Autocunoasterea la Varsta Adulta 35 45 Ani. Evaluarea Stimei de Sine Si a Autoeficacitatii Personale

Autocunoașterea la vârsta adultă 35-45 ani. Evaluarea stimei de sine și a autoeficacității personale.

CUPRINS

Partea I: cadrul teoretic

I.1. Caracterizarea vârstei adulte.

I.1.1. Stadii de dezvoltare.

I.1.2. Vârsta adultă

I.1.3. Problema diferențelor între sexe. Visul personal.

I.2. Autocunoașterea.

I.2.1. Autocunoașterea și formele ei.

I.2.2. Aspecte relevante ale autocunoașterii.

I.3. Concepte și definiții ale sinelui

I.3.1. Conștiința de sine

I.3.2. Autoevaluarea corectă

I.3.3. Încrederea în sine

I.3.4. Probleme de adaptare și implicarea sinelui în rezolvarea lor

I.3.5. Stima de sine. Definiție. Prezentare.

I.4. Eficiența personală.

I.4.1. Teoria lui Bandura: valoarea rezultatelor; expectanțe de eficiență personală; expectanțe de rezultate.

I.4.2. Controlul și atribuirile

I.4.3. Sentimentul de coerență

I.4.4. Optimismul

I.4.5. Alte teorii de eficiență personală.

I.4.6. Eficiența personală și probleme de adaptare.

Partea a II-a: studiul practic

II.1. Scopul și obiectivele cercetării

II.2. Ipotezele cercetării

II.3. Organizarea studiului practic

II.3.1. Metode de lucru

II.3.2. Locul cercetării

II.3.3. Eșantion de subiecți

II.3.4. Design experimental

II.4. Prezentarea și interpretarea datelor

II.5. Concluzii și propuneri

Bibliografie

Anexe

LISTA TABELELOR ȘI FIGURILOR

Tabel I.1.1. Stadii de dezvoltare

Tabel I.1.2. Sarcini de dezvoltare ale adulților

Tabel I.3.1. Mecanisme defensive

Tabel II.4.1. Vârstă

Tabel II.4.2. Gen

Tabel II.4.3. Studii

Tabel II.4.4. Ocupație

Tabel II.4.5. Stimă de sine

Tabel II.4.6. Autoeficacitate

Fig. II.4.1. Vârstă

Fig. II.4.2. Gen

Fig. II.4.3. Studii

Fig. II.4.4. Ocupație

Fig. II.4.5. Stimă de sine

Fig. II.4.6. Nivelul de stimă raportat la vârstă și gen

Fig. II.4.7. Autoeficacitate

Fig. II.4.8. Nivelul de autoeficacitate raportat la vârstă și gen

Fig. II.4.9. Nivelul de autoeficacitate raportat la ocupație

Fig. II.4.10. Acceptare necondiționată

INTRODUCERE

PARTEA I- CADRUL TEORETIC

I.1. CARACTERIZAREA VÂRSTEI ADULTE

I.1.1. Stadii de dezvoltare.

Între persoanele adulte există diferențe enorme din punct de vedere al direcției pe care viața fiecăruia o urmează de la sfârșitul adolescenței până la vârsta a treia. Aceste variații se datorează pe de o parte diferențelor de personalitate, a intereselor și motivațiilor individului, pe de altă parte apariției unor evenimente de viață neașteptate sau nedorite (de exemplu, problemele de sănătate, divorțul, moartea unui apropiat, șomaj etc.). Există totuși puncte comune: stabilirea de relații cu alte persoane, căsătoria, copiii, activitatea profesională.

Teoreticieni precum Erik Erikson (1902-1994) sau Daniel Levinson (1986) s-au concentrat asupra temelor comune din viața indivizilor și au identificat mai multe stadii de dezvoltare specifice perioadei adulte.

Erik Erikson (1950, 1968) susține faptul că ,,noi ne dezvoltăm prin dezvăluirea predeterminată a personalității noastre în opt stadii”: patru stadii corespund copilăriei, iar alte patru stadii adolescenței, vârstei adulte:

Stadii de dezvoltare

Tabel I.1.1.

Sursa: Erikson, 1950, p. 89

Dintre aceste stadii, vârsta adultă mijlocie (30-60 ani) este centrul de interes al lucrării și se caracterizează prin faptul că majoritatea adulților se angajează într-o activitate productivă, valorizată și utilă din punct de vedere social. Foarte important de reținut este faptul că în cazul unei rezolvări negative al acestei crize, persoana devine centrată pe sine, stagnează. Erikson descrie aceste două extreme ca generativitate și stagnare, unde generativitatea se referă la ,,interesul pentru a crea și a păstori următoarea generație.”(Erikson, 1959, p.97).

Daniel Levinson (1978, 1986) preia și dezvoltă teoria lui Erikson, el arătând că fiecare dintre noi parcurgem un ciclu al vieții. Conform teoriei lui Levinson noțiunea de ciclu al vieții ne ,,sugerează că există o anumită ordonare în cursul vieții omului, deși viața fiecărui individ are caracteristici unice, cu toții trecem prin aceeași secvență de bază.”(Levinson, 1986, p.4).

Cele patru cicluri sezonale descrise de Levinson sunt:

Vârsta pre-adultă,

Vârsta adultă timpurie,

Vârsta adultă mijlocie,

Vârsta adultă târzie.

Chickering și Havighurst împart perioada adultă în șase stadii, în funcție de obiectivele trasate pe aceste subperioade.

Sarcini de dezvoltare ale adulților

Tabel I.1.2.

Sursa: http://www.consultanta-psihologica.com

În cadrul fiecărei perioade au loc schimbări importante, iar trecerea de la o perioadă la alta nu se face rapid ci traversând perioade de tranziție, care uneori pot dura mai mulți ani.

Teoria dezvoltată inițial de Levinson și publicată în cartea ,,The season of a Man′ s Life”(1978) se bazează pe datele obținute din interviuri realizate pe un grup de 40 de bărbați cu vârste cuprinse între 30 și 40 de ani. Grupul este constituit din 10 biologi, 10 scriitori, 10 oameni de afaceri și 10 muncitori.

Câțiva ani mai târziu, Levinson a realizat un studiu similar cu 45 de femei, lucrarea intitulându-se ,,The season oof a Woman′s Life”(1986).

Bărbatul intră în etapa adultă timpurie atunci când își începe cariera profesională și își întemeiază o familie. După un proces de autoevaluare care are loc în jurul vârstei de 30 de ani, bărbații se centrează pe întemeierea unei familii și asupra carierei profesionale.

În jurul vârstei de 40 de ani apare o altă tranziție importantă, pe măsură ce bărbații realizează că, eventual, ambițiile lor nu se pot realiza. În această perioadă bărbații au ca preocupare principală cultivarea calităților, cunoștințelor și deprinderilor.

În cazul femeilor, indiferent că vorbim de o casnică sau de o femeie de afaceri, se pare că urmează tipurile de cicluri pe care le urmează și bărbații; totuși modul de structurare a vieții unei femei tinde să fie strâns legată de ciclul de viață al familiei sale.

Perioada adultă timpurie, în opinia lui Levinson, se caracterizează prin energie maximă, dar și stres și contradicții puternice.

În perioada de tranziție către vârsta adultă (17-22 ani) individul își construiește un vis personal. Atunci când visul nu este bine conectat cu viața persoanei, visul moare pur și simplu și implicit și sentimentul personal de a avea un scop, o direcție în viață. Urmează apoi încercarea persoanei de a-și construi un stil de viață adecvat vârstei adulte.

O a doua perioadă de tranziție apare în jurul vârstei de 30 de ani (28-33 de ani) și se caracterizează prin reconsiderare și modificare a întregii structuri a vieții. Acest proces culminează cu o restructurare a vieții specifice perioadei adulte timpurii (33-40 ani), perioadă în care individul încearcă să își realizeze principalele aspirații.

Etapa de tranziție către perioada adultă mijlocie (40-45 ani), încheie acest ciclu. Deci în această perioadă oamenii simt că viața pe care o trăiesc nu se ridică la înălțimea idealurilor și a viselor pe care și le-au construit și de aceea vor trăi o așa numită ,,criză” a mijlocului vieții.

În concluzie, dezvoltarea adultului implică un proces de schimbare aproape constantă, cu o foarte mică stabilitate a structurilor vieții la u moment dat. Pe de altă parte vorbim despre gradul de succes sau insucces pe care individul l-a înregistrat și despre impactul acestei structuri de viață asupra sinelui.

I.1.2. Vârsta adultă

Biografiile oamenilor celebri și media de vârstă pentru creația veritabilă în diferite domenii de activitate arată un aspect important al dezvoltării psihice în perioadele adulte. Astfel s-a constatat că, în general, vârstele adulte mai tinere, până în 35 ani au un potențial de stabilitate mai redus, fiind apoi urmat de stabilitatea relativ mare a celorlalte vârste în procesul de continuare a progresului social-cultural și profesional.

,,La vârstele de peste 35 de ani au loc forme de exprimare de maximă forță, energie, prin care se realizează contribuția consistentă a adulților la cerințele vieții sociale.”(Albu, 2007, p. 34). Acesta este motivul pentru care vârstele adulte se mai numesc și vârste active.

Există o serie de factori implicați în activitatea social-economică și culturală care influențează longevitatea, activismul mai mare al omului modern în comparație cu cel din alte perioade istorice (energia atomică, electronica, laserul, informatica).

Buhler a colecționat peste 100 de biografii și 50 de anamneze din literatură pe care le-a tratat din optica vârstelor în încercarea de a identifica o curbă ascendentă, dar și cea degeneratoare a vieții umane. A fost nevoie ulterior, în cercetările sale să facă diferența între declinul biologic inevitabil de cel intelectual, variabil de la o persoană la alta.

,,Allport a enumerat șase trăsături specifice adultului și anume:

• conștiință de sine largă;

• relații și raporturi intime;

• securitate emoțională fundamentală;

• preocupare obiectivă;

• obiectivare de sine;

• armonie relativă cu propriile achiziții din experiența personală.”(Albu, 2007, p. 35).

Cl. I. Leuba este autorul unei lucrări legate de vârstele adulte, în care a conturat diferențe numeroase între adultul tânăr, adultul de vârstă mijlocie și adultul tardiv. H. Thomae a atras atenția asupra periodizărilor realizate pentru vârstele adulte; în acest sens trebuie să se aibă în vedere rolurile, sarcinile și responsabilitățile sociale.

R. Bergler a elaborat un model multidimensional de dezvoltare în care variabilele sociale au fost scoase în prim plan împreună cu atitudinile dar și conexiunile dintre ele, ca elemente deosebit de sensibile și importante. El a exprimat faptul că atitudinile sunt dimensiunile psihice cele mai sensibile, întrucât acestea sunt influențate de toate evenimentele vieții sociale și mai cu seamă de:

• ,,concurența socială și profesională;

• situația familială;

• interiorizarea lumii și a imperfecțiunilor ei reale;

• ocupațiile cu monotonia propriei vieți cotidiene;

• interiorizarea caracterului definitiv al propriului destin;

• confruntarea cu caracterul finit al existenței în lumea reală.”(Albu, 2007, p. 35).

Robert Lifton arată că în perioada adultă o serie de caracteristici psihice se optimizează, dar în același timp altele se deteriorizează. R. Berguss susține aceeași idee când se referă la capacitățile biologice și psihologice ale funcțiilor, la productivitate, trăsături caracteristice, integrarea profesională, statutul social și rolurile de vârstă.

M. Zlate a împărțit vârstele adulte, cu următoarele etichete: tinerețea, maturitatea și involuția. În concepția autorului maturitatea sau perioada adultă este considerată perioada maximei realizări, cu cea mai mare productivitate și totdată armonizare a intereselor, aptitudinilor, deprinderilor, comunicării interrelaționale, a conștiinței, inclusiv a securizării emoționale – și a structurii concepției filosofice de viață.

În literatura de specialitate se atrage tot mai mult atenția asupra crizei de la 40 de ani. De obicei, această vârstă este profund marcată și determinată de evenimentele familiale. În jurul acestei vârste majoritatea au dobândit un statut social și profesional iar relația de familie a ocupat un plan secund. Declinul biologic este deja instalat, iar oamenii se gândesc cum să-și prelungească longevitatea și viața activă. ,,Se tinde să se consolideze o vârstă matură tardivă prelungită datorită creșterii condițiilor de viață, a suportului medical și de cultură medicală preventivă mai bună și mai largă, fapt ce pune în evidență o dilatare a vârstelor adulte active.”(Albu, 2007, p. 35).

Considerând că stadiile dezvoltării psihice au drept itemi de diferențiere tipul fundamental de activitate și tipul de relații implicate, se poate spune că ,,expansiunea cumulativă în caracteristicile muncii profesionale și în ierarhia posturilor de muncă constituie tipul fundamental de activitate în perioadele adulte, iar structura relațiilor de muncă sociale și de familie (valoareeprinderilor, comunicării interrelaționale, a conștiinței, inclusiv a securizării emoționale – și a structurii concepției filosofice de viață.

