Autor: Vișan-Voicu Mihai-Cristian [311421]

UNIVERSITATEA DE ARHITECTURĂ ȘI URBANISM  “ION MINCU”

București – 2020

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Autor: Vișan-[anonimizat]: conf. dr. arh. Daniel Comșa

UNIVERSITATEA DE ARHITECTURĂ ȘI URBANISM  “ION MINCU”

București – 2020

Locuirea

la convergența dintre spațiul public și privat

(zona Mântuleasa)

Autor: Vișan-[anonimizat]: conf. dr. arh. Daniel Comșa

CUPRINS

Plan de idei

PARTEA I

CAPITOLUL I. Preambul

Introducere (scurtă descriere a orașului și a contextului)……………………………………………..6

1.2 Locuirea in București……………………………………………………………………………………………..11

CAPITOLUL II. Locuirea la convergența dintre spațiul public și privat

2.1 Publicul și privatul în tematica locuirii……………………………………………………………………..16

2.3 Importanța intervențiilor în identitatea cartierului………………………………………………………18

PARTEA II

CAPITOLUL III. Realizarea legăturilor între vechi și nou

3.1 Beneficiile revitalizării unor zone istorice…………………………………………………………………..21

3.2 Aportul de arhitectură contemporană în contextul istoric………………………………………………24

CAPITOLUL IV

4.1 Studiu de caz…………………………………………………………………………………………………………..29

CAPITOLUL V. Concluzii

5.1 Scopul lucrării în studiul prediplomei. Scurtă prezentare a proiectului……………………………33

BIBLIOGRAFIE  ȘI WEBOGRAFIE………………………………………………………………………….35

ANEXE……………………………………………………………………………………………………………………….37

Plan de idei

1.1 Introducere (scurtă descriere a orașului și contextului)

Scurtă descriere a Bucureștiului și a țesutului. Care este caracterul general al orașului? Cum este văzut Bucureștiul de care oameni? Ce schimbări a suferit și cum avantajează sau dezavantajează modul de integrare al noilor inserții?

1.1  Locuirea în București

Prezentare succintă a modului de dezvoltare al orașului și al diversității tipurilor de locuire din București de la astestarea să documentară până în ziua de azi.

2.1 [anonimizat].

2.2 [anonimizat].

3.1 [anonimizat].

3.2 Aportul de arhitectură contemporană în contextul istoric

Investigarea modalităților de operare în situri sau cartiere cu o personalitate conturată. Dezvoltări începute sau care urmează să se facă în zona.

4.1 Realizarea legăturilor între vechi și nou

Problematica legăturilor dintre existent și noile construcții pe fondul unui țesut ce nu are infuzii de arhitectură valoroasă

4.2 Studiu de caz

Exemple de inserții în zone cu valoare arhitecturală sau chiar în zone protejate construite și felul în care se adaptează contextului fără să îl anuleze prin prezența lor.

5.1 Scopul lucrării în studiu prediplomei. Scurtă descriere a proiectului

Scurtă prezentare a sitului și a proiectului. Lucrarea vine în sprijinul proiectului de diplomă.

PARTEA I

CAPITOLUL I

PREAMBUL

1.1 Introducere (scurta descriere a orasului si a contextului)

Bucureștiul este un oraș al contrastelor printr-un cumul de nuanțe regăsite la nivelul cartierelor, care îl definesc prin unicitatea lor. Trăim aceste contraste, le vedem și le experimentăm în mod repetat. Arhitectură Bucureștiului este percepută că o plimbare prin diferitre epoci datorită frumusului architectural regăsit în acest oraș și haosul care se integrează în trecerea de la vechi la nou. „Evoluția inegală, haotică și  destructurantă a Bucureștiului contemporan  ne uluiește. Scăpat de douăzeci de ani de ingrădirea artificială rezultată din  condițiile   obținerii buletinului, orașul se întinde cu repeziciune, cu precădere prin materializarea unui vis al noilor și vechilor locuitori „casa la curte.”

„Noile  ansambluri ce mizează pe atractivitatea unui „fals rural” perceptibil atat în toponimie cât și în vocabularul formal arhitectural, par să reflecte dorința unei întoarceri la un  model idilic al satului.”

În cursul anului 1835, la aproape 500 de ani de la fondarea Bucureștiului, un ofițer austriac pe nume Helmuth von Moltke ce urma sa devina viitor mareșal al armatei prusace, în drum spre Istanbul, trecea prin capitala Țării Românești. În însemnările sale de călătorie face o caracterizare a urbei care pare a urmări până azi orașul. Pentru acest german, capitala Valahiei este un oraș al contrastelor, caracteristică ce pare să îl urmărească pâna in ziua de azi: „La București se văd cele mai păcătoase cocioabe pe lângă palatele în stilul cel mai modern și bisericile cu arhitectură bizantină; cea mai amarnică sărăcie domnește alături de luxul cel mai extravagant; Asia și Europa par să se întâlnească în acest oraș”.

În România trei sferturi dintre noi trăim la bloc, mult peste media europeană; mai mult de jumătate dintre proiecte sunt cu character rezidențial, iar majoritatea construcțiilor noi sunt reprezentate de ansambluri de locuințe colective.

Zonele istorice din București sunt o mărturie vie a unui țesut în care se poate spune că oamenii locuiau armonios, iar intervențiile în acesta se pot transformă foarte ușor în obiecte ce poluează țesutul în care sunt introduse.

Arhitectură orașului este profund marcată datorită tranziției de la vechi la nou prin care orașul trece. În încercările de a realiza o arhitectură modernă mulți par să nu țînă cont, cel puțîn la prima vedere de țesutul în care se situează.

Nouă arhitectură se contruiește pe straturile istorice prezente în țesutul ce constituie o baza solidă pentru inserțiile actuale și pentru care integrare este o provocare la care trebuie să răspundă prin noile mijloace oferite de influențele vestice din ce în ce mai prezente pe teritoriul nostru.

Cuantumul de locuințe colective din România a fost serios afectat de dezvoltarea urbană rapidă din perioada comunistă, perioada ce ne lasă moștenire mai mult de două treimi din numărul locuințelor din ziua de azi.

„Vorbim de un parc de locuințe care prezintă multiple provocări: construite într-un context de maximă centralizare a deciziilor și de eficientizare forțată care punea în prim-plan cantitatea și nu calitatea, aceste locuințe au devenit proprietate privată după căderea regimului comunist. S-a încercat rezolvarea din mers a aspectelor complexe legate de gestiunea spațiilor comune la nivel de imobil. Terenurile din aceste zone de locuit au fost și mai sînt încă obiect al unor negocieri dificile. Deși ar fi foarte necesar să fie folosite în comun, ca spații și dotări publice, multe din ele au făcut obiectul procesului de retrocedare. Au fost privatizate astfel bucăți de spațiu public din cartiere care sînt deja foarte dense.”

Această dezvoltare reprezintă o necesitate a vremii, dar și un reper important in realizarea și înțelegerea actualelor obiecte de arhitectuă.

1.2 Locuirea in Bucurști

locuire sf [At: (a. 1658) CCR 108/20 / V: (înv) lăc~ / Pl: ~ri / E: locui] 1 Stabilire cu locuința (1) într-un anumit loc Si: domiciliere, (înv) ședere. 2 (Înv) Domiciliu. 3 (Înv) Poposire a cuiva într-un anumit loc. 4 (Înv) Conviețuire. 5 (Înv) Regiune sau zonă unde se află cineva.

Voi începe cu o scurtă descriere despre cum a luat naștere Bucureștiul, iar pe parcurs ne vom orienta către felul în care se trăiește și se locuiește în ziua de azi.

Figura 1 Imagine reprezentând Bucureștiul 1859 – vedere din dealul Mitropoliei

„Bucureștiul este atestat arheologic din secolul al XIV-lea, iar documentar din 1459. Primul act care atestă existența Bucureștiului, a fost emis de Vlad Țepeș la data de 20 septembrie 1459.”

