Autoritarea Si Supunerea In Etica Noului Testament

Teologie

Autoritarea Si Supunerea In Etica Noului Testament

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .2

I. Definirea termenilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .3

Autoritatea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .3

Supunerea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5

Domenii de manifestare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7

II. Autoritatea =i supunerea ]n familie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .8

So\ul sau rolul de cap al familiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .9

So\ia sau aderarea la supunerea voluntar[ . . . . . . . . . . . . .13

Copiii sau obligativitatea respectarii parintilor . . . . . . . . . 18

III. Autoritatea ]n viata sociala . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .24

Supunerea intelectuala . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .24

Supunerea muncii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .26

Supunerea economica . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .32

Supunerea politica . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34

IV. Autoritatea =i supunerea ]n Biserica . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .40

Slujitorii Bisericii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .40

Relatia dintre <laici> si slujitori . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 42

Supunerea economica . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45

Hristos – autoritatea suprema . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .47

Concluzie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 49

Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .50

=== autoritate ===

INTRODUCERE

Despre autoritate, respectiv supunere se vorbeste mult ]n societatea noastra. Dar opiniile cu privire la aceste concepte, precum si punerea lor ]n practica sunt diferite ]n etica laica fata de cea crestina.

Daca ]n etica laica se combina corectitudinea cu repectul fata de legile comunitatii tin`ndu-se seama, ]ntr-o anumita masura si de legea morala (Decalogul), ]n etica crestina standardul este mai ridicat. Totusi cu ajutorul lui Dumnezeu, acest standard poate fi atins.

Abuzurile facute sub mantaua autoritatii, precum si esecurile determinate de nesupunere au dus ]n nenumarate r`nduri, la probleme mari si chiar la haos.

Acest fapt a determinat pe multi sa aprofundeze acest subiect asupra caruia ne-am oprit ]n aceasta lucrare, privindu-l din punctul de vedere al eticii crestine, si, mai restr`ns, din punct de vedere al Noului Testament.

DEFINIREA TERMENILOR

Autoritatea

Prin autoritate se ]ntelege ]n primul r`nd puterea sau dreptul <de a da dispozitii, de a impune cuiva ascultare.>

Acest termen are o gama larga de aplicatii. Astfel autoritate este si organul puterii de stat competent sa emita dispozitii cu caracter obligatoriu sau poate fi si o persoana care se impune prin prestigiul sau.

Erickson face distinctie ]ntre aceste sensuri ale autoritatii numind autoritatea unei persoane care se impune prin calitatie ei si care detine (poseda) de fapt autoritate drept <autoritate ]n materie de adevar> si autoritatea din domeniul guvernamental sau jurisdictional drept <autoritate imperiala>.

De ce este necesara autoritatea?

D`ndu-L exemplu pe Isus Hristos, Cel care si-a organizat discipolii dorind sa ]ntemeieze o societate vizibila, Fernand Lelotte este de parere ca, <pentru ca ]ntr-o grupare sa stap`neasca ordinea, este nevoie de o autoritate, care sa se ]ngrijeasca de ]nfaptuirea programului fixat, sa dea coeziune gruparii, sa dirijeze spre binele comunitatii activitatea membrilor singuratici, sa arate indivizilor gruparii tot ceea ce este necesar sau folositor gruparii si sa le interzica orice initiativa – fie ea chiar buna ]n sine – care ar fi daunatoare acelei grupari.>

O societate nu poate exista fara autoritate, aceasta fiind structurala si functionala.

Ca sa putem ]ntelege autoritatea este necesar sa vedem care este rolul ei ]n societate.

Anteleasa ]n felul acesta, autoritatea nu ]nseamna exercitarea puterii ci, dimpotriva, a slujirii. Ea nu este <putere asupra altora, ci putere pentru altii.>

Cel care este investit cu autoritate trebuie sa foloseasca propriile capacitati, calitatile si reputatia sa, pentru binele si progresul comunitatii. Aceasta nu presupune o pozitie privilegiata pentru el, ci o chemare la responsabilitate.

C`nd autoritatea nu poate fi exercitata ]n mod direct de cel care o poseda, ea poate fi delegata unei persoane sau institutii care o poate exercita.

Chiar daca unii refuza sa accepte autoritatea stabilita, refuzul lor nu abroga aceasta autoritate.

Trebuie de asemenea amintit faptul ca este necesar sa se faca distinctie ]ntre autoritate si autoritarism. Autoritaristul cauta sa-si impuna vointa si parerile, de multe ori folosind forta si fara sa ia in seama si parerile altora.

Care este originea autoritatii?

Sursa oricarei autoritati din univers este Dumnezeu.

Apostolul Pavel sustine acest lucru in Romani 13. <…caci nu este stap`nire care sa nu vina de la Dumnezeu. Ii stap`nirile care sunt, au fost r`nduite de Dumnezeu.>(v1)

Tot in acest capitol Pavel ne arata ca cei care detin autoritatea sunt slujitorii lui Dumnezeu. Chiar daca cei pusi in pozitie de autoritate nu cred in Dumnezeu, principiul autoritatii ram`ne neschimbat.

Cu privire la originea autoritatii, <Biserica nu admite teoria contractului social, dupa care oamenii ar renunta in mod firesc in virtutea unui contract tacit, la o parte din drepturile lor pentru a lasa unuia dintre ei o superioritate care ar fi sursa autoritatii sale… O asemenea conceptie da autoritatii o opinie strict omeneasca si o face neputincioasa sa se impuna membrilor societatii.>

Deci, autoritatea care are un rol extraordinar in univers, este lasata de Dumnezeu si El a dat-o omului pentru binele colectivitatii.

Supunerea

Prin supunere se intelege acceptarea stap`nirii, a autoritatii sau expunerea <de bunavoie la ceva.>

An Noul Testament apare adesea verbul <a te supune>. Urmarind intrebuintarea acestuia s-a ajuns la concluzia ca, indiferent de modul in care se exercita autoritatea, supunerea este obligatorie.

Domnul Isus a fost supus parintilor Sai (Luca 2:51); chiar fara voie, demonii se supuneau ucenicilor (Luca 10:17,20); oricine trebuie sa se supuna stap`nirilor (Romani 13:1a); Biserica este supusa lui Hristos (Efeseni 5:24); nevestele trebuie sa se supuna barbatilor lor in toate lucrurile (Efeseni 5:24); etc.

Referindu-se la obligativitatea supunerii, Watchman Nee face distinctie intre aceasta si ascultarea de autoritate. El considera supunerea <o problema de atitudine> iar ascultarea <o problema de comportament.>

Pornind de la raspunsul apostolilor in fata Sinedriului: <Judecati voi singuri daca este drept inaintea lui Dumnezeu sa ascultam mai mult de voi dec`t de Dumnezeu> (Fapte 4:19), W. Nee scoate in evidenta faptul ca, desi apostolii nu au ascultat Sinedriul fiindca porunca lor contrazicea porunca lui Dumnezeu, totusi ei au fost supusi celor ce detineau autoritatea si duhul lor nu era razvratit.

Cu alte cuvinte supunerea este absoluta, indiferent de imprejurari, pe c`nd ascultarea este relativa si nu este obligatorie atunci c`nd incalca etica lui Dumnezeu.

Uneori supunerea este numita <ascultare>. An cartea sa <Etica doctrinei social crestine>, Isidor Martinca vede at`t autoritatea, c`t si ascultarea ca niste <libertati>. <O libertate de ascultare ‚spune el‚ este o expresie a fidelitatii dialogale care coreleaza in iubire puterea si datoria interlocutoare a libertatii de autoritate… Ascultarea e o adeziune libera si responsabila la autoritate… un mod activ de a recunoaste autoritatea si de a adera la ea, este expresie a implicarii intregii persoane in exercitarea unei virtuti.>

Ascultarea nu presupune supunere oarba si nici reducerea celui ce asculta la un individ ce trebuie sa renunte la a privi cu proprii sai ochi. Aceasta ar fi depersonalizare si deresponsabilizare.

Daca autoritatea este esentiala intr-o societate organizata, si supunerea este la fel. Lipsa supunerii poate duce la haos.

Fernand Lelotte da c`teva exemple de haos ce ar putea rezulta din lipsa supunerii: <Antr-o orchestra, flautistul sau tobosarul trebuie sa asculte de seful de orchestra chiar daca nu este de acord cu interpretarea data unei bucati muzicale. Daca fiecare ia ritmul care ii place, nu va mai fi o simfonie, ci o cacofonie! Cel care nu vrea sa asculte n-are dec`t sa se retraga!>

Antelepciunea lumii acesteia nu incurajeaza supunerea totala si Dumnezeu a stiut ca o astfel de supunere va fi greu de acceptat. De aceea Dumnezeu I-a inspirat pe scriitorii Noului Testament (in special Petru si Pavel), sa clarifice modul de supunere in situatii dificile.

3. Domenii de manifestare

An lumea noastra, supunerea si autoritatea lasate de Dumnezeu se manifesta in diferite domenii. Vom prezenta c`teva dintre acestea, pe care le vom studia mai amanuntit in capitolele urmatoare.

Mai int`i familia, ca cea mai mica unitate a societatii, este un domeniu esential de manifestare a autoritatii si a supunerii. Autoritatea este data sotului caruia sotia trebuie sa-i fie supusa, respectiv parintilor carora copiii trebuie sa le fie supusi.

Un domeniu foarte larg este viata sociala. Aici int`lnim supunerea economica, intelectuala, politica, juridica, etc.

An cele din urma dar nu in ultimul r`nd un domeniu mai deosebit este Biserica, a carei autoritate suprema este Hristos, autoritate ce a delegat-o slujitorilor Sai ce slujesc astazi in bisericile locale.

AUTORITATEA II SUPUNEREA AN FAMILIE

Antropologia moderna considera familia drept cea mai mica unitate sociala.

Cu toate ca exista mai multe tipuri de familie ce variaza in functie de bazele economice, de locul acordat copilului si de modul de a concepe genealogia (materna, paterna, in raport cu un unchi sau o matusa) totusi, cel mai simplu tip de familie ram`ne acela care contine tatal, mama si copiii. Aceasta unitate se regaseste de-a lungul intregii istorii umane si formeaza, inclusiv in zilele noastre, baza societatii moderne. Ii, nu in ultimul r`nd, aceasta este tipul de familie prezentat pe paginile Noului Testament si sugerat de scriitorii acestuia inspirati de Duhul Sf`nt.

Dumnezeu considera familia o forta extraordinar de importanta in viata crestina, dar si in viata sociala.

Deci daca Dumnezeu a instituit familia (Matei 19:3-6), El a stabilit si un plan pentru desfasurarea vietii de familie. Fiecare membru al familiei are un rol bine stabilit de Dumnezeu si a carui implinire duce la adevarata frumusete a vietii de familie asa dupa cum Ansusi Creatorul a conceput-o.

1. Sotul sau rolul de cap al familiei

Pentru a intelege invataturile Noului Testament cu privire la relatia sot-sotie si la rolul fiecaruia in viata conjugala, trebuie sa luam in considerare si pasajele aferente din Vechiul Testament. Informatiile provenite din aceste pasaje sunt fundamentale pentru a intelege rolul sotului, precum si cel al sotiei. Genesa 1:26-28 ne invata ca barbatul si femeia au fost creati dupa chipul lui Dumnezeu cu o anumita menire. Cei doi urmau sa stap`neasca pam`ntul si vietuitoarele sale si, de asemenea, sa se inmulteasca si sa umple pam`ntul. Genesa 2:18-22 ne arata ca femeia a fost creata pentru a fi <potrivita> barbatului.

Multi au incercat sa descrie succint modul cum a fost creata femeia de Dumnezeu si anume pentru a satisface trebuintele fizice, intelectuale si emotioale ale barbatului. Cuvintele ebraice traduse prin <potrivita lui> inseamna ad literam <corespunzatoare lui, harazita lui>. Nu exista nici urma de indoiala ca Dumnezeu a creat omul ca barbat si femeie pentru a fi complementari. Totusi, in familie, barbatul este numit <cap> si pus in pozitia de autoritate, iar femeia este pusa in pozitia de supunere.

Sa ne amintim de Maria, mama Domnului Isus si de Iosif, logodnicul ei. C`nd nu erau impreuna, Dumnezeu le-a vorbit separat. Ansa c`nd au devenit o familie (c`nd Iosif a dus-o acasa pe Maria) Dumnezeu a vorbit capului familiei, adica lui Iosif.

Cuv`ntul grecesc pentru <cap> (kephale) este folosit de 75 de ori in Noul Testament, cel mai des cu sensul de baza al cuv`ntului si anume acela de <cap>.

Apostolul Pavel foloseste cuv`ntul <cap> in mod metaforic in prima sa epistola catre Corinteni: <Dar vreau sa stiti ca Hristos este capul oricarui barbat, ca barbatul este capul femeii, si ca Dumnezeu este capul lui Hristos> (1 Corinteni 11:3).

Pavel propovaduieste ca principiile ordinii si subordonarii guverneaza at`t relatiile din s`nul Sfintei Treimi, c`t si cele intre fiintele umane. Acest verset precizeaza sfera de autoritate in relatiile divine si umane.

Trebuie subliniat ca rolul de cap al familiei nu inseamna superioritatea barbatului respectiv inferioritatea femeii. Acest lucru reiese clar din supunerea lui Isus Hristos fata de Dumnezeu Tatal fara a-I fi inferior.

