Autocefalia ȘI Autonomia ÎN Biserica Ortodoxă

=== l ===

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………… 2

I. Autonomia în Ortodoxie:………………………………………………… 9

1. Biserica Ortodoxă Finlandeză…………………………………………..12

2. Biserica Ortodoxă Japoneză………………………………………………13

3. Biserica Ortodoxă Americană……………………………………………15

II. Autocefalia în Ortodoxie……………………………………………… 17

1. Biserica Ortodoxă Bulgară………………………………………………26

2. Biserica Ortodoxă Greacă………………………………………………..31

3. Biserica Ortodoxă Română………………………………………………34

4. Biserica Ortodoxă Rusă…………………………………………………..53

5.Biserica Ortodoxă Sârbă………………………………………………….60

6. Biserica Ortodoxă Albaneză……………………………………………..65

7. Biserica Ortodoxă Cehoslovacă…………………………………………67

8. Biserica Ortodoxă Polonă………………………………………………..69

III. Privire canonică spre viitor privind autonomia și

Autocefalia bisericească ………………………………………………… 72

CONCLUZII………………………………………………………………… 76

Bibliografie generală……………………………………………………… 80

INTRODUCERE:

Mântuitorul Iisus Hristos întemeind biserica Sa pentru toți oamenii din toate locurile pământului și din toate timpurile a înzestrat-o nu numai cu mijloace spirituale – învățătura și Sfintele Taine – corespunzătoare scopului ei ci și cu anumite norme de organizare și administrare. Aceste principii împreună cu mijloacele spirituale amintite aveau să asigure bisericii unitatea cu toată diversitatea de neam și limbă a celor care prin botez deveneau membri ai ei. Cu privire la aceste principii Sfinții Apostoli au primit îndrumări de la Mântuitorul Hristos îndeosebi în timpul celor patruzeci de zile pe care le-a petrecut în mijlocul lor după Înviere înainte de a se înălța la cer (Faptele Apostolilor 1,2-3). Sfinții Apostoli au mărturisit în diferite rânduri că instituțiile pe care ei le-au întemeiat în biserică și principiile pe care ei le-au folosit la organizarea comunităților, nu le-au stabilit după aprecierea sau inspirația lor personală ci nu au făcut altceva decât să pună în aplicare sau să transmită în mod fidel poporului credincios forma de organizare și normele de care să se conducă cum i-a învățat Mântuitorul Iisus Hristos .

La baza organizării bisericii în general stau câteva principii dintre care principiul autonomiei externe și al autocefaliei o definesc ca instituție divino-umană de sine-stătătoare .

’’În contextul bisericesc prin cuvântul autocefalie , compus din ,,αυτος’’ –

însuși și ,,κεφαλη’’-cap înțelegem dreptul unei biserici ortodoxe locale de a se organiza și conduce de sine prin căpetenie proprie din sânul neamului mai precis prin sinod propriu’’. Conducerea autocefală a unei biserici ortodoxe locale implică în ființa și existența ei mărturisirea aceleiași credințe cu întreaga biserică ortodoxă: aceste două coordonate –cârmuirea de sine și mărturisirea adevărului revelat unic alcătuiesc o unitate și compun împreună autocefalia. Fără una din cele două componente această instituție nu se poate concepe, particularitatea locală și unitatea credinței fiindu-i constitutivă și făcându-i definiția ei.

Autocefalia este un așezământ, o formă de organizare bisericească specifică tradiției răsăritene și deci ortodoxiei.

Prin autocefalie se determină în mod principal poziția de independență deplină a unei biserici locale în raporturile inter-ortodoxe. Acest drept al oricărei biserici este garantat de întreaga tradiție și de acele canoane care opresc amestecul străin în treburile unei biserici autocefale (canonul 2 sin. II ec.,can.8 sin.III ec., can.39 sin. 6 ec.,).

