Autor: Conf. univ. dr. Ionuț Anastasiu [626519]

SOCIALIZAREA

Autor: Conf. univ. dr. Ionuț Anastasiu

Ce este socializarea . Tipuri de socializare

Conceptul de socializare este definit în sens larg drept un proces prin
intermediul căruia o ființă umană devine membră a unei societăți. Acest proces de
învățare face posibilă acumularea de cunoștințe, abilități, norme, valori, tradiții etc. de
către un individ uman. Grupul acțio nează asupra individului de la o vârstă foarte
fragedă, încă din primii ani de viață. Astfel, prin interacțiunea cu ceilalți, părinți, rude,
prieteni ai acestora etc., copilul devine treptat conștient de sine ca individualitate , fiind
capabil să gândească și să acționeze după propria voință. Iar reflecția asupra sinelui
este fără -ndoială cea mai importantă componentă a procesului de formare a unui copil
în cadrul familiei/societății, altfel spus, etapele prin care acesta devine o persoană sunt
esențiale pen tru conturarea profilului cultural al fiecărui om. Interacțiunea cu ceilalți
este o premisă esențială pentru dezvoltarea capacității de comunicare și înțelegere.
O distincție importantă trebuie operată între două tipuri de socializare și anume:
socializare a primară și socializarea secundară . Socializarea primară , pe de o parte, are
loc în perioada infantilă și în copilărie și se referă în principal la familie sau la celelalte
persoane care se ocupă cu îngrijirea copilului. Acest tip de socializare constitui e baza pe
care se sprijină întregul proces de formare al copiilor. Familia și cei apropiați sunt un fel
de societate în miniatură, un ochean răsturnat, care reproduce în variantă miniaturală
felul de a fi al societății. Comparația nu este totuși fidelă în s ens absolut; specificitatea
acestui tip de socializare stă în faptul că afectivitatea/iubirea (în principal a părinților
față de copii) este dominantă, nu există propriu -zis nici -un conflict de interese între
părinți și copii, în timp ce, ulterior, în mome ntul în care copilul trebuie să se integreze
într-o comunitate formată din alți membri decât familia, de tipul celei preșcolare sau
școlare, cuvântul de ordine nu va mai fi iubirea necondiționată, ci mai degrabă
adaptarea la o situație în care fiecare copi l în parte își urmărește propriul interes. Cu

alte cuvinte, se poate constata o ruptură semnificativă între tipul de socializare o ferit de
familie, în cadrul căre ia copilul este privit ca pe un centru al universului și momentul
desprinderii relative de fam ilie și a integrarii într -o nouă structură socială de tipul școlii,
unde fiecare copil în parte constituie un centru al lumii, expresie cu o evidentă miză
simbolică.
Socializarea secundară se referă la acea perioadă din copilărie în care un copil
începe să interacționeze în mod puternic și cu alte medii sociale decât cea strict
familială. Contactul cu alți copii, dar și cu adulții diferiți de proprii părinți îl ajută pe
copil să înțeleagă că mai există și un alt univers social în afara familiei. În plus, pe
măsură ce crește, copilul se va desprinde treptat de controlul direct exercitat de părinți
și va căuta să se integreze într -un grup format din colegi/prieteni/cunoscuți, ace l grup
fiind un foarte important agent de socializare. Acest tip de socializare fu ncționează în
același sens cu activitățile de tip formal, de ex. școala sau job -ul, însă, adesea, ea are un
ritm și o intensitate mai mare decât aceste activități.
Un alt concept major este acela de resocializare , ce se referă la un proces prin
care o pers oană trebuie să învețe noi roluri corespunzătoare unui status nou, după ce,
anterior aceasta adoptase un comportament deviant. Altfel spus, resocializarea
presupune în același timp nu numai învățarea unor roluri noi, ci și
abandonarea/uitarea/ignorarea uno r deprinderi vechi. Deși poate fi specific tuturor
vârstelor, totuși acest fenomen social este cel mai frecvent întâlnit la vârsta maturității.
Exemplele cele mai des întâlnite sunt acelea ale persoanelor care urmează să -și
ispășească pedeapsa penală în în chisoare, tinerii care se înrolează în armată, persoanele
care aderă la o nouă mișcare religioasă sau acelea care sunt internate la azil sau ospiciu
etc. Într -o asemenea situație se produce un fenomen de schimbare a identității, ce
presupune încadrarea/inc luziunea într -un status nou și adoptarea unui tip special de
comportament și a unei modalități noi de a interacționa cu ceilalți, în cadrul căreia se
pune accentul pe latura instituționalizată a relațiilor cu semenii. Sociologul Erving
Goffman, a cărui per spectivă asupra socializării va fi expusă mai jos, a inițiat, în
lucrarea sa Aziluri (1961), una dintre cele mai faimoase abordări asupra fenomenului
resocializării. Pentru a descrie acest fenomen, Goffman introduce sintagma instituții
totale , ce desemneaz ă un tip de instituție în cadrul căreia contactul dintre cei aflați
înăuntru și lumea din afară nu este direct, ci prezintă anumite bariere, obstacole și de
unde nu se poate ieși prin simpla voință a unei persoane și aceasta deoarece instituția în

cauză es te dotată cu încuietori la uși, ziduri înalte, sârmă ghimpată și diverse alte
obstacole de natură fizică. Există cinci categorii importante de instituții totale . Mai
întâi, se încadrează în această categorie acele instituții al căror obiectiv major este ac ela
de a -i îngriji pe acei oameni care nu sunt capabili să aibă singuri grijă de ei: azilurile
pentru bătrâni, orbi, copii orfani sau pentru cei sărmani. În al doilea rând, sunt incluse
instituțiile care se ocupă de persoanele care nu sunt capabile să aibă grijă de ele, dar
care reprezintă în același timp și o amenințare pentru ceilalți, pentru întreaga
comunitate: sanatoriile pentru bolnavii de tuberculoză, cele pentru bolnavii mintali, sau
leprozeriile. Cel de -al treilea tip de instituție totală este defi nit de Goffman ca fiind
organizat cu scopul de a apăra comunitatea împotriva acelora care sunt văzuți ca
reprezentând pericole la adresa sa: pușcăriile, lagărele cu prizonieri de război, lagărele
de concentrare. Următorul tip de instituție totală include g arnizoanele, internatele
școlare, taberele de muncă, coloniile de diverse tipuri etc. O ultimă categorie de
instituție totală are în vedere acele forme de organizare tipic religioasă, create cu scopul
de a -i izola pe membrii lor de lume: mănăstiri, abații și alte asemenea lăcașe dedicate
sihăstriei colective, nu singulare.
În interiorul unei instituții totale, mediul este profund controlat, fiecare individ
este atent supravegheat, identitatea socială a oamenilor din interior fiind anulată.
Obiceiurile speci fice vieții cotidiene a fiecărei persoane obișnuite sunt, de asemenea,
puse între paranteze. Instituțiile totale sunt incompatibile cu unul dintre elementele
esențiale ale societății și anume familia sau viața din cadrul familiei. De altfel, ele au la
bază un regim strict reglementat de reguli/regulamente, al căror fundament este
alcătuit dintr -un sistem complex de sancțiuni și pedepse atât de natură fizică, cât și
psihică, precum și o ierarhie strictă. Există și recompense, ele sunt obținute de către
aceia care reușesc să se integreze cel mai bine în noul mediu social, să adopte
comportamente și atitudini specifice instituției totale în care se află. În esență, instituțiile
totale sunt caracterizate de Goffman ca fiind un hibrid social , ceea ce înseamnă atâ t o
comunitate cu bază rezidențială, cât și organizație formală. Intrarea în cadrul acestora
reprezintă un adevărat ritual a cărui miză este umilirea/degradarea și ceea ce Goffman
numește procesele de mortificare : individul este dezbrăcat în pielea goală – simbol al
situației umilitoare în care a ajuns – , și obligat să se îmbrace cu o uniformă străină,
impersonală; prin aceasta, el este deposedat de propriul eu, urmărindu -se crearea unui
individ nou, radical diferit de cel din viața socială anterioară intr ării în instituția totală

corespunzătoare. Se urmărește, de asemenea, schimbarea din temelii a sistemului de
valori al fiecărei persoane în parte și înlocuirea acestuia cu o atitudine obedientă în
raport cu autoritatea recunoscută în cadrul instituției. Ia r în anumite situații, precum în
penitenciare/pușcării/lagăre etc., numele fiecărui individ este înlocuit cu un număr,
ceea ce accentuează ideea pierderii identității de sine și a intimității/spațiului privat și
aceasta deoarece individul este încorporat î ntr-o masă de oameni, împreună cu care
trebuie să conviețuiască și să -și desfășoare toate activitățile, fără excepție. El trebuie să
respecte anumite reguli, fără a fi însă consultat în privința legitimității acestora. În fine,
o ultimă observație mai treb uie făcută: scopurile individuale sunt întotdeauna
secundare în raport cu obiective majore ale instituției totale, viața fiecărui om din
interiorul acesteia fiind orientată în vederea acestor obiective. De exemplu, într -o
companie/unitate militară, activit atea esențială este antrenamentul pentru a deveni un
cât mai bun soldat (ceea ce unii autori au numit tehnica de a -i ucide pe alții înainte să fii
tu însuți ucis), într -o mănăstire, activitatea primordială este rugăciunea și ritualurile
prin care fiecare a rată devotament față de Dumnezeu.