Organizarea fiintelor omenesti reflecta organizarea celor divine: o trinitate de persoane, fiecare cu propriul ei rol, insa cu un Tata caruia Fiul Ai este supus (Ioan 5:18-23, 1 Corinteni 15:24-28).

An Epistola sa catre Efeseni, apostolul Pavel accentueaza rolurile si responsabilitatile membrilor familiei.

<Lu`ndu-l pe sot in primul r`nd, ceea ce accentueaza Pavel nu este autoritatea lui asupra sotiei ci dragostea lui pentru ea. Autoritatea lui este definita in termenii unei responsabilitati pline de dragoste.>

Modelul pentru sot pe care Pavel il sugereaza clar este Isus Hristos: <Barbatilor, iubiti-va nevestele cum a iubit Hristos Biserica si S-a dat pe Sine pentru ea.>

Daca stoicii contemporani lui Pavel il invatau pe sot sa <iubeasca> folosind cuv`ntul <fileo>, invatatura crestina a introdus in casnicie <dragostea agape>, puternica si gata de sacrificu.

Cum iubeste Hristos Biserica?

jertfindu-se pentru ea;

sfintind-o, transform`ndu-i caracterul si comportamentul prin puterea Duhului;

iert`nd-o; El i-a iertat chiar si pe cei care L-au rastignit cu toate ca ei nu au cerut iertarea Sa;

accept`nd-o; El l-a acceptat pe pacatos asa cum era el;

purt`ndu-i de grija; chiar inainte de moarte Asi incredinteaza mama ucenicului Sau;

fiindu-i credincos p`na la sf`rsit.

Dupa ce compara iubirea sotului pentru sotie cu iubirea lui Hristos pentru Biserica, Pavel coboara la iubirea de sine: <Tot asa trebuie sa-si iubeasca barbatii nevestele ca pe trupurile lor. Cine isi iubeste nevasta, se iubeste pe sine insusi> (Efeseni 5:28).

Omul se naste cu instinctul de a avea grija de trupul lui, hranindu-l, spal`ndu-l si apar`ndu-l de tot ceea ce i-ar putea produce durere sau vatamare. De vreme ce au devenit un singur trup, responsabilitatea barbatului pentru sotia sa este aceasi ca pentru propriul sau trup.

Deci sotul va purta de grija sotiei asa cum isi poarta lui insusi de grija. Prima purtare de grija este pentru binele spiritual al sotiei, care se face prin metoda studiului biblic zilnic si a rugaciunii impreuna. Sotul nu trebuie sa fie deficitar in acest domeniu al conducerii spirituale a familiei pentru ca aceasta sta la baza celorlalte aspecte ale conducerii si purtarii de grija in familie.

Foarte apropiat de aceasta este purtarea de grija pentru dezvoltarea deplina a potentialului intelectual al sotiei. Sanatatea ei emotionala este de asemenea responsabilitatea lui. A purta de grija fizic înseamna protectie, însa tot mai mult cea mai mare nevoie dupa protectie este aceea din partea sotului însusi. Abuzul fizic ar trebui sa fie de neimaginat iar standardul trebuie sa fie de nu o atinge niciodata la mânie.

Bineînteles ca exista alte modalitati de a vatama, mult mai distrugatoare – abuzul verbal, ranile pshiologice – si responsabilitatea lui este sa o protejeze de toate acestea. (Coloseni 3: 19).

O alta purtare de grija fizica este pentru împlinire sexuala (1 Corinteni 7: 3-3). Purtarea de grija în ceea ce priveste problemele materiale este responsabilitatea sotului (1 Timotei 5: 8).

Aceasta nu înseamna ca sotia nu poate sa câstige un venit, nici nu înseamna ca este gresit ca sa câstige mai mult decât el sau sa ofere mai mult familiei prin intermediul averii ei.

Dar aceste binecuvântati nu-l elibereaza pe el de responsabilitatea lui fundamentala. Daca rolul principal al sotului este acela de a iubi, si de a purta de grija, un alt, nu mai putin important rol al sotului ar fi acela de a conduce. Sotul este raspunzator pentru sotia lui, si aceasta implica conducere. Însa conducere nu înseamna dominare masculina aroganta ci mai degraba o exemplificare a iubirii adevarate.

Apostolul Petru vorbeste despre doua îndatoriri ale sotilor si anume: sa se poarte cu întelepciune cu sotiile lor si sa le cinsteasca:

<Barbatilor, purtati-va si voi, la rândul vostru, cu întelepciune cu nevestele voastre, dând cinste femei ca unui vas mai slab, ca unele care vor mosteni împreuna cu voi harul vietii, ca sa nu fie împiedicate rugaciunile voastre“ (1Petru 3:7).

<Trebuie sa avem în vedere doua lucruri. În primul rând, sotii trebuie sa aiba o întelegere cât mai completa a scopului si voii lui Dumnezeu. Cunoasterea partiala a Scripturilor nu reduce niciodata numarul problemelor din sânul familiei. În al doilea rând, sotii trebuie sa îsi cunoasca foarte bine sotiile – atitudinile, dorintele si nevoile lor.“

Cunoscând aceste lucruri sotii îsi vor putea cinsti sotiile ca pe <un vas mai slab.“ Aceasta expresie nu se refera la intelect sau durata vietii, ci la diferenta biologica dintre sexe.

Sotul este îndemnat sa-si cinsteasca sotia. <’Cinste’ este traducerea lui timé, cuvânt folosit pentru a descrie un lucru de mare valoare, o adevarata comoara, cum ar fi, de exemplu, o piatra pretioasa. Astfel de comori sunt pazite cu toata grija si atentia. Mai mult, unor asemenea comori trebuie sa le acordam cinstea cuvenita. Aceeasi atitudine trebuie sa o aiba sotii fata de sotiile lor.“

Acest comportament al sotului este necesar, tinând cont ca atât sotul cât si sotia au mostenit <harul vietii>, adica, dupa parerea lui Paige Patterson, <existenta temporala si viata vesnica.“

Lipsa unui comportament corespunzator al sotului poate duce la un esec în propria sa viata spirituala.

<Împiedicate este traducerea lui enkoptô. Koptô înseamna, literal, ’a lovi’ sau chiar ’a taia’ Sotul poate sa ajunga la întreruperea umblarii sale cu Dumnezeu daca nu reuseste sa se comporte în mod adecvat cu sotia lui si daca nu îi da acestea cinstea cuvenita.“

Desi loialitatea fata de sotie este prioritara celei fata de parinti, copii sau fata de oricine altcineva, loialitatea fata de Dumnezeu este prioritatea maxima.

Când si cum trebuie sa-si <urasca“ cineva sotia (Luca. 14: 26) sau sa se comporte ca si când nu ar fi casatorit (1Corinteni. 7: 29)?

În gândirea evanghelica s-a furisat o noua idolatrie, idolatria familiei, toate resursele de timp si bani fiind pastrate pentru familie înaintea slujirii lui Dumnezeu. Aceasta s-a datorat faptului ca, de multe ori, slujitorii lui Dumnezeu si-au neglijat mult familia <lucrând pentru Domnul.“ Toate acestea necesita corectie. Trebuie sa existe si perioada când sotul si sotia aleg sa se comporte <ca si cum nu ar fi casatoriti“ (1 Corinteni. 7: 5).

Ordinea din Scriptura este clara: sacrificiul de sine este necesar pentru binele sotiei si al copiilor; sacrificiul familiei este necesar pentru binele Împaratiei lui Dumnezeu.

Sotia sau aderarea la supunerea voluntara

Femeile ocupa azi un loc mult mai înalt în societate decât în trecut si aceasta mai cu seama în tarile în care a patruns crestinismul care vede importanta fiecarui individ, începând de la copilul nenascut, la cel batrân si neputincios. Dumnezeu îi iubeste pe toti atât de mult încât si-a trimis Fiul în lume sa moara pentru pacatele tuturor.

Dincolo de învatatura unor religii care cinstesc mai mult barbatii decât femeile, crestinismul pe care îl prezinta Biblia îi vede pe toti oamenii egali din punct de vedere spiritual. Cu toate acestea, când ajungem la descrierea slujbei sau rolului femeii în familie, punctul de vedere al societatii si cel al învataturii Bibliei difera adesea foarte mult. Sa vedem perspectiva romanilor, a grecilor si a evreilor asupra femeii în vremurile Noului Testament.

<Femeile romane voiau sa fie libere. Asa cum fac multe femei azi, ele credeau ca pot face tot ce fac barbatii. Credem ca rata divortului este mare astazi si asa este; dar divortul si recasatoria erau fenomene mult mai des întâlnite în Roma antica. Se spune ca femeile romane se casatoreau si divortau atât de frecvent încât îsi urau voalul de nunta.

Grecii considerau ca femeia este gospodina casei, cea care aduce pe lume copii. Totusi barbatii greci întretineau relatii extraconjugale.

Poate credeti ca lucrurile stateau altfel cu femeile evreice. În fond ei aveau si Sfintele Scripturi care sa-i calauzeasca. Dar Scripturile nu aveau impact asupra societatii referitor la locul femeii. Barbatii evrei catalogau femeile ca sclave. Ei se rugau: <O Dumnezeule, Îti multumesc ca nu sunt sclav, pagân sau femeie.“ De aceea nu trebuie sa ne surprinda rata mare a divortului la evrei.

Cu siguranta, ei aveau Scriptura, dar, asa cum fac multi astazi, ei au rastalmacit Cuvântul lui Dumnzeu ca sa-si urmeze poftele lor. Ei pretindeau ca urmeaza fiecare slova si iota a legii lui Dumnezeu. Citeau Deuteronom 24: 1: <Când cineva îsi va lua o nevasta si se va însura cu ea, si s-ar întâmpla ca sa nu mai aiba trecere înaintea lui, pentru ca a descoperit ceva rusinos în ea…“, ei interpretau cuvântul <rusinos“ ca referindu-se la tot ceea ce se potrivea cu intentiile lor. Ca urmare, ei divortau de sotiile lor pentru orice motiv neintemeiat. La fel cu compatriotii lor greci si romani, barbatii evrei scriau o <scrisoare de despartire“, recasatorindu-se cu altcineva, asa cum voiau!>

Având în vedere aceste aspecte, nu este de mirare ca, începând din anul 1960, ia nastere miscarea numita Teologia Feminista Crestina care încearca sa revizuiasca unele aspecte din teologie si credinta fundamentala.

Feminismul a încercat sa restaureze imaginea femeii si sa revolutioneze structura si cultura ierarhica. Aceasta miscare s-a ridicat împotriva androcentrismului vazut ca si <cea mai perversa forma a raului – barbatul detine demnitatea, virtutea si puterea în contrast cu femeia care este inferioara, incompleta uman, iar prezenta ei în biserica este inutila.“ Ampotriva patriarhiei care nu numai ca subordoneaza femeile barbatilor ci subordoneaza întreaga structura si împotriva misoginiei ca pacat întâlnit în toata Biblia si istoria Bisericii (persecutarea rolului femeii în mijlocul poporului lui Dumnezeu alcatuit din barbati si femei).

Dupa parerea criticilor feministi însasi Biblia a fost scrisa în contextul unei culturi patriarhale dar si tradusa si interpretata în aceeasi cultura, astfel ca femeia a fost marginalizata si considerata ca fiind o fiinta inferioara.

În interpretarea feminista se da o mare importanta experientei unice, proprie femeii în modul de întelegere a Scripturilor.

<Egalitate si mutualitate sunt convingerile de baza în constiinta feminista.

Egalitate – scopurile si interesele femeilor sunt la fel de valabile ca si ale barbatilor, chiar si în interpretare.

Mutualitate – femeia ca si oricare alta fiinta, trebuie considerata fiinta autonoma si rationala…

Orice interpretare care exclude aceasta constiinta feminista trebuie sa fie respinsa si lipsita de autoritate.“

Problema majora în teologia feminista este ca refuza orice gen de autoritate care nu vine din partea femeilor criticând Biserica si structura societatii.

Sa vedem acum care este rolul femeii în familie dupa planul lui Dumnezeu.

Asa dupa cum am mai amintit, daca în cadrul Sfintei Treimi, Dumnezeu Tata este capul si Fiul îi este supus fara a-I fi în vreun fel inferior, tot asa si în familie barbatul este numit <cap“ iar femeia îi este supusa fara a-i fi însa inferioara. Valoarea si demnitatea femeii iese în evidenta în Noul Testament atât din comportarea lui Isus fata de femei, cât si din Epistole.

Isus Hristos a tratat femeile cu un respect despre care nu se mai auzise în vremea Vechiului Testament si nici chiar în zilele Sale. Nu este deci de mirare ca Pavel va spune mai târziu: <Nu mai este nici Iudeu, nici Grec, nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte barbateasca nici parte femeiasca, fiinca toti sunteti una în Hristos Isus“ (Galateni 3: 28).

Totusi Isus nu aduce un alt portret al femeii care îsi îndeplineste rolul dat de Dumnezeu pentru ca exista deja unul în gândirea ebraica: <Cine poate gasi o femeie cinstita? Ea este mai de pret decât margaritarele. Inima barbatului se încrede în ea… Ea pune mâna pe furca, si degetele ei tin fusul. Ea îsi întinde mâna catre cel nenorocit, îsi întinde bratul catre cel lipsit… Ea deschide gura cu întelepciune, si învataturi placute îi sunt pe limba. Ea vegheaza asupra celor ce se petrec în casa ei, si nu manânca pâinea leneviri…“ (Proverbe. 31: 10- 31).