Autocefalia s-a manifestat încă din vremea Sfinților Apostoli ea existând reglementată în canoanele apostolice 34,35,37 . Pentru fiecare episcop, canonul 34 apostolic recomandă să facă numai cele ce se referă la παροικια sa și la cele supuse ei, el trebuind să aibă grijă de tot ținutul supus cetății sale, să hirotonească prezbiteri, diaconi, și să dispună toate cu judecată. Pe episcopul locului nici un alt ierarh nu putea să-l împiedice în exercitarea funcțiilor sale și nimănui nu-i era îngăduit să se amestece în problemele interne ale eparhiei sale .

Canonul 34 apostolic consfințește principiul conducerii autonome a episcopilor, în sensul că fiecare, în parte are dreptul să-și conducă parohia sa, precizându-se în același timp ca toți episcopii dintr-o unitate bisericească constituită într-un teritoriu anume, să cunoască pe cel dintâi dintre ei și să nu facă nimic mai neînsemnat fără știrea acestuia, iar cel dintâi să nu facă nimic fără consultarea celorlalți. Pe lângă faptul că ea exprimă și consacră, pentru organizarea Bisericii, principiile : etnic, al autocefaliei, ierarhic, al sinodalității și al conducerii autonome a episcopilor, canonul 34 apostolic consfințește principiul organizării quasi-mitropolitane , organizare care va fi consacrată la sinodul I ecumenic.

Autocefalia este derivată din temeiurile naturale, istorice,doctrinare și canonice. O biserică autonomă se găsește în dependență spirituală și canonică de întreaga ortodoxie dar ea are și o independență administrativă iar temeiurile care o justifică sunt identice cu cele ale autocefaliei la care se adaugă canoanele 34, 37 apostolice, 4, 5, 6- Sin.I Ec., 2-Sin.II Ec., 8-Sin.III Ec….

BISERICA ORTODOXĂ DIN CIPRU :

Situată la răspântia căilor ce leagă Europa, Asia și Africa, în partea cea mai de Răsărit a Mediteranei, Insula Cipru număra, încă înainte de evanghelizarea ei, multe secole de istorie, până în vremuri legendare când mitologia greacă așează în aceste părți nașterea zeiței Afrodita. Alături de greci, a căror sosire masivă se produce după războiul troian evreii sunt cunoscuți pe insulă în număr foarte mare, încă din epoca ptolemeică. Nu este exclus ca și între cei trei mii de convertiți, în ziua Cinzecimii, la Ierusalim, să se fi găsit și unii evrei ciprioți și lor să li se datoreze începutul de viață creștină în Cipru. Nu peste multă vreme, Ciprul, se va înscrie ca primul punct în uriașa acțiune de propovăduire a Sfântului Apostol Pavel, care plecând din Seleucia în anul 45, însoțit de Barnaba și de Ioan Marcu, străbate insula de la Salamina până la Pafos, convertind și pe proconsulul Sergius Paulus și pedepsind cu severitate pe Elima-vrăjitorul care încerca să se pună împotriva misionarilor ( Fapte XIII , 4-12 ).

Pe această primă temelie, colaboratorul Sfântului Apostol Pavel, Barnaba, care se va reîntoarce în anul 50, împreună cu Ioan Marcu, va continua propovăduirea și va organiza Biserica de aici. Barnaba, considerat „apostol și patron al țării”, era originar din Cipru, fiind evreu din tribul lui Levi. În comunitatea din Ierusalim, era omul de încredere al celor doisprezece Apostoli, iar originea sa cipriotă, calitățile sale și o activitate mai îndelungată ca episcop al insulei au dus fără îndoială la rezultate deosebite, însă activitatea lui va fi întreruptă de moartea sa martirică, în anul 57, când evreii din Salamina Ciprului îl ucid cu pietre.

Dezvoltarea firească a Bisericii din Cipru este stânjenită de revolta evreilor din anul 115, care va atrage represalii din partea romanilor, la reorganizarea ei dându-și contribuția apoi misionari din Antiohia. În intervalul în care documentele lipsesc, până în secolul al IV-lea, pulsul viu al creștinismului cipriot îl marchează numărul mare al martirilor și faptul că la întâiul sinod ecumenic de la Niceea (325) această Biserică este reprezentată de trei episcopi: Chiril al Pafosului, Ghelasie al Salaminei și Sfântul Spiridon al Trimitundei, de mare importanță fiind vizita Sfintei Elena, mama împăratului Constantin, în insulă .