Agenții socializării

Procesul socializării nu se realizează dintr -o dată, ci în mod treptat, fiind
influențat de anumiți factori , a căror importanță variază de la o societate la alta. Cei mai
importanți asemenea factori sunt: familia, școala, grupul de prieteni, locul de muncă,
religia, mass media etc.
În cadrul societăților europene și nu numai, familia este fără -ndoială cel mai
important agent al socializării . Procesul socializării se află în legătură directă cu una
dintre funcțiile esențiale ale familiei și anume creșterea și educarea copiilor. Contactul
primar al omului cu semenii săi are loc în cadrul familiei, acesta fiind mai întâi bebeluș
și ulterior cop il, ceea ce presupune o serie de interacțiuni cu ceilalți membri ai familiei.
În literatura sociologică consacrată familiei, aceasta este privită drept un grup de
indivizi, în cadrul acesteia existând o conexiune între generații diferite (Day 2010).
Relaț ia cea mai frecventă este aceea dintre părinte și copil. O altă trăsătură de bază a
familiei este faptul că membrii acesteia stabilesc contacte intime, bazate pe angajamente
reciproce, încredere, respect și un profund sentiment de obligație ce se poate înt inde pe

parcursul întregii vieți. Între părinți se stabilesc relații de natură sexuală, iar to ate
persoanele din cadrul familiei se orientează către atingerea unor obiective prin
intermediul „achiziționării, alocării și distr ibuirii resurselor ( de exemplu, timp, bani,
spațiu și contact direct, personal)”. În anumite situații, există în unele familii un
sentiment p uternic de apartenență, care -i unește pe membri i acesteia și le conferă un
sens mai cuprinzător decât acela al identității de sine; în acest caz, valorile, normele,
convingerile, scopurile etc. specifice familiei sunt interiorizate într -un grad foarte înalt.
Există însă și situații în care între unii membri ai familiei apare un sentiment de
dezagregare; legăturile dintre aceștia nu au dispărut cu to tul, însă ele au căpătat un
caracter formal accentuat, ei comunică, dar lipsesc entuziasmul și așteptările reciproce.
O componentă importantă a procesului socializării este socializarea de gen . În
timp ce sexul fiecarei persoane este un dat, este primit de fiecare individ încă de la
naștere, în schimb, problema apartenenței la un anumit gen presupune un lung și
elaborat proces de învățare. Socializarea de gen se referă la modalitatea în care fetele și
băieții învață cum să acționeze, cum să se comporte în s ocietatea în care s-au născut și
trăiesc . Socializarea de gen se produce atât la nivel direct/explicit, cât și
indirect/implicit. De exemplu, fetele sunt învățate de către adulți să adopte un anumit
comportament, să fie sensibile și neconflictuale, în timp ce băieților li se transmite că e
bine să aibă un temperament mai dur, că ei nu trebuie să plângă și să -și expună de față
cu ceilalți latura sensibilă a personalității lor . Socializarea de gen presupune alegerea
unor tipuri de haine specifice fiecărui sex , sau a unor culori potrivite fetelor , spre
deosebire de cele potrivite băieților – culoarea roz este pentru fete, iar cea albastră
pentru băieți etc. – , sau a anumit or tipuri de jucării – fetele se joacă întotdeauna cu
păpușile, iar băieții cu mașinuțele sau roboții – , dar și a activități lor fizice diferite –
fetele sunt orientate încă de la o vârstă fragedă către dans sau pictură, în timp ce băieții
sunt îndrumați către sporturi ce presupun efort fizic intens. Ceea ce duce adesea la
crearea unor adevăra te stereotipuri , care însă nu sunt conștientizate cu adevărat de
părinți. De altfel, sociologii au efectuat nenumărate cercetări de teren pentru a
demonstra importanța socializării de gen. De exemplu, un studiu efectuat asupra unor
copii din Australia cu v ârste între 6 și 7 ani a arătat faptul că băieții sunt implicați în
activități sportive, în timp ce fetele sunt preocupate de balet și dans (Ember, Ember
2003). În Senegal, jocurile preferate ale fetelor au legătură cu activitatea casnică și se
desfășoară de-a lungul întregii copilării, în timp ce băieții au un mod similar de joacă,

dar numai până la vârsta de doi ani, după care joaca lor include imitarea activității
tatălui, respectiv activități precum vânătoarea sau părăsirea locuinței pentru un timp
mai îndelungat . De asemenea, mamele din aceeași țară le pretind fiicelor lor să
muncească mai mult decât băieți i, precum și să se implice în activități care presupun un
grad mai mare de responsabili tate.
Acest tip de socializare are însă și anumite consecințe, care au fost analizate
amănunțit de către sociologi. Mai întâi, se fac diferențe între copii în ceea ce privește
sarcinile care li alocă (Day 2010). Fetele sunt îndrumate pentru a se implica în
activități/jocuri asemănătoare cu activit ățile casnice și sociale ale mamei, precum și de a
o ajuta pe aceasta în treburile gospodăriei, în timp ce băieții sunt orientați către un cu
totul alt gen de activități. În al doilea rând, chiar și atunci când copiii desfășoară
activități similare, aceste a sunt etichetate de către adulți în funcție de genul copilului .
Astfel, dacă o fată practică un anumit sport mai dur împreună cu băieții, ea va fi
caracterizată drept agresivă și neadecvată , în timp ce partenerii ei de joacă de sex
masculin vor fi priviți ca și cum nu ar fi făcut nimic excepțional, ci sunt doar plini de
energie și foarte activi – adulții nu au nimic împotrivă ca un băiat să -și consume
energia, ceea ce, atunci când vine vorba despre fete, devine foarte discutabil . În final,
trebuie remarcat că părinții și adulții în general se poartă diferit cu copiii încă de la
naștere și aceasta datorită genului acestora; fetelor li se repetă că sunt foarte frumoase,
adevărate prințese, li se vorbește pe un ton scăzut și cu multă delicatețe; în timp ce
băieții nu au parte de același tratament din partea persoanelor adulte, expresia cea mai
frecventă pe care persoanele mature o folosesc în prezența lor este aceea de a crește
mari și de a deveni bărbați adevărați , ca și cum copilăria nu ar fi pentru ei decât o
simplă etapă de trecere, ceea ce este cu adevărat important în viața lor urmând să se
petreacă abia din clipa când nu vor mai fi copii. Recapitulând, stereotipurile sociale
legate de gen cer ca activitățile/comportamentele specifice fetelor să fie strict
diferențiate de acelea ale băieților; în general, oamenii consideră că, fără această
delimitare, viața socială ar fi cuprinsă de haos.

Însă familia nu este singurul agent al socializării. Școala reprezintă un alt factor,
a cărui influență în cadrul acest ui proces nu poate fi pusă la îndoială. Diferența esențială
dintre familie în calitatea sa de agent al socializării și școală stă în caracterul
instituționalizat, pronunțat formal al acesteia din urmă. De aici rezultă faptul că școala

