedere terminologic, legiuitorul folosește alături de
noțiunea autorității părintești și termenul de ,,responsabilitate
părintească”, termen utilizat în legea nr. 272/2004 privind protecția și
promovarea drept urilor copilului, republicată. Cu toate acestea, chiar
dacă aceste două frazări juridice coexistă, conținutul instituției este
același, și anume ansamblul drepturilor și îndatoririlor care privesc atât
persoana, cât și bunurile copilului și aparține în mod egal ambilor părinți.
Inspirată după modelul Codului civil francez22 și al celui din
Queb éc23, autoritatea părintească aduce câteva elemente de noutate în
sistemul nostru de drept, ce prevăd în principiu, că părinții vor exercita
împreună această autoritate, chiar și atunci când intervine divorțul. Este
vorba mai exact despre principiul coparentalității , consacrat și de către
legiuitorul român în art. 503 din Codul Civil, cu scopul de a concentra
exercițiul în comun al drepturilor și obligațiilor p ărintești atât în familiile
clădite prin căsătorie, cât și în cele din afara ei, atât în familiile unite, cât
și în cele dezorganizate, atât în familiile fir ești, cât și în cele adoptive.
Totodată va fi definită și noțiunea de ,,locuință a copilului” și v a fi
stabilit regimul juridic al ad ministrării bunurilor copilului . Faptul că ambii
părinți exercită împreună autoritatea părintească chiar și după divorț,
reprezintă o urmare evidentă a egalizării poziției sexelor, o reflectare a
principiului constituțional al egalității depline între sexe, în prezent
nemaiputându -se concepe exercitarea unilaterală a acestei autorități,
exceptând situațiile în care unul dintre părinți se află într -o situație de
imposibilitate pentru îndeplinirea acestor atribuț ii.
Exercițiul autorității părintești ar putea fi asimilat capacității de
exercițiu a părintelui, care privește, de asemenea, doar drepturile și
obligațiile părintești. Încă de la nașterea copilului și până la dobândirea
capacității depline de exercițiu, a utoritatea părintească aparține oricărui
părinte, din acest punct de vedere instituția putând fi asimilată cu ,,o
capacitate de folosință specială a oricărei persoane care devine părintele
unui copil, referitoare doar la drepturile și îndatoririle părinteș ti”24.
Cu toate acestea, există însă și situații în care exercițiul autorității
părintești poate fi limitat de către instanță, prin hotărâre judecătorească,
pentru o anumită durată de timp (de exemplu, în cazul în care acel
părinte pune în pericol creștere a, educația și ocrotirea copilului) , iar astfel
autoritatea părintească poate aparține și altor persoane in loco parentis
(exemplificativ, un tutore ) În acest caz, exercițiul autorității părintești va fi
suspendat pe durata aplicării sancțiunii decăderii din drepturile
părintești25.

22 Titlul IX (art. 371 -387) din Cartea I (Per soanele) a Codului civil francez din anul 1804 are denumirea
,,autoritatea părintească” (l ’autorit é parentale ).
23 Titlul IV (art. 597 -612) din cartea I (Despre persoane) a Codului civil din Queb éc din anul 1 994 are
denumirea ,,autoritatea părintească” (parental authority).
24 Lupașcu Dan, Crăciunescu Cristiana Mihaela, Dreptul familiei , ed. a 3 -a, Editura Universul Juridic,
București, 2017, p. 541.
25 Opinie preluată din: Lupașcu Dan, Crăciunescu Cristiana Mihaela, op. cit., p. 541.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
12
În concluzie, noțiunea de autoritate părintească este cea mai
importantă componentă a protecției copilului, având în vedere faptul că
protecția copilului trebuie asigurată în primul rând de către părinți26.

1.4. Principii le autorității părintești

Principiile care guvernează autoritatea părintească sunt prevăzute
atât in Codul civil, cât și în legea nr. 272/2004, cu modificările și
completările ulterioare.
Unii dintre autori27 au sintetizat aceste principii, incluzându -le în
următoarele: principiul interesului superior al copilului, principiul
independeței patrimoniale în raporturile dintre părinți și copii, principiul
nediscriminării în funcție de statutul copilului, principiul egalității în
drepturi a părinților . Sunt de păre re că este necesar să menționez atât
principiile prevăzute în Codul civil, cât și cele prevăzute în actul normativ
menționat mai sus .
Principiile consacrate de Codul civil sunt următoarele:
 Principiul exercitării autorității părintești numai în interesul s uperior
al copilului; potrivit dispozițiilor alin. (2) al art. 483 din Codul civil,
acesta presupune respect pentru persoana acestuia și asocierea lui
la toate deciziile care îl privesc, ținând cont de gradul său de
maturitate;
 Principiul egalității părinț ilor în privința drepturilor și îndatoririlor față
de copil;
 Principiul asimilării depline a condiției juridice a copilului din afara
căsătoriei cu aceea a copilului din căsătorie, precum și a condiției
juridice a copilului adoptat cu aceea a copilului fir esc;
 Principiul independenței patrimoniale dintre părinți și copil, în sensul
că părinții nu au niciun drept asupra bunurilor copilului și nici copilul
asupra bunurilor părinților, cu excepția dreptului la întreținere și la
moștenire (art. 500 din Codul ci vil);
 Principiul respectării persoanei copilului;
 Principiul asocierii copilului la toate deciziile care îl privesc, ținând
cont de vârsta și de gradul său de maturitate;
 Principiul răspunderii ambilor părinți pentru creșterea copiilor lor
minori;
 Principiul exercitării autorității părintești până la data când copilul
dobândește capacitatea deplină de exercițiu, prin împlinirea vârstei
de 18 ani, prin căsătorie sau prin emancipare (art. 484 din Codul
civil);
 Principiul respectului datorat de copil părinților săi, indiferent de
vârsta sa (art. 485 din Codul civil);

26 Avram Marieta, op. cit., p. 485 .
27 A se vedea în acest sens Avram Marieta, op. cit., p. 487.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
13
 Principiul soluționării de către instanța de tutelă a neînțelegerilor
dintre părinți.
În cazul în care între părinți se ivesc anumite divergențe cu privire
la modul de exercitare al autori tății părintești, instanța de tutela este cea
care va hotărî, potrivit principiului interesului superior al copilului, cu
ascultarea ambilor părinți, dar și a copilului (în condițiile art. 264 din
Codul civil), fiind obligată să ia în considerare și conclu ziile raportului
referitor la ancheta psihosocială efectuat de autoritatea tutelară.
Sunt de părere că principiul potrivit căruia autoritatea părintească
se exercită numai în interesul superior al copilului, cu respectarea
persoanei acestuia este foarte bi ne delimitat și explicat în următoarea
opinie, la care și achiesez: ,, Interesul superior al copilului este singura
finalitate a acțiunilor părinților și singurul criteriu care justifică intervenția
statului în raporturile dintre părinți și copii. Acest int eres trebuie avut în
vedere de părinți atunci când exercită drepturile și îndatoririle ce compun
autoritatea părintească, dar și de stat, atunci când își exercită funcțiile
legislativă, executivă și judecătorească în problemele referitoare la copii
sau în care sunt implicați copii. ”28
Cu privire la principiul respectării interesului superior al copilului,
acesta se aplică cu prioritate în luarea oricărei măsuri cu privire la copil și
se regăsește în toate documentele naționale și internaționale referitoare
la protecția acestuia.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că interesul
superior al copilului prezintă un dublu aspect: de a le garanta copiilor o
evoluție într -un mediu sănătos și de a menține legăturile acestora cu
familia, cu excepția situa ției în care a ceasta s -a arătat a fi nedemnă:
,,Curtea reamintește că, în cauzele de acest tip, interesul copiilor trebuie
să aibă prioritate față de orice alt considerent. Curtea subliniază totuși că
acest interes prezintă un dublu aspect: pe de o parte, să le garanteze
copiilor o evoluție într -un mediu sănătos; pe de altă parte, să mențină
legăturile acestora cu familia, cu excepția cazului în care aceasta s -a
arătat a fi nedemnă, deoarece distrugerea acestei legături determină
ruperea copilului de rădăci nile sale. De aici rezultă că interesul copilului
impune ca numai anumite circumstanțe cu totul excepționale să poată
duce la o ruptură a unei părți a legăturii de familie și ca să se facă tot
posibilul să se păstreze relațiile personale și, dacă este cazu l, la
momentul potrivit, sa reconstituie familia”29
În susținerea punctului de vedere mai sus exprimat cu privire la
interesul superior al copilului , din sistemul nostru de drept am considerat
ca având influență următoarea cauză :30

28 Hageanu Cristina Codruța, op. cit., p. 312.
29 Hotărârea din 26 mai 2009 în cauza Amanalachioai contra României, publicată în Monitorul Oficial
nr. 720 din 26.10.2009.
30 Curtea de Apel Oradea – Decizia civilă nr. 5694 din 10.12.2013, disponibilă și accesată pe web:
https://www.jurisprudenta.com/jurisprudenta/speta -lm8hxoj/ la data de 24. 11.2018 , ora 13:30.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
14
Reclamantul, tatăl copilul ui minor în vârstă de 4 ani, solicită
instanței să se stabilească un program de vizitare bilunar, cu ridicarea
minorului de la domiciliul intimatei – mama -, aceasta din urmă refuzând
categoric. După audierea minorului, în prezența celor doi părinți, instanț a
a constatat că tatăl a încercat în permanență să își manifeste afecțiunea
față de fiul său , însă mama a fost cea care nu îl încuraja pe copil să se
apropie de tatăl său, opunându -se relației între minor și tatăl său, iar
instanța a recomandat celor doi părinți să încerce să construiască o
relație armonioasă între ei și minor. Și după audierea celorlalți martori
(unchiul reclamantului și tatăl pârâtei) , instanța a constatat că programul
stabilit inițial nu este suficient și benefic , atât tatăl, cât și minorul având
nevoie de un program de legături personale larg și rezonabil, care să
poată implica interacțiunea părinte -copil, fără a fi necesară prezența
celuilalt părinte, cel puțin două zile pe săptămână și cel puțin patru ore
din fiecare aceste două zile, precum și posibilitatea ca părintele să își
viziteze copilul la grădiniță pentru a fi stimulat dialogul părintelui cu
educatorii, implicarea efectivă a acestuia în educația sa, tatăl
manifestându -și in mod constant dorința de a se implica efectiv în
creșterea, îngrijirea, dar și educarea copilului său. Instanța a mai
remarcat, de altfel, că intimata face destul de dificilă păstrarea unei relații
normale între minor și tatăl său și a modificat hotărârea instanței de fond,
stabilind u n interval de timp mai mare, respectiv de la orele 10 la orele 18
cu ridicare de la domiciliul recurentei.
Consider că în speța rezumată, instanța a acționat corect, deoarece
trebuie să primeze principiul interesului superior al copilului. Mai mult
decât a tât, minorul are dreptul de a avea relații personale cu ambii părinți,
iar aceștia trebuie să se implice responsabil în creșterea și dezvoltarea
armonioasă a copilului lor. Divorțul părților nu trebuie să afecteze în
niciun mod rel ația dintre minor și recl amant , iar pârâta trebuie să
înțeleagă că nu încetează niciodată calitatea de părinte a reclamantului,
care are nu numai obligația legală de a contribui la întreținerea minorului,
ci și dreptul, precum și obligația de a supra veghea la creșterea copilului
său și că este imperios necesară pentru dezvoltarea unei personalități
echilibrate a minorului, cooperarea dintre părinți pentru ca minorul să
poată menține cu tatăl său relații firești în modalitățile reglementate de
lege. Luând în considerare art. 262, al in (2) din Codul civil (conform
căruia: ,,copilul care nu locuiește la părinții săi sau, după caz, la unul
dintre ei, are dreptul de a avea legături personale cu aceștia. Exercițiul
acesui drept nu poate fi limitat decât în condițiile prevăzute de lege,
pentru motive temeinice, luând în considerare interesul superior al
copilului”), faptul ca exercitarea autorității părintești în sistemul nostru de
drept se face de către ambii părinți chiar și după divorț , ținându -se seama
de împrejurări, de comportamentul părinți lor, de vârsta fragedă a

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
15
minorului și respectându -se, astfel, și principiul interesului superior al
copilului, decizia instanței a fost îndreptățită și echitabilă.
Principiile consacrate prin legea nr. 272/2004 sunt:
 Principiul respectării și promovării cu prioritate a interesului superior
al copilului;
 Principiul egalității șanselor și nediscriminării;31
 Principiul responsabilizării părinților cu privire la exercitarea
drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești;
 Principiul primordialit ății responsabilității părinților cu privire la
respectarea și garantarea drepturilor copilului;
 Principiul asigurării unei îngrijiri individualizate și personalizate
pentru fiecare copil;
 Principiul respectării demnității copilului;
 Principiul ascultării opiniei copilului și luării în considerare a
acesteia, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate;
 Principiul asigurării stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și
educarea copilului, ținând cont de originea sa etnică, religioasă,
culturală și lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecție;
 Principiul celerității în luarea oricărei decizii cu privire la copil;
 Principiul asigurării protecției copilului împotriva abuzului și
exploatării;
 Principiul interpretării fiecărei norme juridice referitoare la drepturile
copilului în corelație cu ansamblul reglementărilor din această
materie.

1.5. Durata exercitării autorității părintești

Despre autoritate părintească se poate discuta doar din momentul
nașterii copilului, aceasta exercitându -se pe tot timpul minorității, până la
împlinirea vârstei de 18 ani, deci pe toată durata de timp în care copilul
este considerat de lege ca fiind lipsit de capacitate deplină de exercițiu.
Astfel, putem discuta despre un caracter temporar32 al a utorității
părintești, ea nefiind limitată în timp și fiind exercitată de către părinți pe
toată durata cât copilul nu are capacitate de exercițiu sau are capacitate
de exercițiu restrânsă. Exercițiul său încetează la data la care copilul
dobândește capaci tatea deplină de exercițiu. În acest caz de încetare a
autorității părintești poate exista o excepție prin care părintele își va

31 Potrivit art. 7 din legea nr. 272/2004, cu modificările ulterioare: ,,Drepturile prevăzute de prezenta
lege sunt garantate tuturor copiilor, fără nicio discriminare, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă,
religie, opinie politică sau altă opinie, de naționalitate, apartenență etnică sau origine socială, de
situația materială, de gradul și tipul unei deficiențe, de statutul la naștere sau de statutul dobândit, de
dificultățile de formare și dezvoltare sau de alt gen ale copilului, ale părinților ori ale altor reprezentanți
legali sau de orice altă distincție”.
32 Nicolae Ioana, op. cit., p. 207.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
16
păstra calitatea de reprezentant legal, ca tutore față de copil, excepție ce
intervine în cazul în care copilul suferă de alien ație sau debilitate mintală.
Capacitatea de exercițiu reprezintă aptitudinea unei persoane de a –
și exercita drepturile și de a -și asuma obligații prin săvârșirea de acte
juridice proprii și le este recunoscută persoanelor care au voință
conștientă și își d au seama de consecințele actelor juridice pe care le
încheie.
Capacitatea deplină de exercițiu poate fi dobândită și înainte de
împlinirea vârstei de 18 ani în cazul minorului între 16 și 18 ani care se
căsătorește. În acest caz, minorul dobândește prin că sătorie capacitate
deplină de exercițiu, iar, potrivit alin. (2) al art. 39 din Codul civil,
capacitatea de exercițiu dobândită astfel se menține chiar dacă acea
căsătorie este anulată, însă doar dacă minorul a fost de bună -credință la
încheierea căsătorie i, indiferent de vârsta pe care o va avea la data
hotărârii judecătorești definitive de anulare sau de constatare a nulității.
Cu toate acestea, în cazul în care, minorul a fost de rea -credință la
încheierea căsătoriei, acesta va pierde capacitatea deplină de exercițiu și
va reveni sub autoritatea părintească, dacă la desființarea căsătoriei nu a
împlinit vârsta majoratului.
Un alt caz de încetare a exercițiului autorității părintești este acela
în care instanța de tutelă, pentru motive temeinice, recunoașt e minorului
de peste 16 ani capacitatea de exercițiu anticipată (art. 40 din Codul
civil). Dacă după împlinirea vârstei de 18 ani, o persoană este pusă sub
interdicție, iar tutore este părintele său, autoritatea părintească încetează,
întrucât ocrotirea re alizată de tutore are atât un temei diferit, cât și un
conținut diferit.
Chiar dacă un copil a dobândit capacitate deplină de exercițiu,
relația părinte -copil bazată pe filiație continuă să existe, încetând
autoritatea părintească. Această relație își păstrează toate efectele în
ceea ce privește numele, obligația reciprocă de întreținere, vocația
succesorală și îndatorirea de respect. În altă ordine de idei, autoritatea
părintească are un conținut diferit în funcție de vârsta copilului, după cum
urmează : la naștere este completă, pentru că vârsta fragedă a copilului
necesita o ocrotire deplină, după vârsta de 10 ani copilul este asociat la
protecție, fiind obligatorie ascu ltarea în orice problema care îl privește,
după 14 ani o parte dintre prerogative s e exercită cu acordul copilului sau
se pierd, iar la majorat, căsătorie sau la dobândirea capacității anticipate,
autoritatea părintească încetează.33
Alte cazuri de încetare a autorității părintești, excluzându -le pe cele
descrise mai sus, sunt următoarele : moartea sau declararea pe cale
judecătorească a decesului părinților sau a copilului, caz în care
autoritatea părinteasca încetează de plin drept și încetăriea autorității
părintești ca urmare a unei hotărâri judecătorești.

33 Hageanu Cristina Codruța, op. cit., p. 313.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
17
Un exemplu din jurisprudența d reptului familiei care îmbină atât
durata autorității părintești, cât și interesul superior al copilului este
următoarea cauză :34
Reclamanta îl cheamă în judecată pe pârât și îl obligă pe acesta la
plata pensiei de întreținere pentru minorul în vârstă de 3 ani și 3 luni. Prin
cererea reconvențională, pârâtul solicită instanței stabilirea domiciliului
minorului și încredințarea acestuia spre creștere și educare tatălui, cu
obligarea reclamantei la plata pensiei de întreținere. În subsidiar, tot pe
calea cerer ii reconvenționale, pârâtul solicită exercitarea autorității
părintești în comun, stabilindu -și și un program propriu de vizitare. În
următoarea ședință publică, părțile s -au înțeles în privința soluționării
amiabile a cererilor, au stabilit locuința minor ului la reclamantă și, ulterior,
au solicitat ca autoritatea părintească să fie exercitată în comun de ei.
Instanța, având în vedere dispozițiile art. 505 din Codul civil, ținând
seama de interesul superior al minorului rezultat din relația părților și
alături de acordul lor va putea dispune ca autoritatea părintească să
revină în comun părinților, iar potrivit art. 484 din Codul civil, autoritatea
părintească se va exercita până la data când copilul dobândește
capacitate deplină de exercițiu. Mai mult d ecât atât, domiciliul copilului a
fost stabilit la reclamantă, ținându -se seama de dorința exprimată de copil
cu ocazia audierii și considerând că în interesul superior al minorului este
ca acesta să locuiască la mamă. Conform prevederilor art. 525, 527 și
529 din Codul civil, pârâtul va trebui sa contribuie cu suma de 200 de lei
lunar la cheltuielile privind creșterea copilului, sumă agreată și de
reclamantă.
Prin urmare, instanța, având în vedere considerentele expuse, dar,
mai ales, prioritar, interesul superior al minorului rezultat din relația
părților a încuviințat exercitarea dreptului tatălui de a avea legături
personale cu minorul și i -a fost oferit și programul de vizitare. Ținându -se
seama de interesul superior al minorului rezultat din relația p ărților, alături
de acordul acestora, se va dispune ca autoritatea părintească să revină
în comun părinților, iar potrivit prevederilor art. 484 din Codul civil, se va
exercita până la data când copilul dobândește capacitate deplină de
exercițiu.
Ca regul ă juridică, interesul superior al copilului are o semnificație
complexă. 35
În primul rând, conceptul reprezintă un drept material al copilului
care poate fi invocat în instanță, având ca finalitate implementarea
drepturilor sale cu precădere în raport cu o rice alte interese în prezență.

