Autonomia Locala

INTRODUCERE………………………………………………………………………………………………………..4

Cap. I. CONSIDERATII GENERALE ALE ADMINISTRATIEI PUBLICE LOCALE…………………………………………………………………………………….…7

1.1 Noțiunea de administrație publică

1.2 Administrația locală

1.3. Autonomie locală și descentralizare

1.4. Evoluția administrației publice locale

1.5. Principiile funcționării sistemului administrației publice locale

Cap. II. AUTONOMIA LOCALA IN SISTEMUL CONSTITUTIONAL ACTUAL AL ROMANIEI……………………………………………………………………….…….…..17

2.1.Institutiile central si institutiile locale

2.2.Cadrul legislastiv de organizare

2.3.Alte institutii de specialitate

2.4.Prefectul si reprezentantii guvernului in teritoriu

2.5.Consiliul Local-Natura si Organizare

2.6.Consiliul Judetean

2.7.Primarul. Rolul si atributiile

Cap. III. DEZVOLTAREA ECONOMICA LOCALA………………………….……..29

3.1. Consideratii generale

3.2.Strategia

3.3.Reforma administrației publice

3.4.Modele ale dezvoltării locale

3.5.Suportul legislativ și instituțional al dezvoltării locale

3.6. La nivel central

3.7. La nivel local

Cap. IV. IMPORTANTA PARTENERIATULUI IN DEZVOLTAREA LOCALA…….46

4.1.Consideratii generale

4.2. Aspecte manageriale și factori de reușită ai dezvoltării locale

Cap. V. ROLUL FONDURILOR EUROPENE IN DEZVOLTAREA LOCALA……….51

5.1.Romania in context european

5.2.Politica de coeziune

5.3. Fonduri Structurale

5.4. Fondul de Coeziune

5.5.Reformele structurale

5.6.Politica de dezvoltare regională

CONCLUZII………………………………………………………………………………………………63

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………65

INTRODUCERE

Constitutia Romaniei opereaza cu notiunea de autoritate publica, care are in vedere organele de stat, respectiv organele administrativ – locale, avand la baza principiul autonomiei locale.

Denumirea generica de “autoritati publice” este utilizata si pentru a evoca functionarii publici care intra in contact nemijlocit cu cetateanul, insa sensul principal al sintagmei “autoritate publica” este de organ public, deci colectiv organizat de oameni care exercita prerogativele de putere publica fie intr-o activitate statala, fie intr-o activitate din administratia locala autonoma.

Organele administratiei publice reprezinta acele verigi ale structurii organizationale care, potrivit Constitutiei si legii, au personalitate de drept public si actioneaza din oficiu pentru executarea legii sau pentru prestarea serviciilor publice, sub controlul direct sau indirect al Parlamentului.

Romania este un stat democratic, parlamentar si semiprezidential, caracterizat prin principiul separatiei si echilibrului puterii in stat.

Prin teza pe care o sustin, doresc sa aduc in prim-plan, notiuni precum: autonomie publica locala, institutii publice locale, principii de functionare ale autoritatilor publice locale.

Astfel, autonomia locală poate fi definită ca reprezentând aptitudinea legală a autorităților autonome de a decide, în mod independent și sub propria răspundere, în limitele legii, asupra problemelor colectivităților teritoriale în care funcționează. Autonomia locală presupune astfel determinarea atribuțiilor autorităților locale prin consacrarea plenitudinii de competență în soluționarea problemelor de interes local și exclude implicarea altor autorități în luarea acestor decizii. Ca realitate juridică, autonomia locală a fost și continuă să fie influențată de mai mulți factori, printre care se regăsesc tradiția istorică, cadrul geographic resursele economice, gradul de instrucție civică și politică și, nu în ultimul rând, de reglementările naționale și internaționale.

Autonomia locala, privita exclusiv din punct de vedere administrativ, nu apare decat ca o ultima treapta de dezvoltare a descentralizarii administrative, “o forma moderna a principiului”, ca atare. In esenta, aceasta reprezinta transferarea unor competente de la nivel central catre diverse organe sau autoritati administrative, care functioneaza autonom in unitatile administrativ- teritoriale, autoritati alese de catre colectivitatile locale respective, considerate si “corpuri administrative autonome.

In opinia unui alt autor, autonomia locala consta in repartizarea puterii de decizie intre guvernul central, pe de o parte, si agentii locali, pe de alta parte (primari, consilieri locali) care sunt intr-o anumita masura independenti de puterea centrala, adica au dreptul de a lua diferite masuri fara a fi cenzurati sau fara a cere aprobarea guvernului central.

Cat priveste relativa independenta a autoritatilor administratiei publice locale, in opinia unui alt autor, ea presupune autonomia administrativa si mai ales financiara a acestora. La nivelul autoritatilor locale nu vom gasi guvern, parlament ori instante judecatoresti proprii.

Autonomia locala are, in consecinta un caracter pur administrativ, iar autoritatile locale au o competenta determinata, si anume: dreptul de reglementare si de raspundere proprie, in conditiile prevazute de lege, pentru rezolvarea treburilor colectivitatilor locale, adica “o sfera proprie de actiune” asa cum este ea denumita conventional in practica administratiei.

CAPITOLUL I.

CONSIDERATII GENERALE ALE ADMINISTRATIEI PUBLICE LOCALE

1.1 Noțiunea de administrație publică

Administrația publică reprezintă ansamblul activităților Președintelui României, Guvernului, autorităților administrative autonome centrale, autorităților administrative autonome locale și, după caz, structurilor subordonate acestora, prin care, în regim de putere publică se aduc la îndeplinire legile sau, în limitele legii, se prestează servicii publice1. La nivelul statului, alături de interesele generale se regăsesc și interesele locale, între acestea existând o interdependență reciprocă. Într-un stat există interese generale alături de interesele județene și de cele locale. Aceste interese sunt realizate, satisfăcute prin administrația publică centrală și locală, de serviciile publice destinate să satisfacă aceste interese. Prin urmare sistemul administrației publice cuprinde două componente majore: administrația publică centrală și administrația publică locală. Cele două componente au în principal aceleași funcții, însă administrația publică centrală acționează la nivel național, în timp ce administrația publică locală are scopul de a satisface nevoile colectivității locale pe care o reprezintă. Cele două sisteme administrative sunt complementare și independente, iar funcționalitatea unuia dintre ele influențează, în mod decisiv, eficaciatea celuilalt. Administrația publică locală poate fi definită ca find o activitate complexă, generală sau specializată ce se realizează la nivelul circumscripțiilor administrativ-teritoriale de către autorități publice locale alese sau numite și ale căror competențe se îndeplinesc în regim de putere publică numai în cadrul circumscripției administrative date. Domeniul administrației publice locale este reglementat în primul rând în Constituție (art.120.123), care conține dispoziții cu rang de principii de bază. Legea 215/20012 modificată prin Legea 286/2006 reglementează funcționarea administrațiilor publice la nivel local, modalitatea de constituire a consiliilor județene și locale, atribuțiile și funcționarea acestora, precum și celelalte aspecte juridice de natură să asigure o funcționalitate optimă acestor categorii de autorități publice. De asemenea există numeroase legi speciale în conformitate cu care functionează administrația locală, dintre care amintim doar Legea nr. 340/20043 privind prefectul și instituția prefectului, Legea nr. 393/20044 privind statutul aleșilor locali, Legea nr. 67/20045 privind alegerea autorităților administrației locale.

1.2 Administrația locală

Încă din anul 1990 s-a început procesul de descentralizare și s-a pus accentul pe autonomia locală.Primul pas a fost facut în anul 1991 prin legea 69/1991 prin care se reînfința instituția prefectului. Astăzi administrația publică locală este reglementată de legea 215/2001 iar legea 34/2004 reglementează instituția prefectului.

„Administrația publică locală în unitățile administrativ-teritoriale se organizează și funcționează în temeiul principiilor autonomiei locale, descentralizării serviciilor ublice, eligibilității autoritoților administrației publice locale, legalității și al consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit”.

Conform articolului 2 alineatul 1 din legea 195/2006, descentralizarea este transferul de competența administrației publice și financiare de la nivelul administrației publice centrale la nivelul administrației publice locale sau către sectorul privat.

În Constituția României se stebilește în art. 121 că „autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia locală în comune, orașe sunt consiliile locale și primarii aleși de catre cetățeni” prin vot liber,direct,egal și universal.

Actuala structură administrativă este caracterizată prin prezența a două nivele:

Nivelul de bază, format din unități administrative locale, care este format din comune, orașe și municipii.Includerea unei categorii administrative într-o unitate sau alta depinde de îndeplinirea a 11 criterii diferite(populație, economie, infrastructură, etc.).Toate aceste unitați administrative au câte un consiliu și un primar. Atât consiliul cât și primarul sunt aleși de catre cetațeni prin vot pe o perioadă de 4 ani.

Consiliul local – este alcătuit din consilieri aleși, numărul acestora poate varia în funcție de numărul locuitorilor comunei sau orașului.Astfel numarul minim de al consilierilor este de 9, iar numărul maxim de 31.Consiliul se întruneste lunar în ședință publică, la convocarea a 2/3 din consilieri sau a primarului.Existența consiliului prezintă aspectele auto-guvernării, consiliul avand competență generală și putând hotărî în toate prblemele de interes local.

Al doilea nivel este format din 41 de județe (care au existat ca număr și dimensiune și înainte de 1990). Spre deosebire de sistemul centralizat existent înainte de 1990, județele îmbina elemente specifice auto-guvernării cu cele specifice administrației de stat de-concentrate. Instituțiile administrașiei publice la nivelul județului sunt: consiliul județean și instituția prefectului.

„Consiliul Județean este autoritatea administraței publice locale, constituită la nivelul județean, pentru coordonarea activității consiliilor comunale și orășenești în vedera realizării serviciilor publice de interes județean.”Numărul membrilor ce alcătuiesc consiliul județean poate varia în funcție de populația judetului.Astfel numărul minim de consilieri este de 31 și poate ajunge pâna la 37.Președintele consiliului este ales din rândul consilierilor în funcție, iar mandatul sau este tot de 4 ani, la fel cu cel al consilierilor.

Consiliul Județean se întrunește în ședințe ordinare o dată la 2 luni în ședințe publice și poate fi dizolvat doar prin referendum, deoarece, populația alege membrii săi și doar populația îl poate dizolva.

Instituția prefectului a suferit modificari pe parcursul timpului, la început prefectul avea statutut dublu „de om politic și funcționar public”, prefectul fiind numit și eliberat din funcție de Guvern, depunând jurământ în fața Primului-ministru, anvând un mandat de 4 ani. Principala sarcina a prefectului este de a analiza dacă deciziile județului sau ale autorităților locale sunt conforme cu legislația națională.Ca atare atunci când constată incompatibiliăți, unele decizii pot fi respinse.Toate instituțiile guvernamentale dintr-un județ (dependente de un anumit minister) sunt subordonate prefecturii.

Legea administrației publice 215/2001 a balansat puterea de decizie în favoarea autorităților caracteristice auto-guvernării(consiliul județean și președintele acestuia), marcând astfel pași importanți în direcția descentralizării.

1.3. Autonomie locală și descentralizare

Prin autonomie locală, se întelege „ dreptul si capacitatea efectivă a colectivităților locale de a rezolva și greva, sub propria lor răspundere și în favoarea populației lor, o parte importantă din treburile publice.”

Autonomia locală se caracterizează și prin dreptul consiliilor locale de a putea hotărî asupra participării cu capital sau cu bunuri în numele și interesul colectivităților pe care le reprezintă la înființarea unor servicii de interes public local.

Ideea de autonomie locală atrage după sine procesul de descentralizare administrativă și financiară.

„Descentralizarea reprezintă un sistem de organizare administrativă care permite colectivităților umane sau serviciilor publice să se administreze ele însele, sub controlul statului, care le conferă personalitate juridică, le permite constituirea unor autorități proprii și le dotează cu resursele necesare”.Descentralizarea le permite colectivităților sa-și definească singure normele de acțiune și să-și aleagă modalitatea de intervenție.De aici decurg două consecințe:

Absența stării de dependență față de autoritățile centrale, această absență a subordonării putând fi de intensități variabile datorită faptului că autoritățile colectivităților locale nu se manifestă decât într-o anumită măsură.

Diversitatea situațiilor locale , prin care înțelegem diversitatea structurilor, modalităților și acțiunilor întrepreinse de către colectivitățile locale.

Elementele componente ale descentralizării pe baza principiului autonomiei locale cuprinse în Carta Autonomiei Locale adoptată la Strasbourg în 1985 sunt :

Existența unei colectivități locale – descentralizarea se face în legătura cu existența unor colectivități sociale, nevoile și interesele locale sunt legate de specificul fiecarei colectivități

Recunoașterea responsabilității colectivităților locale în gestionarea nevoilor specifice – problemele specifice colectivității locale sunt rezolvate de către acestea, prin mijloace materiale (patrimoniu, autonomie financiară, corp de funcționari care gestionează problemele publice)

Colectivitatea locală să dispună de autorități administrative proprii, față de stat – autoritățile locale trebuie să rezulte din alegeri libere și să dispună de o competență care se le confere autonomia față de autoritățile administrației publice a statului, dar nu înseamnă independență față de autoritățile administrației publice centrale.

Supravegherea activității colectivității locale de către autoritățile puterii executive – autoritățile publice centrale îsi rezervă dreptul de a supraveghea activitatea colectivităților locale.

În acord cu strategia de reformă a administrației publice agreate de Comisia Uniunii Europene, „conceptul de descentralizare în România este definit prin a trei elemente majore:

Continuarea descentralizării prin transferul de competențe și responsabilități administrative și financiare, de la nivelul autorităților administrației publice centrale la nivelul autorităților locale

Continuarea procesului de deconcentrare prin delegarea de responsabilități în teritoriu în funcție de necesitățile de pe plan local, în cadrul aceleiași structuri administrative

Transformarea serviciilor deconcentrate în teritoriu, funcție de necesitățile cetățenilor și pentru eficientizarea acestora , în serviciile dedescentralizate în responsabilitatea autorităților locale”.

Procesul de descentralizare în România se desfășoară în baza Legii 195∕2006 „Legea cadru a descentralizării” și are următoarele principii:

– principiul subsidiarității – care constă în „exercitarea competențelor de către autoritătatea administrației publice locale situată la nivelul cel mai apropiat de cetățean” și dispune de capacitatea administrativă necesară.

– principiul asigurării resurselor – corespunzătoare competențelor transferate.

– principiul responsabilității autorității locale – ce prvede obligativitatea realizării unor standarde în furnizarea serviciilor publice.

– principiul asigurării unui proces de descentralizare stabil – nu trebuie limitată autonomia financiară a autorității publice și nici constrânsă activitatea acesteia.

– principiul echității – conform acestui principiu se asigură accesul tuturor cetățenilor la servicii publice și de utilitate publică.

– principiul constrângerii bugetare – prevede faptul că sunt interzise utilizarea transferurilor speciale sau de subvenții pentru a fi acoperite deficitele bugetelor locale.

Gradul de descentralizare administrativă depinde de dimensiunea serviciilor publice transferate în competența autorităților publice, de modul cum sunt organizate autoritățile publice locale, de raporturile autorităților publice locale cu autoritatea publică centrală.

După responsabilitățile transferate descentralizarea este : politică, administrativă și fiscală.

Descentralizarea politică presupune implicarea cât mai mare a cetățenilor în procesul de luare a deciziilor.

Descentralizarea fiscală face referire la mărirea controlului autorităților publice locale asupra resurselor financiare, în termeni de repartizarea atât a cheltuielilor cât și a veniturilor. Autoritățile locale dețin mai multe informații pe baza cărora pot lua decizii mai bine justificate decât organele de specialitate de la nivel central.

Într-o descentralizare administrativă, interesele locale pot fi rezolvate în condiții mai bune,măsurile și deciziile pot fi luate mai repede de autoritățile locale, iar masurile financiare și materiale pot fi utilizate cu o eficiență mai mare deoarece acestea trebuie să răspundă unor nevoi prioritare pe care autoritățile centrale nu le cunosc atât de bine ca autoritățile locale. Prin aplicarea descentralizării realizarea intereselor particulare ale unei unități administrative locale va fi mult ușurată, la realizarea acestora va fi nevoie doar de eforturi doar din partea localnicilor.

