Autoritatea Parinteasca

AUTORITATEA PARINTEASCA

– PLAN –

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. CONCEPTUL DE AUTORITATE PARINTEASCA. ASPECTE GENERALE

Sectiunea 1. Scurt istoric. Aparitia notiunii de autoritate parinteasca

Sectiunea 2. Cadrul legal in materia autoritatii parintesti

2.1. Autoritatea parinteasca in Noul Cod civil

Sectiunea 3. Notiunea de autoritate parinteasca

Sectiunea 4. Aparitia si disparitia autoritatii parintesti

Sectiunea 5. Durata autoritatii parintesti

Sectiunea 6. Principiile generale ale autoritatii parintesti

CAPITOLUL II. CONTINUTUL AUTORITATII PARINTESTI

Sectiunea 1. Drepturile si indatoririle parintesti cu privire la persoana copilului

Dreptul si indatorirea de a creste copilul

1.2. Dreptul de a stabili numele copilului

1.3. Dreptul parintelui de a avea legaturi personale cu minorul

1.4. Dreptul de a stabili locuinta minorului

Sectiunea 2. Drepturile si indatoririle parintesti cu privire la patrimoniul copilului

Sectiunea 3. Modul de indeplinire a drepturilor si indatoririlor

CAPITOLUL III. EXERCITAREA AUTORITATII PARINTESTI ASUPRA COPILULUI

Sectiunea 1. Exercitarea autoritatii parintesti in comun.

Sectiunea 2. Exercitarea autoritatii parintesti de catre unul dintre parinti

Sectiunea 3. Exercitarea autoritatii parintesti dupa divort

3.1 Notiuni introductive

3.2 Exercitarea autoritatii parintesti de catre ambii parinti

3.3.Locuinta copilului dupa divort

3.4 Relatiile personale ale copilului cu parintii si rudele acestuia

3.5 Contributia parintilor la cheltuielile de crestere, educare, invatatura si pregatire profesionala a copiilor

CAPITOLUL IV. SANCTIUNI PENTRU NEINDEPLINIREA SAU INDEPLINIREA NECORESPUNZATOARE A INDATORIRILOR PARINTESTI

Sectiunea 1. Plasamentul copilului

Sectiunea 2. Plasamentul in regim de urgenta

Sectiunea 3. Decaderea din drepturile parintesti

3.1 Notiune si conditii

3.2 Intinderea decaderii

3.3 Obligatii in intretinere in cazul decaderii din exercitiul drepurilor parintesti

CAPITOLUL V. ELEMENTE DE DREPT COMPARAT

Sectiunea 1. Autoritatea parinteasca in Uniunea Europeana

Sectiunea 2. Autoritatea parinteasca in dreptul altor state

CONCULZII

Introducere

Prezenta lucrare trateaza un subiect

Lucrarea de fata isi propune sa trateze un subiect

Incearca sa fie cuprizatoare si totusi concise. Capitolele prezente in aceasta lucrare trateaza

Parintii au cea mai puternica influenta aupra dezvoltarii noastra ca oameni in societate, asupra modului in care suntem vazuti de celelalte personae si asupra modului in care ne vedem pe noi insine. Acestia joaca cel mai important rol in dezvoltarea, cresterea si formarea copiilor, a personalitatii acestora si totodata in formarea ca membrii ai unei societati civilizate.

Familia reprezinta baza fundamentala a formarii individului ca persoana sociala si baza fundamental a formarii de sine.

Un bun părinte se străduiește să asigure siguranța și sănătatea fizică a copiilor, precum și

dezvoltarea lor emoțională, mintală, spirituală.

In cadrul familiei, copilul este (sau cel putin ar trebui sa fie) invatat normele etice, morale, normele de conduit intr-o societate civilizata. Educația trebuie să se manifeste în permanență ca o acțiune unitară, coerentă, iar implicarea educației rezidă în strânsa legătură dintre familie și mediul educațional. Acest lucru impune ca părinții să fie parteneri egali în educația copilului.

Scurt istoric

Denumirea de autoritatea parinteasca este o creatie relativ noua si absenta din numeroase sisteme de drept.

In Romania, notiunea autoritatii parintesti si-a facut aparitia cu ocazia intrarii in vigoare a Noului Cod civil din data de 1 octombrie 2011, acesta având ca principală sursă de inspirație codul civil francez din 1804.

 Această notiune a autorității părintești are ca sursa de inspiratie dreptul francez și cel al provinciei Quebec, deși aceasta este prezenta si in alte sisteme de drept, printre care: sistemul de drept german, elvetian, belgian etc.

Autoritatea parinteasca este o notiune relativ noua si in dreptul francez, aceasta fiind introdusa in anul 1970.

Initial in dreptul francez era folosita sintagma de putere maritala sau autoritate paterna, termen ce isi avea originea in Codul Civil Napoleonian.

Introducerea autorității parentale în Franța constituie dovada egalizării îndatoririlor soțului și soției.

Până la intrarea in vigoare a Noului Cod civil , în legislația românească s-a folosit cu precadere expresia de “ocrotire parinteasca”. Aceasta fiind definita ca “mijloc juridic de ocrotire a monorului in care drepturile si indatoririle cu privire l apersoana si bunurile minorului se exercita, respectiv se indeplinesc de catre parintii sai” (nota s. Gheorghe Beleiu – “Drept civil roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil”, Casa de editura si presa “Sansa” SRL, Bucuresti, 1993, p. 357

Institutia autoritatii parintesti isi are influenta inca din dreptul roman.

Una din importantele institutii ale dreptului civil roman era puterea parinteasca cunoscuta sub denumirea de patria potestas. Aceasta reprezenta puterea pe care ascendentul o avea asupra persoanelor libere (liberi) ce faceau parte din familia lui, respectiv asupra descendentilor sai: fii, fiice, nepoti din fii numit filii familias. (nota subsol – A.G.Gavrilescu, “ Drepturile si obligatiile parintesti – Drept roman si drept comparat”, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2011

Drept urmare, institutia autoritatii parintesti nu poate fi considerate neaparat o noutate in sistemul romanesc, ci doar o noua denumire a aceleiasi institutii, care avea ca principal obiectiv “asigurarea ocrotirii copilului de catre parintii lui”.

Capitolul 1

Conceptul de autoritate parinteasca. Aspecte generale

Sectiunea 1. Notiunea de autoritate parinteasca

Potrivit dispozitiilor cuprinse in articolul 483 alin.1 din Noul Cod civil “autoritatea parinteasca este ansamblul de drepturi si indatoriri care privesc atat persoana, cat si bunurile copilului si apartin in mod egal ambilor”. Aceasta constituie cadrul general cu privire la drepturile si îndatoririle părintești privind persoana și bunurile copilului minor, exercitarea autorității părintești si decăderea din exercițiul drepturilor părintești. Asa cum rezulta din dispozitiile acestui articol.

Din acest prevederile acestui articol rezulta faptul ca, autoritatea parinteasca le apartine in mod primordial parintilor, conferindu-le in raport cu copiii acestora atat drepturi, cat si obligatii.

Aceste drepturi si obligatii se refera in principal la: ingrijirea, protectia, si educatia copilului minor, stabilirea rezidentei acestuia, administrarea patrimoniului acestuia, reprezentarea legala a minorului, dreptul de a se ocupa de acesta si de bunurile acestuia, dreptul de a hotari cu privire la locuinta acestuia.

Drepturile și îndatoririle părintești au rolul a-i servi părintelui la creșterea, educarea și călăuzirea copilului său de-a lungul diferitelor sale etape de dezvoltare și diferitelor situații în carea cesta s-ar putea afla, astfel o primă îndatorire îl obligă pe părinte să-și crească copilul având grijă de sănătatea și dezvoltarea fizică, de educarea, învațătura și pregătirea profesională a acestuia

Din punct de vedere etimologic, termenul de “autoritate” provine din cel de “auctoritas”, care inseamna putere data pentru exercitarea unei functii. Codul civil de la 1864 folosea notiunea de putere painteasca, iar Codul familiei a consacrat-o pe cea de ocrotire parinteasca (nota subs Lucia Irinescu, curs de dreptul familiei, Editura Hamangiu, 2015 pag 204)

Avand in vedere dispozitiile prevazute in Noul cod civil si in doctrina de specialitate, putem defini “autoritatea parinteasca” ca fiind puterea egala atribuita parintilor, prin care acestia au permisiunea de a decide cu privire la protectia, educatia, cresterea, locuinta, supravecgherea, patrimonial, etc… copilului acestora.

Sectiunea 2 – Cadrul legal intern si international in materia autoritatii parintesti

Cadrul legal intern privind autoritatea părintească este stabilit de noul Cod civil care îi consacră acesteia Cartea a II-a, Titlul IV, Capitolul I – „Dispoziții generale” (art. 483-486) și Capitolul II – „Drepturile și îndatoririle părintești” (art. 487-502); Capitolul al III-lea – „Exercitarea autorității părintești” (art. 503- 507). Însă dispoziții privitoare la ocrotirea copilului sunt cuprinse și în Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

In legea nr. 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului sunt preluate prevederile Conventiei ONU cu privire la drepturile copilului, ratificata de Romania prin Legea 18/1990. ( note subsol – conventia O.N.U reprezinta primul document normativ cu vocatie generala, care prezinta un catalog complet al drepturilor si libertatilor civile, politice, economice, sociale si cultural proprii copilului, care nu se rezuma doar la o declarative de principii, ci odata ratificata, are forta juridical obligatorie.

De asemenea, problematica legata de protectia drepturilor copilului itra deopotriva sub incidenta Conventiei europene privind drepturile si ibertatile fundamentale, respective a prevederilor art. 8 care consacra dreptul la respectarea vietii private si de familie.

Este de menționat că dreptul românesc în materia ocrotirii copilului, mai exact Legea nr. 272/2004, cât și dispozițiile corespunzătoare din Codul civil, sunt în concordanță cu dispozițiile Convenției privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile privind protecția copiilor, adoptată la Haga la 19 octombrie 1996, și ratificată de România în 20074 (denumită în continuare „Convenția de la Haga” sau „Convenția”) și Principiile legislației europene privind autoritatea părintească stabilite de Comisia asupra Dreptului European al Familiei ca recomandare pentru toate statele europene privind legislația familiei.

Este de observat de asemenea că, în dreptul românesc, în conformitate cu art. 2611 din actualul Codul civil român, legea aplicabilă autorității părintești se stabilește potrivit Convenției de la Haga. Convenția se aplică minorilor de la naștere și până la împlinirea vârstei de 18 ani, având ca obiect determinarea statului ale cărui autorități sunt competente să ia măsuri de protecție a copilului, legea aplicabilă, asigurarea recunoașterii și executării unor asemenea măsuri de protecție în toate statele semnatare și stabilirea cooperării între aceste state pentru atingerea obiectivelor Convenției. Potrivit Convenției, măsurile de protecție ale minorului se referă, între altele, la atribuirea, exercițiul și restrângerea răspunderii părintești, dreptul de încredințare, în special dreptul de a hotărî asupra locului de reședință al copilului, precum și dreptul de vizită, inclusiv dreptul de a lua copilul, pentru o perioadă limitată în alt loc decât reședința sa obișnuită. Conform art. 5 alin. 1 din Convenție, măsurile de protecție ale persoanei minorului sau ale bunurilor sale, pot fi luate de către autoritățile judiciare sau administrative ale statelor contractante de la reședința obișnuită a copilului. Conform art. 7 alin. 1 din Convenție, autoritățile statului contractant în care copilul își avea reședința obișnuită își păstrează competența și în cazul deplasării sau al neînapoierii ilicite a copilului, însă numai până când (i) copilul a obținut o reședință obișnuită în alt stat și fiecare persoană, instituție sau alt organism ce are dreptul de încredințare a încuviințat deplasarea, respectiv neînapoierea, sau (ii) dacă minorul a locuit în alt stat o perioadă de cel puțin un an după ce persoana, instituția sau organismul cu drept de încredințare a avut sau a trebuit să aibă cunoștință de locul unde se află copilul, dar nici o cerere de înapoiere introdusă în cursul acestei perioade nu a fost încă examinată, iar copilul s-a integrat în noul mediu.

Sectiunea 3. Autoritatea parinteasca in Noul Cod civil

În noua prevedere de drept comun, relațiile de familie în general revin, ca loc de reglementare distinctă, chiar în cuprinsul Codului civil. Se revine astfel la ideea anterioară a inexistenței, în realitate, a unei ramuri distincte de drept – dreptul familiei – deosebită de dreptul civil. Așadar, actualul Cod civil , pe lângă faptul că reglementează în întregime relațiile de familie, aduce însemnate modificări, o orientare fundamental diferită în ceea privește regimul matrimonial. Astfel, în Cartea a-II-a „Despre familie” sunt reglementate la titlul II – căsătoria, rudenia în titlul III, autoritatea părintească în titlul IV, iar obligația de întreținere în titlul V.

În ceea ce privește “autoritatea parinteasca” reglementată în titlul IV din Codul civil, este de observat că în România, pe perioada în care minorul este lipsit de maturitate fizică și intelectuală, acesta se bucură de ocrotire din partea persoanelor majore și capabile să decidă atât în privința persoanei, cât și a bunurilor sale. Acest lucru este valabil atât în cazul copilului rezultat din căsătorie, cât și în cazul copilului din afara căsătoriei. În dreptul românesc, prin Legea nr. 272 din 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului3 (denumită în continuare „Legea nr. 272/2004”), se menționează că prin copil se înțelege persoana care nu a împlinit 18 ani și nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu în condițiile legii.

Avand ca sursa de inspiratie Codul civil francez si cel din Quebec, autoritatea parinteasca vine cu elemente de noutate, ce prevad in primul rand faptul ca autoritate parinteasca va fi intotdeauna exercitata de catre ambii parinti, chiar si in situatia in care acestia sunt divortati. Totodata, Noul Cod civil defineste notiunea de “locuinta a a copilului minor” si incearca sa stabileasca regimul juridic al administrarii bunurilor copilului.

Noul Cod civil are ca principal punct de reper “ interesul superior al copilului”. In ipoteza in care ar exista neintlegeri intre parinti cu privire la modalitatea de indeplinire a indatoririlor parntesti, instanta de tutela are autoritatea de a decide cu privire la exercitiul drepturilor si indatoririlor parintesti.

O alta noutate adusa de Noul Cod civil este in materia ascultarii minorului. In conditiile in care instanta de tutela considera necesara ascultarea minorului in justa solutionare a cauzei, acesta poate fi ascultat chiar daca nu a implinit varsta de 10 ani. ( nota subsol – mai mut,articolul 264 N.C.civ textul legal consacra dreptul copilului de a fi ascultat, precum si importanta opiniilor acestuia, ce urmeaza a fi luate in considerare, raportat la varsta si la gradul sau de maturitate.

O instituție importantă cu atribuții în domeniul ocrotirii minorului era autoritatea tutelară; aceasta a fost înlocuită în noul Cod civil cu instanța de tutelă și de familie ( art. 107 C.civ.). Instanța de tutelă și de familie. Judecãtorul de tutelă și de familie este organul maxim de protecție a minorilor și a celor lipsiți de capacitate, având în vedere cã este responsabilitatea sa de a pronunța hotãrâri definitive în toate chestiunile care au legătură cu controlul Statului.

Noul cod civil aduce o reglementare mult mai bine adaptata contextului social existent in acest moment in Romania.

Sectiunea 4 Aparitia si disparitia autoritatii parintesti

Aparitia autoritatii parintesti se leaga in primul rand de nasterea copilului. Pentru mama, autoritatea parinteasca incepe din momentul in care aceasta aduce pe lume copilul.

Pentru tată, dacă acesta este căsătorit în mod legal cu mama, autoritatea parinteasca începe tot la nașterea copilului. Dacă însă tatăl nu este căsătorit, autoritatea parentală începe odata cu recunoșterea paternității de către acesta sau prin căsătoria acestuia cu mama minorului. Autoritatea parinteasca mai poate incepe si Atunci cand mama cere recunoașterea paternității asupra copilului pe cale judiciară (în baza unei expertize și a unui proces).

In cazul copiilor adoptati autoritatea parinteasca apare din momentul finalizarii demersurilor privind procedura de adoptie.

Autoritatea părintească încetează odata cu: implinirea varstei de 18 ani a copilului, atunci cand acesta se casatoreste sau are un parteneriat official, ca efect al adoptiei acestuia de catre un tert, la decesul copilului sau parintelui, sau atunci cand tatal prezumat tagaduieste paternitatea asupra minorului.