Cu toate acestea, din cauza nenumaratelor probleme ce s-au ivit în Biserica si în viata de familie apostolii Petru si Pavel se vad siliti sa vorbeasca bisericilor si despre aceste lucruri.

Daca am vazut ca barbatul este numit <cap“ în familie si este caracterizat în primul rând de cuv`ntul <iubeste“, sotia, ca partenera sau ajutor potrivit al sotului este caracterizata de cuvântul <supune-te“.

Dar ce este pentru femeie <supunerea“ asa cum ne învata Sfânta Scriptura? <Verbul <a te supune“ îsi are radacinile în cuvântul grecesc <hypotasso.“ Acesta apare în Noul Testament. Urmarindu-i întrebuintarea s-a ajuns la concluzia ca supunerea este obligatorie si în cazul în care exercitarea autoritatii se face în mod necorespunzator.“

Daca barbatului i se ofera ca model Hristos Însusi femeii îi este data ca model Biserica. Supunerea femeii trebuie sa fie asemenea supunerii Bisericii fata de Hristos:

<Nevestelor, fiti supuse barbatilor vostri ca Domnului; caci barbatul este capul nevestei, dupa cum si Hristos este capul Biserici, El, Mântuitorul trupului. si dupa cum Biserica este supusa lui Hristos, tot asa si nevestele sa fie supuse barbatilor lor în toate lucrurile“(Efeseni 15: 22- 24).

”Adevarata Biserica este ascultatoare nu se încapatâneaza în pornirile proprii ci are fata de Dumnezeu o atitudine de supunere si o dorinta de a învata de la El. Acelasi spirit trebiue sa caracterizeze atitudinea sotiei fata de sot.“

Supunerea nu admite exceptii. Pavel spune <în toate lucrurile“, deci aceasta porunca se aplica în orice circumstanta.

Într-o societate moderna, libera, supunerea este adesea o cruce pe care sotia nu este dispusa sa o poarte. Respingând însa supunerea, ea nu gaseste împlinire si libertate ci doar împlinire diminuata, daca nu distrugerea a ceea ce a fost, poate cea mai pretioasa posesiune a ei.

Supunerea pretinsa sotiei este exact cea ce nu doreste o persoana mândra, independenta dar si dragostea care se sacrifica pretinsa sotului este în mod sigur raspunsul pe care un lider <înascut“ nu-l doreste. Am putea spune deci ca standardul este mai înalt pentru sot. Felul de a iubi a lui Hristos pretinde mult mai mult sacrificiu decât felul de a se supune al Sarei, data ca exemplu pentru sotii: <…ca Sara, care asculta pe Avraam, si-l numea ’domnul ei.’ Fiicele ei v-ati facut voi, daca faceti binele fara sa va temeti de ceva“ (1Petru 3: 6).

Credem ca Petru respinge relatia de tipul <dictator – supus, care, în opinia gresita a unora, ar fi sugerata de acest verset.“

Sara a ales ea însasi sa-l numeasca asa pe sotul ei nefiind obligata de nimeni sa faca acest lucru. <’Îl numea’ este traducerea unui participiu prezent, fapt care dovedeste ca aceasta era o trasatura a comportamentului Sarei.> Ea nu s-a temut, si a ascultat de Avraam, chiar si atunci când acesta a pus-o într-o situatie dificila (Genesa. 12: 13; Genesa. 20: 2). Dumnezeu poarta deci de grija sotiilor ce asculta de sotii lor si ele nu trebuie sa se teama de nimic.

Deci Pavel aduce un argument pentru supunerea sotiei fata de sot amintind ordinea creatiei: <Caci întâi a fost întocmit Adam, si apoi Eva…“ (1Timotei 2: 13), totusi supunerea nu este parerea particulara a apostolului si nici nu este o ordine conditionata istoric ci este principiul biblic (1Corinteni 14: 34; Efeseni 5: 21- 24; Coloseni 3: 18; Tit 2: 5; 1Petru 3: 5).

<’Fiti supuse’ înseamna literal ’a pasi sub o umbrela de protectie.’ Prin aceasta este clar si faptul ca aici nu este vorba de o devalorizare a femeii: ea este invitata sa se încredinteze barbatului. În cadrul binecuvântat al casniciei, barbatul si femeia sunt astfel coordonati unul cu altul, ca femeia sa fie, conform voi lui Dumnezeu, ’ajutorul’ barbatului, literal: ’complectarea fata de întreg’ (Genesa 2: 18).“

Supunerea sotiei trebuie sa se bazeze pe respectul si veneratia datorate lui Dumnezeu. Supunâdu-se sotului ei ea asculta de fapt de Dumnezeu. Expresii precum <ca Domnului“ (Efeseni 5: 22b) sau <în Domnul“ (Coloseni 3: 18b) scot în evidenta acest lucru. Astfel subordonata, femeia traieste în întregime în partasie cu Hristos. El însusi a trait în aceasta supunere fata de Tatal.

Femeile care doresc sa fie evlavioase si sa accepte de buna voie rolul dat lor de Dumnezeu sunt îndemnate la un comportament cu totul diferit de cel lumesc. Mesajul lui Petru contrazice radical filozofia contemporana ca sotia trebuie sa fie cât mai împodobita pentru a-i fi placuta sotului. Apostolul face urmatoarea afirmatie: <Podoaba voastra sa nu fie podoaba de afara, care sta în împletitura parului, în purtarea de scule de aur sau în îmbracarea hainelor, ci sa fie omul ascuns al inimii, în curatia nepieritoare a unui duh blând si linistit, care este de mare pret înaintea lui Dumnezeu“ (1Petru 3: 3, 4).

<Abtinându-se de la podoabe excesive, de la aur si haine scumpe, de la aranjamente de par extravagante, sotia va fi motivata sa investeasca mai mult timp în formarea unui caracter integru, care dureaza vesnic, si nu este supus ofilirii.“

De asemenea femeia este îndemnata sa-si acopere capul atunci când, în adunarile pentru serviciul divin, participa la rugaciune si la vorbirea profetica (1 Corinteni 11: 5- 15).

Ii, nu în ultimul rând, femeia trebuie sa primeasca învatatura în tacere, cu toata supunerea, fara sa se ridice mai presus de barbat (1 Timotei 2: 11). Mai mult Pavel adauga: <Femeii nu-i dau voie sa învete pe alti…“ (1Timotei 2: 12). <Afirmatia lui nu este de loc urmarea prejudecatilor sale, cum sustin unii. Dumnezeu este Cel care a decretat ca femeile nu au voie sa desfasoare în biserica o slujba de predare publica. Singurele exceptii de la aceasta regula sunt surorile carora li se îngaduie sa-i învete pe copii (2 Timotei 3: 15) si pe tinere (Tit 2: 4).“

Cu siguranta ca niciunei femei nu îi va fi greu sa se supuna unui sot care o iubeste asa cum Asi iubeste Hristos Biserica. Dar Biblia vorbeste si femeilor a caror sot au o viata ce nu corespunde cerintelor lui Dumnezeu.

Orice femeie care îsi iubeste sotul ar fi profund îndurerata de faptul ca el este nemântuit. Apostolul Petru este de parere, în acest caz, ca o conduita adecvata a sotiei este mult mai eficienta decât presiunea verbala. <Supunerea plina de blândete a femeilor evlavioase îi va determina, în cele din urma, pe sotii lor sa creada în Hristos, chiar fara insistente verbale.“

Bineînteles ca orice sotie cunoaste deficientele sotului ei. Totusi, singura modalitate de a-l ajuta sa creasca este nu sa ia decizi în locul lui, ci sa-i fie supusa, gata oricând sa isi îndeplineasca sarcinile si datoriile de sotie. Ea poate lua initiative si chiar poate conduce caminul pe o perioada de timp când sotul este bolnav sau este plecat de acasa pentru o vreme dar, de multe ori, ea are tendinta de a face acest lucru atunci când sotul nu-si îndeplineste rolul de conducator.

La legea supunerii exista însa si exceptii. Nici o femeie crestina nu are voie sa asculte de un sot care îi cere sa pacatuiasca. si daca totusi a fost fortata sa greseasca, se pare ca Dumnezeu îl trage la raspundere pe sot si nu pe sotie. (Numeri 30: 15). Mai mult, daca sotul necredincios vrea sa se desparta, sotia credincioasa nu este legata, dar daca el nu vrea acest lucru, Biblia îi îndeamna sa ramâna împreuna (1Corinteni 7: 12- 16).

Ii, în sfârsit la fel ca si sotul, sotia trebuie sa poarte de grija pe deplin de nevoile sexuale ale sotului (1 Corinteni 7: 4, 5).

3. Copiii sau obligativitatea respectarii parintilor

<Copii, ascultati în Domnul de parintii vostri caci este drept“ (Efeseni 6: 1). Daca sotiilor li s-a spus sa fie supuse sotilor lor, supunere vazuta ca si <daruire de sine voluntara unui iubit a carui responsabilitate este definita în termenii unei constructive purtari de grija“, copiilor li se spune sa-si asculte parintii. <Autoritatea parintilor asupra copiilor este diferita si mai puternica decât cea pe care pozitia de ’cap’ o confera sotul asupra sotiei lui.

De ce trebuie copiii sa-si asculte parintii? John Stott prezinta trei baze potrivit pasajului din Efeseni, pentru ascultarea copiilor în caminele crestine: natura, legea si Evanghelia.

Natura, <caci este drept“ deoarece, dupa Stott, ascultarea <nu depinde de o revelatie speciala; ea face parte din legea naturala pe care Dumnezeu a scris-o în toate inimile omenesti: (Romani 2:14-15). Ea nu este limitata la etica creestina; ea este un comportament comun în toate societatile.“

Legea <’Sa cinstesti pe tatal tau si pe mama ta’ – este cea dintâi porunca însotita de o fagaduinta – ’ca sa fii fericit si sa traiesti multe zile pe pamânt’“ (Efeseni 6:2-3). Aceasta a cincea porunca se pare ca se refera la datoria noastra fata de semeni (fiind scrisa pe a doua tabla a Legii). Totusi unii sustin ca fiecare din cele doua table contine cinci porunci, deci cinstirea parintilor este adusa în sfera datoriei fata de Dumnezeu. Acest lucru nu este gresit pentruca, cel putin pe durata copilariei, parintii Îl reprezinta pe Dumnezeu pentru copii si acestia trebuie sa-i cinsteasca pe parinti recunoscându-le autoritatea data de Dumnezeu.

Fagaduinta care însoteste porunca se refera la prosperitate materiala si la viata lunga. Bineînteles ca în perioada teocratiei, binecuvântarile legamântului lui Dumnezeu cu Israel erau strâns legate de tara fagaduintei si de siguranta, sanatatea si recolta buna din ea.

Însa pentru noi, astazi, <ceea ce este fagaduit nu priveste atât de mult viata lunga a unui copil care asculta de parintii sai, cât stabilitatea sociala a oricarei comunitati în care copiii îi cinstesc pe parintii lor. Cu siguranta o societate sanatoasa este de neconceput fara o viata puternica de familie.“

Evanghelia – <în Domnul“ este porunca pentru ascultarea copiilor. Aceasta expresie <în Domnul“ a fost interpretata în mod diferit. Astfel, dupa unii, tinând cont si de textul paralel din Coloseni unde copiilor li se spune sa-si asculte parintii <în toate lucrurile“ (Coloseni 3: 20) expresia <în Domnul“ scoate în evidenta faptul ca ascultarea copiilor este obligatorie în tot ceea ce este compatibil cu loialitatea lor fata de Domnul Isus Hristos. Daca copilul simte ca parintele îi cere sa faca ceva gresit din punct de vedere moral, refuzul sa asculte este justificat. Totusi, daca asculta, exista un principiu al Scripturii care ar indica nevinovatia copilului si vina parintelui care l-a fortat sa pacatuiasca. Numeri 30: 15 afirma acest lucru în relatia dintre sot si sotie. Cu toate acestea exista responsabilitate personala din partea fiecarei persoane si, cel putin ca adulti nu putem atribui responsabilitatea noastra parintilor. Deci expresia <în Domnul“ ar echilibra oarecum aceea ascultare <în toate lucrurile.“ Dupa altii, <Pavel le vorbeste aici copiilor mai mari care traiesc si ei constienti ca si crestini, care sunt ’în Domnul.’“ Astfel chiar si ascultarea de parinti este schimbata nemaifiind o acceptare silita a autoritatii parintesti, si o ascultare facuta cu bucurie, <caci lucrul acesta place Domnului“ (Coloseni 3: 20).

Aceasta este supunerea plina de dragoste pe care Însusi Domnul Isus, ca si copil, a aratat-o parintilor sai, desi El era fara prihana iar ei erau pacatosi. (Luca 2: 51). Copiii sunt datorii sa-si cinsteasca parintii în tot timpul vietii acestora, purtându-le de grija si la batrânete. Dar pâna când ar trebui sa-i <asculti“ si care sunt limitele acestei ascultari?