O participare numeroasă a ierarhiei cipriote este observată și la unele sinoade locale precum și la sinoadele ecumenice care vor urma. La cel de al II-lea sinod ecumenic ținut în capitala imperiului fiind prezenți Mnimonios din Kition, Tihon din Tamasos, Iuliu din Pafos și Teopompos din Trimitunda. Pentru motivul că insula Cipru aparținea diocezei civile a Orientului, metropola diocezei fiind Antiohia, patriarhul acestei cetăți dorea ca și din punct de vedere bisericesc Ciprul să fie supus Antiohiei.

În preajma deschiderii sinodului al-III-lea ecumenic (431) murind arhiepiscopul Troilos, patriarhul antiohian a crezut că a sosit momentul favorabil înfăptuirii intențiilor sale. Ciprioții însă își aleg un nou arhiepiscop, în persoana lui Righinos, care pleacă la Efes în fruntea a trei sufragani: Saprikios de Pafos, Zenon de Kurios, Evagrios de Soli, însoțit și de protopopul Kesarion.

Cu citirea memoriului prin care delegația cipriotă cere recunoașterea autocefaliei Bisericii din Insula Cipru se deschide cea de-a 7 –a sesiune a sinodului, ținută în biserica Sfânta Maria. Mitropolitul Zenon a asigurat pe sinodali că fostul arhiepiscop Troilos și toți înaintașii săi, până în vremurile apostolice au fost aleși de către mitropoliții locali și nu de către cei de la Antiohia .

În încheierea sesiunii, Părinții sinodali au recunoscut temeinicia acestor cereri și au consfințit autocefalia Bisericii din Cipru prin canonul VIII.

Astăzi Biserica Ortodoxă a Ciprului este organizată ca Arhiepiscopie Autocefală, din patru eparhii: Arhiepiscopia Nicosiei, cuprinzând partea de răsărit a insulei, cu reședința în capitala țării, condusă din 1950 de Arhiepiscopul Makarios al III-lea și care se intitulează „Fericitul Arhiepiscop de Nea Justinianopolis și întreg Ciprul”; Mitropolia de Pafos, aflată în vestul insulei, cu reședința în orașul Pafos, este condusă din anul 1959 de către Mitropolitul Ghenadie, fostul horepiscop de Salamina, titlul purtat de acesta fiind „Prea Sfințitul Mitropolit de Pafos, Preacinstit și Exarh al Arsinoei și al Romanilor”; Mitropolia de Kition, cu reședința în orașul Larnaca, sudul țării, este păstorită de „Prea Sfințitul Mitropolit de Kition, Întâistătător al Amathundei, Neapolisului, Lemesosului și Kurionului”; Mitropolia de Kirenia, în nordul țării, este păstorită de „Prea Sfințitul Mitropolit de Kirenia și Întâistătător de Soli”.

Locul Bisericii autocefale a Ciprului urma, din punct de vedere canonic, îndată după vechile patriarhate apostolice ale răsăritului, pentru motivul că autocefalia ei a fost discutată și recunoscută în două sinoade ecumenice, mai întâi în sinodul III ecumenic de la Efes din 431, prin canonul 8, apoi de Sinoadele V și VI (quinisext), prin canonul 39.

Biserica Ciprului, cu o istorie care începe în vremuri apostolice, și-a adus contribuția sa, de-a lungul secolelor la definirea și la păstrarea Ortodoxiei răsăritene. Este grăitoare în acest sens participarea delegaților ciprioți la toate sinoadele ecumenice, cu excepția celui de al V–lea, și la multe dintre sinoadele locale. În vremea ocupației latine, când se făceau presiuni mari pentru ruperea acestei Biserici din comunitatea ortodoxă, ea nu va face nici o concesie, reușind în ciuda greutăților să întrețină relații strânse cu Constantinopolul.