 În caz de deces al unui părinte dispare autoritatea părintească dintre părintele decedat și copil. Soțul supraviețuitor păstrează autoritatea parentală unică. Dacă ambii părinți sunt decedați se deschide o tutelă prin care un consiliu de familie sau un tutore sunt investiți cu această autoritate.

In anumite situatii, autoritatea parinteasca poate sa fie retrasa unuia dintre parinti sau ambilor parinti. Spre exemplu: In momentul in care o instanță  încredințează autoritatea părintească doar unuia dintre părinți în baza unor motive temeinice. În acel caz cf. art. 398 din NCC., părintele custodian va exercita singur această prerogativă. Atunci cand ca urmare a unui proces judecătoresc, se adoptă o soluție de încredințare către un terț în baza unor motive temeinice cf. art. 399 din NC, ambii părinți naturali devin părinți necustodieni

Retragerea autorității parentale antrenează, în principiu, pierderea pentru unul sau ambii părinți a tuturor drepturilor care îl privesc pe copil.

Sectiunea 5 Durata autoritatii parintesti

Asa cum rezulta din dispozitiile Codului civil actual “ autoritatea parinteasca se exercita pana la data la care copilul dobandeste capacitatea deplina de exercitiu( nota subsol – potrivit articolului 37 din codul civil – capacitatea de exercitiu este aptitudinea persoanei de a incheia acte juridice civile.

Din prevederile acestui articol putem deduce faptul ca, autoritatea parinteasca se exercita pe toata perioada minoritatii copilului. Drept urmare, autoritatea parinteasca va inceta in urmatoarele situatii: la implinirea copilului a varstei de 18 ani, in momentul in care copilul se casatoreste inainte de implinirea varstei de 18 ani sau in momentul cand pentru morive temeinice monorului i se recunoaste de catre instanta de tutela capacitatea deplina de exercitiu ( nota subs – art 40 ncc)

Sectiunea a 6-a: Principiile generale ale autoritatii parintesti

La baza institutiei de autoritate parinteasca stau o serie de principii cu rol primordial in exercitarea acesteia.

Aceste principii stau la baza reglementarii raporturilor dintre parinti si copiii acestora.

Unele dintre aceste principii se desprind din interpretarea textelor legale in materie, in timp ce altele sunt reglementate in art. din Legea 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului ( nota subsol – Lucia Irinescu, Curs de dr familiei, Editura Hamangiu, 2015, pag. 204).

Principiile care se desprind atat din interpretarea textelor legale cat si din Legea nr. 272/2004 sunt urmatoarele:

Un prim principiu important in relatiile dintre partinti si copil este acela al respectarii interesului superior al copilului. Asa cum rezulta din dispozitiile art. 483 alin 2 din noul Cod civil, parintii exercita autoritatea parinteasca numai si in interesul superior al copilului, cu respectful datorat persoanei acestuia, si care trebuie sa il asocieze pe copil la toate deciziile cae il privesc, tinand cont de varsta si gradul sau de maturitate. Pincipiul exercitarii autoritatii parintesti numai in interesul copilului se degaja din dispozitiile art 48 alin. 1 din Constitutie, fiind stipulat si de art. 5 alin. 2 din Legea 272/2004. Astfel, acestuia din urma text, parintii exercita drepturile si isi indeplinesc indatoririle parintesti tinand seama cu prioritate de interesul superior al copilului. ( n subs. TH. BODOASCA, A. DRAGHICI, I. PUIE, “ DREPTUL FAMILIEI. CUR UNIVERSITAR” ED. UNIVERSUL JURIDIC, BUCURESTI 2012.

Principiul primordialitatii responsabilitatii parintilor pentru cresterea si asigurarea dezvoltarii copilulu. in deplin acord cu dreptul copilului de a creste alaturi de parintele sau. Copilul nu poate fi separat de parinti sau de unul dintre ei impotriva vointei aestora, cu exceptia cazurilor expres si limitativ prevazute de lege.

4. Principiul asimilarii depline a conditiei juridice a copilului din afara casatoriei cu aceea a copilului din casatorie; a conditiei juridice a copilului adoptat cu aceea a copilului firesc.

5. Principiul egaitatii parintilor in exercitarea ocrotirii parintesti. ori de cate ori exista neintelegeri intre parinti cu privire la exercitarea drepturilor sau indatoririlor parintesti, instanta de tutela, dupa ce ii asculta pe parinti, land in considerare concluziile anchetei psihologice, hotaraste potrivit interesului superior al copilului.

6. Principiul independentei patrimoniale dintre parinti si copil. Asa cum rezulta din prevederile art. 500 din codul civil ,”parintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului si nici copilul asupra bunurilor parintelui, afara de dreptul la mostenire si obligatia de intretinere”

7. Principiul egalitatii in drepturi a parintilor. Potrivit dispozitiilor art. 483 alin. 1 parintii au drepturi si indatoriri egale fata de copilul minor, ca un aspect al egalitatii dintre barbat si femeie. De asemenea, art. 31 alin. 1 din Legea nr. 272/2004 prevede expres ca ambii parinti sunt responsabili pentru cresterea copiilor lor.

Un alt princiu ar putea rezulta din interpretarea art. 260 din noul Cod civil si anume principiul nediscriminarii in functie de statutul copilului. Aceasta inseamna ca drepturile si indatoriririle parintesti nu difera dupa cum copilul este din casatorie, din afara casatoriei sau adoptat. Articolul 48 alin. 3 din constitutie disune: “ copiii din afara casatoriei sunt egali in fata legii cu cei din casatorie”. Cu alte cuvinte copilul din afara casatoriei a carui filiatie a fost stabilita are aceeasi situatie legala ca si copilul din casatorie.

CAPITOLUL II. CONTINUTUL AUTORITATII PARINTESTI

Sectiunea 1. Drepturile si indatoririle parintesti cu privire la persoana copilului

EXERCITAREA AUTORITATII PARINTESTI

“Ab initio, subliniem ca in temeiul art. 484 Ccivil, “ autoritatea parinteasca se exercita pana la data cand copilul dobandeste capacitate deplina de exercitiu. Deci, pentru ca o persoana sa se afle sub autoritate parinteasca, trebuie sa aiba calitatea de copil strict sencu, adica de persoana minora fara capaitate deplina de exercitiu. Astfel spus, pentru ca o persoana sa se afle sub autoritatea parintilor sai, este necesar sa intruneasca cumulativ cele doua cerinte”. ( n subs Fata de lipsa de distinctie a textelor legale consecrate autoritatii parintesti, se afla sub autoritatea parinteasca atat copiii dincasatorie cat si cei din afara casatorie. De fapt, sub acest aspect, cu titlu general, ptrivit art. 48 alin 3 din consitutie, copiii din afara casatoriei sunt egali in fata legii cu cei din casatorie. Evident, egalitatea in fata legii presupune printer altele, si egalitatea de tratament juridic a celor doua categorii de copii sub aspectul autoritatii parintesti.

Sunt supusi autoritatii parintesti copiii firesti si copiii adoptati. Art. 471 alin 1 din c civ prevede ca “ adoptatorul are fata de copilul adoptat drepturile si indatoririle parinteleui fata de copilul sau firesc”. Drept urmare, dispozitiil ereferitoare la autoritatea parinteasca sunt aplicabile in cazul ambelor categorii de copii

( NOT SUB – Teodor bodoasca, Aurelia draghici, oan pui, iuluan maftei, dreptul familiei. Curs universitar, ed univrsul juridic,buc 2013, p 599)

V. Soluții în jurisprudență Într-o decizie de speță8 , instanța a statuat că „un program de vizitare numai la domiciliul copilului din România și numai în prezența mamei, poate fi acceptat numai ca premisă a restabilirii relației părinte-copil (…) Pe termen lung însă, nu poate fi acceptat că un astfel de program este de natură să asigure păstrarea legăturilor părintești în sensul urmărit de dispozițiile legale, ci, dimpotrivă, îndepărtarea de copil, cu posibile efecte negative pentru dezvoltarea psihică, morală și socială a copilului, acest program nefiind suficient pentru dezvoltarea unor legături normale între tată și fiu”. De asemenea, instanța a decis că față de vârsta de 7 ani a minorului și de condițiile morale și materiale oferite de tată, nu se creează o traumă copilului prin faptul deplasării în Italia, iar faptul că tatăl ar putea fi homosexual – conform spuselor mamei – nu ar putea, prin el însuși, să justifice o limitare a exercitării dreptului de a avea legături personale cu copilul, în lipsa oricărui element concret care să fi demonstrat influența negativă asupra educației și sănătății copilului. În speță, prima instanță, a decis stabilirea domiciliului minorului la mamă în România, cu dreptul tatălui, italian de a păstra legături cu minorul, la date și pe perioade determinate de instanță, la domiciliul mamei și numai în prezența acesteia. În apelul tatălui, s-au menținut dispozițiile primei instanțe privind domiciliul minorului, dar s-a admis în parte apelul tatălui și s-a decis ca, pe perioade stabilite de instanță, minorul să fie luat de tată în România, iar în vacanțe – de asemenea, pe perioade determinate – și în Italia, fără prezența mamei. Într-o altă speță9 , instanța română s-a pronunțat în situația în care minorul a fost luat de mamă din Olanda fără acordul tatălui, care era cetățean olandez și adus în România. Instanța română a fost sesizată de tată pentru înapoierea copilului. Instanța a decis că statul trebuie să acorde protecție interesului superior al minorilor, dezvoltării lor fizice și psihice și, în acest context, vieții familiale, înțelese nu doar ca o legătură strict biologică, dar și juridică, care trebuie să aibă un caracter efectiv, conținând ca element fundamental pentru părinte și copilul său, faptul de a fi împreună, astfel cum este protejată de art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Dacă este vorba de părinți și copii care nu mai locuiesc împreună în același stat, statul este obligat nu numai să nu aducă atingere acestui drept, dar are și obligații pozitive inerente respectării efective a vieții de familie. Aceste obligații pozitive sunt impuse de art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor amintite și 8 Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, decizia nr. 2216 din 15 nov. 2006 9 Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, decizia nr. 2151 din 18 dec 2007 Juridical Tribune Volume 3, Issue 1, June 2013 39 trebuie interpretate în lumina Convenției de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii și a Convenției Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului. În speță, mama a luat copilul născut în Olanda – de la reședința acestuia din această țară, fără acordul tatălui și l-a adus în România, tatăl adresându-se instanței române pentru înapoierea copilului răpit. Ca atare, instanța a decis admiterea solicitării reclamantului și obligarea mamei la înapoierea minorului, menționându-se că până la momentul în care o instanță sau autoritate competentă se va pronunța asupra fondului privind încredințarea, minorul trebuie să se întoarcă la reședința sa obișnuită, neexistând vreun temei legal în virtutea căruia tatăl să fie privat de exercitarea drepturilor părintești. Neînțelegerile dintre soți nu pot îngrădi dreptul petentului de a avea legături personale cu copilul ori de a veghea la dezvoltarea acestuia.

De la Codul Civil instituit în 1804, sub egida lui Jean-Jacques Régis de Cambacérès, soția avea în familie un rang abia mai de invidiat decât copiii. Într-adevăr, femeia era considerată minoră (nu avea dreptul de a lua singură decizii pentru ea, și cu atât mai puțin legate de copii) și subordonată «șefului familiei». Această noțiune a dispărut în Franța în anul 1970, legea stabilind că "cei doi soți asigură împreună direcția morală și materială a familiei»: autoritatea parentală înlocuiește puterea paternă". În România Noul Cod civil a intrat în vigoare în octombrie 2011.

Autoritatea părintească comună (numită și Autoritatea parentală comună) reprezintă o noțiune sub care este implementatăCustodia comună în România, începând cu data de 1 octombrie 2011. Această instituție a autorității părintești comune a fost preluată din Codul Civil al provinciei canadiene Quebec[1], noțiunea existând și în Codul Civil Francez, Elvețian[2] sau cel German [3]. Noțiunea de autoritate părintească exercitată în comun apare, de altfel, în codurile civile ale majorității statelor din Europa sau pe continentul nord-american, apărând sub denumirea de custodie comună (joint custody) [4] sau responsabilitate părintească comună (joint parental responsibility) [5]. Conform cu liniile directoare cu privire la pensia alimentară pentru copii, stabilite în anul 1997, guvernul federal al Canadei a definit custodia comună fizică ca fiind aranjamentul în care copilul are două locuințe și petrece cel puțin 40% din timp la cea de a doua locuință (sursa: ministerul justiției din Canada, 1997) [6].

=== d86628423ac79fc8f9131c56231a32a727a6b8ff_319671_1 ===

CUPRINS

INTRODUCRE

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND AUTORITATEA PĂRINTEASCĂ
Subcapitolul 1 Noțiunea de autoritate părintească și reglementarea sa în noul cod civil
Subcapitolul 2 Principiile generale ale autorității părintești
2.1. Principiul exercitării autoritatii părintești numai în interesul superior al copilului

2.2. Principiul asimilării depline a condiției juridice a copilului din afara căsătoriei cu aceea a copilului din căsătorie, a condiției juridice a copilului adoptat cu aceea a copilului firesc

2.3. Principiul egalității părinților în exercitarea autoritatii părintești

2.4. Principiul independenței patrimoniale dintre părinte și copil

2.5. Principiul exercitării autorității părintești sub supravegherea și cu sprijinul instituțiilor și al autorităților publice cu atribuții în domeniul protecției copilului

Subcapitolul 3 Durata autorității părintești

CAPITOLUL II DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE PĂRINTEȘTI
Subcapitolul 1 Drepturile și libertățile privitoare la persoana copilului
1.1. Dreptul și îndatorirea părinților de a crește copilul

1.2. Dreptul și îndatorirea părinților de a alege numele copilului

1.3. Dreptul și îndatorirea părinților de a supraveghea copilul

Dreptul si îndatorirea părinților de a ține copilul

1.5. Dreptul și îndatorirea părinților de întreținere a copilului

1.6. Dreptul părintelui de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care l-ar deține fără drept

1.7. Dreptul părintelui de a consimți la adopția copilului

1.8. Drepturile și îndatoririle părintelui minor

CAPITOLUL III EXERCITAREA AUTORITATII PĂRINTEȘTI

Subcapitolul 1 Exercitarea autorității de către părinți împreună și în mod egal
1.1 Principiul exercitării în comun și în mod egal a autorității părintești

1.2. Excepții de la regula exercitării autoritatii de către părinți împreună și în mod egal

Subcapitolul 2 Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte
2.1. Situații speciale privind exercitarea autorității părintești

2.2. Exercitarea autorității părintești de către alte persoane

CAPITOLUL IV DECĂDEREA DIN DREPTURILE PĂRINTEȘTI

4.1. Condițiile decăderii din exercițiul drepturilor părintești

4.2. Efectele decăderii din exercițiul drepturilor părintești

4.3. Redarea exercițiului drepturilor părintești

CAPITOLUL V PRACTICĂ JUDICIARĂ

5.1. Neglijența gravă manifestată de părinte față de minor. Aspecte privind competența materială de soluționare a cererilor de decădere și repunere în drepturile părintești. Drepturile și obligațiile față de minor ale părintelui decăzut din drepturile părintești.

5.2. Ocrotirea/protecția copilului minor. Decăderea din drepturile părintești

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

C.proc.civ – Codul de procedură civilă

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

N.C.C – Noul Cod civil

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

R.R.D. – Revista română de drept

vol. – volumul

INRODUCERE

Prin complexitatea problematicii abordate, materia dreptului civil a reprezentat dintotdeauna o atracție pentru orice absolvent de științe juridice.

Datorită noilor realități, respectiv a integrării țării noastre în Uniunea Eurpeană, materia dreptului civil a suferit ample reconsiderări. Pe fondul noilor realități modificările intervenite în 2011, prin intrarea în vigoare a Noului Cod Civil au fost oportune și binevenite.

Prezenta lucrare analizează, cu precădere, noua configurație a problematicii instituite prin Cartea a II-a, Titlul IV-Autoritatea părintească.

Este necesar a preciza că la baza celei mai importante forme de comunitate umană se află familia.

Instituția familiei a constituit și constituie obiectul de cercetare al mai multor științe, cum sunt: sociologia, istoria, biologia, psihologia, medicina, filozofia, religia și, nu în ultimul rând, dreptul.

Fiecare dintre acestea analizează familia ca formă de comunitate umană sub aspectele ce interesează domeniul lor.