Am vazut ca ascultarea nu mai este obligatorie atunci când compromite loialitatea fata de Dumnezeu. Exista însa si o vârsta când copilul nu mai este obligat sa asculte de parintii sai. Atâta timp cât este dependent de ei pentru întretinere el trebuie sa asculte. Însa când a devenit independent sau s-a casatorit respectul si cinstea ramân cu exceptia ascultarii. Parintii mai pot sa-i dea sfaturi si este indicat sa o faca, dar nu trebuie sa si le impuna.

Noul Testament nu contine doar sfaturi pentru copii ci si pentru parinti, vazuti ca autoritate în familie. Cum îsi vor manifesta parintii aceeasta autoritate asupra copiilor ne învata câteva pasaje din Noul Testament, dar, trebuie sa tinem cont, si de textele paralele din Vechiul Testament, pentru a întelege mai bine aceasta sfera a autoritatii si responsabilitatile parintilor.

În primul rând porunca initiala de a se înmulti (Genesa 1:28; 9:1-7) reluata în Psalmi (127:3- 5; 128:3) pare sa câstige aprobarea apostolului Pavel (1 Timotei 2:15; 5:14). Acesta este cu siguranta planul normal al lui Dumnezeu. Însa, pe de o parte, sunt unii parinti crestini care nu pot avea copii si acestia fie se dedica lucrarii lui Dumnezeu fie adopta copii, iar pe de alta parte unii nu-si doresc copii invocând tot felul de motive: suprapopulatia, limitarea stilului de viata, posibila ignoranta la batrânete din partea copiilor, etc.

Cu toate acestea, frumusetea planului lui Dumnezeu poate fi vazuta în bucuria exuberanta pe care o aduce în camin un mic copil, în puterea pe care si-o furnizeaza tinerii adulti si parinti unul altuia si în tovarasia si siguranta pe care le-o asigura copiii parintilor la batrânete, ca sa nu mai mentionam cinstea adusa lui Dumnezeu prin înca o generatie care sa-L iubeasca si sa-I slujeasca. Planul lui Dumnezeu este bun.

<Atunci când Pavel schiteaza modul în care parintii trebuie sa se comporte fata de copiii lor, lucrul pe care îl accentueaza nu este exercitarea autoritatii asupra lor, ci caracterul moderat pe care trebuie sa-l aiba în ea.“

Daca în familiile romane, tatal exercita o autoritate suverana asupra tuturor membrilor familiei putând sa-i pedepseasca dupa bunul sau plac sau chiar sa-i vânda ca sclavi, tatal crestin trebuie sa fie cu totul altfel tinând cont ca întreaga lui calitate de parinte vine de la Dumnezeu – Tatal tuturor. Asa dupa cum Dumnezeu poarta de grija familiei Sale, copiilor Sai, tot asa si parintii trebuie sa poarte de grija atât material, cât si fizic, social si intelectual pentru copiii pe care-i au în întretinere. În acest fel copiii vor creste în întelepciune, placuti lui Dumnezeu si oamenilor (Luca 2:52). Responsabilitatea aceasta este asa de mare încât chiar si slujirea în biserica este rezervata pentru cei care isi împlinesc responsabilitatile caminului (1Timotei 3:2- 5; Tit 1:6- 9).

Parintii trebuie sa-si iubeasca copiii (Tit 2:4). Exemplu a ceea ce face din dragoste Tatal nostru ceresc pentru noi este standardul daruirii de sine.

Credem ca dragostea pentru copii trebuie sa fie rostita si demonstrata. Poate ca cel mai bun dar pe care-l daruiesc parintii copiilor lor este sa se iubeasca unul pe celalalt asa cum trebuie. Când acest lucru este vizibil si simtit puternic, se creeaza o atmosfera de securitate si parintii devin modele pentru toate reletiile de viata.

Apostolul pavel îi sfatuieste pe parinti: <Ii voi, parintilor, nu întarâtati la mânie pe copiii vostri, ci cresteti-i, în mustrarea si învatatura Domnului“ (Efeseni 6: 4). Expresia <nu întarâtati la mânie“ a fost tradusa si altfel <nu va exasperati copiii“ (NIV), < nu provocati în copiii resentimente> (NEB) sau <nu provocati la mânie“ (GBY).

Pavel recunoaste aici cât de delicati sunt copiii. Dincolo de faptul ca ei trebuie sa-si asculte parintii în Domnul, copiii au propria lor viata si personalitate. <Ei sunt niste oameni mici, care îsi au drepturile lor. Atunci când sunt priviti asa, ei trebuie sa fie respectati si în nici un caz nu trebuie sa fie exploatati, manipulati sau striviti.“

Deci parintii nu ar trebui sa aiba <pretentii iritante si nerezonabile“ sau sa fie duri si cruzi, dar nici sa aiba o comportare mult prea îngaduitoare sau sa manifeste favoritism.

Cresterea <în mustrarea si învatatura Domnului“ presupune o educatie aleasa, <învatatura Domnului“ dar si o disciplinare dupa voia lui Dumnezeu. (Evrei 12: 9). Vechiul Testament vorbea clar despre nevoia disciplinarii si pedepsei: <Cine cruta nuiaua, uraste pe fiul sau, dar cine-l iubeste îl va pedepsi îndata“ (Proverbe 13: 24) sau <Nebunia este lipita de inima copilului, dar nuiaua certarii o va deslipi de el“ (Proverbe 22: 15).

Disciplina în educatie trebuie sa fie corecta, incluzând si instruire. O educatie exagerat de severa, o educatie determinata de motive egoiste, supara si chinuie copiii facându-i <sa-si piarda nadejdea“ (Coloseni 3: 21).

Trebuie sa existe un echilibru biblic între dragoste, educatie si disciplinare pentru ca rezultatele tolerantei lipsite de disciplinare, pe de o parte, sau a disciplinarii lipsite de dragoste pe de alta parte sunt la fel de daunatoare.

Credem ca este necesar ca parintii sa se raporteze la copiii lor asemeni modului în care Dumnezeu se raporteaza la copiii Lui, rasplata este mai eficienta decât pedeapsa.

Concluzie

În societatea noastra functioneaza patru moduri de conducere a familiei: autonom, democratic, dictatorial si biblic.

Modul de conducere prezentat în acest capitol a fos cel biblic, instituit de Dumnezeu. <Familia n-a fost facuta sa functioneze nici ca democratie, nici ca dictatura si nici ca unitate economica într-o societate agrara. Schimbarile sociale pot sa-i schimbe marimea sau legaturile cu restul lumii, dar nimic nu-i va schimba vreodata natura esentiala. Familiile exista pentru ca Dumnezeu a conceput ca oamenii sa traiasca în familii.“

Asa cum am aratat Dumnezeu, Cel care a stabilit autoritatea si supunerea în familie, ne-a oferit modele ideale pentru acestea: Hristos – model pentru autoritatea sotului, Biserica – modul pentru supunerea sotiei; Dumnezeu – model pentru parinti, copiii Domnului – model pentru copiii de astazi.

Fiecare ar trebui sa cunosca rolul dat lui de Dumnezeu si sa actioneze în aceasta directie. John Stott spunea: <Trebuie sa te angajezi ferm în fata lui Dumnezeu sa-ti împlinesti rolul în familie, indiferent care ar fi acesta, de dragul Lui si fara sa tii cont cum îsi îndeplinesc rolurile ceilalti membri ai familiei. Acesta face parte din dedicarea ta crestina. Ceilalti ar putea sa te respinga. Familia te poate alunga. Dar, pâna când nu se întâmpla acest lucru, tu ai datoria de a urma scenariul scris de Dumnezeu pentru rolul tau de tata, fiu, sotie, mama, sot sau orice altceva. Chiar daca familia te alunga, tu trebuie sa fii gata sa-ti reiei rolul.“

III. AUTORITATEA AN VIASA SOCIALT

Dificultatile socio-economice, compromisul intelectual, rasismul, si altele asemanatoare cu acestea au dus si duc la relatii sociale dificile, la o viata sociala neimplinita si, toate acestea, din cauza nerespectarii eticii crestine sau ignorarii ei.

Sf`nta Scriptura prezinta o serie de aspecte ale vietii sociale, probleme care apar aici precum si rezolvarea lor in lumina adevarului lui Dumnezeu.

An cele ce urmeaza ne vom ocupa de c`teva dintre aceste aspecte ale vietii sociale, asa cum sunt prezentate in Noul Testament, analiz`nd ce reprezinta autoritatea si supunerea pentru fiecare dintre acestea.

Supunerea intelectuala

<Ucenicul nu este mai presus dec`t invatatorul lui, dar orice ucenic desav`rsit va fi ca invatatorul lui> (Luca 6:40).

Scopul uceniciei este realizarea transferului, modului de viata si a g`ndirii de la invatator la ucenic. Acest fenomen este prezent oriunde are loc o asociere intre doua sau mai multe persoane. Copiii invata de la parintii lor at`t in sens bun c`t si in sens negativ. An orice comunitate se realizeaza un transfer al modului de viata de la unele persoane la altele, at`t in mod constient, c`t si in mod inconstient.

Calitatea de ucenic presupune a-l urma pe invatator si nu a-I fi superior.

An Biblie int`lnim mai multe cazuri de ucenicie: ucenicii Domnului Isus, ucenicii lui Ioan Botezatorul, Timotei, Tit, Luca – ucenici ai lui Pavel; acestia in Noul Testament, dar exemple sunt si in Vechiul Testament: Iosua – ucenicul lui Moise; Elisei – ucenicul lui Ilie, s.a.m.d.

lor care ii urmau si care le impartaseau g`ndirea si modul de viata.

Chiar si la alte popoare s-a practicat ucenicia bazata pe atasarea totala. Asa s-a int` Ucenicia s-a practicat si in alte cazuri. Diferiti lideri religiosi isi aveau discipolii mplat cu g`nditorii greci. Filozofii greci de frunte isi aveau discipolii lor care le erau atasati. De exemplu: filosoful grec Aristotel (384-322 i.Hr.) a fost elev in scoala lui Platon din Atena. Mai t`rziu a ajuns sa predea el insusi in acea scoala sustin`nd filosofia profesorului sau, cu toate ca mai t`rziu a introdus idei noi.

Ca model de invatator noi Al avem pe Isus Hristos. Desi avea autoritate de drept asupra ucenicilor, El a trait invat`ndu-i, slujindu-le (Ioan 13) si jetfindu-Se pentru ei.

Astazi, in viata sociala int`lnim aceasta relatie de tip ucenic-invatator in cadrul scolilor de orice grad (primar, gimnazial, liceal, universitar) si de orice nuanta. Nivelul uceniciei poate sa nu fie atasarea totala, insa in aceasta relatie trebuie sa fim constienti ca profesorul este cel ce detine autoritatea, iar elevul trebuie sa-i fie supus.

Cum isi manifesta profesorul autoritatea?

Exista doua extreme in relatia profesor-elev, care ar trebui evitate: profesorul – dictator care se impune prin atitudine, forta verbala sau chiar fizica, in fata caruia elevul tremura; si profesorul lipsit de autoritate in fata caruia elevul nu dovedeste nici ascultare, dar nici respect, igor`ndu-l.

Profesorul nu va fi respectat de elev impun`ndu-se si folosindu-se de autoritate, ci c`stig`nd respectul elevului prin propria sa viata.

Mai int`i el trebuie sa fie caracterizat de modestie stiind ca tot ce are, calitatile lui, capacitatea de-a invata pe altul sunt de la Dumnezeu. Apostolul Pavel vorbeste corintenilor despre aceasta c`nd spune: <Caci cine te face deosebit? Ce lucru ai, pe care noi sa nu-l fi primit? Ii daca l-ai primit, de ce te lauzi ca si cum nu l-ai fi primit?> (1 Corinteni 4:7).

Apoi, este necesar ca profesorul sa aiba in vedere faptul ca fiecare om, mai t`nar sau mai batr`n este pretios inaintea lui Dumnezeu si are propria sa personalitate, si sa-l trateze ca atare.

An acest sens, exemplul M`ntuitorului este esential: <…Ci oricare va vrea sa fie mare intre voi, sa fie slujitorul vostru; si oricare va vrea sa fie cel dint`i intre voi, sa fie robul tuturor. Caci Fiul omului n-a venit sa i se slujeasca, ci El sa slujeasca, si sa-Ii dea viata racumparare pentru multi> (Marcu 10:43-45).

Este necesar ca, de multe ori, in slujba sa, profesorul sa disciplineze elevul insa si aceasta disciplina trebuie facuta cu multa intelepciune si cu dragoste.

Sa vedem acum care este datoria elevului in pozitia sa de supunere fata de profesor.

Elevul trebuie sa fie constient ca orice autoritate trebuie respectata, pentru ca vine de la Dumnezeu (Romani 13:1).

An respectul sau fata de profesor, elevul trebuie sa aiba in vedere at`t capacitatea intelectuala a profesorului vis-à-vis de a sa, c`t si v`rsta profesorului (1 Petru 5:5).

C`nd profesorul ii cere lucruri greu de indeplinit sau il indeamna sa incalce Legea lui Dumnezeu, desi n-ar trebui sa faca acest lucru, elevul nu mai este dator sa i se supuna profesorului, dar nici nu trebuie sa se razvrateasca, ci sa-i explice profesorului motivul neascultarii sale, asemeni lui Petru inaintea Soborului: <Trebuie sa ascultam mai mult Dumnezeu dec`t de oameni!> (Fapte 5:29b).