34 Frențiu Gabriela Cristina, Dreptul familiei. Practică judiciară conform noului Cod civil. Jurisprudență
C.E.D.O. , Editura Hamangiu, București, 2013, p. 118 -121. ( Sentința ci vilă nr. 12986 din 26 septembrie
2012, nepublicată – Judecătoria Sectorului 2 București ).
35 Pivniceru Mona -Maria, Luca Cătălin, Interesul superior al copilului. Expertiza psihologică în caz de
separarea/divorțul părinților , Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 16.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
18
În al doilea rând, o a doua semnificație privește caracterul său de
principiu juridic fundamental prevalent cu caracter interpretativ pe care se
fundamentează respectarea și garantarea drepturilor copilului.36
În altă ordine de idei, interesul superior al copilului reprezintă o
normă de sinteză circumscrisă dreptului copilului la o dezvoltare fizică și
morală normală, la echilibru socio -afectiv și la viața de familie, elemente
ce țin de psihologia dezvoltării integrate organic în norma juridică, care îi
conferă acesteia congruență și substanță .
Ca principiu juridic fundamental, interesul superior al copilului
prezintă un caracter coordonator al oricărei reglementări adoptate în
domeniul respectării și promovării drepturilor copilului si al oricărui act
juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu37 si prevalează în
toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile
publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele
soluțion ate de instanțele judecătorești38, fiind impus inclusiv în legătură
cu drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți
legali ai săi, precum și oricăror persoane cărora acesta le -a fost plasat în
mod legal39.
Prin urmare, interes ul superior al copilului, noțiune ce include în
conținutul său un drept, un principiu și o regulă de procedură, este un
imperativ major care fundamentează orice decizie luată cu privire la copil,
care trebuie stabilit în fiecare caz în parte.40

36 Art. 6, lit. a) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată ,
cu modificările și completările ulterioare .
37 Art. 2, alin. (1) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului,
republicată , cu modificările și completările ulterioare .
38 Art. 2, alin. (4) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului,
republicată , cu modificările și completările ulterioare .
39 Art. 2, alin. (3) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului,
republicată , cu modificările și completările ulterioare .
40 Pivniceru Mona -Maria, Luca Cătălin, op. cit., p. 17 .

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
19
2. CONȚINUTUL AUTORITĂȚII PĂRINTEȘTI. DREPTURI LE ȘI
ÎNDATORIRILE PĂRINȚILOR

Drepturile și îndatoririle care alcătuiesc conținutul autor ității
părintești au în vedere, persoana copilului și bunurile acestuia, și au ca
scop promovarea și ocrotirea bunăstării copilului, prin raportare , în
special, la: îngrijire , educație, protejare, întreținerea relațiilor personale,
rezidență, administrarea proprietății și reprezentarea legală a copilului
minor41.
În optica unui autor42, autoritatea părintească reprezintă ,,un
conglomerat de drepturi și obligații, atât unele, cât și celelalte având un
unic deziderat și ideal comun anume binele copilului, exprimat într -un
limbaj simplu și laic, sau într -unul tehnic, de specialitate, interesul
superior al copilului”.
Din punctul meu de vedere, părinții au, în primul rând obligația de a –
i asigura copilului o dezvoltare fizică, psihică și socială, prin forme și
metode corespunzătoare stadiului de maturizare, cu s copul de a evolua și
de a se putea integra în societate. În altă ordine de idei, părinții trebuie să
fie conștienți de faptul că acestora le revine o imensă responsabilitate cu
privire la formarea și educarea copilului minor, la modelarea personalității
lui, dar trebuie să se țină seama de faptul că exercițiul autorității părintești
nu trebuie să fie nelimitat, însă nici nu trebuie să se exercite în mod
discreționar, tocmai pentru a evita depășirea cadrului legal, iar principiul
interesului superior al copi lului trebuie să fie respectat cu primordialitate.
Achiesez la opinia conform căreia: ,,Autoritatea părintească
reprezintă, în fapt, expresia drepturilor și a îndatoririlor pe care părinții le
au cu privire la copiii lor”43.
Înainte de a analiza drepturile și obligațiile părintești, consider că
trebuie să facem trimitere la conceptul de copil, care este, de altfel,
,,beneficiarul autorității părintești”44. Noțiunea de ,,copil” a fost definită
pentru prima dată în legislația națională de Legea nr. 272/2004 privind
protecția și promovarea drepturilor copilului astfel: ,,persoana care nu a
împlinit vârsta de 18 ani și nici nu a dobândit cap acitatea deplină de
exercițiu, potrivit legii”45. O altă definiție a acestei noțiuni o regăsim și în
Convenția cu privire l a drepturile copilului, care arată că un copil este
,,orice ființă umană sub vârsta de 18 ani, cu excepția cazurilor când, în

41 Motica Adina Renate, Dreptul civil al familiei. Raporturile nepatrimoniale. Curs teoret ic și practic , ed.
a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 332.
42 Ionescu Bogdan, Exercitarea autorității părintești după divorț , Editura Universul Juridic, București,
2012, p. 32
43 Lupașcu Dan, Crăciunescu Cristiana Mihaela, op. cit., p. 547.
44 Hageanu Cristina Codruța, Dreptul familiei și actele de stare civilă , ed. a 2 -a, Editura Hamangiu,
București, 2017, p. 315.
45 Definiție preluată din art. 4, lit. a) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor
copilului, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 159 din 5 martie 2014, cu modificările și
completările ulterioare.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
20
baza legilor aplicabile copilului, majoratul este stabilit sub această
vârstă”46.
Chiar dacă în continuare voi analiza drepturile și obligațiile
părintești, doresc să enumăr și câteva dintre drepturile copilului, care
rezultă atât din Convenție, cât și din lege, ambele menționate mai sus, și
anume: dreptul la stabilirea și păstrarea identității , dreptul la educație,
dreptul la respectarea personalității sale, dreptul la libertatea de
exprimare, dreptul la protejarea imaginii sale publice și a vieții sale intime,
private și familiale, dreptul de a depunde singur plângeri referitoare la
încălcarea drepturilor sale fundamentale, et c.
Prin raportare la persoana copilului minor, părinții au atât drepturi,
cât și obligații. Întrucât autoritatea părintească se exercită în interesul
minorului, pe primul plan se situează îndatoririle ce le incumbă acestora,
și nu drepturile părintești47.
,,Conținutul autorității părintești nu este unul rigid, ne varietur , ci, din
contră, suplu și adaptabil, pilonul principal constituindu -l nevoia de
protecție a copilului. Evident, fiecare copil are un ritm propriu de
dezvoltare, astfel că nevoile sale și, i mplicit, atribuțiile parentale se află
într-un proces permanent de transformare și evoluție”48. Sunt de părere
că această din urmă opinie este relevantă în ceea ce privește conținutul
autorității părintești, deoarece, în prim plan este minorul, interesul
superior al acestuia, iar astfel aceasta instituție se adaptează, putem
spune că se lasă chiar influențată de nevoile efective ale fiecărui copil.
Bineînțeles, trebuie menționat și faptul că ambii părinți sunt responsabili
pentru creșterea copilului lor și sunt ținuți să aibă în vedere interesul
superior al copilului.
Autoritatea părintească a fost definită ca o consacrare juridică a
unei obligații de a conduce copilul la vârsta adultă, asigurându -i protecția
și educația necesare, protecție și educație car e reprezintă punctele de
plecare ale tuturor drepturilor și obligațiilor părintești, atâta timp ce doar
prin acestea se va putea realiza interesul superior al copilului49.
Potrivit art. 487 din Codul Civil: părinții au dreptul și îndatorirea de a
crește co pilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și
intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia,
potrivit propriilor lor convingeri, însușirilor și nevoilor copilului; ei sunt
datori să dea copilului orientar ea și sfaturile necesare exercitării
corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia.
Articolul menționat anterior reprezintă o actualizare și o completare a art.

46 Definiție preluată din art. 1 din Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată de
către Adunarea Generala a Națiunilor Unite la data de 20 noiembrie 1989, republicată în Monitorul
Oficial nr. 314 din 13 iunie 2001.
47 Nicolae Ioana, op. cit., p. 207.
48 Șcheaua Marius, Oprescu Mugurel Marius, Oprescu Mihaela Adriana, op. cit., p. 420.
49 L. Delpart, L'autorité parentale et la loi , Study -parents, 2006, p. 18 și următoarele apud Ionescu
Bogdan , op. cit., pp. 32 -33.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
21
101 din Codul familiei50. Nu există o clasificare legală a drepturilor și
obligațiilor părintești, acestea fiind reglementate în Capitolul al II -lea (art.
487-502) al Titlului IV (,,Autoritatea părintească), din Codul Civil, însă, din
cuprinsul acestor texte rezultă că părinții exercită două categorii de
drepturi și au două categ orii de obligații, după cum conținutul lor se
raportează la persoana sau la bunurile copilului.
Prin urmare, ideea conform căreia ,,exercitării drepturilor de către o
persoană, inclusiv a celor părintești, trebuie să se realizeze cu bună –
credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege,
iar nu abuziv, astfel că, în caz contrar, acestea se exercită în detrimentul
interesului superior al copilului”51 trebuie înțeleasă și aplicată ca atare de
orice persoană. Atât drepturile, cât și îndatoririle părintești cu privire la
copil și la bunurile acestuia, le voi analiza în cele ce urmează.

2.1. Drepturile și oblig ațiile părintești cu privire la persoana
copilului

În această categorie voi analiza următoarele drepturi și obligații
părintești: drepturile și obligațiile părinților de a crește copilul, de a se
îngriji de sănătatea și dezvoltarea fizică a copilului, de a îngriji de
educația copilului, de a îngriji de înv ățătura și pregătirea profesională a
copilului, de a supraveghea copilul, de a lua anumite măsuri disciplinare
față de copil, de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care îl
deține fără drept, de a consimți la logodna, căsătoria sau adopția
copilului, de a avea legături personale cu copilul, de a veghea la
creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului și de
a stabili locuința copilului. Alături de toate aceste drepturi și obligații, voi
descrie în mod laconic și dreptul și obligația de a asigura întreținerea
copilului (obligația de întreținere).

2.1.1. Dreptul și obligația părinților de a crește copilul

Îndatorirea de a crește copilul este de esența autorității părintești.
Așa cum este menționat în art. 488, alin. (1) din Cod ul Civil, părinții au
îndatorirea de a crește copilul în condiții care să asigure dezvoltarea sa
fizică, mentală, spirituală, morală și socială în mod armonios , și în Legea
nr. 272/2004 regăsim o dispoziție asemănătoare52, conform căreia ambii

50 Art. 101 din Codul familiei prevedea că:,,Părinții sunt datori să îngrijească de copil. Ei sunt obligați să
crească copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea, învățătura și pregătirea
profesională a acestuia, potrivit cu însușirile lui, în conformitate cu țelurile statului socialist, spre a -l face
folositor comunității”. Cu privire la ultima formular e, textul a fost considerat abrogat expres, indirect, prin
art. 154, alin. (1) din Constituția României.
51 Nicolescu Cristina, Aplicații ale teoriei abuzului de drept în materia raporturilor de familie , în Revista
de Științe Juridice Supliment nr. 2/2015 Volumul 32 , p. 42.
52 Art. 31 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată, cu
modificările și completările ulterioare

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
22
părinți sunt responsabili pentru creșterea copilului lor, în exercitarea
drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești fiind ținuți să aibă în vedere
interesul superior al copilului și să -i asigure bunăstarea materială și
spirituală, în special prin îngrijirea ac estuia, prin menținerea relațiilor
personale cu el, prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii lui,
precum și prin reprezentarea sa legală și administrarea patrimoniului său.
Pe de o parte, t rebuie subliniat faptul că obligația instituită în
sarci na părinților de a crește copilul reprezintă atât o îndatorire, cât și un
drept al acestora, ea ,,presupune dreptul corelativ al copilului de a fi
crescut de către părinții săi”53, dar, totodată, părinții trebuie să respecte și
să realizeze îndatorirea astf el încât să nu aducă atingere principiului
interesului superior al copilului și să îi asigure acestuia o dezoltare fizică,
mentală, spirituală, morală și socială armonioasa.
Ba mai mult, noțiunea de creștere este una complexă si include mai
multe obligați i ale părinților, obligații care au, însă, același scop, cel
menționat și anterior, mai exact protejarea interesului superior al copilului.
Astfel , părinții sunt obligați: să coopereze cu copilul și să îi respecte
viața intimă, privată și demnitatea, să pr ezinte și să permită informarea și
lămurirea copilului despre toate actele și faptele care l -ar putea afecta și
să ia în considerare opinia acestuia, să ia toate măsurile necesare pentru
protejarea și realizarea drepturilor copilului, dar și să coopereze c u
persoanele fizice și persoanele juridice cu atribuții în domeniul îngrijirii,
educării și formării profesionale a copilului, obligații menționate în alin. (2)
al art. 488 din Codul Civil.
Pe de altă parte, și copilul are dreptul de a crește alături de pă rinții
săi. Este un drept corelativ obligației părinților de a asigura copilului, de o
manieră corespunzătoare capacităților în continuă dezvoltare ale
acestuia, orientarea și sfaturile necesare exercitării cor espunzătoare a
drepturilor sale, părinții avân d dreptul să primească informațiile și
asistența de specialitate necesare în vederea îngrijirii, creșterii și educării
acestuia.54
Mai mult dec ât atât, ambii părinți sunt responsabili pentru creșterea
copiilor lor minori, iar deciziile cu privire la copil trebuie să fie luate de cei
doi părinți, împreună, chiar dacă aceștia nu conviețuiesc.
Și aici intervine tot principiul interesului superior a l copilului, care îi
obligă pe părinți să se pună de acord pentru a -i oferi copilului cele mai
bune condiții de creștere și educare , dar și să îi asigure copilului
bunăstarea materială și spirituală . Dacă există neînțelegeri între părinți cu
privire la măs urile luate în beneficiul copilului lor minor, aceștia pot apela
fie la instanța de tutelă, fie la mediator , urmând a se decide potrivit
interesului superior al copilului55.

53 Șcheaua Marius, Oprescu Mugurel Marius, Oprescu Mihaela Adriana, op. cit., p. 422 .
54 Art. 35, alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului,
republicată, cu modificările și completările ulterioare.
55 Lupașcu Dan, Crăciunescu Cristiana Mihaela, op. cit., p. 547.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
23
2.1.2. Dreptul și obligația părinților de a se îngriji de sănătatea și
dezvoltarea fizică a copilului

Conform prevederilor art. 46 din Legea nr. 272/2004, copilul are
dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care o
poate atinge și de a beneficia de servicii medicale și de recuperare
necesare pentru asigurarea realizării efective a acestui drept56. Toate
aceste servi cii medicale, în cazul copilului, sunt garantate și suportate de
către stat57.
Obligația părinților de a se îngriji de sănătatea și dezvoltarea fizică
a copilului este, pe de o parte, una pozitivă, iar pe de altă parte, una
negativă. Putem spune că este o o bligație pozitivă de a face și presupune
acordarea de asistență în nevoile copilului, în conformitate cu stadiul de
dezvoltare și nevoile speciale ale acestiuia , dar și o obligație negativă de
a nu face, care protejează copilul împotriva unui abuz, a negli jenței sau a
unor practici care i -ar putea dăuna sănătății.
Numai în situații excepționale în care viația copilului se află în
pericol iminent ori există riscul producerii unor consecințe grave cu privire
la sănătatea sau integritatea acestuia, medicul ar e dreptul de a efectua
acele acte medicale de strictă necesitate pentru a salva viața copilului,
chiar și fără a avea acordul părinților sau al altui reprezentant legal al
acestuia58. De aici rezultă că obligația de a se îngriji de sănătatea
copilului revin e în primul rând părinților acestuia , care sunt și responsabili
de sănătatea lui .
O cauză din jurisprudența CEDO care are o deosebită însemnătate
cu privire la dreptul și obligația părinților de a se îngriji de sănătatea și
dezvoltarea fizică a copil ului este Cauza Glass și alții contra Marea
Britanie59.
În această cauză, Curtea a decis în sensul că administrarea unui
tratament medical unui pacient minor internat în spital împotriva voinței
familiei sale reprezintă o încalcare a drep tului acestuia la viața privată.
Chiar dacă, în speță, medicii au considerat că pacientul era pe cale de a
deceda și au decis administrarea de diamorfină, pentru a -i ușura
suferința, în ciuda opoziției ferme a mamei sale.
În consecință, Curtea a decis că a existat o încălc are a articolului 8
din Convenția Europeană a Drepturilor Omului60.

56 Art. 46, alin. (1) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului,
republicată, cu modificările și completările ulterioare.
57 Prevăzută atât în art. 46, alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor
copilului, republicată, c u modificările și completările ulterioare, dar și în art. 34 din Constituția României.
58 Art. 46, alin. (5) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului,
republicată, cu modificările și completările ulterioare.
59 CEDO, Secția IV, Cauza Glass și alții contra Marea Britanie, petiția nr. 61827/00 din 9 martie 2004,
disponibilă și accesată pe web: https://jurisprudentacedo.com/Glass -si-altii-versus -Marea -Britanie –
Glass -si-altii-versus -Marea -Britanie.html la data de 18.12 .2019, ora 15:20 .
60 Art. 8 din Convenție, intitulat ,,Dreptul la respectarea vieții private și de familie”.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
24
2.1.3. Dreptul și obligația părinților de a îngriji de educația copilului

La nivel constituțional se prevede, în art. 29, alin. (6), că părinții sau
tutorii au dreptul de a asigura, potrivit pro priilor convingeri, educația
copiilor minori a căror răspundere le revine. Astfel că, ,,părinții pot alege
educatorii copilului ori pot încredința educația copilului unei alte persoane
sau unei instituții și că, în toate cazurile, părinții au dreptul de a
supraveghea modul în care se îndeplinește educația copilului lor”61.
Conform art. 51, alin. (1) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și
promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările și
completările ulterioare, copilul are dreptul de a p rimi o educație care să îi
permită dezvoltarea, în condiții nediscriminatorii, a aptitudinilor și
personalității sale.
Alin. (2) al aceluiași articol prevede faptul că ,,părinții copilului au cu
prioritate dreptul de a alege felul educației care urmează s ă fie dată
copiilor lor și au obligația să înscrie copilul la școală și să asigure
frecventarea cu regularitate de către acesta a cursurilor școlare ”. Deci, pe
lângă îndrumare, părinții trebuie să și supravegheze copilul minor, ei fiind
responsabili de educația lor. În cel de -al treilea alin. se precizează în felul
următor: ,,Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere încuviințarea
instanței ju decătorești de a -și schimba felul învățăturii s au al pregătirii
profesionale”.
Tot după împlinirea acestei vârste, o mențiune specială făcută în
art. 491 din Codul Civil, dar și în art. 30 din Legea privind protecția și
promovarea drepturilor copilului, se referă la alegerea unei religii. Trebuie
înțeles faptul că educația nu se referă doar la cea școlară, ci are în
vedere și educația religioasă, morală, civilă, politică și profesională62. Cu
privire la alegerea unei religii, părinții au și în acest caz obligația de
îndrumare a copilului, potrivit propriilor convingeri, în alegerea unei religii,
în condițiile legii, ținând seama de opinia, vârsta și de gradul de
maturitate ale acestuia, fără însă a -l obliga să adere la o anumită religie
sau la un anumit cult religios. Conceptul de ,,îndrumare” folosit de
legiuitor face ca aceasta să nu însemne întocmai o obligație a părinților,
ci mai degrabă un îndemn. Alin. (2) al acestui din urmă articol relevă
faptul că la împlinirea vârstei de 14 ani, copilul are dreptul să își aleagă
singur confesiu nea religioasă.
Se poate discuta despre un premajorat religios care se instituie de
la vârsta de 14 ani prin care copilului îi este recunoscută autonomia pe
măsură ce înaintează în vârstă. ,,Această autonomie a copilului față de
deciziile care îl privesc corespunde cu faptul că autoritatea părintească
este evolutivă, scăzând în intensitate pe măsură ce copilul crește ”63.