Din punct de vedere juridic, familia a fost definită de mai mulți autori fie ca desemnând “grupul de persoane între care există drepluri și obligații ce izvorasc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopție), precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie”, fie ca “formă juridicește recunoscută de conviețuire a unor persoane legate prin căsătorie și rudenie și care generează între membrii ei relații complexe: biologice,
etico-spirituale, economice, juridice, culturale etc.”

Principalul element în definirea noțiunii de familie, prezent la majoritatea autorilor doctrinari și care îi unește, din punct de vedere juridic, pe membrii acesteia, este “căsătoria”.

Deoarece căsătoria stă la baza familiei, ocrotirea ei este prima condiție a ocrotirii familiei, în întregul ei.

Din multitudinea de raporturi generate de căsătorie între soți, numai unele cad sub incidență juridică, altele nu, cum sunt cele de natura etico-spirituală, întrucât reglementarea acestora ar însemna o imixtiune în viața intimă a soților.

Familia este o realitate biologică, prin uniunea ce se realizează între bărbat și femeie, precum și prin procreație; este o realitate socială, pentru că reprezintă cadrul comunității de viață și de interese a celor ce o compun, uniți prin esența morală a căsătoriei și prin descendența într-un model unic al solidarității umane; este o realitate juridică, fiind recunoscută și ocrotită juridicește.

Dacă vorbim despre dimensiunea juridică a familiei, direcțiile principale ale intențiilor normative pot fi considerate următoarele: protejarea familiei ca entitate socială, inclusiv prin stabilirea cerințelor legale care să asigure accesul la un asemenea statut; stabilirea drepturilor și îndatoririlor reciproce dintre membrii familiei.

Sub primul aspect, potrivit Constituției României, autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privata, familia se întemeiază pe căsătoria liber consimtiță între soți, statul ocrotește căsătoria și familia, familia având la bază căsătoria liber consimțită între soți, condițiile de fond și de formă ale încheierii actului juridic al căsătoriei fiind stabilite riguros.

Sub cel de-al doilea aspect, al reglării relațiilor din interiorul familiei, Legea
fundamentală proclamă principiul egalității soților, precum și dreptul și îndatorirea acestora de a asigura creșterea, educația și instrucția copiilor, textele N.C.C. fixează cadrul general al relațiilor personale și patrimoniale dintre soți, precum și dintre părinți și descendenții lor, mai puțin cele derivând din rudenia civilă, care sunt reglementate prin Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, republicată, Legea pentru dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor, recunoscând soțului rămas în viață dreptul la moștenire în concurs cu oricare dintre clasele de moștenitori legali-aceste clase constituindu-se exclusiv în considerarea relațiilor de rudenie cu defunctul, inclusiv dreptul la rezervă succesorală, precum și anumite drepturi succesorale accesorii.

Metode de cercetare utilizate în elaborarea lucrării

Pentru elaborarea conținutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specificității conținutului fiecărui capitol.

S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaștere specifice temei, cum sunt: drept civil, drept procesual civil.

Au fost consultate tratate și lucrări de specialitate, analizând noile reglementări în materia instituției autorității părintești, așa cum se regăsesc acestea reglemenzate prin noua legislație civilă.

Pentru realizarea unei investigații exhaustive a temei s-a recurs la analiza problemelor prin referirea la anumite puncte de vedere doctrinare, evaluarea și sintetizarea unor aspecte din domeniul dreptului civil, stabilirea unor comparații și conexiuni.

Am folosit ca metodă principală-metoda inductivă deoarece știința folosește experiența ca mijloc de confirmare a concluziilor și ipotezelor sale.

Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea acesteia pentru care s-a preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi.

Astfel observația directă s-a utilizat pentru sublinierea importanței reglementărilor naționale care stabilesc prin N.C.C. noi reglementări privind instituția autorității părintești.

Observația indirectă s-a folosit prin apelul la unele constatări anterioare clare și bine întocmite în materia studiată.

Alte metode folosite de-a lungul elaborării lucrării se numără :

metoda sociologică necesară pentru colectarea, analiza și interpretarea informațiilor ;

cercetarea documentară întreprinsă la unele instanțele civile pentru a înțelege pe deplin cum operează instituția decăderii din drepturile părintești.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND AUTORITATEA PĂRINTEASCĂ

Subcapitolul 1 Noțiunea de autoritate părintească și reglementarea sa în noul cod civil

Ca principală formă de ocrotire a minorului autoritatea părintească este un concept juridic complex, care cuprinde drepturile pe care părinții le au cu privire la persoana și la bunurile copilului minor, atât în raport cu acesta, cât și în raport cu terții, precum și obligațiile pe care calitatea de părinte le implică, în vederea creșterii copilului, pentru dezvoltarea lui fizică, mentală, spirituală, morală și socială. Conținutul autorității părintești este detaliat în art. 487 NCC.

Optând pentru utilizarea noțiunii de „îndatorire” în locul conceptului de „obligație” în tot cuprinsul Titlului IV, legiuitorul a pus în evidență caracterul esențialmente moral al relațiilor dintre părinți și copii, caracter care, desigur, nu exclude sancțiunile juridice specifice în cazul nerespectării obligațiilor.

În cuprinsul art. 487 NCC autoritatea părisntească are caracter legal și imperativ.

Părinții nu pot să renunțe sau să modifice conținutul drepturilor și obligațiilor pe care le au față de copil. Se pot însă înțelege asupra modului de exercitare a drepturilor și îndatoririlor părintești, dar numai cu încuviințarea instanței, care va verifica dacă învoiala părinților răspunde interesului copilului.

Îndatorirea de creștere a copilului este circumstanțiată în funcție de trei factori: convingerea părinților; însușirile copilului – înzestrarea nativă a copilului sub aspect fizic, psihic, temperamental, al aptitudinilor etc.; nevoile copilului, rezultate din raportarea la mediul social.

Propriile convingeri ale părintelui, ca manifestare a libertății gândirii și a opiniilor, precum și a libertăților credințelor religioase, trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc față de libertatea gândirii, opiniilor și credințelor celorlalți, în considerarea unor valori umane general acceptate și a unor limite impuse de Constituție în ceea ce privește dreptul de exprimare, limite pe care le apreciem deopotrivă valabile.

Convingerile proprii ale celui ce exercită autoritatea părintească nu se pot manifesta în sensul defăimării țării și a națiunii, al îndemnului la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, al incitării la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică și nici la manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. încălcarea acestor limite ale libertății de conștiință și de exprimare în exercitarea drepturilor părintești va putea fi apreciată ca o încălcare a art. 487 și a art. 263 NCC privitor la interesul superior al copilului și poate justifica măsura decăderii din drepturile părintești.

Propriile convingeri ale părintelui – formate, la rândul lor în raport cu propria lui capacitate intelectuală, cu propria experiență de viață etc. – constituie un criteriu subiectiv în evaluarea modului de exercitare a drepturilor sau de îndeplinire a obligațiilor ce revin părintelui pentru creșterea copilului.în aceeași măsură, drepturile și îndatoririle părintești trebuie orientate și adaptate, în realizarea lor, însușirilor și nevoilor copilului.

Adaptarea modului de exercitare a drepturilor și de îndeplinire a obligațiilor părintești „însușirilor și nevoilor copiilor” este un element esențial pentru realizarea interesului copilului, care trebuie evaluat pornind de la premisa că fiecare copil este o entitate pe cât de complexă, pe atât de diferită de celelalte; fiecare copil trebuie privit în individualitatea sa, iar interesul stabilit printr-o continuă și responsabilă raportare la ansamblul relațiilor sociale de care depinde evoluția și dezvoltarea copilului

Subcapitolul 2 Principiile generale ale autorității părintești

2.1. Principiul exercitării autoritatii părintești numai în interesul superior al copilului

Exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești trebuie subsumate interesului superior al copilului. Legea nu determină conținutul concret al noțiunii de „interes al minorului”. Interesul minorului include toate drepturile sale, fară a se limita însă la acestea. Enunțat ca principiu legal încă din anul 2004, prin Legea nr. 272/2004, interesul superior al copilului este exprimat foarte general și cuprinzător în preambulul Convenției Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1990, republicată: „dezvoltarea plenară și armonioasă a personalității” copilului, asigurarea unui „mediu familial, într-o atmosferă de fericire, dragoste și înțelegere”, pregătirea pentru a trăi „independent în societate” și educația în spiritul idealurilor „păcii, demnității, libertății, toleranței, egalității și solidarității”.

Juridic, interesul copilului este configurat de totalitatea drepturilor sale fundamentale, astfel cum rezultă din Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului și Constituția României.

Cu titlu de exemplu, menționăm dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, dreptul la identitate, dreptul la liberă exprimare și dreptul la libertatea de gândire, dreptul la protecția împotriva oricăror forme de violență, vătămare, abuz fizic sau mintal, abandon și

Rezultată din utilizarea conceptului legal de „interes superior al copilului”, „superioritatea” interesului copilului trebuie înțeleasă, astfel cum rezultă și din art. 2 din Legea nr. 272/2004, în sensul că spre realizarea acestor drepturi trebuie să conveargă, să se subordoneze și la aceste drepturi trebuie să se raporteze acțiunile tuturor factorilor ale căror responsabilități generale, sectoriale ori specifice implică relația cu copilul – de la părinți la sistemul de învățământ, sistemul medical, societatea în ansamblul ei.

Evaluarea interesului superior al copilului

Evitarea definirii de către legiuitor a conceptului de „interes al copilului”, dată fiind amplitudinea implicațiilor sale de natură juridică, dar și sociologică, psihologică, socială, economică etc., este de înțeles. în mod evident, o determinare legală a conținutului ar fi aproape imposibil de realizat și, datorită complexității, cel mai probabil că o asemenea definire ar fi fost incapabilă de a cuprinde toate aspectele ce trebuie avute în vedere atunci când se analizează „binele copilului”. Evaluarea depinde de evaluator, de copilul evaluat și de situația de fapt în care se pune problema interesului copilului.

Aceasta înseamnă, pe de o parte, că cel chemat să aplice legea și să îndeplinească acele obligații ce conduc spre realizarea drepturilor copilului trebuie să definească el însuși care este interesul copilului și apoi care sunt cele mai potrivite căi de realizare a acestuia.

A doua concluzie, rezultată din cea anterioară, este aceea că interesul copilului, dincolo de respectarea drepturilor fundamentale și care sunt inerente oricărei persoane, este un concept al cărui conținut trebuie stabilit prin raportare la fiecare copil: interesul diferă în funcție de individualitatea fiecărui minor: de vârstă, de dezvoltare fizică și stare de sănătate, dezvoltare intelectuală, temperament, sensibilitate, relații afective, aptitudini și talente, profilul socio-moral, material etc. al mediului în care s-a născut și a crescut, relații de rudenie etc.

Cu alte cuvinte, fiecare copil este un univers în sine, interesul fiecăruia este unul concret, individual, iar nu unul general valabil și abstract, iar „regulile” evoluției sale sunt stabilite doar pentru sine, iar nu după modele predeterminate. Nu mai puțin, interesul copilului trebuie să aibă în vedere contextul în care această problemă se pune, și anume materia pentru care este analizat: instituirea sau modificarea unei măsuri de protecție, stabilirea unei pensii de întreținere, schimbarea felului învățăturii, încuviințarea căsătoriei minorului etc.

Interesul copilului trebuie apreciat în limitele legii, ceea ce înseamnă că nu se poate nesocoti o dispoziție legală pe motiv că așa ar cere interesul copilului.

Autoritatea chemată să aprecieze în ce măsură a fost respectat într-o anumită împrejurare interesul copilului sau care este măsura cea mai potrivită pentru un minor trebuie să urmărească în ce măsură mediul specific de viață oferă minorului repere comportamentale morale, licite, etice, în ce măsură creșterea și educarea se fac în spiritul valorilor umane general acceptate – respectul pentru viață, pentru libertate, respectarea legii, respectarea drepturilor celorlalți, respectarea unor valori morale precum cinstea, onestitatea, compasiunea, demnitatea etc.

Bunăoară, în cazul în care, spre exemplu, copilul este crescut într-o familie în care se practică acte de cruzime extremă asupra animalelor sau în care se face apologia fascismului sau a teoriei superiorității raselor, ori în care membrii adulți îi „predau” lecții pentru desfășurarea de activități infracționale (furt, uzul de arme, răpiri, falsificare de monedă sau cârduri etc.) ori împiedică accesul copilului la școală sau la asistență medicală, autoritatea judiciară este îndreptățită să dispună măsuri (de protecție) cu privire la copil și sancțiunea decăderii părinților din drepturile părintești.

Caracterul public al interesului pentru binele copilului se reflectă și în Legea nr. 272/2004, aceasta prevăzând în art. 5 că, în subsidiar față de părinți, „responsabilitatea [pentru creșterea și asigurarea dezvoltării copilului] revine colectivității locale din care fac parte copilul și familia sa”.

Exercitarea autorității părintești este supusă controlului instanței de tutelă, al procurorului și al a direcției generale pentru protecția drepturilor copilului potrivit Legii nr. 272/2004). Încălcarea interesului copilului de către părinți, prin modul de exercitare a autorității părintești, poate fi sancționată cu decăderea din drepturile părintești.

Respectarea interesului copilului presupune, totodată, obligația de a comunica în mod constant, deschis și la nivelul lui de înțelegere, dar și de a-1 implica în luarea deciziilor care îl privesc, de a-1 asculta, deoarece nu este suficient ca măsurile hotărâte de părinți să fie bune în sine, ci este la fel de important ca acestea să fie înțelese și percepute astfel și de copil.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 272/2004, respectarea și garantarea drepturilor copilului presupun „ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate”.

Alăturându-se fără a se confunda, obligația (cu aspecte procedurale) de „ascultare a copilului” impusă în art. 264 NCC pentru procedurile administrative sau judiciare care îl privesc (opozabilă autorităților) și obligația de „asociere” a copilului, corespunzător gradului său de înțelegere, la deciziile părinților au reprezentat un pas important, încă de la instituirea lor în Legea nr. 242/2004, în marcarea unei schimbări de concepție legislativă și de tratament în ceea ce privește copilul ca subiect titular de drepturi și îndatoriri, iar nu ca „obiect” al autorității părintești.

Cele două drepturi asemănătoare ca și conținut, reprezintă „transpuneri” în planuri diferite ale dreptului fundamental la libertatea conștiinței – art. 29 din Constituție, la liberă exprimare (art. 23 din Legea nr. 272/2004 și art. 30 din Constituție) și la informare – art. 31 din Constituție.

2.2. Principiul asimilării depline a condiției juridice a copilului din afara căsătoriei cu aceea a copilului din căsătorie, a condiției juridice a copilului adoptat cu aceea a copilului firesc

Acest principiu se regăsește enunțat de art. 260 NCC și reafirmat de art. 448, respectiv de art. 471 NCC. Astfel, coroborând articolele amintite se poate afirma că, potrivit legislației civile în vigoare, copiii sunt egali indiferent de statutul la naștere sau de statutul dobândit ulterior nașterii – acesta fiind un aspect al principiului non-discriminării promovat în materie de drepturi ale copilului. Ca expresie a egalității de tratament juridic, ocrotirea de care se bucură copilul are același conținut, indiferent dacă este înfăptuită de părinții firești sau de cei adoptivi, fără a deosebi după cum părinții firești sunt ori au fost căsătoriți între ei sau nu.

2.3. Principiul egalității părinților în exercitarea autoritatii părintești

Dacă Legea nr. 272/2004 pune accentul pe „primordialitatea” responsabilității părinților în raport cu alți „titulari” de drepturi și obligații cu privire la copil, în noul Cod civil legiuitorul reglementează principiul împărțirii egale, între părinți, a responsabilității creșterii copiilor, ca reflectare a principiului egalității în drepturi între bărbat și femeie.

Exercitarea în comun și în mod egal a autorității părintești de către părinți este regula, reluată și precizată în art. 503 alin. (1) NCC. Există însă și o serie de situații în care se derogă de la acest principiu, fie din cauze obiective (de exemplu, decesul unuia dintre părinți), fie ca urmare a aprecierii judecătorului cu privire la satisfacerea interesului superior ai copilului, fie în virtutea legii care stabilește în mod direct modul de exercitare a autorității părintești.