reprezintă un pas ese nțial în vederea dobândirii abilităților de integrare și conviețuire
cu ceilalți în cadrul unei societăți. Sarcina esențială a școlii din acest punct de vedere
este nu numai aceea de a -i învăța pe copii diverse abilități sau de a le furniza o
multitudine d e informații și cunoștințe, ci, mai ales, de a -i pregăti pe aceștia pentru
viața în societate, de a -i forma în sensul asimilării valorilor și normelor specifice lumii
sociale în care s -au născut și urmează să -și trăiască viața de adult. Experiența socializ ării
prin intermediul școlii îl obligă pe copil să se confrunte cu situații inedite, imposibil de
întâlnit în viața în familie. Este vorba mai întâi de supunerea în fața unui nou tip de
autoritate, reprezentată de învățător(oare) și ulterior de profesor(oa ră), în speță o
persoană străină, din afara familiei sau cercului de prieteni ai acesteia. Ceea ce
înseamnă în mod evident un nou tip de abordare a relațiilor cu adulții , din care
lipsește acea unică determinare și orientare pe care o arată părintele copil ui său. Pe de
altă parte, copilul se confruntă acum cu existența unui regulament impersonal, ce nu
ține cont de caracteristicile fiecărui copil în parte, sau de nevoile particulare ale acestuia,
ci îi tratează pe toți copii i la fel, impunându -le diverse ob ligații, dintre care cea mai
importantă este aceea de a se comporta la fel ca și ceilalți, de a lăsa deoparte ceea ce îi
dictează bunul plac și de a participa alături de colegi la activitățile comune.
Școala modernă pune accentul pe evaluare, o tendință din ce în ce mai accentuată
a sistemului educațional fiind aceea de a universaliza criteriile de apreciere și evaluare,
de a le standardiza la maximum. Această standardizare pune însă anumite probleme
care au fost semnalate de diverse studii efectuate de antropologi și sociologi. De pildă,
unul dintre testele celebre de inteligență este testul labirintului lui Porteus , în cadrul
căruia subiectul trebuie să traseze o linie printr -un labirint (sau o serie d e labirinturi din
ce în ce mai complexe) astfel încât să reușească să iasă din labirint într -un timp cât mai
scurt. Creatorul testului consideră că n ivelul inteligenței se află în relație invers
proporțională cu durata necesară rezolvării testului: cu cât durata este mai mică, cu atât
este mai mare nivelul I.Q. -ului persoanei care încearcă să rezolve acest test . Însă, atunci
când acest test a fost administrat aborigenilor din Australia, s -a constatat că aceștia
aveau nevoie de un timp foarte îndelungat pent ru a rezolva testul, ceea ce sugera un
nivel al inteligenței foarte scăzut (Lindholm 2007). Însă lentoarea de care ei dădeau
dovadă nu era nici pe departe un semn al lipsei de inteligență, ci se explica prin faptul
că aborigenii nu se grăbiseră niciodată î n viața lor și nici nu fuseseră vreodată grăbiți de
altcineva. De aici rezultă faptul că administrarea unor asemenea teste nu trebuie să fie

făcută nediferențiat; antropologii au demonstrat că, în realitate, ele nu măsoară
inteligența nativă a unei persoan e, ci doar gradul în care un individ împărtășește
aceleași valori și norme – aceeași cultură – cu persoana care a realizat respectivul test de
inteligență.
Mai departe, studiile efectuate de antropologi au evidențiat faptul că trebuie
operată distincția d intre practicile corespunzătoare socializării moderne și cele ale
socializării premoderne . Astfel:
– învățarea premodernă are caracter esențialmente practic, contextual, fiind
profund personalizată. Modalitatea de învățare cea mai frecvent utilizată de către copii
este imitația.
– învățarea modernă este abstractă, formală, manifestând tendințe profunde de
generalizare. Copiii învață prin intermediul școlii.
O ilustrare a modului în care funcționează modul de gândire premodern,
primitiv în raport cu cel m odern este reprezentată de cercetările efectuate de psihologul
sovietic Alexander Luria (1902 -1977) în regiunile Uzbekistan și Kirghistan (apud.
Lindholm 2007). Astfel, Luria le cerea diverselor persoane cu care se întâlnea în aceste
zone să finalizeze une le raționamente de tipul: În nordul îndepărtat, acolo unde totul
este acoperit de zăpadă, toți urșii au culoarea albă. Novaia Zemlia se află în nordul
îndepărtat. Ce culoare au urșii care trăiesc acolo? Psihologul a constatat că există două
tipuri de răspu nsuri la acest silogism. Persoanele care aveau o minimă pregătire școlară
au răspuns imediat „albă”, spre deosebire de aceia care nu frecventaseră niciodată
școala și care au răspuns invariabil: „Nu am fost niciodată la Novaia Zemlia. De unde
să știu eu ce culoare au urșii acolo?”. Un alt exemplu furnizat de același cercetător se
referă la situația în care localnicilor li se arată fotografii ce reprezintă un topor, un
ciocan, un fierăstrău și un butuc/o bucată de lemn, fiind întrebați care dintre obiecte nu
se încadrează în aceeași categorie cu celelalte. Respondenții care nu fuseseră niciodată la
școală au răspuns că toate obiectele aparțin aceleiași categori i. Luria a încercat totuși să
le sugereze respondenților săi lipsiți de educație școlară că butucul nu se încadrează,
însă ceilalți au replicat pe un ton vehement că e nevoie de butuc, în caz contrar atât
toporul, cât și ciocanul și fierăstrăul nu se pot utiliza, devin inutile în absența butucului
de lemn. În schimb, oamenii care aveau fie și o minimă ed ucație școlară au recunoscut
imediat butucul ca făcând notă discordantă în raport cu celelalte trei obiecte, ceea ce ne
arată că aceștia reușeau să -și reprezinte categoria abstractă de „unelte”. Nu trebuie uitat

faptul că în experiența lor cotidiană, pract ică oamenii nu utilizează „unelte” – termen ce
desemnează o categorie abstractă de obiecte – , ci topoare, ciocane sau fierăstraie. De
altfel, înseși formele geometrice erau percepute de respectivii respondenți lipsiți de
educație școlară nu ca forme abstr acte, ci prin intermediul similitudinilor dintre acestea
și diverse obiecte din viața curentă. Astfel, cercul nu era înțeles ca o figură geometrică
distinctă, ci prin analogie cu obiectele a căror formă este rotundă – o farfurie, o găleată,
un ceas sau lun a; pătratul era o oglindă, o ușă sau o casă. În concluzie, reprezentările
acestor oameni sunt strâns legate nu de diverse principii abstracte, ci de activitățile din
viața de zi cu zi. Ei erau, într -un fel, prizonierii absoluți ai acestei vieți cotidiene.
Experiența personală era astfel trăită/ valorizată la nivel maxim; logica și
raționamentele abstracte nu reușeau să pătrundă dincolo de această legătură imposibil
de desfăcut cu viața și mai ales cu abordarea practică a vieții.

Un alt factor important în p rocesul socializării este și grupul de prieteni sau ceea
ce este denumit în limbajul cotidian drept anturaj . Pe măsură ce copilul crește, el va
manifesta tendința de a deveni tot mai independent în raport cu părinții săi sau cu
familia din care face parte . Iar această dorință de independență este canalizată în
direcția asocierii cu alți copii/tineri cu vârstă apropiată de a sa. Grupul de prieteni și
tipul de socializare pe care acesta îl presupune ocupă un rol esențial cu precădere la
vârsta copilăriei sau a adolescenței, după care influența sa începe treptat să se
estompeze. În contextul socializării, grupul de prieteni/anturajul are anumite
caracteristici definitorii (Borgatta, Montgomery 2000). Mai întâi, el reprezintă prin
excelență o asociație voluntară , fiind, de altfel, prima asociație de acest gen la care
participă cei mai mulți dintre copii. Liberatea de alegere are deci un grad foarte ridicat,
deși, de multe ori, ea nu este propriu -zis conștientizată; copiii devin membrii unui grup
nu prin exercitar ea neîngrădită a acestei libertăți de alegere, ci se lasă mai degrabă
purtați de un anumit instinct de asociere cu cei de -o seamă cu ei. O altă caracteristică a
grupului de prieteni este faptul că asocierea are loc între persoane care au un același
status social. De aici nu rezultă că există o egalitate absolută între toți copiii/tinerii care
fac parte dintr -un grup; există, fără -ndoială, unele diferențe de status în ceea ce privește
poziția ocupată de fiecare în cadrul grupului, însă această poziție nu se stabilește pe
baze ierarhice, ci pe baza prestigiu lui sau p rin negociere. Prin urmare, relațiile din
interiorul grupului au la bază legături profunde de prietenie, grijă față de celălalt și o

relativă egalitate. A treia caracteristică a grupului de prieten i se referă la faptul că el
constituie cel mai potrivit loc în care copilul își manifestă independența față de adulți și
față de controlul exercitat de aceștia. Ceea ce uneori se traduce în practicarea de către
acesta a unui comportament deviant; delicvenț ă juvenilă a constituit dintotdeauna o
preocupare centrală pentru cercetările sociologice, ce au arătat că anturajul constituie
una dintre cauzele cele mai importante care generează acest tip de delicvență. O a patra
caracteristică a grupului de prieteni î n relație cu procesul socializării este faptul că este
marcat de o separare a grupurilor de copii în funcție de sexul acestora. Acest fapt
implică apariția unor diferențe vizibile între modurile de organizare ale grupurilor de
fete în raport cu acelea alcă tuite din băieți, dar și o identificare din ce în ce mai
accentuată cu copii i care aparțin aceluiași sex, precum și dezvoltarea unor atitudini
oarecum ostile și stereotipe față de membrii sexului opus. Din toate observații le
referitoare la grupul de prieteni rezultă că acesta sa află în strânsă legătură cu problema
identității de sine și aceea a încrederii în sine . Numai așa se explică faptul că, în
anumite situații, atașamentul față de prieteni/anturaj poate fi chiar mai put ernic decât
acela față de membrii propriei familii, situație întâlnită cel mai frecvent în cazul
adolescenților, vârstă la care se poate constata, de altfel, o acutizare tot mai accentuată a
„conflictului între generații”.
De altfel, anturajul se manifestă diferit în ceea ce privește socializarea specifică
copiilor/tinerilor în raport cu accea a persoanelor adulte și aceasta în triplu sens
(Haralambos, Holborn 2008):
1. În interiorul grupului, copiii se implică în mod direct în stabilirea regulilor,
nemulțu mindu -se să respecte reguli stabi lite de alții pentru ei.
2. Grupurile de tineri tind să caute în permanență obținerea unor avantaje
imediate, în raport cu alți agenți ai socializării, ce urmăresc ajustarea pe termen lung cu
diversele cerințe ale societăți i.
3. Grupul de prieteni furnizează o alternativă în raport cu standardele impuse de
adulți, valorile pe care un asemenea grup le promovează fiind adesea substanțial
diferite de acelea impuse de părinți sau de școală. De aici poată să apară un conflict al
socializării, ce este agravat de situațiile în care cerințele anturajului intră în contradicție
cu regulile stabilite de părinți. Ceea ce părinții interzic, poate fi permis sau chiar
recomandat de anturaj.