În literatura de specialitate se atrage tot mai mult atenția asupra crizei de la 40 de ani. De obicei, această vârstă este profund marcată și determinată de evenimentele familiale. În jurul acestei vârste majoritatea au dobândit un statut social și profesional iar relația de familie a ocupat un plan secund. Declinul biologic este deja instalat, iar oamenii se gândesc cum să-și prelungească longevitatea și viața activă. ,,Se tinde să se consolideze o vârstă matură tardivă prelungită datorită creșterii condițiilor de viață, a suportului medical și de cultură medicală preventivă mai bună și mai largă, fapt ce pune în evidență o dilatare a vârstelor adulte active.”(Albu, 2007, p. 35).

Considerând că stadiile dezvoltării psihice au drept itemi de diferențiere tipul fundamental de activitate și tipul de relații implicate, se poate spune că ,,expansiunea cumulativă în caracteristicile muncii profesionale și în ierarhia posturilor de muncă constituie tipul fundamental de activitate în perioadele adulte, iar structura relațiilor de muncă sociale și de familie (valoarea lor contribuantă în afectarea și dezafectarea identității și a subidentităților) constituie tipul de relații caracteristice și în această perioadă.”(Albu, 2007, p. 38).

Prin urmare, mergând pe aceste considerente putem diferenția mai multe subetape adulte:

Între 35 și 45 de ani, vorbim de vârsta adultă de stabilitate în care implicarea profesională este intensă, activitatea pe acest plan este cumulativă, sumativă și creatoare. De obicei între aceste vârste se mai parcurge o școală sau un curs de perfecționare, un masterat sau un doctorat. Accesul în ierarhia profesională este activ dar la fel de ample și complexe sunt și responsabilitățile. În familie, copiii încep să frecventeze școala, ceea ce duce la o creștere relativă a conținutului subidentității de părinte și astfel o modificare în evoluția familiei.

Între 45 și 55 de ani oamenii trec pe planuri de și mai mare responsabilitate profesională și social-culturală. Ca și cea de părinte, subidentitatea de soț se va diminua ușor. Femeile traversează o perioadă dificilă marcată de stări confuze, anxioase, chiar depresive, date de substratul hormonal (instalarea menopauzei).

Perioada adultă prelungită (de la 55 la 65 de ani) se caracterizează printr-o scădere a forțelor fizice, fiind o perioadă critică, din nou, pentru femei.

Omul din ziua de azi este implicat în forme de responsabilitate complexă, multiple subidentități în care este solicitat (profesie, viață socială, familie și statut matrimonial). De asemenea, el se află în mare parte inserat în angajamentele sociale și astfel nu dispune de suficient timp. Marea problemă a adulților este timpul! De asemenea, standardul de viață se află în creștere, responsabilitățile sunt multiple față de familie, rol social, statut.

În perioada adultului tânăr, personalitatea este cel mai mult angrenată în trăiri afective intense, expectații puternice, care nu sunt întotdeauna în acord cu posibilitățile reale, personale. Astfel apar conflictele de rol și statut. ,,Studiul personalității legat de adaptarea profesională și socială a pus în evidență pentru această perioadă trei tipuri de situații:

• situații în care se trăiește disconfortul legat de „șocul realității”, ceea ce are drept consecință inadaptarea profesională, bazată pe investiții mari de aspirații și cerințe de responsabilități ce nu sunt adaptate la condițiile reale ale locului de muncă;

• situații în care adultul tânăr investește în activitatea profesională aptitudini, dar nu multe aspirații și adaptarea se realizează, dar nu este extinsă;

• situații în care adultul tânăr investește aspirații.”(Albu, 2007, p. 38).

Între 45 și 55 de ani se conștientizează reușita și împlinirea sau, dimpotrivă, nereușita și neîmplinirea. Pot fi și combinații de tip reușită, cu neîmplinire și simț de ratare latent sau nereușită cu impliniri, dar și nereușita și neîmplinirea. Este o perioadă de evaluare conștientă a poziției sociale, familiale, profesionale, un fel de bilanț înaintea ieșirii din viața activă.

Ultima perioadă a vârstei adulte (de la 55 la 65 de ani), se află sub imperiul ieșirii din activitatea profesională ceea ce constituie pentru majoritatea un ,,șoc” al realității- pensionarea.

I.1.3. Problema diferențelor între sexe. Visul personal.

După Erikson (1968) cele trei stadii ale perioadei adulte propuse de el sunt universal valabile, se aplică la ambele sexe și în culturi diferite.

El consideră și acceptă totuși că ar exista diferențe între bărbați și femei în ceea ce privește succesiunea stadiilor de dezvoltare în perioada adultă. De exemplu, bărbații dezvoltă sentimentul identității înainte de a trăi intimitatea cu u partener sexual în perioada tinereții. Femeile, de multe ori, nu își dezvoltă complet propria identitate, înainte de a-și găsi un potențial soț. Din acest motiv, crede Erikson, identitatea femeii va depinde parțial de tipul bărbatului cu care dorește să se căsătorească. Ideea este puternic controversată, dar totuși există dovezi care susțin diferențele dintre bărbați și femei din punct de vedere al dezvoltării identității.

Deși se considera că acea criză a vârstei mijlocii apare preponderent la bărbați, studiile au arătat că și femeile sunt predispuse la acesta, ba mai mult, ele solicită cele mai multe date privind această perioadă. Este o perioadă mai dificilă întrucât oamenii nu acceptă să conștientizeze că s-a încheiat o jumătate din viața lor, deși majoritatea când ajung la acest prag au realizări familiale, sociale și profesionale. Concepția populară susține ca fundament a acestei crize de vârstă, la femei- pierderea/ diminuarea tinereții și frumuseții, iar la bărbați- pierderea/ diminuarea virilității.

Cercetările neurofiziologice au adus câteva diferențe între sexe la vârsta adultă. Astfel, se consideră că femeile și-au păstrat mai bine și sunt mai eficiente când vorbim de procese psihice precum atenția, limbajul, memoria și cogniția socială, în timp ce bărbații ar performa la procesarea spațială și la viteza senzitiv-motorie. Aceste lucruri se bazează și pe experiența dobândită social și profesional, cunoscut fiind faptul că există meserii preponderent ocupate de femei (în sănătate, asistență socială, învățământ) și meserii unde majoritari sunt bărbații (armată, poliție, întreprinderi). Pe de altă parte există și supoziția că având hormoni sexuali diferiți aceștia ar fi direct incriminați în diferențierile dintre sexe și astfel în modul de percepere a lucrurilor și comportamentul general a celor două genuri.

În ceea ce privește construirea unui vis personal, se pune problema diferențelor între modul în care bărbații și femeile se angajează în construirea sa.

Levinson (1978) arată că pentru bărbați visele personale tind să se organizeze în jurul carierei, în timp ce în cazul femeilor, visele sunt mult mai complexe: au obiective personale (de exemplu, aspectul fizic, cariera), dar și obiective interpersonale (obligații față de ceilalți, sprijin pentru bărbat, copii, familie în general). De menționat și apreciat este modul în care o femeie rezolvă conflictele între obiectivele personale și cele interpersonale. Multe femei care până în jurul vârstei de 30 de ani se concentrează pe carieră, încep să-și reorienteze atenția asupra căsătoriei și familiei după această vârstă. Cele care și-au petrecut această perioadă dedicându-se căsniciei și familiei, vor începe să se gândească de acum la o carieră. Nu se poate considera că o variantă este mai bună decât cealaltă. Totul ține de structura individuală și de contextul social în care individul trăiește.

Aceste diferențe de orientare a celor două sexe provin și din mediul cultural al vremii. Credința străveche conferea fără discuție bărbatului rolul de a susține casa, familia, prin muncă și obținere de foloase, în timp ce femeii îi era atribuit rolul în creșterea și educația copiilor, întreținerea bunurilor familiei. Chiar dacă în societatea noastră există egalitate între cele două sexe, persistă încă această diferențiere și atribuire de roluri specifice, pentru bărbați și femei. Aceasta fiind cultura dată și visul propriu va fi orientat spre specificitate de gen, întrucât acesta se formează încă din copilărie, sub influența directă a familiei, moștenitoare la rândul ei a culturilor și tradițiilor din strămoși.

În concluzie, putem spune că există diferențe între bărbați și femei din punct de vedere al visului personal și al obiectivelor majore pe care fiecare le urmărește.

I.2. AUTOCUNOAȘTEREA

I.2.1. Autocunoașterea și formele ei.

Emoțiile pozitive și cele negative ale oamenilor sunt distincte și complementare. Astfel, emoții negative ca furia, frica, tristețea, îngustează sfera cognitivă și de acțiune a omului, spre deosebire de cele pozitive- bucurie, veselie, plșcere, satisfacție- care lărgesc acestă sferă, formând și consolidând potențialul uman. De asemenea, sentimentele pozitive au mare importanță contribuind la recuperarea persoanelor aflate în suferință (depresii, boli cardiovasculare, nevroze etc.).

,,Strategiile de optimizare a sănătății și a stării de bine pot extinde emoțiile pozitive prin recursul la tehnici de relaxare, la terapie comportamentală cu țintă predilectă activitățile plăcute și la terapiile cognitive cu orientare spre învățarea optimismului.”(Marian ș.a., 2005, p. 56).

Nu vom putea evita la nesfârșit emoțiile negative, dar, pentru a nu trece pe latura anxietății patologice trebuie să învățăm să le considerăm normale, ca reacții primare ale organismului în lupta sa pentru supraviețuire. ,,Anxietatea și în general tulburările de anxietate asociate cu stresul acut și cronic pot compromite funcționarea sistemului imunitar creând o oarecare susceptibilitate pentru tulburări somatice.”(Marian ș.a., 2005, p. 56).

Întotdeauna emoțiile noastre se asociaza cu tendințele specifice, pozitive sau negative, spre acțiune. Odată cu acestea apar si modificările fiziologige și de aici unitatea psihosomatică a organismului uman. De exemplu dacă sunt vesel, întreprind orice acțiune cu plăcere și mă simt vioi și mobil.

,,Sănatatea și starea de bine, sunt susținute de metodele și tehnicile de intervenție la nivel biologic, comportamental si cocnitiv.” (Marian ș.a., 2005, p. 55). Astfel, la nivel biologic, pentru a optimiza reacțiile fiziologice se folosesc tehnicile de relaxare (Schultz, Jacobson).

,,Cele mai multe terapii cognitive subliniază importanța cultivării gândirii pozitive, cu alte cuvinte, învățarea optimismului va contracara depresia și va îmbunătăți starea de bine.” (Seligman, 2004, p. 276).

Pentru a ne menține optimismul și o perspectivă pozitivă asupra vieții, avem nevoie de întreținerea la nivel înalt a unor trăsături de personalitate, precum autoeficacitatea, stima și încrederea în sine. Pentru a ne activa și menține aceste trăsături avem nevoie de o bună, dar mai ales realistă capacitate de autocunoaștere.

Autocunoașterea presupune formarea conceptului de sine care cuprinde totalitatea ideilor și sentimentelor pe care o persoană le are despre ea însăși. Ea începe încă din copilărie atunci când devenim conștienți de corpul nostru, de sentimentele, de emoțiile, gândurile, abilitățile, aptitudinile și chiar valorile proprii.

O bună autocunoaștere va duce la construirea imaginii de sine, adică la modul în care fiecare dintre noi se percepe pe sine însuși. Cei care au o imagine de sine pozitivă au mai multă încredere în ei, sunt optimiști și duc sarcinile la bun sfârșit sau activitățile pe care le concep, sunt autoeficienți. Pe de altă parte, cei cu o imagine de sine negativă nu au încredere în forțele proprii, se tem de eșec și au rezultate slabe atât pe plan profesional cât și în viața personală. Ei intră în categoria persoanelor cu autoeficiență scăzută.

Autocunoașterea presupune „a te cunoaște prin autoobservare, a-ți cunoaște propria persoană, a-ți cunoaște propriul eu, propriile aspirații. Este o metodă de cunoaștere a propriei persoane prin introspecție” (http://www.rimeaza.org/)

Autocunoașterea se referă la procesul de explorare și structurare a propriilor caracteristici (abilități, emoții, motivații, atitudini, credințe, mecanisme de apărare și adaptare etc.) în urma căruia rezultă imaginea de sine a persoanei.

Cunoașterea și acceptarea de sine sunt variabile fundamentale în funcționarea și adaptarea optimă la mediul social, în menținerea sănătății mentale și emoționale.

Acceptarea necondiționată (indiferent de performanțe) și gândirea pozitivă (convingerea că fiecare avem laturi bune) sunt atitudini care favorizează dezvoltarea personală.