61 Nicolae Ioana, op. cit., p. 209 .
62 Ionescu Bogdan, op. cit., p. 37.
63 Hageanu Cristina Codruța, op. cit., p. 322 .

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
25
2.1.4. Dreptul și obligația părinților de a îngriji de învățătura și
pregătirea profesională a copilului

Unul dintre drepturile fundamentale garantate la nivel constituțional
este reprezentat de dreptul la învățătură64, fiind asigurat în mod gratuit de
către stat tuturor cetățenilor. Părinților le revine atât sarcina de a stabili
felul învățăturii, cât și obligația de a-i înscrie pe copii la școală și de a -i
supraveghea, în sensul frecventării cu regularitate a cursurilor școlare.
Potrivit art. 51, din L egea nr. 272/2004 și art. 498 din Codul Civil, copilul
care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere părinților să î și schimbe felul
învățăturii sau al pregătirii profesionale ori locuința necesară învățăturii ori
pregătirii sale profesionale.
În situația în care, după împlinirea vârstei de 14 ani, copilul – matur
intelectual – dorește schimbarea felului învățăturii și pr egătirii profesionale,
și părinții nu îi ofera încuviințarea, atunci el se poate adresa instanței de
tutelă. Ulterior, instanța de tutelă poate da copilului această încuviințare,
ținând seama exclusiv de interesele copilului, chiar și în cazul în care
soluția este contrară opiniei părinților.

2.1.5. Dreptul și obligația părinților de a supraveghea copilul

Potrivit art. 493 din Codul Civil: ,,Părinții au dreptul și îndatorirea de
supraveghere a copilului minor ”. A proteja copiii de diverse pericole , spre
exemplu o împrejurare care i -ar putea pune în pericol sănătatea sau chiar
viața, precum și îndrumarea copilului spre o anumită direcție sau
insuflarea ideilor de bine și de rău, este un lucru firesc pentru orice
părinte. În funcție de gradul de maturitate al copi lului, parinții au obligația
de a îi îndruma în dezvoltarea personalității, de a le oferi sfaturi, explicații,
dar și o libertate de exprimare copiilor, toate în limita principiului
interesului superior al copilului. Dreptul de supraveghere le oferă
părinț ilor dreptul de a îndruma lectura și relațiile copilului, de a -i
supravegha și, uneori, de a -i împiedica corespondența copilului de până
la 14 ani, aceștia pot interzice copiil or să citească anumite cărți, sau să
se vadă cu anumite persoane care pot avea o influență negativă asupra
lor. Cu toate că un copil are nevoie de disciplină, de reguli și de norme în
procesul său de formare, protecția parentală nu trebuie să fie una
sufocantă, iar educarea trebuie să respecte personalitatea, sensibilitatea
și demnita tea copilului65.
,,Creșterea copilului minor implică dreptul și îndatorirea de a
exercita îndrumarea și continua supraveghere a copilului. Copilul este un
adult în devenire, o persoană în formare și dezvoltare, comportamentul
lui depinde de modul în care părinții îl îndrum ă și supraveghează, de

64 Drept fundamental menționat în Constituția României, în art. 32.
65 Șcheaua Marius, Oprescu Mugurel Marius, Oprescu Mihaela Adriana, op. cit., p. 427.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
26
rapiditatea și eficiența cu care îi corectează greșelile”66. Din aceasă
afirmație rezultă ideea conform căreia părintele este principalul
responsabil în procesul de creștere și dezvoltare al copilului minor, iar
dreptul de supravegher e are o largă aplicare în acest proces, mai exact
în toate activitățile copilului.

2.1.6. Dreptul și obligația părinților de a lua anumite măsuri
disciplinare față de copil

Conform art. 489 din Codul Civil, măsurile disciplinare nu pot fi luate
de părinți dec ât cu respectarea demnității copilului. Sunt interzise luarea
unor măsuri, precum și aplicarea unor pedepse fizice de natură a afecta
dezvoltarea fizică, psihică sau starea emoțională a copilului.
De asemenea, și în art. 33 din Legea nr. 272/2004 este int erzis un
asemenea comportament, după cum urmează: ,,Copilul are dreptul la
respectarea personalității și individualității sale și nu poate fi supus
pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante.”
Pentru aducerea la îndeplinire a îndatori rii de creștere a copilului,
părinții trebuie să îi ofere un mediu plăcut de creștere, să folosească
metoda de convingere și să îl formeze pe copil în așa fel încât acesta să
își poată da seama ce este bine și ce este rău , cu scopul de a se încadra
și iden tifica în societate .
În schimb, dacă această metodă nu are succes, spre exemplu, în
cazul copiilor încăpățânați, părinții pot apela la unele măsuri disciplinare,
precum observația sau mustrarea, însă aceste măsuri trebuie să fie
exercitate numai în limite educative, de îndrept are.
Depășirea acestor limite poate avea ca efect fie luarea unei măsuri
de protecție specială – precum plasamentul, plasamentul în regim de
urgență sau supravegherea specializată – măsuri menționate de Legea
privind protecția și promovarea drepturilor copi lului, fie decăderea din
exercițiul drepturilor părintești (art. 508 din Codul Civil), fie chiar
angajarea răspunderii penale pentru săvârșirea infracțiunii de rele
tratamente aplicate minorului (art. 197 din Codul Penal)67.
Opinia conform căreia ,,discipli narea copilului trebuie să fie de
natură democratică. Ea trebuie să traseze clar niște limite, favorizând
mereu dialogul și negocierea ”68 este cea adecvată , cea care îl va forma
pe copil și cu ajutorul căreia acesta va putea deveni un adult inteligent și
responsabil.

66 Frențiu Gabriela Cristina, Comentariile Codului Civil – Familia , Editura Hamangiu, București, 2012, p.
609.
67 Artico lul 197 din Codul Penal: ,, Punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a
dezvoltării fizice, intelectuale sau mora le a minorului, de către părinți sau de orice persoană în grija
căreia se află minorul, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 7 ani și interzicerea exercitării unor
drepturi ”.
68 Șcheaua Marius, Oprescu Mugurel Marius, Oprescu Mihaela Adriana , op. cit., p. 423.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
27
2.1.7. Dreptul și obligația părinților de a cere înapoierea copilului de
la orice persoană care îl deține fără drept

O consecință a obligației de supraveghere pe care o au părinții este
posibilitatea acestora de a cere oricând, prin intermediul inst anței de
tutelă, înapoierea copilului minor de la orice persoană care îl ține fără
drept, așa după cum este menționat și în Codul Civil, în art. 495. Cererea
poate fi formulată si de unul dintre părinți împotriva celuilalt părinte, dacă
exercitarea autorit ății părintești a fost încredințată unuia dintre părinți69.
Un exemplu elocvent este următorul70: poate fi vorba despre
situația în care parinții cer instanței de tutelă înapoierea copilului de la
persoana care -l ține fără drept, dacă a fost depășit programul de vizită
stabilit de instanță. Persoana care ține copilul fără drept poate fi una
străină, un membru al familiei extinse, sau chiar celălalt părinte, cel la
care copilul nu are stabilită locuința.
Conform alin. (2) al aceluiași articol prezentat mai sus din Codul
Civil, instanța de tutelă poate respinge cererea numai dacă înapoierea
este vădit contrară interesului superior al copilului. Un astfel de caz poate
fi acela în care, după decesul tatălui, copilul minor rămâne la bunicii
paterni, bunici care l -au crescut și față de care este foarte atașat,
comparativ cu mama acestuia, care nu a dat dovadă de sprijin sau
interes față de propriul copil. O respingere a cererii în această situație
poate fi facută doar dacă a fost ascultat în mod obligatoriu copilul care a
împlinit vârsta de 10 ani71, dar este necesar să se clarifice și dacă a
existat o culpă a mamei sau a fost vătămat interesul superior al
copilului72.
O hotărâre CEDO în care sunt conturate drepturile și obligațiile
părinților de a cere înapoie rea copilului de la orice persoană care îl deține
fără drept este Cauza Ignaccolo -Zenide împotriva României73, cauză în
care: reclamanta, cetățean francez, a fost căsătorită cu un bărbat cu
dublă cetățenie – română și americană -, iar, în urma divorțului, cei doi
copii minori ai acestora au rămas la reclamantă, conform deciziei
instanței. Mergând într -o vacanță la tatăl lor în SUA, cei doi copii nu s -au
mai putut întoarce acasă din cauza tatălui lor care nu le -a permis acest

69 Hageanu Cristina Codruța, op. cit ., p. 327.
70 Șcheaua Marius, Oprescu Mugurel Marius, Oprescu Mihaela Adriana , op. cit., p. 430.
71 Conform art. 495, alin. (3):,, Ascultarea copilului este obligatorie, dispozițiile art. 264 fiind aplicabile ”
corobo rat cu art. 264, alin. (1) din Codul Civil:,, În procedurile administrative sau judiciare care îl privesc,
ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat
și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru este
necesar pentru soluționarea cauzei ”.
72 Exemplu preluat din Hageanu Cri stina Codruța, op. cit., p. 327.
73 CEDO, Secția I, Cauza Ignaccolo -Zenide împotriva României, petiția numărul 31679/96 din 11
ianuarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 6 din 8 ianuarie 2001, disponibilă și
accesată pe web: https://jurisprudentacedo. com/Ignaccolo -Zenide -c.-Romaniei.html la data de
21.01.2019, ora 14:30 .

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
28
lucru. După aproximativ patru ani î n care pârâtul și -a schimbat de mai
multe ori domiciliul, tocmai pentru a nu fi găsit de către autorități sau fosta
soție , s-a stabilit în România.
Cu privire la dreptul reclamantei de a exercita autoritatea
părintească și de a -i fi înapoiați cei doi copii de la fostul său soț și tatăl
acestora, Curtea a trebuit să stabilească dacă autoritățile naționale au
luat măsurile necesare și adecvate pentru pu nerea în executare a
ordonanței președințiale privind înapoierea minorilor. Într -o cauză de
acest gen o măsură este apreciată ca fiind adecvată în funcție de
celeritatea cu care este pusă în aplicare.
Într-adevăr, procedurile legate de exercitarea autorit ății părintești,
inclusiv executarea hotărârilor pronunțate, necesită urgență, deoarece
trecerea timpului poate avea consecințe iremediabile asupra relațiilor
dintre copii și părintele care nu locuiește cu ei. În speță, acest fapt este
cu atât mai adevărat cu cât procedura inițiată de reclamantă s -a finalizat
printr -o ordonanță președințială. Ba mai mult, esența unei asemenea
acțiuni este de a apăra individul împotriva oricărui prejudiciu ce ar putea
rezulta din simpla scurgere a timpului.
În speță , executorii judecătorești s -au deplasat de 4 ori la domiciliul
pârâtului. Dacă primele tentative de executare au avut loc imediat după
pronunțarea ordonanței președințiale -și totuși după 4 ani de la vacanța
copiilor la tatăl lor -, nu același lucru se poate spune despre tentativele
ulterioare, fără să se dea o explicație satisfăcătoare pentru justificarea
acestor întârzieri, existând o perioadă de inactivitate completă în
următoarele 18 luni.
Curtea a mai observat că autoritățile nu au adoptat măsurile
adecv ate pentru asigurarea înapoierii copiilor reclamantei și a
concluzionat că autoritățile române nu au depus eforturi suficiente pentru
a impune respectarea dreptului reclamantei de a -i fi înapoiați copiii,
ignorând astfel dreptul la respectarea vieții de fa milie, garantat de art.8
din Convenție.
Sunt de părere că , în această cauză , Curtea a acționat corect,
ținându -se seama de faptul că erau implicați doi copii minori, care erau
sub exercițiul autorității părintești ai mamei și i -au fost luați fără drept de
fostul soț, dar mai ales, de faptul că au trecut aproape 7 ani în care
mama nu și -a putut vedea copiii .
Pe de o parte, autoritățile române nu și -au îndeplinit a tribuțiile în
mod corespunzător, iar astfel a fost încălcat principiul interesului superior
al copilului. Pe de altă parte, statul român nu a luat vreo măsură
coercitivă la adresa fostului soț al reclamantei ori alte măsuri utile,
precum asistența psihologică a copiilor .
Astfel, Curtea a fost evident îndreptățită în hotărârea luată cu privire
la încălcarea art. 8 din Convenție.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
29
2.1.8. Dreptul și obligația părinților de a consimți la logodna,
căsătoria sau adopția copilului

Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători, pentru
motive temeinice, în temeiul unui aviz medical, cu încunoștințarea
părinților sau, după caz, a tutorelui și cu autorizarea instanței de tutelă în
a cărei circumscripție minorul își are domiciliul74. Dacă ne aflăm în situația
în care unul dintre părinți refuză să încuviințeze căsătoria, instanța de
tutelă hotărăște și asup ra acestei divergențe, ținând seama de interesul
superior al copilului. În situația în care unul dintre părinți este decedat sau
se află în imposibilitate de a -și manifesta voința, încuviințarea ce luilalt
părinte este suficientă, iar dacă nu există nici pă rinți, nici tutore care să
poată încuviința căsătoria, este necesară încuviințarea persoanei sau a
autorității care a fost abilitată să exercite drepturile părintești.
Pe baza art. 266, alin. (2) coroborat cu art. 272 din Codul Civil,
părinții au dreptul de a încuviința încheierea logodnei minorului care a
împlinit vârsta de 16 ani. ,,În ceea ce privește încuviințarea logodnei și a
căsătoriei minorului căruia i -a fost recunoscută anticipat capacitatea
deplină de exercițiu în baza art. 40 din Codul Civil75, considerăm că
aceasta nu mai este necesară ca o condiție de fond a cărei îndeplinire le
determină valabilitatea, autoritatea părintească încetând odată cu
emanciparea minorului”76.
Codul Civil arată în art. 463 că o condiție de fond pentru
încuviințarea ad opției este consimțământul părinților firești, consimțământ
obligatoriu chiar dacă părintele firesc este decăzut din drepturi sau i s -a
aplicat acestuia pedeapsa interzicerii drepturilor părintești. Unica situație
în care nu este necesar consimțământul păr inților firești este reprezentată
de art. 464, alin. (4) din Codul Civil și anume adopția unui copil de către
soțul celui care deja l -a adoptat.

2.1.9. Dreptul și obligația părinților de a avea legături personale cu
copilul

”Dreptul de a avea rela ții personale este un drept complex”77, lucru
ce rezultă din Codul Civil si din Legea privind protecția și promovarea
drepturilor copilului. Astfel, în art. 494 din Codul Civil se menționează că
,,părinții sau reprezentanții legali ai copilului pot, numai în baza unor
motive temeinice, să împiedice corespondența și legăturile personale ale
copilului în vârstă de până la 14 ani. Neînțelegerile se soluționează de

74 A se vedea art. 272, alin. (2) din Codul Civil.
75 Art. 40 din Codul Civil conform căruia:,, Pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate recunoaște
minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exercițiu. În acest scop, vor fi ascultați
și părinții sau tutorele minorului, luându -se, când este cazul, și avizul consiliului de familie”.
76 Lupașcu Dan, Crăciunescu Cristiana Mihaela, op. cit., p. 551.
77 Avram Ma rieta, op. cit., p. 493.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
30
către instanța de tutelă, cu ascultarea copilului, în condițiile art. 264.”
Autoritatea părintească este conferită părinților în interesul superior al
copilului, astfel că minorului n u trebuie să îi fie încălcat dreptul de a avea
legături personale cu membrii familiei sau cu alte persoane . Legea
menționată mai sus prevede: ,,copilul are dreptul de a menține relații
personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte
persoane față de care copilul a dezoltat legături de atașament. Copilul
are dreptul de a -și cunoaște rudele și de a întreține relații personale cu
acestea, precum și cu alte persoane alături de care copilul s -a bucurat de
viața de familie, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului
său superior”78.
În corelație cu cele arătate, părinții nu pot împiedica relațiile
personale ale minorului cu membrii familiei, decât în situațiile în care
instanța judecătorească decide că acele legături pun în primej die
dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului.
Exercitarea dreptului părinților de a avea legături personale cu
copilul se realizează în mod nemărginit atunci când copilul locuiește
împreună cu părinții săi. Problema se ridică în sit uația în care minorul nu
se află la parinții săi sau se a flă doar la unul dintre părinți. Chiar și în
acest ultim caz, părintele separat de minor are dreptul de a menține
legături personale cu copilul său, iar aceste legături se pot realiza, după
cum este specificat și în dispozițiile legale79, prin: întâlniri ale copilului cu
părintele; vizitarea copilului la locuința acestuia; găzduirea copilului pe
perioadă determinată de către părintele alături de care copilul nu
conviețuiește; corespondență ori altă for mă de comunicare cu copilul;
transmiterea unor informații copilului cu privire la părintele care are
dreptul de a menține relații personale cu copilul; transmiterea de
informații (sunt incluse în această categorie și fotografiile recente,
evaluările medica le sau școlare) de către persoana la care locuiește
copilul către părintele care are dreptul de a menține relații personale cu
copilul; întâlniri ale copilului cu părintele într -un loc neutru în raport cu
copilul, cu sau fără supravegherea modului în care relațiile personale
sunt întreținute, în funcție de interesul superior al copilului .
În situația în care părintele este decăzut din drepturile părintești,
acesta poate solicita instanței de tutelă, dacă au încetat împrejurările care
au dus la decădere, red area exercițiul drepturilor părintești . Până la
soluționarea cererii având ca obiect redarea drepturilor părintești, instanța
poate îngădui părintelui să aibă legături personale cu copilul, dacă
aceasta este în interesul superior al copilului, conform cel or prevăzute în
art. 512 din Codul Civil.