Locul de muncă reprezintă, de asemenea, un agent important al socializării. El
servește în primul rând pentru a defini și configura statusul social al unei persoane
adulte, ceea ce arată că vârsta adolescenței a fost lăsată în urmă. Una dintre problemele
cele mai importante pe care le aduce cu sine locul de muncă în viața unei persoane este
responsabilitatea ; cu toate că școala este primul agent al socializării care introduce acest
gen de preocupare, totuși responsabilitățile pe care le presupune activitatea de la locul
de muncă au un caracter mult mai pr onunțat, o sferă de aplicare mult mai largă decât
cele corespunzătoare școlii. Se poate vorbi despre un prim contact direct, nemediat de
părinți, cu realitatea; locul de muncă îl plasează pe fiecare om față în față cu nevoia și
preocuparea de a -și asigura traiul zilnic, de a câștiga prin forțele proprii o anumită
sumă de bani, ce sunt necesari pentru a se întreține. Dar locul de muncă nu trebuie
privit doar din perspectiva constrângerilor pe care le presupune, ci el poate reprezenta
și împlinirea unor dorin țe și/sau ambiții personale. Noțiunea de socializare
anticipativă are un rol foarte important în acest sens: copiii sunt familiarizați încă de la
vârste foarte fragede cu faptul că părinții lor au un loc de muncă și nu de puține ori ei
imită comportamentul acestora corespunzător unui anumit status. Și nu este vorba
numai de părinți; copiii întâlnesc diverse persoane adulte în contexte instituționalizate,
în care acestea își exercită rolurile ocupaționale, de exemplu medici, profesori, polițiști
etc. Se prod uce astfel o profundă influență asupra copiilor, cărora li se transmite în mod
indirect că maturitatea este sinonimă cu deținerea unei anumite profesii și practicarea
unei activități specifice.
Socializarea secundară este trăsătura esențială a locului de m uncă în calitatea sa
de agent al socializării. Cercetările efectuate de sociologi și psihologi au evidențiat
faptul că sarcinile pe care le presupune fiecare tip de activitate profesională au un
impact nu numai asupra nivelului de cunoaștere și competențel or fiecărui angajat, ci și
asupra modului de socializare sau dezvoltării personalității acestuia. Astfel, o activitate
care presupune foarte multă rutină, supraveghere strictă din partea conducătorilor,
precum și executarea unor sarcini de o complexitate f oarte scăzută generează un grad
mare de conformare, în timp ce realizarea unor activități complexe, ce încurajează
adoptarea unor soluții/intervenții personale, are rolul de a stimula creativitatea și
autonomia angajaților, precum și modalitatea în care ac eștia își integrează valorile
specifice locului de muncă pe care -l ocupă și organizației în interiorul căreia își
desfășoară activitatea (Borgatta, Montgomery 2000) .

Sociologul Wilbert Moore a susținut că socializarea ocupațională nu este un
proces uniform , ci unul divizat în patru etape fundamentale (apud. Schaefer, Lamm
1995). Prima etapă este aceea a alegerii carierei , în cadrul căreia are loc selecția acelor
categorii de studii necesare pentru a practica profesi a care este dorită de către o
persoană. Pe ntru a deveni medic, de exemplu, nu este suficientă simpla dorință, ci ea
trebuie dublată de studii medicale cu caracter universitar, precum și de obținerea unei
calificări în acest sens. A doua etapă este intitulată socializare anticipativă , noțiune la
care am mai făcut referire și care va fi detaliată mai jos. Aceasta poate dura câteva luni
sau se poate înt inde pe o perioadă mult mai îndelungată, respectiv câțiva ani. În
anumite situații, copiii preiau de la părinții lor tipul de ocupație sau profesie pe care
aceștia îl posedă. De pildă, atunci când părinții au o așa -numită afacere de familie,
copilul sau copiii acestora pot continua să lucreze pentru a dezvolta respectiva afacere
și a-și asigura în continuare o anumită prosperitate. Există însă și alte si tuații în care
profesia este aleasă la o vârstă foarte fragedă, precum acelea în care copiii se decid să
devină muzicieni sau sportivi; adolescența acestora este marcată de efortul intens de a
reuși să -și împlinească visul legat de dezvoltarea propriei car iere. Etapa a treia este
dedicată condiționării și angajamentului și are loc în perioada în care o persoană are o
anumită ocupație profesională. Condiționarea constă în acceptarea lipsită de entuziasm
a acelor aspecte neplăcute pe care le presupune activit atea în cadrul unui job. Deși
așteptările sunt aproape întotdeauna mari sau foarte mari, totuși, de cele mai multe ori,
realitatea ne arată că activitatea zilnică, curentă pe care o desfășurăm la locul de muncă
nu este întotdeauna incitantă, nu deschide în permanență noi oportunități, ci poate fi
uneori plictisitoare, neatractivă, lipsită de farmec. Angajamentul se referă la atitudinea
de acceptare entuziastă a sarcinilor, în virtutea faptului că persoana a ales să privească
aspectele pozitive care derivă d in ocuparea unei anumite profesii sau meserii. În cele
din urmă, dacă o persoană este mulțumită de ceea ce îi oferă un anumit job, aceasta
trece într -o nouă etapă a procesului de socializare ocupațională și anume angajamentul
continuu . Este faza în care se crează o legătură foarte puternică între un individ și
statusul său profesional, astfel încât acesta din urmă devine o parte integrantă a
identități i-de-sine a persoanei în cauză.

Socializ area în raport cu vârstele omului

Psihologul de orientare psihanalistă Erik Erikson (1902 -1994) a elaborat, pornind
de la teoria freudiană despre etapele dezvoltării psihosexuale, o perspectivă asupra
ciclului vieții alcătuită din opt stadii de dezvoltare. Deși a fost puternic influențat d e
Freud (a studiat la Viena alături de Ana Freud, fiica lui Sigmund Freud), totuși există o
puternică linie de demarcație între viziunile celor doi, ce constă în principal în
caracterul psihosocial al teoriei lui Erikson, spre deosebire de cel psihosexual al teoriei
freudiene. În plus, Erikson a introdus atât în vocabularul științific, cât și în cel cotidian
sintagma de criză de identitate , ce se referă la existența unor tulburări care conduc la
eșecul asumării identității de sine în timpul adolescenței. Cele opt stadii de dezvoltare
sunt caracterizate de existența unui conflict interior în cadrul căruia nevoile și dorințele
individului se află în opoziție cu cerințele societății. Ele sunt următoarele:
1. Stadiul infantil (naștere -1 an) este dominat de conflict ul dintre încredere și
neîncredere ;
2. Copilăria timpurie (1-3 ani) este structurată pe baza opoziției dintre autonomie ,
pe de o parte, și rușine și îndoială , pe de altă parte.
3. Stadiul jocului , al grădiniței (3 -6 ani) – inițiativă vs. vinovăție .
4. Stadiul școlar (7-11 ani) – sârguinciozitate vs. inferioritate .
5. Adolescența (12-18 ani) – identitate vs. criza identității .
6. Tinerețea (18-35 ani) – intimitate vs. izolare .
7. Maturitate (35-60 ani) – productivitate vs. stagnare .
8. Bătrânețe (peste 60 de ani) – integritatea eului vs. disperare .