În cazurile în care nu se exercită „în comun și în mod egal” de către părinți, autoritatea părintească se exercită: 1) fie doar de către un singur părinte, 2) fie de ambii părinți, dar nu în mod egal 3) fie de către alte persoane 4) fie de către părinți împreună cu alte persoane – de exemplu, în caz de divorț, în ipoteza prevăzută de art. 399 NCC, potrivit căruia drepturile și obligațiile privind persoana și bunurile copilului sunt partajate între persoana sau instituția care are în plasament copilul și, respectiv, unul sau ambii părinți.

De la regula exercitării în comun și în mod egal a autorității părintești se poate deroga și pe cale convențională, dar numai cu încuviințarea instanței de tutelă, care trebuie să verifice dacă înțelegerea nu contravine interesului copilului.

2.4. Principiul independenței patrimoniale dintre părinte și copil presupune faptul că părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui, afară de dreptul la moștenire și la întreținere.

Astfel, potrivit. 501 alin. 1 NCC, în calitatea lor de ocrotitori legali al copilului, “părinții au dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului minor și de a-1 reprezenta în actele juridice civile sau, după caz, în funcție de stadiul capacității de exercițiu al copilului, de a-i încuviința aceste acte”.

2.5. Principiul exercitării autorității părintești sub supravegherea și cu sprijinul instituțiilor și al autorităților publice cu atribuții în domeniul protecției copilului

Subcapitolul 3 Durata autorității părintești

Potrivit dispozițiilor art. 484 NCC “”utoritatea părintească se exercită până la data când copilul dobândește capacitatea deplină de exercițiu”

Astfel, potrivit art. 38 NCC, capacitatea deplină de exercițiu se dobândește, ca regulă, când persoana devine majoră, adică la împlinirea vârstei de 18 ani. Capacitatea deplină de exercițiu se poate dobândi însă și înainte de împlinirea vârstei de 18 ani: fie prin căsătoria minorului, fie prin recunoașterea, pe cale judiciară, a capacității depline de exercițiu a minorului care a împlinit vârsta de 16 ani.

Oricare dintre cele trei momente poate marca încetarea autorității părintești.

CAPITOLUL II
DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE PĂRINTEȘTI

Subcapitolul 1 Drepturile și libertățile privitoare la persoana copilului

Legea nr. 272/2004, ca lege specială în materia ocrotirii drepturilor copilului, consacră expres aceste drepturi. Cele mai multe dintre acestea presupun, în vederea exercitării lor corespunzătoare, acțiunea părintelui sau a persoanei care exercită autoritatea părintească, spre exemplu, dreptul la identitate, dreptul la învățătură, dreptul copilului la protejarea imaginii sale publice și a vieții intime, private și familiale.

Relevant în contextul art. 487 NCC este dreptul la informare, al cărui conținut este detaliat în art. 23 alin. (2) și (3) din Legea nr. 272/2004 și căruia îi corespunde obligația părintelui sau a persoanei care exercită autoritatea părintească – de a asigura informații, explicații și sfaturi, în funcție de vârsta și de gradul de înțelegere al copilului, precum și de a permite acestuia să-și exprime punctul de vedere, ideile și opiniile.

De asemenea, este consacrat expres dreptul copilului de a fi ascultat, atât cu caracter general în art. 6 lit. h) din Legea nr. 272/2004, cât și în art. 264 NCC cu referire la procedurile administrative și judiciare care îl privesc.

Potrivit art. 24 alin. (6) din Legea nr. 272/2004, în caz de conflict de interese între copil și părinți, pentru exercitarea drepturilor copilului, instanța de tutelă va numi un curator.

Dreptul și îndatorirea părinților de a crește copilul

Alineatul (1) al art. 488 NCC reia, în bună parte, conținutul art. 487 NCC. Alineatul (2) însă enumera, cu caracter exemplificativ, cerințe impuse conduitei părinților în raport cu copilul, de natură să asigure creșterea acestuia potrivit obiectivelor enumerate în alin. (1): dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală și socială „în mod armonios”.

Obligațiile-condiție impuse părintelui sunt cele care caracterizează obligația de creștere ca fiind una deosebit de complexă și în același timp reprezintă diferența dintre obligația de creștere și obligația de întreținere. În general sunt obligații complementare, cum sunt, spre exemplu, obligația de cooperare cu copilul și aceea de informare și luare în considerare a opiniilor lui; respectarea vieții intime și private și respectarea demnității; luarea măsurilor necesare pentru protejarea și realizarea drepturilor copilului cu obligația de cooperare cu entitățile cu atribuții corespunzătoare.

Stabilirea felului învățăturii, spre exemplu, implică în sine o strânsă colaborare cu copilul, pentru înțelegerea aptitudinilor, vocației, posibilităților acestuia, dar în același timp o corectă și completă informare în legătură cu opțiunile posibile, atât din punct de vedere al ofertei educaționale sau al planului de învățământ, cât și al dorinței copilului, al posibilităților lui de a răspunde exigențelor formei sau unității de învățământ respective, precum și al posibilității părinților de a face față cheltuielilor de școlarizare, întreținere etc.; corecta informare și evaluare presupun, la rândul lor, cooperarea cu cadrele didactice etc.

Potrivit art. 6 lit. h) din Legea nr.272/2004, respectarea drepturilor copilului presupune „ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate”

Obligațiile specifice prevăzute de art. 488 NCC sunt de natură să reflecte, în bună măsură, nivelul de implicare, apropiere și cooperare dintre părinte și copil. De aceea, urmărirea îndeplinirii acestor îndatoriri poate fi deosebit de relevantă, pentru instanță și pentru celelalte autorități, în evaluarea comportamentului și atitudinii părinților, a capacității lor de a înțelege și respecta interesul copilului, a apropierii și relațiilor afective, atunci când se pune problema exercitării părintești doar de către unul dintre părinți sau de o terță persoană, în stabilirea locuinței copilului, în stabilirea relațiilor personale cu copilul, în general în orice litigii cu privire la exercitarea autorității părintești și în evaluarea oricărei măsuri de ocrotire care ar trebui luate cu privire la un minor.

Evaluarea acestor elemente poate avea loc ca urmare a administrării probei cu interogatoriu, martori, dar și a ascultării copilului și a anchetei psihosociale.

Dreptul și îndatorirea părinților de a alege numele copilului

Potrivit art. 8 din Legea nr. 272/2004, copilul are dreptul la nume, ca o componentă a dreptului său la identitate, principiu preluat din Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite din 20 noiembrie 1989 și ratificată de România prin Legea nr. 18/1990.

Numele, element de identificare a oricărei persoane fizice, este alcătuit din numele de familie și prenume.

Prenumele copilului se dobândește prin alegere, în condițiile art. 84 alin. (2) NCC.

Numele de familie se dobândește ca efect al stării civile, iar alegerea acestuia poate avea loc numai în cazurile anume prevăzute de lege. Alegerea numelui de familie al copilului se face în cazurile și condițiile art. 449 alin. (2) NCC sau, după caz, ale art. 450 alin. (2) NCC. În caz de neînțelegere între părinți, cea care decide este instanța de tutelă. Numele de familie al copilului poate fi stabilit și ca efect al admiterii unei acțiuni privind filiația.

Din formularea art. 438 NCC, rezultă că, într-o hotărâre de admitere a unei acțiuni referitoare la filiație, instanța are obligația de a se pronunța din oficiu, chiar în lipsa unei cereri exprese, și asupra numelui copilului.

Articolul 84 alin. (3) NCC, dar și art. 9-12 din Legea nr. 272/2004 5 prevăd reguli speciale pentru reglementarea unor situații în care numele copilului nu poate fi determinat în condițiile art. 84 alin. (1) și (2) NCC, datorită imposibilității stabilirii filiației fară ca identitatea să i se fi putut stabili, cazuri în care stabilirea numelui revine autorităților administrative.

1.3. Dreptul și îndatorirea părinților de a supraveghea copilul

Atribut al autorității părintești, supravegherea copilului este, ca cele mai multe dintre atributele componentele ale autorității părintești, un drept și o obligație. Supravegherea este o obligație permanentă, cu caracter general și complex. Dreptul și obligația de supraveghere includ, pe de o parte, paza copilului de o serie cfe unprejiirân sau evenimente nedorite, pază care implică, cu cât copilul este mai mic, legătura nemijlocită cu acesta; paza copilului suplinește lipsa de discernământ a acestuia Pe de altă parte, supravegherea se realizează, într-un sens mai larg – și totodată pe măsură ce copilul crește și odată cu vârsta crește și capacitatea lui de discernământ – prin îndrumare, informare, atenționare, educare.

Obligația de supraveghere a părinților constituie temeiul unei răspunderi obiective a acestora pentru fapta prejudiciabilă a copilului minor. Răspunderea lor, fundamentată pe exercitarea autorității părintești, nu poate fi înlăturată decât dacă ei probează „că fapta copilului constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care și-au îndeplinit decurgând din exercițiul autorității părintești”.

Ca efect al dreptului și îndatoririi părinților de supraveghere, aceștia pot „cere oricând instanței de tutelă înapoierea copilului de la orice persoană care îl ține fară drept”, potrivit art. 495 NCC.

Dreptul si îndatorirea părinților de a ține copilul

Familia presupune, în principiu, conviețuirea membrilor ei, desfășurarea vieții în comun.. În acest sens, potrivit art. 260-261 NCC, părinții sunt cei dintâi care au datoria de a crește și educa pe copiii lor minori, fie că provin din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție. Copilul nu poate fi separat de părinții săi, decât în cazuri prevăzute de lege.

Spre deosebire de Codul familiei, care nu conținea o asemenea prevedere, noul Cod civil consacră obligația soților de a locui împreună.

Prin urmare, este firesc ca și locuința copilului să fie acolo unde locuiesc părinții, de obicei locuința comună a acestora. Potrivit art. 321, locuința comună a soților și, ca urmare, și a copiilor devine „locuința familiei”. În cazul în care soții nu locuiesc împreună, locuința familiei este la acela dintre ei la care se află copiii.

În concepția noului Cod, locuința familiei devine un element central și, în aceeași măsură, important, al vieții de familie. Este elementul de coeziune al familiei, elementul care îmbină aspectele materiale, patrimoniale, cu relațiile personale – afective, de sprijin și ajutor reciproc care stau la baza familiei.

Locuința familiei, determinată ca atare prin voința soților, devine o noțiune juridică de care sunt legate importante efecte juridice, patrimoniale și nepatrimoniale. Spre exemplu, părăsirea locuinței comune de către unul dintre soți poate constitui motiv de divorț.

Locuința familiei și, în aceeași măsură, locuința copilului nu trebuie confundată cu domiciliul comun al soților și, respectiv, domiciliul copilului.

Locuința este o chestiune de fapt, este locuința unde soții și copiii stau efectiv și locuința (imobilul) căreia, prin voința comună, i se atribuie o funcționalitate specifică, o anumită destinație: satisface nevoile locative ale familiei și se desfășoară relațiile personale și viața comună a membrilor familiei. În același timp, poate coincide cu domiciliul comun al soților, după cum este posibil ca soții, deși au locuință comună, să aibă domicilii diferite.

Locuința familiei nu are legătură cu dreptul de proprietate; dreptul de a folosi imobilul ca locuință a familiei poate rezulta și din închiriere.

În cazurile în care părinții nu locuiesc împreună, ei decid, de comun acord, care este locuința copilului. Situațiile în care părinții nu locuiesc împreună sunt multiple: părinții, deși căsătoriți, pentru „motive temeinice” locuiesc separat; părinții divorțați; părinți din afara căsătoriei care nu conviețuiesc.

Fostul Cod al familiei prevedea neechivoc în art. 100 că, dacă părinții nu locuiesc împreună, ei vor decide, de comun acord, „la care dintre ei va locui copilul”, prin urmare, locuința stabilită trebuia să fie aceeași cu a unuia dintre părinți. Noul Cod civil nu mai face expres această precizare. Se consideră că legiuitorul a dorit să adopte o soluție mai flexibilă, care să permită o mai mare libertate de decizie a părinților în funcție de gestionarea intereselor familiei. Astfel, dacă locuința pe care părinții o aleg copilului este, de regulă, aceea a unuia dintre ei – pentru că acesta este modul în care se pot îndeplini cel mai bine drepturile și obligațiile care intră în conținutul autorității părintești astfel cum sunt configurate în art. 487 NCC – nu excludem însă posibilitatea ca locuința minorului să fie stabilită, prin acordul părinților, spre exemplu, la bunici sau la alți membri ai familiei extinse, sub condiția ca în acest fel să fie respectat interesul minorului. În cazul divorțului, o asemenea soluție este posibilă „numai în mod excepțional” și prin hotărârea instanței.

Potrivit art. 506 NCC, părinții se pot înțelege cu privire la exercitarea autorității părintești „cu încuviințarea instanței de tutelă”. Pentru stabilirea locuinței copilului, atâta vreme cât există acordul părinților, legea nu prevede încuviințarea instanței de tutelă. Totuși adesea stabilirea locuinței copilului în alt loc decât la locuința comună a soților aduce cu sine modificarea modului de exercitare a drepturilor și îndatoririlor părintești.

Problema care se pune – și pe care jurisprudența o va clarifica în timp – este dacă, în asemenea situații, pentru stabilirea locuinței copilului – la unul dintre părinți sau la alt membru al familiei extinse – este necesară încuviințarea instanței.

Dacă între părinți există neînțelegeri cu privire la stabilirea locuinței familiei, decide instanța de tutelă, în funcție de interesele minorului. Jurisprudența dezvoltată în baza Codului familiei a cristalizat o serie de criterii pentru evaluarea interesului copilului, care nu trebuie să se limiteze la starea materială, ci și la evaluarea posibilităților de educare, a relațiilor afective, a preocupării părinților pentru creșterea copilului în raport cu vârsta și sexul copilului etc.

Locuința copilului, indiferent de modalitatea în care a fost stabilită – fie potrivit regulii la locuința comună a părinților săi, fie la unul dintre ei sau la familia extinsă prin acordul părinților, fie stabilită de instanța de tutelă potrivit alin. (3) – nu poate fi schimbată fară acordul părinților.

Textul art. 497 NCC ca premisă situația în care copilul locuiește numai cu unul dintre părinți: în caz de separare a acestora în timpul căsătoriei, în cazul divorțul urmat de stabilirea locuinței copilului la unul dintre ei, în cazul copilului cu filiație din afara căsătoriei dacă părinții nu conviețuiesc etc. Este o situație particulară a ipotezei din art. 496 alin. (2) NCC în care copilul locuiește, cu acordul celuilalt părinte sau potrivit unei hotărâri judecătorești, la unul dintre părinți, iar acesta urmează să își schimbe locuința.

Astfel, dacă art. 496 are în vedere stabilirea locuinței copilului la o anumită persoană, art. 497 are în vedere stabilirea copilului împreună cu părintele la care locuiește potrivit art. 496, într-un alt loc – localitate, stat etc.

Într-o astfel de situație în care minorul locuiește doar cu unul dintre părinți, fie că autoritatea părintească se exercită în comun de aceștia, fie că se exercită doar de către cel cu care locuiește, iar celălalt are doar dreptul la relații personale, legiuitorul a decis să impună, ca și condiție, acordul prealabil al celuilalt părinte. Soluția este justificată de necesitatea ca relațiile copilului cu părintele la care nu locuiește în mod statornic să nu fie afectate în mod esențial prin mutarea la mare distanță, eventual chiar într-un alt stat. Adoptarea unei asemenea soluții s-a făcut, practic, prin limitarea, în detrimentul părintelui care are alături de el pe copil, a libertății de a decide cu privire la locuința proprie și a copilului, chiar când el exercită singur autoritatea părintească. Soluția nu este la adăpost de critici din acest punct de vedere – cu atât mai mult cu cât regula este aceea a exercitării în comun, iar exercitarea singulară este posibilă numai pentru motive serioase – și nu exclude nici abuzuri din partea părintelui chemat sa-și dea consimțământul.

Legea impune condiția acordului prealabil. În cazul în care părintele la care copilul locuiește încalcă cerința solicitării prealabile a acordului, instanța trebuie să decidă dacă interesul copilului este respectat, putându-se pune în discuție inclusiv schimbarea domiciliului copilului, în funcție de circumstanțe, dacă mutarea s-a făcut cu rea- credință, pentru a împiedica relațiile personale cu celălalt părinte.