Supunerea muncii

Sf`nta Scriptura ne vorbeste adesea despre munca in texte foarte variate apartin`nd diferitelor genuri literare (naratiuni, legi, profetii, etc.) si scoate in evidenta at`t aspectele negative ale muncii umane, c`t si cele pozitive.

Astfel, in conceptia biblica, munca este considerata pe de o parte <un lucru bun, dupa voia lui Dumnezeu, dat pentru binele si satisfactia omului>, iar pe de alta parte o povara si un izvor de suferinte.

Chiar si dictionarul priveste munca din ambele perspective, descriind-o at`t ca <desfasurare a unei activitati fizice sau intelectuale indreptata spre un anumit scop; activitate in procesul careia omul modifica si adapteaza lucrurile din natura, pentru satisfacerea trebuintelor sale, c`t si ca effort, stradanie de a realiza ceva.>

Anca de la creatie, munca a fost data omului ca un <mandat divin>, omul av`nd misiunea de a stap`ni pam`ntul si de a-l supune (Genesa 1:28). <Omul nu are obligatia de a se supune unei naturi sacre si umuabile ci este chemat sa transforme lumea prin intelepciunea, priceperea si iscusinta sa.>

An urma caderii in pacat munca a devenit apasatoare fiind afectata de blestem. Totusi Biblia incurajeaza munca si condamna lenea. Vorbind tesalonicenilor (crestinilor din Tesalonic) Pavel le reaminteste binecunoscutul proverb <Cine nu vrea sa lucreze nici sa nu man`nce> (2 Tesaloniceni 3:10).

An orice forma de slujire crestina, dar si in alte sfere ale vietii exista multe obligatii de lucru care nu sunt placute oamenilor si in general sunt evitate. Ansa Biblia ne invata ca p`na si cel mai umil serviciu poate fi glorificat si ridicat la rang de demnitate daca este facut <ca pentru Domnul> (Coloseni 3:23).

Ii in cadrul muncii exista relatii ierarhice, mai precis sunt unele persoane investite cu autoritate iar altora li se cere supunere fata de aceasta autoritate.

An epistolele sale in care vorbeste depre viata sociala, apostolul Pavel evoca si relatiile ierarhice adres`ndu-se at`t superiorilor, c`t si celor care se supun (Efeseni 6:5-9, Coloseni 3:22-4:1). Astfel el da sfaturi nu numai robilor, ci si stap`nilor de sclavi.

An lumea antica se pare ca sclavia era universala. <Sclavii constituiau forta de munca si includeau nu numai slujitorii casnici si lucratorii, ci si oameni educati, ca si medici, invatatori si administratori. Sclavii puteau fi mosteniti, cumparati sau dob`nditi ca plata pentru datorii, si prizonierii de razboi de obicei deveneau sclavi. Nimeni nu punea sub semnul indoielii si nu contesta sistemul.>

An Israel, desi exista robie, era supusa unor legi ce protejau robul de abuzurile stap`nului sau, care <nu putea dispune de sclav dupa bunul sau plac. El era obligat sa ii redea libertatea dupa sase ani, amintindu-si astfel ca si Israel a fost rob in Egipt. Robul nu mai ram`nea in slujba stap`nului sau dec`t daca dorea acest lucru. An orice caz, el trebuia sa fie tratat bine, iar daca fugea, nu trebuia predat stap`nului sau.>

An lumea greco-romana unii robi erau folositi in special la munci casnice si faceau parte din <casa>, asa numita <familie largita>. Altii prestau munci inferioare si erau folositi la lucrari publice.

O data cu aparitia crestinismului relatia dintre sclav si stap`n s-a schimbat radical. Desi scriitorii Noului Testament nu au condamnat pe fata sclavia cer`nd abolirea ei, totusi prin cuvintelel lor au scos in evidenta faptul ca, inaintea lui Dumnezeu toti sunt egali si acolo unde a fost acceptata Evanghelia, sclavia a incetat sa mai existe. Apostolul Pavel, de exemplu, cel care da cele mai multe sfaturi pentru robi si stap`ni, <nu a aratat nicioata ca relatia rob-stap`n este instituita de Dumnezeu sau ca ea ar trebui mentinuta. Pavel a semanat semintele pentru abolirea ei, in epistola catre Filimon, versetele 10,12,14-17,21, intre timp caut`nd s-o reglementeze in beneficiul at`t al stap`nilor c`t si al robilor.>

John Stott prezinta trei motive pentru care Noul Testament nu a cerut abolirea sclaviei. Mai int`i pentru ca <la inceput crestinii constituiau un grup semnificativ in Imperiu, religia lor era ea insasi in afara legii, si din punct de vedere politic eri erau lipsiti de putere, ‚sclavia fiind‚ o parte indispensabila a tesaturii societatii romane.> Apoi, in al doilea r`nd, <devenise o practica obisnuita la romani sa-si elibereze sclavii si apoi sa-i califice intr-o indeletnicire sau profesie.> Ii in al treilea r`nd, <pe vremea aceea statutul legal al unui sclav incepea sa fie usurat si se aratau semne de continua imbunatatire.>

Trebuie sa amintim ca majoritatea sclavilor erau negri si ca rasismul a constituit o problema de-a lungul timpului. Discriminarea rasiala a fost larg rasp`ndita, ca si discriminarea de clasa. Ansa, pentru crestin, chiar si a avea sentimente de superioritate este pacat (Filipeni 2:1-8). A baza asemenea sentimente pe deosebirile de clasa este gresit inaintea lui Dumnezeu (Iacov 2:1-9), in fata Caruia toti suntem egali (Galateni 3:28).

Ampotriva rasismului si a discriminarii de clasa s-au ridicat in anii ’60 c`teva curente teologice radicale precum Teologia Negrilor, Teologia Eliberarii, Teologia de eliberare a claselor sociale dezavantajate din America Latina. Desi au fost de scurta durata aceste miscari teologice au avut o influenta importanta.

Sa urmarim acum sfaturile date de Noul Testament celor care, din cauza responsabilitatii pe care o au exercita autoritate av`nd putere de decizie si control si celor ce trebuie sa respecte aceasta autoritate.

Supunerea robilor

Desi atunci c`nd vorbeste despre relatii ierarhice in cadrul muncii, apostolul Pavel foloseste termenul de <robi> sau sclavi, principiile se aplica slujitorilor, angajatilor si salariatilor din toate timpurile.

<Robilor, ascultati de stap`nii vostri pam`ntesti, cu frica si cutremur, in curatie de inima, ca de Hristos. Slujiti-le nu numai c`nd sunteti sub ochii lor, ca si cum ati vrea sa placeti oamenilor, ci ca niste robi ai lui Hristos, care fac din inima voia lui Dumnezeu. Slujiti-le cu bucurie, ca Domnului, iar nu oamenilor, caci stiti ca fiecare, fie rob, fie slobod, va primi rasplata de la Domnul, dupa binele pe care-l va fi facut> (Efeseni 6:5-8).

Robilor li se spune sa asculte de cei ce sunt stap`nii lor pam`ntesti, termenul <pam`ntesti> accentu`nd ideea ca acesti stap`ni sunt doar pe pam`nt sau trecatori, adevaratul Stap`n al tuturor fiind in cer, mai presus de toti (Efeseni 6:9b).

<Cu frica si cutremur> sunt cuvintele folosite de Pavel pentru a arata respectul care trebuie sa-l dovedeasca robul-stap`nului. Aceasta nu implica <un servilism slugarnic inaintea unui stap`n pam`ntesc, ci o recunoastere plina de respect a Domnului Isus, a carui autoritate o reprezinta stap`nul.>

<Curatie de inima> presupune constiinciozitate, integritate si sinceritate.

Robii nu trebuie sa slujeasca numai c`nd sub ochii stap`nilor, ca cei care cauta sa placa oamenilor, ci cu curatie de inima si cu teama de Domnul. An general, c`nd o persoana este asuprita, are tendinta de a incetini lucrul atunci c`nd nu se uita stap`nul. Dar slujitorul crestin stie ca Stap`nul din ceruri priveste intotdeauna si astfel, chiar daca imprejurarile sunt grele, el va lucra <ca pentru Domnul>.

Textul paralel din Coloseni 3:22 adauga la ascultarea robilor cuvintele <in toate lucrurile>. Robii crestini, in starea in care au fost chemati (1 Corinteni 7:21) trebuie sa fie martori ai Domnului si pot fi daca asculta <in toate lucrurile>. Bineinteles ca supunearea are totusi limite si ordinele stap`nului care cer incalcarea eticii lui Dumnezeu nu trebuie respectate. Totusi, slujitorii pot explica neascultarea lor insa fara razvratire (<sa nu le intoarca vorba>, Tit 2:9).

S-ar putea ca stap`nul sa fie nedrept si greu de multumit, iar slujitorul sa sufere din aceasta cauza. Ansa porunca ram`ne aceasi – ascultarea (1 Petru 2:18-20). Suferinta, in conceptia lui Petru, nu poate fi evitata caci, din cauza pacatului, oamenii oricum vor suferi.

An fine, vorbindu-i lui Timotei, Pavel aminteste de sclavii care au stap`ni credinciosi (1 Timotei 6:2). Acestia nu trebuie sa-si dispretuiasca stap`nii sub cuv`nt ca sunt <frati>, ci sa le slujeasca mai bine. Cu toate ca stap`nul, in cazul acesta, este si un frate preaiubit, sclavul ii datoreaza cinste si slujire.

Fiecare credincios adevarat trebuie sa-si dea seama ca este un sclav al lui Isus Hristos (<rob al neprihanirii> Romani 6:18), ca a fost cumparat cu un pret, ca nu isi mai apartine lui insusi, ci este al lui Hristos cu duhul, sufletul si trupul sau si ca prin urmare, Domnului I se datoreaza cea mai inalta slujire pe care i-o poate da fiecare.

B. Autoritatea stap`nilor

<Ii voi, stap`nilor, purtati-va la fel cu ei; feriti-va de amenintari, ca unii care stiti ca Stap`nul lor si al vostru este in cer, si ca inaintea Lui nu se are in vedere fata omului> (Efeseni 6:9).

C`nd Pavel sfatuieste stap`nii sa se poarte <la fel> cu slujitorii lor el se refera la exemplul pe care trebuie sa-l dea acestia slujitorilor. Vor sa fie respectati? Sa respecte!

Apoi, stap`nilor li se cere sa nu recurga la <amenintari>, cu alte cuvinte sa nu abuzeze de autoritatea lor amenint`ndu-i pe slujitorii lor cu pedeapsa. Desi disciplinarea este uneori nesecara totusi ei trebuie ca niciodata sa nu recurga la abuzuri de natura fizica impotriva slujitorilor lor. <Ii nicidata sa nu uite ca si ei au un Stap`n, acelasi Stap`n care este in cer, pe care il au si sclavii. Distinctiile pam`ntesti sunt nivelate in prezenta Domnului. At`t stap`nul, c`t si slujitorul vor da intr-o zi socoteala inaintea Lui.>

De asemenea stap`nii trebuie sa acorde robilor ce este drept si cinstit, sa nu retina plata ce se cuvine si sa-i plateasca bine pentru munca efectuata (Coloseni 4:1).

An relatia dintre sclav si stap`n, John Stott prezinta trei aspecte, si anume: egalitatea, dreptatea si fraternitatea.

Stap`nul nu are dreptul sa-l oblige pe slujitorul sau sa actioneze impotriva constiintei lui. Aceasta ar fi din partea stap`nului un abuz de putere care l-ar pune pe slujitor in fata unor alegeri dificile. Bineinteles ca raspunderea pentru greseala apartine celui ce a dat ordinul, insa si slujitorul are de suferit: daca accepta oare nu este complice si nu-si pateaza constiinta? Daca nu accepta, riscul de a pierde locul de munca este foarte mare.

Cu toate acestea, regula de baza in conduita crestinului ram`ne aceasta: <sa asculte de Dumnezeu mai mult dec`t de oameni.>

<Din fericire, in zilele noastre legiuitorii se straduiesc sa le ofere muncitorilor garantii impotriva abuzurilor de putere ale celor ce conduc. Legea le precizeaza drepturile referitoare la conditiile de munca, la program, concedii, salarii, etc. Inspectorii din domeniul muncii au misiunea de a supraveghea respectarea acestor reguli.> Caci in fata legii, toti sunt egali, cu at`t mai mult in fata lui Dumnezeu si ce frumos vorbeste Pavel colosenilor c`nd le spune: <Aici nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici taiere imprejur, nici netaiere imprejur, nici Barbar, nici Schit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul si in toti> (Coloseni 3:11).

Supunerea economica

Crestinul trebuie sa pastreze intotdeauna o atitudine corecta cu privire la bani. M`nuirea corecta a banilor poate deveni o problema destul de critica pentru cei care fie sunt prea legati de bani, fie ii trateaza cu prea multa usurinta.

An primul r`nd trebuie sa fim constienti de faptul ca banii nostri sau bunurile noastre materiale sunt binecuv`ntarea lui Dumnezeu pentru noi si ca, de fapt suntem doar niste administratori ai acestor bunuri, si nu proprietarii lor de drept.

Recunoasterea suveranitatii lui Dumnezeu in acest domeniu, ne conduce la o supunere economica, numita pe paginile Sfintelor Scripturi – zeciuiala. Ansa despre aceasta vom vorbi in capitolul urmator – Biserica.