78 Art. 17 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată, cu
modificările și completările ulterioare.
79 Art. 18 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului , republicată, cu
modificările și completările ulterioare.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
31
Totuși, acest drep t nu este unul absolut, putând fi limitat de instanță
atunci când apreciază că există motive temeinice care pot pune în pericol
dezvoltarea minorului. Spre exemplu, atunci când părintele suferă de o
boală nervoasă, manifestată prin idei de sinucidere, anxietate sau
insomnii, instanța, luând în considerare interesul superior al copilului, va
putea limita ex ercitarea acestui drept80.

2.1.10. Dreptul și obligația părinților de a veghea la creșterea,
educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului

Problema acestui drept apare în aceleași cazuri ca și în cazul
dreptului de a avea legături personale cu copilul, problemă examinată
anterior81. Creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a
copilului au același scop, și anume acela de a proteja interesul superior al
copilului. Părinții au îndatorirea de a veghea la dezoltarea copilului, fiind
principalii responsabili pentru creșterea, învățătura și pregătirea
profesională a copilului, susținere prevăzută chiar în dispozițiile legale ale
Codului Civil, în articolul intitulat ,,Conținutul autorității părintești”82.

2.1.11. Dreptul și obligația părinților de a stabili locuința copilului.

Locuința familiei este definita de Codul Civil în art. 321 ca locuința
comună a soților sau, în lipsă, locuința soțului la care se află copiii. În
afară de cazurile în care, din motive temeinice, soții hotărăsc să locuias că
separat, ei au obligația de a locui împreuna. Însă, dacă părinții nu
locuiesc împreună și chiar și în cazul divorțului, trebuie să stabilească, de
comun acord, locuința copilului minor și doar în caz de neînțelegere între
părinți intervine instanța de t utelă. Instanța va decide luând în
considerare concluziile raportului de ancheta psihosocială și ascultându -i
pe părinți și pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani. Poate fi
ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritate a
competentă consideră că este necesar pentru soluționarea cauzei, însă
opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în funcție de vârsta
copilului, dar și de gradul acestuia de maturitate , dispozițiile art. 264 din
Codul Civil fiind și în acest caz aplicabile . Dacă locuința copilului este
stabilită la unul dintre părinți, este evident faptul că minorul trebuie să
locuiască efectiv cu acel părinte, nu doar să își aibă domiciliul la cel
căruia îi revine acea sarcină.
Locuin ța copilului minor este la părinții săi pentru ca altfel nu s -ar
face posibilă exercitarea corespunzătoare a autorității părintești. Mai mult
decât atât este firesc ca locuința copilului să fie la părinții săi, bazându -ne

80 Exemplu preluat din Avram Marieta, op. cit., p. 495 .
81 Nicolae Ioana, op. cit., p. 12 .
82 A se vedea art. 487 din Codul Civil.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
32
pe faptul că înșiși părinții sunt cei care au obligația de creștere și educare
a copilului minor. Chiar dacă în textele de lege83 nu se folosește termenul
de dom iciliu sau reședință, prin conceptul de locuință se înțelege
,,locuința statornică, locul în car e copilul crește și este îngrijit efectiv”84.
Însă și în cuprinsul acestui drept al părinților apar limitări impuse de
legiuitor, limitări care se ivesc în cazul schimbării locuinței copilului de
către instanța de tutelă, împotriva sau fără voința părințilo r ori a părintelui
care exercită singur autoritatea părintească. Aceste limitări vizează
situațiile în care dreptul de a stabili locuința copilului este exercitat contrar
intereselor minorului, spre exemplu dreptul de a păstra legături personale
cu unul di ntre părinți85. Acest lucru este menționat și în art. 496, alin. (5)
din Codul Ci vil, astfel: Părintele la care copilul nu locuiește în mod
statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuința
acestuia , a părintelui la care copilul nu locuiește . Instanța de tutelă poate
limita exercițiul acestui drept, dacă aceasta este în interesul superior al
copilului .
Un exemplu de situație în care părinții sunt separați, iar copilul are
locuința efectivă la unul dintre ei, fiind totuși necesar ca c elălalt părinte să
păstreze legături personale cu copilul este cea în care ,,părintele sau
adoptatorul decăzuți din exercițiul drepturilor părintești nu au un drept la
legături personale cu copilul. Acest drept le poate fi îngăduit de instanță
numai pe dur ata soluționării cererii de redare a exercițiului drepturilor
părintești și doar dacă este în interesul superior al copilului ”86.

2.1.12. Obligația de întreținere

În acest subcapitol voi face câteva mențiuni referitoare nu la
obligația de întreținere, în general, ci la obligația de întreținere a părinților
față de copiii lor, pentru că această din urmă obligație este inclusă în
conținutul autorității părintești.
,,Obligația de întreținere este una dintre obligațiile pe care le
înglobează în mod natural exe rcitarea autorității părintești, ea având ca
finalitate asigurarea mijloacelor materiale necesare satisfacerii și
celorlalte îndatoriri pe care autoritatea părintească le implică. Întrucât
creșterea copilului presupune, în mod firesc, o seamă de cheltuieli , legea
instituie îndatorirea părinților de a întreține copilul, asigurându -i cele
necesare traiului, și de a acoperi, de o manieră corespunzătoare,
costurile legate de educarea, învățătura și pre gătirea profesională a
acestuia87”.

83 Art. 496 cu denumirea marginală ,,Locuința copilului” din Codul Civil.
84 Hageanu Cristina Codruța, op. cit., p. 327.
85 Ibidem , p.328.
86 Hageanu Cristina Codruța, op. cit., p. 327.
87 Șcheaua Marius, Oprescu Mugurel Marius, Oprescu Mihaela Adriana, op. cit., p. 4 39.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
33
Sunt de părere că obligația de întreținere a părinților față de copiii
lor are un cadru mult mai larg decât obligația legală de întreținere, în
general, deoarece, pe lângă asigurarea unui trai zilnic , se adaugă și alte
cheltuieli, cele de educare, învățătură și pregătire pr ofesională. Au dreptul
să primească întreținere copiii firești, indiferent dacă sunt din căsătorie
sau din afara acesteia, dar și copiii adoptați. Copiii sunt, de fapt, creditorii
acestei obligații care nu se pot întreține din munca lor, adică nu au un
venit sau acesta nu este îndestulător. Interpretând per a contrario alin. (2)
al art. 499 din Codul Civil, se poate deduce fapt ul că dacă minorul are un
venit propriu îndestulător, părinții nu mai au obligația de a -i asigura
condițiile necesare pentru creșter ea, educarea și pregătirea sa
profesională. Acest articol se raportează și la copilul major aflat în
continuarea studiilor, care este îndreptățit să ceară întreținere de la
părinții săi, dar fără să depășească vârsta de 26 de ani. Această limită de
vârstă nu era menționată în Codul familiei, însă a fost utilă introducerea ei
în Codul Civil, pentru a elimina o jurisprudență neunitară88.
Din alin. (4) al art. 499 care prevede că: ,,În caz de neînțelegere,
întinderea obligației de întreținere, felul și modalitățile executării, precum
și contribuția fiecăruia dintre părinți se stabilesc de instanța de tutelă pe
baza raportului de anchetă psi hosocială” coroborat cu art. 527 din Codul
Civil rezultă că părinții sunt obligați solidar la întreținere , ei contribuind la
întreținerea copilului în funcție de venituri și posibilități. De altfel, în caz
de neînțelegere, instanța de tutelă poate stabili modalități diferite de
executare a obligației pentru părinți. Spre exemplu, unul dintre părinți își
poate executa obligația în natură, iar celălalt prin echivalent.
Conform art. 510 din Codul Civil, obligația de întreținere a părinților
subzistă chiar și în cazul în care părinții sunt decăzuți din exercițiul
drepturilor părintești. În justificarea acestei prevederi , consimt la opinia
conform căreia: ,,legătura de filiație continuă să existe, părinții pierzând
numai exercițiul drepturilor, nu și obligațiile , în considerarea interesului
superior al copilului”89. Părinții sunt obligați la întreținere, astfel că ei
trebuie să asigure copilului mijlo acele necesare traiului, creșterii, educării
și pregătirii profesionale pâna la majorat sau până la împlinirea vârs tei de
26 de ani, dacă se află în continuarea studiilor.
Referitor la cheltuielile de întreținere suportate de părinți în cazul
divorțului s -a pronunțat și Curtea Constituțională a României în mai multe
decizii, iar într -una dintre decizii90 a constatat că: , , În ipoteza desfacerii
căsătoriei prin divorț, contribuția părinților la cheltuielile de creștere,
educare, învățătură și pregătire profesională a copilului se stabilesc, prin
hotărârea de divorț, chiar dacă părțile nu au făcut cerere în acest sens.
Faptul încredințării copilului unuia dintre părinți, cu mijloace suficiente de

88 Hageanu Cristina Codruța, op. cit., pp. 330 -331.
89 Ibidem , p. 303.
90 Curtea Constituțională a României – Decizia nr. 77/2010 publicată în Monitorul Oficial al României nr.
128 din 25 februarie 2010.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
34
trai, nu îl scutește pe celălalt părinte de a contribui la cheltuielile de
întreține a copilului. Aceasta, deoarece ambii părinți au aceleași drepturi
și obligații față de copiii lor ”.
În speță, copilul depășise vârsta majoratului , era încă în
continuarea studiilor, dar nu avea deloc un venit, și, cu toate că în vechile
prevederi din Codul familiei nu exista o limitare de vârstă, ambii părinți au
fost obligați la în treținere.
Din punctul meu de vedere, Curtea a acționat corect, ținând cont de
faptul ca ambii părinți sunt obligați la întreținere, chiar dacă sunt ei și
separați, ambii au îndatorirea să -l întrețină pe copil.
În ceea ce privește încetarea obligației de înreținere, aceasta
operează, d e regulă, de la data la care minorul dobândește capacitatea
deplină de exercițiu , deci, odată cu împlinirea vârstei majoratului . Prin
excepție, obligația va subzista în continuare, până la terminarea studiilor,
dar fără a dep ăși vârsta de 26 de ani în cazul copilulu i care își continuă
studiile ș i nu are mijloace materiale proprii sau acestea nu sunt
îndestulătoare91.

2.2. Drepturile și îndatoririle patrimoniale

Dacă în prima parte a capitolului, am analizat drepturile și
îndatoririle părintești cu privire la persoana copilului, î n cuprinsul acestei
părți voi analiza drepturile și îndatoririle cu caracter patrimonial : dreptul și
îndatorirea de a administra bunurile copilului (drept care se va exercita
diferit în funcție de situația în care copilul este lipsit în întregime de
capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă) și
dreptul și îndatorirea de a -l reprezenta pe minor în actele civile ori de a -i
încuviința aceste acte (în acest caz, minorul va fi rep rezentat de părinți la
încheierea actelor juridice civile până la împlinirea vârstei de 14 ani, iar
după împlinirea vârstei de 14 ani, el va putea încheia singur aceste acte,
dar doar cu încuviințarea părinților săi) .

2.2.1. Dreptul și îndatorirea de a administ ra bunurile copilului

Potrivit art. 501, alin. (1) și art. 502 din Codul Civil , părinții au
dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului minor, aceste
drepturi și îndatoriri fiind aceleași cu cele ale tutorelui. Cu toate că partea
din autoritatea părintească ce se referă la bunurile copilului se exercită în
condițiile prevăzute de lege pentru tutela minorului, există două excepții:
nu intervine consiliul de familie – reglementat în art. 124 și următoarele din
Codul Civil – , care se constituie numai în scopul supravegherii modului în
care tutorele își exercită drepturile și își îndeplinește îndatoririle cu privire
la persoana și bunurile minorului ; nu se întocmește inventarul prevăzut la

91 Șcheaua Marius, Oprescu Mugurel Marius, Oprescu Mihaela Adriana, op. cit., p. 440.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
35
art. 140 coroborat cu art. 502, alin. (2) din Codul Civil, în cazul în care
copilul nu are alte bunuri decât cele de uz personal .
Într-un articol de specialitate92 s-a efectuat o analiză cu privire la
art. 149 din Codul Civil, mai exact la posibilitatea părintelui de a efectua
în numele minoru lui operațiuni de cumpărare și de vânzare de valori
mobiliare, în temeiul unui contract de servicii de investiții financiare
încheiat de către părinte, în numele copilului minor . Se pune problema
legată de calificarea operațiunii juridice care se realizeaz ă prin
deschiderea de către părinte a contului dedicat pe numele copilului,
alimentarea acestui cont, inclusiv efectuarea de tranzacții pe piața de
capital, precum și modul în care se configurează raporturile finale dintre
părinte și copil la încetarea con tractului de prestări servicii de investiții
financiare. Problema prezintă interes practic deoarece, chiar dacă inițial
suma de bani este procurată de părinte, cât timp contul este deschis și
alimentat pe numele copilului și cât timp tranzacțiile pe piața de capital se
fac în numele și pe contul copilului, există, cel puțin aparent, percepția că
se fac operațiuni pe piața de capital cu sume de bani din patrimoniul
copilului, ceea ce este interzis expres în art. 149, alin. (3) din Codul Civil.
În opinia auto rilor acestui articol, un astfel de contract nu trebuie să intre
sub incidența dispozițiilor articolului menționat anterior în ipoteza în care
sumele de bani provin din patrimoniul părintelui și toate obligațiile
patrimoniale decurgând din încheierea contractului de prestări servicii de
investiții financiare sunt în sarcina părintelui și sunt onorate din
patrimoniul acestuia.
Un prim argument în susținerea acestei opinii este faptul că tot
Codul Civil menționează în art. 500 independența patrimonială în
raporturile dintre părinți și copii, în sensul că părintele nu are niciun drept
asupra bunurilor copilului și nici copilul asu pra bunurilor părintelui, în
afară de dreptul la moștenire și la întreținere. În al doilea rând se poate
discuta despre o donație indirectă făcută de părinte copilului minor , al
cărei obiect poate fi considerat însuși scopul final al contractului, și
anume obținerea de profit prin derularea operațiunilor pe piața de capital.
În altă ordine de idei, se remarcă faptul că rațiunea instituirii interdicției
prevăzute la art. 149, alin. (3) este pe deplin respectată. Astfel, chiar și în
măsura în care nu se obțin e profit, patrimoniul copilului nu înregistrează
nicio pierdere, deoarece riscul îl suporta integral părintele din patrimoniul
căruia au fost avansate sumele de bani investite. Ba mai mult, nu se
poate pune problema de o eventuală diminuare a patrimoniului copilului
ținând cont de specificitatea conturilor dedicate, nefiind conturi debitoare.
În concluzie, având în vedere caracterul irevocabil al donației,
precum și specificul operațiunilor pe piața de capital, se apreciază că

92 Marieta Avram, Cristin a Frîncu, Tranzacții pe piața de capital în numele minorului , articol publicat în
data de 18 aprilie 2014, disponibil și accesat pe web: https://www.juridice.ro/318752/tranzactii -pe-piata –
de-capital -in-numele -minorului.html la data de 29.03.2019, ora 11:10 .

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
36
bunurile și valorile mobiliar e aflate în conturile deschise la bancă pe
numele copilului nu pot fi supuse măsurilor asigurătorii sau executorii
dispuse împotriva părintelui. Prin urmare, creditorii părintelui nu pot
urmări bunuri ce au ieșit din patrimoniul acestuia, chiar dacă părint ele
este cel care emite ordinele de tranzacționare în numele copilului.
Valorile mobiliare sau banii aflați în cont nu se află în patrimoniul
părintelui și, în consecință, nu sunt supuse gajului general al creditorilor
acestuia.
O astfel de problematică es te pusă în discuție și într -un alt articol de
specialitate93, tot din practica bancară, însă de data aceasta despre
puterile tutorelui asupra sumelor de bani aflate în conturile deschise la o
instituție de credit, pe numele persoanei aflate sub tutelă, fie minor, fie
interzis judecătoresc. Se pun în discuție și situațiile speciale apărute în
practica bancară cu privire la răspunderea băncii în cazul în care nu au
fost respectate condițiile în care tutorele poate să dispună de sumele de
bani din cont, dar și cu privire la cazul în care tutorele solicită să facă
diverse operațiuni pe un cont deschis pe numele celui pus sub tutela sa.
De asemenea sunt examinate în mod amănunțit alin. (1) și (2) ale art.
149 din Codul Civil și este făcută distincția între actele de administrare și
cele de dispoziție.
Conceptul de administrare este utilizat de legiuitor în sens larg,
având în vedere actele de administrare propriu -zise, actele de conservare
și, în anumite condiții, chiar și acte de dispoziție94. Administrarea bunurilor
copilului se exercită diferit, în funcție de lipsa capacității de exercițiu a
minorului cu vârsta de până la 14 ani și de capacitatea de exercițiu
restrânsă a minorului cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani, păr inții
acționând în calitate de administratori ai bunurilor copilului și având
următoarele obligații95:
– Să efectueze toate actele necesare pentru conservarea bunurilor,
precum și actele utile pentru ca acestea să poată fi folosite în
conformitate cu destina ția lor obișnuită (art. 795 din Codul Civil);
– Să culeagă fructele bunurilor și să exercite drepturile aferente
administrării acestora (art. 796, alin. (1) din Codul Civil);
– Să continue modul de folosire sau de exploatare a bunurilor
frugifere fără a schimb a destinația acestora, cu excepția cazurilor în
care schimbarea destinației este autorizată de către instanța de
tutelă (art. 797 din Codul Civil);
– Să investească sumele de bani aflate în administrare în
conformitate cu dispozițiile referitoare la plasamen tele considerate

93 A se vedea în acest sens Marieta Avram, Puterile tutorelui asupra sumelor de bani din conturile
persoanei ocrotite , în Revista Curier ul Judiciar nr. 4/2015, p. 196 -199.
94 Ion P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei , Editura All Educational SA, București, 1998, p.588 și
Alexandru Bacaci, Viorica -Claudia Dumitrache, Cristina Codruța Hageanu, Dreptul familiei , ed. a 7 -a,
Editura C.H. Beck , București, 2012, p. 315 apud Nicolae Ioana, op. cit, p. 213.
95 Emese Florian, Dreptul familiei , ed. a 4 -a, Editura C.H. Beck, București, 2011, p. 296 apud Motica
Adina Renate, op. cit., p. 336.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
37
prudente (art. 798, alin. (1) din Codul Civil), să depoziteze sumele
de bani la o instituție de credit sau de asigurare ori la un organism
de plasament colectiv (art. 833, alin. (1) din Codul Civil);
– Să stea în justiție pentru orice cerere sau acțiune referitoare la
administrarea bunurilor copilului (art. 810 din Codul Civil);
– Să exercite drepturile aferente valorilor mobiliare pe care le au în
administrare, precum dreptul de vot, de conversie și de
răscumpărare și, de asemenea, să încaseze creanțele administrate
(art. 796, alin. (2) din Codul Civil).