Prima atestare documentară a mahalalelor, vine dintr-un act emis la 18 iunie 1626 de domnitorul Alexandru Coconul, și la origine numele nu avea nimic depreciativ, iar denumirile erau prelaute in principal de la biserica in a carei zone de influenta se afla cartierul.

„Casele mahalalelor erau dispersate, cu câte o curte, bucătărie, grajd și grădină, cu garduri din bârne de stejar, groase și înalte de 6 – 7 coți și acoperite cu șindrilă. Casa principelui din București era singura înconjurată cu zid, ridicat cu puțin timp înainte de mazilire, iar casele boierești erau mari și aveau terase ce dădeau spre grădini, unde vara se sevea masa, la răcoare. Cișmelele nu existau, erau doar niște fântâni cu apă „rea”, în schimb Dâmbovița avea o apă ușoară și sănătoasă”.

Orașul începe să se dezvolte extensiv având la baza foarte multe suprafețe agricole, iar în anul 1810, generalul Kutuzov îl descrie că „un oras atat de mare încat depășește orice oraș rusesc cu excepția capitalei.”

Situația prezentată a durat până în jurul anului 1821, perioada marcată de accelerarea producției meșteșugărești, ceea ce a însemnat începutul dezvolatarii industriale.

Despre componentă urbanistică a orașului nici nu se putea discuta în acele vremuri. Pe atunci fiecare construia după cum știa, fără a cere aprobări și fără a se folosi de serviciile unui specialist în domeniu.

Spre începutul anului 1830 începe să se vorbească despre o populație de aproximativ 60.000 de locuitori fiind unul dintre cele mai mari orașe din sud-estul Europei peste Atena care avea la acea vreme 14.000 de locuitori și Belgrad cu un număr de 12.900 de locuitori.

Tipuri de locuințe:

A treia aetapa (1897-1922) apare reglementarea așezării cladililor față de vecinanatatile laterale și mărimea frontului construit spre stradă.

A doaua etapă își are începutul prin aplicarea regulamentului din 1878, atunci sunt introduse reglementrai privind înălțimea construcțiilor și profilul fațadelor.

Prima etapă durează de la Regulamentul organic 1831 până la intrarea în vigoare a regulamentului din 1878, având că parametru așezarea clădirilor față de stradă, iar în 1847 apare Regulamentul pentru alinieri și clădiri.

Evoluția orașului se definește în patru etape distincte[1] :

-formă de locuința de raport

3. hanurile

-în zona Lipscani, centrul comercial

2. locuințe meșteșugărești înșiruite:

-locuințe mai modeste, așezate pe lot indiferent față de străzi

-locuințele boierilor, mari conace, adesea înconjurate de ziduri

1. locuințe individuale izolate, jose cu mari grădini în țesut foarte lax:

În a patra etapă (1928 – cca l950) are loc reformularea tuturor parametrilor existenți anterior, apar indicații conforme principiilor esteticii urbane ale momentului: 1928 – „Regulament pentru construcțiuni și alinieri.”

Mergând mai departe, operațiile de modernizare s-au bazat pe o permanentă negociere cu fondul tradițional astfel încât orașul a păstrat o anumită unitate ce i-a conferit o atmosfera și un caracter specific.

Tipurile de locuințe moderne:

1.      imobilul de raport, desfaurat pe înălțime mai mare, în general în centrul orașului

2.      vila, mai ales în parcurile rezidențiale de joasă înălțime

3.      locuința ieftină, proiecte tip de locuințe individuale

„ Densificarea orașului se realizează prin amplasarea la aliniament și cuplarea imobilelor. Apare astfel „locuința vagon”  cu formulele spațiale interioare caracteristice.  Omniprezentele „două camere pe hol” preiau  planimetria dominată de centralitate și simetrie a marilor locuințe eclectice  si o transpun la scara și dimensiunile locuinței medii. Această formulă de rezolvare planimetrică cu spații de locuire comunicante va fi mai apoi reinterpretată, cu dispariția simetriei dar pastrarea continuității spațiale,  în formele de organizare ale apartamentelor modernismului interbelic. ”

Prin modalitatea de densificare constituit de construirea la aliniament a locuințelor cuplate rolul curții nu este  numai al contactului cu natura/grădina, cât si cel de a crea un spațiu de mediere între  stradă și spațiul interior al locuintei. Această trecere este evidentiata de parcurgerea unui traseu: „gardul transparent și poarta (bogat decorată cu elemente de feronerie chiar și în cazul unor  locuințe mai modeste), treptele și palierul intrării acoperite de marchiză.”

Bucureștiul de azi este unul dintre puținele orașe din Roamania care în ultimii ani au atras investiții consistente în domeniul imobiliar și mai exact în construirea de anasmbluri rezidențiale noi la cererea tot mai ridicată a populației ce se află în continuă creștere și pentru care nevoia de a locui a devenit tot mai preganta într-un oraș sufocat. Acestui fapt se datorează cererea în continuă creștere de locuințe colective cu standart ridicat și procesul de înlocuire al locuințelor unifamiliale pe terenuri a căror dimensiune facilitează construirea de imobile de acest gen ce oferă un confort sporit în comparație cu arhitectură socialistă cu care am fost obișnuiți până acum. Locuirea în București pare într-o prima etapă foarte ofertantă din punctul de vedere al unui nou venit. Strategiile de marketing ale noilor ansambluri rezidențiale care se prezintă drept locuri în care îți poți începe viață și întemeia o famile având la dispoziție avantajele locuirii în imobile noi cu apartamente spațioase și dotări moderne este un plus pe care dezvolatatorii imobiliari îl folosesc în beneficiul lor.

Alegerile în materie de locuire au un înțeles mult mai adânc și nu sunt favorizate doar de componentă financiară, ci și de vecinătate sau facilități.

În ceea ce privește varietatea în alegerea locuinței opțiunile sunt blocurile socialiste sau ansamblurile rezidențiale care încep să câștige teren datorită beneficiilor oferite.

În apartamentul de la bloc, este un termen des folosit atunci când vine vorba de locuirea în București, iar locuirea în acest spațiu constituie un proces de adaptare datorat moștenirii lăsate de vechiul regim în care locuințele erau în mare parte la fel. În zonele ce se prezintă conform celor spuse mai sus oamenii încearcă să găsească beneficii în acest tip de locuire precum zonele ce au o utilitatea în plus sau care se situează într-un cartier privilegiat cu deschidere spre parcuri, apropierea de centrul orașului sau mijloace de transport în comun. Un alt aspect al alegerii zonei de locuit este doarinta de a se adapta ușor la comunitate, locuind printre oameni cu care simt că se aseamănă, că vârstă și nivel economic.

Noile ansambluri rezidentiale se prezinta ca o ruptura simbolica intre trecut si viitor, deoarece simbolizeaza detasarea de trecutul socialist atat prin compartimentare cat si prin modul de mobilare. La acestea se mai aduga componenta vizuala, dar si siguranta si stabilitatea.

O altă categorie a modurilor de locuire în București este cea în casele naționalizate din anii 1950, când au fost trecute în proprietatea statului numeroase locuințe, au fost aduși locatari noi, iar spațiul a fost reimpartit.

„Naționalizarea locuințelor a creat un process urban special ale cărui principale dimensiuni sunt: (1) concentrarea populației prin creșterea ratei de ocupare; (2) proximitatea rezidențială a familiilor care populaseră anterior diferite zone geografice ale orașului; (3) contracția de spațiu locativ ca urmare a transformării sale în spațiu pentru instituțiile birocratice; (4) crearea unei noi clase de locuitori privilegiați”.

O altă modalitate de a locui abordată în acest studiu este cea de locuire „tranzitorie”: în chirie sau în campusurile studențești specifică tinerilor aflați la început de drum și cu o situație financiară încă instabilă.

„În societatea românească ca și în celelalte societăți foste socialiste, locuința tinde să devină cea mai sigură și cea mai vizibilă formă de materializare a succesului social și professional.”

Atât locuirea cu chirie cât și cea din căminele studențești reprezintă un mod de locuire trnzitorie, ele fiind distincte, dar nu separate deoarece studenții optează de cele mai multe ori pentru locuirea în chirie după terminarea studiilor fiind în unele cazuri o îmbunătățire a confortului și a flexibilității.