1.4. Evoluția administrației publice locale

Pe măsura dezvoltării societății românești, administrația publică locală și-a dovedit valabilitatea și și-a impus tot mai mult prezența și necesitatea sa, căpătând o importanță sporită, corespunzător rolului acordat acesteia de către statul român, în diferitele sale perioade istorice. a) Administrația publică locală până la statutul lui Cuza Primele organizații politice din România au fost cnezatele. Acestea erau comune cu un teritoriu mai vast, care reprezentau în esența lor asociațiuni naturale de mai multe familii, legate între ele prin legături de sânge și vecinătăți. Ele au apărut ca urmare a instinctului de sociabilitate, pe de o parte, iar pe de altă parte din motive economico-sociale. Odată cu apariția statului, după înființarea principatelor românești, prin contopirea mai multor cnezate, toate drepturile politice sunt concentrate în mâinile principelui sau ale domnitorului, comuna fiind însărcinată numai cu atribuții administrative și judecătorești. Din nevoia menținerii unității statului și a gestionări intereselor generale, puterea centrală își rezervă toate atribuțiile de guvernământ și cele de administrație generală, intervenind chiar și în problemele locale, lăsând comunei doar atribuția de a veghea asupra intereselor locale, într-o măsură care variază cu întinderea tutelei instituită la nivelul statului. De timpuriu, în țara noastră, apar și orașele care erau împărțite în orașe libere și orașe proprietate domnească. Uneori în documente se întâlnesc și orașe proprietate particulară (embaticare). Încă de la înființarea lor unele orașe s-au bucurat de personalitate juridică și de dreptul de patrimonialitate care este esența personalității juridice. Regulamentul Organic recunoștea orașelor libere dreptul la autonomie. În secolul al XV-lea în organizarea administrativă a principatelor românești apar județele, alcătuite din mai multe comune. Regulamentele organice reprezintă față de trecut un pas uriaș înainte în organizarea administrativă a principatelor române. Ulterior Regulamentelor Organice și până la Constituția din 1866, conform documentelor vremii, în principatele românești găsim nenumărate manifestări ale unor preocupări pentru înscrierea organizării administrației locale într-un regim descentralizator. Astfel Proclamația de la Islaz cerea, prin punctul 10, ”dreptul pentru fiecare județ de ași alege dregătorii săi, drept care purcede din dreptul poporului întreg de a-și alege domnul “.6 Divanul ad-hoc al Moldovei recunoaște la propunerea lui Mihail Kogălniceanu dreptul fiecărui ținut, oraș și comună de a-și controla administrațiile locale prin sfaturi ținutale, municipale și comunale. În 1859, proiectul de Constituție elaborat de Comisia Centrală de la Focșani proclamă în art.116 și 117, “electivitatea instituțiilor ținutale, municipale și comunale “ iar în art.101, se prevedea că domnul “nu poate destitui sau suspenda vreun funcționar municipal sau comunal decât după o vină constatată judecătorește “. b) Administrația publică locală în cadrul legislației stabilite pe baza statutului lui Cuza. Statutul lui Cuza, apreciat ca “prima Constituție a României ”, recunoaște principiile descentralizării ca principii de organizare ale statului român. Aceste principii se aplică organizării administrației locale, cuprinse în Legea comunală, publicată la 1 aprilie 1864 și

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 18 mai 2005, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea pentru înființarea consiliilor județene, publicată la 2 aprilie 1864, ambele adoptate după modelele franceze și belgiene ale timpului. Prin aceste legi, atât județul cât și comuna erau declarate circumscripții teritorial-administrative, investite cu personalitate juridică și având atribuții cu caracter patrimonial și de putere publică. Județele și comunele erau administrate de consilii alese pe baza votului cenzitar și reprezentau interese locale ale colectivităților respective. În județe funcționau câte un prefect și mai mulți subprefecți, iar în comune câte un primar, amândoi numiți de autoritatea centrală; prefectul era comisar al guvernului și executor al deciziilor Consiliului județean, iar primarul executor al deciziilor Consiliului comunal. Potrivit acestor două legi autonomia autorităților locale era destul de limitată, ea exprimându-se atât prin numirea prefectului în fruntea consiliului județean ales și a confirmării primarului ales pentru comunele rurale (și numit în cele urbane), cât și prin faptul că marea majoritate a actelor acestor autorități locale trebuiau să fie aprobate de autoritatea tutelară, în cazul comunelor, și de tutela administrativă pentru județe. Legile administrative din 1864, cu modificările ulterioare, au format baza juridică, “scheletul”, pe care s-a așezat întreaga organizare ulterioară a administrației locale a statului român. c) Administrația publică locală în contextul dispozițiilor Constituției din 1866 Constituția din 1866, adoptată după modelul Constituției belgiene, considerată atunci a fi cea mai liberală Constituție, se ocupă de organizarea administrației locale, a instituțiilor județene și comunale, stabilindu-i pentru prima dată, prin normele sale, principiile de bază7 Teritoriul României este împărțit din punct de vedere administrativ în județe, plăti și comune, diviziuni și subdiviziuni care nu vor putea fi schimbate sau rectificate decât numai prin lege. Se stabilește, de asemenea, că administrarea intereselor județene și comunale se face prin “consiliurile județene sau comunale”, pe baza principiilor așezate “prin Constituțiune și prin legi speciale“. Această dispoziție constituțională înlătura astfel orice posibilitate de a organiza administrația locală prin simple acte ale puterii executive. Apoi, dispozițiile constituționale înscriu obligația ca legile care reglementează instituțiile județene și comunale să aibă la bază “descentralizarea administrațiunei mai complectă și independința comunală”. d) Administrația publică locală în cadrul prevederilor constituționale adoptate în perioada interbelică. Constituția din 1923 proclamă aceleași principii pentru organizarea administrației locale ca și Constituția de la 1866, însă acestea sunt mult mai clar exprimate și mai bine precizate de către constituantul de la 1923. În acest sens, teritoriul României, din punct de vedere administrativ, este împărțit în județe, iar județele în comune, plasa nemaifiind admisă ca circumscripție administrativ-teritorială intermediară între județ și comună. Textele constituționale referitoare la administrația publică locală, din Constituția de la 1923, stabilesc principiile de bază ale acesteia, astfel :  județele și comunele au o sferă de atribuții ce cuprinde interesele locale asupra cărora organele lor au un drept de reglementare și de organizare;  organele de decizie ale circumscripției administrative în calitatea lor de persoane morale de drept public, sunt pluripersonale, alcătuite din membri aleși de către cetățenii din localitate prin vot universal, egal, secret, direct, obligatoriu și cu reprezentarea minorității;

e) Administrația locală în cadrul sistemului constituțional din perioada postbelică Constituția din 1948 menținea vechea organizare administrativă a țării, stabilind că: “ teritoriul Republicii Populare Române se împarte, din punct de vedere administrativ, în comune, plăti, județe și regiuni. Prin lege se pot aduce modificări acestor împărțiri”. Legea nr.5 din 6 septembrie 1950 modifică radical organizarea administrativ-teritorială împărțind teritoriul țării în regiuni, raioane, orașe și comune. Prin constituția din 1948 este introdusă, pentru prima dată, instituția organelor locale ale puterii de stat. Se înființează consiliile populare locale ca organe reprezentative, alese pentru un mandat de 4 ani prin vot universal, direct, egal și secret, precum și comitetele executive, ca “organe de direcție și execuție”8. Organele locale ale administrației de stat au ca principiu de organizare și funcționare “centralismul democratic” potrivit căruia acestea sunt supuse unei duble subordonări: pe orizontală consiliilor populare și pe verticală atât comitetelor executive superioare cât și organelor centrale ale administrației de stat. Constituția din anul 1952 reglementează împărțirea administrativ-teritorială, prin dispozițiile cap.II, “Orânduirea de stat”, conform cărora țara era împărțită în 18 regiuni nominalizate. Conform dispozițiilor constituționale, sunt stabilite norme cu privire la organizarea și funcționarea organelor locale ale puterii de stat ale R.P.R. în regiuni, raioane și comune, denumite sfaturi populare. Sfaturile populare se compuneau din deputați aleși pe timp de doi ani de către cetățenii din regiunea, raionul, orașul și comuna respectivă, pe baza unei norme de reprezentare prevăzută prin lege. Sfaturile populare luau hotărâri și emiteau dispoziții în limitele drepturilor acordate prin lege, organele lor executive și de dispoziție fiind Comitetele executive alese de către ele la nivel regional, raional, orășenesc și comunal. Ca și în Constituția din 1948, și în cea din 1952 se prevedea subordonarea organelor locale ale puterii de stat pe orizontală și pe verticală, dar și organizarea și funcționarea secțiunilor Comitetelor executive ale sfaturilor populare care era determinată astfel prin lege. Constituția din anul 1965 dispunea că teritoriul este organizat în unități administrativ – teritoriale: județul, orașul și comuna. Capitala țării este municipiul București, care se organizează pe sectoare. Orașele mai importante puteau fi organizate ca municipii. Conform dispozițiilor constituției din 1965 organele locale ale puterii de stat în unitățile administrativteritoriale erau consiliile populare, iar comitetele executive și biroul executiv al consiliului popular erau organe locale ale administrației de stat cu competență generală în unitățile administrativ-teritoriale în care a fost ales consiliul popular. Este adoptată Legea nr.57/1968, de organizare și funcționare a consiliilor populare, care stabilește poziția și rolul consiliilor populare ca organe reprezentative prin care se exercită puterea de stat în județe, municipii, orașe și comune, precizându-se că astfel întărea “centralismul socialist”, dispunându-se, în același timp, și de o “largă autonomie”.

Sintetizând, se poate spune că regimul administrației locale, organizat în sistemul constituțional postbelic românesc, a fost, de fapt, unul dintre cele mai centralizate sisteme cunoscute de istorie. f) Administrația publică locală în contextul dispozițiilor constituției din 1991 republicată în 2003 Constituția României stabilește în capitolul V din Titlul III, consacrat autorităților publice, dispoziții constituționale și principii fundamentale care stau la baza întregii administrații publice românești. Potrivit acestor norme, administrația publică este reglementată prin cele două secțiuni ale capitolului V din Titlul III al Constituției, care determină și cele două sfere cu regimuri diferite și anume: sfera administrației publice centrale de specialitate și sfera administrației publice locale. În acest context, se impune să reamintim și dispozițiile art.3. alin.(3) din Constituția, privind teritoriul României, care prevede în mod expres că “teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, orașe și județe. În condițiile legii, unele orașe sunt declarate municipii ”. Cât privește administrația publică locală, ea este reglementată prin dispozițiile constituționale ale art.120-123, patru articole care prevăd principiile de bază (art. 120), autoritățile comunale și orășenești (art.121), consiliul județean (122) și prefectul (123). Administrația publică locală, conform dispozițiilor constituționale ale art.120-123, pune în evidență existența a două componente: serviciile publice centrale deconcentrate la nivelul unităților administrativ-teritoriale și autoritățile administrative autonome ale comunelor, orașelor și județelor care constituie administrația publică locală.

1.5. Principiile funcționării sistemului administrației publice locale

Potrivit art. 119 din Constituție, administrația publică din unitățile administrativteritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale și pe cel al descentralizării serviciilor publice, în continuare legea fundamentală enumerând care sunt autoritățile publice comunale și orășenești, etc. În aplicarea normelor constituționale privitoare la administrația publică locală, prin legea 69/1991, legea administrației publice locale, s-au stabilit în detaliu principiile de organizare și de funcționare ale administrației locale. Art.1 din lege stabilește că “administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiazâ pe principiile: autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilității autorităților administrației publice locale, legalității și consultării cetățenilor în problemele locale de interes deosebit” În continuare voi prezenta principiile în temeiul cărora funcționează administrația publică locală: a) Principiul autonomiei locale Conform principiului autonomiei locale fiecare autoritate publică locală are capacitatea și dreptul de a soluționa în mod autonom, cu respectarea prevederilor legale, problemele colectivității pe care o reprezintă. Acest principiu îl găsim expres formulat de legea fundamentală și reluat de legea administrației locale, fiind un principiu de bază al administrației publice locale. Autonomia locală nu trebuie confundată cu independența autorităților administrației sau cu așa numita “autoguvernare”, idee susținută de anumite grupuri etnice, care ar presupune o dualitate în abordarea forței publice cu care sunt înzestrate autoritățile locale. Autonomia locală nu trebuie înțeleasă ca un drept al autorităților de a decide exclusiv și în orice problemă, rupându-se de colectivitatea națională, de Stat, de Guvern. Acest aspect trebuie analizat în strânsă legătură cu statutul fiecărei colectivități umane locale raportat la locul și rolul acesteia în cadrul 6 colectivității naționale. Colectivitatea locală face parte din colectivitatea națională, este parte a întregului și nu se poate rupe de acesta9. Art.101 din Constituție recunoaște competența generală a Guvernului în ceea ce privește administrarea generală a țării ceea ce, coroborat cu art 119 și alte texte din Legea fundamentală trebuie înțeles în sensul că autonomia locală se determină în limitele drepturilor, a puterilor pe care Statul le definește și anume: posibilitatea de a-și alege autoritățile locale, de a participa la anumite decizii în interesul comunității, dar cu respectarea legalității, principiu fundamental, omniprezent în orice acțiune publică sau privată. Autonomia locală nu trebuie privită ca un concept pur teoretic. El este un concept practic în primul rand datorită faptului că prin lege se creează cadrul normativ în limitele căruia să se concretizeze acțiunile autorităților locale în spiritul principiului enunțat. Autoritățile locale gestionează un patrimoniu al colectivității locale consituită ca persoană juridică, ia decizii de administrare a acestui patrimoniu, realizează servicii în interesul colectivității, înființează și finanțează diferite servicii publice locale, etc.

b) Principiul descentralizării serviciilor publice Acest principiu presupune desprinderea unor servicii publice din competența centrală sau locală și conferirea personalității juridice pentru acestea. Descentralizarea serviciilor publice nu are în vedere un transfer total de putere și acțiune de la nivel central la cel local, deoarece statul însuși ar fi golit de putere și activitate. Serviciile publice pot exista fie sub forma unor autorități publice administrative – ministere, departamente, direcții, oficii, consilii, etc., fie ca instituții publice – universități, școli, spitale, laboratoare, institute, Radio-televiziune, Companii Naționale, regii autonome, etc. Serviciile publice organizate la nievl central cum sunt ministerele, departamentele, direcțiile, etc, există și vor exista permanent, ele având rol de comandă în anumite limite și domenii, ele exprimă interesul general. Dar acțiunea lor nu poate fi întocmai îndeplinită cît timp își au sediul central în București, iar atribuțiile lor concrete trebuie realizate pe întreg teritoriul național, ceea ce implică organizarea unor servicii descentralizate ale acestor servicii centrale – autorități, la nivelul județelor sau al localităților. Așa au apărut serviciile publice descentralizate ale ministerelor sau altor autorități centrale al cărei mandat îl execută. De aceea astfel de servicii rămân dependente de autoritatea centrală, legea denumindu-le descentralizate, ele fiind în relitate deconcentrate, în sensul că există o largă putere de decizie a acestor servicii publice, dar ele se află sub controlul ierarhic direct al ministerelor sau altor autorități administrative centrale10. c) Principiul eligibilității autorităților administrației publice locale Acest principiu se referă la faptul că autoritățile administrației publice locale, respectiv consilierii județeni, cei locali, dar și primarii sunt aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Principiul este formulat lapidar în Constituție: “autoritățile publice prin care se realizează autonomia locală în comune și orașe, sunt consiliile locale alese și primarii aleși în condițiile legii (art. 120 alin.1) și consiliul județean ales în condițiile legii (art. 121 alin. 2)” Rezultă că revine în sarcina Parlamentului ca prin lege, să stabilească componența principiului eligibilității autorităților administrației publice locale.11 Alegerea autorităților locale reprezintă garanția asumării răspunderii colectivităților locale pentru realizarea propriilor interese pentru menținerea controlului direct asupra autorităților pe care și le-au ales și nu în ultimul rând o reală posibilitate de participare la gestiunea treburilor publice locale și la stabilirea autorităților alese, acestea neputând fi demise sau dizolvate decât în mod excepțional. Prin natura competențelor atribuite de către legiuitr acestor autorități publice locale se face o separare a intereselor locale de cele generale, naționale și în același timp interesele locale se circumscriu celor generale.

d) Principiul legalității Conform acestui principiu toate activitățile administrației publice locale trebuie îndeplinite cu respectarea legilor și a actelor normative în vigoare. Potrivit art.51 din Constituția României, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, ceea ce a determinat legiuitorul constituțional ca în art.119 intitulat “principii de bază” să nu mai reitereze acest principiu al legalității, aspect ce a fost nesocotit de legiuitor și atunci când a redactat și adoptat Legea administrației locale n.69/1991 în forma sa inițială. Prin modificări aduse Legii 69/1991, prin Legea 24/1996, în textul art.1 din legea administrației se înscrie printre alte principi și acela al legalității. Principiul legalității presupune stabilirea prin lege a atribuțiilor și a modului de organizare și funcționare a administrației publice locale, relațiile cu celelalte autorități și instituții publice, obligații, răspunderi, etc. Aceasta presupune ca însăși reglementarea să fie făcută în conformitate cu principiile generale din Constituție, cu limitarea abuzurilor în ceea ce privește tendința înființării unor structuri birocratice nejustificate, ci numai în condițiile legii. De asemenea, autoritățile autonome ale administrației publice locale trebuie să respecte nu numai drepturile și libertățile expres prevăzute de lege ci, și interesele legitime ale colectivității și ale fiecărui membru al acesteia, responsabilitatea membrilor ce compun sau constituie autoritățile publice locale, etc12.

e) Principiul consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit Reprezintă un principiu consacrat de art.1 din legea administrației, are la bază norme constituționale și este în conformitate cu dispozițiile Cartei Europene a autonomiei locale, adoptată la 15 octombrie 1985 la strasbourg – și ratificată de România prin Legea199/1997. Modalitățile de consultare se realizează prin intermediul referendumului local.13 Problemele locale de interes deosebit avute în vedere de textul amintit rămân la aprecierea autorităților locale și au în vedere, situații care nu sunt curent întâlnite în activitatea autorităților locale, care implică participarea cetățenilor prin taxe speciale, facilități generalizate pentru anumite categorii de cetățeni etc. și care prin supunerea aprobării deciziei pe calea referendumului se creează premisele unei acțiuni susținute din partea cetățenilor.

CAPITOLULUL II.