Care este atunci supunerea economica in viata sociala, si cine reprezinta autoritatea in acest caz?

Noul Testament vorbeste despre aceasta intr-un singur text citat de toate cele trei evanghelii sinoptice (Matei 22:15-21; Marcu 12:13-17; Luca 20:20-25): <Dati dar Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.>

Ca sa-L poata prinda cu vreo vorba gresita si sa-L acuze, Fariseii si Irodienii Al intreaba pe Isus despre legalitatea platirii taxei catre Cezar.

Isus nu a evitat subiectul si nici nu a luat o pozitie neutra ci deoarece se pare ca nu avea bani asupra Sa, a cerut o moneda. Moneda avea imprimata pe ea chipul lui Tiberiu Cezar, demonstr`nd ca ei erau deja in afaceri cu Cezarul. De ce chipul unui dictator pag`n pe moneda? Pentru ca evreii erau un popor subjugat, <pentru ca pacatuisera si nu fusesera credinciosi lui Dumnezeu.>

Folosirea monedei Cezarului sugera beneficiile pe care ei le acceptasera deja de la Roma si deci (plata taxei urma corect acceptarii serviciilor romane.>

An raspunsul Sau, Domnul Isus scoate in evidenta cele doua autoritati: Cezarul si Dumnezeu. Fata de Cezar, cei de fata isi achitasera datoriile chiar daca nu o facusera cu prea multa r`vna, insa nesocotisera obligatiile fata de Dumnezeu.

Cezar nu este Dumnezeu si autoritatea sa este limitata, dar este data de Dumnezeu si este corect a plati taxele si impozitele catre stat, insa ascultarea ultima trebuie sa fie data lui Dumnezeu.

Vobind crestinilor din Roma, apostolul Pavel reia problema impozitelor, pronunt`ndu-se in favoara lor: <Tot pentru aceasta sa platiti si birurile. Caci dregatorii sunt niste slujitori ai lui Dumnezeu, fac`nd necurmat tocmai slujba aceasta. Dati tuturor ce sunteti datori sa dati: Cui datorati birul, dati-i birul; cui datorati vama, dati-i vama; cui datorati frica, dati-i frica; cui datorati cinstea, dati-i cinstea> (Romani 13:6-7).

De multe ori impozitele sunt prea mari si cetateanul este tentat sa plateaca mai putin daca este posibil. Statul este constient uneori ca impozitele nu pot fi platite integral daca nu se lucreaza corect sau cel putin cetateanul nu are nici un c`stig platind integral impozitul. An felul acesta insusi statul incurajeaza furtul, iar in cazul crestinului acesta devine o adevarata problema. Pe de alta parte <c`nd cheltuielile guvernamentale sunt excesive, calcularea si plata taxelor si impozitelor pot deveni un serios test de etica.

An America, este un adevarat stres deoarece plata taxelor si impozitelor se face benevol, in multe aspecte. Acolo chiar si cei mai respectabili cetateni sunt foarte ispititi sa plateasca taxe mai mici, declar`nd venituri mai mici. Cine ar vrea sa tina parte unui guvern risipitor? Ii totusi inselarea c`t de mica atrage dupa sine riscul de a fi prins. Celor cu adevarat credinciosi, Duhul Sf`nt le va aduce aminte de invatatura lui Isus (Ioan 14:26). <Dati Cezarului ce este al Cezarului. Tocmai asta trebuie sa faca credinciosii. Ei isi vor calcula si plati impozitele datorate p`na la ultimul banut, platind exact c`t trebuie, nici mai mult nici mai putin.>

Faptul ca credinciosii sunt cetateni ai cerului (Filipeni 3:20) nu-i scuteste de responsabilitatea fata de stap`nirea umana. Ei trebuie sa-si achite toate impozitele (birurile) percepute pe venitul lor, pe proprietatile imobiliare si pe cele mobiliare. Ei trebuie de asemenea, sa achite si taxele vamale percepute asupra bunurilor transportate dintr-o tara in alta.

A da statului ce i se cuvine, a nu ram`ne dator cu nimic, este <porunca iubuirii. Caci iubirea… implineste legea, recunoaste pe fiecare in locul pe care Dumnezeu l-a pus …Nu iubirea presupune dreptatea, dar iubirea implineste de bunavoie cerintele dreptatii.>

Supunerea politica

<Oricine sa fie supus stap`nirilor celor mai inalte; caci nu este stap`nire care sa nu vina de la Dumnezeu. Ii stap`nirile care sunt au fost r`nduite de Dumnezeu> (Romani 13:1).

Privind la acest verset vom observa ca apostolul Pavel insista asupra faptului ca toate stap`nirile care sunt, au fost r`nduite de Dumnezeu si <oricine> trebuie sa fie supus lor, neexisit`nd exceptii de la aceasta porunca.

An timpul lui Pavel, stap`nirile cele mai inalte erau sub autoritatea imparatului Nero, un om avid de putere, a carui brutalitate plina de rautate cu greu si-a gasit pereche. Pentru crestini, domnia lui a fost o perioada intunecata, caci Nero i-a invinuit ca ar fi provocat incendiul ce a distrus aproape jumatate din Roma. Dar Pavel nu a adaugat la porunca lui Dumnezeu <in afara de cazul c`nd conducatorul este peste masura de rau.> Toate autoritatile statale sunt induse aici.

Textul din Romani 13:1-5 nu spune nimic despre forma de guvernare – monarhie, democratie, republica, etc. El ne invata ca principiul guvernarii umane este stabilit de Dumnezeu; de aceea a ne opune acestei guvernari inseamna a ne opune ordinii divine si a cadea sub judecata.

E adevarat ca, uneori, Dumnezeu permite unor oameni cruzi precum Nero sau Hitler sa conduca popoare. Totusi, adevarul lui Dumnezeu ram`ne in picioare si anume ca oricine se impotriveste r`nduielii puse de Dumnezeu isi va lua os`nda.

Exista insa si o exceptie la aceasta regula si anume faptul ca crestinul nu mai este obligat sa se supuna autoritatii guveramentale atunci c`nd i se cere sa-si compromita loialitatea fata de Hristos. Raspunsul lui Petru in fata Soborului este valabil si in acest caz (Fapte 5:29). Chiar daca in cazuri ca acestea nesupunerea crestinului va atrage asupra sa pedeapsa, totusi crestinul nu are voie sa murmure sau sa se razvrateasca impotriva guvernului, nici sa se alature celor ce vor sa-l rastoarne, ci, dimpotriva este dator sa se roage pentru el <ca sa putem duce astfel o viata pasnica si linistita cu toata evlavia si cu toata cinstea> (1 Timotei 2:1,2).

Crestinului nu-i este permis nici sa se alature celor ce vorbesc de rau presedintele sau primul ministru al tarii, caci este scris: <Pe mai marele poporului tau sa nu-l vorbesti de rau!> (Fapte 23:5). De altfel crestinul nu trebuie sa vorbeasca de rau pe nimeni (Tit 3:1,2).

Supunerea fata de stap`nirea omeneasca presupune dorinta de a face pe placul lui Dumnezeu de a recunoaste slujitorul si instrumentul sau. <Fiti supusi oricarei stap`niri omenesti pentru Domnul> (1 Petru 3:13a). William MacDonald vede in inaltii demnitari niste slujitori ai lui Dumnezeu, unsi ai Domnului.

De aceeasi parere pare sa fie si Emil Brunner: <Anapoia statului sta ordinea lui Dumnezeu, vointa lui Dumnezeu, slujitorii Sai sunt cei care conduc, chiar daca ei nu stiu acest lucru.>

Cum isi manifesta statul autoritatea data de Dumnezeu?

Rolul statului este sa serveasca scopul pentru care Dumnezeu l-a instituit: organizarea dreapta a societatii, protejarea cetatenilor care respecta legea si pedepsirea raufacatorilor, asigurarea linistii si bunastarii generale.

Unii sustin ca, potrivit pasajelor clasice Romani 13 si 1 Petru 2, singurul rol legitim al guvernului este de a proteja cetatenii de injustitie. Chiar daca aceasta este rolul principal credem ca promovarea bunastarii umane este un alt rol deosebit de important pe care guvernul il are.

Un alt rol al statului ar fi asigurarea libertatii. Dumnezeu a creat orice individ cu un scop si este necesara o masura de libertate pentru a indeplini acel scop. Libertatea politica il face capabil pe un cetatean sa se achite de responsabilitatea sa primordiala in viata, acea fata de Dumnezeu, nu fata de stat. C`nd libertatea umana este inutil diminuata prin control guvernamental, nu numai individul, ci insasi imaginea lui Dumnezeu in omenire este injosita. Statul nu are nici un drept divin de proprietate.

Antr-o societate plina de pacat este necesara pedepsirea raufacatorilor. <Sabia> din Romani 13:4 este simbolul autoritatii pe care guvernul este responsabil sa o manifeste. Multi cred ca acest verset reprezinta dreptul de a pedepsi cu moartea. Pedeapsa capitala este cu siguranta autorizata de Scriptura (Genesa 9:6), dar nu a fost totdeauna aplicata. Cain si David, de exemplu, au fost ucigasi care nu au fost executati.

Ii autoritatea guvernamentala trebuie sa aiba limite si sa nu abuzeze de autoritate pentru un beneficiu personal sau partizan sau sa inceapa sa-si atribuie prerogative divine sau autoritate neingradita.

Vorbind despre idolatria statului, Frank Stagg aminteste de fiara din Apocalipsa: <Statul se opreste din a mai fi instrumentul lui Dumnezeu atunci c`nd devine idolatru – c`nd devine in sine insusi un scop …Atunci c`nd devine totalitarist, cer`nd absoluta si ultima supunere a omului, atunci s-a ’zeificat’ pe sine insusi si este idolatru. Aceasta este ceea ce facuse statul c`nd a fost scrisa Apocalipsa, de aici a fost fiara (Apocalipsa 13). Atunci c`nd statul ram`ne in limitele corecte, trebuie ca sa fie suportate taxele si poporul se poate ruga pentru ei. Atunci c`nd devine idolatru, se cere sa fie respins, chiar si cu pretul martirajului.>

Exista o problema in legatura cu relatia dintre credincios si autoritatile civile. Sfintii sunt sfatuiti sa nu solutioneze problemele lor la tribunale civile, deoarece destinul lor este <sa judece lumea> (1 Corinteni 6:2).

Iar daca locul lor de munca este judecatoria, in aceasta pozitie de autoritate ei trebuie sa urmareasca dreptatea (Ioan 7:24) stiind ca <toti trebuie sa ne infatisam inaintea scaunului de judecata al lui Hristos> (2 Corinteni 5:10).

An fine, am dori sa amintim de supunerea in fata fortei, ce reprezinta aceasta si care este pozitia crestinului in lumina Noului Testament vis-à-vis de aceasta supunere.

Tot in cadrul autoritatii guvernamentale care include folosirea fortei, Noul Testament se refera si la problema razboiului si pacii. An toate cele patru texte din Noul Testament in care se vorbeste despre ofiterii militari, acestia apar intr-o lumina favorabila (Matei 8:5; Fapte 10:1; 21:31-40; 27:1-6). An cel putin doua ocazii (Luca 3:14; Fapte 10) ostasilor le-au fost dat instructiuni cum sa faca binele si sa fie placuti lui Dumnezeu, si in nici o ocazie nu li s-a spus sa paraseasca serviciul militar.

Credem ca efectuarea serviciului militar constituie o parte a supunerii fata de autoritatea guvernamentala si, deci, trebuie implinita.

Participarea la razboi aduce alte principii. Unii sunt de parere ca este gresit ca un crestin sa participe in razboi, deoarece razboiul e un lucru rau, altii sustin ca neparticiparea este o parte din vocatia speciala a crestinului ca <preotie> spirituala, insa ca unele razboaie ale statului secular facute de necredinciosi sunt justificabile.

Av`nd in el dragostea lui Dumnezeu, crestinul isi va iubi vrajmasii (Matei 5:44), se va ruga pentru cei ce il prigonesc (Matei 5:44), va birui raul prin bine (Romani 12:21) stiind ca Amparatia lui Hristos <nu este din aceasta lume> (Ioan 18:36), slujitorii Lui nu se lupta (Ioan 18:36) si armele cu care trebuie sa se lupte nu sunt supuse firii pam`ntesti (2 Corinteni 10:4).

Sin`nd cont de spusele Scripturii consideram ca razboiul nu este biblic si uciderea este opusa eticii lui Dumnezeu. Deci oricare ar fi autoritatea care ar pretinde asa ceva nu trebuie ascultata.

Exista pe de alta parte, crestini care isi au locul de munca in armata sau politie. Dupa cum am vazut, acestora nu li se cere sa-si paraseasca slujba, ci sa-I slujeasca lui Dumnezeu. <Orice ‚crestin‚ care isi asuma aceasta pozitie trebuie sa nu se astepte ‚insa‚ la un mediu de munca sanatos si sfintit.>

Concluzie

Autoritatea exista in viata sociala indiferent in ce domeniu ar fi, este instituita de Dumnezeu si trebuie sa fie recunoscuta, chiar daca supunerea fata de aceasta autoritate este limitata atunci c`nd contrazice etica lui Dumnezeu.