Vârsta copilăriei umane este circumscrisă în mod dominant socializării primare .
Aceasta are un rol decisiv în ceea ce privește, pe de o parte, conturarea propriei
personalități, a sinelui, ce presupune acumularea de cuno ștințe, abilități etc, precum și a
unui limbaj propriu și a unor modalități de operare cognitivă, iar, pe de altă parte,
interiorizarea unor norme, valori corespunzătoare mediului social în care copilul se
formează. Una dintre experiențele fundamentale pe care copilul și le însușește în cadrul
socializ ării primare este faptul că întotdeauna ceilalți așteaptă din partea sa să se
conformeze regulilor și normelor sociale pentru a putea fi acceptat și pentru a primi
iubirea celorlalți, în primă instanță a famil iei, iar ulterior a oamenilor din afara cercului

familial. Nevoia de a fi iubit și acceptat generează astfel de la bun început o puternică
presiune asupra copilului , pentru ca acesta să reușească să corespundă așteptărilor
investite de ceilalți în sine îns uși. Acesta este un moment puternic încărcat de
semnificații și care se poate dovedi decisiv în ceea ce privește puterea de adaptare și de
conformare la imperativele impuse de societate; dacă acest lucru nu este învățat în
perioada copilăriei, atunci exist ă un grad foarte redus de probabilitate ca mai târziu
persoana aflată în asemenea situație să mai reușească să se conformeze sau integreze
într-o anumită societate (Brinkerhoff, White, Ortega, Weitz 2002).
Așa cum s -a putut vedea, Erikson a împărțit perioa da copilăriei în patru etape
principale. Mai întâi, în primul an de viață, copilul este dependent la nivel absolut de
părinții săi sau de persoanele care îl îngrijesc. Valoarea fundamentală pe care o
dobânde ște bebeluș ul în această perioadă este speranța că va fi îngrijit în mod
corespunzător. Pasul următor aduce cu sine noi experiențe, dintre care una ce prezintă o
mare importanță este învățatul mersului cu propriile picioare . Acum copilul nu mai are
nevoie să fie transportat de părinți, ci într -o oarecare măsură se poate descurca singur,
cel puțin în privința explorării locuinței. Problema este însă faptul că el nu are conștiința
pericolului; dezvoltarea voinței copilului se poate îndrepta în două direcții: dacă părinții
îi lasă un grad oarecare de liberta te de mișcare, el își va dezvolta autonomia, în caz
contrar, dacă va fi sufocat de către părinți c u o grijă excesivă , va deveni foarte rușinos.
În etapa următoare , copilul începe să dețină un bun control asupra mișcărilor sale, deci
va fi tentat să -și asum e diverse inițiative. Va avea anumite scopuri , iar grădinița va
reprezenta o oportunitate în sensul atingerii unor obiective diferite față de cele din
cadrul familiei. Această posibilitate se oferă însă în mod real odată cu începerea
activității școlare, î n preajma vârstei de șapte ani, în cadrul căreia apare un nou tip de
recunoaștere socială, ce este oferită pe baza cunoștințelor și abilităților pe care le deține
fiecare copil. Dacă acesta este încurajat și susținut de persoanele adulte implicate în
educa ția sa, atunci el va depune un efort sporit, devenind mai sârguincios; în caz
contrar, se va interioriza tot mai mult și va refuza modelul de competiție pe care -l
propune școala (Bassis, Gelles, Levine 1991).

Adolescența este privită cel mai adesea ca o p unte între copilărie și maturitate. În
același timp, se poate afirma că ea este o invenție a modernității. În societățile
preindustriale, tranziția de la copilărie la vârsta adultă nu se face în mod natural, firesc,

ci pe baza unor rituri de trecere . Ele d ebutează cu separarea de grup a persoanei care
urmează să fie subiectul ceremoniei, precum și cu marcarea acesteia în mai multe
modalități: împodobirea cu diverse obiecte – trofee de vânătoare, cunună din pene etc. –
, tatuarea anumitor zone ale corpului, colorarea feței în diverse nuanțe etc. Statutul
social al persoanei este în această fază incert, ca și cum s -ar afla între două lumi, însă nu
aparține niciuneia dintre ele; nu mai este copil, dar nu a devenit încă adult; nu este
căsătorit, dar nici necăsăt orit; nu aparține lumii profane și nici celei sacre etc. Mai mult
decât atât, această perioadă intermediară este înconjurată de nenumărate tabuuri și
chiar suferințe de natură fizică: tânărul este izolat de trib, nu are voie să intre în
compania adulților de sex diferit, trebuie să suporte diverse umilințe, sau să probeze
faptul că este plin de curaj, fiind rezistent în fața durerilor fizice. Orice rit de trecere
implică într -un fel sau altul ideea morții ritualice, copilul a murit, iar din el se naște o
nouă ființă, matură, pe deplin integrată în colectivitate. Mai trebuie adăugat faptul că
aceste rituri de trecere care se bazează pe relația dintre moarte și viață devin în același
timp rituri de inițiere, trecerea de la copilărie la maturitate fiind asimil ată unei
schimbări de natură ontologică și gnoseologică. În plus, există anumite diferențe între
inițierile feminine și cele masculine (Eliade 1995):
– inițierile feminine de pubertate sunt mai puțin răspândite decât acelea ale
băieților;
– riturile feminine sunt mai puțin dramatice;
– inițierile fetelor sunt individuale.
De exemplu, în cadrul populației aborigene din Australia, fata este izolată în
timpul celor trei zile de menstruație într -o colibă unde nu are voie să consume diferite
alimente. După această perioadă, este vopsită cu ocru și frumos împodobită de femei, și
condusă de către acestea la un râu, unde are loc spălarea ritualică. Abia după această
baie, fetei i se recunoaște statusul social de femeie. La tribul african Pangwe, ritualul
inițiatic adresat băieților debutează cu însemnarea acestora cu patru zile înainte de
ceremonie, semnul fiind intitulat închinare morții . În ziua dedicată ritualului, li se dă să
bea o băutură cu un gust foarte grețos, iar acela care vomită este urmărit prin sa t, fiind
amenințat cu moartea. Ulterior, băieții sunt duși într -o casă plină de mușuroaie de
furnici și lăsați acolo pentru a locui o anumită perioadă de timp. Înțepăturile provocate
de furnici sunt, de altfel, foarte dureroase, iar atmosfera sumbră este a mplificată de
supraveghetori, care le strigă tinerilor neofiți: „Veți fi omorâți, acum trebuie să muriți!”.

Inițierea nu se termină însă aici; moartea ritualică presupune abandonarea novicilor
într-o colibă aflată în junglă, colibă numită „a morții”, unde, timp de o lună întreagă,
aceștia trăiesc complet goi și într -o singurătate totală. Pentru ca nu cumva să se
întâlnească din întâmplare cu cineva, ei trebuie să -și anunțe prezența bătând cu putere
într-un xilofon. La sfârșitul lunii, sunt vopsiți în alb, d upă care li se permite să vină în
sat, dar trebuie să doarmă noaptea în colibă. După alte trei luni, sunt recuperați total de
către ceilalți membri ai tribului, fiindu -le conferite identități, precum și statusuri noi
(Ibid.).
Din punct de vedere socio logic, principala caracteristică a adolescenței este
reprezentată de dorința de diferențiere față de părinți, simptom al apariți ei nevoii de
independență . În această perioadă se poate vorbi despre înlocuirea socializării primare
cu socializarea anticipativ ă, în cadrul căreia are loc pregătirea și învățarea unor roluri
sociale care sunt dorite și este de presupus că vor fi asumate în perioada maturității.
Prin urmare, socializarea anticipativă ne pregătește pentru rolurile pe care urmează să
le îndeplinim în viitor în cadrul societății. Exemplul cel mai frecvent întâlnit al acestui
tip de socializare este acela în care copiii îmbracă hainele părinților sau împrumută
diverse obiecte ale acestora – trusa de farduri, geanta cu care părintele pleacă la
serviciu, cheile de la mașină etc. – pentru a mima activitățile acestora; în acest caz, ei
experimentează anumite roluri specifice adulților, roluri pe care le vor exercita în mod
real mult mai târziu (Johnson 2007). Socializarea anticipativă nu se manifestă însă
numai la vârsta copilăriei sau adolescenței, ci, într -o formă relativ diferită, ea este
practicată de -a lungul întregii vieți. În acest context, un exemplu sugestiv al modului în
care acționează socializarea secundară este acela al familiilor de îmblânzitori de șerpi
din India (Schaefer, Lamm 1995). Băiatul îmblinzitorului de șerpi se află într -un
permanent contact vizual cu șarpele, iar la vârsta de 5 sau 6 ani el începe să -l atingă
ușor, folosind mișcări lente. Ulterior, el va învăța cum să prindă șerpi și unde se află
zonele în care trăiesc diferitele specii de șerpi. De altfel, copilul care reușește să continue
tradiția tatălui, bunicului ș.am.d. în ceea ce privește îmblânzirea șerpilor se bucură de
un deosebit respect din partea celorlalți. Revenind la modelul propus de Erikson, se
poate observa faptul că sarcina cea mai importantă a adolescenței este conturarea unei
identități proprii; în timp ce în societățile de tip tradițional, această identitate era
transmisă în mod automat prin afilierea la grupul pe rsoanelor adulte, în societățile
contemporane fiecare tânăr trebuie să -și construiască singur această identitate de sine.