2.2.2. Dreptul și îndatorirea de a -l reprezenta pe minor în actele
civile ori de a -i încuviința aceste acte

Cu privire la acest aspect, părinții sunt datori să îl reprezinte pe
minor în actele juridice civile încheiate până la împlinirea vârstei de 14
ani, iar dupa ce minorul împlinește această vârstă, el va putea încheia
singur aceste acte, însă numai cu încuviințarea părinților săi, dar și cu
autorizarea instanței de tutelă, când este cazul, potrivit art. 501 din Codul
Civil. Încuviințarea prelabilă a părinților săi are rolul de a -l apăra pe minor
de abuzurile din partea terților96.
Un exemplu practic în care minorul ce a împlinit vârsta de 14 ani
are capacitate de exercițiu restrânsă, putând p romova acțiuni în instanță,
cu încuviințarea părinților, este cel regăsit în următoarea decizie97: este
vorba despre o acțiune pentru majorarea pensiei de întreținere, acțiune
promovată de tatăl minorei , și nu de aceasta, în condițiile în care ea
împlinise vârsta de 14 ani la data introducerii cererii, astfel încât
reclamantul nu avea calitate procesuală activă în cauză. Având
capacitate de exercițiu restrânsă, minora care a împlinit vârsta de 14 ani,
trebuia să figureze personal la judecata cauzei. În cons ecință, a fost
admis recursul și a fost modificată hotărârea instanței de fond, în sensul
că s -a respins acțiunea pentru lipsa calității procesuale active a
reclamantului.
Potrivit prevederilor Codului Civil98 referitoare la întinderea puterii
de reprezent are și asistare a minorului de către părinții săi la încheierea
actelor juridice, părinții, în numele minorului, nu pot: face donații, cu
excepția darurilor obișnuite, care trebuie să fie potrivite cu starea
materială a minorului, să garanteze obligația al tuia, și nici să încheie acte
juridice între minor, pe de o parte, și părintele, o rudă în linie dreaptă ori
frații sau surorile acestuia, pe de altă parte, cu excepția cazurilor
prevăzute de lege.

96 Avram Marieta, op. cit., p. 498.
97Tribunalul Tulcea – Decizia nr. 150 din 3 martie 2006, disponibilă și accesată pe web:
http://portal.just.ro/88/SitePages/jurisprudenta.aspx?id_inst=88 la data de 12.02.2019, ora 17:40
98 A se vedea art. 144, alin. (1) coroborat cu art. 147, alin. (2) din Codul Civil.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
38
Părinților li se aplică regulile de la tutelă cu privire l a regimul juridic
al actelor de dispoziție asupra bunurilor minorilor, cu deosebirea că, față
de obligațiile tutorelui, părinților li se solicită doar autorizarea instanței de
tutelă, nu și avizul consiliului de familie, acesta din urmă fiind specific
instituției tutelei. În alin. (2) al art. 144 din Codul Civil se menționează
regula actelor de dispoziție cu privire la bunurile minorului, regulă
conform căreia părinții nu pot, decât cu autorizarea instanței de tutelă: să
facă acte de înstrăinare sau de împă rțeală, să facă acte de ipotecare ori
grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului, să renunțe la drepturile
patrimoniale ale minorului, precum și să încheie orice acte care depăsesc
dreptul de administrare. Fac excepție actele de înstrăinare a bunu rilor
supuse pieirii, degradării, alterării sau deprecierii, precum și cele devenite
nefolositoare pentru minor.
Astfel că, în calitatea lor de admnistratori, părinților le revin
următoarele obligații99:
– Să întocmească un inventar al bunurilor minorului, atunci când
acesta deține și alte bunuri în afara celor de uz personal;
– Să prezinte anual instanței de tutelă o dare de seamă privitoare la
administrarea bunurilor minorului;
– Să dea oricând dări de seamă despre administrarea bunurilor
minorului, la cererea instanței de tutelă;
– Să prezinte instanței de tutelă o dare de seamă generală la
încetarea administrării;
– Să pună la dispoziția copilului o dare de seamă finală.

99 Motica Adina Renate, op. cit., p. 337.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
39
3. RĂSPUNDEREA ȘI SANCȚIUNILE APLICABILE PĂRINȚILOR
PENTRU NEÎNDEPLINIREA ÎNDATORIRILOR PĂRINTEȘTI

În prezentul capitol voi face, inițial, o scurtă clasificare a sancțiunilor
aplicabile părinților, iar ulterior voi analiza sancțiunile pentru
neîndeplinirea îndatoririlor cu privire la persoana și la bunurile copilului,
insistând asupra sancțiunii decăderii din exercițiul drepturilor părintești –
,,sancțiunea civilă specifică”, așa cum s -a subliniat în literatura juridică100.
Înainte de a trece la analiza răspunderii și sancțiunilor aplicabile
părinților, doresc să menționez că măreția de a fi părinte este un dar al
naturii și al legii care implică responsabilitate, însă calitatea relațiilor
personale de familie nu este un dar , ci se construiește sau se
degradează în funcție de faptele fiecăruia , astfel că părinții trebuie să fie
conștienți și responsabili de faptele asupra copiilor lor. Bineînțeles că
este de preferat să nu se pună problema aplicării unei sancțiuni, dar asta
implică o relație perfectă și armonioasă între părinți și copil, relație ce nu
își găsește aplicarea în toate familiile.

3.1. Clasificarea sancțiunilor aplicabile părinților

Sancțiunile aplicabile părinților se clasifică fie după natura
sancțiunii, fie după categoria de îndatoriri încălcată.
După natura sancțiunii , clasificarea se face astfel : sancțiuni de
natură penală, administrativă ori civilă sau de dreptul familiei , iar în funcțe
de categoria de îndatoriri încălcată, sancțiunile se împar t în două
categorii: sancțiuni aplicabile pentru neîndeplinirea îndatoririlor față de
persoana copilului și sancțiuni aplicabile pentru neîndeplinirea
îndatoririlor referitoare la bunurile copilului101.

3.2. Sancțiunile aplicabile părinților pentru neîndeplinirea
îndatoririlor cu privire la persoana copilului

După cum și în capitolul anterior am analizat în primă fază
drepturile și obligațiile părintești cu privire la persoana copilului , ulterior
cele cu privire la bunurile acestuia, așa voi proceda și în analiza
sancțiunilor aplicabile părinților. În următoarele pagini vom discuta despre
următoarele sancțiuni: exercitarea autorității părintești de către alte
persoane, răspunderea părinților pentru faptele ilicite și pagubele cauzate
de copiii lor minori, interzicerea drepturilor părintești, abandonul de
familie, rele tratamente aplicate minorului, nerespectarea mă surilor
privind încredințarea minorului și și sancțiunea drastică a decăderii din
exercițiul drepturilor părintești.

100 Avram Marieta, op. cit., p. 504.
101 Clasificare preluată din Hageanu Cristina Codruța, op. cit., pp. 336 -337.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
40
3.2.1. Exercitarea autorității părintești de către alte persoane

Conform prevederilor art. 399 din Codul Civil, în mod excepțional,
instanța de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă
familie ori persoană, cu consimțământul acestora, sau într -o instituție de
ocrotire.
Acestea exercită drepturi le și îndatoririle care revin părinților cu
privire la persoana copilului. Referitor la drepturile cu privire la bunurile
copilului, instanța stabilește dacă acestea se vor exercita de către părinți
în comun sau doar de către unul dintre ei. Putem constata că legiuitorul
nu a prevăzut în ce ipoteze s -ar putea lua o astfel de măsură gravă, fiind
o situație de excepție, limitându -se la mențiunea că măsura se poate lua
doar în mod excepțional.
Spre exemplu, o astfel de măsură ar putea fi luată în cazul în car e
comportamentul sau imoralitatea părinților o impun cu necesitate sau
atunci când părinții manifestă neglijență gravă sau violență față de copii.
Altfel spus, trebuie să se constate că exercitarea autorității părintești de
către ambii părinți – regula -, sau de către unul singur dintre aceștia –
excepția -, ar aduce atingere interesului superior al copilului.
Într-o speță102 se constată faptul că simplul atașament al minorului
față de bunica sa paternă, precum și atașamentul bunicii față de minor nu
constituie m otive suficient pentru care instanța să dispună exercitarea
drepturilor părintești de către reclamantă (bunica minorului). Din probele
administrate la dosarul cauzei a rezultat , într-adevăr , că minorul se afl a la
domiciliul bunicii paterne, care se ocupă î n mod exclusiv de creșterea și
educarea acestuia, că pârâta, mama minorului nu l -a vizitat de o perioadă
considerabilă de timp, că tatăl acestuia lucrează la o societate comercială
care are contracte atât în țară și în străinătate, presupunând deplasarea
acestuia pe perioade diferite de timp, dar și că nici unul dintre părinți nu
contribuie la creșterea acestui minor.
Este adevărat că martorii au relevat existența unei legături strânse
între bunica reclamantă și minor, însă instanța nu va putea dispune
exercitarea autorității părintești de către aceasta, având în vedere că
dispozițiile art. 399 din Codul Civil prevăd în mod imperativ că instanța de
tutelă poate hotărî plasamentul minorului la o rudă sau la o altă familie ori
persoană, din moment ce o asemene a solicitare, cu referire expresă la
plasament, nu a fost formulată de către reclamantă. Totodată, se reține
faptul că nu s -a dovedit, în cauză, un comportament imoral al părinților,
precum nici neglijență față de minor.
Pentru aceste considerente și în t emeiul legal menționat mai sus,
Tribunalul a respins cererea formulată de reclamantă privind exercitarea
autorității părintești cu p rivire la minor.

102Tribunalul Gorj – Decizia nr. 309/2015 din 12.03.2015, disponibilă și accesată pe web:
https://www.jurisprudenta.com/jurisprudenta/speta -cjmu23p/ la data de 14. 03.2019, ora. 15:30.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
41
În susținerea deciziei de respingere a Tribunalului din speța
analizată , țin să ofer argumentul potrivit căruia art. 399 din Codul Civil se
referă strict la plasamentul copilului, ci nu la exercitarea autorității
părintești103.

3.2.2. Răspunderea părinților pentru faptele ilicite și pagubele
cauzate de copiii lor minori

Cu privire la faptele ilicite ale copiilor, răspunderea revine părinților,
tutorelui, curatorului special sau oricărei alte persoane care avea obligația
de supraveghere a minorului la momentul săvârșirii faptelor , iar în cazul
adopției cu efecte depline, răspunderea revine adoptatorului sau
adoptato rilor, și nu părinților firești104.
Conform art. 1372 din Codul Civil, răspunderea se întemeiază pe
neîndeplinirea obligației de supraveghere a minorului fie că este vorba
doar despre lipsa de supraveghere, fie că, pe lângă lipsa de
supraveghere, se adaugă ș i lipsa de creștere și educare , astfel cum
prevede și art. 261105. În ipoteza în care minorul este lipsit de ocrotirea
părintească, atunci răspunderea va fi cea a tutorelui106. După ce victima
prejudiciului face dovada existenței prejudiciului, a faptei ilicit e a minorului
și a legăturii de cauzalitate dintre acestea, în privința părinților se
declanșează o triplă prezumție107, după cum urmează: să existe o
abatere în modul în care și -au exercitat obligațiile față de copii, să existe
o legătură de cauzalitate înt re aceste abateri și comiterea de către minor
a faptei ilicite și să existe o culpă a părinților în îndeplinirea
necorespunzătoare a îndatoririlor ce le revin.
În cazul răspunderii părinților pentru pagubele cauzate de copiii lor
minori discutăm despre o răspundere civilă delictuală indirectă, ce
intervine atunci când minorul săvârșește o faptă ilicită cauzatoare de
prejudicii. Cel obligat la supraveghere este exonerat de răspundere doar
dacă dovedește că nu a putut împiedica săvârșirea faptei prejudiciabi le,
așa cum este menționat în art. 1372, alin. (3) din Codul Civil. Exonerarea
de răspundere intervine numai dacă se dovedește că, din motive
neimputabile părinților, supravegherea minorului nu a putut să fie
exercitată. Dovada se consideră a fi făcută doa r dacă p ărinții pot proba

103 Ion Domilescu, Dificultăți în interpretarea și aplicarea art. 399 alin. (1), art. 400 alin. (3) Cod civil, din
perspectiva exercitării exclusive a autorității părintești de către alte persoane decât părinții copilului ,
articol publicat în data de 01.10.2018, disponibil și accesat pe web:
https://www.juridice.ro/604670/dificultati -in-interpretarea -si-aplicarea -art-399-alin-1-art-400-alin-3-cod-
civil-din-perspectiva -exercitarii -exclusive -a-autoritatii -parintesti -de-catre -alte-persoane -decat -parinti i-
co.html la data de 15.03.2019, ora 10:00.
104 Nicolae Ioana, op. cit., p. 221.
105 Art. 261 din Codul Civil prevede că: ,,Părinții sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de creștere
și educare a copiilor lor minori”.
106 Nicolae Ioana, op. cit., p. 223.
107 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor , Editura All,
București, 1997, p. 200 apud Nicolae Ioana, op. cit., p. 222.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
42
că fapta ilicită a copilului nu constituie o urmare a unei cauze cu privire la
modul în care ei și -au îndeplinit obligațiile ce decurg din exercițiul
autorității părintești108.
În cazul în care copilul are un contract de muncă și fapta ilicită este
săvârșită pe durata îndeplinirii activităților la locul de muncă, iar angajator
nu este unul dintre părinți, răspunderea nu mai este a părinților, ci revine
angajatorului. Însă, dacă angajatorul are și calitatea de părinte, victima
poate opta pentru temeiul răspunderii între răspunderea părinților pentru
fapta prejudiciabilă a minorului și răspunderea comitentului pentru fapta
prepusului.
Pentru a se angaja răspunderea părinților pentru faptele ilicite ale
copiilor, pe lângă condițiile ge nerale (existența unui prejudiciu, a faptei
ilicite a minorului și a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită a minorului
și prejudiciul produs), trebuie îndeplinite și alte două condiții speciale109:
minoritatea care trebuie să existe la data săvârșirii faptei ilicite și la acea
dată, autorul faptei trebuie să se afle sub supravegherea celui ținut să
răspundă .

3.2.3. Interzicerea drepturilor părintești

Este vorba despre o sancțiune penală prevăzută în art. 66 -68 din
Codul Penal ce se poate aplica fie ca o pedeapsă complementară, fie ca
una accesorie. Interzicerea privește drepturile ce decurg din autoritatea
părintească referitoare atât la persoana minorului, cât și la bunurile
acestuia. După cum se menționează în art. 67, alin. (2), aplicarea
pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi este obligatorie când legea
prevede această pedeapsă pentru infracțiunea săvârșită. Spre exemplu,
interzicerea drepturilor părintești este obligatorie în cazul săvârșirii
infracțiunii de proxe netism și se poate pronunța pentru fapta de rele
tratamente aplicate minorului sau incest. Dacă părinților li se aplică o
astfel de pedeapsa, atunci se va institui tutela minorului.
Ca și pedeapsă complementară, se aplică în vederea completării
represiuni i rezultate din pedeapsa principală110 și începe să se execute
după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului
de pedeapsă sau după prescripția executării pedepsei. În schimb, odată
aplicată sancțiunea ca pedeapsă accesorie, aceasta operează de drept
pe toată durata pedepsei cu închisoarea și se execută din momentul
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până la momentul
executării integrale a pedepsei ori până când aceasta este considerată ca
executată111.

108 Nicolae Ioana, op. cit., p. 227.
109 Nicolae Ioana, op. cit., pp. 227 -232.
110 Udroiu Mihail, Drept penal. Partea generală , ed. a 3 -a, Editura C.H. Beck, București, 2016, p. 274.
111 Udroiu Mihail, op. cit., p. 301.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
43
3.2.4. Abandonul de f amilie

Conform art. 378 din Codul Penal, această infracțiune consta în
săvârșirea de către persoana care are obligația legală de întreținere, față
de cel îndreptățit la întreținere, a uneia din următoarele fapte: părăsirea,
alungarea sau lăsarea fără ajut or, expunându -l la suferințe fizice sau
morale ; neîndeplinirea cu rea -credință a obligației de întreținere
prevăzute de lege (neîndeplinirea obligației trebuie să aibă caracter de
continuitate); neplata cu rea -credință, timp de 3 luni, a pensiei de
întreținere stabilite pe cale judecătorească (neîndeplinirea obligației de
plată pentru minimum 3 luni, care, însă, nu trebu ie să fie neapărat
consecutive și se consideră că poate fi vorba și de o plată parțială , nu
este necesar să fie neplată ).
O cauză d e nepedepsire intervine în situația în care inculpatul,
înainte de terminarea urmăririi penale, își îndeplinește obligațiile. Astfel,
instanța poate dispune, după caz, nu doar suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere, ci și amânarea aplicării pedep sei112.

3.2.5. Rele tratamente aplicate minorului

Infracțiunea este definită de Codul Penal în art. 197 astfel:
,,Punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a
dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinți sau
de către orice persoană în grija căreia se află minorul ”. În vechea
reglementare, nu orice persoană care avea în grijă un minor era și
subiect activ al infracțiunii, ci doar persoana căreia minorul i -a fost
încredințat spre creștere și educare, lipsa aces tei calități speciale
conducând la reținerea altei infracțiuni. În actualul Cod Penal legiuitorul a
lărgit sfera persoanelor care pot fi trase la răspundere, astfel că fapta
trebuie să fie săvârșită de orice persoană în grija căreia se află
minorul113. Faptele care constituie infracțiunea de rele tratamente aplicate
minorului au un grad de pericol social mult mai ridicat decât cele care se
sancționează cu decăderea din exercițiul drepturilor părintești, ca
sancțiune civilă114.
În exemplificarea celor menți onate , voi face o scurtă analiză a unei
spețe115: Fapta părintelui de a exercita în mod repetat violențe asupra
copilului său minor, care au avut ca rezultat paralizia parțială a copilului,
și de a reitera exercitarea violențelor asupra copilului după parali zia
parțială a acestuia, cauzând decesul victimei minore, întrunește atât

112 Vlădoiu Nasty Marian, Drept penal român. Partea specială , Editura Universul Juridic, București,
2014, pp.340 -341.
113 Ibidem , p. 51.
114 Nicolae Ioana, op. cit., pp. 224 -225.
115 ICCJ, Secția penală – Decizia nr. 1646/2009 din 05.05.2009, disponibilă si accesată pe web:
https://legeaz.net/spete -penal -iccj-2009/decizia -1646 -2009 la data de 09.04.2018 , ora 13:20 .

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
44
elementele constitutive ale infracțiunii de omor calificat, cât și elementele
constitutive ale infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului aflate în
concurs ideal de infracțiu ni, întrucât prin exercitarea repetată a
violențelor, care în final au cauzat decesul minorului, părintele a pus în
primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală și morală acestuia.
Cu toate că jurisprudența a oferit o astfel de soluție, sunt de părer e
că infracțiunea de omor absoarbe infracțiunea de rele tratamente aplicate
minorului, fiind impropriu să se rețină urmarea imediată de la infracțiunea
absorbită, în condițiile în care minorul a decedat.

3.2.6. Nerespectarea măsurilor privind încredințarea mino rului

În art. 379 din Codul Penal se prevede faptul că reținerea de către
un părinte a copilului său minor, fără consimțământul celuilalt părinte sau
a persoanei căreia i -a fost încredințat minorul potrivit legii, se pedepsește
cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă. La fel se
sancționează și fapta persoanei căreia i s -a încredințat minorul prin
hotărâre judecătorească spre creștere și educare, de a împiedica, în mod
repetat, pe oricare dintre părinți să aibă legături personale cu minorul, în
condițiile stabilite de părți sau de către organul competent. Nu se
consideră infracțiune refuzul minorului de a -și vedea părinții, potrivit
propriilor dorințe116.
Noțiunea de încredințare spre creștere a fost înlocuită cu
exercitarea autorității părintești, însă Codul Penal nu a preluat încă
această formulare utilizată de Codul Civil , ci a rămas vechea formulare
din Codul Familiei117.