Fiecare persoană este valoroasă în sine, are capacitatea de a se dezvolta și de a-și alege propriul destin, de a-și valida calitățile și caracteristicile pozitive în măsura în care mediul îi crează condițiile de actualizare ale sinelui.

,,A cunoaște pe alții este o mare știință, dar cunoasterea de sine este suprema știință” spunea Lao Dzi într-una dintre maximele sale, iar deviza de pe frontonul templului din Delfi, ,,cunoaște-te pe tine însuți!” a fost îsușită ca maximă capitală în toată activitatea lui Socrate.

I.2.2. Aspecte relevante ale autocunoașterii.

Există o legătură strânsă între autocunoaștere și încredere în sine. „Avem cu toții o hartă interioară a înclinațiilor, calităților și deficiențelor noastre”(Goleman, 2004, p.70). De exemplu, un individ care se consideră înzestrat în privința relațiilor sociale, se arată extrem de sfios în viața personală. În concluzie, simțul autoeficienței este specific unui anumit domeniu. El se consideră apt pentru a satisface anumite cerințe profesionale, dar nu și pentru a face față cerințelor din viața personală.

Aspectele relevante ale autocunoașterii sunt:

Imaginea de sine,

Stima de sine,

Aptitudinile și abilitățile personale,

Emoțiile și mecanismele de apărare și adaptare,

Autoeficacitatea percepută.

I.3. CONCEPTE ȘI DEFINIȚII ALE SINELUI

„Conceptul de sine este alcătuit din ansamblul ideilor, al sentimentelor și atitudinilor pe care le cultivi față de propria persoană, prin care te oglindești, este conștiința pe care o ai despre tine ca persoană, ca entitate distinctă, capabilă de reflecție și de acțiune”(Muntean, 2009, p.228)

„Ne cunoaștem pentru că suntem conștienți de ceilalți și de noi înșine și acestă conștiință derivă din cea pe care ceilalți o au despre noi”( Boncu Șt., 2007, p.59)

Freud creează în psihanaliză conceptele etajate de sine, eu și supraeu.

El arată că eul este partea conștientă a noastră, realul și teren de confruntare a sinelui cu superego-ul.

Sinele este subiect al actului conștientizării. El conține plăcerea, libidoul, se află în straturile subconștientului. De asemenea, conține și pulsiunea agresivității. Superego-ul este principiul regulilor, al opreliștilor sociale, regula impusă de social.

Sistemul sinelui are ca scop „realizarea plăcerii și evitarea durerii”(Muntean, 2009, p.230), menținerea sentimentului valorii personale, trecând prin organizare și experiențe.

Ana Muntean vorbește despre „un sine academic” în educație. Copiii care au respect de sine și o imagine de sine pozitivă obțin rezultate mai bune. Rezultatele academice mai slabe conduc la o diminuare a respectului de sine, dar stima de sine scăzută tinde să fie compensată de creșterea respectului de sine în alte domenii. Copiii care au rezultate mai slabe la școală vor încerca să atragă atenția asupra lor cu acte uneori chiar antisociale încercând astfel să atragă atenția și să obțină respectul colegilor în sens negativ.

„Conceptul de sine academic” (Muntean, 2009, p.227) este pozitiv atunci când elevii sau studenții au succes.

„Sinele reprezintă un set de reguli personale ce ghidează acțiunile noastre sociale și personale și ne asigură continuitatea în timp.”(Muntean, 2009, p.229). Sinele trăit sau imaginea de sine este sentimentul că suntem unități distincte, individualizate, diferite de ceilalți și identificabile, ceea ce știm despre capacitățile și limitele noastre.

În cartea sa, intitulată „Sinele și cunoașterea lui”, Petre Iluț vorbește despre ,,sine și identitatea multiplă”.

În psihologia socială americană conceptul de sine (self) s-a cristalizat ca reprezentând ,,colecția de crezuri despre noi înșine”(Taylor, 1994, p.137), adică imaginea pe care o avem despre propria persoană, find vorba despre partea profundă a personalității, ce înseamnă reflexivitate.

I.3.1. Conștiința de sine.

Conștiința de sine este definită ca fiind ,,recunoașterea felului în care viața noastră afectivă ne influențează performanțele și abilitatea de a ne folosi resursele în luarea deciziilor.”(Goleman, 2004, p.53).

Conștiința de sine este așadar însușirea unei ființe de a realiza, la modul reflexiv, cine este, cu cine este, unde se află și în ce moment din timp se află. Dacă știi cine ești înseamnă că ești orientat autopsihic. Dacă știi cu cine ești, înseamnă că ai conștientizat social. Dacă știi unde te afli și în ce timp, înseamnă că ești orientat spațio-temporar. Prin urmare conștientizarea proprie în cadrul acestor dimensiuni dau conștiința de sine.

I.3.2. Autoevaluarea corectă.

Autoevaluarea corectă reprezintă ,,o înțelegere sinceră a puterilor și limitelor noastre, o privire clară asupra trăsăturilor de caracter care trebuie ameliorate și deprinderea de a învăța din experiențele trăite.”(Goleman, 2004, p.53)

De multe ori nu suntem sinceri cu noi și fie că tindem să ne supraevaluăm, fie să ne subevaluăm. Ambele aspecte predispun la stări de îndoială și scădere a încrederii în sine atunci când rezultatele nu vin pe măsura expectanțelor noastre. Este important să ne cunoaștem limitele și totodată să considerăm că putem și mai mult, progresiv, în ritm individual.

O bună autoevaluare înseamnă o bună autocunoaștere iar aceasta nu poate decât să conducă la performanță personală, prin dezvoltarea potențialului pe care omul este conștient că îl are.

Imaginea de sine sau conștiința de sine, ce ne este necesară într-o bună autoevaluare este definită de modul în care ne percepem propriile noastre caracteristici fizice, emoționale, cognitive, sociale și spirituale care conturează și întăresc dimensiunile eului nostru. În funcție de percepția pe care o avem la un moment dat al evoluției noastre, de ceea ce am aspira să fim sau ceea ce am putea deveni, putem diferenția mai multe ipostaze ale eului nostru: eul actual, real, eul ideal, performer și eul viitor, dezirabil. Imaginea pe care o avem despre noi înșine, ne influențează comportamentul și de aceea este important să ne percepem cât mai corect, să dezvoltam convingeri realiste despre noi insine. 

Există persoane care, deși au o înfățișare fizică plăcută, se percep ca fiind prea slabe sau prea grase, prea înalte sau prea scunde. Percepția de sine nu reprezintă neapărat adevărul despre noi, ci este mai degrabă un barometru al stării noastre de bine. Este privirea noastră introspectivă.

I.3.3. Încrederea în sine.

Încrederea în sine este definită ca și ,,curajul provenit din certitudinea pe care o avem despre capacitățile, valorile morale și obiectivele noastre.”(Goleman, 2004, p.53) După același autor, încrederea în sine este un ,,sine qua non al performanței”. Fără ea oamenii sunt incapabili de a lua măsuri cu privire la viața lor. Încrederea în sine ne dă siguranța necesară pentru a merge înainte.

Pentru indivizii lipsiți de încredere în sine ,,orice eșec este o confirmare a sentimentului de incompetență”. (Goleman, 2004, p.69) Lipsa încrederii de sine se manifestă prin sentimente de neajutorare, de neputință și de îndoieli paralizante. O încredere exagerată însă ia forma aroganței, în special când individul este stângaci în relațiile sociale.

Încrederea de sine se poate manifesta printr-o simplă carismă, prezență. Oamenii care au această însușire inspiră încredere și celor din jurul lor cu care intră în contact. ,,Oamenii siguri pe ei se simt eficienți, capabili de a face față situațiilor critice și de a-și însuși noi competențe.”(Goleman, 2004, p.53)

Siguranța de sine te face capabil de a lua decizii dificile nu de a urma o direcție aleasă, în ciudaeventulelor presiuni venite din exterior. Indivizii înzestrați cu această trăsătură sunt fermi în atitudine, fără să fie aroganți sau ofensivi și nu renunță la hotărârile luate.

Cei încrezători în capacitățile lor au rezultate bune datorate tocmai acestei convingeri, sunt perseverenți, nu se lasă intimidați de dificultăți. Totuși tendința noastră este de a evita situațiile sau domeniile de care ne este teamă să nu greșim, ne lipsește convingerea că putem stăpâni situațiile dificile.

Trăsăturile definitorii ale persoanelor lipsite de încredere de sine sunt teama paralizantă de a părea stupid, renunțarea prea ușoară la propriile idei, opinii, rezistență la nou, nehotărâre cronică, evitarea oricărui risc, incapacitatea de a expune o idee valoroasă.

Strâns legată de încrederea în sine este autoeficiența, adică ,,părerea pozitivă asupra propriilor performanțe. Nu reprezintă propriu-zis capacitățile noastre, ci încrederea pe care o avem în ele”(Goleman, 2004, p.70)

Albert Bandura, psiholog la Universitatea Stanford, cel care a lansat studiul asupra autoeficienței, arată că există diferențe între cei încrezători în propriile puteri și cei nesiguri când se confruntă cu sarcini dificile. Cei înzestrați cu autoeficiență merg înaintea problemelor, în timp ce ceilalți nu fac nici măcar o încercare chiar dacă ar fi în stare să facă față situației. ,,Încrederea în sine potențează aspirațiile, în timp ce îndoielile le minimalizează.” (Goleman, 2004, p.70)

Încrederea în sine este poate cel mai important lucru pentru un om, în atingerea obiectivelor sale. Studiile arată că toți oamenii care au reușit să realizeze ceva cu adevărat măreț în viață, au în comun o încredere in sine foarte puternică, care le-a permis să-și urmărească cu hotărâre visurile și să facă tot ceea ce era necesar pentru a le duce la îndeplinire. De aceea este important ca acest aspect să fie cultivat din frageda copilărie, atunci când individul începe să-și contureze personalitatea precum și de-a lungul vieții când, supus în fața unor probleme majore, orice om poate să-și piardă din încredere sau chiar din stima de sine. Acest lucru nu duce decât la eșec însă și în această situație o persoană puternică, bine ancorată în realitate, cu încredere în sine, poate depăși momentul, ba chiar poate să se folosească de el ca de o lecție învățată, lecție ce îl face mai puternic, mai încrezător în forțele proprii. Dau câteva exemple din diverse domenii, care ne arată ce înseamnă să crezi în tine și în visele tale: Albert Einstein a fost dat afara de la școală, Michael Jordan a fost exclus din echipa de basket a liceului, Walt Disney a fost concediat deoarece nu avea imaginație și idei originale, Abraham Lincoln a eșuat în afaceri de două ori, și-a pierdut logodnica, a pierdut opt alegeri și cu toate acestea a devenit președintele Statelor Unite.

Încrederea în sine depinde mai mult de capacitatea noastră de a face anumite lucruri, în timp ce stima de sine reprezintă rezultatul unei autoevaluări sau autopercepții și are un rol foarte important în stabilirea identității noastre. O stima de sine pozitivă, crescută, reală, se bazează pe evaluarea pozitivă a propriilor noastre comportamente. De aceea este important să nu ne neglijăm nevoile și limitele pentru ca tot ceea ce facem să ne pună în valoare și mai ales să fie veritabile în ochii noștri.

Încrederea în sine nu este înnăscută și nu depinde doar de educația pe care am primit-o în copilărie când familia ne-a stat alături, ne-a învățat să lucrăm împreună și ne-a stimulat să ne asumăm responsabilități pentru a fi pe picioarele noastre, pentru a deveni autonomi în viață.

Încrederea în sine este realistă și predictibilă, deoarece se fondează pe rezultate concrete obținute în trecut, pe experiențele practice pe care o persoană le-a trăit și care-i permit să anticipeze rezultatele și expectanțele pe care le are pentru viitor.

Așadar încrederea în sine nu este o variabilă sau o incertitudine. Ea se bazează pe conștientizarea propriilor cunoștințe și competențe într-un anumit domeniu, pe rezultatele pozitive obținute anterior și în același timp este susținută prin abordarea treptată, progresivă, evoluantă, a altor experiențe în scopul de a fixa și transfera competențele, precum și pentru a descoperi alte competente de care nu eram conștienți.  Încrederea de sine se întărește și devine conștiință pe măsura obținerii rezultatelor pozitive.

Un aspect important este ca experiențele noi să fie abordate treptat, deoarece eșecurile repetate pot avea efecte negative asupra încrederii în sine și a stimei de sine. Cele mai greu de depășit și care au cu adevărat efecte reflexe asupra imaginii de sine sunt acele eșecuri inexplicabile, pentru care persoana nu știe motivul sau cauza. Dacă suntem flexibili însă și putem privi dintr-un alt unghi acțiunile și experiențele noastre astfel încât să vedem și o parte bună, pozitivă a lucrurilor și să învățăm ceva din ceea ce ni s-a întâmplat, atunci vom reuși să ne consolidăm încrederea în sine și să ne întărim stima de sine. Cu alte cuvinte, cu capul sus și lecția învățată, mergem înainte. Nu rămânem acolo, nu trăim în trecut. Noi, ca și stare de viață, suntem prezentul.