Se petrece astfel o reorientare a adolescenților; dinspre familie către prietenii de aceeași
vârstă, cu care împărtășesc probleme simi lare și au interese comune. În plus, această
identitate de sine devine mai accentuată din momentul în care tânărul devine o
persoană activă pe piața muncii și își poate manifesta aptitudinile într -un cadru
instituționalizat.
O altă componentă de bază a adolescenței privită ca o etapă esențială a
procesului de socializare este prietenia . Ea presupune interacțiunea dintre oameni axată
pe stabilirea unor relații intime, în care secretele sunt dezvăluite și comunicarea se poate
realiza adeseori fără să fie ne voie de cuvinte și explicitări inutile, unde sentimentele
prevalează de multe ori în dauna interesului personal. Adolescența este o perioadă
marcată de o puternică orientare socială, unde tinerii se influențează reciproc, opinia
grupului având o greutate m ult mai ridicată decât opiniile individuale. De altfel,
aceasta a fost în mod tradițional perspectiva din care sociologia de factură clasică a
analizat adolescența. Ea s -a preocupat în principal de factorul extern, rolul pe care -l
joacă ceilalți în apariți a problemelor de comportament în general și a celor legate de
mediul școlar în special (Ritzer 2007). De aici a rezultat un concept cu o puternică
încărcătură negativă și anume presiunea de grup , ce sugerează destul de explicit că o
cauză fundamentală a comportamentului deviant specific unora dintre tineri este
asocierea sa cu un grup de delicvenți. Iar această noțiune a fost aplicată cu precădere
persoanelor care consumă droguri de la o vârstă fragedă. Există deci o latură întunecată
a relațiilor de priete nie dintre adolescenți, iar sociologii nu au pregetat să o
analizeze/conceptualizeze. Însă această perspectivă nu este singulară; spre deosebire
sau, mai exact spus, în contrast ferm cu această viziune sociologică, a apărut o direcție
nouă, în cadrul cărei a se insistă asupra implicațiilor pozitive pe care le are prietenia
dintre adolescenți în ansamblul procesului de formare/socializare. Întâlnirile dintre
tineri și procesul de dezvoltare a grupurilor de prieteni nu sunt sinonime din start cu
adoptarea unor comportamente antisociale; reciproca poate fi întâlnită cu o frecvență
mult mai mare. Astfel, poate fi stimulat comportamentul prosocial, asimilarea unor
valori și deprinderea unor abilități ce au rol social integrator, iar confruntarea
nedușmănoasă cu id eile altora poată să stimuleze adoptarea unui comportament
tolera nt, precum și receptivitatea față de diversitatea pe care o oferă viața socială.

Maturitatea este legată nu numai de încadrarea într -un anumit segment de
vârstă, ci, mai ales, ea este acea p erioadă din viața oamenilor în care aceștia își asumă
rolurile specifice adulților. Socializarea anticipativă este în mare măsură înlocuită cu
socializarea profesională , al cărei obiectiv nu este doar acela de a poseda cunoștințe cât
mai aprofundate, ci de a-și însuși cultura unei profesii (Brinkerhoff, White, Ortega, Weitz
2002). Adulții trebuie să asimileze acele deprinderi și abilități necesare pentru
exercitarea rolurilor specifice profesiei. În acest caz, se pune problema atingerii unor
standarde speci fice fiecărei profesii în parte, în raport cu care se poate stabili gradul de
profesionalism al fiecărei persoane în parte. Adesea, cu precădere în societatea
occidentală, aceste standarde nu sunt suficiente, ci se face apel și la respectarea
anumitor norm e de natură etică, ceea ce face ca acest tip de socializare să aibă o latură
formală pronunțată, în cadrul căreia se pune accentul pe respectarea unor reguli de
conduită și a unui limbaj adecvat. La care se adaugă urmărirea propriilor interese,
precum și o permanentă competiție, ceea ce face ca relațiile de prietenie dintre
persoanle adulte să difere în mod substanțial de acelea care se stabilesc între
adolescenți, ce au un caracter strict dezinteresat. Socializarea profesională este, prin
urmare, un proces de lungă durată, aflat în relație directă cu transformările de pe piața
muncii și cu utilizarea noilor tehnologii. Acest caracter dinamic al socializării
profesionale este asigurat și de specificul carierei în lumea actuală, ce este alcătuită
dintr -o vari etate din ce în ce mai mare de locuri de muncă prin care trece un individ de –
a lungul unei vieți profesionale. Spre deosebire de situația existentă în urmă cu câteva
decenii, când stabilitatea era una dintre trăsăturile fundamentale ale unei cariere ideale ,
nu arareori oamenii fiind obișnuiți să iasă la pensie din aceeași întreprindere în care se
angajaseră în imediat după absolvirea studiilor , dinamica pieței forței de muncă actuale
impune schimbări structurale atât la nivel instituțional, cât și în ceea c e privește fiecare
persoană adultă în parte. În afara abordărilor referitoare la socializarea profesională ca
fiind o dominantă a maturității, mai trebuie subliniat rolul pe care îl are întemeierea și
dezvoltarea propriei familii de -a lungul acestei vârste a omului. Viața profesională și
cea familială sunt cele două repere majore ale maturității . În literatura sociologică , se
face distincția între familia de orientare, cea în care se naște fiecare om și unde statusul
este acela de copil și familia de procreere, care apare ca urmare a căsătoriei dintre
adulți, unde statusul este acela de soț/soție, putând fi dublat de status ul de părinte. O

analiză detaliată a familiei din perspectivele sociologiei poate fi însă lecturată la
capitolul dedicat acesteia.
Psihologul David Levinson susține în lucrarea publicată în 1978 The Seasons of
Man`s Life că viața unei persoane adulte nu es te nici pe departe uniformă și stabilă, ci
dimpotrivă, ea este caracterizată de un lung șir de crize. Cercetările sale efectuate pe un
număr de 40 de adulți a căror condiție socială e ra foarte variată au arătat că vîrsta
maturității nu este deloc liniară, ci este segmentată în 6 etape distincte . Levinson a
susținut, de altfel, că aceste momente de dezvoltare au un caracter universal. Astfel,
intervalul cuprins între 22 și 28 de ani este dominat de sentimentul de eliberare față de
lumea copilăriei, de pregăt irea în vederea începerii unei cariere, precum și de stabilirea
unor relații cu caracter intim. Între 28 și 33 de ani are loc o urgentă reconsiderare a
alegerilor făcute în jurul vârstei de douăzeci de ani. În același timp , marea majoritate a
oamenilor se reevaluează pe sine, reproiectându -și obiectivele propuse pentru a fi
realizate . Următorul interval este acela dintre 33 și 40 ani, în care domină stabilitatea,
atât în ceea ce privește preocuparea pentru dezvoltarea propriei cariere, cât și pentru a
avea o viață de familie netensionată, calmă. Între 40 și 45 de ani are loc o profundă
evaluare, în cadrul căreia persoana adultă analizează tot ceea ce a reușit să realizeze de –
a lungul vieții sale mature. Aceasta este vârsta în care iluziile încep să fie lăsat e
deoparte; ele nu mai au nici -un efect, deoarece se profilează sentimentul de prea târziu . De
asemenea, tot acum apare și conștiința faptului că este ultima șansă de a face ceva cu
adevărat important pentru a se simți împăcat cu sine. De la 45 la 60 de an i continuă din
ce în ce mai intens procesul de abandonare a iluziilor. Este momentul unei încercări de a
exprima sau de a dezvolta acele părți din sine care au fost până acum neglijate, apariția
nevoii de a lăsa ceva în urmă, precum și asumarea unui rol in edit, acela de a avea grijă
de ceva sau de cineva, de a fi mentorul unei persoane tinere. Dincolo de vârsta de 60 de
ani este acceptată decăderea trupească, apare conștiința faptului că nu mai ești stăpân
pe de -a-ntregul pe propriul corp. Acesta este momen tul în care are loc retragerea nu
numai din activitatea profesională, dar și, mai important decât atât, retragerea din
competiția bazată pe recompense și recunoaștere din partea societății. Vrând -nevrând,
interesul se deplasează dinspre societate/exterior către sine; are loc deci o reorientare
către resurse le propriului sine .