ADMINISTRATIA PUBLICA LOCALA IN SISTEMUL CONSTITUTIONAL ACTUAL AL ROMANIEI

2.1.Institutiile central si institutiile locale

Instituțiile care acționează la nivelul administrației publice centrale din România sunt, conform legii, în număr de 28, printre acestea incluzându-se ministerele, precum și alte autorități centrale independente, cum ar fi Serviciul Vamal, sau Biroul Național de Statistică. În categoria administrațiilor publice locale se includ prefecturile (ca organisme de reprezentare a Guvernului în teritoriu, având rol legislativ), consiliile județene, locale, orășenești și comunale, precum și primăriile (ca autorități executive menite să pună în aplicare la nivel local deciziile adoptate de către prefecturi sau de către autoritățile centrale abilitate). În România autoritățile publice locale se constituie și funcționează la nivelul unităților teritorial-administrative (județe), precum și la nivelul municipiilor, orașelor și comunelor. Satele și cătunele sunt unități administrative fără organisme proprii de conducere, ele aparținând din acest punct de vedere de autoritățile comunelor învecinate. Prefecturile reprezintă instituții publice cu personalitate juridică care se organizează și funcționează în fiecare județ și în municipiul București, cu rolul de a îndeplini atribuțiile si prerogativele conferite prefectului prin Constituție, Legea Administrației Publice Locale și prin alte acte normative. Prefectura are rolul de a reprezenta Guvernul în teritoriu și de a aplica și implementa deciziile acestuia la nivelul comunităților locale. Întrucât prefectura este o autoritate locală cu rol de reprezentare, ea este condusă de către un prefect, care este numit de către Guvern, la recomandarea Ministerului Internelor și Reformei Administrative. Consiliul județean este autoritatea administrației publice de la nivel județean, cu rol de coordonare a activității consiliilor comunale și orășenești, în vederea realizării serviciilor publice de interes județean. Consiliile locale, municipale, orășenești și comunale sunt autorități colegiale ale administrației publice locale, ce se bucură de un statut autonom, în sensul că ele deliberează asupra intereselor specifice ale colectivităților locale și decid cu privire la modul de realizare a acestora fără niciun amestec din partea autorităților administrației de stat. Primăriile sunt instituții publice, cu activitate permanentă, care aduc la îndeplinire efectivă hotărârile Consiliilor Locale și soluționează probleme curente ale colectivităților în care funcționează. Primăriile sunt instituții cu personalitate juridică, având la nivelul colectivităților locale rolul de putere executivă. Ele sunt conduse de către un primar, care este ales direct de către cetățeni prin vot egal, direct, secret și liber exprimat. Din punct de vedere teritorial-administrativ România este divizată în 41 de județe, la care se adaugă și municipiul București, care din punct de vedere administrativ are aceleași prerogative cu cele ale unui județ. Cele 41 de județe sunt: Alba, Arad, Argeș, Bacău, Bihor, Bistrița-Năsăud, Botoșani, Brăila, Brașov, Buzău, Călărași, Caraș-Severin, Cluj, Constanța, Covasna, Dâmbovița, Dolj, Galați, Giurgiu, Gorj, Harghita, Hunedoara, Ialomița, Iași, Ilfov, Maramureș, Mehedinți, Mureș, Neamț, Olt, Prahova, Sălaj, Satu-Mare, Sibiu, Suceava, Teleorman, Timiș, Tulcea, Vâlcea, Vaslui, Vrancea. Totodată, România este divizată în 2.686 de comune, 166 de orașe și 103 municipii. Comunele, orașele și municipiile au propriul Consiliu Local, care este condus de un primar, decis în urma alegerilor locale organizate la fiecare 4 ani. În afară de împărțirea pe județe, România este împărțită și în opt regiuni de dezvoltare, corespondente nivelului NUTS-II de diviziuni al UE, dar fără a avea capacități administrative. Regiunile de dezvoltare sunt folosite în special pentru coordonarea proiectelor de dezvoltare regională. Aceste regiuni de dezvoltare sunt: Regiunea Nord-Est, cuprinzând județele: Iași, Botoșani, Neamț, Suceava, Bacău, Vaslui. Regiunea Vest, care cuprinde județele: Arad, Caraș-Severin, Hunedoara, Timiș. Regiunea Nord-Vest, care cuprinde județele: Bihor, Bistrița-Năsăud, Cluj, Maramureș, Satu-Mare și Sălaj. Regiunea Centru, care cuprinde județele: Alba, Sibiu, Mureș, Harghita, Covasna și Brașov. Regiunea Sud-Est, care cuprinde județele: Tulcea, Vrancea, Galați, Brăila, Buzău și Constanța. Regiunea Sud (Muntenia), care cuprinde județele: Argeș, Dâmbovița, Prahova, Ialomița, Călărași, Giurgiu și Teleorman. Regiunea București-Ilfov, care cuprinde municipiul București și județul Ilfov.

2.2.Cadrul legislastiv de organizare

Sistemul actual al administratiei publice din Romania si institutiile sale caracteristice, autonomia si descentralizarea, nu sunt o noutate in sistemul constitutional romanesc; ele au, de fapt, o indelungata traditie in viata administrativa a societatii romanesti, cu sorginte in a doua jumatate a secolului al XIX-lea.

Administrarea intereselor locale si judetene, in primele noastre sisteme constitutionale, s-a incredintat judetului si comunei rurale si urbane, care erau circumscriptii teritorialeale statului investite cu personalitate juridica.

Baza acestui sistem de organizare a vietii locale a fost Regulamentul Organic din 1831, care, pentru inceput, recunoaste numai oraselor un drept de autonomie “prin sfaturi orasenesti alese de catre locuitorii acestor orase”.

Ideea autonomiei, in fapt, a unei administratii publice localeautonome a devenit apoi un punc programatic in revendicarile Revolutiei de la 1848 din cele doua Principate, cerandu-se “dreptul pentru fiecare judet de a-si alege dregatorii sai”.

Conventia de la Paris din 1858 a reluat aceste deziderate, iar statutul lui Cuza din 1864 le recunoaste ca principii de organizare ale statului modern roman. Drept urmare, Legea Comunala din 1.04.1864 si cea de infiintare a Consiliilor judetene din 2.04.1864 le realizeaza, recunoscand personlitatea juridica a comunelor si judetelor, le doteaza, totodata, cu organe deliberative si executive alese ce reprezentau interesele locale ale colectivitatilor respective.

Constitutia din 1 iulie 1866 proclama ca administrarea intereselor colectivitatilor locale se realizeaza prin “ institutiile judetene si comunale” ( art. 4), reglementate prin legi, care au la baza “ descentralizarea administratiunei mai completa si independenta comunala” (art. 107 si 108), declarandu-se principial autonomia locala.

Constitutia din 1923 statueaza despre institutiile judetene si comunale, in art.41 si 108, stabilind ca acestea sunt reglementate prin legi ce “vor avea la baza descentralizarea dministrativa, iar membrii consiliilor judetene si consiliilor comunale sunt alesi de catre cetatenii romani prin vot universal, egal, direct, secret, obligatoriu si cu reprezentarea minoritatilor” la care se puteau adauga “ prin lege” si “ membrii de drept si membrii cooptati”4.

Potrivit prevederilor Constitutiei din 1991, la nivelul unitatilor administrativ teritoriale exista o administratie locala formate din serviciile publice descentralizate ( corect , desconcentrate) ale autoritatilor administratiei publice centrale de specialitate, inclusiv prefectul ca serviciu desconcentrat al Guvernului ( “reprezentant”) si care constituie o administratie locala a statului numite si , pe de alta parte, autoritati administrative autonome ale comunelor si oraselor, constituind primul nivel al administratiei publice locale si autoritati judetene, cel de-al doilea nivel al administratiei publice locale autonome, autoritatile mentionate reprezentand administratia publica locala aleasa.

Delimitarea dintre cele doua componente ale administratiei locale se realizeaza prin regimurile diferite care se aplica fiecarei dintre componente. Primeia, constituind ansamblul serviciilor statului, i se aplica un regim desconcentrat, iar cele de a doua , reprezentata de autoritati alese de colectivitatile locale, un regim descentralizat, autonom.

Cele doua subsisteme ale administratiei publice nu sunt izolate, ci, dimpotriva, activitatea lor se interfereaza, fiind chiar intr-o relatie de interdependenta.

Art.120 (1) din Constitutia romaniei arata ca autonomia locala in comune si orase se realizeaza prin doua autoritati, Consiliul local si respectiv primarul, ambele alese in conditiile legii.

Prin urmare, in comune, orase si municipii functioneaza, ca autoritati ale administratiei publice prin care se realizeaza autonomia locala, consiliile locale si primarii. In cazul municipiilor functioneaza aceleasi autoritati, ele putandu-se organiza si la nivelul subdiviziunilor administrativ – teritoriale ale acestora.

Statutul consiliilor locale si al primarilor in ceea ce priveste autonomia locala este definit de Constitutie si de Lega administratiei publice locale nr. 215/ 2001, ambele autoritati fiind supuse rolului deautoritati administrative autonome in rezolvarea treburilor publice din comune si orase.

Din acest punct de vedere se impune a se face o distinctie intre treburile publice din comune si orase si treburile publice care depasesc sfera locala, intrand in interesul general asupra caruia pot opera alte servicii ale administratiei publice.

2.3.Alte institutii de specialitate

In afara de ministere, in cadrul administratiei publice centrale functioneaza si alte organe, cu competenta de specialitate, purtand diverse denumiri, ca de exempu:

Agentii ( Agentia Romana de Dezvoltare);

Comisii ( Comisia Nationala pentru Controlul Activitatii Nucleare);

Institute ( Institutul Roman de Standardizare);

Oficii ( Oficiul de Stat pentru Investitii si Marci);

Centre ( Centrul “Euroatlantic” Bucuresti);

Fundatii (Fundatia Culturala Romana);

Administratii ( Administratia Nationala a Rezervelor Materiale);

Comitete ( Comitetul National pentru Protectia Copilului);

Secretariate ( Secretariatul de Stat pentru Persoane cu Handicap);

Birouri ( Biroul Roman de Metrolegie Legala).

2.4.Prefectul si reprezentantii guvernului in teritoriu

Definitie: Potrivit Constitutiei (art.123), prefectul este un organ unipersonal, competent sa emita, in exercitarea prerogativelor sale si in conditiile prevazute de lege, pe calea unor manifestari de vointa unilaterale, acte juridice obligatorii.

Desi organ unipersonal, asa cum se intampla in cazul celor mai multe organe de acest fel, in practica, si prefectul, pentru a-si indeplini atributiile, este incadrat intr-o structura organizatorica, formata in cea mai mare parte din functionari publici, dotata cu mijloace financiare, si materiale, a carei sarcina este sa desfasoare o activitate de pregatire a masurilor luate de el sau sa contribuie la punerea lor in executare, fara ca acesti functionari sa fie investiti cu competenta de a emite ei insisi, pe cale unilaterala, acte obligatorii, pe langa care functioneaza5.

Aceasta structura organizatorica, formata dintr-un numar de servicii functionale, avand in frunte pe prefect, careia ii revine sarcina de qa sta la dispozitie prefectului, in vederea indeplinirii atributiilor care ii revin conform Constitutiei si legii organice, formeaza institutia prefecturii.

Prefecturile sunt institutii publice, conduse de prefecti. Organizarea si rolul prefecturilor se dezvolta pornind de la un personaj central, situat la confluenta actiunii politice cu cea administrativa – prefectul.

Acesta conduce serviciile prefecturii, alcatuite din functionari de cariera, ce actioneaza pentru organizarea executarii la executarea in concret a legii in realizarea competentelor prefectului, competente date pentru indeplinirea unor sarcini ale sistemului administratiei publice.

Prefectura reprezinta o componenta a administratiei statale, desconcentrata in circumscriptia administrativ –teritoriala a statului cu gradul cel mai mare de extensie- judetul.

In judetele cu suprafata intinsa, cu localitati amplasate la mari distante de resedinta judetului, prefectul poate organiza oficii prefecturale, care functioneaza in subordinea sa directa.

Oficiile prefecturale asigura indeplinirea atributiilor specifice aparatului tehnic de specialitate al prefecturii in localitatile situate in zona teritoriala aferenta.Modul de organizare a oficiului si nominalizarea localitatilor arondate acestuia se stabilesc prin ordin al prefectului.

Conducerea operativa a aparatului tehnic de specialitate al prefecturii se exercita de catre un secretar general avand studii superioare, de regula juridice sau administrative.

Avand in vedere rolul important de supraveghetoral respectarii legii in activitatea autoritatilor locale, putem reliefa relatiile de control in care se afla prefectul cu consiliile locale, primarii si Consiliul judetean. Este vorba de un control stabilit de legesi nu de unul izvorat din relatii de subordonare ierarhica.

Tinand seama de competenta generala pe care o are Guvernul de a conduce intraga administratie publica la nivel national, putem aprecia dreptul de control de legalitate al prefectului ca expresie a relatiilor de control existente intre organul central al administratiei publice si autoritatile locale, consilii si primari. Trebuie remarcat insaca autoritatea Guvernului asupra consiliilor locale si judetene trebuie exercitata strict in limitele legii si cu respectarea autonomiei functionale a acestora.

Asadar, la nivelul judetului ca circumscriptie administrativa a statului, se intalnesc componentele subsistemului administratiei publice statale – prefect, servicii locale, care, in baza prevederilor art. 123 din Constitutia Romaniei, dispune: “ Guvernul numeste cate un prefect, ca reprezentant al sau, in fiecare judet , si in Municipiul Bucuresti.”

Rezulta, asadar, ca prefectul este numit in functie printr-un act deautoritate, si nu ales. Singura autoritate publica abilitata sa numeasca prefectul este Guvernul, si nu primul ministru, Presedintele Romaniei sau Parlamentul.

Actul juridic prin care este numit prefectul este Hotararea de Guvern, act administrativ, instrument juridic de realizare a competentelor Guvernului.

Potrivie principiului simetriei, atat numirea, cat si eliberarea din functie a prefectului se efectueaza prin hotarare de Guvern, acelasi organ apreciind asupra conditiilor cerute de lege si oportunitatii numirii sau eliberarii din functie.

Putem vorbi de o dubla dimensiune, politica si tehnica a prefectului.

Pe de o parte, acesta este reprezentantul “ puterii”, iar, pe de alta parte, este depozitarul autoritatii statului in judet.

Prefectul este subordonat politic Guvernului care l-a desemnat. El este insarcinat cu punerea in aplicare a orientarilor politice ale Guvernului in functie, avand si o misiune generala de informare a puterii Executive asupra starii judetului in care actioneaza.

Dincolo de rolul sau polititic si protocolar, prefectul exercita importante atributii administrative: reprezentarea statului, mentinerea ordinii publice, controlul activitatii autoritatilor locale.

De asemenea , prefectul este singurul competent a se exprima in numele statului in fata Consiliului judetean.

El poseda o competenta exclusiva pentru asigurarea ordinii publice in spatiul care excede teritoriul unui oras sau comune, iar acolo unde primarii nu-si indeplinesc atributiile legale pentru asigurarea ordinii publice, compromitand functionarea serviciilor publice si aplicarea legilor, prefectul trebuie sa se poatea substitui acestora.

Conform prevederilor art. 133 (1) ale Legii 215/2001, prefectul conduce activitatea serviciilor publice descentralizate ale ministerelor si ale celorlalte autoritati ale administratiei publice centrale de specialitate, organizate la nivelul unitatilor administrativ – teritoriale.

Autoritatea prefectului reflecta si dorinta de a instaura un echilibru intre unitatea statului si descentralizarea administratiei publice. Fata de reprezentantii alesi ai colectivitatilor locale in consilii, care dispun care dispun de largi competente administrative, prefectul reprezinta singurul interlocutor capabil sa angajeze statul si sa actioneze in numele acestuia.

In temeiul Constitutiei din anul 2003, prefectul apare in raporturile lui cu celelalte organe ale administratiei publice si cu administratii, in trei ipostaze diferite:

Reprezentantul Guvernului pe plan local;

Conducatorul serviciilor publice ale ministerlor si celorlalte institutii centrale desccocentrate in unitatile administrativ teritoriale;

Autoritate chemate sa veghezela respectarea legii de catre autoritatile publice locale.

Prefectul, fiind strict subordonat Guvernuluui, apare ca un organ de desconcentrare si nu de descentralizare administrativa.

Prefectul, are o misiune generala de informare, de a tine la curent guvernul cu cerintele colectivitatilor locale din judet, cu evolutia opiniei publice, urmarind sa orienteze aceasta opinie in directia politicii si programului Guvernului.

Prefectul asigura un rol esential de comunicare intre autoritatile centrale ale statului si cetateni. El explica prin comunicate, conferinte de presa etc. politica Guvernului, masurile si reglementarile deosebite aparute si informeaza Guvernul asupra situatiei economice, sociale, culturale si administrative a judetului, inclusiv asupra realizarii programului de guvernare.

In conformitate cu prevederile art. 134 din Legea administratiei publice locale, prefectul “prezinta anual , Guvernului, un raport asupra stadiului realizarii sarcinilor ce ii revin asupra programului de guvernare, precum si in legatura cu controlul exercitat asupra legalitatii actelor administratiei publice locale”.

De asemenea, prefectul reprezinta autoritatile statului la diverse ceremonii, comemorari si alte manifestari oficiale, prezentand mesaje din partea autoritatilor pe care le reprezinta.