Biserica Ortodoxă a Ciprului, una din cele mai vechi Biserici, existând de aproape două mii de ani, este prima autocefalie cunoscută în istorie. În ciuda adversităților istoriei, ea și-a păstrat caracterul ortodox și vigoarea apostolică, prezentându-se astăzi ca o Biserică vie, în rândul celorlalte Biserici Ortodoxe surori și al întregii creștinătăți .

Plecând de la cele relatate mai sus ne propunem, în cadrul a trei capitole să prezentăm evoluția termenilor de autocefalie și autonomie .

În primul capitol Autonomia în Ortodoxie, se explică termenul de autonomie se regăsește el astăzi în viața bisericească prin prezentarea a trei Biserici Autonome: Finlandeză, Japoneză și Americană.

În capitolul al II-lea este urmărită îndeaproape evoluția termenului de autocefalie, în viața popoarelor ortodoxe și apariția Bisericilor Naționale Autocefale, care constituie Ortodoxia de astăzi.

Capitolul al III-lea este o viziune pertinentă asupra autonomiei și autocefaliei în viitor și tendințele care se manifestă în contextul actual din lume, cu implicații în viața bisericească concluziile având menirea să susțină în rezumat cele scrise în lucrare.

I. AUTONOMIA ÎN ORTODOXIE :

,,Realitatea în care există și în care se aplică puterea bisericească este Biserica însăși cu toate elementele care intră în structura ei . Este vorba numai de Biserică sub aspectul ei de comunitate religioasă creștină, adică de chipul văzut al Bisericii. Sub această înfățișare de comunitate religioasă ea constituie obiect al studiului dreptului bisericesc și numai sub această înfățișare ea are și calitatea de subiect de drept .

Pentru determinarea mai precisă a noțiunii de Biserică în calitate de subiect de drept menționăm că ea trebuie privită numai ca realitatea la care se pot aplica regulile de drept. Aceasta nu însemnează însă că la aceeași realitate nu se pot aplica regulile religioase și morale și nici că le ignorăm pe acestea , ci numai că punem în relief acea înfățișare a Bisericii care întrunește condițiile pentru a i se putea aplica , prin organizarea și conducerea ei, normele cu caracter juridic. Astfel, ca subiect de drept, Biserica poate fi definită drept comunitatea religioasă creștină al cărei țel este înfăptuirea mântuirii membrilor ei prin folosirea mijloacelor care intră în alcătuirea puterii bisericești ”.

Unul dintre elementele importante ale structurii Bisericii o constituie unitățile organizatorice locale și teritoriale ale Bisericii.

Cele dintâi comunități bisericești locale s-au numit cu termenul simplu de Biserică (ecclesia) sau și-au zis comunități sau familii. După ce s-au creat comunități locale mai mari ca acestea, li s-au zis ,,parohii’’ (παροικια). Parohiile erau formate din mai multe biserici locale, comunități sau enorii iar mai târziu s-a ajuns la constituirea unor unități teritoriale mai mari care s-au numit fie după numele unor popoare, fie după numele unor ținuturi, sau teritorii administrative, ca apoi să se constituie unitatea teritorială numită eparhie, care a evoluat în mitropolie, dieceză, patriarhie, ajungându-se până astăzi la unități numite Biserici autonome și altele numite autocefale.

De menționat că parohiile vechi s-au numit episcopii sau cetăți și că mai târziu între unitățile teritoriale au apărut și protopopiatele. ,, În antichitatea târzie episcopul local apărea în prezența tuturor ca un simplu paroh de astăzi … dar mai important este faptul că de la început ne găsim în prezența unei adevărate organizări ierarhice, creștinismul nefiind o simplă mișcare spirituală, un curent de idei sau o mișcare entuziastă a maselor.”

,,Numirea de episcop după însemnarea sa, arată pe supraveghetorul. În acest înțeles aflăm cuvântul aceasta la scriitorii antichității grecești și în cărțile Vechiului Testament”.