Bătrânețea apare la omul contemporan în p ragul vârstei de 65 de ani, fiind
caracterizată de încetarea activității profesionale – prin pensionare – , precum și de
pierderea uno r abilități de natură fizică. Specific acestei vârste este conceptul de rol de
ieșire (role exit ), ce desemnează acele procese prin intermediul cărora individul
părăsește rolurile sale sociale. Pentru a demonstra faptul că percepția asupra bătrâneții
este cel mai adesea deformată de diverse stereotipuri , sociologul William C. Levin a
realizat un experiment în cadrul căruia unii tineri care studiau la diverse colegii din
California, Massachusetts și Tennessee au fost rugați să caracterizeze, pe baza unor
fotografii care le erau prezentate, trăsăturile de personalitate ale unor bărbați a căror
vârstă părea să fie de 25, 52 și 73 de ani. „Cum ți se pare această persoană: competentă
sau incompetentă?”, „Generoasă sau egoistă?”, „Bogată sau săracă?”, „Atractivă s au
mai puțin atractivă?” ș.a.m.d. erau câteva dintre întrebările la care trebuiau să răspundă
tinerii (apud. Schaefer, Lamm 1995). Cee a ce respondenții nu știau însă, era faptul că
cele trei fotografii nu reprezentau trei bărbați diferiți, ci erau ale acel eiași persoane în
diferite momente ale vieții sale. Ele au fost atent retușate încât să dea impresia că au fost
realizate în aceeași perioadă de timp. Intenția inițială a lui Levin a fost aceea de a realiza
un experiment nu cu fotografii le unui bărbat, ci ale unei femei, însă dificultățile de
natură tehnică au făcut imposibilă punerea în practică a acestei intenții. Și aceasta
deoarece schimbările în ceea ce privește moda sau stilul de coafură sunt infinit mai mari
în cazul femeilor decât al bărbaților, ast fel încât este foarte dificil ca o fotografie a unei
doamne din anul 1940 să pară că a fost făcută cincizeci de ani mai târziu. În ceea ce
privește răspunsurile oferite de respondenți i la întrebările puse de Levin , aceștia au
apreciat că bărbatul de 25 de ani este activ, puternic, rapid, sănătos, atractiv, plin de
energie, implicat din punct de vedere social. Persoana de 52 de ani a fost descrisă ca
având un nivel mare de inteligență, fiind în același timp demnă de încredere. Bărbatul
în vârstă, însă, a fo st caracterizat ca fiind inactiv, slab, lipsit de energie, bolnav,
ineficient, greoi, neimplicat, izolat din punct de vedere social, având un nivel coborât de
inteligență și o memorie slabă, foarte puțin flexibil etc. Prin urmare, percepția
publicului amer ican asupra bătrâneții abundă în stereotipuri de natură negativă,
consecințele acestora fiind încurajarea discriminării în ceea ce privește retribuția forței
de muncă sau a altor drepturi sociale.
Experimentul lui William Levin a demonstrat faptul că exis tă stereotipuri foarte
puternice legate de diferitele vârste ale omului. Iar bătrânețea este înconjurată de

multe asemenea stereotipuri negative. Iata câteva dintre cele mai frecvente: Bătrânii
sunt toți la fel. Dacă persoanele tinere și cele adulte sunt receptate mai ales prin prisma
diferențelor semnificative care există de la un individ la altul, în schimb, persoanele în
vârstă sunt privite ca având trăsături comune. Ceea ce nu este nimic altceva decât o
imagi ne complet eronată asupra unei întregi categorii de oameni; persoanele în vârstă
sunt la fel de diferențiate unele în raport cu celelalte la fel ca și cele aparținând oricărei
alte categorii de vârstă. Nu trebuie uitat faptul că bătrânii nu s -au născut băt râni, ci au
fost la rândul lor tineri, iar oamenii au tendința de a -și conserva trăsăturile proprii de
personalitate până la vârstele cele mai înaintate (Neubeck, Neubeck 1997). În plus,
fiecare om poartă cu sine de -a lungul vieții experiențele sale de via ță, ceea ce înseamnă
că oamenii în vârstă devin cu atât mai diferiți unii de ceilalți cu cât experiențele lor
personale sunt mai diferite și mai numeroase. Persoanele în vârstă sunt neproductive.
Argumentele aduse în favoarea acestui stereotip se referă la faptul că persoanele cu
vârste de peste 65 de ani s -au retras din activitate și s -au pensionat, ei nu mai pot avea
copii, iar uneori apar ca o povară atât în ceea ce privește propria familie, cât și societatea
în ansamblu. Aceasta nu este însă decât o viz iune foarte îngustă asupra vieții; în
realitate, majoritatea persoanelor ce aparțin vârstei a treia sunt foarte productive. Chiar
dacă ele nu mai întreprind o activitate remunerată, totuși nu trebuie ignorată implicarea
acestor oameni în domeniul politic, în special sub forma participării la vot, precum și la
diverse manifestări religioase, culturale sau sociale. Cel puțin sub aceste aspecte,
contribuția acestora la viața socială este semnificativă, iar în cazul domeniului politic se
poate afirma că grupul persoanelor în vârstă este cel mai activ dintre toate. Și aceasta
deoarece persoanele în vârstă participă într -un procent ridicat la fiecare scrutin
electoral, ceea ce generează o situație aparent paradoxală; datorită gradului scăzut de
participare la aleg eri al tinerilor, voturile peroanelor în vârstă devin decisive pentru
desemnarea partidului sau candidatului câștigător. Astfel, într -un regim democratic,
indiferența fățișă a tinerilor față de domeniul politic are drept consecință faptul că
destinul polit ic al unei țări este decis de persoanele în vârstă. Bătrânii sunt senil i.
Punctul de plecare al acestui stereotip este faptul că unele persoane în vârstă manifestă
anumite devieri de natură psihologică sau comportamentală în raport cu ceea ce se
consideră îndeobște a fi normal. Statistic însă, senilitatea nu este caracteristică decât un ui
procent relativ redus dintre persoanele în vârstă, în plus, în anumite situații, ea este o
afecțiune reversibilă, care poate fi tratată ( Ibid.). O altă maladie specifică î n general

bătrâneții este boala Alzheimer, ce presupune diminuarea sau chiar pierderea
capacităților intelectuale ale omului, precum și diverse tulburări de comportament.
Însă, această maladie este specifică cu precădere vârstei foarte înaintate (persoanel e care
au peste 82 -84 de ani), iar frecvența tot mai ridicată a acestei boli se află în relație directă
cu fenomenul de creștere a longevității, fenomen specific societăților contemporane.
Persoanele în vârstă se află într -o stare permanentă de degradare ș i declin. Acest
stereotip are la bază mai multe surse. Mai întâi, cei cu vârstă înaintată sunt priviți ca
aflându -se într -o totală stare de dependență și aceasta mai ales din motive de natură
medicală. Însă, în realitate, numărul persoanelor de 65 de ani a căror sănătate se află
într-o fază avansată de degradare este mult mai redus decât se ne-am putea aștepta . Pe
de altă parte, persoanele care au ajuns la o vârstă înaintată sunt receptate ca aflându -se
într-o stare de declin intelectual. Numai că, în reali tate, lucrurile nu stau deloc așa.
Studii recente arată însă că inteligența umană crește în timp, ea se dezvoltă odată cu
experiența de viață și cu procesul socializării. În fine, bătrânețea este privită ca fiind
similară cu pierderea interesului și a acti vității sexuale. Observația este corectă, însă nu
trebuie generalizată, în anumite cazuri, unele persoane în vârstă sunt active din punct
de vedere sexual până la vârste foarte înaintate și asta în ciuda diferitelor probleme de
sănătate sau dificultății de a găsi un partener sexual ( Ibid.).
Există însă și societăți care valorizează bătrânețea, considerând -o vârsta cea mai
importantă dintre toate celelalte . Gerontocrația desemnează un tip de organizare
socială în cadrul căr eia puterea politică, bogăția și pr estigiul social aparțin bătrânilor.
Aceștia au rolul de a conduce, ei sunt priviți de ceilalți membri ai societății ca fiind
posesorii unei înțelepciuni ancestrale, prin urmare , lor le revine sarcina de a lua
deciziile importante care privesc soarta comuni tății. Principala sarcină a bătrânilor este
în acest context faptul de a menține vii tradițiile, obiceiurile, normele și valorile
strămoșești – cultura comunității . Cel mai adesea, tinerii îi privesc cu un sentiment
amestecat de teamă și respect. De altfel , idealizarea bătrâneții este un fenomen destul de
răspândit, chiar și în acele societăți în care nu se poate vorbi despre existența unei
gerontocrații autentice. Exemplele sunt nenumărate: societatea tradițională japoneză,
șerpașii, locuitorii din zonele muntoase din Nepal, precum și acele state care păstrează
o consistentă componentă tradiționalistă. Un caz special este acela al Sardiniei, unul
dintre puținele locuri din lume în care poate fi întâlnit un număr mare de oameni cu
vârste de 100 sau peste 100 de ani. În anul 2002 se înregistra un număr de 220 de