Pe de altă parte, nici acordul părintelui singur nu trebuie să constituie element de presiune sau răzbunare împotriva părintelui care dorește să se mute împreună cu copilul, astfel încât respectarea condiției legale să nu însemne anihilarea dreptului părintelui la viață privată sau a drepturilor acestuia cu privire la persoana copilului. Rămâne la înțelepciunea judecătorului să mențină echilibrul între tendințele adesea divergente ale părinților și să vegheze la interesul copilului.

Probleme suplimentare apar – în cazul în care schimbarea locuinței se face, fară acordul părintelui singur, într-un alt stat. Deși în prezent exigențele legislației în domeniul circulației persoanelor au dus la diminuarea numărului de situații în care un părinte poate trece frontiera cu copilul fără acordul celuilalt părinte, în cazul în care o astfel de deplasare ar avea loc, sau deplasarea s-ar face pe o anumită durată cu consimțământul celuilalt părinte, dar rămânerea dincolo de termenul limită devine nelegală, trebuie analizată incidența Legii nr. 100/1992 pentru aderarea României la Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii și a Legii nr. 369/2004 privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992.

Dreptul și îndatorirea părinților de întreținere a copilului

Una dintre cele mai importante obligații ce intră în conținutul autorității părintești, obligația de întreținere, are, în același timp, un conținut complex.

Spre deosebire de obligația de întreținere care există între alte categorii de persoane obligația de întreținere datorată de părinți copiilor are un conținut deopotrivă material și moral.

Sub aspect material, părinții trebuie să asigure copilului mijloacele de trai – locuință, hrană, îmbrăcăminte, rechizite, uniformă școlară, să asigure accesul la asistență medicală etc.

Sub aspect moral, părinții trebuie să permită, să asigure și să susțină accesul copilului în primul rând la sistemul de învățământ, atât cel general obligatoriu, cât și la cel liceal, sau pentru însușirea unor aptitudini ori deprinderea unei meserii, care să-l ajute pe copil ca, odată devenit major sau finalizate studiile superioare, să se întrețină singur.

Se mai pot include participarea copilului, în cadrul școlii sau în afara acesteia, la diverse activități sociale, educative, programe în domeniul ecologiei, de implicare socială etc.

Obligația de întreținere este aceeași indiferent dacă filiația copilului rezultă din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție. Același conținut îl are și obligația de îngrijire sau întreținere a minorului de către tutore. De asemenea, copilul are dreptul la întreținere din partea ambilor părinți, chiar dacă aceștia sunt separate în fapt sau divorțați; și copilul din afara căsătoriei a cărui filiație este stabilită față de ambii părinți are dreptul la întreținere de la aceștia, chiar dacă aceștia nu conviețuiesc.

Pentru întreținerea copilului minor, părinții sunt ținuți să răspundă solidar, însă solidaritatea debitorilor în materia obligației de întreținere are un aspect particular: debitorii nu sunt ținuți în mod egal, ci proporțional cu propriile venituri.

Obligația de întreținere a copilului de către părinții săi este reglementată în principal de două articole: art. 499 și art. 525 NCC. Din interpretarea coroborată a celor două articole, rezultă că legiuitorul distinge, pe de o parte, între copilul minor și copilul major, iar, pe de altă parte, între minorul care are unele venituri proprii și minorul care nu are astfel de venituri.

Obligatia de întreținere a copilului minor care nu realizează venituri. Prezumția stării de nevoie

Ca regulă, starea de nevoie a copilului minor se prezumă, deoarece – tot ca regulă – minorul este lipsit de venituri proprii. Este concluzia care rezultă din alin. (1) al art. 499 NCC, precum și din interpretarea per a contrario a art. 525 alin. (1) NCC.

Obligația de întreținere a copilului minor care realizează venituri proprii

În situația în care însă minorul are venituri proprii, părinții sunt ținuți – tot solidar – să acorde întreținere minorului dacă venitul propriu al acestuia nu este suficient. Așadar, dacă minorul are venituri proprii, părinții contribuie la întreținerea lui numai „în completarea” acestora, în măsura în care sunt insuficiente; pentru aceasta, minorul trebuie să dovedească starea de nevoie rezultată din insuficiența propriilor venituri. Prin urmare, în cazul minorului care obține venituri, prezumția stării de nevoie nu mai funcționează.

Datorită independenței patrimoniale dintre părinți și copii, dar și datorită caracterului personal al obligației de întreținere, dublat, în cazul raportului părinte-copil, de obligația generală de creștere ce rezultă din exercițiul autorității părintești, rezultă că părinții nu pot recurge, ca regulă, la vânzarea bunurilor proprii ale copilului, pentru executarea obligației'lor de întreținere. Excepție face doar cazul la care se referă art. 525 alin. (2) NCC.

Practic, pentru copilul minor care are venituri proprii – fie din valorificarea unor aptitudini personale – în domenii precum cel muzical, al artelor plastice, sportiv etc. – fie din angajarea sa ca salariat începând cu vârsta de 15 ani, potrivit art. 49 alin. (4) din Constituție – art. 525 NCC instituie o anumită ordine a surselor de întreținere: veniturile proprii, întreținerea acordată, în completare, de părinți și, în subsidiar, numai dacă aceasta din urmă nu este posibilă fără a pune în pericol propria existență a părinților, din valorificarea bunurilor copilului, dacă acestea există.

Întreținerea copilului major

Acesta are drept la întreținere din partea părinților cât timp își continuă studiile, fără a depăși însă vârsta de 26 de ani. Este soluția la care s-a oprit în mod constant practica judiciară dezvoltată în temeiul vechiului Cod al familiei și pe care prezentul Cod a
consacrat-o legislativ. Executarea obligației se face, de regulă, în natură. Doar în caz de neexecutare, debitorul va fi obligat la plata unei pensii de întreținere.

Dreptul părintelui de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care l-ar deține fără drept

„Ținerea fară drept” poate rezulta fie dintr-o deplasare a copilului fară acordul părinților, fie dintr-o depășire a duratei încuviințate de părinți pentru o deplasare temporară.

Asemenea situații apar, de regulă, din exercitarea dreptului copilului de a menține relații personale de tip familial cu alte persoane decât părinții (bunici, frați mai mari, alte rude). Ținerea fară drept poate privi, desigur, și alte categorii de persoane decât cele vizate de art. 494 NCC, de exemplu în cazul unei deplasări sau schimbări temporare a locuinței copilului (într-o tabără, într-un spital etc.), chiar când aceasta a „debutat” cu acordul părinților. De asemenea, articolul 495 NCC este aplicabil și în situațiile în care locuința copilului este stabilită doar la unul dintre părinți – de exemplu, potrivit art. 496 alin. (2) sau (3), art. 400 și art. 401 NCC – situație în care părintele la care este stabilită locuința copilului are dreptul să ceară înapoierea copilului de la celălalt părinte, după depășirea timpului de vizită. Potrivit alin. (3), ascultarea copilului este obligatorie.

Respingerea cererii

Această soluție trebuie să aibă caracter excepțional, instanța putând să o pronunțe numai dacă se dovedește neechivoc că întoarcerea copilului alături de părintele (părinții) reclamant este contrară interesului copilului, în sensul că i-ar putea afecta, sub aspect fizic, moral sau intelectual creșterea și dezvoltarea sau că ar constitui chiar o primejdie.

Răpirea civilă

Relevante sub aspectul definirii dreptului părintelui de a cere înapoierea copilului sunt prevederile Legii nr. 100/1992 pentru aderarea României la Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii.

Potrivit art. 3 din această lege, „deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită:

când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale;

dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.

Dreptul privind încredințarea, vizat la lit. a), poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire 4 de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat”.

Dreptul părintelui de a consimți la adopția copilului

Consimțământul părinților firești este necesar, exclusiv în cazul adopției unui copil; prin urmare, când adopția se referă la o persoană majoră sau care a dobândit capacitate deplină de exercițiu înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, consimțământul părinților firești nu se cere.

Copilul ai cărui părinți firești nu au împlinit 14 ani nu poate fi adoptat; părintele minor care a împlinit 14 ani își va exprima consimțământul asistat de către ocrotitorul său legal.

Manifestarea de voință a părinților firești este necesară fără a deosebi după cum minorul este din căsătorie sau din afara căsătoriei, dar cu filiația legal stabilită, ori după cum părinții acestuia sunt căsătoriți, separați în fapt sau divorțați; nici faptul încredințării copilului spre creștere și educare unuia dintre părinți sau unei terțe persoane sau familii nu înlătură cerința consimțământului la adopție al părinților firești.

De asemenea, părintele decăzut din drepturile părintești sau cel căruia i s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești păstrează dreptul de a consimți la adopția copilului său, cu precizarea că manifestarea sa de voință trebuiește „întregită” prin consimțământul persoanei care exercită autoritatea părintească.

Dacă unul dintre părinții firești ai copilului este necunoscut, mort, declarat mort, precum și dacă se află, din orice împrejurare, înneputința de a-și manifesta voința, consimțământul celuilalt părinte este îndestulător, iar dacă ambii părinți se află în vreuna din aceste situații, adopția se poate încheia fără consimțământul lor; de fapt, consimțământul lor nu este posibil de obținut, dar, așa cum am înțeles noi, este suplinit prin consimțământul exprimat de tutore.

Potrivit indicațiilor din art. 463 alin. 1 lit. a) NCC, consimțământul tutorelui se cere în subsidiar, atunci când ambii părinți sunt, după caz, decedați, necunoscuți, declarați morți sau dispăruți ori puși sub interdicție judecătorească.

De asemenea, conform art. 464 alin. (2) NCC, titularul autorității părintești, altul decât părintele copilului, va consimți alături de părinții decăzuți din drepturile părintești sau cărora li s-a interzis exercițiul drepturilor părintești.

Drepturile și îndatoririle părintelui minor

Față de textul art. 490 NCC, părintele minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu are drepturi și îndatoriri nici cu privire la persoana copilului său, nici cu privire la bunurile acestuia, deci nu este titular al drepturilor părintești.

Copilul părintelui care nu a împlinit 14 ani urmează să beneficieze de protecție (dacă aceasta nu poate fi acordată nici de celălalt părinte) prin numirea unui tutore sau prin luarea unei alte măsuri de protecție. În contextul în care ipoteza art. 110 NCC referitor la cazurile de instituire a tutelei nu cuprinde și situația de față – în care, fără a interveni decăderea, pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești sau punerea sub interdicție judecătorească, părinții copilului sunt totuși lipsiți de autoritatea părintească măsura plasamentului în familia extinsă sau substitutivă pare să fie singura soluție posibilă pentru copilul născut din părinți care nu au împlinit 14 ani: art. 60 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 interzice alte forme de plasament (în servicii de tip rezidențial) până la vârsta de 2 ani.

Rămâne ca practica să stabilească, până la o eventuală intervenție a legiuitorului, dacă instituirea tutelei poate constitui o soluție posibilă, prin extinderea cazurilor de instituire a tutelei la toate situațiile în care părinții sunt lipsiți de drepturile părintești.

Ca o măsură de protecție suplimentară atât a părintelui minor care nu a împlinit 14 ani, dar în același timp și a copilului acestuia, printr-o modificare a Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției s-a instituit interdicția adopției copilului ai cărui părinți firești nu au împlinit 14 ani.

Părintele minor, după împlinirea vârstei de 14 ani, va exercita drepturile părintești cu privire la persoana copilului, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 487-499 NCC.

Potrivit Legii nr. 273/2004, în vedere adopției părintele minor care a împlinit 14 ani își exprimă consimțământul asistat de către ocrotitorul său legal.

Potrivit art. 272 NCC, vârsta minimă pentru încheierea căsătoriei este de 18 ani și, pentru motive întemeiate, de 16 ani. Vârsta de 16 ani este prevăzută sub sancțiunea nulității absolute, iar vârsta matrimonială generală sub sancțiunea nulității relative.

Totuși, ca mijloc de protecție a copilului conceput sau care s-ar naște într-o căsătorie nulă absolut sau relativ, art. 294 și art. 303 NCC prevăd acoperirea ambelor forme de nulitate a căsătoriei.

Subcapitolul. 2 Drepturile și îndatoririle părinților cu privire la bunurile copilului

Dreptul și îndatorirea de administrare

Dacă părintele și copilul nu au drepturi reciproce unul cu privire la bunurile celuilalt, totuși, în calitate de reprezentant legal al copilului, părintele reprezintă sau, după caz, încuviințează minorului încheierea actelor juridice, după distincțiile prevăzute de art. 41-43 NCC și în funcție de natura și conținutul actului juridic.

Noțiunea de „administrare” a bunurilor copilului este utilizată de legiuitor, ca și în art. 105 C.fam., într-un sens larg, ca incluzând acte de administrare propriu-zise, acte de conservare și, în anumite condiții, acte de dispoziție. Administrarea trebuie făcută de către părinți în interesul copilului.

Potrivit art. 502 NCC, drepturile și îndatoririle părinților cu privire la bunurile copilului sunt aceleași cu cele ale tutorelui. Dreptul de administrare al tutorelui, potrivit art. 142 NCC, constă în „simplă administrare”, în sensul Secțiunii 1 a Titlului V din Cartea a III-a, referitoare la administrarea bunurilor altuia.

Reglementând o instituție nouă în raport cu Codul civil din 1864, prevederile Titlului V din Cartea a III-a a Noului Cod civil constituie sediul regulilor generale pentru definirea conceptului de administrare a bunurilor; de la acestea, există norme derogatorii în ceea ce privește administrarea bunurilor minorului de către reprezentantul legal (în exercitarea tutelei sau în exercitarea autorității părintești).

Reprezentarea minorului

În principiu, minorul care nu a împlinit 14 ani, lipsit de capacitate de exercițiu, nu poate încheia singur acte juridice; părintele, în calitate de reprezentat legal, încheie acte în numele minorului. Încheierea actelor de către părinte cu privire la bunurile copilului este supusă unor reguli diferite, după cum este vorba despre acte de conservare, acte de administrare propriu-zisă și acte de dispoziție.

Dreptul de a face acte de conservare și administrare propriu-zisă este supus, potrivit art. 502 și art. 142 alin. (1) NCC, condițiilor prevăzute la administrarea bunurilor altuia; de asemenea, reprezentantul poate încheia actele la care face referire art. 43 alin. (4) NCC (pe care minorul însuși le-ar putea face singur). Există și o interdicție specială pentru administrarea bunurilor minorului de către tutore (și prin urmare și de către părinte): administrarea bunurilor dobândite de minor cu titlu gratuitcare va reveni unui curator sau persoanei desemnate.

Regimul juridic al actelor de dispoziție pe care părintele le poate face cu privire la bunurile minorului este cel stabilit de art. 144 NCC coroborat cu art. 502 NCC, potrivit cărora trebuie distins după „gravitatea” actului, cantitativă și calitativă, după implicațiile sale asupra patrimoniului copilului, după cum actul are, raportat la întregul patrimoniu, valoare de administrare sau depășește această valoare; în funcție de această distincție, actele de dispoziție făcute de reprezentant simt: a) fie supuse condiției autorizării instanței de tutelă (cele mai multe); b) fie interzise; c) fie permise chiar fără autorizarea instanței.

În prima categorie – a actelor ce nu se pot încheia de părinte decât cu autorizarea instanței de tutelă (consiliul de familie neexistând în cazul ocrotirii minorului prin părinți, potrivit art. 124 alin. (2) NCC – se înscriu actele care, depășind valoarea unui act de administrare, nu pun în pericol patrimoniul copilului: actele de înstrăinare, împărțeală, ipotecare (pentru garantarea unei obligații a acestuia) ori grevare cu sarcini reale a bunurilor minorului, acte de renunțare la drepturile patrimoniale ale acestuia. În aceste cazuri, instanța de tutelă va autoriza actul numai dacă acesta „răspunde unei nevoi sau prezintă un folos neîndoielnic pentru minor”.

Autorizarea se dă, potrivit art. 145 NCC, pentru fiecare act în parte.

Urmând regulile aplicabile în materia tutelei, rezultă că părintelui (ca și tutorelui) îi este interzis să facă donații și să garanteze – personal sau real (legea nu distinge) – obligația altuia.

Încheierea de acte juridice între părinte și minor este, în opinia unor autori interzisă potrivit art. 147 NCC, nefiind suficientă desemnarea unui curator special în condițiile art. 150 alin. (3) NCC. În fine, în cea de-a treia categorie intră actele de înstrăinare a bunurilor supuse pieirii, degradării, alterării ori deprecierii, precum și cele devenite nefolositoare pentru minor

În mod excepțional, minorul chiar până la împlinirea vârstei de 14 ani poate face singur actele prevăzute de art. 43 alin. (3) NCC.