„Locuirea trebuie conceptualizată ca un sistem specific de locuri în care se desfășoară un sistem particular de activități. Acesta este inclus la rândul său într-un sistem mai larg de locuri care este mediul, deoarece ceea ce se întâmplă (sau nu se întâmplă) într-un loc influențează activitatea din celelalte locuri. Sistemul activităților este dictat de stilul de viață care la rândul său reflectă valori, imagini și norme”.

Alt tip de locuire în București este cea periurbană favorizată de migrația celor care își doresc să locuiască în oraș, dar aleg varianta din imediată vecinătate fiind condionati de diverși factori economici sau sociali. Această acțiune influențează profilul demografic al zonei, dar și sistemul de locuire al acelei zone și convertește un spațiu agricol într-un spațiu construit datorită necesității realizării acestor ansambluri de la marginea orașului.

În concluzie nevoia de a locui în oraș se află într-o continuă creștere, iar cererea ridicată atrage după sine și oferta.

CAPITOLUL II

LOCUIREA LA CONVERGENȚă DINTRE SPAȚIUL PUBLIC ȘI PRIVAT

2.1 Publicul și privatul în tematică locuirii

Nevoia de intimitate, dar și deschiderea către ceilalți și relaționarea cu aceștia reprezintă unul din motivele pentru care publicul și privatul converg în cadrul locuirii având drept finalitate un mod de a coexistă. Având drept model nevoia de vecinătate și vecin se urmăresc legăturile ce se formează între două ipostaze aflate în antiteză la o prima vedere, dar care luate împreună formează un mod de a locui atât de necesar societății actuale.

Spațiul public este înțeles că un spațiu al conviețuirii, dar în același timp acesta riscă să rămână un spațiu pierdut sau al nimănui.

Intimitatea unei locuințe într-un context în care dorința principala este accea de a te deschide către exterior face limita dintre public și privat din ce în ce mai permeabilă. Cum poate fi o locuinta expusă, deschisă vieții în comunitate și în același timp protejată de intruziunea abuziva a publicului? Locuință își asumă o segregare clară între diferite tipuri de spații, marcand diferite straturi ale privatului, dar ținând în același timp la dimensiunea ei publică.

Tranziția de la o zonă expusă exteriorului comunității către un colt ascuns al locuinței se face având în fundal ideea conturării unor trasee spre grădini care să aparțină diferitelor zone ale locuintei.

Spațiul public se prezintă în situația de față că un spațiu al comunității atât al celor care locuiesc într-un imobil și beneficiază de așa ziele spații comune cât și al celor care alcătuiesc comunitatea reprezentată de vecinătăți și vecini.

Un al tip de spațiu public este reprezentat de „spațiul deschis al străzii este și spațiu public, adică, precedind orice determinație politică ori civică, spațiul tuturor și al nimănui.”

Putem avea situații în care atât spațiul public cât și cel privat aparțin unui singur proprietar, iar acesta poate opta pentru deschiderea spațiului către public, iar delimitarea dintre cele două devine ambiguă.

În conformația unei case relația dintre public și privat se rezumă la modul în care zonele deschise ale unei locuințe relaționează cu spațiul din afară ariei de ocupare a acesteia incluzant astfel și terenul pe care se situează.

Spațiul public al unui oraș, induce simțul mișcării continue, al dinamicii urbane și îi exploatează energia direct proporțional cu timpul liber al fiecăruia dintre noi.Spațiul urban nu servește timpul liber, ci îl consumă, devenind astfel un mod de a te destinde într-un loc public.

În urmă marii amplori de construire a complexurilor rezidențiale, se observă o ruptură, o degradare a spațiilor publice adiacente, o preocupare pentru organizare de tip oraș în oraș ce sporește sentimentul de izolare. În schimb aceste concepte funcționează perfect, pe același principiu de mixitate funcțională, asigurarea facilităților de alimentație publică, sport și agreement în același loc. Calitatea spațiilor din incinta sunt de multe ori superioare celor publice administrate de primăria orașului, asta datorită finanțării din privat.

Astăzi, spațiul public din zonele rezidențiale arată astfel:

– spațiile libere, strazile si trotuarele sau zonele dintre blocuri sunt ocupate cu parcări;

– locurile de joacă sunt înconjurate de blocuri si parcări;

– comerțul minor a fost acaparat;

– nu există trasee de bicicletă pentru distanțe scurte sau medii care să lege zone învecinate și să creeze rețele de comunicare facile și dinamice.

Personal consider că se pierde viață socială, absorbită de atracția față de mall-uri iar în București, administrațiile care se ocupă de amenajarea spațiilor comune, folosesc metode insuficiente pentru crearea unui spațiu public de calitate. Astfel se consumă spațiile verzi, ce se betonează excesiv și aduc mobilier urban de calitate discutabilă doar pentru a satisface o nevoie. Lipsește interesul pentru crearea de noi spații publice de calitate, iar intreținerea și reabilitarea parcurilor și spațiilor verzi sunt realizate fără un concept peisagistic de calitate care să aducă plus valoare spațiului urban.

„Spațiul public este o noțiune, o sintagmă care suportă numeroase extensii și glisări semantice, care ridică dificultăți de interpretare tocmai pentru că aria de semnificații care o însoțește este atât de largă. De aici și bogăția de perspective, abordări și interpretări teoretice care încearcă să-i surprindă pluridimensionalitatea. Nu poate fi redus la una sau alta din calitățile sale, fără a-i pierde din substanță și semnificații, decât din rațiuni analitice sau din motive pur practice.”

„Acesta se structurează prin lege socială in timp ce spatiul privat – conform valorilor, mentalităților, exigențelor și practicilor individuale.”

Diferența dintre spațiul public și cel privat este dat de faptul că cel din urmă își poate inversă calificarea, devenind spațiu public, în ciuda regimului sau juridic cu condiția că acesta să fie accesibil tuturor. În același timp spațiul privat se poate delimita de cel public prin limite de natură fizică sau vizuală.

Aceste limite sunt reprezentate de:

-vegetație, poartă (grad), treptele locuinței și ușa de acces

Avem exemplul curților sau al spațiilor publice ce preced clădiri care au rol de reper al comunității că un prim scenariu, spațiul este parcurs liniar de cei care urmează să participe la un eveniment sau pur și simplu intră în clădire (de exemplu, parcurgerea curții sau a pieței pentru intrarea în biserica). Este fixat că punct de întâlnire, deci are rol de reper și o utilizare efemeră, de către alte persoane. Pentru alții, este un loc de petrecere a timpului liber și de contemplare a desfășurării vieții cotidiene, suprapunând sau nu conversația (o cafenea, un spațiu de relaxare amenajat). Din „deschisul” străzii, trecătorii pot privi și percepe fugar spațiul. Prin coexistența acestor planuri și prin interacțiunea dintre ele, limitele devin vagi. Ciprian Mihail caracterizează spațiul și ca „incrucișare de mobile” ce se „constuiește din întâlnirea diverselor tendințe și a diverselor tensiuni care îi conferă o ambiguitate și care îi reduc stabilitatea. Dar ceea ce este mai important este ca spațiul nu are insușirea propriului, el nu este închis in limitele unei identitati fixe și reperabile. Fiecare lucru are locul sau dar se mișcă și se semnifică în deschisul unui spațiu”.

Este important de subliniat că spațiul public implică o direcție ce generează o dinamică cum ar fi parcurgerea unui traseu având în cazul de față liniaritatea generată de traseul reprezentat prin trecerea de la un spațiu public la un spațiu semipublic (trecerea prin curtea bisericii).

Relaționarea dintre public și privat se poate observă în modul de poziționarea pe parcelă al construcțiilor de locuit din stradă Mântuleasa. Negocierea dintre clădiri și spațiul public este foarte prezența și acest fapt se poate observă în alinierea clădirilor la stradă și din felul mai mult sau mai puțîn violent prin care imobilul intră în spațiul public al trotuarului.