Puterea ierarhică, primită de la Mântuitorul Iisus Hristos, Sfinții Apostoli au împărtășit-o urmașilor lor prin actul sfânt al punerii mâinilor sau al hirotoniei. Prin acest act liturgic cei aleși și chemați dobândesc darul Duhului Sfânt și puterea harică de a săvârși cele sfinte, potrivit treptelor ierarhice. Sfântul Apostol Pavel zice către Timotei: ,,Nu fi nepăsător față de darul ce este în tine și care ți s-a dat prin proorocie cu punerea mâinilor ’’ și iarăși: ,, Mâinile degrab să nu ți le pui pe nimeni’’ iar lui Tit îi spune: ,,Pentru aceasta te-am lăsat pe tine în Creta, să le îndreptezi pe cele care lipsesc și să așezi prin cetăți preoți, precum ți-am poruncit’’. De aici se vede că Episcopii au moștenit puterea ierarhică și autoritatea superioară de a conduce biserica de la Sfinții Apostoli și este cunoscut istoric că în bisericile fondate de către Sfinții Apostoli, episcopii așezați de dânșii, au urmat șirul neîntrerupt, ei fiind prin urmare urmașii lor direcți. Așa de exemplu biserica din Efes a avut ca prim episcop pe Timotei și cea din Creta pe Tit ambii fiind așezați de către Sfântul Apostol Pavel. În Antiohia Petru a așezat ca episcop pe Evodie iar Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, care a supraviețuit celorlalți apostoli și a adormit în Domnul la peste o sută de ani prevăzând sfârșitul său apropiat și văzând că biserica Asiei era amenințată de învățători și prooroci mincinoși a hirotonit o serie de ierarhi pe care i-a rânduit în diferite centre spre a păstori și a conduce turma, după moartea sa. Dar succesiunea episcopatului de la Sfinții Apostoli pe lângă importanța sa istorică are și una canonică pentru că apostolii se mai numeau uneori episcopi și, vice-versa. Așa Sfântul Apostol Pavel îl numește pe Epafrodit ,, episcopul Filipenilor’’ și ,, al vostru”.

Începând cu secolul II apar unitățile organizatorice locale bisericești numite,,parohii”, desemnând o comunitate locală complexă, formată dintr-o cetate și câteva localități arondate ei, care în secolele II-IV vor fi incluse în așa numitele ,,eparhii” care vor evolua în „mitropolii” și „patriarhate”, cel mai elocvent exemplu fiind Patriarhiile de Antiohia, Ierusalim și Alexandria.

,,Ca unități teritoriale aparte de cele menționate mai sus sunt și ,,episcopiile exempte’’ adică scoase de sub autoritatea sinodului mitropoliei pe al cărei teritoriu se afla și supuse direct exarhului diecezei sau patriarhului. Acestea au importanță doar ca unități teritoriale care și-au păstrat sau au dobândit o independență de tip autonom și mai târziu de tip autocefal față de alte unități teritoriale și din care s-au născut așa- zisele arhiepiscopii autocefale, care nu erau decât niște eparhii complet independente, adică niște episcopii cărora li s-a acordat privilegiul de a nu se încadra in aceste unități teritoriale mai mari, ci de a fi independente de acestea și cel mult supuse unei jurisdicții spirituale ale patriarhiilor’’.

Ca unități teritoriale deosebite în viața Bisericii unități care astăzi sunt cele mai mari și cele mai caracteristice amintim unitățile numite Biserici autocefale și Biserici autonome, în prezent existând 14 unități teritoriale autocefale și 3 unități teritoriale administrative în cadrul întregii ortodoxii.

În contextul celor discutate mai sus se înscriu și Bisericile ortodoxe autonome ale Finlandei, Japoniei și Biserica Ortodoxă Americană, fostă Mitropolie Rusă.