3.2.7. Decăderea din exercițiul drepturilor părintești

Instituția decăderii este reglementată în art. 508 -512 din Codul Civil,
dar și în art. 41 -43 din Legea nr. 272/2004 și aceasta are o dublă
natură118, fiind o sancțiune față de părinți și o protecție față de copil.
Această sancțiune a fost caracterizată ca având o natură juridică
complexă, întocmai datorită dublei sale naturi, ea put ând fi dispusă și ca
pedeapsă penală accesorie sau complementară, dar și ca o măsură de
protecție a minorului119.
În ceea ce privește faptele care atrag decăderea din exercițiul
drepturilor părintești, legiuitorul a preferat să facă o enumerare limitativă

116 Loghin Octavian, Filipaș Avram, Drept penal român. Partea specială , Casa de Editură și Presă
Șansa SRL, București, 1992, p. 303 și Alexandru Bacaci, Viorica -Claudia Dumitrache, Cristina Codruța
Hageanu, Dreptul familiei , ed. a 7 -a, Editura C.H. Beck, București, 2012, p. 341 apud Nicolae Ioana,
op. cit., p. 225.
117 Nicolae Ioana, op. cit., p. 225.
118 Motica Adina Renate, op. cit., p. 352.
119 Bodoașcă Teodor, Decăderea din exercițiul drepturilor părintești potrivit actualului Cod Civil , în
Revista Dreptul nr. 11/2014, p. 127.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
45
a acestora. O primă faptă este reprezentată de relele tratamente aplicate
minorului, care realizează conținutul infracțiunii descrise anterior, în
lucrare. În ordinea cronologică descrisă de legiuitor, cea de -a doua faptă
care este în măsură să atragă decăd erea părintelui este consumul de
alcool sau stupefiante. În acest caz, trebuie reținut faptul că, pentru a se
atrage sancțiunea decăderii, este suficient ca părintele să consume
alcool sau stupefiante, consum care trebuie să pună în pericol viața,
sănătate a sau dezvoltarea copilului. Sancțiunea decăderii ca urmare a
unui comportament abuziv constă în exercitarea necorespunzătoare a
drepturilor părintești, copilul având dreptul de a fi protejat împotriva
abuzului. Un exemplu de purtare abuzivă oferit în doct rină120 este fapta
părintelui care, fără motive temeinice, ci numai în scop de șicană,
împiedică corespondența și legăturile personale ale minorului în vârstă de
până la 14 ani, faptă contrară dispozițiilor art. 494 din Codul Civil. Prin
noțiunea de neglijen ță gravă se înțelege dezinteresul părintelui față de
propriul copil, care are ca rezlultat neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare a obligațiilor părintești. Ultima noțiune prevăzută de
legiuitor este atingerea gravă a interesului superior al cop ilului care ,,are
semnificația faptei prin care părintele lipsește copilul în totul sau în parte
de foloasele morale sau materiale rezultate din drepturile recunoscute de
lege”121, însă aceasta trebuie calificată în funcție de împrejurări. Spre
exemplu, vânz area unui bun al copilului cu scopul de a -i obține acestuia
un tratament medical, de urgență , nu poate atrage decăderea părintelui
din exercițiul drepturilor părintești.
Potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere
debemus , atunci când legislația civilă se referă la părintele decăzut din
exercițiul drepturilor părintești, noțiunea de decădere trebuie înțeleasă
atât în sensul decăderii ca sancțiune civilă, cât și al interzicerii drepturilor
părintești ca pedeapsă penală, astfel că efectu l acestei sancțiuni este
preluarea de către celălalt părinte a exercițiul dreptului referitoare la
persoana și bunurile copilului122.
O opinie exprimată în literatura de specialitate123 este aceea
conform căreia în cazul în care aplicarea sancțiunii decăderii din
drepturile părintești referitoare la modul de exercitare a autorității
părintești în privința bunurilor copilului și care, astfel, îi pune acestuia în
pericol interesele patrimo niale , atunci decăderea ar trebui să fie parțială,
limitându -se strict la obligațiile rezultând din administrarea și conservarea
bunurilor copilului și la cele vizând reprezentarea minorului în acte
juridice civile ori încuviințarea acestor acte.

120 Bodoașcă Teodor, op. cit., p. 576.
121 Ibidem , p. 577.
122 Șcheaua Marius, Oprescu Mugurel Marius, Oprescu Mihaela Adriana, op. cit., p. 460.
123 Nicolae Ioana, Scurte considerații privind decăderea din exercițiul drepturilor părintești , în Revista
Universul Juridic nr. 12/decembrie 2016, pp. 44 -45.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
46
Conform c elor arătate mai sus, opinăm că d ecăderea din exercițiul
drepturilor părintești intervine atunci când se constată deficiențe grave în
exercitarea drepturilor părintești cu privire atât la persoana copilului, cât și
la bunurile acestuia și poate fi cerută î n caz de rele tratamente aplicate
minorului, consum de alcool sau stupefiante, purtare abuzivă, neglijență
gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești ori în caz de atingerea gravă
interesului superior al copilului.
În altă ordine de idei, decăderea rep rezintă excepția de la regula
conform căreia autoritatea părintească se exercită de către părinți și se
aplică în mod expres pentru faptele prevăzute mai sus , dacă prin acele
fapte se pun în pericol viața, sănătatea sau dezvoltarea copilului. Această
sancț iune se poate aplica părinților firești, din căsătorie sau din afara
căsătoriei, părinților adoptivi, dar și bărbatului care a consimțit la
reproducerea umană asistată medical cu terț donator124. În acest ultim
caz, conform art. 446 din Codul Civil, tatăl are aceleași drepturi și obligații
față de copilul născut prin reproducere asistată medical cu terț donator ca
și față de un copil născut pe cale naturală. Mai mult decât atât, copilul nu
va avea nicio legătură de filiație cu terțul donator, astfel că dona torul nu
va putea fi decăzut din exercițiul drepturilor părintești.
Cu privire la competența de soluționare, potrivit art. 508 din Codul
Civil, aceasta îi revine instanței de tutelă, care , la cererea autorităților
administrației publice cu atribuții în dom eniul protecției copilului, poate
pronunța decăderea din exercițiul drepturilor părintești. Cererea se judecă
de urgență, cu citarea părinților și pe baza raportului de ancheta
psihosocială. De asemenea, participarea procurorului este obligatorie.
,,Autori tatea părintească în întregul său nu poate fi pierdută de
părinți, întrucât le aparține în mod natural, prin faptul sângelui, și
primordial, înaintea oricăror alte persoane, rude, bunici, terți sau societate
în ansamblul său. Ca urmare, atât timp cât filia ția este legal stabilită,
autoritatea părintească aparține părinților, care nu o pot pierde decât în
cazurile excepționale, expres și limitativ prevăzute de lege. În plus,
decăderea nu vizează efectiv drepturile, ci doar exercițiul acestora, și
este tempor ară”125.
Principalul efect al sancțiunii decăderii vizează pierderea de către
părintele respectiv a exercițiului drepturilor cu privire la persoana și
bunurile minorului, precum și a obligațiilor părintești, cu excepția obligației
de a da întreținere copilul ui, așa cum este menționat și în art. 510 din
Codul Civil.
Conform art. 41, alin. (3) din Legea nr. 272/2004 coroborat cu art. 509 din
Codul Civil, decăderea poate fi totală sau parțială. De regulă, decăderea
este totală și se întinde asupra tuturor copiil or născuți la data pronunțării
hotărârii, dar, cu toate acestea, instanța poate pronunța și decăderea

124 Nicolae Ioana, op. cit., p. 218.
125 Hageanu Cristina Codruța, op. cit., p. 339.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
47
numai cu privire la anumite drepturi părintești sau la anumiți copii, însă
fără a afecta creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a
copiilor.
Un alt efect al decăderii este faptul că persoana decăzută nu mai
poate fi tutore și nu mai poate adopta, conform prevederilor art. 113, lit.
b), respectiv art. 461 din Codul Civil. Însă, trebuie menționat faptul că
părintele decăzut din exercițiul drepturilor părintești nu pierde dreptul de a
consimți la adopția copilului, cu toate că , în acest caz, consimțământul
celui care exercită autoritatea părintească este și el obligatoriu, după cum
menționează legiuitorul în art. 464, alin. (2) din Codul Civ il.
Sancțiunea decăderii din exercițiul drepturilor părintești poate fi
pronunțată împotriva unuia dintre părinți, situație în care autoritatea
părintească va fi exercitată de celălalt părinte, singur, iar dacă acesta se
află din orice situație în neputin ța de a -și exprima voința sau ambii părinți
au fost decăzuți, atunci este obligatoriu să se instituie tutela126.
În doctrină127 a fost menționat caracterul reversibil al sancțiuni i
decăderii , astfel: Decăderea din exercițiul drepturilor părintești este o
sancțiune reversibilă, legiuitorul având în vedere interesul superior al
copilului, de a fi crescut în primul rând de părinți și alături de aceștia .
O altă opinie din doctrină128 care susține aceeași idee este cea
potrivit căreia p osibilitatea redării exerci țiului drepturilor părintești dată de
legiuitor denotă caracterul temporar al măsurii.
După cum am menționat și la subcapitolul privind dreptul și obligația
părinților de a avea legături personale cu copilul , până la soluționarea
cererii având ca obiect r edarea exercițiului drepturilor părintești, instanța
poate îngădui părintelui să aibă legături personale cu copilul, dacă
aceasta este în interesul superior al copilului, conf orm celor prevăzute în
art. 512 din Codul Civil . Referitor la această cerere și coroborându -se art.
509 și 512 din Codul Civil, în doctrină129 s-a subliniat că părintelui decăzut
îi este permis să ceară instanței încuviințarea de a avea legături
personale cu copilul, chiar și în lipsa unei cereri de redare a exercițiului
tuturor dreptur ilor părintești din care a fost decăzut.
Cererea poate fi formulată de orice persoană care justifică un
interes , respectiv de părinte, chiar și de cel decăzut, de copil, dacă are
capacitate de exercițiu restrânsă, dar și de autoritatea administrației
publi ce locale cu atribuții în domeniul protecției copilului.
Prin urmare, instanța de tutelă poate reda părinților decăzuți
exercițiul drepturilor părintești în ipoteza în care împrejurările care au dus
la sancționarea lor prin decădere au încetat, iar astfel părintele nu mai
pune în pericol viața, sănătatea și dezvoltarea copilului.

126 Nicolae Ioana, op. cit., p. 218 .
127 Motica Adina Renate, op. cit., p. 353.
128 Bodoașcă Teodor, op. cit., p. 583.
129 Avram Marieta, op. cit., p. 509.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
48
Pe lângă decăderea din exercițiul drepturilor părintești, ca și
sancțiune de dreptul familiei, intra și adopția . Chiar dacă adopția
reprezintă o mă sură de protecție a copilului, ea poate constitui și o
sancțiune pentru părintele sau părinții care nu își îndeplinesc îndatoririle
ce intră în conținutul autorității părintești130. Adopția atrage încetarea
raporturilor de rudenie între copilul adoptat și părinții săi firești și rudele
acestora, iar ca urmare se stabilesc filiația dintre adoptat și adoptator și
legăturile de rudenie între copilul adoptat și rudele adoptatorului. Excepție
este situația în care adoptatorul este soțul părintelui firesc al adoptatului,
caz în care autoritatea părintească nu încetează, aceasta păstrându -se și
revenind, în comun, părintelui firesc și părintelui adoptiv.

3.3. Sancțiunile aplicabile părinților pentru neîndeplinirea
îndatoririlor cu privire la bunurile copilului

În această parte a lucrării voi face referire la doar două sancțiuni,
răspunderea civilă pentru rea administrație și răspunderea penală pentru
gestiunea frauduloasă.

3.3.1. Răspunderea civilă pentru rea administrație

Părinții, în calitatea lor de administratori ai patrimoniului copilului,
răspund pentru pagubele pricinuite minorului prin culpa lor, indiferent
dacă este vorba despre o faptă comisivă sau omisică, ei administrând
împreună și de comun acord bunurile copilului lor minor, iar răspunderea
acestora este una solidară131. Conform art. 501 din Codul Civil, părinții au
dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor, precum
și de a -l reprezenta în actele juridice civile ori de a -i încuviința aceste
acte, după caz.
Un exemplu oferit în doctrină132 este acela potrivit căruia părinții
răspund pentru amenda fiscală pe care va trebui să o plătească minorul
pentru că ei nu au făcut o declarație de impunere sau pentru paguba
rezultată din neîntreruper ea unei prescripții.

3.3.2. Răspunderea penală pentru gestiunea frauduloasă

Potrivit art. 242 din Codul Penal, gestiunea frauduloasă este
infracțiunea ce constă în pricinuirea de pagube unei persoane cu ocazia
administrării sau conservării bunurilor acesteia d e persoana fizică sau
juridică care are sau trebuie să aibă grija administrării sau conservării
acelor bunuri. Gestiunea frauduloasă poate fi comisă în calitate de

130 Hageanu Cristina Codruța, op. cit., p. 337.
131 Nicolae Ioana, op. cit., pp. 225 -226.
132 Ion P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei , Editura All Educational SA, București, 1998, p. 609 apud
Nicolae Ioana, op. cit., p. 225 .

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
49
subiect activ nemijlocit și de părinții care administrează bunurile copiilor
lor. Astfel că ei fi pot trași la răspundere penală dacă, prin neîndeplinirea
sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligației de administrare sau
conservare a bunurilor copiilor lor, au produs pagube. Forma agravată a
infracțiunii este reprezentată de fapta sâvărșită în scopul dobândirii unui
folos material, chiar dacă acest scop nu este atins, pedepsindu -se cu
închisoare de la 2 la 7 ani.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
50
4. EXERCITAREA AUTORITĂȚII PĂRINTEȘTI

Acest ultim capitol cuprinde noțiuni referitoare atât la exercitarea
autorității părintești conform regulii, în comun, de către ambii părinți, cât și
la exercitarea acest eia de către un singur părinte și în caz de divorț ,
noțiuni ce sunt reglementate de Co dul Civil în art. 503 -507.
Bineînțeles că vom începe să discutăm despre regula în materia
autorității părintești , cea a exercitării în comun , după care vom analiza și
celelalte două aspecte.
O situație specială în materia exercitării autorității părinteș ti este
exercitarea acesteia de către părintele minor. Astfel, potrivit art. 490 din
Codul Civil, părintele minor care are vârsta sub 14 ani nu poate exercita
autoritatea părinteasca nici cu privire la persoana copilului, dar nici cu
privire la bunurile ac estuia.
Minorul cu vârsta cuprinsă între 14 -18 ani are capacitate de
exercițiu restrânsă, astfel că el poate exercita drepturile și obligațiile cu
privire la persoana copilului, cele cu privire la bunuri îi revin celuilalt
părinte, tutorelui sau unei alte persoane. Un ultim caz este cel al
părintelui în vârstă de 16 ani, căsătorit sau emancipat. Acesta, dobândind
capacitate deplină de exercițiu, nu are nicio restricție cu privire exercițiul
autorității părintești.
Înainte de a trece la o analiză amănunțită , este imperios să
precizăm că, indiferent de modul în care este exercitată autoritatea
părintească , scopul acesteia este de a crea copilului cele mai bune
condiții de creștere și educare, interesele părinților în acest context
gravitând în jurul exercitării drepturilor și îndeplinirii îndatoririlor
părintești133.
Întrucât principiul interesul ui superior al copilului este cel pe care
trebuie să se plieze exercitarea autorității părintești, pentru determinarea
acestuia trebuie avute în vedere următoar ele criterii: nevoile fizice,
emoționale și psihologice ale copilului, ținând cont de vârsta și gradul de
dezvoltare al acestuia; identitatea culturală, religioasă, lingvistică,
spirituală a copilului, precum și apartenența la o anumită etnie; opiniile și
preferințele copilului, în măsura în care acestea pot fi verificate în mod
rezonabil; istoricul copilului; orice formă de violență din familie; orice plan
propus pentru creșterea și îngrijirea copilului; natura, forța și stabilitatea
relației dintre copil și fiecare dintre părinți, membrii familiei restrânse și
extinse; orice decizie a instanței cu privire la copil relevantă pentru
siguranța și bunăstarea acestuia; capacitatea tututor persoanelor cu
privire la care decizia instanței se poate aplica, de a co munica, coopera
în chestiuni care privesc copilul, de a contribui la creșterea și dezvoltarea
acestuia134.

133 Opinie preluată din Lupașcu Dan, Crăciunescu Cristiana Mihaela, op. cit., p. 554.
134 Motica Adina Renate, op. cit., pp. 338 -339.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
51
4.1. Exercitarea autorității părintești în comun, de către ambii
părinți

Principiul constituțional al egalității între bărbat și femeie își are
aplicarea ș i în domeniul acestei instituții, autoritatea părintească
exercitându -se împreună și în mod egal de către părinți, care, pe baza
acordului comun, iau toate deciziile cu privire la creșterea, educarea și
pregătirea profesională a copilului , respectând, însă , cu prioritate,
interesul superior al copilului .
Regula ce a fost preluată în legislația noastră, cea a exercitării
autorității părintești în comun, de către ambii părinți se aplică atât în cazul
copiilor din căsătorie, cât și a celor din afara căsătorie i, dacă părinții
conviețuiesc și doar în cazul în care aceștia nu conviețuiesc, conform art.
505 din Codul Civil, exercitarea autorității părintești se stabilește de către
instanța de tutelă. După divorț, regula este că autoritatea părintească le
revine în comun ambilor părinți, dar aici legiuitorul instituie și excepția
conform căreia dacă există motive bine întemeiate, instanța poate decide
ca doar unul dintre părinți să exercite autoritatea părintească.
Art. 503, alin. (2) prevede că față de terții de bună -credință, oricare
dintre părinți, care îndeplinește singur un act curent pentru exercitarea
drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești, este prezumat că are și
consimțământul celuilalt părinte. Se instituie, astfel, o prezumție relativă
de m andat tacit reciproc, ceea ce înseamnă că părintele interesat, cel
care nu a participat la act, poate să facă dovada că s -a opus săvârșirii
actului și să ceară anularea acelui act135. De exemplu, stabilirea numelui
sau a locuinței necesită în mod expres acor dul părinților, astfel că
acestea nu pot intra in categoria actelor curente al acestui text de lege.
Am putea include în categoria actelor curente: vaccinările obligatorii sau
de urgență ale copilului, publicarea fotografiilor sau semnarea carnetului
școla r. Este și firesc ca aceste acte curente să nu necesite
consimțământul expres al ambilor părinți, având în vedere faptul că
părinții nu pot fi concomitent prezenți la efectuare acestor acte sau unul
dintre ei să îl mandateze în mod expres pe celălalt, aces t lucru fiind
excesiv.
Cu privire la exercițiul comun al autorității părintești când părinții
sunt separați se pune problema modului în care se poate exercita
aceasta. Odată ce părinții sunt separați, aceștia nu își vor mai putea
îndeplini drepturile și ob ligațiile împreună, astfel după cum se întamplă în
cazul conviețuirii. Însă, motivele care au stat la separarea părinților nu
trebuie să îl afecteze în niciun caz pe copil, acesta beneficiind în
continuare de grija ambilor părinți. În ceea ce privește stab ilirea locuinței
copilului la unul dintre părinți, apreciem că ,,aceasta nu constituie un
bonus sau un privilegiu pentru respectivul, un pretins avantaj care să -l

135 Avram Marieta, op. cit., p. 499.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
52
plaseze într -o poziție de superioritate față de celălalt, ci constituie
primordial o chestiun e pur administrativă și fiscală. Altfel exprimat,
părintele la a cărui locuință s -a stabilit și locuința minorului nu va deveni,
pentru acest considerent, părintele principal iar celălalt un fel de părinte
secundar, inferior, insignifiant”136. Astfel că, în cazul exercițiului comun al
autorității părintești când părinții sunt separați, indiferent la care dintre
părinți s -ar afla copilul la un moment dat, deciziile importante, cele care
privesc educarea, creșterea și cele care îi vor influența copilului modul de
viață, vor fi luate împreună, de ambii părinți, întotdeauna cu respectarea
interesului superior al copilului.
Prin urmare, exercitarea în comun a autorității părintești nu este,
totuși, o problemă, care să ridice probleme desebite în practică,
instanțel e, prin însușirea reglementărilor Codului Civil acordând exercițiul
acesteia ambilor părinți, în comun, eventualele probleme urmând a fi
examinate după aplicarea practică a instituției de către părinți, pe
parcursul mai multor ani. Acesta este și motivul p entru care, din punct de
vedere juridic, instituția nu necesită o explicație suplimentară, importanță
aici având respectarea regulii Codului Civil, iar exercitarea practică a
autorității părintești comune să se realizeze într -o manieră
corespunzătoare inte reselor copilului.