Conform prevederilor art. 137 din Legea nr. 215/2001, pentru indeplinirea atributiilor ce ii revine, prefectul emite ordine cu caracter normativ sau individual.

2.5.Consiliul Local-Natura si Organizare

Consiliul local este o autoritate colegiala a administratiei publice locale, aleasa in vederea solutionarii problemelor de interes local ale comunei, orasului sau municipiului.

Aceasta autoritate se bucura de un statut autonom, in sensul ca delibereaza asupra intereselor specifice ale colectivitatilor locale si hotaraste cu privire la modul de realizare a acestora, fara vreun amestec din partea autoritatilor administratiei publice judetene.

Consiliile locale, asa cum au rezultat ele din alegeri, sunt responsabile, in exclusivitate de modul de gestionare a acestor interese.

Raspunderea lor ploitica este numai de ordin electoral, pentru ca ele sunt inzestrate cu competenta specifica administratiei locale, pentru adecide asupra modului de solutionare a problemelor administrative ale colectivitatii locale. Autonomia acestor autoritati colegiale rezida in autoorganizarea acestora, sub toate aspectele. Ele receptioneaza cererile si informatiile din mediul local si adopta hotarari privitoare la administrarea treburilor publice locale.

In privinta alegerii consiliilor locale si a primarilor este necesar sa subliniem ca legislatia in vigoare a adoptat solutia alegerii prin vot direct a ambelor autoritati ale administratiei locale. Formula cea mai utilizata, pe plan european, o constituie alegerea directa a consilierilor municipali, din randul acestora fiind desemnat primarul.

In conditiile in care legitimitatea Consiliului local si a primarului este aceeasi, neaccepandu-se formula alegerii indirecte a primarului, este firesc ca legiuitorul sa stabileasc relatiile dintre cele doua autoritati.

Pe aceasta baza, in Legea administratiei publice locale nr. 215/2001 se precizeaza ca orgasnul deliberativ il constituie Consiliul local, iar cel executiv este primarul. Calitatea primarului de organ executiv deriva atat din faptul ca el este cel care raspunde de aducerea la indeplinire a hotararilor Consiliului local, cat si din faptul ca el este cel care trebuie sa puna in practica dispozitiile privitoare la realizarea in colectivitatile umane de baza a dispozitiilor legii si a celorlalte acte normative.

Consiliile locale sunt compuse din consilieri alesi prin vot universal, direct, egal, secret si liber exprimat. Numarul consilierilor varaza intre 9 si 31, in functie de populatia comunei, orasului sau municipiului, exceptie facand Municipiul Bucuresti, unde numarul consilierilor este de 55.

2.6.Consiliul Judetean

In terminologia Constitutiei, Consiliul Judetea reprezinta o autoritate a administratiei publice pentru coordonarea activitatii consiliilor comunale si orasenesti, in vederea realizarii serviciilor publice de interes judetean.

Legea administratiei publice locale defineste Consiliul judetean ca autoritate a administratiei publice judetene, consacrand in mod implicit regula potrivit careia judetul este o colectivitate locala , intermediara intre orase si comune, pe de o parte, si stat, pe de alta parte. Aceasta colectivitate locala dispune de propria sa administratie, aleasa in conditiile legii.

Consiliile judetene sunt compuse din consilieri, numarul acestora fiind determinat de lege, in functie de numarul populatiei: 31 in cazul judetelor cu o populatie de pana la 350.000 locuitori, 33 in cel al judeteloral caror numar de locuitori se situeaza intre 350.000 si 500.000 de locuitori, 35 in cel al caror numar de locuitori se situeaza intre 500.000 si 650.000 si 37 in judetele cu peste 650.000 locuitori.

Alegerea consilierilor judeteni are loc prin vot direct in conditiile Legii nr. 70/1991, republicata.

Atributiile Consiliului judetean sunt legate de exercitarea functiei de coordonare a activitatii consiliilor comunale si orasenesti, in vederea realizarii serviciilor publice de interes judetean.

Pentru realizarea acestei functii, Consiliul judetean are atributii privitoare la organizarea siconducerea serviciilor publice judetene, adoptarea de programe si prognoze de dezvoltare economico- sociala a judetului, stabilirea orientarilor generale in domeniul urbanismului si amenajarii teritoriale, administrarii domeniului public si privat al judetului, asigurarea construirii, intretinerii si modernizarii drumurilor de interes judetean si drumurilor de legatura cu judetele vecine, reorganizarea regiilor autonomede interes judetean5.

Consiliul judetea alege dintre consilieri, presedintele si vicepresedintele Consiliului judetean, adopta regulamentul consiliului aproba statutul personalului din serviciile publice judetene, organigramele si numarul de personal al acestora.

De asemenea, Consiliul judetean adopta bugetul judetean si stabileste impozite si taxe judetene, precum si taxe speciale pe timp limitat, in conditiile legii.

Atributiile economice ale Consiliului judetean se completeaza cu dreptul acestuia de a hotari asupra infiintarii de institutii si agenti economici de interes judetean, dobandirea, concesionarea sau inchiderea de bunuri din domeniul privat si de servicii publice de interes judetean, precum si participarea cu bunuri si capital la societatile comerciale, pentru realizarea de lucrari si servicii de interes judetean.

Consiliile judetene numesc si elibereaza din functie conducatorii agentilor economici de sub autoritatea lor, le controleaza activitatea si instituie norme orientative pentru regiile autonome sau pentru societatile comerciale pe care le infiinteaza.

Atributiile cosiliilor judetene se extind si in domeniul social, stiintific, cultural- artistic, sportiv si in probleme referitoare la tineret, asigurand conditii institutionale sau materiale in aceste domenii. Ele exercita si alte atributii stabilite de lege, cum ar fi atribuirea de denumiri de strazi, pieter si pentru alte obiective de interes local.

In principiu, mandatul Consiliului judetea este de 4 ani, consilierii exercitandu-si atributiile de la data expuneriijuramantului pana la intruniorea noului Consiliu judetean desemnat in urma alegerilor generale pentru consiliile judetene.

Consiliul judetea se intruneste o data la doua luni, in sedinte ordinare si ori de cate ori este necesar in sedinte extraordinare. Convocarea consiliului se face prin intermediul secretarului general al judetului, cu cel putin 5 zile inaintea sedintelor ordinare si cu cel putin 3 zile inaintea sedintelor extraordinare. Sedintele extraordinare se convoaca la cererea presedintelui, a cel putin o treime din numarul membrilor sai sau la solicitarea prefectului, adresata presedintelui Consiliului judetean, in cazuri exceptionale.

Convocarea se face in scris la domiciliul consilierului, se consemneaza in proces verbal al sedintei si va preciza data, ora, ordinea de zi a sedintei si locul acesteia.

In exercitarea atributiilor sale, Consiliul judetean emite anumite hotarari, care sunt acte administrative supuse contenciosului administrativ, fie de catre prefect, fie de catre persoanele interesate.

Potrivit art. 113 (1), Consiliul judetean alege dintre membrii sai, pe toata durata exercitarii mandatului, un presedinte si doi vicepresedinti.

Astfel in virtutea legii, presedintele Consiliului judetean asigura executarea hotararilor consiliului, exercita atributiile ce revin judetului in calitate de persoana juridica, sprijina activitatea institutiilor si a regiilor autonome de interes judetean, precum si alte atributii stabilite de lege sau de Consiliul judetean.

Atributiile firesti ale presedintelui Consiliului judetean sunt legate de calitatea sa de ordonator principal de credite: intocmirea proiectului de buget si a contului de inchidere a exercitiului bugetar, numirea si eliberarea din functie a personalului administratiei publice judetene, cu exceptia secretarului, precum si prezentarea de rapoarte consiliului cu privire la starea si activitatea administratiei judetului sau cu privire la starea economica a judetului.

In exercitarea atributiilor prevazute de lege, presedinteleconsiliului judetean emite dispozitii cu caracter individual, ele fiind supuse controlului judecatoresc, fie in baza legii contenciosului administrativ, fie in baza normelor dreptului comun.

2.7.Primarul. Rolul si atributiile

Alegerea primarului are loc in conditiile stabilita de Legea nr. 70/1991 privind alegerile locale. Pentru functia de primar, alegerile se desfasoara in circumscriptiile electorale organizate pentru alegerea consiliilor locale si sub conducerea acelorasi instante electorale.

Alegerea primarului se face in cadrul unui scrutin uninominal, in doua tururi de scrutin.

Conditiile de eligibilitate pentru functia de primar sunt circumscrise calitatii de cetatean roman (excluzandu-se dubla cetatenie) cu domiciliul pe teritoriul circumscriptiei electorale, varsta de 23 de ani. Sunt exceptati dela dreptul de a candida in alegeri militarii activi, judecatorii si procurorii, persoanele condamnate prin hotarare judecatoreasca definitiva pentru abuzuri in functii politice, juridice sau administrative, pentru incalcarea drepturilor fundamentale ale omului, pentru alte infractiuni intrnationale, in masura in care nu au fost reabilitate, precum si persoanele care au incheiat contracte cu administratia locala pentru executarea de lucrari, prestari de servicii ori de furnizare.

Incompatibilitatile functiei de primar sunt similare cu cele ale functiei de consilier local, la care se adauga:

orice functie de conducere din cadrul societatii comerciale, la care statul sau o unitate administrativ tyeritoriala este actionar majoritar, ori din cadrul societatilor nationale, companiilor nationale sau regiilor autonome;

orice alte activitati sau functii publice, cu exceptia functiilor didactice si a functiilor din cadrul unor fundatii ori organizatii neguvernamentale6.

Potrivit art. 72 (2) al Legiinr. 215/2001, mandatul primarului poate inceta inainte de termen in caz de:

demisie;

incompatibilitate;

schimbarea domiciliului intr-o alta unitate administrativ teritoriala;

imposibilitatea exercitarii mandatuluipe o perioada mai mare de 6 luni consecutiv, cu exceptia cazului suspendarii mandatului in situatia arestarii preventive;

constatarea, dupa validarea mandatului, ca alegerea s-a facut prin frauda electorala sau prin orice alta incalcare a Legii privind alegerile locale;

Condamnarea prin hotarare judecatoreasca ramasa definitiva, la o pedeapsa privata de libertate;

Punerea sub interdictie judecatoreasca;

Pierdere a drepturilor electorale;

Cand, in exercitarea atributiilor ce iii revin prin lege, a emis trei dispozitii cu caracter normativintr-un interval de trei luni, care au fost anulate de instanta de contencios administrativ, prin hotarare judecatorasca ramasa definitiva si irevocabila;

In caz de deces;

Ca urmare a rezultatului unui referendum local, organizat in conditiile legii7.

Demiterea primarului se poate face prin hotarare a Guvernului, la propunera prefectului, in conditiile legii. Ca si in cazurile de dizolvare a Consiliului local, demiterea primarului este supusa controlului judecatoresc, hotararea Guvernului putand fi atacata in fata instantei de contencios administrativ, fara a fi necesara efectuarea procedurii prealabile ceruta de lege. Pana la alegerea unui nou primar sau pe timpul suspendariidin functie a acestuia, in virtutea ordinii prefectului, ca urmare a unei anchete judiciare, atributiile acestuia se indeplinesc de catre un viceprimar desemnat de consiliu.

Suspendarea din functie a primarului poate fi dispusa de catre prefect numai la cererea motivata a instantei de judecata sau a Parchetului, in cazul arestarii preventive.

Atributiile primarului sunt dependente de calitatea acestuia de reprezentant al statului in unitatea administrativ teritoriala in care este ales. Primarul asigura respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor, a prevederilor Constitutiei, ale legilor si ale celorlalte acte normative emise de autoritatile statale. In aceeasi calitate, primarul indeplineste functia de ofiter de stare civila si conduce serviciile de stare civila si de autoritate tutelara.

In calitate de reprezentant al statului in comuna sau orasul in care a fost ales, primarul indeplineste sarcini ce-i revin din actele normative privitoare la recensamant, la organizarea si desfasurarea alegerilor, la aducerea la cunostinta cetatenilor a legilor.

Primarul poate solicita, inclusiv prin intermediul prefectului, in conditiile legii, concursul sefilor serviciilor publice descentralizate ( corect desconcentrate ) ale ministerelor si ale celorlalte organe centrale din unitatile administrativ teritoriale, daca sarcinile ce ii revin nu pot fi rezolvate prin aparatul propriu de specialitate.

Atunci cand actioneaza ca autoritate executiva a administratiei locale, primarul trebuie sa asigure executarea hotararilor consiliului local. Totodata primarul este abilitat de lege sa faca propuneri Consiliului local cu privire la organizarea referendumului local, la reglementarile locale privitoare la urbanism si amenajarea teritoriului, la proiectul de statut al personalului, numarul de personal si salarizarea acestuia. In aceeasi calitate, primarul este anbilitat de lege sa exercite atributii specifice in materie de buget local, ordine si liniste publica, salubritate, drumuri publice si circulatie rutiera, conducere aserviciilor publice locale si administrative a bunurilor comunei sau ale orasului, prevenire si limitarea urmarilor unor situatii exceptionale8.

In exercitarea atributiilor sale, primarul emite dispozitii , care sunt acte administrative supuse contenciosului administrativ. Unele din actele sale nu imbraca insa acest caracter si sunt supuse fie regulilor dreptului muncii (actele privitoare la angajarea unor functionari pe baza de contract de munca), fie celor specifice altor ramuri ale dreptului privat.

Astfel, primarul, in calitatea sa de reprezentant al persoanei juridice (comuna, orasul, municipiul), incheie acte juridice supuse regulilor dreptului civil sau comercial, care nu intra sub incidenta contenciosului administrativ.

In toate cazurile de invalidare sau de incetarea functieiprimarului inainte de termen se organizeaza noi alegeri, in termen de cel mult 60 de zile de la aparitia situatiei respective, acest termen putand fi prelungit numai in situatii exceptoinale.

CAPITOLUL III

DEZVOLTAREA ECONOMICA LOCALA

3.1. Consideratii generale

„Baza dezvoltării economico-sociale o reprezintă resursele endoene, inițiativa și activitatea antreprenorială la nivel local”, iar „definirea conceptului de „local” se face nu numai în legatură cu unitățile administrativ-teritoriale,comună, orașe ,județ ci și la nivel interregional și chiar transfrontalier”

În România conceptul de dezvoltare economico-socială locală (DESL) apare o dată cu manifestarea fenomenelor de descentralizare teritorială și deconcentrarea serviciilor publice.Abordarea acestui concept constă și din necesitatea integrării țarii noastre în structurile europene și din nevoia de dezvoltare a colectivităților teritoriale din România.

„Dezvoltarea locală este un proces de diversificare și de dezvoltare a activităților economice și sociale la nivelul unui teritoriu pornind de la mobilizarea și coordonarea resurselor și energiilor existente.”

Dezoltarea economică locală este la intersecția mai multor domenii de intervenție publică: politici urbane, politici de amenajare a teritoriului, descentralizare, politici industriale, politici sociale. Diferența dintre dezvoltarea locală și politicile de dezvoltare locală deoarece dezvoltarea locală poate apărea și în mod spontan, fără intervenție publică.

Obiectivul de bază al dezvoltării economice locale reprezintă înlăturarea obstacolelor din calea dezvoltării economice și îmbunătățirea mecanismelor de funcționare eficientă a pieții. Alte obiective se referă la orientarea eforturilor spre oferirea asistenței sectorului de afaceri existent, încurajarea deschiderii de noi afaceri prin identificarea noilor nevoi ale oamenilor, atragerea investițiilor la nivel local și ridicarea nivelului de dezvoltare a infrastructurii. Pentru realizarea acestor obiective și atingerea scopului final este nevoie de a opera strict în direcțiile de dezvoltare economică a zonei respectiv, având ca perspectivă creșterea economică și îmbunătățirea calității vieții locuitorilor zonei.

Politicile de dezvoltare locală apar ca „un element de dinamică al noilor politici urbane”.

Între dezvoltarea locală și descentralizare este o legatura strânsă, fiind intr-un raport de influența reciprocă.Recunoașterea dezvoltării locale se înscrie în logica descentralizării, care trebuie concepută nu numai ca o reformă politică și juridică, ci și ca o politică economică. Astfel se favorizează o mai bună adaptare a serviciilor publice la nevoile utilizatorilor, dezvoltarea locală trebuie să se sprijine pe noțiunea de eficacitate și pe spiritul de a întreprinde.

Dezvoltarea locală, privită ca rezultat al strategiilor coerente la scară locală constituie un complement al politicilor industriale în susținerea întreprinderilor mici și mjlocii și în crearea de noi întreprinderi. Pe de altă parte dezvoltarea locală care se bazează pe coerența unei microsocietăți, pe solidaritatea persoanelor ce fac parte dintr-o comunitate , are multe puncte comune cu politicile sociale: crearea locurilor de muncă în apropierea zonelor rurale, realizarea unor activități economico-sociale stabile.

Dezvoltarea locală nu poate fi obiectul unei politici izolate chiar dacă se sprijină pe un domeniu și pe un tip de acțiuni privilegiate.”Intervențiile locale în favoarea dezvoltării nu pot fi definite decât în sens larg, înglobând intervenții ce vizează în mod tradițional domenii diferite”.

Această definiție se bazează pe punerea în valoare a unor caracteristici, dezvoltarea locală:

poate fi în același timp economică, socială, culturală

poate avea în vedere teritorii care să nu corespundă cu împărțirea administrativă

nu constituie apanajul micilor colectivități teritoriale, putându-se manifesta atât la nivelul unui județ cât și la nivelul unei regiuni.