I.3.4. Probleme de adaptare și implicarea sinelui în rezolvarea lor.

Nucleul întregii funcționări a omului îl constituie sentimentele față de sine și față de alții. Pentru ca omul să se mențină sănătos din punct de vedere mintal, problemele cu care se confruntă trebuie soluționate. Dacă aceste probleme majore sau minore nu sunt soluționate pot să genereze stări de dezechilibru sau chiar o boală. Dar intensitatea cu care trăim problemele variază de la un individ la altul.

Cele mai mari probleme din viața unui individ ,,Crizele, sunt create de pierderea, prin moarte ori separare, a unei persoane iubite (părinte, partener, iubit, soț, coleg, copil)”(Muntean, 2009, p.238). Pierderea de orice natură întrerupe cursul vieții, generează un dezechilibru personal, având ca urmare din punct de vedere emoțional trăirea stării de doliu. Indiferent că vorbim de moarte sau de separarea, divorțul de o persoană iubită, impactul asupra vieții individului este același, dar poate fi o situație de mai mică sau mai mare relevanță. ,,Trăirile generate de pierderi trec printr-un moment de protest, urmat de un moment de disperare și, în final, negarea, abandonul.”(Muntean, 2009, p.239).

Capacitatea unei persoane de a-și menține sau de a-și recăpăta încrederea în sine și respectul ține de sănătatea mentală a acestuia, reușind să depășească emoțiile cauzate de pierdere sau separare- doliu.

Procesele de autoreglare pentru a face față emoțiilor generate de o pierdere se numesc mecanisme defensive- situații în care individul se ascunde, se protejează pe sine nereușind să se confrunte cu problema, sau mecanisme de coping- individul găsește resurse și modalități eficiente de adaptare la o situație. Așadar, mecanismele de adaptare pot fi realiste (mecanisme de coping) sau nelegate de realitate (defensive, neurotice).

Mecanisme defensive

Tabel I.3.1.

Sursa: Popa-Velea, 1999, p. 67

Cel care a vorbit prima dată despre mecanismele de adaptare este Sigmund Freud. El susține că orice individ are un set de reacții defensive, care au rol de apărare în cazul evenimentelor traumatizante din viața individului. Elementele fundamentale ale sănătății individului sunt aceste mecanisme defensive. Un individ sănătos folosește mecanisme mature, reale, de depășire a situațiilor traumatizante sau a repercusiunilor acestora- anxietate, depresie. S-au făcut cercetări privind proveniența acestor mecanisme, dacă sunt înnăscute sau total dobândite, însă nu s-a demonstrat nici una dintre variante. Se consideră totuși că ar fi și o influență înnăscută în manifestarea lor, dată fiind universalitatea lor în confruntarea cu situațiile stresante.

Anna Freud (1961) consideră că aceste mecanisme sunt sănătoase, de adaptare, ajutând individul să depășească situațiile de criză. Haan (1969) nu este de aceeași părere, considerând că mecanismele defensive, de retragere, au un aspect negativ asupra personalității individului opunându-se reacțiilor bune, pozitive, de coping sau adaptare.

Cele mai importante cercetări în acest domeniu le-a întreprins Vaillant (1977). Deși el nu utilizează termenul de coping, a extins foarte mult viziunea asupra mecanismelor defensive și de coping. El a structurat aceste mecanisme, considerând că au patru nivele, dintre care primele trei apar în copilărie, iar mecanismele nivelului al patrulea apar mai târziu, în adolescență. Vaillant afirmă că mecanismele nivelului al patrulea sunt utilizate de persoanele mature care au succes în muncă și care și în perioada adultă și-au păstrat interesul pentru muncă. El a întreprins un studiu de lungă durată pe generațiile admise la Universitatea Harvard, între 1942-1944, studenții fiind pe acea vreme băieți. Vaillant i-a revăzut la vârsta de 55 de ani, după o viață cu probleme, dar totuși înnobilați de succes. El a considerat că acesta provine din veniturile mari, rolul profesional și recunoașterea socială.

Mecanismele mature de coping ajută individul să se integreze realității, să aibă relații echilibrate interpersonale, să depășească situațiile de tip ,,criză” prin controlul emoțiilor și sentimentelor personale. Aceste mecanisme pozitive ar fi:

Altruismul: chiar dacă mi-e greu, vin în sprijinul celorlalți care au mai multă nevoie de mine sau o situație mai delicată decât a mea. În final acest lucru mă va face să mă simt util, curajos, puternic și astfel voi depăși și problemele mele.

Umorul: îmi exprim deschis părerile, fac haz de necaz! Atitudinea hilară mă ajută să înving problemele.

Suprimarea: am și altceva mult mai important de rezolvat. E o situație dificilă dar pot și mâine să mă gândesc la ea! Se poate ca între timp să vină alte informații în sprijinul rezolvării problemei.

Anticiparea: am o problemă, o rezolv organizat, pas cu pas, detaliu cu detaliu.

Sublimarea: orientarea energiei instinctuale spre activități intelectuale, creative, artistice, evitându-se astfel consecințele nedorite.

În viața de zi cu zi un individ folosește atât mecanismele defensive cât și pe cele de coping. De fapt, într-o primă reacție la criză, majoritatea tind să fugă, să se retragă, să ,,scape”, ca mai apoi, analizând în mod matur situația să găsească moduri de adaptare, de trecere peste sau, în fine, de rezolvare a situației critice.

I.3.5. Stima de sine. Definiție. Prezentare.

Stima de sine reprezintă modul în care ne apreciem, cum ne evaluăm în raport cu propriile așteptări și așteptările celorlalți.

Prima referință despre stima de sine (self-esteem) se regăsește la Wiliam Jones în ,,Principles of Psyhology”(1890). În opinia lui stima de sine reprezintă ,,raportul dintre succesele obținute și aspirațiile sau pretențiile inițiale”(Jones W.,1890, p.241), adică rezultatul evaluării performanței în domenii importante pentru eul sau sinele unei persoane.

Tot în scrierile lui W. Jones se regăsește stima de sine globală, care presupune ,,o anume raportare afectivă globală la propriul eu, independentă de rațiuni obiective ce țin de satisfacții sau dezamăgiri personale”(Jones W.,1890, p.245).

Stima de sine reprezintă ,,valorizarea, acceptarea și evaluarea generală a eului, într-un cuvânt autoraportarea afectivă.”(Jones W.,1890, p.240)

Stima de sine constituie o valoare umană fragilă și schimbătoare. Ea crește de fiecare dată când ne străduim și ne respectăm standardele și scade atunci când nu reușim să atingem respectivele norme. Așa încât, pe parcursul vieții cunoaștem valori foarte înalte ale stimei de sine, dar și foarte scăzute.

,,Stima de sine reprezintă componenta evaluativă a sinelui și se referă la trăirile afective, emoțiile pe care le încearcă persoana atunci când se referă la propria persoană.”( Jones W.,1890, p.240).

Stima de sine reprezintă o evaluare pe care o facem despre noi înșine și care poate avea diferite forme. Rosemberg (1979) face distincție între stima de sine ridicată (pozitivă) și stima de sine scăzută (negativă). Pornind de la scala de sine a lui Rosemberg, Hatherton și Polivy construiesc în 1991 un instrument pentru a mări stima de sine generală sau ca trăsătură și stima de sine ca stare sau momentană.

Stima de sine este dificil de definit. Iată și cealaltă definiție, conform dr. Nathaniel Branden, psiholog umanist, autorul cărții ,,The Benefits and Hazard of the Philosophy of Any Rand: A Personal Statement”- ,,stima de sine este capacitatea de a influența dificultățile fundamentale ale vieții, fără a pierde speranța”.

Stima de sine reprezintă așadar modul în care ne evaluăm pe noi înșine în raport cu propriile expectanțe și cu ceilalți și este direct proporțională cu conștientizarea valorii noastre. Fiecare ființă umana este unică și are o valoare care merită să fie respectată. Valoarea unei ființe umane este cumulată în suma comportamentelor, acțiunilor și posibilităților sale trecute, prezente și viitoare. Capacitatea ființei umane de a se proiecta în viitor, de a-și conștientiza, dori și anticipa devenirea prin raportarea la experiențele și succesele anterioare precum și credința despre propria eficacitate contribuie la întărirea și susținerea stimei de sine.

I.4. EFICIENȚA PERSONALĂ

Individul în decursul vieții sale are tendința de a se angaja în comportamente despre care crede că-i vor aduce ce-și dorește și pe care consideră că le poate face. Alege acele acțiuni și strategii pe care crede că le va duce la bun sfârșit și nicidecum acele acțiuni care îi vor depăși posibilitățile.

I.4.1. Teoria lui Bandura: valoarea rezultatelor; expectanțe de eficiență personală; expectanțe de rezultate.

Cea mai importantă teorie care s-a aplecat asupra eficienței personale și controlului este teoria eficienței personale sau Autoeficiența (AE) lui Albert Bandura (1977, 1982). Această teorie privește problemele competenței percepute a individului, a eficienței personale și a controlului. Ea a generat în ultimii 20 de ani mai multe cercetări în domeniul psihologiei sociale, clinice și a personalității. Esența acestei teorii poate fi exprimată astfel: inițierea și persistența în comportamente este determinată de:

Valoarea rezultatelor (importanța rezultatelor, consecințe sau scopuri);

Expectanța cu privire la rezultate (producerea de rezultate);

Expectanța cu privire la autoeficiență (succesul acțiunii alese).

,,Această teorie menționează că acești factori joacă un rol important în adaptare și în disfuncțiile psihologice, precum și în intervențiile terapeutice eficiente în probleme emoționale și de conduită… Toate procesele de schimbare psihologică și comportamentală operează prin modificarea credințelor individului despre stăpânirea mediului și eficiență personală.”(Boncu Șt., 2007, p.51).

În teoria social- cognitivă a personalității, autoeficiența percepută reprezintă o variabilă centrală în mecanismele de autoreglare a organismului la cerințele mediului. Conceptul de autoeficacitate, propus de Bandura (1982) reprezintă un construct relevant pentru înțelegerea factorilor protectori la stres și boală.

Conform definiției lui Bandura ,,autoeficiența se referă la convingerile unei persoane în capacitățile sale de a-și mobiliza resursele cognitive și motivaționale necesare pentru a îndeplini cu succes o sarcină, respectiv capacitatea unui individ de a organiza și executa o acțiune care asigură atingerea unui scop.”(Bandura A., 1986, p.85).

Autoeficiența mai poate fi definită ca o anticipare a rezultatelor pozitive în acțiunile întreprinse datorită cunoștințelor și abilităților posedate. Percepția propriei competențe modifică și percepția eșecului sau a performanței reduse, în aceste cazuri insuccesul tinzând să fie atribuit efortului redus investit în sarcină și în mai mică măsură lipsei competenței necesare îndeplinirii sarcinii. Deci autoeficiența crescută se asociază cu atribuiri autoprotectoare ale eșecului sau succesului.

Așa cum Bandura sugerează, evaluările optimiste ale autoeficienței pot fi considerate un imbold suplimentar pentru intențiile de acțiune și pentru persistența în depășirea obstacolelor. Cu cât autoeficiența este mai accentuată, cu atât nivelul aspirației vizând atingerea scopurilor propuse este mai înalt.

Persoanele care se consideră pe sine ineficiente au tendința să își limiteze comportamentele de implicare și inițiere de sarcini. Ele apreciază dificultățile unei sarcini ca fiind insurmontabile.

La polul opus, ,,indivizii care sunt încrezători în competența lor, vor căuta căi diferite de a exercita control asupra mediului și de a obține performanțele dorite.”(Băban, 2005, p.77).

Cognițiile vis-a-vis de autoeficacitate percepută influențează alegerea situațiilor în care un individ se va implica, sau a acțiunilor pe care le va iniția, timpul și resursele alocate unei sarcini, respectiv reacțiile emoționale așteptate în timpul acțiunii sau după soluționarea sarcinii. ,,Așteptările cu privire la propria eficacitate într-o anumită sarcină, influențează gândurile, emoțiile și comportamentele în cadrul acelei sarcini și implicit, performanța asociată cu sarcina respectivă.” (Băban, 2005, p.77).

Putem afirma așadar că Bandura face distincție între două tipuri de convingeri și așteptări:

Primul, așteptările legate de rezultat, respectiv convingerile că anumite comportamente vor conduce la anumite rezultate pentru un anumit individ.

Al doilea- așteptările legate de eficacitate, care pun în evidență cât anume de convinsă este o persoană că este capabilă să adopte eficient comportamentele necesare care să conducă la rezultatul așteptat.