Biserica Ortodoxă Finlandeză – își are începutul în activitatea misionarilor ruși porniți din centrul bisericesc Novgorod, la sfârșitul secolului al-X-lea. În anul 1523, în urma păcii dintre Novgorod și Suedia provincia Carelia a rămas sub dependența politică a principatului Novgorodului, restul Finlandei rămânând Suediei, până in anul 1617, când Carelia s-a unit cu Finlanda, deși aceasta nu era independentă. Între anii 1617-1658 aproximativ 2/3 din ortodocșii carelieni s-au refugiat în Rusia, din cauza propagandei și prozelitismului protestant. După ce a trecut de asuprirea rusă, fiind încorporată în imperiul rusesc în anul 1811, Carelia împreună cu celelalte provincii, după dorința țarului Alexandru I, vor face parte din „ Arhiducatul Autonom Finlandez ”, care la 6 decembrie 1917 se declară independent, constituind de acum încolo Republica Finlandeză. Carelia face parte din Republica Finlandeză până în anul 1944, când în urma armistițiului între Finlanda și Uniunea Sovietică , cea mai mare parte a ei a revenit U.R.S.S.

Din punct de vedere bisericesc situația Careliei a cunoscut mai multe etape: de la sfârșitul secolului X și până în anul 1921, parohiile careliene au fost sub ocârmuirea arhiepiscopului de Novgorod, de la 1721 până în anul 1892 au fost sub conducerea mitropolitului de Petrograd, din 1892 până în anul 1921 parohiile ortodoxe finlandeze au fost puse sub ascultarea arhiepiscopului de Viipuri (Vâborg ), pentru ca între anii 1921-1923 Biserica Ortodoxă Finlandeză să dobândească autonomia (11 februarie 1921), rămânând totuși sub jurisdicția Patriarhului de Moscova. În anul 1923 Biserica Ortodoxă Finlandeză trece de sub jurisdicția canonică a Patriarhului de Moscova și intră sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice, sub a cărei jurisdicție se află și astăzi . În prezent este alcătuită din două eparhii: a Careliei, cu reședința în orașul Kuopo și cea a Helsinkiului cu reședința în capitala țării.

Legile după care se organizează și se conduce sunt legi de stat, Biserica fiind Biserică de stat, forul suprem de conducere fiind sinodul, compus din cei doi episcopi la care se adaugă, pentru îndeplinirea tuturor formelor canonice , arhierei anume invitați dintre cei ce sunt sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice.

Biserica Ortodoxă Japoneză – „După un referat al profesorului Rosenkranz din Tubingen, răspândirea creștinismului în Japonia a fost împiedicată de vechiul fanatism păgân al populației locale, materializat în cultul față de Micado și strămoșii șintoismului, în prezent fiind în Japonia aproximativ 360.000 de creștini ”.

Această comunitate de creștini, organizată ca Biserică, a ținut de Biserica mamă –Biserica Ortodoxă Rusă- până în 1945 când a fost subordonată Mitropoliei Ruse din America. Între 26 și 28 noiembrie 1969, reprezentanții Bisericii Ortodoxe Ruse în frunte cu Mitropolitul Nicodim al Leningradului și Novgorodului au avut mai multe întâlniri cu reprezentanții acestei Biserici în frunte cu Episcopul Vladimir discutând problema restabilirii raporturilor canonice ale acestei Biserici cu Biserica mamă –Ortodoxă Rusă .

În urma discuțiilor din 28 noiembrie 1069 a fost semnat un protocol referitor la posibilitatea acordării autonomiei Bisericii Ortodoxe din Japonia în jurisdicția bisericii Ortodoxe Ruse. La 29 noiembrie 1970, al doilea sinod al Misiunii duhovnicești Ortodoxe în Japonia sub conducerea episcopului Nicolae Sayama a hotărât ca, în vederea organizării unei Biserici Ortodoxe în Japonia, să se subordoneze acțiunilor purtate de Biserica Ortodoxă Rusă.