Conform lui Jan Gehl: „Doar arhitectură care ia în considerare scară umană și interacțiunea umană poate fi numită o arhitectură de succes.”

În aceste condiții accentul cade pe modul de interacțiune al individului cu spațiul public, plecând de la percepția umană asupra acestuia.

Un exemplu al relaționării dintre public și privat este dat de experimentul Cățelu, ce este în esență un ansamlu având în componentă locuințe cu caracter minimal și compartimentări realizate mai mult din nevoia de locuire decât din cea de spațialitate. Construit între anii 1955-1957 pentru emigranții basarabeni.

Acest ansamblu este un traseu în adevăratul sens al cuvântului, o continuă surpriză în materie de relaționare public-privat. Privatul este dat doar de prezența ușii de intrare, iar întregul spațiu te invită să îl parcurgi și să îl trăiești.

Prima impresie este aceea a pătrunderii într-o lume paralelă îmbrăcată în verdeață și bine ascunsă. Această senzație este dată și de intrarea de tip gang în formă de arc și de peisajul aflat la capătul opus al acestui „tunel.” Deschiderea către exterior a apartamentelor se face prin prispe ce nu servesc doar că loc de trecere, ci că spațiu mediator între casă și exterior.

„Ansamblul era compus dintr-o serie de module strânse în jurul unor curți interioare. Modulele, cu parter și un etaj, cuprindeau garsoniere și apartamente cu două camere, ce erau înșirate de-a lungul unor prispe întinse dintr-un capăt în celălalt al clădirii. Prispele, orientate spre curțile interioare, facilitau accesul în locuințe, dar aveau un rol foarte important în viața celor de aici; ele nu doar legau locuința de curte, ci erau spații destinate socializării, legând și oamenii.”

Figura 2 Ansamblul „Cațelu”

Din cele scrise mai sus se înțelege că ansamblul este realizat voit în această manieră de relaționare între vecini și colocatari, iar spațiile cu caracter deschis din incită ansambluilui precum curțile și zonele de tranzite erau gândite tot în manieră acestei apropieri între vecini.

2.2 Importantă intervențiilor în identitatea cartierului

Cartier cu numerose valențe multiculturale oferite de proximitatea catierului evreiesc și cel armenesc lăsând un puternic impact în diversitatea arhitecturală și socială, diversitate ce se păstrează până în ziua de azi. La baza acestei diversități stă în primul rând polul ce a generat extinderea cartierului și anume bisericile din nucleul central al acestor zone. În dezvoltarea unei zone lăcașul de cult joacă un rol crucial deoarece oamenii s-au așezat încă din cele mai vechi timpuri în astfel de locuri guvernate de prezența puternică a unui loc spiritual. Oamenii aveau tendința de a-și rezolva problemele spirituale înaintea celor materiale. După această logioca a pornit dezvoltarea la baza căreia stau azi unele dintre cele mai valoroase cartiere din București.

„Astfel, la începutul secolului al XIX-lea, prin 1830, „zona își dobîndise caracterul cosmopolit: aici locuiau deja armeni, concentrați pe «Ulița Armenească, dar și evrei», deși aceste comunități etnice „păstrau o limită clară între teritorii“, pe strada Mîntuleasa, la confluența cartierului armenesc cu cel evreiesc s-au păstrat influențe de la ambele cartiere, rămase pînă azi în unele elemente arhitecturale. Cele mai numeroase comunități etnice erau ale armenilor, dar și ale grecilor, evreilor, nemților și ungurilor. Cei mai mulți „posesori de dughene erau greci, evrei și armeni.”

„Mahalaua Mântuleasa face parte din vatra istorică a orașului, imediat următoare vatrei de formare a târgului Bucureștilor. Apare ca urmare a unuia dintre cele mai importamte drumuri comerciale, Podul Târgului de Afară, ce lega Curtea Domnească și Târgul din Năuntru de Târgul de Moși și Oborul de vite. Ca urmare a acestui detaliu istoric, mahalaua Mântuleasa a avut dintotdeauna o populație cu preocupări mercantile, pentru ca, după 1860, să predomine treptat profesiunile liberale. Păstrând parametrii de scară istorică și culturală, Mahalaua Mântuleasa a fost dintotdeauna un cartier al clasei de mijloc, chiar dacă în perimetrul ei au locuit și familii boierești sau mari arendași și comercianți la sfârșitul secolului al XIX-lea.”

În situația actuală se impune o schimbare de atitudine față de patrimoniul construit de pe această stradă, schimbare ce constă în educarea proprietarilor de imobile din acesta zona cât și a autorităților care trebuie să aibă un rol mai important în menținerea istoriei acestui cartier.

O casă ce se restaurează aduce un aport valoros prin restituirea unei arhitecturi unice, dar și prin stilul urban ce va rămâne neafectat de modernizări făcute din dorința de a crește valoarea unei zone ce din punctul meu de vedere este foarte valoroasă și azi.

În dorința de a se inteveni în zona trebuie să nu uităm că putem polua foarte ușor acest țesut cu funcțiuni sau construcții care nu se încadrează în identitatea să, acestea având drept rezultat discontinutitati vizuale sau ocupări masive ale terenurilor ce pot sufocă țesutul destructurat format spontan prin alăturarea unor construcții aparținând unor gândiri diferite.

Un mijloc prin care valoarea zonei și a edificiilor se poate păstra este învestirea unora din imobilele existente ce nu sunt întreținute cu noi funcțiuni ce ar ajută și la dezvoltarea zonei, dar și la păstrarea patrimoniului. Utilitatea acestor intervenții este dată de modul în care obiectul de patrimoniu poate fi restaurat și întreținut. Proprietarii unor astfel de imobile trebuie să conștientizeze faptul că dreptul de proprietate asupra unor astfel de locuri nu se poate trata cu indiferență fie din lipsa de fonduri sau din frică de a nu intervenii într-un mod abuziv și lipsit de identitate.

Intervențiile viitoare trebuie să țînă cont de valoarea zonei și raporturile ce se realizaeata atât între volumul nou inserat în țesut cât și între clădirile din vecinătatea să. Construcțiile noi au șansă să îmbunătățească componentă vizuală, dar pot în același timp să o degradeze într-un mod iremediabil.

Că urmare, inserarea unor construcții contemporane într-un cartier cu valoare istorică ridicată este necesară atunci când se face într-o manieră care să țînă cont de necesitățile zonei în care se situează, necesități ce se raportează la un set de criterii arhitectural – urbanistice.

PARTEA II

CAPITOLUL III

REALIZAREA LEGĂTURILOR ÎNTRE VECHI ȘI NOU

3.1 Beneficiile revitalizării unor zone istorice

Cred că protejarea și punerea în valoare a unei zone se poate face numai prin asocierea unor măsurilor cu caracter restrictiv, care sunt de cele mai multe ori considerate interdicții sau prin măsuri cu caracter încurajator, care sunt de obicei avantaje si ajutoare pentru cei ce se vor implica în actiunea de reabilitare a zonei vizate.

Fondul construit locativ se prezintă in mod diferentiat în raport cu vechimea și caracteristicile sale tehnice și arhitecturale.

Pe baza acestor criterii, putem vorbi de două mari categorii:

a. fondul construit istoric (până la 1940: case, vile, blocuri interbelice);

b. imobile de locuințe colective din perioada comunistă și postcomunistă.

Fiecare categorie implică soluții diferite in ceea ce priveste intervenția asupra lor, în funcție de caracteristicile valorice și sistemele constructive ale imobilelor.

Fondul construit istoric al Bucureștiului este o resursă neregenerabilă daca ne gandim la dezvoltarea sustenabila a orașului. În prezent, el nu este folosit la potențialul său si astfel se poate risipi prin pierderi diverse, precum- degradări grave, demolări sau mutilări. Putem considera ca acest proces de înlocuire a fondului existent cu unul nou este normal insa, succesul acestuia depinde de modul în care intervențiile moderne relaționează cu orașul vechi.