Autoritățile publice locale trebuie să aibă un rol de „animare” economică și socială, ce trebuie să se bazeze pe cunoașterea proiectelor, pe difuzarea informației și pe coordonarea tuturor factorilor implicați în acest proces.

3.2.Strategia

Strategia este un plan general de atac, o abordare a unor probleme, o incercare de a folosi mijloacele si resursele de care dispunem pentru a atinge rezultatele pe care le avem in vedere. Strategia exista numai in măsura in care exista un scop.Strategia este un set de decizii ce ghideaza actiunile prezente si viitoare ale membrilor unei colectivitati sau organizatii. Este intalnita la toate tipurile de organizaŃii, mari, mici sau mijlocii, publice sau private. Este intalnita la toate nivele unei organizatii, de la nivelele cele mai inalte pana la nivel individual.

3.3.Reforma administrației publice

Dupa caderea regimului comunist, în România crearea unui sistem modern și eficient de administrației publică a fost considerată o prioritate pentru toate guvernele .Cauzele care au determinat imposibilitatea aplicării unei reforme reale administrației au fost:constrângeri financiare, lipsa de experiență în ceea ce privește structurile administrative alternative, absența unor reglementări clare privind personalul și structurile administrative, lipsa de pregătire a politicienilor și a funcționarilor publici pentru a răspunde cerințelor ce decurg din schimbarea rapidă a mediului.

Reforma administrației publice în România, asigură un proces de transformare de tip managerial-instituțional pe care îl traversează administrația publică, atât la nivel central cât și la nivel local.

Prioritățile în domeniul reformei administrației publice sunt direcționate pe descentralizare administrativă, modernizarea administrației publice, absorbția fondurilor structurale, profesionalizarea funcției publice și creșterea calității serviciilor publice.

Sistemul de management al administrației publice centrale dorește instituționalizarea unei practici de lucru eficiente, în sensul fundamentării deciziilor pe baza indicatorilor de performanță. Transferul de competențe de la nivel central la nivel local a necesitat creșterea capacității autorităților administrației locale de a le exercita în mod eficient, fiind necesar asigurarea unui grad mai mare de profesionalism în funcționarea autorităților administrației publice locale.În vederea eficientizării activității publice s-au creat: programul multianual de programare, schema tinerilor profesioniști fondul de modernizare, rețeaua națională de modernizare, asociațiile de dezvoltare intercomunitară, administratorul public,cadrul de auto-evaluare a modului de funcționare a instituțiilor publice.

Există numeroase motive pentru modernizarea structurală și funcțională a administrației publice din România, plecând de la necesitatea funcționării eficiente a instituțiilor guvernamentale în calitate de membru al U.E.:

motive economice : crestere economică redusă și diminuarea resurselor bugetare alocate administrației publice;

motive tehnologice : introducerea tehnologiei informațiilor în administrația publică;

motive instituționale : structura puternic ierarhizată trebuie înlocuită cu tipuri organizatorice bazate pe structuri descentralizate;

motive sociologice : nevoile cetațenilor, ca beneficiari ai serviciilor publice se schimbă.

Problemele de fond vizate de reforma administrației publice sunt:

întărirea capacităților în domeniul elaborării politicilor publice, îmbunătățirea calității legislației și adoptării aquis-ului comunitar, creșterea capacității Guvernului de a firija resursele către priorități;

dezvoltarea administrației publice locale

crearea unui corp stabil de funcționari publici competenți și neutri din punct de vedere politic;

În plan tactic reforma administrației publice trebuie să promoveze noile tehnologii în administrație, să imprime o dinamică favorabilă schimbării care să dureze, să asigure informarea permanentă a cetățenilor în legătură cu politica Guvernului.

Scopul reformei administrației publice este acela de a determina natura problemelor existente și de a propune soluțiile necesare, iar la nivel local de acrea administrații care să asigure dezvoltarea socio-economică.Obiectivele principale ale reformei vizează: restructurarea profundă a administrației publice centrale și locale( presupune un proces de modernizare și adaptare a administrației la realitățile economice și sociale,de reducere a cheltuielilor guvernamentale și dezvoltarea capacității de gestionare a autorităților locale), schimbarea de fond a raportului dintre administrație și cetățean, descentralizarea serviciilor publice și consolidarea autonomiei locale administrative și financiare(se urmărește accelerarea procesului de descentralizare a serviciilor publice și preluarea atribuțiilor de administrare și finanțare a unor activități de către autoritățile publice locale),depolitizarea structurilor administrației publice, stoparea birocrației în administrația publică, perfecționarea managementului în administrație (eficientizarea raporturilor dintre administrația publică centrală și locală și fundamentarea deciziilor privind politicile sociale pe baza studiilor), întărirea autorității statului și a răspunderilor acestuia, armonizarea cadrului legislativ cu reglementările Uniunii Europene.

Reușita comunității locale, în cadrul economic și administrativ este în strânsă corelație cu capacitatea de adaptare a acesteia la mecanismul pieței regionale sau naționale, acestea aflându-se într-o schimbare permanentă.Procesul de schimbare se desfășoară în condiții date zonei, cum sunt: factori geografici, istorici, culturali, sociali, administrativi.

În unele țari ale U.E. , autonomia dezvoltată de care dispun colectivitățile locale rezultată în urma procesului de descentralizare, favorizează concurența pe verticală și colectivitățile de același nivel în cadrul procesului de dezvoltare locală.

Dezvoltarea locală este procesul ce implică parteneriatul între autoritățile locale, mediul de afaceri și organizațiile non-profit care au ca obiectiv principal stimularea investițiilor, acestea generând o dezvoltare durabilă.

„ Dezvoltarea locală pune accentul pe potențialul existent al zonei sau localității și identifică organizațiile ce pot și trebuie să contribuie la creșterea potențialului comunității locale”.Acțiunile întreprinse în procesul de dezvoltare locală trebuie să aibă un impact pozitiv asupra viabilității întregii localități și nu numai asupra unui sector al economiei locale.

Dezvoltarea locală se referă la dezvoltarea capacității unei comunități locale de a stimula creșterea economică, prin crearea de noi locuri de muncă, dar si condiții pentru valorificarea trăsăturilor și oportunităților proprii scimbărilor rapide ce au loc în plan economic, social, cultural, tehnologic.

„Baza oricărui proces de dezvoltare locală o reprezină strategia de dezvolare locală în cadrul careia caracteristicile zonei trebuie să primeze.”

Planificarea strategică are o dublă misiune: mobilizarea potențialilor parteneri publici și privați de la nivelul local și realizarea unui echilibru între structurile ce compun dezvoltarea locală. „Strategia de dezvoltare locală este acțiunea ce are în vedere oportunitățile ca cerințe ale comunității locale, lucru ce impune luarea unor măsuri, în funcție de specificul zonei:

reabilitarea și modernizarea infrastructurii existente

extinderea investițiilor în infrastructură, factor- cheie în realizarea oricărui tip de dezvoltare

dezvoltarea și promovarea IMM-urilor, sector ce conduce la creșterea economică rapidă

promovarea activitățiilor în ramurile economice solicitate de colectivitatea locală și care au asigurate resursele necesare

alocarea resurselor necesare pentru finanțarea capitalurilor umane

extinderea și dezvoltarea piețelor

dezvoltarea de parteneriate între sectorul public și privat

sprijin financiar pentru unele utilități de interes public.”

3.4.Modele ale dezvoltării locale

Proceselor aferente dezvoltării locale li se subsumează procesele adiacente ce au ca obiectiv „ descentralizarea politicilor publice către administrațiile regionale sau locale, cooperarea și rețelele între diferitele nieluri ale administrației publice( locale, regionale, naționale) și aenții publici și privati.”Acțiunile necesare realizării politicii solicită un înalt grad de coordonare a administrațiilor și îmbunătățirea cooperării între oranismele publice și private.

„În România politicile de dezvoltare regională și locală implică patru niveluri:

european, pentru stabilirea normelor și obiectivelor generale

național, pentru adaptarea normelor mentionate la contextul național, precum și pentru monitorizarea implementării lor și furnizarea aistenței tehnice

regional, cu rol fundamental în selectarea proiectelor, alocarea resurselor pentru acestea și monitorizarea implementării lor

local, cu rol în antrenarea actorilor locali, elaborarea de proiecte și promovarea implementării acestora.”

Din acestă ierarhizare a politicii de dezvoltare rezultă două concluzii si anume:

eficiența procesului luării deciziei publice locale nu poate fi atinsă decât în contextul unei capacități ridicate de interacțiune a instituțiilor și autorităților locale

scopurile generale sunt stabilite de un nivel superior, prin consultarea tehnică și politică cu nivelurile inferioare.

Astfel putem vorbi de un sistem europen al dezvoltării regionale, în care gasim subsisteme ale dezvoltării locale.”Sistemul european al dezvoltarii regionale este un sistem cu o arhitectură mixtă, care încorporează mecanisme proprii de feedback și ale căror evoluții au finalități bine definite în cadrul normativ, european și național.”

Sisteme economico-administrative de dezvoltare locală

Varietatea modelelor sistemice ale acțiunilor publice materializate fie prin politici guvernamentale, afaceri publice sau politici de dezvoltare locală poate fi îmbunătățită.În acest sens ne putem referi la ipotezele modelului sistemic economico-administrativ al dezvoltării locale:

„existența a trei niveluri ale organizării sistemice: selector, transductor, realizator.”

în dezvoltarea locală, activitățile corespunzătoare nivelului selector aparțin instituțiilor sau autorităților publice (consilii județene, municipale) sau unor structuri asociative ale acestora și au ca scop fundamentarea strategiilor de dezvoltare locală, accesarea fondurilor structurale.

nivelul intermediar ce cuprinde activitățile desfășurate în operaționalizarea deciziilor, monitorizarea politicilor, evaluarea rezultataului și ipactul ecomomic și social.

Atât nivelul selector cât și nivelul intermediar (transductor) sunt specifice administrației publice locale asigurând rolul de procesor public al acestuia, și anume:

nivelul de bază – realizator- se suprapune peste activitățile actorilor economici ai dezvoltării locale

proiectarea unui sistem economico-administrativ de dezvoltare locală trebuie să aibă în vedere loica de acțiune a dezvoltării locale, care trebuie să îmbine eficiența proceselor econmice ale dezvoltării locale cu interesul public al colectivității locale.

În concluzie putem vorbi despre ipoteza conform căreia sistemul economico-administrativ de dezvoltare locală este constituit din două subsisteme principale, administrativ și economic.Acestea relationează prin mecanisme complexe ce decurg din cadrul legislativ, transferul de resurse și informații.

3.5.Suportul legislativ și instituțional al dezvoltării locale

În România conceptul de dezvoltare locală și-a facut simțită prezența odată cu manfestarea fenomenelor de autonomie locală și descentralizare a serviciilor publice.

Stabilirea cadrului legal ce reglementeaza conceptul de dezoltare locală, stabilirea obiectivelor acestui mod de abordare a dezvoltării, stabilirea instituțiilor și a instrumentelor necesare s-a făcut prin adoptarea Legii nr. 69/1991 privind administrația publică. Potrivit acestei legi consiliile locale au inițiativă și hotărăsc în problemele de interes local, astfel autoritățile administrației publice locale sunt principalii actori în dezvoltarea locală.

Evoluțiile în timp ale fenomnelor sau proceselor economico-sociale sunt prevăzute de prognozele bazate pe studiul proceselor care le determină apariția și evoluția.Pe baza prognozelor sunt adoptate de către autoritățile locale programe și planuri de dezvoltare în care sunt prezentate etapele de desfășurare a acestora pentru o anumită perioadă de timp.

Putem spune că misiunea strategiei este aceea de a ghida într-o perioadă de timp dat traseul dezvoltării locale, motiv pentru care dezvoltarea locală este cosiderată ca fiind un proces continuu de planificare și implementare a programelor și a politicilor de dezvoltare locală.

Așadar,dezvoltarea locală este în primul rând un proces care are anumite scopuri, dar scopul principal rămâne acela de îmbunătățiree a calității vieții, pentru întreaga cominitate locală.

Actele normative și legile apărute în domeniul administrației publice locale a contribuit la extinderea unei ramuri a dreptului, și anume dreptul administrativ. „Dreptul administrativ reglementează acele raporturi sociale care constituie obiectul activității administrative a statului și a colectivităților locale, realizate de către autoritățile administrației publice, cu excepția raporturilor sociale care se nasc în procesul realizării activității financiare a statului și a colectivităților locale”.

Administrația publică locală participă direct la realizarea de programe și prognoze de dezvoltare locală, județeană sau regională, precum și la coperarea internațională.

Și în România, activitatea de dezvoltare locală a căpătat o importanțaă deosebită în toate componentele sale.În domeniul juridic au fost elaborate în acest sens legi, hotărâri guvernamentale și alte acte normative.

Prima reglementare, în domeniu, a constituit-o Legea administrației pulice locale nr. 69/1991, lege care a fost modificată și completată prin Legea nr. 24/1996. În 2001, Legea nr. 69/1991, republicată, a fost înlocuită cu Legea nr. 215/2001 potrivit căreia principalele competențe și atribuții ale autorităților administraței publice locale, în domeniul dezvoltării locale, sunt:

avizarea sau aprobarea de studii, prognoze și programe de dezvoltare economico-socială, de organizare și amenajare a teritoriului, inclusiv participarea la programe de dezvoltare județeană, regională, zonală și de cooperare transfrontalieră.

stabilirea de măsuri necesare construirii, intreținerii și modernizării drumurilor, podurilor și a infrastructurii aprținând căilor de comunicație de interes local.

aprobarea documentațiilor tehnico-economice pentru lucrările de investiții de interes local și asigurarea condițiilor necesare, în vederea realizării acestora.

cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române sau străine, cu ONG-uri și cu alți parteneri sociali, în vederea finanțării și realizării in comun a unor acțiuni, lucrări sau proiecte de interes public local.

cooperarea sau asocierea cu alte autorități ale administrației publice din țară sau din străinătate, în vederea promovării unor interese comune.

Ulterior adoptării și publicării în M.O. al României, Legea nr. 215/2001 a fost modificată și completată printr-o serie de legi și O.U.G., legea în vigoare și în prezent este Legea 286/2006.

O altă reglementare care implică autoritățile administrației publice în procesul de dezvoltare locală este Legea nr.326/2001 – Legea Serviciilor publice de gospodărie comunală, cadrul juridic ce privește înființarea, organizarea, monitorizarea și controlul funcționării serviciilor publice de gospodărie comunală(județe, orașe, comune).

Serviciile publice de gospodărie comunală reprezintă „ansamblul activităților și acțiunilor de utilitate și de interes public, desfășurate sub autoritatea administrației publice locale, având drept scop furnizarea de servicii de utilitate publică, prin care se asigură”:

alimentarea cu apă

canalizarea și epurarea apelor uzate și pluviale

salubrizarea localităților

alimentarea cu energie termică produsă centralizat

alimentarea cu gaze naturale

alimentarea cu energie electrică

transportul public local

administrarea fdului locativ public

administratrea doeniuui public

Dezvoltarea și îmbunătățirea calitativă și cantitativă a serviciilor publice de gospoărie comunală, precum și a infrastructurii edilitare a localității reprezintă atribute prioritare și permanente ale autorităților publice centrale și locale.

Cu toate acestea, Legea nr. 51/2006 – Legea serviciilor comunitare de utilități publice, reprezintă moul cadru juridic și instituțional cu privire la înființarea, organizarea, gestionare, fianțarea, exploatarea, monitorizarea și controlul furnizării/prestării serviciilor de utilități publice.

Autoritățile administraței publcie locale, în exercitarea atribuținilor și competențelor ce le revinîn domeniul serviciilor de utilități publice urmarec:

elaborarea și aprobarea strategiilor proprii privind dezvoltarea serviciilor, a programelor de reabilitare, extindere și modernizare a sistemelor de utilitîți publice existente, precum și a programului de înființare a unor noi sisteme.

coordonarea proiectării și executării lucrărilor tehnico-edilitare intr-o concepție unitară și corelată cu programele de dezvoltare economico-socială a localităților.

contractarea sau arantarea împrumuturilor pentru finanțarea programelor de inestiții, ce au ca scop dezvoltarea, reailitarea și modernizarea sistemlor existente.

Trebuie menționat faptul că acțiunile respective au un rol deosebit de important în susținerea procesului de dezvoltare locală, atât în faza de programare cât și in faza de execuție.

O altă reglementare referitoare la dezvoltarea economico-socială a unităților administrativ-teritoariale este Legea nr. 350/06.06.2001, privind amenajarea teritoriului și urbanismului, al cărui scop este de armonizare la nivel teritorial, a politicilor economice, sociale, ecologice și culturale, stabilite la nivel național și local, pentru asigurarea echilibrului în dezvoltarea diferitelor zone ale țării, urmărindu-se creșterea coeziunii și eficienței relțiilor economice și sociale dintre acestea, pentru activitatea de amenajare a teritoriului și de stimulare a evoluției complexe a localităților prin realizarea strategiilor de dezvoltare locală pe termen scurt, mediu și lung.

Aând în vedere faptul că „dezvoltarea locală este o parte din economia regională”, se impune extinderea studiului de la nivel local, la nivel regional, corelând în acest fel toate mecanismele din unitățile administrativ-teritoriale(comună, oraș) cu regiunea de dezvoltare.