Indivizii cu un grad înalt de autoeficacitate, în realizarea unei sarcini, sunt mai predispuși să facă eforturi mai mari, să insiste mai mult, decât cei ce au eficiență scăzută. Cu cât autoeficiența sau așteptările sunt mai puternice, cu atât mai active sunt eforturile.

Expectanța de eficiență personală- ,,Judecățile de autoeficiență se referă la ceea ce individul poate să facă cu abilitățile pe care le are sau la abilitatea individului de a executa acțiuni ce fac față în mod eficient situațiilor problematice și în urma cărora sunt atinse scopurile dorite.”(Boncu, 2007, p.51).

Expectanțele de eficiență personală nicidecum nu sunt trăsături de personalitate. Ele sunt cogniții specifice și individuale ale indivizilor raportate la comportamente specifice în situații specifice.

Expectanța cu privire la rezultate este un subiect mai controversat. În concepția lui Bandura, expectanțele cu privire la rezultate sunt văzute mai puțin importante și dependente de expectanțele de autoeficiență. La început, Bandura a sugerat că cele două tipuri de expectanțe sunt complet independente, dar mai târziu (1984) a adăugat că cele două sunt distincte din punct de vedere conceptual, dar că rezultatele pe care le anticipează indivizii sunt influențate de expectanțele de eficiență personală.

Valoarea rezultatelor sau importanța lor, mai puțin studiată, trebuie să fie mare pentru ca expectanța de eficiență personală și expectanța privind rezultatele să influențeze comportamentul. ,,Există studii care atestă că expectanța privind valoarea rezultatelor este un predictor independent alături de expectanța că comportamentul va duce la anumite rezultate și expectanța de eficiență personală.”( Boncu, 2007, p.52,53).

Așadar, autoeficacitatea se referă la toate credințele oamenilor cu privire la obținerea scopurilor propuse în domeniile importante ale vieții. Aceste credințe se reflectă în modul în care omul se comportă, simte, gândește, se motivează acționând astfel prin intermediul a patru procese importante: cognitive, motivaționale, afective, de selecție.

Autoeficacitatea este implicată direct în obținerea performanței și bunăstării personale. Astfel, oamenii care au încredere în sine abordează orice sarcină cu curaj, ca pe o nouă provocare, un nou pas în evoluția proprie. Ei își organizează activitatea, își conturează scopuri clare și realiste, rămân în acțiune indiferent de riscuri și astfel depășesc obstacolele prin devotament și încredere. Tot aceștia, își recapătă cu ușurință încrederea în ei în urma unui eșec, considerând în mod rațional că nu au fost suficient de bine pregătiți sau informați, lacune ce pot fi remediate. Ei conștientizează faptul că au control asupra acțiunilor lor și astfel eșecul se transformă în evoluția spre performanță. Acestor tipologii umane le sunt străini termeni precum depresia, anxietatea. Ei reușesc un control total asupra minții și capcanelor sale.

La polul opus se află oamenii neîncrezători, care se îndoiesc permanent de potențialul lor, care evită sarcinile dificile considerându-le cu risc prea mare, chiar pericol pentru ei. Nivelul lor de aspirație este scăzut și de regulă nu reușesc să ducă o sarcină complexă până la capăt. Solicită mereu aprobare din partea altora pentru a trece mai departe. O altă problemă a acestora este că atunci când au o sarcină de îndeplinit în loc să se focalizeze asupra ei, se concentrează tot asupra defectelor lor, asupra obstacolelor întâmpinate și astfel nu reușesc să vadă mai departe de acestea spre atingerea scopului. Renunță astfel ușor la o activitate, la probleme apărute și mai grav, foarte greu reușesc să-și recapete puțina încredere în forțele proprii, în urma unui eșec. Ei consideră că acesta a survenit din cauza deficiențelor proprii, iar sentimentul de autoculpabilizare nu-i ajută deloc în traversarea unei situații deficitare.

Există patru surse principale ale autoeficacității:

,,Rezultatele experiențelor proprii în domeniul respectiv;

Observarea experiențelor altor persoane (modelelor sociale);

Persuasiunea socială;

Reducerea reacțiilor la stres și modificarea predispozițiilor emoționale, precum și a interpretărilor stărilor fizice.”(Marian, 2005, p. 78).

Procesele psihologice care activează autoeficacitatea și astfel întreaga funcționalitate umană sunt: procesele cognitive, cele motivaționale, procesele afective și cele de selecție.

Procesele cognitive- modul cum ne evaluăm propriile performanțe influențează obiectivele și expectanțele noastre ulterioare. Cu cât nivelul de autoeficacitate este mai crescut, cu atât și țelurile noastre sunt mai înalte, iar dacă evaluarea este realistă, nimic nu ne împiedică în realizarea lor.

Procesele motivaționale- autoeficacitatea reglează motivarea și motivatorii dominanți: atribuirile cauzale, rezultatele așteptate, scopurile conștientizate. Atribuirea cauzală pozitivă înseamnă să incriminezi în nereușită faptul că nu ai făcut un efort mai mare sau nu ai avut toate informațiile pentru a depăși obstacolul. În nici un caz acesta nu ține strict de defectele tale. În ceea ce privește rezultatele scontate oamenii care cred în ei și în ideile lor adoptă și un comportament adecvat și acestea nu întârzie să apară. Când ajungem săconștientizăm scopurile noastre înseamnă deja că avem încredere în noi și autosusținere conștientă. ,,Autoeficacitatea contribuie la motivație printr-o serie de modalități:

Determină obiectivele pe care omul și le stabilește;

Determină cantitatea de efort disponibil;

Determină timpul alocat perseverenței în sarcină,

Rezistența la eșec.”(Marian, 2005, p. 79).

Procesele afective- ,,Autoeficacitatea percepută cu privire la controlabilitatea stresorilor joacă un rol esențial în determinarea activării fiziologice anxiogene. Persoanele care consideră că pot controla factorii ce duc la apariția situațiilor periculoase nu formulează pattern-uri de gândire defetiste. În schimb cei care cred că nu au nici u control asupra acestor factori trăiesc un nivel ridicat de anxietate, focalizându-se excesiv asupra deficiențelor lor de coping, recurgând în același timp la o interpretare catastrofală a realității.”(Marian, 2005, p. 79). Astfel autoeficacitatea mijloacelor de coping are influențe majore asupra sănătății fizice și mentale a individului. Aici este tot mai adesea incriminat stresul ca și cauză principală, dar de fapt nu stresul în sine conduce la disfuncționalități organice ci neputința de a-l administra, de a găsi mijloacele de adaptare adecvate situației și de a controla situația stresoare. ,,Stresul trăit concomitent cu procesul de achiziționare a modalităților de coping are efecte diferite asupra organismului decât stresul resimțit în condițiile în care subiectul consideră că nu va avea niciodată capacitățile necesare pentru protejarea propriei persoane.”(Bandura, 1986, p. 145).

Procese de selecție- fiecare individ are propriile sale credințe ce îi guvernează pânăla urmă viața. De multe ori noi selectăm ceea ce credem că putem realiza și evităm acțiunile pe care le considerăm peste limitele noastre. Prin aceste alegeri noi ne formăm, evoluăm, ne conturăm propriul stil de viață.

I.4.2. Controlul și atribuirile

În funcție de context avem un unghi propriu de vedere asupra situațiilor și asupra controlabilității lor. ,,Ca expectanță generalizată, locus of control (locul controlului) se referă la gradul în care oamenii cred că rezultatele importante sunt determinate de propriile lor eforturi și abilități (locus of control intern) contrar măsurii în care ei le văd ca fiind datorate șansei sau controlului celorlalți (locus of control extern).”(Marian, 2005, p. 99). Nu trebuie nici duse la extreme atât internalitatea cât și externalitatea întrucât ele duc la modificări serioase ale realității.

Boone, De Brabander și van Witteloostijn (1999) consideră că ,,în limite normale, un locus of control intern este asociat cu o mai bună ajustare, cu un simț mai dezvoltat al autoeficacității și cu starea de bine fizică și psihică.”

Pentru a traversa un obstacol prin autoeficiență este foarte important cum folosim teoria atribuirii, adică modul cum ne explicăm cauza unui eșec, cui i-o atribuim. Pentru o analiză corectă și realistă trebuie să percepem acțiunea ca atare, să o conștientizăm și judecăm ,,la rece” și numai apoi să vedem ce ne-a scăpat, cui îi atribuim cauza eșecului. Persoanele care își susțin stima de sine și au încredere în ele reușesc să-și explice comportamentele raportându-le la planul intern (locus of control intern) sau la factori situaționali, externi (locus of control extern). Astfel, aceștia atribuie succesul controlului intern, iar eșecul îl pun pe baza contolului extern, cauzelor ce țin de situație, context. ,,În condiționarea operantă, recompensa (pozitivă sau negativă) urmează comportamentului sau răspunsului dat de individ; întărirea este tocmai această recompensă consecutivă comportamentului, făcând mai probabilă repetarea răspunsului.”(Marian ș.a., 2004, p. 98)

,,Întărirea este necesară învățării însă efectul întăririi unui comportament nu depinde de un simplu proces de percepere sau de înregistrare pasivă: trebuie ca individul să stabilească o relație de cauzalitate între propriul comportament și întărire.”( Marian ș.a., 2004, p. 98). Așadar, individul trebuie să-și conștientizeze propriul comportament precum și a celor din jur sau a situației date. De exemplu, un bolnav conștientizează gravitatea situației și se conformează (intern) prescripțiilor medicale. Restul ține de extern, de competența medicilor și de eficiența tratamentului administrat. Cu alte cuvinte, îmi îndeplinesc sarcina dar sunt binele meu e în puterea altora mai mult decât în proprii-le-mi mâini. Aceasta este credința în ,,controlul extern”, deci avem de a face aici cu o atribuire cauzală externă, absolut rațională, care menține autoeficacitatea individuală.

Weiner (1974, p. 13) definește ,,cinci dimensiuni fundamentale ale atribuirii:

Locus intern/ extern,

Stabilitate,

Controlabilitate,

Global/ specific,

Intenționalitate.”

Astfel Weiner vorbește despre stabilitate/ instabilitate, întrucât oamenii când se gândesc la cauzalitate nu iau în considerare doar dispozițiile stabile ți și cele pasagere, tranzitorii. De asemenea, autorul se referă la controlabilitate/ incontrolabilitate deoarece aceste cauze comportamentale interne sau externe pot sau nu pot fi controlate, monitorizate.

Nevoia de realizare a omului și de perfecționare este strâns legată de cauzele percepute ale succesului sau insuccesului său. Cei autoeficienți și cu stimă de sine atribuie succesul cauzelor interne, ce țin de comportamentul propriu și eșecul- cauzelor externe sau variabilelor cu care au intrat în contact. Aceștia manifestă totodată o nevoie crescută de realizare, ei doresc progres întrucât au încredere în tot ceea ce fac. Ceilalți, care își atribuie lor, personal, cauzele unui eșec au o nevoie de realizare scăzută, la fel ca și stima de sine, expectanțe scăzute, stagnare sau involuție. De exemplu, în fața neadmiterii în urma unui examen, o persoană încrezătoare și cu stimă de sine, va considera că a avut ghinion sau că mai avea de parcurs o carte pentru a reuși. Persoana cu încredere în sine scăzută va considera că acest eșec i se datorează întru-totul sie-și, că nu este capabil, este inapt și chiar poate renunța definitiv la a mai susține acel examen vreodată. Problemele însă nu se opresc aici, ci, în lipsa unei evaluări corecte a cauzalității eșecului, individul poate intra intr-un cerc vicios al autocompătimirii, culpabilizării, tendințe ce alunecă ușor spre patologie psihică (depresie, anxietate, nevroze). ,,Stabilitatea, specificitatea și internalitatea atribuirilor evenimentului limitează neajutorarea indusă și reacțiile depresive.”( Seligman, 2004, p. 217).

O altă problemă în cazul persoanelor depresive este că aceștia atribuie succesul cauzelor externe și eșecul cauzelor interne, deci total opus cu persoanele cu înaltă stimă de sine și autoeficiente. Acest demers negativ face ca individul să-și creeze pattern-uri negative despre sine, pe care le integrează până la urmă în sistemul credințelor sale. El începe să generalizeze insuccesul, pornind de la o nereușită și de aici cercul vicios în care se autointegrează. ,,Neajutorrea și depresia rezultă din faptul că o persoană nu a reușit în trecut să controleze o situație incontrolabilă, situație care este în același timp stresantă și dureroasă.”(Seligman, 2004, p. 219).