Asistarea minorului

Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, până la 18 ani (sau până la 16 ani în cazul minorului emancipat în condițiile art. 40 NCC, ori până la data căsătoriei minorului în condițiile art. 272 alin. (2) NCC) are capacitate de exercițiu restrânsă, iar actele juridice se încheie de către acesta, cu încuviințarea părinților (sau, după caz, a tutorelui). În cazurile prevăzute de lege, încuviințarea reprezentantului legal este „dublată” de autorizarea instanței de tutelă. Prin urmare, în exercitarea dreptului său de administrare, părintele copilului cu capacitate de exercițiu restrânsă încuviințează actele acestuia. Sunt exceptate de la regula încuviințării părintelui categoriile de acte enumerate la art. 41 alin. (3) NCC: acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază și acte de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la data încheierii lor.

Pe de altă parte, există și acte pe care minorul nu le poate face deloc, precum donațiile (altele decât darurile obișnuite potrivit stării lui materiale), sau garantarea obligației altuia, această concluzie rezultând din interpretarea coroborată a art. 502 cu art. 146 alin. (3) NCC.

CAPITOLUL III
EXERCITAREA AUTORITĂȚII PĂRINTEȘTI

Subcapitolul 1 Exercitarea autorității de către părinți împreună și în mod egal
1.1 Principiul exercitării în comun și în mod egal a autorității părintești

Concepția legiuitorului, în concordanță cu viziunea Convenției ONU cu privire la drepturile copilului, este aceea că interesul copilului este realizat cel mai bine prin exercitarea de către ambii părinți a drepturilor și îndatoririlor părintești, în comun și în mod egal.

În acest sens, art. 18 din Convenție prevede obligația statelor părți „de a depune eforturi pentru asigurarea recunoașterii principiului potrivit căruia ambii părinți au responsabilități comune pentru creșterea și dezvoltarea copilului. (…) Aceștia trebuie să acționeze, în primul rând, în interesul suprem al copilului”.

Creșterea copilului alături de părinții săi este, potrivit art. 30 din Legea nr. 272/2004, un drept al copilului. În ceea ce îi privește pe părinți, exercitarea drepturilor părintești este un drept și în același timp o obligație

Exercitarea comună și egală a drepturilor părintești este, dincolo de valoarea juridică, un deziderat. Realitatea oferă însă o diversitate de situații practice în care acesta nu poate fi atins, fie din motive obiective – datorită decesului, stabilirii filiației față de un singur părinte, incapacității celuilalt părinte de a-și exprima voința, punerea sub interdicție, etc. – fie pentru că autoritățile (judiciare, cel mai adesea, dar și cele administrative) apreciază ca nefiind în interesul copilului exercitarea în comun sau/și în mod egal a autorității părintești.

Constituind regula, exercitarea comună și egală a drepturilor părintești creează, atâta timp cât nu se face cunoscută o altă situație juridică, o prezumție: de regulă, terții sunt îndreptățiți să creadă cu privire la un anumit copil că drepturile și îndatoririle părintești se exercită comun și egal de cei doi părinți.

Dată fiind dificultatea care s-ar crea dacă pentru orice act cotidian întreprins cu privire la copil s-ar solicita întotdeauna acordul ambilor părinți, legiuitorul a instituit prezumția de existență a consimțământului și a celuilalt părinte decât cel care întreprinde actul, menită să înlesnească, dar și să confere o anumită certitudine și stabilitate raporturilor civile.

Prezumția, constituind valorificarea unor soluții jurisprudențiale, reprezintă o noutate pentru legislație. Condițiile funcționării prezumției: să fie întreprins un act care privește pe copil, de către unul dintre părinți; actul să fie unul curent, uzual pentru viața și activitatea copilului; acest act să se facă în. realizarea unui drept sau a unei obligații părintești cu privire la bunurile sau la persoana minorului.

Prezumția poate fi invocată numai de un terț (iar nu și de celălalt părinte, de exemplu) și numai dacă a fost de bună-credință, adică nu a știut pe altă cale despre dezacordul părinților cu privire la acel act. Buna-credință se prezumă, la rândul ei, până la proba contrară.

Față de instituirea regulii exercitării comune și egale a drepturilor și îndatoririlor părintești inclusiv în caz de divorț al părinților, prezumția de consimțământ al ambilor părinți funcționează și în acest caz.

Prezumția nu funcționează în situațiile în care legea însăși impune, în mod expres, exprimarea consimțământului de către ambii părinți. O astfel de cerință legală apare însă oricum, în acte de o anumită importanță sau gravitate, iar nu pentru acte curente.

1.2. Excepții de la regula exercitării autoritatii de către părinți împreună și în mod egal

Exercitarea autorității părintești în caz de divorț

Una dintre noutățile binevenite ale Codului civil este instituirea, ca regulă, a exercitării în comun de către părinți a drepturilor și îndatoririlor părintești, chiar și în cazul divorțului părinților.

Ca efect al consacrării legislative a acestei reguli, dacă niciunul dintre soți nu solicită ca autoritatea părintească să revină în exclusivitate unuia dintre ei, nu este necesară administrarea de probe și nici motivarea hotărârii de a menține exercitarea comună și egală a autorității părintești.

Ne sprijinim și pe dispozițiile art. 375 alin. (2) NCC – tex: neexistent în forma adoptată prin asumarea răspunderii, dar introdus prin Legea nr. 71/2011 – care permit constatarea pe cale notarială a divorțului chiar în cazurile în care există copii rezultați din căsătorie, sub condiția (una dintre condiții) ca părțile să nu „deroge” de la regula de drept comun a exercitării comune și egale a autorității părintești.

Prin urmare, legiuitorul a socotit ca nefiind necesară nici vreo motivare, nici exercitarea vreunei atribuții jurisdicționale pentru păstrarea, și după divorț, a modului „firesc” de exercitare a autorității părintești.

Desigur, nu aceeași este situația dacă în timpul căsătoriei autoritatea părintească s-a exercitat doar de către unul dintre părinți sau de ambii, dar în mod inegal. Într-o asemenea situație, nu numai că instanța de tutelă va trebui să evalueze și să se pronunțe, motivat, asupra exercitării după divorț a autorității părintești, dar, într-o asemenea situație, divorțul nu va mai putea fi constatat pe cale notarială: pe de o parte, soții nu ar putea conveni exercitarea autorității părintești în comun pentru că aceasta ar însemna modificarea unei măsuri dispuse, cel mai adesea, pe cale judiciară (de exemplu, decăderea parțială din exercițiul unor drepturi părintești), iar, pe de altă parte, menținerea modului de exercitare din timpul căsătoriei nu ar mai corespunde condiției impuse de art. 375 alin. (2) NCC privind „exercitarea autorității părintești de către ambii părinți” potrivit regulii: împreună și în mod egal.

Numai pentru motive întemeiate, instanța ar putea decide scindarea drepturilor și îndatoririlor între părinți. Motivele întemeiate se vor analiza în raport cu interesul copilului. Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia. Desigur, va avea, în continuare, obligația de întreținere a copilului, potrivit art. 499 NCC.

Măsurile dispuse de instanță cu privire la drepturile și îndatoririle părinților divorțați față de copiii lor minori pot fi modificate, dacă se schimbă împrejurările.

În mod excepțional, în caz de divorț al părinților autoritatea părintească este partajată cu alte persoane sau instituții: acestora le revin drepturile și îndatoririle cu privire la persoana copilului. În ceea ce privește drepturile privind bunurile copilului, acestea nu pot reveni, potrivit art. 399 alin. (2) NCC, decât părinților: ambilor în comun sau numai unuia dintre ei.

Exercitarea autorității părintești în cazul copilului din afara căsătoriei

Filiația se stabilește în conformitate cu prevederile Secțiunii 1 „Stabilirea filiației” a Capitolului II, Titlul III din noul Cod civil.

În cazul în care copilul din afara căsătoriei are stabilită filiația față de ambii părinți, iar aceștia conviețuiesc, exercitarea autorității părintești revine, ca și în cazul copilului din căsătorie, potrivit regulii stabilite în art. 503 alin. (1) NCC: împreună și în mod egal.

În cazul în care părinții nu conviețuiesc, locuința copilului se stabilește potrivit
art. 496 NCC – prin acordul părinților. În ceea ce privește însă exercitarea autorității părintești, va stabili instanța de tutelă după regulile aplicabile în materia divorțului: ca regulă părinții exercită în comun autoritatea părintească, dar pentru motive temeinice instanța de tutelă poate decide exercitarea doar de către un părinte, în funcție și de locuința copilului.

Obligația instituită de alin. (3) al art. 505 NCC în sarcina instanței de tutelă reprezintă o reluare a obligației prevăzute de art. 438 NCC: în cazul admiterii unei acțiuni privind filiația, instanța de tutelă are obligația să se pronunțe și cu privire la „stabilirea numelui copilului, exercitarea autorității părintești și obligația părinților de a-1 întreține pe copil”.

Dacă filiația copilului este stabilită doar față de unul dintre părinți, autoritatea părintească se exercită de către părinte, singur, potrivit art. 507 NCC.

Subcapitolul 2 Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte

Instanța poate hotărî, prin excepție de la art. 397 NCC, ca autoritatea părintească să fie exercitată, după divorț, de către un singur părinte, dacă există motive întemeiate.

Sintagma este utilizată în mai multe texte din noul Cod civil, fiind sinonimă cu formularea „motive temeinice”, utilizată atât în Codul familiei.

Urmează ca jurisprudența să identifice asemenea „motive întemeiate", pe care – în acer moment – le putem eventual imagina: comportamentul violent al unui părinte față de minor conduita imorală unită cu neglijarea și neîndeplinirea îndatoririlor părintești; abandonare: domiciliului conjugal și a minorului, fără a menține legături cu acesta etc.

Ipoteza acestui text este evident distinctă de cea a art. 507 NCC, care reglementează, în cazul decesului unui părinte, exercitarea autorității părintești de către celah~ părinte, rămas în viață, și nu scindarea autorității părintești.

Spre deosebire de art. 397 NCC, care instituie principiul exercitării în comun a autorității părintești, art. 398 NCC reglementează scindarea acesteia între cei doi părinți. Din interpretarea coroborată a celor două alineate, rezultă că părintele care va exercita autoritatea părintească va avea toate drepturile și obligațiile care dau conținut autorității părintești (art. 487-502 NCC), iar celălalt părinte, potrivit alin. (2), va avea numai dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia.

Dacă dreptul de a consimți la adopție și modul în care el este exercitat sunt reglementate relativ detaliat de art. 463 lit. a) și art. 464-467 NCC, dreptul de a veghea la creșterea și educarea copilului nu are o reglementare din care să reiasă conținutul său și modul în care poate fi exercitat.

Se poate aprecia că părintele titular al acestui drept este îndrituit să verifice, în cursul întâlnirilor cu minorul și cu fostul soț, modul în care copilul său este educat și poate solicita celuilalt părinte să ia măsuri pentru ca educarea și creșterea să se desfășoare în cele mai bune condiții. În cazul în care acest părinte socotește că demersurile sale sunt fără rezultat, poate cere, potrivit art. 403 NCC, modificarea măsurii luate: instanța să stabilească fie exercitarea autorității părintești de către ambii părinți, fie exercitarea autorității părintești de către reclamant, tocmai pentru că pârâtul – cel care, inițial, a fost desemnat să exercite autoritatea părintească – nu și-a exercitat drepturile și nu și-a îndeplinit obligațiile în mod corespunzător și în interesul superior al minorului.

Dacă soții care divorțează au mai mulți copii și se pune problema exercitării autorității părintești de către un singur părinte, în condițiile art. 398, este evident că măsura trebuie luată unitar față de toți copiii. Într-adevăr, nu se poate accepta ideea că un părinte ar avea un comportament nepotrivit față de un copil (ceea ce ar justifica exercitarea autorității părintești față de acel copil de către celălalt părinte), iar față de celălalt copil (sau ceilalți copii) ar avea un comportament firesc (ceea ce ar duce la exercitarea autorității părintești în comun cu celălalt părinte). Comportamentul inadecvat față de un copil nu poate fi „compensat" de conduita normală față de celălalt.

De asemenea, pornind de la același raționament, nu poate fi acceptată nici ideea potrivit căreia instanța de divorț ar putea hotărî ca un părinte să exercite autoritatea părintească, în mod exclusiv, față de un copil (sau față de mai mulți), iar celălalt să exercite autoritatea părintească, la rândul său în mod exclusiv, față de celălalt copil (sau față de ceilalți).

2.1. Situații speciale privind exercitarea autorității părintești

Reluând prevederile art. 98 alin. (2) C.fam., articolul 507 NCC enumera situațiile în care exercitarea autorității părintești revine numai unuia dintre părinți, în virtutea legii: moartea unuia dintre părinți; declararea judecătorească a morții; punerea sub interdicție judecătorească; decăderea din exercițiul drepturilor părintești; imposibilitatea unuia dintre părinți, din orice motiv, de a-și exprima voința (dispariție, boală gravă, executarea unei pedepse privative de libertate etc.)

Acestor situații li se adaugă cazurile în care autoritatea părintească este atribuită unuia dintre părinți prin hotărârea judecătorească (divorț, stabilirea filiației etc.) și cele în care împărțirea exercițiului autorității are loc prin acordul părinților, încuviințat de instanța de tutelă.

2.2. Exercitarea autorității părintești de către alte persoane

Articolul 399 NCC reglementează situația de excepție în care instanța de divorț dispune ca autoritatea părintească să fie exercitată de alte persoane. Textul nu prevede în ce ipoteze s-ar putea lua o astfel de măsură gravă, mărginindu-se să menționeze că ea poate fi luată „în mod excepțional”. Este, în contextul noului Cod civil, o măsură similară cu cea prevăzută de art. 42 alin. (2) C.fam., astfel încât doctrina și jurisprudența dezvoltate pe baza textului menționat ar putea fi valorificate în interpretarea textului comentat.

Astfel, măsura excepțională prevăzută de acest articol ar putea fi luată numai în cazul în care comportamentul sau imoralitatea părinților ar impune-o cu necesitate; neglijența manifestă a părinților față de copii, violența față de aceștia, conduita imorală ar putea constitui astfel de motive. Cu alte cuvinte, trebuie să se constate că exercitarea autorității părintești de către ambii părinți sau de către unul singur dintre ei nu este în interesul superior al minorului; în orice caz, simplul atașament al minorului față de alte persoane (de exemplu, bunicii), precum și atașamentul acestora față de minor nu constituie motive suficiente pentru ca instanța să dispună exercitarea drepturilor părintești de către aceste persoane.

Potrivit alin. (1) teza I, instanța poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimțământul acestora, sau într-o instituție de ocrotire. Deși textul nu prevede nimic în acest sens, menționarea „plasamentului" indică faptul că este vorba de măsura reglementată de art. 58-63 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

Corelarea acestor dispoziții ridică problema – pe de o parte – dacă plasamentul poate fi dispus și la un asistent maternal [acesta fiind menționat expres de art. 58 alin. (1) din Legea nr. 272/2004), iar – pe de altă parte – dacă instituția de ocrotire la care se referă codul este totuna cu „serviciul de tip rezidențial" prevăzut de același art. 58 alin. (1) din Legea nr. 272/2004. Răspunsul este pozitiv în ambele cazuri: în ce îl privește pe asistentul maternal, nu există nicio rațiune să fie exclus de la aplicarea măsurii prevăzute de art. 399; iar serviciile de tip rezidențial cuprind, potrivit art. 110 din Legea nr. 272/2004, centrele de plasament, a căror denumire se încadrează perfect în art. 399.

Însă, în ce privește plasamentul la o rudă, o altă familie ori persoană (inclusiv un asistent maternal), acesta nu se poate dispune decât dacă persoanele menționate își dau consimțământul. Dacă nu consimt și totuși plasamentul se impune, măsura va fi dispusă la o instituție de ocrotire (serviciu rezidențial, conform Legii nr. 272/2004).

Potrivit alin. (1) teza a II-a, drepturile și obligațiile părintești privind persoana copilului se exercită de persoana sau familia la care s-a dispus plasamentul. Articolul 62 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, care prevede că, în caz de plasament, aceste drepturi se exercită de președintele consiliului județean, respectiv de primarul sectorului municipiului București, nu are aplicabilitate în cazul măsurii luate potrivit art. 399, deoarece acesta din urmă este un text special în raport cu cele din Legea nr. 272/2004 (în sensul că privește numai situația copilului la divorț), astfel că derogă de la prevederile generale privind plasamentul din legea menționată.