Relatiile crestinului au o intensitate gradata asa dupa cum vorbeste apostolul Petru: <Cinstiti pe toti oamenii, iubiti pe frati, temeti-va de Dumnezeu; dati cinste imparatului!> (1 Petru 2:17). Cu alte cuvinte <imparatul ca si toti oamenii trebuie cinstiti, fratii trebuie iubiti ‚si‚ de Dumnezeu trebuie sa ne temem.>

An acest spirit trebuie sa traiasca crestinul si sa-si invete copiii. <Lucratorul crestin si Biserica ii vor invata pe copii si adulti deopotriva sa-i iubeasca si sa-i respecte pe cei ce reprezinta autoritatea: profesorii si directorii, politia si judecatorii, personalul militar si conducatorii politici. Chiar daca suntem dezamagiti de actiunile acestora, noi trebuie sa demonstram si de asemenea sa-i invatam pe ceilalti ca cei ce au o functie inalta trebuie respectati.>

IV. AUTORITATEA II SUPUNEREA AN BISERICT

Prin <Biserica> se intelege in primul r`nd poporul lui Dumnezeu, ales de Ansusi Dumnezeu, c`t si Trupul lui Hristos, adica unitatea credinciosilor (crestinilor), av`ndu-L drept cap pe Domnul Isus.

Ca in orice institutie a lui Dumnezeu, in Biserica exista autoritate dar si supunere in fata acestei autoritati.

Cum este manifestata autoritatea, respectiv supunerea in Biserica si cum trebuie sa se manifeste vom analiza in cele ce urmeaza, in conformitate cu invataturile Noului Testament.

Slujitorii Bisericii

O Biserica nu poate functiona fara ca sa isi desemneze conducatorii. Dupa cum ne arata si textul din Fapte 14:23, anumite persoane erau r`nduite pentru slujba de presbiter (batr`n) sau supraveghetor (episcop) a caror atitudini necesare le prezinta apostolul Pavel in 1Timotei 8:1-7; si Tit 1:5 – 9.

Presbiterii sau batr`nii sunt autoritatile in biserica locala, iar fratii si surorile trebuie sa invete si sa fie supusi acestora. Ansa, fiind, autoritatea cea mai inalta in adunarea locala, cu care Ansusi Dumnezeu i-a investit, presbiterii <trebuie sa aiba un suport spiritual – trebuie sa bea paharul, adica sa se supuna in chip desav`rsit voii lui Dumnezeu… De asemenea, nu trebuie sa urmareasca sa exercite autoritate, din contra, trebuie sa fie gata de a sluji si de a fi robul tuturor.>

<Caci care este mai mare: cine sta la masa, sau cine slujeste la masa? Nu cine sta la masa?> (Luca 22: 27).

Cuvintele Domnului Isus au lamurit aceasta problema a slujirii. An versetul amintit Domnul continua: <Ii Eu, totusi, sunt in mijlocul vostru ca cel ce slujeste la masa>.

Desi avea autoritate asupra lor, le-a demonstrat cum trebuie manifestata aceasta autoritate: <cel ce c`rmuieste ca cel ce slujeste>. Tot Domnul le va spala ucenicilor picioarele, d`ndu-le o pilda ca si ei sa faca asa cum a facut El (Ioan 13).

Apostolul Pavel enumera in epistolele amintite (Tit, 1 Timotei) calitatile celor numiti episcopi (supraveghetori) sau presbiteri (batr`ni) pentru ca acestia sa-si manifeste corect autoritatea.

Ei trbuie sa fie persoane cumpatate, sa se autocontroleze stiind cum trebuie sa se supuna. Apoi ei trebuie sa-si exercite corect autoritatea in propria familie ca sa poata c`rmui Biserica lui Dumnezeu. Batr`nul trebuie sa fie, de asemenea smerit. Un om m`ndru si increzut nu poate fi ales batr`n si tocmai de aceea Pavel precizeaza ca un nou convertit sa nu fie ales batr`n ca sa nu se ing`mfe.

<Vorbirea lui Pavel catre presbiterii Bisericii din Efes (Fapte 20:18-35) este un pasaj clasic care prezinta principiile Scripturii asupra modului in care trebuie sa pastoreasca un supraveghetor in Biserica vizibila>.

An conducerea Bisericii, pastorul, presbiterul sau batr`nul este ajutat de alti slujitori investiti de asemenea de Dumnezeu cu autoritate. <Ii El a dat pe unii apostoli, pe altii prooroci, pe altii evanghelisti, pe altii pastori si invatatori> (Efeseni 4:11).

Desi nu era un batr`n al adunarii, Tit a slujit Domnului si a fost indemnat de Pavel: <Spune lucrurile acestea, sfatuieste si mustra cu deplina putere (autoritate). Nimeni sa nu te dispretuiasca> (Tit 2: 15) .

Pentru a nu fi dispretuit slujitorul Domnului trebuie sa se sfinteasca, sa fie exemplu pentru turma.

Watchman Nee. incheie cartea sa <Autoritatea spirituala> sustin`nd acest lucru: <Este din cale afara de important ca autoritatea lui Dumnezeu sa fie mentinuta. Autoritatea se arata prin sfintire, nu printr-un trai de r`nd. A reprezenta autoritatea inseamna a-L reprezenta pe Dumnezeu; a detine autoritatea inseamna a fi un exemplu pentru toti>.

C`nd pastorul este un exemplu de viata crestina, el poate spune turmei: <Calcati pe urmele mele, inc`t si eu calc pe urmele lui Hristos> (1Corinteni 11:1).

Ii apostolul Petru ii indeamna pe cei ce conduc biserica sa fie pilde pentru cei pastoriti: <Nu ca si cum ati stap`ni pste cei ce v-au cazut la imparteala, ci fac`ndu-va pilda turmei> (1Petru 5:3) .

Fiind instituita de Dumnezeu orice autoritate nu trebuie sa incerce sa-si pastreze autoritatea. Daca unii nu vor sa asulte si sunt nesupusi, prin aceasta, autoritatea slujitorului nu este desfintata. Daca cineva nu este numit de Dumnezeu si incearca sa-si stabilesca singur autoritatea, efortul sau va fi zadarnic.

Conducerea bisericii este investita de Dumnezeu cu autoritate si pentru a face disciplina in biserica. Desi este o responsabilitete adesea neplacuta si apasatoare, disciplinarea este scripturala. <Ea inpiedica problemele mici sa devina probleme mari>.

An orice biserica sau societate religioasa este necesara mentinerea unei discipline sfinte si aplicarea ei cu dragoste, pentru ca standardele divine sa fie respectate. Apostolul Pavel arata care este spiritul in care trebuie exercitata disciplina: <cu duhul bl`ndetei> (Galateni 6: 1), cu dragoste <sa-l mustrati ca pe un frate> (2 Tesaloniceni 3: 15); <Va rog sa va aratati iarasi dragostea fata de el> (2 Corinteni 2: 8).

Pasajul din Matei 18:15-17, spune exact ce trebuie sa faca cel ce conduce spiritual atunci c`nd disciplineaza pe cineva. Totusi, mai int`i, cel ce conduce spiritual este chemat la sfintenie in viata sa, si pentru aceasta el trebuie sa aplice disciplina personala.

<S-a spus pe buna dreptate ca viitorul apartine celor disciplinati si aceasta calitate este pe primul loc al listei, pentru ca fara ea celelalte daruri, oric`t de mari ar fi nu ar atinge niciodata potentialul lor maxim. Numai cel disciplinat va ajunge la cea mai mare performanta. El este in stare sa-i conduca pe altii pentru ca s-a invins pe sine insusi.

Relatia dintre <laici> si slujitori

<Voi insa sunteti o semintie aleasa, o preotie imparateasca, un neam sf`nt, un popor pe care Dumnezeu Ii L-a c`stigat ca sa fie al Lui, ca sa vestiti puterile minunate ale Celui ce va chemat din intuneric la lumina Sa minunata> (1Petru 2:9).

Fiecare crestin din Biserica are o slujba deosebita fiind numit preot. Ansa aceasta doctrina a preotiei tuturor credinciosilor nu trebuie inteleasa gresit.

Paige Patterson este de parere ca <doctrina despre preotia tuturor crestinilor se refera mai mult la responsabilitatile crestinului dec`t la drepturile acestuia>.

Din cartea Faptele Apostolilor reiese ca lucrarea de vestire a Evangheliei, de marturisire nu se limita la o categorie speciala cum ar fi preotii, ci apartinea tuturor crestinilor. Acesti misionari mai putin speciali au rasp`ndit credinta in Isus Hristos cu o mare izb`nda.

Dincolo de slujitorii bisericii (prezbiterii, diaconii, invatatorii, etc.) acesti <laici>, ca preoti sfinti <au acces permanent prin credinta in insasi prezenta lui Dumnezeu, sa I se inchine (1 Petru 2:5). Ca preoti regali, ei au privilegiul de a le spune oamenilor despre Cel care i-a chemat din intuneric la minunata Sa lumina (1 Petru 2:9). Preotia tuturor credinciosilor nu inseamna ca fiecare este calificat sa predice sau sa-i invete pe oameni in public; ci se refera in esenta la inchinare si m`ntuire.>

Sa vedem acum care este rolul <laicului> vis-à-vis de conducerea spirituala a bisericii locale, mai precis fata de slujitorii pusi (alesi) de Dumnezeu sa conduca biserica. Biblia spune: <Ascultati de mai marii vostri, si fiti-le supusi, caci ei privegheaza asupra sufletelor voastre ca unii care au sa dea socoteala de ele; pentru ca sa poata face lucrul acesta cu bucurie, nu suspin`nd, caci asa ceva nu v-ar fi de nici un folos> (Evrei 13:17).

Autoritatea existenta in biserica locala este lasata de Ansusi Dumnezeu si de aceea se cere supunere fata de aceata autoritate. Slujba celor investiti cu autoritate nu este usoara si este plina de responsabilitati (<au sa dea socoteala>), de aceea trebuie respectata: <Prezbiterii care c`rmuiesc bine, sa fie invredniciti de o indoita cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu propovaduirea si invatatura pe care o dau altora> (1 Timotei 5:17).

<Tot asa si voi, tinerilor, fiti supusi celor batr`ni> (1 Petru 5:5a). Apostolul Petru ii indeamna pe tineri sa fie supusi celor batr`ni, aceasta supunere fiind <un demers volitiv care se bazeaza, din partea tinerilor, pe recunoasterea faptului ca batr`nii au o mai mare experienta de viata.>

An Biserica trebuie sa existe si o supunere reciproca. Apostolul Pavel spune: <Supuneti-va unii altora in frica lui Hristos> (Efeseni 5:21).

Ii daca liderii spirituali sunt pilda pentru turma, aceasta supunere li se cere si lor. Gene A. Getz este de parere ca <supunerea reciproca trebuie sa inceapa cu conducerea bisericii …Daca exista lupte si lipsa de armonie in cadrul comitetului si intre prezbiteri si diaconi, acest lucru va deveni batator la ochi pentru toti membrii familiei locale de credinciosi.>

Supunerea unii fata de altii si imbracarea cu smerenie presupune alungarea m`ndriei care este straina vietii lui Hristos. Aceasta inseamna ca, cedinciosii vor fi ingaduitori unii cu altii pentru a mentine unitatea. Ii unitatea nu inseamna ca fiecare membru face acelasi lucru in acelasi fel, ci inseamna ca fiecare membru isi gaseste locul potrivit si isi aduce contributia sa cu o atitudine umila, corecta privind <pe altul mai pe sus de el insusi> si uit`ndu-se <nu la foloasele lui, ci la foloasele altora> (Filipeni 2:3-4).

Fata de fratii si surorile lui in Hristos, crestinul are responsabilitati pe care trebuie sa le achite cu dragoste. John White precizeaza de ce crestinul are aceasta datorie: <Indiferent daca ei au facut mult sau putin pentru tine, Hristos a facut totul.>

An Biserica un rol important il are si femeia, ca fac`nd parte dintre <laici>, cu toate ca nu are dreptul de a conduce spiritual in biserica (1 Corinteni 14:34; 1 Timotei 2:11,12).

Dincolo de r`nduielile impuse in vremea Sa, Domnul Isus a avut un comportament si o atitudine deosebita fata de femei. Am putea aminti c`teva pasaje biblice, din care reiese demnitatea cu care Isus a tratat femeia:

femeile au calatorit cu El si cu cei doisprezece apostoli (Luca 8:1-3);

Isus statea de vorba cu femei ca de la egal la egal (Ioan 4:1-42);

Femeile erau date de Isus ca exemplu in pilde (Luca 15:8-10);

Isus invata femeile, se imprieteneste cu ele (Luca 10:38-42; Ioan 11:1-44);

Isus accepta sprijin financiar din partea femeilor (Luca 8:1-3);

Cu privire la femei epistolele dau si ele c`teva invataturi. An primul r`nd, in trupul lui Hristos, inaintea lui Dumnezeu nu se face deosebire de rasa, sex, nationalitate, pozitie sociala, etc.: <Nu mai este nici parte barbateasca, nici parte femeiasca, fiindca toti sunt una in Hristos Isus> (Galateni 3:28).

Femeile sunt indrumate sa nu neglijeze calitatile nepieritoare, importante si permanente, preocup`ndu-se prea mult de infatisare si imbracaminte (1 Timotei 2:9,10), ci sa fie <cinstite, neclevetitoare, cumpatate, credincioase in toate lucrurile> (1 Timotei 3:11).