Ne punem întrebarea în final, dacă logica subiectului este una corectă, rațională și realistă. Cât de eficient se autoevaluează el și cât de corect atribuie cauzalitatea. Cu siguranță există și erori în acest proces de atribuire. Putem considera din start că cea mai mare eroare de atribuire este aceea a eșecului ca fiind determinat doar de controlul intern, respectiv deficiențele personale, ale sinelui. Există însă și alte erori de atribuire cauzală, date de supraestimarea sau subestimarea factorilor concurenți în acțiunile noastre, factori incorect și nereal evaluați.

I.4.3. Sentimentul de coerență

Pentru a rezista tuturor încercărilor vieții, pentru a fi autoeficienți și cu stimă și încredere în sine, pentru a depăși dificultățile apărute, modul nostru este de a adopta diferite mecanisme de adptare, respectiv mecanismele de coping. Aceste mecanisme sunt de fapt resurse de rezistență ale organismului și se formează de-a lungul vieții, din copilărie și apoi pe parcursul experiențelor noastre, prin învățare directă (lecția de viață) sau indirec tă (povestea mamei, bunicii etc.).

,,La baza capacității de coping a individului stă un puternic sentiment de coerență, care este alcătuit din trei dimensiuni:

Comprehensiune;

Controlabilitate;

Semnificație.”( Seligman, 2004, p. 219).

Când vorbim de coerență ne referim la atitudinea globală a omului în acțiunile sale, condusă de încredere deplină în sine, dar mai ales constanță în aceasta, persistența autoeficacității în dinamica vieții. Omul are sentimentul de coerență dacă:

,,Stimulii ce derivă din mediul său intern și extern sunt structurați, predictibili și explicabili;

Dispune de resursele necesare pentru a face față cerințelor impuse de stimuli;

Aceste cerințe și provocări sunt suficient de importante pentru a justifica angajamentul și consumul de energie.”( Seligman, 2004, p. 220).

Din cauza diverselor evenimente de viață sentimentul de coerență al individului, care ar trebui să fie continuu și neîntrerupt, poate suferi unele modificări considerate până la urmă normale când este vorba de schimbări sau traume majore, greu de controlat, imprevizibile. În aceste situații individul are nevoie de toate resursele sale interne și externe pentru a face față situației (puterea eului, rațiunea, suportul social, nivelul cultural) sau orice alte mecanisme de coping care se pliază cauzalității. Putem spune că însăși calitatea vieții este determinată de coerența în atitudine și comportament a persoanelor.

Geyer a criticat conceptul de ,,sentiment de coerență” atribuindu-l doar persoanelor cu un grad ridicat de educație din clasele sociale elitiste. Alți cercetători au arătat o corelație moderată sau inexistentă între aceste două variabile.

Suominen a găsit o corelație puternică între sentimentul de coerență și pregătirea profesională atât la femei cât și la bărbați. ,, Sentimentul de coerență și nivelul de pregătire ocupațională pot prezice în mod independent starea de sănătate subiectivă a bărbaților, sentimentul de coerență fiind un factor care protejează organismul, reducând daunele imduse de distresul cronic.” (Seligman, 2004, p. 291).

I.4.4. Optimismul

Alături de autoeficacitate și determinant al acesteia, optimismul crește capacitea de control intern și extern al individului, potențează capacitatea de procesare a informației, altruismul și stima de sine. Gândirea pozitivă și optimismul au capacități sanogene pentru organismul uman, fizic și psihic. ,,Optimismul este trăsătura psihică a acelor oameni care, cu toate că se confruntă cu dificultăți în viață, se gândesc la problemele lor într-o manieră pozitivă.”(Seligman, 2004, p. 301). Aceste persoane consideră eșecul ca fiind un simplu pas înapoi pentru reorganizare și reintervenție.

O persoană optimistă are simțul umorului, atitudine pozitivă și poftă de viață, componente ce întregesc și mențin crescută stima de sine și autoeficiența. Se conturează astfel o imagine de sine pozitivă, pattern-uri de gândire solide și realiste, mecanisme de coping pregătite pentru orice situație dezagreabilă. Modul în care persoana se raportează la acțiunile sale, modul în care le evaluează îi dau atitudinea optimistă sau pesimistă, atitudine formată în general în timpul copilăriei, sub influența familiei și mediului social.

,,Optimismul efectiv reprezintă trăsătura de caracter care determină persoana să preia controlul propriei vieți iar atunci când apar situații dificile să caute soluții eficiente pentru rezolvarea problemei.”(Marian, 2005, p. 19).

Optimismul și autoeficiența crează calea spre succes, spre acțiune și oportunitate, progres și evoluție a rezultatelor personale.

Există și persoane care afișează un optimism ,,pasiv” de genul ,,voi trece și peste asta” dar fără a întreprinde ceva. Acest lucru denotă neîncredere, lipsă de inițiativă, care în nici un caz nu vor avea ca rezultat schimbarea situației. Aici vorbim de optimism pasiv și ineficiență, coroborate cu speranța individului că altcineva îi va rezolva problemele sau se vor rezolva de la sine. E o pantă foarte alunecoasă de aici spre pesimism și mai departe spre depresie, de aceea optimismul pasiv nu este deloc eficient.

Optimismul stimulează și întreține stima de sine și prin faptul că, în urma unui eșec, persoana consideră acesta ca fiind ceva educativ, din care a aflat ceva nou și care îl mobilizează să se reinventeze și să meargă mai departe. La fel, succesul altora, este pentru optimist un mijloc de provocare, un model demn de urmat.

Pentru menținerea optimismului și autoeficacității reale este nevoie de o flexibilitate cognitivă, de capacitatea individului de a se adapta schimbărilor moderne și evoluției continue și de viteză a omenirii.

I.4.5. Alte teorii de eficiență personală.

,,Principiile sunt acele linii conducătoare ale conduitei umane care și-au dovedit valoarea permanentă… sunt fundamentale, incontestabile, pentru că sunt evidente. Calea de a înțelege rapid caracterul evident al principiilor sale este de a imagina absurditatea încercării de a trăi o viață împlinită bazată pe opusul lor.”(Covey St.,1995, p.213).

Cu cât paradigmele și hărțile noastre sunt în consonanță cu aceste principii sau legi naturale, cu atât vor fi mai funcționale și mai potrivite. Hărțile corecte vor avea un impact mai puternic asupra eficienței noastre personale și interpersonale decât toate eforturile de a ne schimba atitudinile și comportamentul.

În încercarea sa de a explica comportamentul uman care nu este direcționat către satisfacerea nevoilor biologice ale omului, White (1959) a sugerat că oamenii pot fi motivați de scopuri. El a avut în vedere mai cu seamă scopul de a explora, manipula și stăpâni mediul. White a numit această motivație ,,motivația de eficiență” și a susținut că satisfacerea ei duce la ,,sentimente de eficiență.”

I.4.6. Eficiența personală și problemele de adaptare.

,,Abordarea din perspectiva eficienței personale a problemelor psihologice și a tratamentelor pleacă de la premisa că indivizii devin stresați, nefericiți și anxioși, intră în conflict cu alții, au diverse probleme emoționale și de adaptare atunci când au expectanțe nerealiste privind propriul comportament și comportamentul celorlalți, atunci când nu estimează corect anumite rezultate sau consecințe, atunci când cred că nu se poate face nimic pentru controlarea evenimentelor și pentru atingerea scopurilor.”(Boncu Șt., 2007, p.56).

Teoria eficienței personale a inspirat numeroase cercetări asupra etiologiei și tratamentului unor probleme psihologice și emoționale. Vorbim de legătura autoeficienței cu depresia, anxietatea, fobiile, fumatul, consumul de alcool, obezitatea, orientarea profesională, realizarea profesională, performanțele sportive etc.

Anxietatea- Bandura și colaboratorii săi (1986) consideră că modelul anxietății din perspectiva eficienței personale include două poziții de bază:

Persoana anticipează un pericol sau un rău ca fiind iminent;

Persoana nu se crede în stare să prevină sau să facă față unui eveniment.

Potrivit lui Bandura (1986) anxietatea este rezultatul direct al expectanțelor de eficiență personală scăzută. Indivizii care au încredere în capacitățile lor vor aborda situația cu calm și siguri pe ei; dimpotrivă cei nesiguri vor genera o stare de excitație afectivă care va împiedica orice acțiune eficientă.

În literatura de specialitate se vorbește tot mai mult despre percepția optimistă a autoeficacității și influența acesteia asupra performanțelor individuale. Pentru a obține performanță optimă individul trebuie să aibă un nivel crescut de autoeficacitate care îl va ajuta în continuare la menținerea rezultatelor optime și progresul său personal.

II. STUDIUL PRACTIC

II.1. Scopul și obiectivele cercetării

Scopul lucrării de față este analiza stimei de sine, a autoeficacității și autoacceptării necondiționate a persoanelor între 35-45 de ani.

Obiectivele cercetării sunt :

Stabilirea eșantionului de subiecți, cu vârstă între 35-45 ani, bărbați și femei, cu ocupații diferite ;

Cercetarea nivelului stimei de sine în eșantionul ales ;

Cercetarea nivelului autoeficacității în eșantionul ales ;

Cercetarea nivelului de autoacceptare necondiționată în eșantionul ales ;

Culegerea și interpretarea datelor obținute în urma testărilor ;

Trasarea de concluzii privind atingerea scopului lucrării și a confirmării/ infirmării ipotezelor.

II.2. Ipotezele cercetării

Stima de sine este mai crescută în general la femei decât la bărbați, la vârsta de 35-45 ani ;

Autoeficacitatea este specifică, individuală, subiectivă, în raport cu profesia fiecărui om ;

Autoacceptarea necondiționată atinge nivele crescute în raport cu stima de sine și autoeficacitatea persoanelor.

II.3. Organizarea studiului practic

II.3.1. Metode de lucru

Am folosit în această lucrare în primul rând documentarea pentru fundamentarea teoretică a lucrării.

Pentru cercetarea propriu-zisă am utilizat două scale de măsurare, respectiv scala de măsurare a stimei de sine a lui M. Rosenberg și scala de măsurare a autoeficacității a lui Schwarzer și Jerusalem. Pentru cercetarea nivelului de autoacceptare necondiționată am utilizat chestionarul de acceptare necondiționată a propriei persoane (Unconditional Self Acceptance Questionnaire- USAQ) conceput de Chamberlain și Haaga.

Toate testele au fost administrate individual, în forma creion- hârtie.

II.3.2. Locul cercetării

Cercetarea s-a desfășurat în perioada ianuarie- mai 2014, în orașul Satu Mare, în diverse locuri de muncă, respectându-se criteriul categoriei de vârstă și a unui raport echilibrat privind genul și ocupațiile respondenților.

II.3.3. Eșantion de subiecți

Subiecții aleși pentru această cercetare sunt 30 de persoane între 35-45 ani, femei și bărbați, cu diferite ocupații, din orașul Satu Mare, care au dorit să colaboreze și să răspundă celor trei scale de testare.

II.3.4. Design experimental

După pregătirea celor 3 chestionare, multiplicate în 30 de exemplare am trecut la administrarea testelor, pentru fiecare persoană, individual. Am explicat completarea scalelor de evaluare și am lucrat cu fiecare persoană în parte. Materialele folosite au fost creion și hârtie.

Am calculat rezultatele testelor în funcție de specificul fiecăruia, iar datele obținute le-am prelucrat cu ajutorul programelor SPSS și Word pentru a obține statistici privind itemii testați. Reprezentarea grafică m-a ajutat să fac analiza cantitativă a datelor pe care am coroborat-o cu discuțiile avute cu subiecții testați pentru a face o interpretare calitativă cât mai realistă.

In final am trasat concluziile desprinse din analiza datelor culese, am verificat confirmarea/ infirmarea ipotezelor de lucru și am făcut câteva recomandări.

II.4. Prezentarea și interpretarea datelor

Chestionarele administrate vor fi interpretate calitativ și cantitativ în funcție de rezultatele obținute, pentru a scoate în evidență nivelul stimei de sine, a autoeficacității și a autoacceptării necondiționate a subiecților testați, iar aceste date vor fi raportate la categoria de vârstă 35-45 ani.

Pentru a prezenta mai întâi eșantionul de subiecți voi face o sinteză statistică pe indicatorii vârstă, gen, studii absolvite, ocupație.

Date statistice asupra eșantionului de subiecți testați:

Distribuția în funcție de vârstă:

Fig. II.4.1

Eșantionul de subiecți este format în cea mai mare parte din persoane între 35-40 ani (66,67%), perioadă ce corespunde cu debutul vârstei de mijloc, a adultului propriu-zis aș putea spune, când începe schimbarea percepțiilor asupra existenței în toate contextele sale- familial, profesional, economic, social.

Distribuția în funcție de gen:

Fig. II.4.2.

Cei mai mulți dintre cei testați au fost femei (60%), nu numai datorită faptului că la nivel global numărul femeilor este mai mare decât al bărbaților ci și pentru faptul că femeile au fost mai dispuse să accepte testarea, să colaboreze, să se implice.

Distribuția în funcție de studiile absolvite:

Fig. II.4.3.