Deși art. 399 NCC nu prevede nimic cu privire la dreptul părinților de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului și de a consimți la adopția acestuia, soluția trebuie să fie aceeași: când instanța dispune ca autoritatea părintească să fie exercitată de alte persoane ori de o instituție de ocrotire, potrivit art. 399, totuși părinții păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia.

În ceea ce privește drepturile privind bunurile copilului, acestea rămân a fi exercitate de părinți, instanța urmând a stabili, potrivit alin. (2), dacă le vor exercita ambii părinți, în comun sau numai de către unul dintre ei. În acest din urmă caz, instanța va trebui să arate motivele întemeiate pentru care ia o astfel de hotărâre.

Locuința copilului.

Articolul 399 nu prevede nimic în acest sens, dar există prevederi în Legea nr. 272/2004, care se aplică în completarea textului din Cod: art. 59 din Legea nr. 272/2004 dispune că, pe durata plasamentului, domiciliul copilului se află la persoana sau instituția la care s-a dispus plasamentul. Această dipoziție trebuie interpretată, în mod firesc, în sensul că se referă și la locuința copilului. De altfel, ar fi ilogic ca autoritatea părintească să fie exercitată de alte persoane, iar locuința copilului să rămână totuși la părinți.

Dreptul părinților de a avea legături personale cu minorul. Nici în această privință art. 399 nu conține vreo soluție, iar art. 401 NCC, care reglementează acest drept în cazul divorțului, face trimitere doar la art. 400 NCC, nu și la art. 399.

Rezolvarea vine de la textul general în materie – art. 262 alin. (2): „Copilul care nu locuiește la părinții săi sau, după caz, la unul dintre ei are dreptul de a avea legături personale cu aceștia.”, dar și de la Legea nr. 272/2004, art. 62 alin. (1) prevăzând că „drepturile și obligațiile părintești (…) se mențin pe toată durata măsurii plasamentului"; cum printre drepturile menționate se află și acela de avea legături personale cu minorul, instanța care hotărăște plasamentul va dispune și asupra modului în care părinții vor exercita acest drept.

Hotărând asupra plasamentului, instanța de divorț va trebui să fixeze și contribuția părinților la cheltuielile de întreținere a minorului, contribuție care se va încasa, conform art. 63 teza a 2-a din Legea nr. 272/2004, la bugetul județului, respectiv al sectorului municipiului București de unde provine copilul.

Ca și în cazul articolului 398 NCC, dacă soții au mai mulți copii din căsătorie, în ipoteza în care s-ar impune măsura excepțională prevăzută de art. 399, aceasta trebuie luată unitar față de toți copiii. De asemenea, deși noul Cod civil nu prevede nimic în acest sens, trebuie ca – în luarea măsurii plasamentului – instanța de divorț să țină cont principiul stabilit de art. 60 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 272/2004, potrivit căruia frații trebuie să rămână împreun

CAPITOLUL IV

DECĂDEREA DIN DREPTURILE PĂRINTEȘTI

4.1. Condițiile decăderii din exercițiul drepturilor părintești

Decăderea din drepturile părintești, privită în mod constant ca sancțiune de drept civil, are și o a doua funcție: aceea de protejare a minorului, prin pierderea de către părinte a drepturilor prin intermediul cărora copilul este supus unor comportamente care îi pun în pericol dezvoltarea fizică, psihică, sănătatea sau chiar viața.

Pentru a atrage decăderea, cea mai severă sancțiune civilă ce se poate aplica părintelui, faptele acestuia trebuie să fie de o anumită gravitate și natură, și anume:

faptele pentru care se poate pronunța decăderea pot fi săvârșite de părinte prin comisiune (rele tratamente, purtare abuzivă) sau prin omisiune (neglijență gravă, abandon);

comportamentul negativ al părintelui trebuie să se exercite împotriva sau să producă efecte asupra copilului față de care se cere decăderea; un comportament negativ în general, în societate etc. nu poate justifica, prin el însuși, decăderea din drepturile părintești dacă nu este îndreptat și împotriva copilului; nici un comportament negativ (violent, abuziv, etc.) îndreptat împotriva altor copii nu poate justifica decăderea;

faptele părintelui sunt fapte grave: prin efectul lor, pun în pericol viața, sănătatea sau dezvoltarea – fizică sau psihică – a copilului;

este vorba despre fapte îndreptate împotriva persoanei, iar nu și cu privire la bunurile copilului; nu se poate dispune decăderea pentru administrarea dezastruoasă a bunurilor copilului.

Motivele pentru care se poate dispune decăderea sunt prevăzute limitativ și trebuie interpretate restrictiv, potrivit art. 10 NCC: „Legile care (…) restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege”.

Aspecte procedurale

Legea nr. 272/2004, ale cărei prevederi completează principiile reținute de legiuitorul noului Cod civil, în vederea salvării dreptului copilului de a fi crescut de părinții săi și de a locui împreună cu aceștia, prevede o serie de obligații premergătoare în sarcina autorităților administrative cu atribuții în protecția drepturilor copilului, în scopul prevenirii, depistării precoce și înlăturării situațiilor „de risc” în care se poate afla copilul și care pot conduce la separarea lui de părinți sau la limitarea exercițiului drepturilor părintești (art. 34-37).

Potrivit art. 34 alin. (2) din lege, „orice separare a copilului de părinții săi, precum și orice limitare a exercițiului drepturilor părintești trebuie să fie precedate de acordarea sistematică a serviciilor și prestațiilor prevăzute de lege”: informarea corespunzătoare a părinților, consilierea acestora, terapie sau mediere, acordate în baza unui plan de servicii.

De asemenea, după ce s-a dispus decăderea, părinții beneficiază de asistență specializată pentru creșterea capacității lor de a se ocupa de copii, în vederea redobândirii exercițiului drepturilor părintești.

Competența de a dispune decăderea aparține exclusiv instanței de tutelă.

Calitate procesuală activă

Noul Cod civil a lărgit considerabil categoria celor care pot sesiza instanța în cazuri de încălcare gravă a îndatoririlor părinților. Sesizarea instanței cu cererea de decădere din exercițiul drepturilor părintești o poate face orice autoritate a administrației publice – centrale sau locale – care are date despre acte sau fapte grave săvârșite de părinte asupra unui minor: direcțiile generale de protecție a copilului, primarul, poliția, unitatea medicală, unitatea școlară etc. De asemenea, procurorul poate sesiza instanța de tutelă, în temeiul competenței generale prevăzute de art. 90 NCPC și al art. 63 lit. g) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit căreia procurorul „apără drepturile și interesele legitime ale minorilor”.

Judecarea cererii se face cu citarea ambilor părinți, chiar dacă obiectul sesizării privește decăderea doar a unuia dintre ei. Judecarea cererii se face de urgență. Urgența este justificată de necesitatea de a stabili și de a pune capăt în timp cât mai scurt existenței stării de pericol cu privire la viața, sănătatea sau dezvoltarea copilului.

În toate cazurile, participarea procurorului este obligatorie. Pentru stabilirea existenței faptelor părintelui și a existenței stării de pericol se pot administra orice fel de probe.

Ancheta psihosocială este obligatorie și se realizează, potrivit art. 229 alin. (2) lit. b) Legea de punere în aplicare a noului Cod civil, de direcția generală de asistență socială și protecția copilului, având în vedere complexitatea aspectelor care atrag decăderea, dar și a gravității măsurii. Legea nu prevede că ascultarea copilului este obligatorie, dar instanța poate proceda la ascultarea acestuia în condițiile art. 264 NCC; de aasemenea, copilul poate fi audiat potrivit art. 95 din Legea nr. 272/2004, pentru ca instanța să se pronunțe asupra cererii de decădere ca urmare a stabilirii plasamentului în regim de urgență a copilului.

4.2. Efectele decăderii din exercițiul drepturilor părintești

Spre deosebire de Codul familiei, care cunoștea doar instituția decăderii totale din drepturile părintești, Legea nr. 272/2004 a prevăzut și varianta decăderii parțiale.

Legiuitorul noului Cod civil a nuanțat soluțiile posibile, permițând decăderea parțială, atât sub aspectul conținutului, cât și sub aspectul subiectelor la care se raportează drepturile.

Reglementarea decăderii parțiale este oportună, având în vedere că permite instanței valorificarea și adaptarea celor două valențe ale decăderii – sancțiune la adresa părintelui și mijloc de a pune copilul la adăpost de sursa unor comportamente grav vătămătoare pentru el.

Dispunerea decăderii cu privire la „anumite” drepturi sau la „anumiți” copii presupune individualizarea, enumerarea în dispozitivul hotărârii, a drepturilor din care se dispune decăderea, precum și a copiilor față de care părintele este decăzut.

Regula rămâne totuși aceea a decăderii totale, sub ambele aspecte. În lipsa unor mențiuni în dispozitivul hotărârii judecătorești cu privire la drepturile din care operează decăderea sau cu privire la copiii în raport cu care părintele este decăzut, și dacă nici nu rezultă altfel din motivare, înseamnă că decăderea s-a dispus în condițiile alin. (1), adică decăderea totală, atât sub aspectul conținutului (drepturilor), cât și cu privire la copii.

Efectele decăderii sunt:

Decăderea duce la lipsirea părintelui decăzut de toate sau numai de anumite drepturi părintești. Este exceptat dreptul de a consimți la adopția copilului, pe care părintele decăzut îl păstrează potrivit art. 464 alin. (2) NCC.

Dacă nu se prevede altfel în dispozitivul hotărârii, decăderea operează atât cu privire la drepturile asupra persoanei, cât și asupra bunurilor minorului.

Decăderea nu produce efecte cu privire la îndatoririle părintești.

Pe de o parte, art. 509 NCC se referă in terminis, în ambele alineate, exclusiv la drepturi. În același timp, decăderea este o sancțiune, care nu ar trebui să conducă la degrevarea părintelui de sarcinile părintești. Art. 510 NCC prevede, de altfel, expres, menținerea obligației de a da întreținere copilului. În fine, astfel cum s-a arătat și în hotărâri mai recente ale instanțelor române, drepturile copilului față de părintele său nu se sting, prin urmare nici obligațiile corelative ale acestuia din urmă nu dispar ca urmare a decăderii..

Decăderea totală produce efecte față de toți copiii născuți ai părintelui decăzut, indiferent dacă sunt din căsătorie sau din afara căsătoriei. De asemenea, chiar dacă textul face referire la copiii „născuți”ai părintelui, decăderea operează nu doar față de copiii firești, ci și față de cei adoptați

Dacă instanța dispune decăderea doar față de unii (unul) dintre copiii părintelui decăzut, acesta păstrează plenitudinea drepturilor față de cei pe care decăderea nu-i privește.

Pe durata decăderii părintele nu are dreptul de a avea legături personale cu minorul.

Legiuitorul nu a mai preluat conținutul art. 111 C.fam. Intenția legiuitorului, de a înăspri conținutul decăderii prin eliminarea dreptului la legături cu minorul, este evidentă, dat fiind că în alte situații acest drept a fost prevăzut expres (art. 401 NCC). În schimb, art. 512 alin. (2) NCC menționează expres posibilitatea instanței de a îngădui părintelui decăzut să aibă legături personale cu copilul numai în cazul formulării cererii de redare a exercițiului drepturilor părintești, „până la soluționarea cererii”.

Nici rațiunile acestei măsuri – dincolo de scopul sancționator – nu sunt acelea de a permite păstrarea unor relații vătămătoare pentru copil, de natura celor care au condus la decădere, cu excepția situației în care, fiind sesizată să se pronunțe asupra redării drepturilor, instanța, pe baza probelor administrate, ar putea decide stabilirea relațiilor personale pe durata soluționării procesului.

Decăderea unuia dintre părinți din exercițiul drepturilor părintești face ca autoritatea părintească să se exercite de celălalt părinte (art. 507 NCC).

Decăderea ambilor părinți din exercițiul drepturilor părintești atrage după sine luarea unei măsuri de protecție alternative a copilului: tutela (art. 110 NCC), măsura de protecție specială a plasamentului dacă tutela nu poate fi instituită sau adopția. Aceleași consecințe există și în cazul în care părintele decăzut exercita singur autoritatea părintească

Efectele decăderii în alte materii:

cel decăzut din exercițiul drepturilor părintești nu poate fi tutore, potrivit art. 113 NCC;

în materia adopției, recent, prin Legea nr. 233/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 273/2004, legiuitorul a stabilit expres interdicția de a adopta a celui decăzut din exercițiul drepturilor părintești; oricum, art. 461 NCC impunea îndeplinirea, de către cel care dorește să adopte, a „garanțiilor morale (…) necesare creșterii, educării și dezvoltării armonioase a copilului”.

Îndeplinirea acestor condiții se atestă de către autoritățile competente, potrivit „legii speciale”, și anume Legea nr. 273/2004, care în art. 19 prevede că „evaluarea garanțiilor morale și a condițiilor materiale ale adoptatorului sau familiei adoptatoare se face, pe baza solicitării lor, de către direcția de la domiciliul acestora”. Relevante sunt următoarele criterii de evaluare a adoptatorului, prevăzute de aceluiași articol: personalitatea, viața familială, condițiile de locuit, aptitudinea de educare a unui copil: impedimente de orice natură relevante pentru capacitatea de a adopta.

în situația în care părintele decăzut ar cere întreținere de la fiul devenit major, potrivit art. 526 NCC, motivele care au condus la decădere ar putea constitui tot atâtea „fapte grave” de natură să conducă la refuzul acordării întreținerii, dacă, spre exemplu, decăderea a încetat nu ca urmare a redării drepturilor părintești, ci ca urmare a ajungerii copilului la majorat.

Instituirea tutelei

Lipsirea de îngrijirea ambilor părinți poate fi cauzată fie de decăderea ambilor părinți din drepturile părintești, fie de decăderea doar a unuia dintre ei și a existenței, în privința celuilalt, a uneia dintre împrejurările prevăzute de art. 507 NCC. Tutela se instituie și funcționează potrivit regulilor prevăzute în art. 110-163 NCC.

Astfel, potrivit art. 110 N.C.C. “Tutela minorului se instituie atunci când ambii părinți sunt, după caz, decedați, necunoscuți, decăzuti din exercițiul drepturilor părintești sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție judecătorească, dispăruți ori declarați judecătoreste morți, precum și în cazul în care, la încetarea adoptției, instanța hotărâște că este în interesul minorului instituirea unei tutele”

În principiu, tutela minorului se instituie în lipsa ambilor părinți ai minorului.

Potrivit textului N.C.C, tutela se instituie fie în cazurile în care ambii părinți sunt: decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești, li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție judecătorească, dispăruți, declarați judecătoreste morți, fie în cazul în care, la încetarea adopției, instanța hotarăște că este în interesul minorului instituirea unei tutele.

Textul N.C.C. nu face altceva decât să preia dispozițiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, în mod subsecvent, acesta fiind abrogat prin art. 230 lit. x) Legi d epunere în aplicare a Noului Cod civil.

Persoana care poate fi numită tutore

Pornind de la obiectivul instituirii tutelei în interesul minorului, tutore poate fi o persoană fizică sau soțul și soția împreună, cu condiția de a nu se afla în cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 113 N.C.C.

Ca urmare a reglementării art. 112 N.C.C., art. 41 din Legea nr. 272/2004 a fost abrogat prin art. 230 lit. x) Legea de punere în aplicare a N.C.C..

De asemenea, obiectivul urmăririi interesului minorului impune ca, în cazul în care doi sau mai mulți minori care sunt frați sau surori se află în situația deschiderii unei tutele, instanța de tutelă să numească, de regulă, un singur tutore. Desigur ca, în analizarea situației de fapt, instanța va decide în funcție de interesul fiecăruia dintre minorii în cauză.

Însă, Noul Cod civil instituie o regula, și anume păstrarea unui cadru pe cât posibil familial pentru minorii aflati într-o situație specială.

Persoana care nu poate fi numită tutore

Cazurile de incompatibilitate cu calitatea de tutore sunt cele reglementate anterior la art. 117 C.fam., cu unele actualizări de instituții sau chiar terminologic, respectiv completari.

N.C.C. a inclus cazul de incompatibilitate determinat de starea de insolvabilitate a persoanei. Având in vedere același obiectiv al urmăririi interesului minorului, precum și obligațiile tutorelui la instituirea, precum și pe parcursul tutelei, instituirea unei incapacități pentru persoana aflată în stare de insolvabilitate are ca scop tocmai protejarea intereselor minorului.