La 19 decembrie 1969 sinodul extraordinar al Bisericii Ortodoxe Japoneze a hotărât cu unanimitate să se ceară Patriarhiei Moscovei să acorde acestei Biserici autonomia sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse. La 17 martie 1970, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe ruse a aprobat rezultatele întâlnirilor ce au avut loc în Japonia între reprezentanții Bisericii Ortodoxe Ruse și reprezentanții Bisericii Ortodoxe Japoneze și au luat în cercetare posibilitățile acordării autonomiei Bisericii Ortodoxe Japoneze.

La trei aprilie 1970, sfântul sinod a ridicat interdicția pusă asupra Bisericii Ortodoxe Japoneze. În ședința din 10 aprilie 1970, sfântul sinod a luat hotărârea să acorde autonomia Bisericii Ortodoxe Japoneze sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse . În aceeași ședință, având în vedere generale venerare a lui de către toți creștinii ortodocși din Japonia, sfântul sinod a hotărât canonizarea fostului episcop Nicolae Kasatkin. În aceeași ședință lărgită a Sântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, sub președinția Sanctității Sale Patriarhului Alexei al Moscovei și a toată Rusia a fost redactat conținutul amănunțit al Tomosului prin care se acorda Bisericii Ortodoxe Japoneze în care se include și Misiunea duhovnicească rusă în Japonia și se stabilesc îndeaproape raporturile între această Biserică Autonomă și Biserica Ortodoxă Rusă sub a cărei jurisdicție se va afla .

Biserica Ortodoxă Americană – fostă mitropolie rusă;

Începuturile creștinismului pe teritoriul Americii de Nord sunt strâns legate de activitatea misionară a rușilor ortodocși în Alaska . Succesul misiunii în această parte a Americii a avut ca precedent misiunea de propovăduire a cuvântului lui Hristos în China (1686 ) .

Inițial primele contacte cu acest teritoriu au fost de natură economico-politică fiind vizate în special resursele naturale disponibile și neexploatate. În 1648 exploratorul rus Simeon Dezhnev a navigat în oceanul Arctic, de-a lungul Peninsulei Chukotka, instalând un post în fața Mării Bering față în față cu Alaska. Contactul cu populația băștinașă nu s-a limitat doar la schimburi materiale ci și la tradiții religioase, acum botezându-se primii convertiți și construindu-se chiar primele capele. Clerul și misionarii oficiali au venit mult mai târziu .

Un alt rus pe nume Shelikov Gregory se va implica tot mai mult în colonizarea acestor noi teritorii și supunerilor influenței politice și militare rusești . Pentru a convinge curtea imperială de seriozitatea noii colonii Shelikov a vizitat mănăstirile Valaam și Konevitsa de la granița Rusiei, căutând călugări voluntari pentru noua așezare din Alaska . Un arhimandrit, trei preoți călugări și un diacon au plecat la 21 decembrie 1793 din St Petersburg și au ajuns în noul înființat oraș Kodiak la 24 septembrie 1794 . Toată strădania lor se va lovi de sălbăticia și opoziția băștinașilor . Prin efortul Sf. . Herman care și-a petrecut întreaga viață dedicându-se băștinașilor (învățând, vindecând, crescând orfani rugându-se și făcând minuni), și a Sf. Innocent creștinismul din Alaska a început să se dezvolte tot mai mult cei doi pomeniți fiind venerați ca sfinți ocrotitori și întemeietori ai credinței creștine în Alaska.

Acestea sunt doar câteva din datele mai importante ce privesc apariția creștinismului pe teritoriul american . Odată cu explozia valului colonizator situația din America s-a schimbat total prin venirea europenilor ce însumau aproape toate popoarele vechiului continent . Mozaicului de popoare de pe continent i se adăugă și cel de credințe și religii . Cu referire specială la popoarele ortodoxe astăzi alături de autohtoni și ruși există greci , bulgari , polonezi , sârbi , albanezi – ortodocși . Ei constituie fiecare diaspore ortodoxe care țin de Biserica mamă a fiecărei din popoarele enumerate și care și-au manifestat dorința și tendința de autonomie bisericească . În acest context, datorită organizării Bisericii Ortodoxe Autocefale în America, Sfântul Sinod rus, în ședința de la 10 aprilie, a desființat Exarhatul patriarhal pentru America de Nord și de Sud, ca și eparhiile din Statele unite și Canada, care făceau parte din el …

Ce este interesant pentru noțiunea de autonomie și autocefalie bisericească , se referă la dorința diasporelor ortodoxe de a se organiza într-o Patriarhie autocefală și autonomă organizată pe principiul multietnic . Putem spune că este o reconfigurare a Bisericii primare a Imperiului Bizantin . Ca Patriarhie ea devine o Biserică națională multietnică .