4.2. Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte

Excepția de la regula potrivit căreia ,,autoritatea părintească se
exercită de către ambii părinți, conform principiul coparentalității în
comun, în mod egal și în mod exclusiv”137 o constituie exercitarea
unilaterală a autorității părintești.
Autoritatea părintească se exer cită de către un singur părinte atunci
când celălalt părin te se află într -una dintre următoarele situații: a fost
decăzut din exercițiul drepturilor părintești, a fost pus sub interdicție, a
decedat, a fost declarat mort prin hotărâre judecătorească sau se află în
neputința de a -și exprima voința din orice alt m otiv.
Cu toate acestea, prin excepție de la acest principiu, instanța de
tutelă poate hotarî ca autoritatea părintească să se exercite numai de
către unul din părinți și în cazul desfacerii sau anulării căsătoriei, dar și în
cazul părinților care nu sunt căsătoriți și nici nu mai conviețuiesc.
O problemă ce s -a pus în discuție și s -a dezbătut într -un articol de
specialitate138 este cea a posibilității unui părinte de a renunța la exercițiul
autorității părintești prin simpla sa cerere. Însă, în afară de cazu rile
prevăzute de legiuitor în art. 507 din Codul Civil , niciun părinte nu poate
cere să nu i se acorde sau să i se retragă autoritatea părintească pe care

136 Ionescu Bogdan, op. cit., p. 72.
137 Motica Adina Renate, op. cit., p. 339.
138 Păuna Neculae, Ramona Cîrlig, Interpretări ale autorității părintești potrivit Noului Cod Civil , în
Revista Română de Jurisprudență nr. 4/2012 , pp. 243 -249.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
53
o are asupra copilului, deoarece aceasta reprezintă nu numai un drept al
părinților, ci și al copilu lui.
Din intepretarea art. 397 și 398 din Codul Civil rezultă că părintele
care va exercita autoritatea părintească va avea toate drepturile și
obligațiile care dau conținut autorității părintești , atât cele cu privire la
persoana copilului, cât si cele c u privire la bunurile acestuia , celălalt
părinte păstrând numai dreptul de a veghea asupra modului de creștere
și educare a copilului și dreptul de a consimți la adopția acestuia. Astfel
că, exercitarea autorității părintești de către un singur părinte nu trebuie
confundată cu decăderea din exercițiul drepturilor părintești.
Unul din cazurile în care exercițiul autorității părintești r evine ope
legis unui singur părinte, respectiv părintelui supraviețuitor, este cazul
morții constatate fizic sau declarate prin hotărâre judecătorească. Dacă
hotărârea de declarare a morții va fi anulată, atunci acel părinte își va
recăpăta drepturile și î ndatoririle părintești.
În ceea ce privește punerea sub interdicție a unuia dintre părinți,
aceasta are ca efect lipsirea părintelui de capacitatea de exercițiu și
instituirea tutelei, cel pus sub interdicție este prezumat a nu avea
discernământ, astfel că autoritatea părintească se va exercita de către
celălalt părinte139.
Cu privire la instituția decăderii și în funcție de întinderea acesteia
apar două ipoteze: o primă ipoteză conform căreia decăderea este totală,
astfel că exercițiul autorității părintești revine celuilalt părinte, iar în a
doua ipoteză, în cea a decăderii parțiale, părintele poate fi decăzut doar
din exercițiul anumitor drepturi cu privire la copil, astfel că în privința
celorlalte drepturi din exercițiul cărora nu este decăzut, părinții v or lua
deciziile împreună. După cum este reglementat în art. 512 din Codul Civil
și după cum am menționat și în secțiunea privind decăderea din exercițiul
drepturilor părintești ca și sancțiune aplicabilă părinților, aceasta are
caracter temporar, exerciți ul putând fi redat părintelui, însă numai dacă
au încetat împrejurările care au condus la aplicarea sancțiunii, iar
părintele nu mai pune în pericol viața, sănătatea sau dezvoltarea
copilului.
Referitor la neputința unui părinte de a -și exprima voința, leg ea nu
precizează expres care sunt acele împrejurări care îl pot pune pe unul
dintre părinți în imposibilitate, însă, după cum s -a apreciat în doctrină140,
putem reține, cu titlu de exemplu, următoarele cazuri: dispariția unui
părinte, contrarietatea de inter ese, împiedicarea părintelui de a îndeplini
un act, privarea de libertate, abandonarea familiei și emiterea unui ordin
de protecție.
Într-o opinie doctrinară s -a considerat faptul că art. 507 din Codul
Civil ,,înglobează exclusiv situații/cazuri obiective , care, odată produse în

139 Lupașcu Dan, Crăciunescu Cristiana Mihaela, op. cit., p. 561.
140 Lupașcu Dan, Crăciunescu Cristiana Mihaela, op. cit., p. 562 -564.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
54
realitatea obiectivă(realitatea existentă în afara conștiinței omenești și
independentă de ea), declanșează ope legis exercitarea autorității
părintești de către un singur părinte”141, oferind în acest sens un exemplu
de caz concret în care părintele unui copil minor moare, întocmindu -i-se,
după ce se constată moartea biologică a acestuia, certificatul de deces.
Astfel că, celălalt părinte al minorului va exercita singur autoritatea
părintească prin chiar efectul legii, nefiind necesa r să se demareze o
procedură prin care să i se constate autoritatea părintească exclusivă.
Tot acest doctrinar a afirmat că un motiv frecvent invocat pentru
conferirea autorității părintești exclusive îl constituie împrejurarea că
părintele la care nu s -a stabilit locuința minorului lucrează sau este stabilit
în altă țară, însă se pare că acest motiv este insuficient pentru a conduce
la devierea de la regula autorității părintești comune .
Coroborând art. 398 din Codul Civil cu art. 36, alin. (7) din Legea
privind protecția și promovarea drepturilor copilului , sunt motive
întemeiate pentru ca instanța să decidă ca autoritatea părintească să se
exercite exclusiv: alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a
celuilalt părinte, violența față de copil sau față de celălalt părinte,
condamnările pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri,
infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violență, precum și
orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din
exercitarea de către acel părinte a autorității părintești.
Chiar dacă, în prezent, există o enumerare a acestor motive
întemeiate, timp de doi ani după intrarea în vigoare a Codului Civil,
instanțele de judecată au fost nevoite să motiveze îndepărtarea unui
părinte de la exercițiul autorității părintești, deoarece timp de doi ani nu a
existat o enumerare a motivelor.
O situație în care se justifică exercitarea autorității părintești de
către un singur părinte este întâlnită în practica judecătorească din
Quebec142, situație descrisă, de altfel, într -un articol de specialitate143:
Într-o decizie pronunțată de Curtea de Apel din Quebec în anul
2011 s -a arătat că pentru stabilirea interesului superior al copilului se vor
avea în vedere atât posibilitățile financiare ale fie cărui părinte, cât și
aspecte ce țin de bunăstarea psihologică, spirituală și emoțională a
copilului, pentru a putea ține piept vieții de adult ce îl așteaptă. Mai mult
decât atât, Curtea a stabilit 22 de criterii în funcție de care să fie stabilit și
evaluat interesul superior al copilului, și anume: nevoia de stabilitate a

141 Ionescu Bogdan, Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte. O perspectivă practică ,
în Revista Română de Drept Privat nr. 3/2018, p p. 175-176.
142 Provincia Quebec, Districtul Quebec, Curtea Superioară, Decizia QCCS nr. 59 din 8
februarie 2011, disponibilă și accesată pe web:
http://www.jugements.qc.ca/php/decision.php?liste=73583581&doc=D50AA705361717F4
EFF755EFFF826AE32 8C6F7586D9B4EF381A4EA01434E613D&page=1#_ftn3 la data de
21.04.2019, ora 09:30.
143 Barbur Diana Flavia, Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte , în Revista Română
de Drept Privat nr. 2/2014, pp. 22 -35.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
55
copiilor, stabilirea părintelui care are relația mai puternică și mai
sănătoasă cu copilul, capacitatea părintelui de a crește copilul,
disponibilitatea părintelui, morala și valorile t ransmise copiilor, implicarea
părintelui în educația copiilor, protecția sănătății mintale și fizice a
copilului, importanța pe care o acordă fiecare părinte implicării celuilalt
părinte în educația copilului, colaborarea, comunicarea, angajamentul
părinte lui în furnizarea hranei, îmbrăcămintei și adăpostului, sănătatea
fizică a fiecărui părinte, sănătatea psihică a fiecărui părinte, prezența și
apropierea familiei extinse, importanța acordată neimplicării copilului în
conflictele dintre părinți, angajament ul asumat în ceea ce privește
dezvoltarea abilitaților copilului, stabilirea unei legături cu prietenii
copilului, opinia exprimată de către copil, implicarea și dorința de a
răspunde nevoilor unui copil cu nevoi speciale, stabilitatea fiecărui părinte
în parte, menținerea legăturilor dintre frați, contribuția la creșterea stimei
de sine a copilului .
Curtea a stabilit și criteriile care trebuie să fie avute în vedere la
pronunțarea unei decizii prin care se stabilește exercitarea autorității
părintești de către unul dintre părinți. Aceste criterii sunt: interesul
superior al copilului , stabilitatea, capacitatea părinților de a comunica,
apropierea locuinței părinților, existența sau lipsa conflictului între părinți,
cu mențiunea că unele dificultăți de comu nicare între părinți nu constituie
un obstacol în calea exercitării î n comun a autorității părintești.
Pract ica și doctrina din alte state, de unde legiuitorul român s -a
inspirat , au stabilit criteriile în funcție de care se analizează dacă este
sau nu ju stificată o cerere de exercitare a autorității părintești de către un
singur părinte. Judecătorul chemat să judece o astfel de cerere va fi
nevoit să analizeze fiecare situație în parte, pentru a vedea dacă
exercitarea autorității părintești trebuie să se facă de către ambii părinți
sau doar de către unul dintre aceștia.
Referitor la practica judecătorească din România, în același articol
menționat anterior144 s-a arătat că simplul acord al părinților, în absența
unor alte argumente care să intre în categoria motivelor întemeiate astfel
încât autoritatea părintească să fie unilaterală, nu poate constitui suficient
temei pentru a se renunța la aplicarea regulii exercițiului în comun a
autorității părintești.
Aceeași autoare consideră că legiuitorul putea să introducă și lipsa
de interes a unuia sau refuzul unuia dintre părinți de a -i acorda copilului
tratamentul medical prescris în cazul unui diagnostic cert ca ș i motiv
întemeiat ce ar avea ca rezultat exercitarea autorității părintești de către
un singur părinte. Spre exemplu, în cazul unei boli grave și dacă minorul
necesită o intervenție chirurgicală sau un tratament medicamentos mai
dur, medicul nu poate inter veni sau administra acel tratament, fără

144 Barbur Diana Flavia, Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte , în Revista Română
de Drept Privat nr. 2/2014 , pp. 22 -35.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
56
acordul prealabil al părinților. Iar în cazul în care acea intervenție i -ar
salva viația copilului, atunci părintele ce a refuzat sau a fost lipsit de
interes devine răspunzător, ținând cont de faptul că este princi palul
responsabil de creșterea, sănătatea și dezvoltarea fizică a copilului și,
pentru a nu aduce atingere interesului superior al copilului, se poate
renunța, în acest exemplu, la regula exercițiului în comun a autorității
părintești.

4.3. Exercitarea autorității părintești după divorț

Conform dispozițiilor legale ale art. 397 și 398 din Codul Civil, d upă
desfacerea căsătoriei prin divorț, autoritatea părintească se exercită în
comun de către ambii părinți, cu excepția cazului în care instanța de
tutelă, pe baza unor motive temeinice și având în vedere interesul
superior al copilului, hotărăște ca exercițiul autorității părintești să îi revina
unuia dintre părinți.
În acest din urmă caz, părintele căruia nu îi revine exercițiul
autorității părintești păstrează numai dreptul de a veghea asupra modului
în care copilul este crescut și educat și dreptul de a consimți la adopția
acestuia. Art. 399 din Codul Civil prezintă o excepție de la excepție,
conform căreia instanța poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau
la o altă familie, ori persoană sau într -o instituție de ocrotire și anume
exercitarea autorității părintești de către alte persoane, sancțiune
prezentată în capitolul anterior al lucrării .
Regula exercițiului în comun a autorității părintești se aplică și în
cazul divorțului părinților, iar prin aceasta doresc să subliniez faptul că
divorțul este al părinți lor, nu al copilului cu unul dintre părinți , astfel că ei
trebuie să aibă o colaborare bună c u privire la aducerea la îndeplinire a
tuturor drepturilor și obligațiilor lor față de copii, exercitând instituția
autorității părintești în comun.
Odată cu pronunțarea hotărârii de divorț și în cazul în care există
copii minori, instanța se va pronunța ș i cu privire la următoarele aspecte:
modul de exercitare a autorității părintești, locuința copilului după divorț,
drepturile părintelui separat de copil și stabilirea contribuției părinților,
aspecte pe care am ales să le discutăm , pe scurt, în cele ce ur mează.
În vechea reglementare, cea a Codului Familiei, în art. 42, odată cu
pronunțarea divorțului, instanța încredința copi lul minor unuia dintre
părinți, în schimb ce acum, în Codul Civil, în art. 397 este menționat
faptul că după divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor
părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel. Deosebirea esențială
între cele două reglementări constă în modul d e exercitare a autorității
părintești. Însă trebuie remarcat și faptul că termenul de încredințare a
fost înlocuit cu cel al exercitării autorității părintești.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
57
Recursul în interesul legii a fost admis de către Înalta Curte de
Casație și Justiție145 stabile ște că prevederile art. 396 -404 din Codul Civil,
referitoare la efectele divorțului cu privie la raporturile dintre părinți și
copiii lor minori, sunt aplicabile și cererilor formulate înaintea intrării în
vigoare a Noului Codului Civil și aflate pe rolul instanțelor de judecată în
căile de atac.
Practica neunitară ce face obiectul prezentului recurs în interesul
legii a fost generată de aplicarea dispozițiilor Codului Civil asupra
cererilor referitoare la exercitarea autorității părintești ca urmare a
divorțului, cereri formulate anterior datei de 1 octombrie 20 11, data intrării
în vigoare a Noului Cod C ivil, și aflate, în prezent, pe rolul instanțelor de
judecată în căile de atac. Astfel că, s -a realizat o modernizare a legislației
vizând familia, fiind re glementată pentru prima dată în mod expres
instituția autorității părintești.
Prevederile art. 400 din Codul Civil fac trimitere la locuința copilului
după divorț în cazul neînțelegerii dintre părinți, și anume că instanța de
tutelă stabilește, odată cu pr onunțarea divorțului, locuința copilului minor
la părintele cu care locuiește în mod statornic. În situația în care până la
divorț copilul a locuit cu ambii părinți, instanța va ține seama de interesul
superior al acestuia în stabilirea locuinței la unul dintre ei.
Locuința alternantă146 sau garda partajată147, după cum este
denumită în doctrină, a fos t o problemă ce s -a ridicat în jurisprudență.
Spre exemplu, într -o sentință civilă148, instanța a stabilit locuința copilului
alternativ, câte o săpt ămână la fiecare dintre părinți, în condițiile în care
aceștia locuiau aproape unul de celălalt. Prin soluția oferită, instanța a
simplificat și situația obligației de întreținere, stabilind compensarea
acestei obligații de care părinții se vor achita în natură.
Într-o altă cauză analizată în primul capitol al lucrării149, Curtea a
statuat că interesul superior al copilului prezintă un dublu aspect: de a le
garanta copiilor o evoluție într -un mediu sănătos și de a menține
legăturile acestora cu familia cu excepția cazului în care aceasta s -a
arătat nedemnă, deoarece distrugerea legăturii determină ruperea
copilului de rădăcinile sale, opinie exprimată astfel în doctrină150.