De asemenea, nici cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către părintele care exercită singur, în momentul morții, autoritatea părinteasca nu poate, potrivit noului Cod civil, să poată fi numit tutore.

Instituirea acestui caz de incapacitate urmărește respectarea voinței părinților pe care instanța este obligată să o ia în considerare, această voință fiind prezumată a avea în vedere același interes al minorului.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, din art. 117 lit. c) C.fam., art. 113 alin. (1) lit. c) N.C.C. teza finală prevede că relele purtări trebuie reținute ca atare de instanța judecătorească.

Astfel, este circumstanțiată situația în care acest caz de incompatibilitate intervine, fie reținut de instanțe anterior intervenirii propunerii de numire, fie de chiar instanța de tutelă, cu ocazia analizării îndeplinirii condițiilor privind capacitatea de a fi tutore.

Împrejurarile enumerate la art. 113 alin. 1 N.C.C. pot interveni nu numai la numirea tutorelui-caz în care persoana în cauză nu va fi eligibilă pentru numirea ca tutore-ci și pe parcursul exercitării funcțiilor tutelei (cu consecința îndepărtării tutorelui), respectându-se procedura de numire a acestuia de către instanța de tutelă.

În cazul în care tutela nu se poate institui, potrivit art. 56 lit. a) din Legea nr. 272/2004, se 2

4.3. Redarea exercițiului drepturilor părintești

Competența de a se pronunța asupra redării exercițiului drepturilor părintești aparține instanței de tutelă.

Calitatea procesuală activă pentru formularea cererii de redare a drepturilor părintești o are părintele decăzut.

Participarea procurorului nu este obligatorie, deși pentru identitate de rațiune (protejarea copilului de unele comportamente grave) și simetria reglementării, credem că ar fi fost potrivit ca legiuitorul să prevadă, ca și în art. 508 NCC, participarea obligatorie a procurorului. Este adevărat însă că acesta poate participa (și chiar pomi acțiunea civilă) în orice proces civil având ca obiect apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor.

Pentru a decide redarea exercițiului drepturilor părintești părintelui decăzut, legea impune verificarea a două aspecte:

unul de natură obiectivă: încetarea împrejurărilor care au dus la decădere, spre exemplu dacă părintele a urmat cure de dezintoxicare care au condus la stoparea consumului de alcool sau stupefiante; dacă părintele a contribuit la întreținerea copilului, punând capăt neglijării. Pentru formarea convingerii instanței, aceasta poate dispune administrarea oricărei probe, inclusiv a expertizei medico-legale;

Unele din cauzele decăderii încetează tocmai datorită întreruperii relațiilor părintelui cu copilul, ca în cazul relelor tratamente sau a purtării abuzive, fără ca aceasta să presupună în mod necesar o îndreptare a părintelui vinovat.

De aceea, legiuitorul a impus în sarcina instanței și verificarea unui al doilea element, de natură subiectivă, evaluativă, anticipativă: evaluarea potențialului de pericol pe care părintele îl (mai) prezintă cu privire la copil. O asemenea evaluare presupune administrarea oricăror probe, însă, în lipsa unei evaluări psihologice și chiar psihiatrice a părintelui decăzut, o estimare completă și corectă din partea instanței ar fi greu de realizat.

Deși nu se prevede expres, art. 264 NCC privind ascultarea minorului sunt aplicabile în soluționarea atât a cererii privind redarea drepturilor părintești, cât și a cererii privind acordarea dreptului părintelui la legături personale cu minorul. Interesul copilului nu poate fi complet evaluat și corect stabilit fără ca acesta să fie ascultat.

De altfel, art. 264, situat la „dispozițiile generale” ale Cărții a II-a „Despre familie” este aplicabil în toate „procedurile administrative sau judiciare care îl privesc”. Sintagma folosită de legiuitor în art. 264 include nu doar „procedurile” care îl au ca subiect nemijlocit pe minor, ci și pe acelea care au ca subiect direct o altă persoană (părinte, tutore, etc.), dar ale cărei drepturi și/sau obligații se exercită asupra minorului.

CAPITOLUL V

PRACTICĂ JUDICIARĂ

5.1. Neglijența gravă manifestată de părinte față de minor. Aspecte privind competența materială de soluționare a cererilor de decădere și repunere în drepturile părintești. Drepturile și obligațiile față de minor ale părintelui decăzut din drepturile părintești.

Dacă dezvoltarea fizică, mentală, morală sau socială a copilului este primejduită, serviciul public de asistență socială va sesiza de îndată Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului în vederea luării măsurilor prevăzute de lege aceasta fiind, la rândul ei, obligată să sesizeze instanța judecătorească, în situația în care consideră că sunt întrunite cor- dițiile prevăzute pentru decăderea totală sau parțială a părinților sau a unuia dintre ei din exercițiul drepturilor părintești.

Părintele decăzut din drepturile părintești are îndatorirea de a presta întreținere minorului și are, totodată, dreptul, în măsuri în care aceasta nu contravine interesului copilului, primejduire dezvoltarea sa, să păstreze legături personale cu acesta.

Tribunalul București,

Secția a V-a civilă sentința nr. 173/F din 8 martie 2004, irevocabilă prin nerecurare,

Prin cererea înregistrată pe rolul tribunalului, reclamanta Comisia pentru Protecția Drepturilor Copilului a chemat în judecată pârâții A.R. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună decăderea acesteia din drepturile părintești față de minora A.M. și de delegarea drepturilor părintești către Comisia pentru Protecția Drepturilor Copilului

În motivarea acțiunii, s-a arătat că minora provine dintr-o relație întâmplătoare a mamei sale, o perioadă (între 1990-1993) aceasta a bse lăsată în grija bunicii, iar în decembrie 1999, mama a luat copilul pentru a locui împreună, însă între acestea existau frecvent neînțelegeri.

Prin decizia nr. 151 din 15 martie 2000, Direcția pentru Protecția Copilului a dispus plasamentul în regim de urgență a minorei la tbunica maternă, aceasta ocupându-se de atunci și până în prezent de educația copilului.

Prin hotărârea nr. 1220 din 19 noiembrie 2002, Comisia pentru Protecția Copilului a dispus încredințarea minorei la bunica maternă, iar în urma efectuării anchetei sociale la domiciliul pârâtei, s-a constatat că pârâta nu mai locuiește la acea adresă din anul 2001, când a vândut apartamentul, în prezent necunoscându-se domiciliul acesteia.

Pârâta nu a mai reluat legăturile cu minora și nu a mai contribuit la creșterea ei.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 109 C. fam.

La dosarul cauzei s-au depus: extras din registrul de naștere privind pe minora A.M.; raport de anchetă psihosocială privind situația ninorei A.M.; adresă emisă de Direcția Generală pentru Evidența infoformatizată a Persoanei; raport trimestrial întocmit de Direcția pentru Protecția Drepturilor Copilului Sector 3; ancheta socială.

Din probele administrate în cauză, tribunalul a apreciat că în speță s-a făcut dovada dezinteresului manifestat de pârâtă față de fiica sa minoră, întrucât aceasta nu a mai vizitat-o din momentul dispunerii măsurii de plasament în regim de urgență, nu a mai contribuit la întreținerea acesteia, a renunțat la îndeplinirea obligațiilor părintești, dovedind neglijență gravă în îndeplinirea acestora, motiv pentru care, în temeiul art. 109 C. fam., a admis cererea astfel cum a fost formulată.

La data sesizării instanței de judecată, competența materială soluționare a cauzei aparținea, conform art. 2 C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor intervenite prin O.U.G. nr. 58/2003, aprobată prin Legea nr. 195/2004, în primă instanță tribunalului. Articolul 2 a fost modificat prin art. 1 pct. 2 și 3 din O.U.G. nr.58/2003, în sensul abrogării lit. h), ce atribuia în competența tribunalului în primă instanță soluționarea cererilor privitoare la nulitatea oriei și cele pentru decăderea din drepturile părintești, menținând la lit. f) numai cererile pentru încuviințarea, nulitatea sau desfacerea adopției

Așa fiind, instanța ce a pronunțat hotărârea în cauză și-a menținut competența, fiind învestită anterior modificărilor legislative, conform art. 2 alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 58/2003, conform căruia “procesele în curs de judecată la data schimbării competentei instanțelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanțe”.

Toate cererile având ca obiect decăderea din drepturile părintești. formulate ulterior modificărilor survenite prin actul normativ menționat, revin, potrivit art. 1 pct. 1 C. proc. civ., spre competentă soluționare judecătoriilor, având în vedere că dispozițiile Codului familie sau ale Legii nr. 272/2004 nu instituie derogări în această privință., art. 38 din lege făcând referire la instanța judecătorească, fără alt precizări. Se va avea în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, separarea copilului de părinții săi precum și orice limitare a exercițiului drepturilor părintești trebuie si fie precedate de acordarea sistematică a serviciilor și prestațiilor prevăzute de lege, cu accent pe informarea corespunzătoare a părinților, consilierea acestora, terapie sau mediere, acordate în baza unui plan de servicii.

Pentru identitate de rațiune, și cererile având ca obiect repunerea drepturile părintești vor urma aceleași reguli, competența materială de soluționare revenind, așadar, judecătoriilor. La soluționarea acestora se vor urmări dispozițiile art. 37 din Legea nr. 272/2004, în sensul că părinții cărora li s-a limitat exercițiul drepturilor vor beneficia de asistență specializată pentru creșterea capacității acestora de a se ocupa de copii, în vederea redobândirii exercițiului drepturilor părintești, beneficiind, totodată, și de asistență juridică gratuită, în condițiile legii.

5.2. Ocrotirea/protecția copilului minor. Decăderea din drepturile părintești

Acțiunea prin care Comisia pentru Protecția Drepturilor Copilului solicită, în temeiul art. 15 alin. (4) din O.U.G. nr. 26/1997, decăderea părintelui din drepturile părintești, este admisibilă, avându-se în vedere și dispozițiile art. 109 din Codul familiei, chiar dacă anterior s-a luat măsura încredințării copilului minor, iar nu măsura plasamentului copilului în regim de urgență, conform aceleiași ordonanțe.

Î.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală,

decizia nr. 6520 din 23 noiembrie 2004

            La 12 noiembrie 2002, Comisia pentru Protecția Drepturilor Copilului, sector 3, a solicitat să se dispună decăderea pârâtei P.D. din drepturile părintești privind pe fiica sa minoră, născută la data de 9 noiembrie 2000, și delegarea acestor drepturi către Comisie.  

            Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr.328 din 26 martie 2003, a respins ca neîntemeiată acțiunea. Instanța a apreciat, având în vedere temeiul de drept al acțiunii, respectiv dispozițiile art.15 din O.U.G. nr.26/1997, coroborate cu cele prevăzute de art.109 Codul familiei,că, pentru a dispune o asemenea măsură, care are caracterul unei sancțiuni civile, era necesar ca reclamanta  să fi dovedit că pârâta, mama minorei, s-a făcut vinovată de o gravă  neglijență în îndeplinirea îndatoririlor sale părintești, ceea ce nu s-a dovedit.

Curtea de Apel București, secția a III- a civilă, prin decizia   nr.414 din 12 septembrie 2003, a respins apelul reclamantei, susținând că : temeiul de drept invocat de către reclamantă – prevederile art.15 alin.4 din O.U.G. nr.26/1997 referitoare la măsurile de protecție a copilului aflat în dificultăți – vizează situația în care s-a decis plasamentul copilului în regim de urgență; în speță, nu este vorba, însă, de o asemenea măsură de ocrotire a minorei, pentru care, inițial, s-a dispus plasament la o persoană juridică și, ulterior,  plasament   la un asistent maternal profesional;  în prezent, minora a fost încredințată către același asistent maternal, prin hotărârea nr.1085 din 1 octombrie 2002 a Comisiei pentru protecția minorului;   în aceste condiții, devin aplicabile prevederile art.10 și 11 din O.U.G. nr.26/1997, exercițiul drepturilor și obligațiilor părintești revenind persoanei căreia i-a fost încredințat copilul. S-a conchis  că „măsura de ocrotire a încredințării este incompatibilă cu sancțiunea decăderii din drepturile părintești”, iar, în speță „instanța de judecată nu are posibilitatea să verifice în mod concret” modul de exercitare a drepturilor părintești de către pârâtă și a „dezinteresului manifestat de mamă prin întreruperea totală a legăturilor cu copilul imediat după naștere”.

Recursul declarat de reclamantă este fondat.

Instanța de fond a reținut că, acțiunea ar justifica aplicarea dispozițiilor Legii nr.47/1993 și declararea abandonului judecătoresc iar nu măsura decăderii mamei din drepturile părintești.

Instanța de apel, a arătat că se „completează argumentele reținute de primă instanță”, reținând, pe de o parte, că motivele din acțiune s-ar încadra în dispozițiile din Legea nr.47/1993 privind declararea judecătorească a abandonului, iar, pe de altă parte,  s-ar aplica prevederile art.10 și 11 din O.U.G. nr.26/1997; că, dispozițiile invocate de către reclamantă nu sunt incidente, întrucât aceste prevederi se aplică în ipoteza în care, în legătură cu copilul aflat în dificultăți, s-a luat măsura plasamentului în regim de urgență, iar nu încredințarea lui, ca în cazul în speță.

Cu privire la această interpretare a legii, Înalta Curte  urmează a constata că, în alineatul 4 al art.15 din O.U.G.nr.26/1997, se prevede, în mod expres, „odată cu hotărârea de încredințare, comisia va sesiza instanța judecătorească, pentru decăderea părinților sau, după caz, a unuia dintre aceștia din drepturile părintești”. Deci,  în acțiunea sa, reclamanta  a invocat un temei legal.

Temeinicia acțiunii, față de acest temei de drept, urmează a fi analizată având în vedere și dispozițiile art.109 și 101 Codul familiei, care, de fapt constituie sediul măsurii decăderii din drepturile părintești, analiză ce ar urma să fie făcută în baza probelor ce trebuie administrate în cauză.

Astfel fiind, s-a a admis recursul, s-a casat decizia curții de apel și s-a trimis cauza pentru rejudecarea apelului, avându-se în vedere temeiul de drept invocat de către reclamantă și administrarea de probe necesare pentru stabilirea dacă situațiile prevăzute de art.109 C. fam.  sunt întrunite în cauză.

CONCLUZII

Raportat la principiului unificării normelor legislative care guvernează raporturile de drept privat, în cuprinsul Noului Cod civil se regăsesc introduse reglementări privind dreptul familiei, care nu reprezintă altceva decât o parte a dreptului civil și nu o ramură distinctă de drept. Familia, celula de bază a societății, în Noul Cod civil primește o nouă abordare, care, chiar dacă nu este perfectă, este perfectibilă reușind modernizarea societății românești actuale.

De fapt Noul Cod nu face alteceva decât să țină cont de noile realități apărute în domeniul vieții familiale.

Prezenta lucrare analizează, din punct de vedere teoretic autoritatea părintească, astfel cum se regăsește reglementată această instituție în noua lege civilă.

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Anitei, Nadia Cerasela, Dreptul familiei-conform Noului Cod Civil, Editura Hamangiu, București 2012;

Bacaci, Alexandru, Cristina Codruța Hageanu, Viorica Dumitrache, Dreptul familiei, ediția a IV-a, Editura All Beck, București 2005;

Fl.A Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;

Filipescu, Ion Tratat de dreptul familiei, Ediția 8, Editura C.H. Beck, 2006;

Florian, Emese, Dreptul Familiei, Editia 3, Editura C.H. Beck, București 2010;

Hăgeanu, Cristina Codruța Dreptul familiei și actele de stare civilă.conform Noului Cod civil, Editura Hamangiu 2012;

Ionașcu, A. ș.a., Filiația și octorirea minorilor, Editura Dacia Cluj-Napoca 1980;

Lupașcu, Dan, Crăciunescu, Cristiana Mihaela Dreptul familiei în noul cod civil, ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București 2012;

Măgureanu, Ilie Dreptul familiei și actele de stare civilă, conform noilor reglementări juridice, Note de curs 2013;

Pricopi, Adrian Dreptul familiei, Editura Fundația « România de Mâine », ediția a 4-a, București, 2008 ;

Articole din reviste de specialitate

Legislație

Constituția României

Noul Codul civil

Codul de procedură civilă