Pentru completarea cadrului legislativ necesar relizării politicii de dezvoltare regională și creării mecanismelor specifice și instrumentelor structurale, au fost adoptate numerase acte normative, legea în vigoare fiind în acest moment Legea nr.315/2004, privind dezvoltarea regională în România, în aceasta fiind definite obiectivele de bază ale politicii de dezvoltare regională, dupa cum urmează:

diminuarea politicilor regionale existente, prin stimularea dezvoltării echilibrate, recuperarea accelerată a întârzierilor în domeniul economic și social al zonelor mai puțin defavorizate, ca urmare a unor condiții istorice, geografice, economice, sociale, politice, precum și preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre

corelarea politicilor sectoriale gvernamentale la nivelul regiunilor prin stimularea inițiativelorși prin valorificarea resurselor regionale și locale, în scopul dezvoltării economico-sociale durabile și al dezvoltării culturale a acestora.

stimularea cooperării interegionale, interne și internaționale , transfrontaliere, inclusiv în cadrul euroregiunilor precum și participarearegiunilor de dezvoltare la structurile și organizațiile europene care promovează dezvoltarea economico-socială și instituțională a acestora, în scopul realizării unor proiecte de interes comun, în conformitate cu acordurile internaționale a care România este parte.

„Obiectivele prevăzute de această normă se realizează prin proiecte și programe care se finanțează din Fondul național pentru dezvoltare regională și din Fondul pentru dezvoltare regională, fond constituit din contribuțiile financiare ale consiliilor județene și Cosiliul General al Municipiului București.”

Instituțiile administrației publice locale au fost create în vederea rezolvării operative a cerințele colectivităților locale, prin cunoașterea exactă și completă a intereselor publice specifice. Rolul general al instituțiilor și organizațiilor publice este de a oferi produse și servicii publice de cea mai bună calitate în vederea satisfacerii nevoilor sociale (generale și specifice) ale membrilor comunității.

Instituțiile angrenate în procesul de dezvoltare locală „au ca rol principal urmărirea procesului prin care au loc importante transformări în structura economiei locale, utilizând în acest sens instrumentele necesare pentru punerea în aplicare a obiectului său de activitate.” Instituțiile dezvoltării includ entitățile de la nivel local, regional și național, având sarcini precise.

Strategia de dezvoltare locală necesită resurse financiare, cunoștințe și imaginație în domeniul dezvoltării locale.Trebuie să existe insituții cu rol bine determinat în identificarea și mobilizarea resurselor necesare procesului de dezvolare lcoală. Astfel „persoanele și instituțiile implicate în dezvoltarea unei zone sau a unei localități trebuie să fie atrase în procesul de creare a unei structuri instituționale responsabilă cu dezvoltarea locală”.

Instituțiile cu responsabilități în dezvoltarea locală trebuie să implice părțile interesate atât oficial cât și neoficial, deoarece fără implicarea acestora în procesul dezvoltării locale nu vor putea fi atinse obiectivele și programele stabilite în acest domeniu. Eficiența dezvoltării rezultă din stabilirea cu claritate a competențelor fiecărei instituții de la nivelul fiecarui palier , transpuse în proceduri operative sub forma responsabilităților.

O instituție implicată în acest proces de dezvoltare trebuie sa fie capabilă să realizeze următoarele patru activități:

cercetare – o acțiune care se bazează pe colectarea informațiilor despre nevoile pe care le au locuitorii acelei zone

furnizare de informații – aceasta se referă la furnizarea datelor despre activitățile care au fost identificate în cadrul localității respective și care trebuie implementate

marketing – structurat în funcție de strategiile de dezvoltare specifice alese

coordonare – coordonarea altor grupuri implicate în dezvolatarea lcoală

Instituțiile administrației publice care sunt direct implicate în dezvoltarea locală trebuie să includă în structura lor atât „servicii de specialitate în domeniul programării, cât și în domeniul executării proiectelor de dezvoltare locală”.Cu alte cuvinte autoritățile publice trebuie sa fie capabile să întocmească și să pună în implementare proiectele de dezvoltare locală.

Un aspect cheie al autorităților publice locale implicate în dezvoltarea locală reprezintă identificarea continuă a noilor cerințe în cadrul unităților administrativ-teritoriale, astfel se extinde procesul de dezvoltare locală la alte dimensiuni. Instituțiile trebuie să identifice în mod permanent noi activități și obiective de investiții care să conducă la îndeplinirea scopurilor pentru care au fost înființate. Astfel, putem trage concluzia că structura unei instituții, responsabilă cu dezvoltarea locală depinde de circumstanțele existente în comunitate. Indiferent de structura instituției, aceasta trebuie să îndeplinească doua caracteristici:

autoritatea – puterea de a acționa în numele comunității;

resurse umane, materiale, financiare – necesare pentru susținerea proiectelor de dezvoltare locală.

Sistemul autorităților și instituțiilor administrației publice , cu rol direct în dezvoltarea locală

3.6. La nivel central

Principalele atribuții ale instituțiilor administrației publice în acest domeniu, al dezvoltării locale se referă la :

politica denerală de prognoză, orientare, dezvoltare

asistență tehnică pentru implementarea acțiunilor în cadrul procesului de dezvoltare locală

activități prin care instituțiile centrale aduc semnificative economii de scară pentru infrastructură și prioiectele-cadru

relații de afaceri internaționale ăn proiecte transnaționale

schimburi largi de informații și experiență cu alte state

implementarea proiectelor pilot pentru dezvoltarea practicii inovative

Toate aceste responsabilități sunt realizate de administrația publică centrală, autoritatea executivă fiind reprezentată de guvern, ministere și alte organe de specialitate aflate în subordinea guvernului.De aici putem trage concluzia că guvernul este prima instituție cu rol direct în domeniul dezvoltării locale.

Dintre autoritățile ale administrației publice centrale un rol important în dezvoltarea locală îl au: Ministerul Administrației și Internelor, Ministerul Dezvoltarii Regionale si Turismului,Ministerul Mediului si Padurilor și Ministerul Agriculturii si Dezvoltarii Rurale.

Ministerul Administrațiilor și Internelor în domeniul dezvoltării locale are următoarele atribuții:

reglementarea și monitorizarea asociațiilor de dezvoltare care au ca obiect de activitate serviciile comunitare de utilități publice, parteneriatul și dialogul cu societatea civilă;

constituirea unei baze de date privind infrastructura tehnico-edilitară aferentă serviciilor de utilități publice și evoluția indicatorilor de performanță ai acestora;

perfecționarea cadrului legislativ și instituțional necesar întăririi capacității decizionale și manageriale a autorităților administrației publice locale;

crearea și perfecționarea cadrului instituțional și a instrumentelor necesare gestionării eficiente a fondurilor de investiții publice, inclusiv a fondurilor comunitare, destinate modernizării, dezvoltării și eficientizării serviciilor comunitare de utilități publice și a infrastructurii tehnico-edilitare;

îmbunătățirea capacității autorităților publice locale de a iniția, promova și implementa proiecte de investiții publice de interes local.

În vederea îndeplinirii atribuțiilor enumerate mai sus, Ministerul Administrațiilor și Internelor cooperează cu celelalte ministere și organe de specialitate, atât ale administrației publice centrale cât și locale.

Ministerul Dezvoltarii Regionale și Turismului își desfășoară activitatea în următoarele domenii: planificare strategică, cooperare transfrontalieră,transnațională și interregională, amenajarea teritoriului, dezvoltare regională, coeziune și dezvoltare teritorială, amenajarea teritoriului, dezvoltare imobiliară – edilitară. În ceea ce privește dezvoltarea locală Ministerul Dezvoltării Regionale urmărește:

elaborarea strategiilor, politicilor, programelor și reglementărilor specifice domeniului dezvoltării locale;

armonizarea implementării politicilor și programelor sectoriale;

asigurarea corelării politicilor și strategiilor sectoriale de dezvoltare, pentru asigurarea unei strategii guvernamentale durabile de dezvoltare la nivel național, regional, local;

Funcțiile pe care le exercită Ministerul Dezvoltării Regionale în vederea atingerii obiectivelor în domeniul dezvoltării locale sunt: de strategie, reglementare și avizare, reprezentare, autoritate de stat, administrare, implementare a programelor finanțate din fonduri structurale, monitorizare și control.În exercitarea acestor funcții ministerul are ca principale atribuții:

participă la sprijinirea dezvoltării capacității administrative a structurilor implicate în programele din domeniile sale de activitate,precum și la consolidarea parteneriatelor existente;

susține și mediază constituirea de parteneriate atât la nivel cantral cât și local;

asigură coordonarea metodologică a elaborării planurilor de dezvoltare teritorială națională și teritorială națională și regională;

asigură managementul fondurilor publice și comunitare alocate domeniului său de activitate;

elaborează sau avizează documentația de achiziție publică aferentă proiectelor finanțate din sfera sa de activitate;

inițiază împreună cu instituțiile de profil programe care sa sprijine pregătirea profesională a funcționarilor publici, din domeniul dezvoltării locale.

În concluzie, ministerul,susține și mediază constituirea de parteneriate în domeniul dezvoltării locale și în acelasi timp programează, coordonează, monitorizează și controlează utilizarea asistenței financiare nerambursabile acordate României de U.E. pentru programele de dezvoltare locală și regională.

Ministerul Mediului și Padurilor funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale și aplică strategia și programul Guvernului în vederea promovării politicilor în domeniul mediului și dezvoltării durabile. În vederea exercitării funcțiilor ministerul are urmatoarele atribuții:

elavorează strategii în domeniul mediului și asigură implementarea acestora;

stabilește măsuri care să asigure conformarea politicilor și programelor de dezvoltare regională și locală cu strategia națională de dezvoltare durabilă;

asigură controlul respectării de către toate persoanele reglementările din domeniul mediului ;

întreprinde acțiuni și inițiative pentru participarea României la acțiunile de cooperare bilaterală și multilaterală, la nivel regional și global pentru valorificarea facilităților de asistență financiară;

coordonează elaborarea poziției României în promovarea noului acquis de mediu la nivelul U.E.;

Ministerul Agriculturii și Dezvoltarii Rurale este organul responsabil cu elaborarea, reglementarea și implementarea politicilor agricole comunitare și naționale .Acesta elaborează și adoptă politici sectoriale în domeniulagriculturii, dezvoltării rurale, silvicultură și acvacultură.Principalele obiective în aceste domenii vizează:

absorbția fondurilor comunitare destinate finanțării acestor domenii;

accelerarea procesului de dezvoltare rurală;

susținerea financiară și fiscală a agriculturii prin programe multianuale;

Pentru a susține aceste obiective ministerul îndeplinește simultan funcțiile de strategie, reglementare, administrare, gestionare, autoritate de stat, autoritate de management. Ministerul Agriculturii și dezvoltării rurale asigură fluxul financiar al fondurilor destinate cofinanțării contribuției financiare a Comunității Europene pentru plata cheltuielilor aferente F.E.O.G.A., F.E.A.D.R.,la termenele prevăzute și asigură controlul privind operațiunile care fac parte din sistemul de finanțare prin F.E.O.G.A..

3.7. La nivel local

Potrivit legii, consiliile locale, comunale, orășenești, municipale și ale sectoarelor municipiului București sunt autorități prin intermediul cărora se realizează autonomia locală și descentralizarea serviciilor publice.

Principalele categorii de atribuții ale consiliilor locale, care privesc domeniul dezvoltării locale sunt:

Atribuții privind organizarea și funcționarea aparatului de specialitate al primarului, ale instituțiilor și serviciilor publice de interes local și ale societăților comerciale și regiilor autonome de interes local;

Atribuții privind dezvoltarea economico-socială și de mediu a comunei, orașului sau municipiului;

Atribuții privind administrarea domeniului public și privat al comunei,orașului și municipiului;

Atribuții privind gestionarea serviciilor furnizate către cetățeni;

Atribuții privind cooperarea interinstituțională pe plan intern și extern;

În ceea ce privește dezvoltarea economico-socială și de mediu în unitățile administrativ-teritoriale, consiliile locale aprobă documentațiile tehnico-economice pentru lucrările de investiții de interes local, strategiile de dezvoltare economico-socială și de mediu,documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism. De asemenea consiliile lcoale iau masurile necesare implementării și conformării cu prevederile angajamentelor asumate în procesul de integrare europeanădin domeniul mediului.

CAPITOLUL IV

IMPORTANTA PARTENERIATULUI IN DEZVOLTAREA LOCALA

4.1.Consideratii generale

Acțiunile de dezvoltare locală sunt implementate în marea lor majoritate, pe bază de proiecte.Un instrument destul de important în dezvolatarea locală îl reprezintă parteneriatul.

Întărirea capacității administrației publice locale de a realiza parteneriate locale reprezintă o modalitate eficientă de a îndrepta dezvoltarea locală în direcția dorită de comunitate și de a genera programe de dezvoltare la acest nivel

„Parteneriatul public – privat a fost definit în multe feluri.Unele definiții accentuează notiunea de cooperare dintre persoane și organizații din sectorul public și cel privat pentru un beneficiu mutual (Holland, 1984), altele asupra mobilizării unei coaliții de interese care se pregătește și acționează pe baza unei strategii(Bailey, 1994).”

„Parteneriatul poate fi definit ca un acord între două sau mai multe organisme, cu scopul realizării unui obiectiv cu impact pozitiv asupra dezvoltării locale și asupra pieței locale a forței de muncă”.

Un parteneriat public – privat poate fi realizat în diferite forme organizaționale depinzând de scară, complexitate și pozițiile actorilor implicați.Puctul de plecare pentru acest parteneriat este găsirea unui obiectiv comun pentru toți actorii implicați, dar aceștia își promovează în același timp propriile interese individuale sau organizaționale.

Parteneriatul dezvoltării locale,a cunoscut mai multe etape determinate de probleme tehnologice, sociale, economice. „În deceniul opt, parteneriatul era înțeles ca un acord între sectorul public reprezentat de autorități publice locale sau regionale și sectorul privat.” În acest tip de parteneriat rolul sectorului public era de a facilita obținerea diferitelor avize și autorizații pentru realizarea proiectului. Cu trecerea anilor complexitatea problemelor a dus la dezvoltarea unor noi tipuri de parteneriat.Astfel definiția parteneriatului a suferit trei modificări:

un număr mai mare de activități

un număr mai mare de parteneri

noi structuri de lucru și de partaj și asumarea riscului

Parteneriatul dezvoltării locale impune consensul între unități ale sectorului public și ale celui privat, în scopul furnizării de bunuri și servicii publice, în domeniul infrastructurii și în alte servicii complementare.Fiecare actor are definită partea de contribuție și modul de participare la rezolvarea problemelor pe care le are comunitatea locală.

Partenerii reprezentativi ai sectorului public, în cadrul parteneriatului dezvoltării locale, sunt guvernul, autoritățile administrației publice locale, iar asociații acestora provin din sectorul privat sau comunitar.

Domeniile de aplicare a parteneriatului local vizează urmatoarele domenii:

dezvoltare urbană;

dezvoltarea infrastructurii de susținere a afacerilor;

promovarea turismului;

protecția mediului;

marketingul localităților ;

încurajarea însușirii și transferul de tehnologie;

Pentru a se realiza o bună funcționare a parteneriatului, este necesar realizarea schimbului de informații și a cooperării, plecând de la premisa că există dorință de a dialoga deschis, concomitent cu crearea unui climat de interacțiune.Autoritățile publice locale trebuie să studieze și să analizeze toate informațiile relevante înainte de a se implica într-un parteneriat.

Potrivit rolurilor ce le revin, părțile implicate aduc în parteneriat resursele necesare astfel:sectorul privat (capital de investiții, cunoștințe în managementul proiectelor), sectorul public ( investiții de capital în infrastructură garanții),ONG-uri (cunoștințe și stabilitatea de a mobiliza anumiți actori).

Parteneriatul dezvoltării locale este un proces care se desfășoară în baza unui acord, având următoarele avantaje:

reducerea costurilor – administrațiile publice pot obține reducerea costurilor pentru proiectele de investiții, furnizarea serviciilor, întreținerea rețelelor de utilități

împărțirea riscurilor – riscurile (depășiri de costuri, dificultăți în îndeplinirea condițiilor de mediu, venituri insuficiente) sunt împărțite între administrațiile publice și partenerul privat.

îmbunătățirea calității serviciilor furnizate – parteneriatul poate aduce inovații în organizarea și funcționarea serviciilor (prin introducerea unor noi tehnologii)

creștera veniturilor – prin intermediul parteneriatului, administrațiile publice pot introduce anumite taxe de utilizare, care să reflecte costurile reale ale serviciului oferit. „Unitățile administrativ-teritoriale pot încasa impozite de la partenerii care exploatează obiective realizate în cadrul parteneriatului.”

implementarea eficientă – astfel se poate reduce atât timpul de implementare al proiectului cât și costul

beneficii economice – prin implicarea în parteneriate de dezvoltare locală, autoritățile locale contribuie la stimularea sectorului privat și implicit la crearea unor noi locuri de muncă.

„Într-o formulare generală,parteneriatul dezvoltării locale exprimă o modalitate de cooperare între o autoritate publică și sectorul privat, respectiv organizații negurvernamentale, asociații ale oamenilor de afaceri, ori companii, pentru realizarea unui proiect care produce efecte pozitive pe piața forței de muncă și în dezvoltarea locală.”