persoane cu vârste de 100 de ani sau peste, iar această constatare trebuie raportată la
numărul relativ mic de locuitori ai regiunii (Macionis 2005). Sardinia nu este însă un caz
singular în privința n umărului mare de persoane care reușesc să ajungă la vârste
impresionante; insula japoneză Okinawa sau regiunea Caucazului de Nord sunt alte
asemenea locuri, unde trăiesc multe persoane a căror vârstă oscilează în jurul a 100 de
ani. Explicațiile care stau la baza acestei longevități neobișnuite nu au legătură cu
tehnica medicală avansată, iar acest lucru este ușor de demonstrat, întrucât majoritatea
locuitorilor în vârstă din Sardinia nu au intrat niciodată pe poarta unui spital. Analizele
întreprinse de so ciologi au arătat că factorul cel mai important care stă la baza acestui
fenomen ține de modul de viață specific locului; mai întâi, probleme legate de dietă,
respectiv consumul de fructe, legume, degustarea unui pahar din vinul local în fiecare
zi; pe de altă parte, întrucât nu au televizor și nici alte ehipamente moderne care să le
asigure un confort ieșit din comun, acei oameni sunt obișnuiți să depună un efort fizic
în fiecare zi; viața lor este dedicată acestor activități fizice, care le asigură un gr ad mare
de sănătate fizică și mentală.
Vârsta bătrâneții impune trei tipuri majore de socializare și anume: pregătirea
pentru pensionare, văduvia și perceperea inevitabilității morții (DiRenzo 1990) . În
privința rolurilor implicate de statutul de pensionar, societatea nu pare încă pregătită să
le definească cu rigurozitate, acestea fiind lăsate la îndemâna fiecărei persoane în parte,
indiferent că este vorba despre implicarea în creșterea nepoților, diverse activități
casnice sau participarea la ac tivități cu caracter socializator precum jocul de șah
practicat în unele locuri publice, în parcuri de exemplu. Gerontologul Robert Atchley a
suținut că pensionarea este un proces care nu se realizează dintr -o dată, ci presupune
mai multe etape (apud. Scha efer, Lamm 1995):
– Etapa care precede pensionarea este faza în care are loc socializarea anticipativă, în
cadrul căreia o persoană se pregătește pentru pensionare.
– Momentul aprop iat pensionării – atunci când individul stabilește în mod ferm,
lipsit de orice dubiu data exactă a pensionării sale.
– Luna de miere a pensionării – o perioadă euforică în care cu precădere se stabilesc
planuri le de realiza re a acelor activități pe care ea sau el nu a a vut timp niciodată să le
facă în perioadele anterioare .

– Etapa dezvrăjirii , în cadrul căreia pensionarul are un sentiment profund de
lehamite sau depresie provocată de noul status dobândit, în care pot fi inc luse suferințe
provocate de boală sau sărăcie.
– Etapa reorientării se produce atunci când entuziasmul este înlocuit de o
perspectivă mult mai realistă asupra a ceea ce înseamnă statusul de pensionar.
– Etapa stabilității presupune că persoana în cauză a deprins faptul că e nevoită să-
și tempereze aște ptările de la propria viață, obișnuindu -se să privească pensionarea
dintr -o perspectivă rezonabilă și care presupune un anumit confort de a trăi.
– Etapa terminală începe atunci când o persoană în vârstă nu mai poate să
realizeze activități curente, de fie care zi, cum ar fi îngrijirea neasistată a propriei
persoane – spălat, bărbierit, îmbrăcat, diverse necesități fiziologice etc – sau
desfășurarea unor activități casnice curente.
O experiență foarte dureroasă este pierderea partenerului de viață, fapt care
poate avea consecințe majore asupra celui rămas în viață. Din punct de vedere statistic,
această situație este întâlnită mai frecvent în cazul femeilor și aceasta deoarece media
duratei vieții este mai mare la femei decât la bărbați. În ceea ce prive ște pregătirea
pentru moarte , o analiză foarte detaliată a fost întreprinsă de psihologul american de
origine elvețiană Elisabeth Kübler -Ross (1926 -2004) , în lucrarea publicată în anul 1969
On Death and Dying . Demersul a utoare i nu vizează conturarea unei p erspective
specula tive referitoare l a atitudin ea omului în fața morții, ci analiza s -a bazat pe
experiența personală a autoarea ca psiholog și pe contactul său specializat, de natură
medicală cu 200 de persoane bolnave de cancer. În multe privințe, perspectiva pe care
ea o inaugurează nu este doar una de pionierat, ci și profund inovatoare; moartea nu
este receptată unilateral de către oameni, ci există cinci etape ale pregătirii pentr u
moarte . Altfel spus, confruntarea cu iminența morții generează o suită de stări
emoționale ambivalente, de natură psihologică și anume:
1. Negarea – atunci când o persoană conștientizează că urmează să moară într -un
timp relativ scurt, prima reacție este aceea de șoc profund. Însă, pacienții nu se pot încă
împăca cu această idee, prin urmare ei neagă că nu se mai poate face nimic și încearcă să
apeleze la o sumedenie de mijloace , pentru a se asigura de veridicitatea verdictului
medical. Unii oameni manife stă serioase dificultăți în a depăși acest moment și caută cu
disperare alți medic i care să le dea iluzia că există totuși un tratament ce îi poat e salva
(Cassell, Salinas, Winn 2005).

2. Furia – frustrarea și iritarea pacientului ating cote maxime, cu atâ t mai mult cu
cât acesta se simte nedreptățit de faptul că el moare, în timp ce toți ceilalți oameni
continuă să trăiască. În mintea lui revine obsesiv întrebarea De ce eu? Iar sentimentul de
furie nemărginită pe care bolnavul îl resimt e se fixează asupra medicilor, asistentelor
medicale, spitalului, sau propriei familii. Dar pot exista situații în care această supărare
fără margini să fie direcționată către sine însuși, la baza acestui atitudini de mânie față
de propria pesoană aflându -se convingerea că bo ala de care suferă nu a apărut în mod
întâmplător, ci este o consecință a unor fapte rele pe care le -a săvârșit. Iar această boală
nu este altceva decât o pedeapsă din partea divinității, a sorții sau a unei alte forțe
supranaturale.
3. Negocierea – pe măs ură ce furia scade în intensitate și pacientul începe treptat
să conștientizeze situația grea în care se află, el mai face o ultimă tentativă de a se opune
morții; încearcă astfel să negocieze în mod real sau imaginar cu medicii, cu familia, cu
prietenii, cu Dumnezeu însuși. Dacă cineva îi va îndeplini promisiunea și va reuși să se
vindece sau cel puțin să scape din ghearele morții și să rămână în viață, chiar bolnav
fiind în continuare, atunci el îi va îndeplini respectivului salvator toate dorințele, fără
excepție, va merge la Biserică, își va arăta recunoștința față de Dumnezeu, va fi generos
cu semenii săi etc. Va da totul, numai să se ofere cineva să -l salveze sau măcar să -i mai
acorde puțin timp. Negocierea vizează în cele din urmă nu sănătatea, ci tim pul; fiecare
om se arată în acest moment al confruntării cu moartea nemulțumit de timpul pe care
viața i l -a pus la dispoziție și dispus să facă orice pentru a mai câștiga puțin timp .
4. Depresia – când speranțele investite în stadiul negocierii – cu precă dere aceea
care-l vizează pe Dumnezeu – încep să se risipească, atunci pacientul intră într -o stare
avansată de depresie; el se retrage în sine, își pierde definitiv speranța și devine din ce
în ce mai puțin comunicativ.
5. Acceptarea – este conștientizat ă iminența și inevitabilitatea morții, se ajunge la
un grad mare de acceptare a ei, chiar dacă pacientul mai păstrează încă o urmă de
speranță că se va întâmpla un miracol și ceea ce părea ineluctabil s -a dovedit a fi doar o
eroare medicală. S -a ajuns totu și la un anumit grad de împăcare cu destinul, deși nimeni
nu se poate declara mulțumit de situația în care se află. Sentimentul de ostilitate este
acum abandonat; de altfel, Kübler -Ross descrie acest moment ca fiind stadiul ideal al
atitudinii în fața morț ii. Seninătatea este un simptom al faptului că pacientul consideră
că și -a finalizat într -un fel onorabil și demn activitățile din timpul vieții.

În ciuda succesului și a popularității foarte mari de care s -a bucurat acest studiu
cu precădere în S.U.A., to tuși nu au lipsit și criticile. Ele au vizat, pe de o parte, faptul că
modelul propus de Kübler -Ross nu poate fi aplicat în mod universal, în diversele culturi
ale umanității, ci doar în societatea americană. Pe de altă parte, au existat voci care au
susți nut că modelul în speță nu este aplicabil la nivel global nici măcar în S.U.A. Astfel,
presupoziția de la care pleacă analiza întreprinsă de Kübler -Ross este aceea că oamenii
sunt conștienți de faptul că urmează să moară, astfel încât ei adoptă o anumită a titudine
în fața morții descompusă în cinci momente diferite . În realitate însă, există foarte multe
situații în care moartea intervine oarecum prin surprindere, ea apare pe nepregătite în
acele situații în care un om moare fără să sufere neapărat de cance r sau de o altă boală
incurabilă.