Zonele construite protejate reprezintă fragmente valoroase din oraș care au caracter arhitectural, artistic și istoric aparte pentru contexul general. Acestea au fost stabilite pentru a le marca importantă și din nevoia de a conservă atmosfera unică, imobilele și peisajele specifice, pentru a beneficia cu toții de ele pe o perioada îndelungată. Aceste zone clar delimitate sunt concentrate în centrul orașului pentru că acolo se află nucleul cel mai vechi al Bucureștiului.

„De ce se numesc protejate? Tocmai pentru că, avînd ceea ce numim „valoare culturală“, astfel de zone merită să fie păstrate. Iar pastrarea lor depinde desigur, de caracterul fiecareia. Zonele construite protejate sunt fragmente de oraș semnificative mai degrabă pentru ceea ce înseamnă localitatea respectivă decît pentru întreaga țară. De aceea, zonele construite protejate sunt adoptate ca atare de către autoritățile locale, prin legi locale, precum planul urbanistic general și planul urbanistic zonal.

Acestea nu impiedica dezvoltarea orasului: scopul lor este sa asigure o dezvoltare care respecta contextul si chiar imbogateste caracterul locului.”

„Țesutul urban central bucureștean are o istorie recentă tensionată, pe marginea căreia astăzi se polemizează acut. Problemele care se pun țin de raportul dintre conservare și dezvoltare, deoarece s-a constatat că începând cu perioada în care puterea comunistă a găsit pe aceste teritorii urbane un loc predilect al manifestării, s-a creat un dezechilibru major al sus menționatului raport care doar într-o măsură a nuanțelor poate genera calitate urbană și diversitate. Facila relație abuzivă cu un oraș fragilizat și datorită lipsei codurilor sale puternice de configurare spațial-formală (vorbesc despre un țesut urban disipat și eterogen) a determinat prin scara modificărilor efectuate în perioada comunistă un precedent și o accelerare a devalorizării acestuia.”

Partea centrală a orașului se poate asocia cu o „matrice urbană” ce păstrează porțiuni fundamentale pentru înțelegerea dezvoltării organice a orașului.

Identitatea orașului este dată de un număr mare de construcții moderniste. Stocul de arhitectură modernistă a avut un mediu prielnic de dezvoltare în perioada de după Primul Război Mondial, perioada caracterizată de o importnata creștere economică și culturală.

Această moștenire trebuie prezervată în condiții cât mai bune pentru a nu ne pierde identitatea culturală.

„În București au fost delimitate zone valoroase cu regim de protecție, dar pentru care nu există politici de conservare și de dezvoltare din punct de vedere cultural și economic. În aceste zone, pe criterii de speculă imobiliară, se poate observa alterarea fondului istoric, în ciuda calității arhitecturale a clădirii, fiind afectate inclusiv clădiri cu statut de monument. În vederea profitului imobiliar rezultat din folosirea terenului, unele clădiri sau corpuri de clădiri monument au fost vizate spre demolare. Această acțiune s-a realizat de obicei prin obținerea declasării. Obtinerea demolărilor se realizeaza prin invocarea stării avansate de insalubritate a clădirilor (cateodata produsă deliberat) sau prin costurile mari de reabilitare. Mai ales in ceea ce priveste patrimoniul industrial se aplica aceste actiuni, ignorându-se si alternativa igienizării.”

Legislația în vigoare privind exproprierea este inaplicabilă în ceea ce privește monumente istorice. Exproprierea ar trebui sa fie fundamentată in baza unui proiect de restaurare, deseori imposibil de realizat în condițiile in care se restrictioneaza accesul sau in conditiile inexistentei lucrărilor de restaurare într-o documentație de urbanism. Intr-un caz fericit, reușita exproprierii nu garantează faptul că statul va reuși să gestionez in mod favorabil monumentele din proprietatea sa.

În absența unor politici speciale care să încurajeze lucrările de întreținere a fondului construit istoric ce cuprinde straturile evolutive ale Bucurestiului, degradarea lui accelerată face într-adevăr din ce în ce mai dificila și costisitoare intervenția de reabilitare a tesutului istoric fragil. Degradările au atins stadiul în care pun în pericol chiar si siguranța cetățenilor, prin desprinderea decorațiilor de pe fațade, uzura fizică a finisajelor, riscul de prăbușire în caz de seism. Distrugerea din ce in ce mai extinsa a decorațiilor imobilelor aparținînd patrimoniului cultural prezintă risc de generalizare.

„În prezent, nu există o evidență clară, actualizată și centralizată a stării fizice a patrimoniului construit, ceea ce îl face mult mai vulnerabil. Știm însă că în București, din 60 de clădiri listate ca monumente de categoria A, 3% sunt încadrate în categoria cu risc seismic I, iar 65 de clădiri valoroase situate în afara zonelor protejate se află în stare de colaps sau precolaps. ”

Câteva dintre soluțiile posibile sunt:

– colectarea informațiilor despre zonele protejate și clădirile de patrimoniu, într-o bază de date centralizată și care ar trebui actualizata incontinuu (avînd în vedere că cele 98 de zone construite protejate au fost instituite acum douăzeci de ani și că de atunci și pînă acum nu s-a realizat o revizuire a stării lor, un astfel de inventar este mai mult decît indicat, necesar și util);

– diversificarea soluțiilor de reabilitare și consolidare, în acord cu practica internațională si includerea fondului istoric in politicile publice si programele de finantare;

– păstrarea cat de mult posibil a substanței originale a fondului istoric, dezvoltarea unei politici de întreținere curentă pentru fondul construit istoric și educarea populației în acest sens, si chiar mai mult, incurajarea proprietarilor sa utilizeze cladirile cu valoarea de patrimoniu si sa nu le abandoneze, poate chiar prin acordarea unor facilitati fiscale;

3.2 Aportul de arhitectură contemporană în contextul istoric

Această subcapitol se referă la cartierul Mântuleasa și în special la zona protejată omonimă.

„Strada Mântuleasa prin istoria sa urbanistică și arhitecturală poate fi considerată o oglindă a evoluției străzii dintr-un cartier rezidențial al Bucureștilor, populat de locuitori din pătura medie a orașului. Etapele parcurse de aceasta reflectă și modalitățile prin care, o perioadă importantă de timp, administrația Bucureștilor s-a implicat în mod profesionist în determinarea unei mai bune funcționări a orașului din punct de vedere edilitar, urbanistic, arhitectural și funcțional.”

Problema întâmpinată de arhitectură nouă în contextul unui țesut istoric este aceea a găsirii unui limbaj arhitectural propice pentru diversitatea ce înconjoară inserția și modalitatea de relaționare cu un mediu în care excesele și greșelile anilor precedenți au dus la o mare neîncredere în tot ceea ce pare a fi așa zisă arhitectură nouă.

Figura 3 Strada Dimitrie Racoviță Figura 4 Strada Mântuleasa

Un prim pas în înțelegerea acestei probleme care perturbă concepția privitorului este raportarea noilor inserții la scară locului și integrarea vizuală prin cromatică și textura, iar scopul este acela de a pune în valoare zona și a completă teutul existent. Dacă ne raportăm la nivel de oraș aceste intervenții au drept scop revitalizarea unor zone și păstrarea caracterului urban și istoric al acelei zone astfel încât inserțiile noi să se subordoneze vechiului.

Alt aspect important este acela al alegerii materialelor în special în zonele cu arhitectură realizată în perioade apropiate și fără prea multe adaosuri relativ recente.

Întrebarea pe care trebuie să o punem în asemenea situații este următoarele:

Afectăm componentă istorică?

La această întrebare răspunsurile sunt mai greu de găsit în condițiile în care zonele în care se pot construi imobile noi este destul de limitat în comparație cu fondul contruit deja prezent și de nevoia să urgență de a fi întreținut sau restaurat. Terenurile libere de construcții sunt puține, iar numărul celor eliberate de construcții este produsul unor demolări ilegale sau al degradării excesive până la colapsare. În unele cazuri neomogenitatea unui țesut îți lasă a falsă impresie că îți poți permite orice datorată identității neînțelese a acestuia.