În ceea ce privește studiile absolvite procentele sunt echilibrate ceea ce mi-am și dorit în această lucrare. Cercetarea se adresează vârstei 35-45 ani și nu nivelului intelectual sau cunoștințelor acumulate și certificate până în momentul de față.

Distribuția în funcție de ocupație:

Fig. II.4.4.

Cât privește ocupația celor testați, nu am avut scopul de a-i introduce în una din categoriile de muncă selectate, ci aceste categorii le-am selectat după răspunsurile lor. Se pare că ocupațiile în acest caz reflectă pregătirea profesională, fapt ce îl consider un item de fidelitate a chestionarului aplicat.

Am aplicat trei chestionare pentru a măsura și a pune în evidență stima de sine, autoeficacitatea și acceptarea necondiționată a propriei persoane la adultul aflat la vârsta de mijloc (35-45 ani). Le voi interpreta pe fiecare în parte, atât cantitativ cât și calitativ, raportat la grupa de vârstă selectată pentru cercetare.

Interpretarea scalei stimei de sine (Rosenberg, 1965)

Această scală a fost elaborată inițial pentru a măsura
sentimentul global al valorii personale și autoacceptării.

Scala cuprinde 10 itemi cu 4 posibilitați de răspuns între total dezacord
(1 punct) și total acord (4 puncte). Itemii 3,5,8,10 se cotează invers. Scorurile pot fi cuprinse între 10 și 40 puncte; scorurile ridicate indică o stimă de sine crescută.

La cotarea rezultatelor se vor lua ca etalon valorile cuprinse între:

10-16 puncte – stima de sine scazută;

17-33 puncte – stima de sine medie;

34-40 puncte – stima de sine înaltă.

Fig. II.4.5.

Jumătate din cei testați au stima de sine crescută (50%). Aceștia au încredere în forțele proprii, demonstrează o anumită stabilitate și conștiință adultă, au sentimentul valorii personale, cred în calitățile lor, sunt pozitivi și implicați, sunt mulțumiți și mândri de realizările lor, au autorespect personal, se simt utili și performeri.

Aproape de jumătate sunt și cei cu nivel al stimei de sine mediu, care nu se cred la fel de valoroși ca alții, dar nici total nefolositori. Au o autoapreciere pozitivă, dar nu o totală încredere în forțele proprii. Își respectă condiția de sine, dar nu se consideră satisfăcuți pentru vârsta pe care o au. Probabil că mai au încă multe obiective care nu s-au materializat încă, sau s-au plafonat într-un mediu de viață rutinier.

Un procent mic, de 6,67% sunt cei cu stimă de sine scăzută. Am putea spune despre aceștia că sunt în criza vârstei, nu s-au adaptat schimbărilor vieții, sunt nemulțumiți de ce au întreprins în familie sau carieră, aspirațiile le-au rămas la nivel de vise. Tot aici putem vorbi de o neacceptare a înaintării în vârstă, cu toate consecințele ei, de o slabă maturizare și o stagnare voluntară în frumusețea și spontaneitatea copilăriei sau tinereții. Nerealizările, rutina și pesimismul scad stima de sine în lipsa implicării și a încrederii spre mai bine.

Pentru a explica mai exact aceste nivele de stimă de sine în cadrul eșantionul ales, voi face o comparație a datelor obținute prin raportare la criteriul vârstei și a genului subiecților.

Nivelul de stimă raportat la vârstă și gen

Fig. II.4.6.

După cum se observă, între 35-40 de ani nivelul stimei de sine este preponderent mediu, dar tot aici găsim și o stimă de sine scăzută dată probabil de debutul într-o fază de maturitate a vieții care solicită adaptare la schimbările atât fiziologice, firești cât și ale mediului de existență socială și profesională. Stima de sine crescută apare după trecerea de acestă vârstă, după așa zisa criză de la 40 de ani care pare să fie urmată de stabilitate, securitate emoțională, conștiință de sine, armonie, revizuire a planurilor de viață și implicare socială, toate acestea contribuind la creșterea încrederii în forțele proprii.

Cât privește diferența dintre sexe cercetarea arată o stimă de sine medie și crescută mai mult la femei decât la bărbați care se pare că traversează mai dificil această perioadă de viață când aspirațiile sunt tot mai mari, dar la fel de mari sunt probabil și temerile. Există încă la sexul masculin acea percepție de declin a virilității, chiar dacă este considerată o idee preconcepută și netemeinică, fapt ce înclină negativ balanța stimei de sine chiar și în condițiile în care ei au ajuns la o stabilitate economică și socială.

Datele legate de vârstă și gen coincid între ele, fapt ce arată o stimă de sine scăzută la bărbați în prima perioadă a maturității, când probabil apar primele gânduri privind îmbătrânirea, o stimă de sine de nivel mediu la femei, între 35-40 ani, care arată un dezechilibru al tranziției, o perioadă de revizuire și refacere a planurilor de viață și o stimă de sine crescută, atât la bărbați cât și la femei, între 41-45 ani, când lucrurile par că și-au luat un nou făgaș, apare o stabilitate în carieră, familie, o nouă percepție a adultului despre adult și conștientizare a stării de fapt.

Interpretarea scalei de autoeficacitate Schwarzer & Jerusalem

Scala de autoeficacitate SES (Schwarzer & Jerusalem, 2007) a fost construită cu scopul de a măsura convingerea unei persoane că propriile acțiuni sunt eficiente, deci pot fi sau sunt responsabile de succesul unei anumite activități. Adaptarea și etalonarea scalei pentru populația românească a fost realizată pentru domeniul specific al profesiei indivizilor, păstrând totodată itemii propuși de către autori (Jerusalem & Schwarzer, 1986, 1992; Schwarzer & Jerusalem, 1989).

Scala cuprinde 10 itemi care sunt cotați de la 1 la 4, unde 1 înseamnă „foarte puțin” în ceea

ce mă privește iar 4 înseamnă „foarte mult” în ceea ce mă privește. Fiecare din cei 10 itemi ai scalei încarcă un singur factor, nefiind grupați pe subscale.

Versiunea adaptată și etalonată pentru populația României a SES conceptualizează autoeficacitatea ca fiind specifică. Mai exact, scala a fost adaptată pentru a evalua autoeficacitatea vizavi de activitatea profesională.

Fig. II.4.7.

Ca și în cazul interpretării chestionarului privind stima de sine, se observă și în ceea ce privește autoeficacitatea același procent de 6,67% dintre subiecți cu nivel scăzut. Așadar, aceleași persoane care au stima de sine scăzută, care nu cred în ele, nu au nici rezultate eficiente, ceea ce era de așteptat. Se confruntă cu probleme care fie că sunt fie că doar le percep ca dificile, iar în lipsa încrederii în sine, acestea devin imposibil de depășit. Problema este că în cazul acestor persoane un eșec atrage după sine altul, atâta vreme cât ei nu cred că pot face mai mult. Nu sunt eficienți nici în familie și nici în carieră, se lasă conduși de soartă și întâmplare. Sunt probabil acele persoane complexate de vârsta pe care o au și de înaintarea ei ireversibilă. Este adevărat că declinul fiziologic derulează deja la această vârstă, dar nu și cel intelectual. Din păcate însă cele două aspecte sunt cumulate în mod negativ ceea ce atrage după sine lipsa de stimă și eficiență. Dacă privim optimist lucrurile putem spera pentru ei că va veni ziua iluminării, a conștientizării forțelor proprii, a ieșirii din poticnitul lor cerc vicios.

Se observă totodată o creștere a sentimentului autoeficacității și la cei la care s-a apreciat o stimă de sine de nivel mediu. Comparând cele două statistici se poate vedea acest lucru, respectiv stimă de sine crescută în 50% dintre cazuri față de autoeficacitate crescută în 53,33% dintre cazuri. Aceasta demonstrează că unii oameni au fost mai critici în ceea ce privește stima de sine, pentru că se constată că de fapt ei au rezultate, se autoapreciază ca fiind autoeficienți.

Pentru că acest test a fost conceput cu raportare la activitatea profesională, voi face o comparație între datele obținute și profesiile subiecților testați dar și vârsta și genul acestora.

Nivelul de autoeficacitate raportat la vârstă și gen

Fig. II.4.8.

Datorită unei stime de sine scăzute și neîncrederii în forțele proprii autoeficacitatea este scăzută la aceeași grupă de subiecți, respectiv bărbați între 35-40 de ani.

Față de statistica privind stima de sine, în evaluarea autoeficienței apare o modificare ce ne arată că și cei cu stimă de sine medie cred în autoeficiența lor. Așadar nivelele medie și crescută de autoeficacitate sunt aici egale, în special la femei între 35-40 de ani.

Între 41-45 de ani autoeficacitatea crește preponderent, atât la femei cât și la bărbați. La femei, autoeficacitatea este mai crescută decât la bărbați și autoaprecierile sunt pozitive. Putem vorbi aici de capacitatea lor de a fi organizate, de a-și planifica lucrurile astfel încât să-și îndeplinească toate sarcinile, atât de familie cât și sociale și profesionale.

Datele cumulate indică fidelitatea testelor și sinceritatea respondenților.

Nivelul de autoeficacitate raportat la ocupație

Fig. II.4.9.

Raportat la ocupație autoeficacitatea scăzută apare la muncitori, probabil datorită neîmplinirii profesionale, resimțită la această vârstă a maturității. Nerealizările se reflectă aici într-o stimă de sine scăzută și în aceeași măsură și autoefiacitatea. Există totuși mulți muncitori care sunt mulțumiți de realizările lor, au rezulate și autoeficacitate crescută. Așadar acestă estimare a stimei de sine și autoeficacității ține de autoevaluarea subiectivă a fiecăruia, de părerea despre sine, de mulțumirea și recunoașterea pentru cele întreprinse până în prezent.

O autoeficacitate crescută constatăm și la cei mai mulți dintre educatori, probabil că munca lor cu copiii îi stimulează, îi face să se implice, să fie activi și ca urmare să aibă rezultate eficiente.

De asemenea este de comentat nivelul ridicat de autoeficacitate al profesorilor, practic toți cei testați din eșantion declară că au eficiență în munca lor, autoeficacitate crescută. Aceste scoruri ne indică faptul că pentru a fi autoeficient este foarte importantă organizarea și planificarea activităților. Se știe că personalul didactic lucrează organizat, planificat după curricule speciale, au un sistem bine cuantificat de evaluare a rezultatelor și acestea constituie probabil sursele muncii lor autoeficiente.

Medicii au o autoeficacitate medie și cei mai mulți crescută. Acest lucru se explică probabil prin specialitatea medicală pe care o practică. Un ortoped, de exemplu, se consideră foarte bun în munca lui pentru că toate operațiile îi sunt reușite. Poate însă să se mențină la același nivel de autoeficacitate și stimă de sine un oncolog? Aici intervine dimensiunea subiectivă, autoaprecierea și capacitatea acestora de a depăși eșecurile profesionale care nu sunt dependente de ei.

Surprinzătoare este autoevaluarea economiștilor, majoritatea cu autoeficacitate medie, deși în generat se consideră că meseriile tehnice au rezultate directe, exacte, matematice. Se pare că în acest caz este vorba de nemulțumirea de aceste rezultate sau insatisfacția profesională legată de remunerație. Oamenii care lucrează cu bani solicită echitate în salarizare, dar depinde cât de subiectiv este acest concept.

Cam același raport apare și la barman, ospătar, dar de data acesta consider că autoeficacitatea medie este influențată de condițiile de lucru, poate de suprasolicitarea prin ore de muncă suplimentare și program prelungit sau de dorințe nerealizate profesional sau familial.

La confecționer constatăm în egală măsură nivel mediu și nivel crescut de autoeficacitate. Putem considera autoeficacitatea crescută legată de satisfacția produsului finit realizat de acești oameni și cea medie- de alte variabile din contextul muncii, familiei, societății, care îi fac să se considere mai puțin eficienți.

Cei cu funcții de conducere au în cea mai mare parte autoeficacitate crescută, dată probabil de statutul social pe care îl au și de responsabilizările îndeplinite. Tot de ei însă țin și rezultatele obținute prin munca subalternilor și în care se vede capacitatea lor de buni manageri. Probabil că unele nerealizări care țin fie de ei, fie de echipa pe care o conduc îi fac să se considere uneori ineficienți și de aici un nivel mediu de autoeficiență la unii dintre ei.

Aceste teste evaluează nivele de percepție subiectivă însă nu evaluează valoarea umană a subiecților, de aceea, respectând convingerile lui Ellis, am trecut la administrarea unui chestionar mai complex, care să întregească interpretarea imaginii de sine la vârsta de 35-45 ani.