145 Decizia nr. 4 din martie 2013 privind aplicarea dispozițiilor Noului Cod Civil asupra cererilor
referitoare la exercitarea autorității părintești ca urmare a divorțului , prin care Înalta Curte de Casație și
Justiție – completul competent să judece recursul în interesul legii – a admis recursul în interesul legii,
decizie publicată în Monitorul Oficial al României nr. 226 din 19 aprilie 2013 .
146 Lupașc u Dan, Crăciunescu Cristiana Mihaela, op. cit., p. 567.
147 Ionescu Bogdan, Mic studiu asupra găzduirii egalitare a minorilor după divorț , Editura Universul
Juridic, București, 2018, pp. 99 -102.
148 Judecătoria Sectorului 4 București – Sentința civilă nr. 4080 din 16.04.2013, disponibilă și accesată
pe web: https://docs.google.com/file/d/0B -iOqOKLc35PLXByTHVaUzhXQ0k/edit la data de
25.04.2019, ora 14:40.
149 Hotărârea din 26 mai 2009 in cauza Amanalachioai împotriva României, publicată în Monitorul
Oficial nr. 720 din 26 octombrie 2009.
150 Robert -Adrian Deliu, Exercitarea autorității părintești după divorț , în Revista Universul Juridic nr.
4/aprilie 2017, p. 61.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
58
Art. 401 din Codul Civil intitulat ,,Drepturile părintelui separat de
copil” prevede faptul că dacă locuința copilului s -a stabilit la locuința
unuia dintre părinți, atunci celălalt părinte va avea dreptul de a păstra
legături personale cu acesta, la fel cum, în mod corelativ, și copilul are
dreptul de a avea legături personale cu părintele de care a fost separat.
Acest articol, în coroborare cu art. 496, alin. (5) stabilește, după cum s -a
denumit î n literatura de specialitate, ,,dreptul de găzduire”151, care se
referă la dreptul părintelui de a avea legături personale cu minorul, la
locuința acestuia, a părintelui. Acest drept poate fi limitat numai în
condițiile legii, pentru motive temeinice, ținând seama de faptul că
legăturile de atașament dintre părinte și copil sunt au o deosebită
importanță pentru dezvoltarea și formarea copilului. Cu privire la acest
aspect am făcut unele precizări și în capitolul referitor la drepturile și
obligațiile părinteș ti, astfel că ne mai rămâne o singură problemă de
discutat, cea a stabilirii contribuției părinților.
Sub titlul marginal ,,Stabilirea contribuției părinților”, în art. 402 din
Codul Civil se ascunde, de fapt, ,,obligația de întreținere care incumbă
părinților față de copiii lor minori”152, astfel că dispozițiile legale privind
obligația de întreținere fiind aplicabile. Divorțul nu influențează
executarea obligației de întreținere, care va rămâne în sarcina ambilor
părinți.
De regulă, obligația de între ținere se execută în natură, prin
asigurarea celor necesare traiului și, după caz, a cheltuielilor pentru
educare, învățătură și pregătire profesională, regulă înscrisă în art. 530
din Codul Civil.
Tot aici se menționează și despre intervenția instanței d e tutelă,
care dispune executarea obligației prin plata unei pensii de întreținere,
stabilită în bani, în cazul în care obligația nu se execută de bunăvoie.
Obligația de întreținere subzistă și în cazul decăderii din exercițiul
drepturilor părintești, moti vul fiind acela că legătura de filiație continuă să
existe, părinții pierzând numai exercițiul drepturilor, nu și al îndatoririlor, în
considerarea interesului superior al copilului153.
În conformitate cu o opinie împărtășită în doctrină154, obliga ția de
întreținere a copiilor minori de către părinți este o obligație primordială, ce
se datorează faptului ca minorii sunt temporar incapabili să -și asigure
existența, aceștia necesitând să fie educați și învățați să își satisfacă, la
împlinirea vârstei majoratului, existența proprie, iar această obligație
revine în sarcina ambilor părinți, în egală măsură, odată cu nașterea
copilului.

151 Ionescu Bogdan, Exerc itarea autorității părintești după divorț , Editura Universul Juridic, București,
2012, p. 73.
152 Șcheaua Marius, Oprescu Mugurel Marius, Oprescu Mihaela Adriana, op. cit., p. 307.
153 Nicolae Ioana, op. cit., p. 328.
154 Prutean Taisia, Obligația părinților de a-și întreține copiii minori , în Revista Națională de Drept (din
Republica Moldova) nr. 12/2016, p. 50.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
59
Un exemplu relevant din practica judiciară în care Curtea
Constituțională a României s -a pronunțat cu privire la cheltui elile de
întreținere suportate de părinți, în cazul divorțului este cel oferit anterior în
lucrare, în secțiunea dedicată obligației de întreținere.155
Un alt exemplu156 este cauza în care reclamanta nu a dovedit că
pârâtul realizează venituri din muncă în Ins ulele Bahamas sau că era
angajat în muncă la momentul introducerii cererii ori pe parcursul
procesului de divorț, câtă vreme fotografiile depuse de aceasta la dosar,
în care pârâtul apare într -o salopetă, în incinta unui șantier naval, în
ipostaze care gen erau prezumția simplă că acesta desfășoară activități
lucrative , au fost efectuate, anterior datei menționate pe rețeaua de
socializare de unde au fost preluate.
Cu toate acestea, în considerarea faptului că pârâtul a lucrat o
perioadă îndelungată de timp în Insulele Bahamas și a împrejurării că se
află în continuare în aceeași țară, putându -se prezuma că realizează
venituri, chiar dacă nu ar fi angajat în baza unui contract de muncă,
întrucât, în caz contrar, nu ar avea el însuși posibilități materiale pentru a
se întreține, instanța îl va obliga pe pârât să plătească reclamantei, în
favoarea minorului, o pensie de întreținere de 300 USD lunar, începând
cu data introducerii acțiunii și până la împlinirea de către minor a vârstei
majoratului.
Astfel că, instanța, bazându -se pe prezumția că părintele realizează
venituri, constată că sunt întrunite condițiile legale pentru obligarea
pârâtului la plata pensiei de întreținere în favoarea minorului . Sunt de
părere că decizia instanței a fost corectă raportat la detaliile speței,
niciunul dintre părinți nu trebuie să fie scutit de contribuția la cheltuielile
de întreținere a copilului, chiar și dacă părintele la care își are locuința
minorul are suficiente mijloace de trai, pentru că ambii părinții au aceleași
drepturi și obligații față de copilul lor. Prin urmare, interesul superior al
copilului primează indiferent de situație și indiferent de modul de
exercitare a autorității părintești.
În încheierea acestui capitol, susțin ideea conform căreia
autoritatea părintească se referă la orientarea generală a copilului și la
ceea ce este important pentru el, iar nu la decizii cotidiene, care privesc
viața de zi cu zi, iar aceasta trebuie să se ex ercite în comun și după
divorț, pentru că divorțul este al părinților, nu al c opilului cu unul dintre
părinți, motiv pentru care copilul nu trebuie să fie influențat într -un anume
mod sau afectat de neînțelegerile părinților.

155 Curtea Constituțională a României – Decizia nr. 77/2010 publicată în Monitorul Oficial al României nr.
128 din 25 februarie 2010.
156 Judecătoria Mang alia- Sentința civilă nr. 1147/26.06.2014, definitivă prin Decizia nr. 699/6 iunie
2016 a Tribunalului Constanța prin care s -au respins ca nefondate apelurile formulate, disponibilă și
accesată pe web: http://portal.just.ro/254/Lists/Jurisprudenta/DispForm.aspx?ID=155 la data de
30.04.2019, ora: 15:00.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
60
CONCLUZII

Deși actualul Cod Civil a preluat o mare parte din vechile dispoziții
regăsite în Codul Familiei, apreciez că noile reglementări sunt cu mult
superioare, în sensul că acestea sunt actualizate conform exigențelor
actelor normative, spre exemplu, Legea nr. 272/2004 privind p rotecția și
promovarea drepturilor copilului.
În lumina dispozițiilor Codului Civil cu privire la autoritatea
părintească, consider că legiuitorul a fost explicit, coerent și a oferit
informații aproape suficiente pentru a înțelege în totalitate și a pune în
aplicare noțiunile descrise în prezenta lucrare. Spun aproape suficiente în
sensul că, din punctul meu de vedere, era necesar să se ofere o definiție
a interesului superior al copilului sau exemple , principiu care stă la baza
instituției autorității p ărintești și care se regăsește în art. 263, însă care nu
are o definiție sau o situație expusă cu titlu de exemplu. La susținerea
acestui punct de vedere, adaug și ideea conform căreia instanțele, în
cauzele cu privire la minori și exercitarea autorității părintești, decid
numai în interesul superior al copilului , astfel că ar trebui, totuși, ca
acestui concept să îi fie oferită o definiție de legiuitor. Mai mult decât atât,
sunt de părere că este vorba despre interesele copilului, nu doar de un
singur inte res.
După cum am menți onat și în partea introductivă , lucrarea de față
nu are un caracter pur teoretic , încercând, pe parcursul acesteia, pe cât
posibil, să nuanțez și caracterul practic prin scurta expunere a unor
spețe.
Scopul lucrării este acela de a ușura înțelegerea și însușirea
instituției autorității părintești, în general, dar privește și celelalte noțiuni
referitoare la exercițiul autorității părintești, printre care amintim de:
principiile și durata autorității părintești, drepturile și obligați ile părintești
cu privire la persoana și la bunurile copilului, răspunderea și sancțiunile
aplicabile părinților în cazul neîndeplinirii obligațiilor părintești, și, în cele
din urmă, modurile de exercitare a autorității părintești (regula și excepția
de la regulă).
Cu toate că nucleul central rămâne cel al exercitării în comun a
autorității părintești, după cum se procedează și în practica judiciară, în
situațiile excepționale prezentate în ultimul capitol, exercițiul autorității
părintești poate reveni și numai unuia dintre părinți. Însă, aceasta este o
excepție, iar instanțele trebuie să se bazeze pe interesul superior al
copilului în stabilirea unei decizii privind exercitarea autorității părintești.
Prin urmare , în această lucrare am încercat să explic și, totodată,
să exemplific toate noțiunile ce intră în conținutul autorității părintești,
insistând asupra drepturilor și obligațiilor părintești, sancțiunii decăderii
din exercițiul drepturilor părintești și asupra modurilor de exercitare a
autorității p ărintești, care, în opinia mea reprezintă pilonii principali ai
instituției.

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
61

BIBLIOGRAFIE

I. Cursuri, tratate, monografii, coduri comentate, culegeri de
jurisprudență:

1. Avram Marieta, Drept civil. Familia , ed. a 2 -a, Editura Hamangiu,
București, 2016
2. Barbur Diana Flavia, Autoritatea părintească , Editura Hamangiu,
București, 2016
3. Bodoașcă Teodor, Dreptul familiei , ed. a 3 -a, Editura Universul
Juridic, București, 2015
4. Frențiu Gabriela Cristina, Comentariile Codului Civil – Familia ,
Editura Hamangiu, Bucu rești, 2012
5. Frențiu Gabriela Cristina, Dreptul familiei. Practică judiciară conform
Noului Cod Civil. Jurisprudență C.E.D.O. , Editura Hamangiu, București,
2013
6. Hageanu Cristina Codruța, Dreptul familiei și actele de stare civilă ,
Editura Hamangiu, București, 2012
7. Hageanu Cristina Codruța, Dreptul familiei și actele de stare civilă ,
ed. a 2 -a, Editura Hamangiu, București, 2017
8. Ionescu Bogdan, Exercitarea autorității părintești după divorț ,
Editura Universul Juridic, București, 2012
9. Ionescu Bogdan, Mic studiu asupra găzduirii egalitare a minorilor
după divorț , Editura Universul Juridic, București, 2018
10. Lupașcu Dan, Crăciunescu Cristiana Mihaela, Dreptul familiei , ed. a
3-a, Editura Universul Juridic, București, 2017
11. Motica Adina Renat e, Dreptul civil al familiei. Raporturile
nepatrimoniale. Curs teoretic și practic , ed. a 2 -a, Editura Universul
Juridic, București, 2018
12. Nicolae Ioana, Dreptul familiei in context na țional și în raporturile de
drept internațional privat , Editura Hamangiu, București, 2014
13. Pivniceru Mona -Maria, Luca Cătălin, Interesul superior al copilului.
Expertiza psihologică în caz de separarea/divorțul părinților , Editura
Hamangiu, București, 2016
14. Șcheaua Marius, Oprescu Mugurel Marius, Oprescu Mihaela
Adriana , Noul Cod Civil comentat și adnotat. Despre familie, art. 258 -534,
Editura Rosetti International, București, 2015
15. Udroiu Mihail, Drept penal. Partea generală , ed. a 3 -a, Editura C.H.
Beck, București, 2016
16. Vlădoiu Nasty Marian, Drept penal român. Partea sp ecială , Editura
Universul Juridic, București, 2014

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
62

II. Legislație:

1. Noul Cod Civil, adoptat prin Legea nr. 287/2009 (modificată prin
Legea nr. 71/2011), republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 505 din 15
iulie 2011
2. Noul Cod Penal, adoptat prin Legea nr. 286/2009 (modificată prin
Legea nr. 187/2012, Legea nr. 63/2012, Legea nr. 27/2012, Legea nr.
159/2014, OUG nr. 18/2016, Legea nr. 151/2016 Legea nr. 193/2017,
Legea nr. 8/2017 și Legea nr. 49/2018 ), publicat în Monit orul Oficial nr.
510 din 24 iulie 2009; Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 286/2009 privind Codul Penal a fost publicată în Monitorul Oficial
nr. 757 din 12 noiembrie 2012
3. Constituția României, republicată în Monitorul Oficial nr. 76 7 din 31
octombrie 2003
4. Convenția Europeană a Drepturilor Omului
5. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene
6. Convenția cu privire la drepturile copilului adoptată de Adunarea
Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989,
republicată în Monitorul Oficial nr. 314 din 13 iunie 2001
7. Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor
copilului, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 159 din 5 martie
2014, cu modificările și completările ulterioare (modificată prin: OUG nr.
65/2014, Legea nr. 131/2014 și Legea nr. 52/2016)
8. Legea locuinței nr. 114/1996, republicată în Monitorul Oficial nr. 393
din 31 decembrie 1997 și modificată prin Legea nr. 143/2017, republicată
în Monitorul Oficial nr. 461 din 20 iunie 2017
9. Legea nr. 277/2010 privind alocația pentru susținerea familiei,
republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 785 din 22 noiembrie 2012
10. Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între
femei și bărbați, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 326 din 5
iunie 2013

III. Jurisprudență:

1. Decizia nr. 4 din martie 2013 privind aplicarea dispozițiilor Noului
Cod Civil asupra cererilor referitoare la exercitarea autorității părintești ca
urmare a divorțului, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție – completul
competent să judece recursul în interesul legii – a admis recursul în
interesul legii, decizie publicată în Monitorul Oficial al României nr. 226
din 19 aprilie 2013
2. Decizia civilă nr. 5694 din 10.12.2013, disponibilă și accesată pe
web: https://www.jurisprudenta.com/jurisprudenta/speta -lm8hxoj/ la data
de 24. 11.2018 , ora 13:30 (decizie civilă de la Curtea de Apel Oradea)

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
63
3. Decizia nr. 77/2010 din 21 ianuarie 2010 referitoare la respingerea
excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 86 și art. 94 din Codul
familiei, decizie publicată în Monitorul Oficial al României nr. 128 din 25
februarie 2010 (decizie a Curții Constituționale a României)
4. Decizia nr. 150 din 3 martie 2006 referitoare la capacitatea de
exercițiu restrânsă a mino rului care a împlinit vârsta de 14 ani și care
poate promova acțiuni în instanță, cu încuviințarea părinților, disponibilă
și accesată pe web:
http://portal.just.ro/88/SitePag es/jurisprudenta.aspx?id_inst=88 la data de
12.02.2019, ora 17:40 (decizie a Tribunalului Tulcea)
5. Decizia nr. 309/2015 din 12.03.2015 privind exercitarea autorității
părintești de către alte persoane, disponibilă și accesată pe web:
https://www.jurisprudenta.com/jurisprudenta/speta -cjmu23p/ la data de
14.03.2019, ora. 15:30 (decizie a Tribunalului Gorj)
6. Sentința civilă nr. 4080 din 16.04.2013, disponibilă și acce sată pe
web: https://docs.google.com/file/d/0B –
iOqOKLc35PLXByTHVaUzhXQ0k/edit la data de 25.04.2019, ora 14:40
(sentință a Judecătoriei Sectorului 4 București)
7. Sentința civilă nr. 1147/26.06.2014, definitivă prin Decizia nr. /6
iunie 2016 a Tribunalului Constanța prin care s -au respins ca nefondate
apelurile formulate , disponibilă și accesată pe web:
http://portal.just.ro/254/Lists/Jurisprudenta/DispForm.aspx?ID=155 la
data de 30.04.2019, ora: 15:00 (sentință a Judecătoriei Mangalia)
8. ICCJ, Secția penală – Decizia nr. 1646/2 009 din 05.05.2009,
disponibilă si accesată pe web: https://legeaz.net/spete -penal -iccj-
2009/decizia -1646 -2009 la data de 09.04.2018, ora 13:20
9. Hotărârea din 26 mai 2009 in cauza Amanalachioai împotriva
României, publicată în Monitorul Oficial nr. 720 din 26 octombrie 2009
10. CEDO, Secția IV, Cauza Glass și alții co ntra Marea Britanie, petiția
nr. 61827/00 din 9 martie 2004, disponibilă și accesată pe web:
https://jurisprudentacedo.com/Glass -si-altii-versus -Marea -Britanie -Glass –
si-altii-versus -Marea -Britanie.html la data de 18.12.2018 , ora 15:20
11. CEDO, Secția I, C auza Ignaccolo -Zenide împotriva României,
petiția numărul 31679/96 din 11 ianuarie 2000, publicată în Monitorul
Oficial al României, nr. 6 din 8 ianuarie 2001, disponibilă și accesată pe
web: https://jurisprudentacedo.com/Ignaccolo -Zenide -c.-Romaniei.html la
data de 21.01.2019, ora 14:30
12. Provincia Quebec, Districtul Quebec, Curtea Superioară,
Decizia QCCS nr. 59 din 8 februarie 2011, disponib ilă și accesată
pe web:
http://www.jugements.qc.ca/php/decision.php?liste=73583581&do
c=D50AA705361717F4EFF755EFFF826AE32 8C6F7586D9B4EF3
81A4EA01434E613D&page=1#_ftn3 la data de 21.04.2019, ora
09:30

Autoritatea părintească Branciog Miruna -Elena
64
IV. Articole și studii de specialitate:

1. Nicolae Ioana, Scurte considerații privind decăderea din exercițiul
drepturilor părintești , în Revista Universul Juridic nr. 12/decembrie 2016
2. Bodoașcă Teodor, Decăderea din exercițiul drepturilor părintești
potrivit actualului Cod Civil , în Revista Dreptul nr. 11/2014
3. Marieta Avram, Puterile tutorelui asupra sumelor de bani din
conturile persoanei ocrotite , în Revista Curierul Judiciar nr. 4/2015
4. Păuna Neculae, Ramona Cîrlig, Interpretări ale autorității părintești
potrivit Noului Cod Civil , în Revista Română de Jurisprudență nr. 4/2012
5. Ionescu Bogdan, Exercitarea autorității părintești de către un singur
părinte. O perspectivă practică , în Revista Română de Drept Privat nr.
3/2018
6. Barbur Diana Flavia, Exercitarea autorității părintești de către un
singur părinte , în Revista Română de Drept Privat nr. 2/2014
7. Robert -Adrian Deliu, Exercitarea autorității părintești după divorț , în
Revista Universul Juridic nr. 4/aprilie 2017
8. Nicolescu Cristina, Aplicații ale teoriei abuzului de drept în materia
raporturilor de familie , în Revista de Științe Juridice Supliment nr. 2/2015
Volumul 32
9. Prutean Taisia, Obligația părinților de a -și întreține copiii minori , în
Revista Națională de Drept (din Republica Moldova) nr. 12/2016
10. Marieta Avram, Cristina Frîncu, Tranzacții pe piața de capital
în numele minorului , articol publicat în data de 18 aprilie 2014, disponibil
și accesat pe web: https://www.juridice.ro/318752/tranzactii -pe-piata -de-
capital -in-numele -minorului.html la data de 29.03.2019, ora 11:10
11. Ion Domilescu, Dificultăți în interpretarea și aplicarea art. 399
alin. (1), art. 400 alin. (3) Cod civil, din perspectiva exercitării exclusive a
autorității părintești de către alte persoane decât părinții copilului , articol
publicat în data de 01.10.2018, disponibil și accesat pe web:
https://www.juridice.ro/604670/d ificultati -in-interpretarea -si-aplicarea -art-
399-alin-1-art-400-alin-3-cod-civil-din-perspectiva -exercitarii -exclusive -a-
autoritatii -parintesti -de-catre -alte-persoane -decat -parintii -co.html la data
de 15.03.2019, ora 10:00