„A critical issue facing decision makers and conservation professionals is accommodating change to heritage places and adding new layers to the historic urban environment in ways that recognize, interpret, and sustain their heritage values. Over the last decade, a vigorous debate has ensued regarding the appropriateness of contemporary architectural insertions into historic urban areas. This debate has polarized sectors of the architectural community, pitting conservationists against planners and developers. It has positioned conservationists as antidevelopment and antiprogress, responsible for stifling the creativity of a new generation of architects and their right to contemporary architectural expression.”

Traducere din engleză:

„O problemă critică cu care se confruntă factorii de decizie din domeniul conservării este adaptarea la schimbarea locurilor de patrimoniu și adăugarea de noi straturi în mediul urban istoric, în moduri de recunoaștere, interpretare și susținere a valorilor lor de patrimoniu. În ultimul deceniu, a avut loc o dezbatere viguroasă cu privire la adecvarea inserțiilor arhitecturale contemporane în zonele urbane istorice. Această dezbatere a polarizat sectoarele comunității arhitecturale, punându-i pe cei mai conservatori dintre ei împotriva celor cu o gandire mai actuala. Astfel, cei conservatori au fost etichetati drept antievoluție și antiprogres in domeniul arhitecturii, responsabili de înăbușirea creativității unei noi generații de arhitecți și dreptul lor la expresia arhitecturală contemporană.”

Prin urmare, realizarea de arhitectură contemporană în țesut istoric nu trebuie înăbușită deoarece necesitatea unei gândiri actuale este prezența și în cadrul limitativ al unui context cu valoare istorică importantă. Orașul trebuie să integreze aceste noi construcții care la rândul lor se vor transformă în straturi de arhitectură cu valoare ridicată pentru generațiile viitoare.

„The historic environment can, in fact, accommodate a rich variety of interpretations and expressions. A vernacular or traditional response may be as valid as a more contemporary response. It is the quality of the relationship between old and new that is critical, not the architectural language per se. Issues such as scale, form, siting, materials, color, and detailing are important to consider when assessing the impact of a new development within a cherished historic town, city, or site. These criteria are examples of those typically considered when assessing the impact of new development in a historic context.”

Traducere din engleză:

„Mediul istoric poate găzdui, de fapt, o varietate bogată de interpretări și expresii. Un răspuns vernacular sau tradițional poate fi la fel de valabil ca un răspuns mai contemporan. Calitatea relației dintre vechi și nou este critică, nu limbajul arhitectural în sine. Probleme precum scara, forma, amplasarea, materialele, culoarea și detaliile sunt importante să ia în considerare atunci când evaluăm impactul unei noi dezvoltări în cadrul unui oraș, oraș sau sit istoric apreciat. Aceste criterii sunt exemple ale celor luate în considerare în mod obișnuit la evaluarea impactului noii dezvoltări într-un context istoric.”

În opinia mea, mediul istoric poate fi avantajat de construcțiile ce vor urmă să

se realizeze datorită raportului dintre vechi și nou, prin punerea în valoare a unuia dintre cele două, dar și prin dicursul pe care cele două îl realizează.

4.1 Realizarea legăturii între vechi și nou.

Neavând un țesut nou construit în ultimii ani ce să depășească că ocupare teritorială intervențiile masive din poerioada socialistă ne vom rezumă la legăturile dintre construcțiile anilor 1980 și testutul tradițional ce a avut de suferit din cauza acestora. Intervențiile recente sunt ori mult prea puține sau nu au relevanță în prezentarea studiului datorită valorii arhitecturale reduse.

După anul 1977 planurile de sistematizare dorite de fostul dictator aveau să distrugă masiv trecutul orașului.

Bucureștiul se transformă într-un șantier avnad rept rezultat demolarea a mii de clădiri, cele mai afectate zone fiind Dealului Spirii, cartierul Uranus, zona Dudești, zona Udricani, zona Pieței Unirii, zona Sfânta Vineri, Calea Rahovei. Dispar lăcașuri de cult, vile cu etaj, mici blocuri moderniste, grădini și case neoromânești. Zeci de mii de oameni sunt mutați totul pentru ca, în inima Bucureștiului, să fie înălțat un nou centru politico-administrativ.

Vechiul incepe sa fie înlocuit.

În prezent, consider că se pune problema relevanței caselor vechi atât pentru locuitori, cât și pentru autorități.

Este nevoie de salvarea, conservarea și revitalizarea zonelor construite protejate ale orașului.

„Pe de altă parte, regimul de protecție astfel instituit trebuie înțeles într-un mod nuanțat. Intr-o zonă construită protejată se poate construi ceva nou. Dar in conditiile in care se doreste ceva nou, nu este indicat să se distrugă ceva ce contribuie la valoarea culturală a zonei.”

„Mai mult, acel ceva nou trebuie gîndit în așa fel încît să nu diminueze calitățile zonei, ci să le susțină. In acest sens nu vorbim despre o interdicție totală de construire, ci doar despre o atenționare asupra modului în care se adaugă unei zone construite protejate niște clădiri noi. In cadrul unei zone construite protejate există frecvent, clădiri care in afara regimului de protecție de la nivel local, sunt ocrotite și prin Legea monumentelor istorice. În aceste cazuri, este vorba despre mai multe restrictii decît în cazul unei zone construite protejate în ansamblul ei.”

„Privit în ansamblu, Bucureștiul e un amalgam arhitectural alcătuit din străduțe înguste și mari bulevarde, palate impozante și mici case negustorești, clădiri istorice care spun povești vechi de peste două secole și edificii socialiste ce amintesc de un trecut recent.

Toate acestea povestesc transformările prin care a trecut Bucureștiul de-a lungul istoriei sale, atestă vechimea lui, dar sunt in acelasi timp un factor de identitate culturală.”

Pentru păstrarea specificațiilor orașului sunt vitale cele 98 de zone protejate, al căror scop principal este protejarea și conservarea patrimoniului cultural.

Cu toate acestea, intervențiile contemporane din zonele construite protejate ale Capitalei par să treaca peste majoritatea reglementărilor de urbanism și să încalce legislația privind protecția monumentelor istorice datorita flexibilitatii institutiilor responsabile cu protejarea lor.

În ultimii ani, Bucureștiul a pierdut un număr considerabil de constructii valoroase situate în zonele construite protejate, multe dintre acestea fiind abandonate, lăsate sa se degradeze pana in punctul de colapsare sau demolate abuziv.

Datorita speculei imobiliare, interesul individual are întaietate deseori și astfel trecutul istoric este amenințat cu dispariția partiala dacă nu definitivă, pentru a face loc unor noi investiții, mult mai profitabile, care ignoră specificul architectural și alterează caracterul zonei. Toate aceste aspecte fac ca Bucureștiul sa fie un oraș extrem de vulnerabil în privința pierderii identității sale.

Bucureștiul pe care îl stim azi a pierdut multe dintre caracteristicile sale definitorii. „Acum este marginit de cartiere dormitor, care s-au extins cu mult peste limitele inițiale iar cele 98 de zone protejate din zona centrală care au scăpat demolărilor din ultima jumătate de secol și care reprezinta mărturii ale vechiului oras, se afla în pericol de degradare și mutilare.Aceste zone nu au fost monitorizate permanent așa cum ar fi fost necesar și un astfel de proces este imposibil de realizat daca nu este sustinut de autoritatile publice. În aceste condiții, dacă măcar periodic s-ar realiza o verificare a lor, ar fi foarte bine.”

Nevoia de perseverență si existenta unui dialog susținut intre comunitate, autoritati si specialiști, dar cu rezultate vizibile pentru salvarea clădirilor, spațiilor și a altor elemente definitorii pentru cartier și care au un rol esențial în formarea și închegarea comunităților este țelul principal al acestui proces.