4.2. Aspecte manageriale și factori de reușită ai dezvoltării locale

Rolul administrațiilor locale în procesul de dezvoltare locală este acela de a obține “atractivități maxime pentru comunitățile” pe care le reprezintă.”Rolul managementul in procesul de dezvoltare locală este acela de a îmbunătăți activitatea și pozitia competitivă a localității intr-un mod armonios și durabil.” Managementul utilizat în procesul de dezvoltare locală trebuie să dezvolte o strategie, care sa ia în considerare relația dintre cererea de servicii, funcționarea localității (infrastructură, centre comerciale,zone industriale) și finanțarea acestor operațiuni. Astfel, managementul dezvoltării locale trebuie vazut ca fiind o activitate de integrare și coordonare a tuturor activităților publice și private dezvoltate la nivel local.

Luând în considerare cele menționate mai sus putem spune că “managementul dezvoltării locale poate fi considerat un proces de dezvoltare, execuție, coordonare și evaluare a strategiilor integrate cu ajutorul actorilor locali relevanți, în concordanță cu interesul public și țelurile sectorului privat, în cadrul politicilor naționale de dezvoltare, cu scopul de a identifica, a crea și a exploata potențialul local, în vederea dezvoltării durabile”

Procesul de dezvoltare locală este un proces de schimbare care se desfășoară în condițiile date zonei. La nivelul comunităților locale are loc elaborarea planului strategic de dezvoltare a comunității, ce are rolul de a schița drumul acesteia spre un viitor mai bun.Fiecare comunitate locală are caracteristici specifice care trebuie luate în seamă la proiectarea și aplicarea unei strategii de dezvoltare locală.Elementele care trebuie luate în considerare în elaborarea unei strategii de dezvoltare locală sunt de ordin economic, tehnologic, social, cultural și de mediu. Astfel obiectivele ,sunt alese în funcție de aceste elemente.

Managementul dezvoltării locale este un proces care cuprinde :

planificare strategică : proces prin care comunitățile locale pot să-și creeze o imagine proprie despre viitor, elaborând astfel mai multe etape de dezvoltare în funcție de resursele disponibile;

implementare strategiei: proces de alocare a resurselor în vederea sprijinirii strategiei alese;

control strategic: are ca scop identificarea erorilor sau neconcordanțelor ce pot apărea în procesul de implementare a strategiei de dezvoltare locală și corectarea acestora.

Existența unor strategii de dezvoltare locală coerente constituie cea mai bună garanție a utilizării optime a mijloacelor alocate pentru amenajarea teritoriului.Un aspect important în reușita dezvoltării locale îl constituie impactul intervenției locale asupra atragerii și mobilității întreprinderii.Realizarea concentrării spațiale a întreprinderilor reprezintă un avantaj, deoarece “aglomerarea activităților specializate într-un domeniu atrage industrii auxiliare”.

CAPITOLUL V

ROLUL FONDURILOR STRUCTURALE IN DEZVOLTAREA LOCALA

5.1.Romania in context european

Integrarea României la Uniunea Europeană trebuie interpretată ca fiind un proces care contribuie la dezvoltarea economică, țara noastră beneficiind ca și celelalte state membre de ajutor financiar prin Instrumentele Structurale.În contextul actual al României, în care încă se mai confruntă cu probele structurale destul de serioase, este nevoie de strategii care să aibă obiectiv prioritizarea și urmărirea politicilor de dezvoltare națională.

Deși în 2006, economia românească a înregistrat o creștere a PIB-ului de aproximativ 7%, iar această creștere a fost cu mult peste media europeană de 3,1 %, România încă suferă de pe urma unei structuri moștenite din trecut.

Accesul la Fondurile Structurale și de Coeziune dă posibilitatea României să dezvolte echilibrat regiunile rămase în urmă, să modernizeze infrastructura de transport și mediu, să sprijine dezvoltarea rurală, să creeze noi oportunități de ocupare a forței de muncă, mai ales în mediul rural, să promoveze politici sociale care să ducă la creșterea standardului de viață.

România are nevoie de programele structurale, atât pentru a recupera decalajul existent față de celelalte state membre, mult mai dezvoltate, cât și pentru o dezvoltare durabilă.Este necesară

5.2.Politica de coeziune

Politica de Coeziune, definită de articolul 158 al Tratatului Comunităților Europene, este necesară pentru promovarea “dezvoltării armonioase generale” a Comunității și cere o reducere a “disparitaților între nivelele de dezvoltare a variatelor regiuni și lipsa de progres a regiunilor defavorizate”, inclusiv pentru zonele rurale.”Politica de Coeziune a U.E. este o politică structurală în sensul că, prin aplicarea acesteia, se urmărește eliminarea sau măcar atenuarea decalajelor dintre regiunile și cetățenii Uniunii Europene în vederea unei dezvoltări echilibrate”.

Politica de coeziune economică și socială reprezintă o sumă de intervenții la nivel comunitar, incluzând, atât politica de dezvoltare regională (orientată, în principal, către reducerea disparităților teritoriale, regenerarea zonelor industriale în declin), anumite aspecte ale politicii sociale (combaterea șomajului pe termen lung, sprijinirea procesului educațional și de formare continuă), precum și o parte a politicii agricole comune (asistența acordată dezvoltării rurale).

Sursa: http://ec.europa.eu/inforegio

Obiectivele prioritare ale Fondurilor Structurale pentru perioada 2007 – 2013

Convergența – “reprezintă obiectivul prioritar și este destinat reducerii decalajului existent între difertite regiuni ale statelor membre vizând îmbunătățirea condițiilor de viață și de lucru, prin creșterea calității investițiilorîn capitalul fizic și uman, dezvoltarea economiei bazate pe cunoaștere, a cercetării și inovării, îmbunătățirea adaptării la schimbările de natură economică și socială, protecția mediului și eficiență administrativă”. Vizează regiunile care au un PIB/cap de locuitor mai mic de 75% din PIB-ul mediu al UE 25.În cazul României toate regiunile sunt eligibile pentru acest obiectiv. (Este finanțat prin FEDR, FSE, Fond de coeziune).

Competitivitatea regională si ocuparea fortei de muncă – este aplicabil în restul UE sau în168 de regiuni, reprezentând aproximativ 65% din populața UE – 27.Sunt eligibile regiunile care se află peste pragul de 75% din PIB-ul european.Aceasta “vizează îmbunătățirea competitivității, atractivității, și a gradului de ocupare a regiunilor prin anticiparea schimbărilor de ordin economic și social, prin îmbunătățirea și creșterea investițiilor în capitalul uman, prin promovarea economiei bazate pe cunoaștere , a cercetării și inovării, antreprenoriatului, protecției mediului și prin îmbunătățirea capacității de adaptare a angajaților și a firmelor la condițiile pieței.”Direcțiile de acțiune sunt, prin urmare, două: inovare și promovarea societății bazate pe cunoaștere, pe de o parte, și crearea de locuri de muncă, pe de alta.Unele propuneri formulate în cadrul Comisiei Europene ar include în obiectivul 2 și zone urbane dens populate cu grad avansat de sărăcie și criminalitate și/sau cu nivel scăzut al educației.

Cooperarea teritoriala europeană – are ca scop facilitarea cooperării transfrontaliere, transnationale și/sau interregionale între autoritățile locale și regionale. Populația care traiește în zone transfrontaliere ajunge la 181.7 milioane (37.5% din populația UE).

Sprijină politicile de adaptare și modernizare a educației, de creștere a calificării profesionale și de folosire eficientă a resurselor umane. Eforturile la nivel Comunitar se vor corela aici cu strategiile naționale și cu intervențiile la nivel regional. Partea Comunității, la rândul ei, se axează pe: (a) cooperarea transnațională, transfrontalieră și interregională; (b) dezvoltarea rurală și cooperarea transnaționalăpentru combaterea discriminării; (c) prevenirea inegalităților pe piața forței de muncă (Este finanțat de FEDR).

Criteriile de eligibilitate a repartizării pe obiective a fondurilor structurale sunt: populația eligibilă, prosperitatea națională și cea regională și rata șomajului, în special pentru obiectivele 1 și 2 , respectiv gradul de excludere socială, nivelul de pregătire profesională și de educație și rata participării forței de muncă feminine, pentru obiectivul 3.

Fiecare stat membru își stabilește prioritățile de finanțare în concordanță cu prioritățile europene: încurajarea inovării și a antreprenoriatului, accelerarea apariției economiei bazate pe cunoaștere și crearea de locuri de muncă mai multe și mai bune.Această direcție strategică se reflectă în modul în care sunt canalizate fondurile pentru susținerea Politicii de Coeziune:” 24% pentru inovare, 22% pentru transport, 22% pentru resurse umane, 19% pentru mediu și 13% în alte direcții”

5.3. Fonduri Structurale

Fondurile Structurale Comunitare sunt principalele instrumente ale Uniunii Europene pentru promovarea coeziunii economice și sociale și a solidarității.” Fondurile Structurale reprezintă un important complement al politicilor nationale și, atât direct cât și printr-un efect de pârghie, contribuie la dezvoltarea armonioasă a UE ca întreg, precum și la promovarea unui mediu durabil”. Ele au o mare importanță pentru a obtine o creștere durabilă a pieței muncii și a concurenței.

Instrumentele Structurale denumesc Fondurile Structurale și Fondul de Coeziune, luate în ansamblu. Mai mult de o treime din bugetul Uniunii Europene este destinat dezvoltării regionale și coeziunii economice și sociale, prin intermediul Fondurilor Structurale.

Instrumentele Structurale denumesc Fondurile Structurale și Fondul de Coeziune, luate în ansamblu. Mai mult de o treime din bugetul Uniunii Europene este destinat dezvoltării regionale și coeziunii economice și sociale, prin intermediul Fondurilor Structurale. Instrumentelor structurale le revin câteva cerințe:

influența considerabilă asupra rentabilității întreprinderilor;

câmpul larg de aplicare și efectul substanțial asupra economiei regiunilor țintă;

producerea de avantaje proporțional volumului lor;

să evite efectele contrarii celor așteptate, ca și crearea de noi necisități de finanțare.

Fondurile structurale ale UE sunt gestionate de către Comisia Europeana și au ca destinație finantarea măsurilor de ajutor structural la nivel comunitar, în scopul promovării regiunilor cu întarzieri în dezvoltare, reconversia zonelor afectate de declin industrial, combaterea somajului de lungă durată, inserția profesională a tinerilor sau promovarea dezvoltării rurale (sursa MIE).

În cadrul instrumentelor de tip structural, includem urmatoarele fonduri comunitare: Fondurile Structurale: Fondul de Coeziune și Fondurile Complementare: Fondul Social European, Instrumentul Financiar pentru Orientarea Pescuitului. Această separare pe politici specifice a Fondurilor cu acțiune structurală pentru perioada 2007- rezultat ca urmare a reformei Politicii de Coeziune necesară in condițiile extinderii fără precedent a Uniunii Europene. În plus, pentru simplificare și pentru a susține reforma Politicii Agricole Comune și a Politicii Comune pentru Pescuit efectuată în 2002- 2003, fondurile pentru agricultură și pescuit au fost transferate către politicile aferente, nemaifiind încadrate în Fondurile Structurale, dar functionând pe aceeași tipologie.

Instrumentele de tip structural sunt o forma de finanțare nerambursabilă, dar funcționeaza pe principiul cofinanțării. Proiectele sunt cofinanțate în special din fonduri publice ale Statului Membru, dar pot fi atrase si fonduri private.

Fondul european pentru Dezvoltare Regională (European Regional Development Fund – FEDR) a fost înființat in fost și a devenit principalul instrument al politicii regionale a Comunității. Obiectivele FEDR sunt în principal: promovarea dezvoltării și ajustării structurale a regiunilor a căror dezvoltare este rămasă în urmă și susținerea conversiei economice, redezvoltarea și dezvoltarea zonelor cu probleme structurale, inclusiv regiunile industriale în declin, zonele urbane în dificultate, zonele lovite de criză dependente de pescuit și zonele dependente puternic de servicii. Poate finanta infrastructuri, investitii care creează locuri de muncă, investiții ITC, proiecte locale de dezvoltare, ajutoare pentru IMM-uri.

Fondul Social European (European Social Fund – FSE) a fost inființat în 1958. În scopul de a întări coeziunea economică și socială și de a contribui la implementarea Strategiei Europene privind locurile de muncă, FSE are ca sarcină îmbunătățirea oportunităților de angajare pentru șomeri și muncitori în piața internă prin creșterea mobilității lor și prin facilitarea adaptării lor la schimbările industriale, în particular prin instruire vocațională și reinstruire și prin ajutorul sistemelor de recrutare.

Fondul European de Orientare și Garantare pentru Agricultură (Guidance Section of the European Agricultural Guidance and Guarantee fund – FEOGA) a fost creat în 1962, urmând să servească (intermedierii) finanțării Politicii Agricole Comunitare (PAC) lucrând pe doua secțiuni: orientare și garantare agricolă. Secțiunea Orientare era creată în 1962 în scopul ajustării structurale, respectiv al reconversiei producției agricole și dezvoltării de activități complementare în și pentru aceasta ramură. Cealaltă, secțiunea Garantare avea ca principal scop sprijinul dualitătii prețurilor agricole- veniturile agricultorilor. Politica de Dezvoltare Rurala se va axa în perioada 2007 – 2013 pe trei linii tematice: îmbunatațirea competitivității agricole și forestiere; protecția mediului și a zonelor rurale; îmbunatățirea caliății vieții și diversificarea economiei rurale, la care se adaugă axa “Leader” care susține inițiativele locale de dezvoltare rurală.

Instrumentul Financiar de Orientare în domeniul Pescuitului (Financial Instrument for Fisheries Guidance – FIFG), înființat în 1993, contribuie la adaptarea și modernizarea industriei pescuitului prin îndepărtarea capacității în surplus și orientarea industriei către susținerea unei dezvoltări integrate a regiunilor costiere care sunt dependente puternic de pescuit. Fondul susține acțiuni având ca scop atingerea unui echilibru susținut între resurse și exploatare; promovarea dezvoltării intreprinderilor viabile economic în sectorul pescuit; îmbunatățirea aprovizionării pieței și creșterea valorii adăugate la produsele din peste și acvacultura prin procesare; revitalizarea industriilor care depind de pescuit și acvacultura. În afară de finanțarea înnoirii flotei și investițiilor industriale, fondul finanțează masurile având ca scop căutarea de noi piețe și noi domenii alternative de activitate.

5.4. Fondul de Coeziune

A fost creat de Tratatul de la Maastricht în 1992, pentru a furniza contribuție financiară proiectelor din domeniul mediului și rețelelor trans-europene din zona infrastructurii de transport. Spre deosebire de Fondurile Structurale, sprijinul financiar acordat prin intermediul Fondului de Coeziune se susține prin proiecte (nu programe, ca în cazul Fondurilor Structurale). Proiectele primesc finanțare în proporție de 80-85% din totalul costurilor eligibile. Proiectele sunt selectate și implementate de către statele membre beneficiare, care sunt, în același timp, responsabile de managementul și monitorizarea lor financiară.

Domeniile vizate de Fondul de Coeziune sunt protecția mediului și rețele de transport trans-europene asociate infrastructurilor de transport, fiecare domeniu beneficiind de câte 50% din bugetul alocat.

.

Fondurile Structurale de mai sus, fondul de coeziune nu co-finanteaza programe. În schimb ele furnizează finanțare directă pentru proiecte individuale, care sunt clar identificate de la inceput. Decizia de a finanța un proiect este luată de Comisie, în acord cu Statul Membru beneficiar, în timp ce proiectele sunt administrate de autorități nationale și supervizate de un Comitet de Monitorizare.

Noutatea introdusă Instrumentelor Structurale în perioada 2007-2013 este corelarea dintre obiectivele acestora cu obiectivele Strategiei de la Lisabona.Astfel fondurile aferente respectivelor instrumente sunt alocate, intr-o proporție considerabilă, pentru următoarele domenii: cercetare și dezvoltare tehnoologică, inovare, societatea informațională, eficiență energetică și dezvoltarea resurselor umane.

Fondurile Structurale operează pe baza urmatoarelor principii cheie:

Subsidiaritatea este un principiu de bază al funcționării UE, și înseamnă că autoritatea unui nivel mai înalt nu trebuie și nu poate prelua activitățile în orice caz în care nivelul inferior poate să atingă scopul în mod eficient. De aceea, Fondurile Structurale nu sunt direct alocate de Comisie, dar principalele priorițăti ale unui program de dezvoltare sunt definite de autorități regionale/nationale în cooperare cu Comisia, în timp ce alegerea și managementul proiectelor sunt în unica responsabilitate a autorităților nationale și regionale.

Concentrarea resurselor pe câteva obiective prioritare (obiectivul 1, 2 si 3 plus un numar limitat de inițiative Comunitare) având ca scop asigurarea ca marea parte a fondurilor este țintita către zone în cea mai proastă situație economică și către grupuri sociale în cea mai mare nevoie.

Adiționalitatea implică faptul că asistența furnizată de Uniunea Europeana este complementara celei date de un Stat Membru. Cu alte cuvinte, ajutorul Comunitar trebuie să fie adițional și nu un substitut pentru activitățile și cheltuielile nationale existente.

Programarea implică diagnosticarea situației actuale, formularea unei strategii multi-anuale integrate și coerente și definirea de obiective concrete care să fie atinse.