Interpretarea chestionarului de acceptare necondiționată a propriei persoane (Unconditional Self Acceptance Questionnaire- USAQ)

Ellis (1962, 1994), propune ideea conform căreia prezența oricărui nivel al stimei de sine reflectă prezența procesului de evaluare globală a propriei persoane, care este irațional și deci dezadaptativ. Iraționalitatea procesului de evaluare globală constă în imposibilitatea de a stabili în mod realist valoarea unei ființe umane. Altfel spus, deși unele dintre performanțele mele sunt scăzute este irațional să mă etichetez ca „neperformant/ neperformantă”, deoarece aceasta ar însemna că toate comportamentele mele prezente, trecute și viitoare sunt neperformante, ceea ce este imposibil. Cu toate acestea, suntem tentați ca atunci când comportamentele noastre sunt performante să ne evaluăm pozitiv și să experiențiem trăiri afective pozitive, iar atunci când comportamentele noastre sunt neperformante să ne evaluăm negativ și să experiențiem trăiri afective negative disfuncționale. Deși iraționale și dezadaptative, aceste evaluări sunt învățate și încurajate social, ele fiind sursa sentimentului de bine atunci când avem reușite. Însă atunci când comportamentele noastre sunt neperformante, tot ele ne produc suferință emoțională. Varianta rațională este de a înlocui conceptul de stimă de sine cu cel de acceptare necondiționată a propriei persoane (unconditional self-acceptance – USA) care este logic corect și mai pragmatic (Ellis, 1994; Rogers, 1961).

În această variantă, noi ne evaluăm comportamentele și nu persoana noastră, care este acceptată necondiționat indiferent de performanță, căci este prea complexă și în continuă schimbare pentru a fi evaluată global, pornind doar de la un eșantion de comportamente concrete în situații concrete. Mai mult, autoevaluarea (în special compararea propriei valori cu cea a altora) tinde să consume mult timp și să ne distragă de la alte scopuri personale, mult mai utile: încercarea de a dobândi fericirea, căutarea și dobândirea lucrurile pe care le dorim cu adevărat în viață. Astfel, atunci când am un eșec voi spune că am avut un comportament neperformant nu că sunt neperformant/ neperformantă ca persoană. Această filozofie se regăsește în marile religii ale lumii; spre exemplu în Creștinism ea este foarte bine reflectată de formula „pedepsim păcatul dar îl iertăm pe păcătos!” (David, 2003). În concluzie, acceptarea necondiționată a propriei persoane se referă la faptul că individul „se acceptă în totalitate și necondiționat, indiferent dacă se comportă inteligent, corect, sau competent și indiferent dacă oamenii îl aprobă, îl respectă sau îl iubesc” (Ellis, 1977, p. 101). Acceptarea necondiționată se poate referi:

la propria persoană,

la cei din jur

la condițiile de viață.

Datele empirice (Chamberlain și Haaga, 2001; David, Schnur și Belloiu, 2002) arată că implementarea acestui mod de evaluare în viața de zi cu zi este un factor protectiv față de evenimentele stresante. Cercetările sugerează (Chamberlain și Haaga, 2001) că atunci când sunt învățați această „filosofie de viață validată empiric”, cei mai mulți oameni o asimilează mai ușor astfel: când au performanțe pozitive se evaluează pozitiv (în termenii stimei de sine), iar când au performanțe negative își evaluează comportamentul fără a-și evalua persoana (în termenii acceptării necondiționate) aceasta ducând la emoții negative funcționale (de exemplu tristețea) nu disfuncționale (de exemplu depresia). Aceasta este o modalitate pragmatică de a aproxima atitudinea rațională în viața reală.

Chestionarul USAQ cuprinde 20 de itemi care măsoară acceptarea necondiționată a propriei persoane. Acesta a fost conceput în 2001, de către Chamberlain și Haaga și se bazează pe teoria lui Albert Ellis asupra acceptării necondiționate, itemii reflectând diferitele aspecte ale acestui concept multifațetat, centrul teoriei rațional-emotive și comportamentale.

Scala permite calcularea unui scor global, unde valorile mari reflectă nivele crescute de acceptare necondiționată a propriei persoane.

USAQ cuprinde 20 de itemi, dintre care 9 itemi sunt astfel formulați încât reflectă nivele crescute de acceptare necondiționată a propriei persoane (ex., „Mă simt valoros, chiar dacă nu reușesc să ating anumite scopuri importante pentru mine.”), iar 11 itemi sunt formulați astfel încât reflectă o acceptare necondiționată scăzută (ex. „Ca să mă simt o persoană valoroasă trebuie să fiu iubit de persoanele importante pentru mine.” ).

Posibilitățile de răspuns pentru fiecare item merg de la „Aproape întotdeauna fals”, până la „Aproape întotdeauna adevărat”.

Scala se administrează în varianta creion-hârtie, atât individual (și în varianta autoadministrare), cât și în grup. Am preferat administrarea individuală, explicând fiecărui subiect în parte ce are de făcut.

Scala se administrează fără limită de timp.

Cotarea răspunsurilor:

Cotarea pentru 9 itemi se face direct (itemii 2, 3, 5, 8, 11, 16, 17, 18, 20), iar pentru 11 itemi invers (itemii 1, 4, 6, 7, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 19).

Scorul total se obține însumând răspunsurile la fiecare dintre cei 20 de itemi, alocându-se de la 1 la 7 puncte în funcție de răspuns.

Scorul total reflectă nivelul de acceptare necondiționată a propriei persoane. Scorurile mari indică o acceptare necondiționată a propriei persoane ridicată, în timp ce scorurile scăzute indică o acceptare necondiționată scăzută. Scorurile posibile variază între valorile de 20 (scor minim) –140 (scor maxim).

Cotarea rezultatelor:

Mai puțin de 70 puncte: Acceptare necondiționată a propriei persoane foarte scăzută;

71-83 puncte: Acceptare necondiționată a propriei persoane scăzută;

84-98 puncte: Acceptare necondiționată a propriei persoane medie;

99-113 puncte: Acceptare necondiționată a propriei persoane ridicată;

Mai mult de 114 puncte: Acceptare necondiționată a propriei persoane foarte ridicată.

Fig. II.4.10

Rezultatele acestui chestionar arată că oamenii se acceptă necondiționat indiferent de performanțele sau eșecurile lor. Nu au fost rezultate la eșantionul testat care să indice un nivel de autoacceptare necondiționată foarte scăzut sau scăzut. 10 din cele 30 persoane chestionate au un nivel de acceptare necondiționată mediu, cei mai mulți- 17- au nivel de acceptare necondiționată ridicată și doar 3 dintre ei au un nivel de acceptare necondiționată foarte ridicat.

Am putea spune despre aceștia din urmă că sunt oameni care își prețuiesc valoarea, sunt pozitivi în toate circumstanțele de viață, au încredere deplină în forțele lor, sunt conștienți de starea lor, sunt performeri și exploatează fiecare oportunitate, inclusiv eșecul în sensul învățării și folosirii chiar și a părților negative în folosul lor. Sunt oameni puternici, care gândesc întotdeauna constructiv și își cunosc și respectă valoarea.

La fel de valoroși sunt și cei cu acceptare de sine necondiționată ridicată, cei mai mulți din acest eșantion testat, care arată că ei cred în ei înșiși, ca oameni, indiferent de cele întâmplate în contextul lor de existență. Ideea este de a se percepe personal și nu dependent de variabilele vieții. Cum sunt eu în afara a tot ce e material din jurul meu, doar eu și cei ce fac parte din viața mea- oamenii.

Nivelul de acceptare necondiționată medie este prezent la 1/3 dintre cei testați, dar și punctajele acestora arată o părere bună despre sine, optimism și convingere spre mai bine.

Acest test și rezultatele sale vin să completeze foarte bine și să definească valoarea umană. Chiar dacă la aprecierea stimei de sine și autoeficacității rezultatele au fost mai scăzute, acest test arată oamenii așa cum se percep ei, pe ei înșiși, fără a face raportare la sarcinile de serviciu sau la alte variabile.

Pentru a vedea ce itemi ai chestionarului au scăzut punctajul general și ce itemi au crescut autoacceptarea de sine, voi interpreta separat scalele corespunzătoare acestor punctaje.

II.5. Concluzii și propuneri

BIBLIOGRAFIE

Albu, Emilia (2007)- Psihologia vârstelor, note de curs.

Ardelean, Delia (2009)- Psihologia vârstelor, note de curs.

Bandura, A (1986)- Social cognitive theory, Stanford University.

Băban, Adriana – (1998) Stres și personalitate, Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca.

Boncu Șt., Ilin Corina, Sulea Coralia (2007)- Manual de psihologie socială aplicată, Editura Universității de Vest Timișoara.

Branden, N (2009)- The Benefits and Hazard of the Philosophy of Any Rand: A Personal Statement

Covey St. (1995)- Eficiența în 7 trepte sau un abecedar al înțelepciunii, Editura ALL, București.

Erikson E,H, (1968)- Identity- Youth and crisis, New York.

Goleman D., (2004)- Inteligența emoțională, cheia succesului în viață, Editura ALFA, Iași.

Iluț P, (2001)- Sinele și cunoașterea lui, Editura Polirom, București.

Jemes W., (1890)- Principles of Psychology, Bristol, UK.

Levinson, D. J. (1986)- A conception of adult development, American Psychologist.

Marian, M, Drugaș, M, Roșeanu, G. (2005)- Perspective psihologice asupra sănătății și bolii, Editura Universității din Oradea, Oradea.

Muntean Ana, (2009)- Psihologia dezvoltării umane, Editura Polirom, București.

Popa- Velea, O.- (2010) Științele comportamentului uman, Editura Trei, București.

Seligman, M.- (2013) Ce putem și ce nu putem schimba, Editura Humanitas, București.

Sion Grațiela, (2006)- Psihologia vârstelor, Editura Fundației România de Mâine, București.

Smit E.E., Nolen- Hoeksema Susan, Fredrikson Barbara, Loftus G.R., (2005)- Introducere în psihologie, Editura Tehnică, București.

Taylor, S.E., Brown, J.D.- (1994) Positive illusions and well-being revised: Separating facts from fiction, Psychological Bulletin.

Țuțu Mihaela Corina, (2006)- Psihologia personalității, Editura Fundației România de Mâine, București.

Verza E., Verza C., (2003)- Psihologia vârstelor, Editura Pro Humanitate, București.

Weiner, B. (1974). Achievement motivation and attribution theory. Morristown, N.J.: General Learning Press.

Zlate, M. (2008)- Eul și personalitatea, Editura Trei, București.

Surse internet: http://www.consultanta-psihologica.com

Homepage

BIBLIOGRAFIE

Albu, Emilia (2007)- Psihologia vârstelor, note de curs.

Ardelean, Delia (2009)- Psihologia vârstelor, note de curs.

Bandura, A (1986)- Social cognitive theory, Stanford University.

Băban, Adriana – (1998) Stres și personalitate, Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca.

Boncu Șt., Ilin Corina, Sulea Coralia (2007)- Manual de psihologie socială aplicată, Editura Universității de Vest Timișoara.

Branden, N (2009)- The Benefits and Hazard of the Philosophy of Any Rand: A Personal Statement

Covey St. (1995)- Eficiența în 7 trepte sau un abecedar al înțelepciunii, Editura ALL, București.

Erikson E,H, (1968)- Identity- Youth and crisis, New York.

Goleman D., (2004)- Inteligența emoțională, cheia succesului în viață, Editura ALFA, Iași.

Iluț P, (2001)- Sinele și cunoașterea lui, Editura Polirom, București.

Jemes W., (1890)- Principles of Psychology, Bristol, UK.

Levinson, D. J. (1986)- A conception of adult development, American Psychologist.

Marian, M, Drugaș, M, Roșeanu, G. (2005)- Perspective psihologice asupra sănătății și bolii, Editura Universității din Oradea, Oradea.

Muntean Ana, (2009)- Psihologia dezvoltării umane, Editura Polirom, București.

Popa- Velea, O.- (2010) Științele comportamentului uman, Editura Trei, București.

Seligman, M.- (2013) Ce putem și ce nu putem schimba, Editura Humanitas, București.

Sion Grațiela, (2006)- Psihologia vârstelor, Editura Fundației România de Mâine, București.

Smit E.E., Nolen- Hoeksema Susan, Fredrikson Barbara, Loftus G.R., (2005)- Introducere în psihologie, Editura Tehnică, București.

Taylor, S.E., Brown, J.D.- (1994) Positive illusions and well-being revised: Separating facts from fiction, Psychological Bulletin.

Țuțu Mihaela Corina, (2006)- Psihologia personalității, Editura Fundației România de Mâine, București.

Verza E., Verza C., (2003)- Psihologia vârstelor, Editura Pro Humanitate, București.

Weiner, B. (1974). Achievement motivation and attribution theory. Morristown, N.J.: General Learning Press.

Zlate, M. (2008)- Eul și personalitatea, Editura Trei, București.

Surse internet: http://www.consultanta-psihologica.com