Ritmul schimbărilor este accelerat. Spre exemplu, mirajul noilor ansambluri rezidențiale de la periferia Bucureștiului, care sunt construite ca alternative de lux la cutiile de chibrit din cartierele dormitor, a luat avant si a atras populatia in vederea achizitiei, piata fiind impulsionata si de facilitatile de creditare acordate de banci cu ajutorul statului. Dezvoltatorii imobiliari au profitat de dorința bucureștenilor de a avea aer curat și vilă la preț de apartament, astfel ca ritmul de creștere al noilor ansambluri rezidențiale, a fost mult mai mare. Aceste ansambluri sunt uneori create cu centre comerciale proprii tocmai pentru a atrage populția ce se folosește de utilitațile din zonă, deoarece creaza astfel facilitatile unui mediu urban activ pentru locuit.

„Arhitectura acestor ansamblurilor este realizată sub criterii de calitate, prețul scăzut de execuție generală între 500 – 800 eur/mp conform analizelor financiare, cu teren inclus, dar cu pret de vanzare mediu intre 1.400-2.000 eur/ mp, toata diferenta ramanand dezvoltatorului. Pretul mic de executie este dat de materiale și finisaje slabe, compartimentări interioare subțiri care nu durează și care, pe termen lung, vor necesita lucrări de întreținere. Spațiile de locuit sunt în general înghesuite, cu suprafețele mici, bucătării sau bai lipsite de ventilație naturală sau fără lumină. În multe cazuri însă, calitatea proiectelor de arhitectură, organizarea interioară si exterioara a spațiului (spatiile verzi lipsesc sau nu sunt corelate cu dimensiunea proiectului, in aceeasi masura ca si infrastructura) sunt sub standardele acceptate. ”

Consider ca o degradare accentuată a fondului construit, nu este utila ,iar identificarea vulnerabilităților, urmată de conștientizarea și asumarea lor devin esențiale.

„Locuitorii Bucureștiului, împreună cu clădirile, grădinile și piețele vechi, toate purtătoare de povești, conturează imaginea orașului istoric si identitatea lui. Bucureștenii de astăzi nu-și mai cunosc orașul si parca nu-l mai apreciază. Nu reusesc sa il valorifice la adevăratul potențial, iar asta se reflectă în atitudinea față de spațiu.”

Figura 5 Imobil de birouri de pe Calea Dorobanți Figura 6 Centrul de oncologie Sanador

Negocierea dintre vechi și nou este tot mai prezența în atmosfera generală a orașului prin alăturarea arhitecturii cu valoare ridicată din punct de vedere economic pe lângă cea cu valoare istorică. În majoritatea cazurilor se poate observă ruptură dintre cele două obiecte cu valori total diferite pentru locuitorii orașului din ziua de azi.

Arhitectură minimalistă este în dispută cu frumosul clădirilor istorice, dar lucrează împreună în imaginea de ansamblu devenind un tot estetic.

Eu văd Bucureștiul cu șanse mari să devină o adevărată capitală europeană, dacă regenararea urbană se va face numai în baza unor studii etapizate și fundamentate, dacă acceptarea oricărui PUZ va fi condiționata de asigurarea echilibrului cu vecinătatea, dacă zona metropolitană va fi în echilibru cu zonele limitrofe (capitalele europene s-au dezvoltat spre periferie, inelul central fiind protejat sub titulatura de “centru vechi”, de afaceri și turism), dacă se va proteja spațiul natural și astfel se poate păstra ideea unui oraș al grădinilor, dacă se va acceptă inovația în formă ei reușită cu acordul coroborat alautoritatilor și al specilistilor în domeniu, specialist al căror glas ar trebui cel mai mult ascultat atunci când se dorește schimbarea.

CAPITOLUL IV

4.1 Studiu de caz

Figura 7 ADN BA: Perspectivă imobil de locuințe, Figura 8 ADN BA: Fatadă imobil de locuințe

strada Occidentului, București strada Occidentului, București

Primul exemplu ne prezintă un imobil de locuințe colective de pe stradă Occidentului într-un context de locuințe colective de înălțime medie.

„Occidentului e o stradă tipică pentru zona centrală a Bucureștiului: case în mijlocul curții, case-vagon, blocuri interbelice, câteva inserții civilizate de anii 60 – 70. Porțiunilor cu clădiri mai mici și cu grădini deschise către stradă le corespund altele, cu fronturi continue, clădiri cu înălțimi apropiate, cu o imagine și densitate apropiată de cea a metropolelor occidentale clasice. Blocul de apartamente prezentat aici contribuie la coagularea unui astfel de front. Descompunerea unui volum general în corpuri mai mici, de înălțimi diferite, fragmentarea și retragerile succesive domolesc impactul asupra vecinilor și, în general, a străzii, preiau un caracter urban bucureștean și dau o scară mai plăcută a locuirii.”

În opinia mea imobilul se integrează armonios și contribuie la păstrarea continuității frontului stradal prin regularitatea și jocul volumetric al fațadei, dar în același timp aduce un aport de arhitectură nouă prin materialitate și prezența puternică, dar nedistructiva a volumetriei propuse. Spoatiul se prezintă că un nou mod de locuire într-o zona rezidențială tradițională și că un model demn de urmat în dezvoltarea viitoare inserții.

Că împărțire funcțională imobilul este compus dintr-un volum ce găzduiește 20 de apartamente și care se conturează prin jocul abil dintre plin și gol, dintre transparență și opacitate. La nivelul parterului se deschide către public o zona comercială ce este marcată de tranparenta îndrăzneață cu care se prezintă.

Acest proiect constituie un exemplu foarte bun pentru inserțiile în astfel de zone și cu un aport considerabil în arhitectură nouă din București.

Figura 9 Fațadă Curte Interioară, Casa Racoviță

Figura 10 Fațadă Principală, Casa Racoviță

Următorul exemplu este mult mai apropiat de zona Mântuleasa, zona studiată în demersul proiectului de prediploma și mai exact la intersecția dintre străzile Mântuleasa și Dimitrie Racoviță.
Zona în care este situat imobilul ce reprezinta exemplul al doilea in acest studiu se caracterizează printr-un țesut de case cu curte de înălțime joasă, un amalgam de volumetrii și stiluri unde clădiri interbelice de 4-5 etaje se învecinează cu modeste case vagon pe parter. Fiecare exprimă cu sinceritate în aspectele sale formale epoca în care a fost construită și funcția sa rezidențială, ceea ce iși propune și noua construcție.
„Înălțimea la cornișă a parcelei era de minim 10 maxim 15m: locuința e formată dintr-un volum compact, un cub de 11mx11mx11m, cu parter, etaj 1 și 2 parțial, situat către stradă, si o parte joasa, doar parter, catre curte. Cubul prezinta o fatada de lemn, mai "opacă" spre strada, răspunzând orientării nord-vest și unei nevoi de intimitate (ferestrele de la bai si circulatii sunt protejate de lame).”

Ideea generală a proiectului a fost sustenabilitatea și impactul redus pe care folosirea materialelor din care este realizată casă îl are asupra mediului înconjurător.

.

Pe acest traseu s-a mers și în realizarea fațadei, o fațada ventilată ce se îmbină armonios cu restul materialelort folosite și care are și ea un aport important în sustenabilitatea construcției.

După cum putem observă din modul de alcătuire al fațadei imaginea arhitecturală este pregnantă, dar nu intruzivă. Volumetria are un caracter de simplitate pronunțat, dar compensează prin jocul volumetric ce este destinat să se deschidă spre curtea interioară ce este bine mascată de către vegetația abundență.

Principalul scop al proiectului este acela de a contribui la contextul existent în zona protejată și de a își exprimă estetic funcția într-un mod cât mai contemporan.

Figura 11 Perspectivă ADN-BA, Strada Dogarilor

Figura 12 Curte interioară ADN-BA, Strada Dogarilor

Exemplul al treilea se află pe stradă Dogarilor, într-o zona centrală a Bucureștiului.

„Unul dintre aspectele cele mai importante și problematice ale Bucureștiului este în prezent densificarea rapidă a zonei centrale. Deși credem că densitatea poate și de multe ori trebuie văzută ca o formă de sustenabilitate, recunoaștem, de asemenea, că relația adesea fragilă dintre locuința dintr-un cartier vechi și creșterea densității ar putea modifica de multe ori locul și să-și reducă calitățile existente.”