Parteneriatul este un principiu cheie și implică cooperare stransă între Comisia Europeană și autoritățile corespunzatoare naționale, regionale și locale, inclusiv parteneri economici si sociali.

Monitorizarea și implementarea – este urmarită permanent cheltuirea fondurilor, alături de implementarea programelor finanțate.

Transferurile din Fondurile Structurale ar trebui să ajute statele membre să susțină rate de creștere economică mai ridicate, mentinând în același timp stabilitatea financiară și minimizând riscul unei inflații excesive. Prin urmare, transferurile vor contribui semnificativ la finanțarea investitiilor publice atât de necesare, atât în infrasctructura de diverse tipuri cât și în capital uman, contribuind astfel la intărirea ofertei economice și, în consecința, la potențialul de creștere al acestuia. În același timp, se va reduce necesitatea împrumuturilor publice, reducând astfel presiunea asupra ratelor dobânzilor, moderând riscul blocării investitiilor publice ăi ajuâand la menținerea încrederii pieței financiare. Pe scurt, susținerea din Fonduri ar trebuii să faciliteze sarcina de gestionare a economiei în vederea susținerii ratelor ridicate de creștere, menținând în același timp inflația sub control și evitând deficitele bugetare excesive și creșterea datoriilor din sectorul public.

5.5.Reformele structurale

Țările europene au câte un program național de reformă, care are drept scop stimularea creșterii economice și a ocupării. Politicile subsumate programelor de reformă se aplică în trei planuri: macroeconomic, microeconomic și ocuparea forței de muncă.

“Politicile macroeconomice și-au propus ca obiectiv principal consolidarea bugetară și anunță o reforma a regimurilor de pensii și de sanatate.”

În ceea ce priveste politicile la nivel microeconomic, majoritatea statelor membre fac din cercetare și inovare și din crearea de firme și a mediului propice dezvoltării acestora, principalele lor sfidări, altele concentrându-se asupra consolidării bazei lor industriale prin sprijinirea creării de “clustere”.

Privitor la preocupările în domeniul ocupării, la nivelul statelor membre cea mai frecventă opțiune este aceea de sprijinire, prin diferite mijloace, a imbunatățirii capacității de adaptare a lucrărilor și a firmelor la schimbări și nu intervenției statale în favoarea sprijinirii creării de noi locuri de muncă. Obiectivul central al acestor măsuri este de a atrage și a reține cât mai multe persoane pe piața muncii.

Raportul Comisiei privind creșterea și ocuparea subliniază și perpetuarea anumitor deficiențe de politica națională la nivelul statelor membre, în anii 2005-2006, precum: finanțe publice neconsolidate, o reforma a pieței muncii lenta, concurența redusă în sfera serviciilor.

Alocarea financiara pentru România 2007-2013

Fondurile structurale si de coeziune

Pachetul financiar al fondurilor structurale si de coeziune pentru România în perioada 2007

Sursa: Cadrul Strategic Național de Referință – Sumele sunt exprimate în milioane de euro (www.fonduri-structurale.ro).

14 domenii pot fi finantate din fondurile structurale si de coeziune ale UE:
– Cercetare si dezvoltare  tehnologica
– Informatizarea societatii
– Transport
– Energie
– Protectia mediului si prevenirea riscului
– Turism
– Cultura
– Regenerare urbana si rurala
– Suport pentru companii si antreprenori
– Acces la locuri de munca stabile
– Incluziune socială pentru persoane defavorizate
– Dezvoltarea capitalului uman
– Investiții în infrastructura socială, inclusiv cea de sănătate și educație
– Promovarea dezvoltării parteneriatului

5.6.Politica de dezvoltare regională

Capitolul de negociere referitor la Politica Regională a U.E. și coordonarea Instrumentelor Structurale a fost deschis în 2002 și închis în 2003.Capitolul stabilea criteriile pe care românia trebuia să le îndeplinească în perspective eligibilității pentru Instrumentele Structurale.

Politica de dezvoltare regională include un ansamblu de măsuri planificate și promovate de către autoritățile administrației publice locale și centrale, în parteneriat cu diferiți actori economici și cu societatea civilă, în vederea asigurării unei creșteri economice și sociale dinamice și durabile, prin valorificarea eficientă a potențialului local și regional.

Altfel spus, politica de dezvoltare regională include toate acele măsuri și acțiuni care pot influența în mod semnificativ dezvoltarea unei regiuni. Obiectivul principal al politicii de dezvoltare regională îl reprezintă realizarea unei cât mai eficiente și echitabile repartiții inter și intra-regionale în cadrul activităților și a rezultatelor acestora. Obiectivele specifice, la rândul lor, includ: reducerea șomajului, creșterea nivelului de trai, atragerea investițiilor străine, îmbunătățirea infrastructurii, echilibrarea șanselor și a condițiilor sociale între mediul urban și rural etc.

Cadrul legislativ privind politica regional în România a fost conceput din 1998 prin legeaa nr. 151/98, care a fost ulterior modificată cu legea 315/2004.Potrivit acestei legi “politica de dezvoltare regională reprezintă ansamblul politicilor elaborate de Guvern , prin toate organele administrației publice centrale și locale în scopul asigurării creșterii economice și dezvoltării sociale echilibrate și durabile ale unor arii geografice constituite în regiuni de dezvoltare, al îmbunătățirii competitivității internaționale a României și a reducerii decalajelor economice și sociale existente între România și celelalte state membre ale U.E. “

PND este un concept specific Politicii Regionale și de Coeziune și reprezintă documentul de planificare strategică multianuală având obiectivul general de a reduce cât mai repede disparitățile de dezvoltare socio-economică între românia și celelalte țări membre U.E.PND 2007-2013 este primul plan care fundamentează accesul țării noastre la Instrumentele Structurale în calitate de stat membru. Obiectivele existente în PND 2007-2013 (creșterea competitivității, dezvoltarea economiei bazate pe cunoaștere, dezvoltarea și modernizarea infrastructurii de transport, dezvoltarea economiei rurale și diminuarea disparităților de dezvoltare între regiuni ) sunt regăsite și în Cadrul Strategic de Referință, care reprezintă documentul strategic pentru programarea Instrumentelor Structurale.

CSNR a fost a fost adoptat de către Comisia Europeană în iunie 2007.El face legătura între prioritățile naționale de dezvoltare și prioritățile existente la nivel european. CSNR stabilește în termeni generali modul în care România, în perioada 2007-2013,va utiliza suma alocată din resurse europene de 19,21 miliarde de euro, pentru a-și duce la îndeplinire obiectivele de promovare a creșterii economice, de creare de noi locuri de muncă, de consolidare a capitalului uman și de asigurare a unei dezvoltări echilibrate și armonioase, care include reducerea disparităților dintre regiuni.

Fondurile europene pot fi folosite și la crearea de poli de competitivitate, prin susținerea incubatoatelor de afaceri, pentru dezvoltarea IMM-urilor și atragerea investitorilor. Având în vedere că diversitatea regională privind distribuția industriilor este mare, abordarea acestor poli de competitivitate trebuie făcută distinct de la o regiune la alta. Alocarea fondurilor structurale către regiuni (în special FEDR) va ține cont de specificul regiunii respective, avantajul competitive existente încurajează dezvoltarea polilor de competitivitate. Este necesară o viziune de ansamblu, unitară, asupra întregului tablou al dezvoltării social-economice al țării și totodată, o îmbunătățire a managementului acestor fondur, printr-o ajustare a structurală potențială sau o reprioritizare a alocării acestora, atunci când este cazul.

Pentru implementarea Instrumentelor Structurale România a conceput șapte Programe Operaționale. Aceste programe sunt:

Programul Operațional Sectorial de Transport – este finanțat din FEADR și din FC, fiindui alocate 4,56 miliarde de euro. Ponderea acestuia este de 23,7% din fondurile nerambursabile pe care România le primește de la U.E.Are ca obiectiv crearea și reabilitarea rețelelor de transport.

Programul Operațional Sectorial de Mediu – este finanțat din FEARD si din FC. Îi sunt alocate aproximativ 4,51 miliarde de euro și are o pondere de 23,5% .

Programul Operațional Sectorial Creșterea Competitivității Economice – este finanțat doar din FEADR, îi sunt repartizate 2,55 miliarde de euro, reprezentând 13,3%.Obiectivul acestuia este de a crește productivitatea întreprinderilor românești pentru a putea fi competitive pe piața europeană.

Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane – este finanțat doar din Fondul Social European cu 3,47 miliarde de euro.Oviectivul urmărit prin acest program este dezvoltarea capitalul uman și creșterea competitivității pe piața muncii, prin asigurarea egalității de șanse pentru învățarea pe tot parcursul vieții.

Programul Operațional Dezvoltarea Capacității Administrative – scopul acestuia fiind obținerea unui set de schimbări structurale care permit guvernelor să îmbunătățească formularea și implementarea programelor în vederea obținerii de rezultate sporite.Este finanțat din FSE cu 0,2 miliarde de euro.

Programul Operațional Regional – este finanțat din FEDR cu 3,72 miliadre de euro,având o pondere de 19,4% din totalul banilor alocați României din Instrumentele Structurale.Are ca obiectiv general accelerarea creșterii economice, prioritate având regiunile cele mai slab dezvoltate urmărindu-se ca la sfârșitul perioadei de programare, distanța dintre cea mai dezvoltată și cea mai slab dezvoltată să se diminueze.Astfel, alocările fondurilor pe regiuni sunt diferite în funcție de gradul de dezvoltare.

Programul de Asistență Tehnică – a fost creat pentu a asigura buna desfășurare a celorlalte programe, acesta fiind un process care susține activitățile legate de implementarea Instrumentelor Structurale.Este finanțat din FEDR cu 0,17 miliarde de euro.

După cum putem observa obiectivele programelor operaționale finanțate din Instrumentele Structurale, fiecare autoritate publică locală este eligibilă pentru acestea.Obiectivele Programelor Operaționale se pliază foarte bine pe rezolvarea problemelor de la nivelul local.Este destul de important ca autoritățile locale să se folosească de aceste fonduri nerambursabile în implementarea strategiei de dezvoltare locală, având în vedere situația actuală a României, în care finanțarea în totalitate a unei strategii de dezvoltare locală din bani naționali este destul de dificilă.

CONCLUZII

Colectivitatea locală a reprezentat dintotdeauna un reper în societatea umană indiferent de forma de organizare socială sau de regimul politic aflat la un moment dat în acea țară. Se poate spune că acțiunile clasei politice în domeniul social, economic sau cultural, au un efect puternic la nivelul fiecărei comunități locale numai dacă acestea se pot implementa cu succes la acea comunitate. Având la baza constituirii lor legături puternice între membrii, comunitățile locale au reușit în decursul timpului să determine o conștiință a locului, fapt ce a generat o serie întreagă de manifestări din partea membrilor acelei comunități, care pe de o parte, au conștientizat apartenența la acea comunitate, iar pe de altă parte, atunci când au vrut și au putut, au considerat ce necesar să întoarcă comunității de unde provin un beneficiu ce putea fi o donație, realizarea unei lucrări sau promovarea acelei comunități la nivel național sau internațional, ca semn al recunoștinței lor.

Tot ca o consecință a constituirii lor comunitățile au constituit de multe ori puncte de rezistență împotriva puterii centrale și au perpetuat obiceiuri, tradiții și forme de organizare specifice. Indiferend de provincia istorică din care fac parte comunitățiile locale s-au constituit pe teritoriul țării cu o indentitate proprie, cu organizare administrativ-politică de sine stătătoare, iar în timp o parte dintre acestea au căpătat și personalitate juridică. De-a lungul timpului comunitățile locale au suferit modificări și influențe mai mult sau mai puțin benefice în funcție de provincia istorică din care au făcut parte. Observăm că dacă comunității mai mari ca de exemplu orașele au fost deschise la modernizări comunitățile mai mici cum sunt satele sau comunele au fost mai conservatoare și au putut să își conserve formele de organizare și administrare o perioadă mai lungă. Totuși și comunitățiile locale au trebuit să se adapteze la schimbările istorice prin care a trecut România si ca urmare au fost supuse unor reorganizări având drept scop modernizarea acestora.

O observație referitoare la relația administrație-stat putem spune că indiferend de forma de guvernare și de epoca la care ne raportăm activitatea administrației publice a fost influențată puternic de factorul politic.Acest lucru este pe undeva firesc deoarece administrația a apărut ca o necesitate de a pune în practică decizii politice ,însă în epoca actuală reformele privind administrația a permis ca să se distanțeze pe cât posibil de factorul politic.A contribuit la aceasta și reglementările referitoare la funcția publică, constituirea unui corp de funcționari publuci care să se bucure de un stat care să le permită o Relația dintre administrație și puterea politică include pe de o parte raporturi dintre administrație și partidele politice și raporturi dintre administrație și puterea legislativă.

Un alt factor perturbator în relația administrație publică-putere politică îl reprezintă influența exercitată de oamenii de afaceri asupra mediului politic care de multe ori se traduce în contracte păguboase încheiate de către aceștia cu administrația.Sponsorizând oamenii politici și partidele din care fac parte aceștia ,mediul de afaceri urmărește realizarea intereselor proprii ,de multe ori în defavoarea interesului public.Mai mult acest fapt este unul generator de corupție și de birocrație și determină o percepție proastă a pretației administrație publice din partea cetățenilor și implicit subminează încrederea pe care o au aceștia în administrație.

Realizarea unei bune guvernări și implicit a unei bune administrări la nivelul colectivităților locale este imposibil de realizat făra a realiza o autonomie locală reală la nivelul acelei colectivități.Acest lucru implică în primul rând voință politică pentru a legifera descentralizarea și autonomia locală, voință politică pentru a trasfera competențe către autoritățile locale și voință politică pentru a aloca resursele materiale ,umane și financiare realizării unei descentralizări efective.Nu a fost întotdeauna ușor să existe voință politică pentru o descentralizare efectivă.Puterea centrală de multe ori a încercat să își păstreze influența în teritoriu iar normele care consfințeau autonomia locală au fost urmate uneori de o sporire a atribuților servicilor deconcentrate în teritoriu.

Din punctual meu de vedere, descentralizarea și autonomia locală permit realizarea de servicii publice care pun în aplicare elementele bunei administrări:transparență, simplificarea procedurilor administrative,gestionarea resurselor colectivităților cu un grad ridicat de responsabilitate,eficință și eficacitate.

Buna administrare caracterizează un model de administrație publică ceea ce implică în primul rând un management public la nivelul instituției.Altfel spus implică o reponsabilitate din partea conducătorilor autorităților locale.Mai trebuie spus că o asemenea caracterziare nu se poate face în abstract pentru că administrația locală interacționează zilnic cu cetățenii din acea colectivitate.Ca urmare atunci când vorbim de un model de administrație trebuie să avem în vedere și cel care beneficiază de serviciile oferite de către administrație.Este important din acest punct de vedere și ceea ce așteaptă cetățeanul de la autoritățiile locale dar mai ales gradul său de implicare în viața colectivității din care face parte.

BIBLIOGRAFIE

Legislație

1. Legea 151/1998 cu modificările făcute prin Legea 315/2004 privind dezvoltarea regională în România;

2. Legea 213/1998 privind proprietatea publică, cu modificările și completările ulterioare;

3. Legea 99/1999 prvind accelerarea reformelor economice;

4. Legea 215/2001 privind administrația publică locală, modificată (

5. Legea 571/2003 privind Codul Fiscal, modificat.

6. Legea 313/2004 privind datoria publică;

7. Legea 339/2004 privind descentralizarea;

8. Ordinul MF 94/2001 privind armonizarea standardelor de contabilitate cu Directiva CEE și IAS;

9. OUG 22/2002 (Legea 288/2002) privind obligațiile de plată ale instituțiilor publice;

10. OUG 146/2002 privind utilizarea fondurilor de la Trezoreria Statului, modificată

11. Tratatul de aderare la UE a Bulgariei și României, 2005;

Uniunea Europeană

12. COM(2004) 101 final/2 din 26.02.2004: “Building our common future – Policy challenges and budgetary means of the enlarged UNION 2007-

13. COM(2004) 487 final: “Financial Perspectives 2007-

14. COM(2004) 657 final – “2004 Regular Report on Romania’s progress towards accession”;

15. Commission regulation setting out detailed rules in application of Council Regulation laying down general provisions on the European Regional Development Fund, the European Social Fund and the Cohesion Fund and Regulation of the European Parliament and of the Council on the European Regional Development Fund (COM (2005) 7979 of 12 April 2005);

16. Communication From The Commission To The Member States of 2 September 2004 laying down guidelines for a Community initiative concerning trans-European cooperation intended to encourage harmonious and balanced development of the European territory INTERREG III (2004/C 226/02);

17. Regulation (EC) No 1059/2003 of the European Parliament and of the Council of 26 May 2003;

18. Kehew, R., Giosan, V. et al (2001) Manual de evaluare preliminară a credibiliății financiare a autorităților publice locale din România utilizând indicatori financiari primari, USAID/România, Programul privind Administrația Publică Locală;

19. Strategia de dezvoltare economico – socială durabilă a Municipiului IAȘI, ORIZONT 2020

20. Planul Integrat de Dezvoltare pentru Polul de Crestere Iasi 2009 – 2015

Pagini internet

21. http://europa.eu.int/comm/regional_policy/ns_fr.htm.

22. http://europa.eu.int/comm/enlargement/index_en.html

23. http://europa.eu.int/comm/economy_finance/index_en.htm

24. http://www.mie.ro

25. http://www.mfinante.ro