Este necesar ca, in biserica, femeile batr`ne sa fie mame spirituale pentru cele tinere (Tit 2:3-4). <Indiferent de gradul de implicare si indiferent de modul in care se desfasoara relatia, porunca este clara. Femeile in v`rsta trebuie sa le incurajeze si sa le echipeze pe femeile mai tinere ca sa traiasca spre slava lui Dumnezeu.>

Femeii, ca si barbatului, i se cere o viata sf`nta si poate fi echipata cu daruri spirituale (Fapte 21:9). An relatia cu sotul ei, femeia trebuie sa fie supusa lui (dupa cum am aratat in cap. II).

Supunerea economica

Crestinul este indemnat sa aiba o atitudine corecta fata de bogatiile acestei lumi, fata de bani. Dupa cum am vazut, in viata sociala, crestinul ca orice cetatean, este dator sa achite taxele si impozitele stabilite de guvern.

An biserica locala, ca institutie a lui Dumnezeu, exista reguli stabilite si ele trebuie respectate. Unele dintre aceste reguli privesc partea financiara.

Pe vremea Domnului Isus exista o taxa annuala pentru Templu (Matei 17: 24-27). <Aceasta reglementare era derivata din plata pentru ispasire prescrisa in Exod 30: 11-16 care, potrivit lui Maimonides, a ajuns mai t`rziu sa devina o taxa anuala obisnuita.>

Cu toate ca nu avea bani asupra Sa, Isus a platit taxa impreuna cu Petru si aceasta pentru a nu fi pricina de poticnire pentru ceilalti, pentru a nu-i face sa pacatuiasca.

Biserica este o institutie in care oamenii se ajuta unii pe altii. Darnicia este o necesitate spirituala. Apostolul Pavel il citeaza pe Isus spun`nd: <Este mai ferice sa dai dec`t sa primesti> (Fapte 20: 35). Tot apostolul Pavel sustine darnicia scriindu-le Corintenilor (2 Corinteni 8-9). An acest pasaj este o absenta totala a legalismului (nu este amintita vechea zeciuiala). Daruirea este recunoscuta ca fiind o datorie, dar Pavel o accentueaza ca o problema a harului. El cauta sa cultive o legatura de partasie a daruirii si a primirii. <Cultivarea koinoniei (partasiei) printre crestini, in special in aducerea credinciosilor evrei si neevrei intr-o partasie apropiata, era obiectivul principal al lui Pavel. Aceasta nu a fost o daruire fragmentata, separarea darului de datator, pentru ca int`i ei s-au dat pe ei insisi Domnului si fratilor lor. Astfel este adevaratul spirit al administrarii in Noul Testment.>

Zeciuiala, in Noul Testament, nu este introdusa in darnicie. Ea este mentionata doar de trei ori in Noul Testament: 1) in mustrarea fariseilor care erau preocupati prea mult de zeciuiala si prea putin de dreptate, mila si credinta (Matei 23: 23; Luca 11: 42); 2) in rugaciunea fariseului m`ndru care spunea ca da zeciuiala din toate (Luca 18: 22) si 3) <in argumentarea pentru superioritatea lui Melhisedec si de aici a lui Hristos, fata de Levi (Evrei 7: 6-9).>

Multi crestini dau zeciuiala consider`nd ca astfel Al pot recunoaste pe Dumnezeu ca stap`n in domeniul financiar, economic al vietii lor. Altii fac acest lucru consider`nd ca practicarea zeciuieli ii ajuta sa stap`neasca tendinta naturala spre egoism. Sunt si alte motive invocate de cei ce practica zeciuiala: revitalizarea inchinarii, manifestarea dragostei, cresterea credintei, etc.Totusi zeciuiala nu este, poruncita in Noul Testament. Ea este recunoscuta ca fiind specifica pentru evrei (Matei 23: 23); Luca 11: 42) dar nu este impusa asupra crestinilor.

Vorbind despre zeciuiala neimpusa crestinilor, Frank Stagg spune (conclude): <Aceasta nu inseamna ca astfel se discrediteaza zeciuielile, ci inseamna ca se clarifica relatia ei cu Noul Testament. Aceasta legatura se face ca sa nege ca Noul Testament suporta coercivitatea, legalismul, motivul profitului si t`rguirea care at`t de des caracterizeaza apelul la zeciuiala in zilele de azi. Ca un sistem voluntar, zeciuielile ofera mult; dar in crestinism salvarea este prin har si daruirea este produsul harului. Zeciuiala, daca este sa fie conform teologiei Noului Testament, trebuie sa isi aiba radacinile in harul si dragostea lui Dumnezeu>.

Hristos- autoritatea suprema

Ca si <Cap> al Bisericii, Hristos detine autoritatea suprema (Efeseni 1: 22-23; Coloseni 1:18). Nici un madular nu are autoritate daca nu i-a fost incredintata de <Cap>. Ii nici un madular nu poate trai daca nu se tine str`ns de cap.

Desi are autoritate asupra Bisericii, felul de a manifesta aceasta autoritate este deosebit in cazul Domnului Isus. El a suferit si a murit pentru Biserica nu numai pentru a-i oferi m`ntuirea, ci si pentru a-i fi exemplu (1 Petru 2: 21).

Am amintit ca Biblia sustine principiul (doctrina) preotiei tuturor credinciosilor. Ansa ca autoritate suprema, Hristos este Marele Preot, care nu a pretins slava pam`nteasca, desi o merita, care n-a avut pacat, dar a fost pus pe cruce intre pacatosi si care s-a jertfit pe Sine Ansusi de dragul <fratilor Lui>.

Autoritatea lui Hristos nu are limite, pentru ca El nu depaseste limite. Chiar daca isi pedepseste credinciosii, o face cu dragoste; chiar daca ingaduie asupra lor ispite nu o face peste puterile lor, nu le cere imposibilul (1Corinteni 10: 13).

Hristos nu obliga pe nimeni sa-L urmeze. Alegerea Lui ca Domn depinde de vointa fiecaruia. Ansa cei ce-L aleg pe El sunt datori sa I se supuna in toate lucrurile.

Aceasta supunere nu este grea privind la dragostea Lui pentru toti si la ajutorul pe care-l da de fiecare data c`nd este chemat.

Concluzie

Hristos este autoritatea suprema in Biserica. El a investit cu autoritate pe slujitori d`ndu-le diferite slujbe, cer`ndu-le socoteala pentru cele facute, dar si pretinz`nd credinciosilor din Biserica supunere fata de acesti slujitori.

Conducerea Bisericii isi exercita autoritatea sub indrumarea pastorului pentru:

pastrarea sanatatii spirituale s morale a bisericii;

pastrarea unitatii si armoniei in cadrul bisericii;

indemnul la pocainta si recuperarea celui cazut;

pastrarea nestirbita a marturiei bisericii in fata lumii.

Datoria credinciosilor nu este sa decida (Evrei 13: 17), ce sa fie sau ce sa faca, ci sa descopere pe baza capacitatilor proprii si a darurilor primite, ce vrea Dumnezeu sa fie si sa faca. Multumirea nu sta in a fi cel dint`i, ci in a fi credincios in indeplinirea functiei pe care ne-a chemat Dumnezeu sa o indeplinim in Trupul lui Hristos.

CONCLUZIE

Fiecare dintre noi se afla intr-un lant al autoritatii. Putem fi pentru unii autoritate dar, in acelasi timp, suntem datori sa ne supunem altor autoritati (Matei 8:9).

An calitate de crestini trebuie sa ne cunoastem bine rolul pe care il avem de indeplinit si responsabilitatile ce ne-au fost incredintate.

Suntem responsabili in primul r`nd pentru noi insine si pentru a atinge standardul lui Dumnezeu este necesar, de multe ori sa ne supunem autodisciplinei si Domnul ne va ajuta (<Pot totul in Hristos, care ma intareste>, Filipeni 4:13).

Apoi suntem datori sa ne cunoastem si sa ne implinim bine rolul pe care il avem in familie.

Fata de semenii crestini si fata de slujitorii r`nduiti de Dumnezeu in Biserica avem de asemenea responsabilitati (<Sa facem bine la toti si mai ales fratilor in credinta>, Galateni 6:10).

Ii este absolut necesar, sa ne cunoastem rolul pe care il avem de indeplinit in societate, ca lumina noastra sa straluceasca in intuneric.

Daca ne vom face cu credinciosie datoria, chiar si armatele intunericului vor tremura de frica inaintea noastra. Ii, cum spune Domnul Isus: <Daca stiti aceste lucruri, ferice de voi daca le faceti> (Ioan 13:17).

BIBLIOGRAFIE

Arrington, French L., Divine Order in the church, Pathway Press, Cleveland,1985.

***Biblia de studiu pentru o viaai deplini, Life, Bucuretti, 1996.

Br`nzei, Daniel, Chemarea Anaelepciunii, Multimedia, Arad, 2000.

Breban, Vasile, Dicaionar al limbii rom`ne contemporane, Editura Itiinaifici si Enciclopedici, Bucuresti, 1980.

Bruner, Emil, Epistola citre Romani, Lumina Lumii, Paris, 1992.

Burkholder, David G., Ii voi pirinailor, T.G.S. International, Berlin, 1999.

*** Capelanul in slujba comunitiaii, Pleroma, Bucuresti, 2000.

*** Cisitoria, B.E.E. International, Viena,1991.

Decker’s, Patterns of exposition 9, Little Bown and Company, Boston, 1984.

Deen, Etith, Family living in the Bible, Spire Books, Oll Tappan, 1969.

*** Dicaionar Biblic, Societatea Misionari Rom`ni, Cartea Crestini, Oradea, 1995.

Erickson, Millard J., Teologie Crestini, Cartea Crestini, Oradea, 1998.

Fisher, Robert E, The family and the church, Pathway Press, Cleveland,1978.

Gets, Gene A, Si ne zidim unii pe alaii, Noua Speranai, 1997.

Graham, Billy, Rispunsuri la problemele vieaii, Casa Literaturii Crettine, 1997.

*** Gute, Botschaft Verlag, Noul Testament, Psalmii, Bucuresti, 1998.

Hunt, Susan, Vocaaia de mami spirituali, Misiunea Crettini Noua Speranai, Timitoara, 1997.

Juga, Viorel, Anchinarea prin dirnicie, Easy Print Co. Ltd., Arad.

Iverson, Dick, O teologie autentici pentru o biserici puternici, Stephanus, Bucuretti, 1995.

Krimmer, Heiko, Epistola citre Coloseni, Lumina Lumii, Paris, 1996.

Leliuc, Ovidiu, Teologie Moderni ti Comparati, curs I.T.P., Bucuretti,1999.

Lelotte, Sj. Fernand, ProblemeleVieaii, Universal Pan,Bucuretti, 1996.

Lyons, Bob E, Kindom of Priests, PathwayPress, Cleveland,1977.

Macdonald, William, Comentariu la Noul Testament, CLV, 1998.

Mason, Mike, Taina cisitoriei, Logos, Cluj, 1999.

Mirlinci, Isidor, Etica doctrinei sociale crettine, 100 I1 Gramar,Bucuretti, 1999.

Mettereagi, Emil, Hermeneutica-curs, Institutul Teologic Penticostal, Bucuretti, 2000.

Nee, Watchman, Autoritatea spirituali, Lampadarul de aur,1997.

Nee, Watchman, Taina lui Hristos, S.C. Curentul Vieaii Impex S.R.L., Timitoara, 1998.

Patterson, Paige, Profeai Peregrini, Editura Institutului Biblic “Emanuel din Oradea, Oradea, 1998.

Pierce,T. Burton, Etica lucritorului crettin, Life, Oradea, 1998.

Popescu, M. Teodor, Biserica ti cultura, Editura Institutului Biblic ti de Misiume al Bisericii Ortodoxe din Rom`nia,Bucuretti,1996.

Sanders, I. Oswald, Cilcaai pe urmele mele, Logos,Cluj, 1993.

Schrock, Simon, Griji de fraai, T.G.S. International, Berlin, 1993.

Somerville, Robert, Ca pentru Domnul, Logos, Cluj, 1999.

Stogg, Frank, Teologia Noului Testament, Gnosis, Bucuretti,1999.

Stott, John R.W., Noua societate a lui Dumnezeu, Cartea Crettini, Oradea, 1994.

Sott, John, Romani, Logos, Cluj-Napoca, 2000.

*** The New English Bible(NT 1961, a doua ediaie 1970,VT 1970)

*** The New International Version of the Bible, Nodder & Stoughton(NT 1974, VT 1979).

Tyler, Don & Martha, Bazele familiei crettine, Misiunea Baptisti Evanghelici, Arad, 1995.

Wemp,C. Summer, Ghid de pistorire Practici, Societatea Misionari Rom`ni, 1994.

Wenger, Ray M., Tiparul Divin pentru viaaa de familie, Berlin, 1997.

White, John, Lupta, Logos, Cluj, 1093.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Autoritarea Si Supunerea In Etica Noului Testament (ID: 166985)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Autoritarea Si Supunerea In Etica Noului Testament

Copyright Notice

Rolul Sfintelor Taine

Slujirea Invatatoreasca

Crucea Lui Hristos

Dimensiunea Cosmica a Misiunii Crestine

Cunoașterea Lui Dumnezeu la Sfântul Grigorie de Nyssa

Aparitia Si Foramarea Categoriei Samurailor

Copyright Notice

Similar Posts