Imobilul se distinge de restul clădirilor prin materialitate și volumetrie, iar jocul fațadei principale se distinge de construcțiile contemporane. Înțelegerea contextului în care se situează pare să fie principalul punct de pornire al proiectului, iar răspunsul este pe măsură.

Relația față de stradă se realizează prin deschiderea prin deschiderea parțială a clădirii către această și prin mimarea împrejurimilor.

„Proiectul caută un răspuns adecvat la această problemă. Încearcă să medieze între dimensiuni și densități diferite, într-un cartier destul de central, caracterizat de străzi mici, parcele lungi, înguste și un puzzle de clădiri vechi și noi de toate tipurile și cântarele. Clădirea caută să păstreze, la propria scară, porozitatea și „profunzimea” terenurilor adânci și înguste, încercând totodată să surprindă o parte din aspectul „colajului” din împrejurimi.”

CAPITOLUL V

CONCLUZII

În urmă unei analizării a câtorva dintre întrebările legate de locuirea în București, în special într-un cartier cu valoare istorică atât pentru oraș cât și pentru patrimoniul național înțelegem importantă arhitecturii de calitate pe care o moștenim, dar și a necesității realizării unei arhitecturi contemporane ce trebuie să răspundă unor nevoi actuale fără să fie invazivă în contextul în care se situează.

Locuirea și relațiile sale cu spațiul public ne aduc în atenție un subiect înțeles și văzut diferit de fiecare dintre noi, iar din perspectiva specialiștilor, probabil unul dintre cele mai dificile programe datorită diversității de răspunsuri la care această trebuie să răspundă și a multitudinii de nevoi pe care trebuie să le satisfacă.

În opinia mea, arhitectura influențează viață celor care o crează, a celor care o privesc și a tuturor celor care o locuiesc într-o măsură mai mult sau mai puțin personală.

Vom reuși să ne păstrăm patrimoniul intact? Este o întrebare la care trebuie să răspundem prin realizarea de arhitectură ce imbină mai multi factori de natură socială și estetică pentru a contribui la valoare arhitecturală a orașului.

5.1 Scopul lucrării în studiul prediplomei. Scurtă prezentare a proiectului

Rezidențe artistice, program mixt- Stradă Mântuleasa, București

Terenul propous pentru studiu se află pe stradă Mântuleasa, pe situl fostei școli a lui Mircea Eliade, în Zona Construită Protejată nr. 22 – Mâtuleasa, stradă care unește bd. Carol și Calea Călărașilor și care este ușor accesibial atât auto cât și pietonal. Această stradă este mărginită de construcții și spații specifice pentru țesutul istoric difuz având un traseu sinuos și o valoare istorică importantă din perspectiva caladirlor cu caracter monumental din zona.

Contextul este alcătuit din numeroase straturi istorice ce dau o materialitate aparte cartierului prin diverse înălțimi, retrageri și texturi.

Scopul principal al proiectului este acela de a se integra în țesut prin volumetria propusă, prin materialitate, dar și prin realizarea unui program ce încearcă să unească comunitatea zonei prin realizarea unor conexiuni între public și privat.

BIBLIOGRAFIE

George Potra, Bucureștii văzuți de călători străini (secolele XVI-XIX), București, Editura Academiei Române, 1992, p. 157

Prof. Dr. ANA-MARIA ZAHARIADE, Cursul de Arhitectura-Locuire-Oras, U.A.U.I.M, 2018-2019

Nicolae Lascu – Legislație și dezvoltare urbană. București 1831-1951

Chelcea, L. 2012. „The ‘Housing Question’ and the State –Socialist Answer: City, Class and

State Remaking in 1950’ Bucharest”. International Journal of Urban and Regional

Research. Vol. 36 (2), p. 281

Moisa 2011, p. 34-52

Natalia Negru – De la stradă la ansambluri rezidențiale. Opt ipostaze ale locuirii în Bucureștiul contemporan, p 18

Ciprian Mihali – Inventarea spațiului (Arhitecturi ale experienței cotidiene)

Sinescu, Călin – Spațiul public al comunicării politice, Sfera Politicii nr. 141, 2009

Florin Biciușcă – Experimentul „cățelu”, Editura LiterNet.ro, 2005

Ordinul arhitectilor – Raportul pentru Bucuresti 2016

Dr. Cezar Mucenic – MUZEUL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI –XXVI, p. 178

Jon Gehl, Cities for people, Island Press, Washington, 2010, p 41 – 45

Peter Derer, – Locuirea urbana, Schita pentru o abordare evolutiva, Editura Tehnica, Bucuresti 1985

WEBOGRAFIE

http://antropolog6.rssing.com/chan-11885380/all_p1.html

https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/cultura-si-locuire-sau-cultura-locuirii

https://dexonline.ro

Bucureştiul de-a lungul timpului. Vezi care sunt cele mai importante evenimente din istoria oraşului!

http://stiri.tvr.ro/cucoane-boieri-si-mahalalele-bucurestiului-in-vremea-lui-brancoveanu_46665.html#view

http://arhitectura-1906.ro/2012/12/argument-la-tema-spatiul-public/

https://www.araratonline.com/armenii-si-cartierul-mantuleasa/

https://www.bucurestiivechisinoi.ro/2010/01/mahalaua-mantuleasa-de-la-periferie-medievala-la-habitat-cosmopolitii/

https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/zone-protejate-si-identitatea-orasului

ANDREI MĂRGULESCU Ţesutul urban tradiţional difuz şi funcţiunea proiectivă a reprezentării fotografice (eşantion: strada Popa Rusu, Bucureşti)

https://www.getty.edu/conservation/publications_resources/newsletters/26_2/contemporary.html

Despre Bucureștiul de altădată și nevoia ca memoria lui să fie salvată

O casă care se mișcă pe verticală. ADN BA: Imobil de locuințe, strada Occidentului, București

https://www.uar-bna.ro/2018/proiecte/112/

ANEXA FOTOGRAFICĂ

Figura 1 – Imagine reprezentând Bucureștiul 1859 – vedere din dealul Mitropoliei

Sursa: https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2011/11/09/bucurestii-vechi-secolele-xvii-xix/

Figura 2 – Ansamblul „Cațelu”

Sursa: https://kindertrips.com/ro/explorare-urbana-cu-copiii-in-bucuresti/

Figura 3 – Strada Dimitrie Racoviță

Sursa: arhiva personala

Figura 4 – Strada Mantuleasa

Sursa: arhiva personala

Figura 5 – Imobil de birouri de pe Calea Dorobanți

Sursa: https://designist.ro/despre-varstele-orasului-nou-si-vechi-in-arhitectura-publica/

Figura 6 – Centrul de oncologie Sanador

Sursa: https://designist.ro/despre-varstele-orasului-nou-si-vechi-in-arhitectura-publica/

Figura 7 – ADN BA: Perspectiva imobil de locuințe, strada Occidentului, București

Sursa:https://e-zeppelin.ro/o-casa-care-se-misca-pe-verticala-adn-ba-imobil-de-locuinte-strada-occidentului-bucuresti/
Figura 8 – ADN BA: Fatadă imobil de locuințe, strada Occidentului, București

Sursa:https://e-zeppelin.ro/o-casa-care-se-misca-pe-verticala-adn-ba-imobil-de-locuinte-strada-occidentului-bucuresti/

Figura 9 – Fațadă Curte Interioară, Casa Racoviță

Sursa: https://www.uar-bna.ro/2018/proiecte/112/

Figura 10 – Fațadă Principală, Casa Racoviță

Sursa: https://www.uar-bna.ro/2018/proiecte/112/

Figura 11 – Perspectivă ADN-BA, Strada Dogarilor

Sursa:https://www.archdaily.com/524848/dogarilor-apartment-building-adn-birou-de-arhitectura

Figura 12 – Curte interioară ADN-BA, Strada Dogarilor

Sursa:https://www.archdaily.com/524848/dogarilor-apartment-building-adn-birou-de-arhitectura