II . AUTOCEFALIA ÎN BISERICILE ORTODOXE :

,,Una din însușirile definitorii ale Bisericii Ortodoxe cea una sfântă sobornicească și apostolească, este că ea a păstrat totdeauna unitatea sa ecumenică, manifestată în aceeași credință, același cult, aceeași structură canonică și în general aceeași viață și trăire creștină, în ciuda greutăților de tot felul prin care a trecut și condițiilor de loc și de timp foarte diferite în care a trăit’’.

Deși de la început ea a fost organizată potrivit principiilor sale canonice fundamentale, în Biserici autocefale-astăzi sunt paisprezece biserici autocefale și patru biserici ortodoxe autonome –ele nu au fost niciodată și nu sunt biserici separate, ci numai părți ale aceleași biserici, care se manifestă ca un singur trup ( I Cor. XII , 20… ), într-o impresionantă unitate dogmatică, liturgică și canonică, deși trăiesc în o mare diversitate geografică, culturală, socială, etc. Deși sunt mai multe biserici ortodoxe autocefale, libere, în care își desfășoară activitatea egale și independente, fiecare cu problemele lor specifice, legate de împrejurările în care își desfășoară activitatea, totuși în problemele fundamentale de interes comun, ele se manifestă ca una singură, solidare și răspunzătoare de tot ceea ce se petrece în spațiul ortodox. Pentru că după cum există numai un singur cap –Hristos – așa nu există decât un singur trup sau o singură Biserică a Lui, deși cu multe mădulare. Unitatea ca atribut al Bisericii Ortodoxe constituie însuși temeiul vieții ei unitare, al ecumenicității sale, ecumenicitatea ei nefiind altceva decât ,,reflexul viu al unității Bisericii în acțiune”.

În păstrarea acestei impresionante unități ortodoxe ecumenice în diversitate, două au fost principiile de bază pe care le-a păstrat ortodoxia întreagă: principiul autocefaliei și principiul ecumenicității. Datorită principiului autocefaliei, o unitate bisericească ortodoxă, ierarhic, sinodal și teritorial determinată, se conduce complet independent administrativ-jurisdicțional față de alte unități bisericești ortodoxe autocefale, cu care păstrează totuși în mod obligatoriu unitatea dogmatică, liturgică și canonică.

,,Principiul autocefaliei în Biserica Ortodoxă –zice Prea Fericitul Patriarh Justinian- este și canonic și binefăcător. Prin autocefalie se respectă vechea tradiție ortodoxă a Bisericii Ecumenice și spiritul constituțional al Ortodoxiei, care nu cunoaște concentrarea puterii conducătoare a Bisericii în mâinile unui singur ierarh cu drepturi de monarh .

Bisericile Ortodoxe autocefale cele mai mari și cele mai mici, mai noi, mai vechi, conviețuiesc și colaborează în aceeași credință, în dragoste și bună-înțelegere creștină pentru binele lor în parte și al Ortodoxiei întregi, ale cărei părți componente sunt. Pe de altă parte autocefalia corespunde în chipul cel mai firesc și împărțirii omenirii în popoare, ca și tendinței lor după o existență liberă și independentă”.

Datorită principiului ecumenicității, fiecare unitate bisericească ortodoxă autocefală …e obligată să reflecte fidel în organizarea și activitatea ei, ecumenicitatea bisericii, să aibă în vedere în toate și unitatea multilaterală a întregului trup bisericesc . La rândul lor organismele superioare reprezentative , care exprimă plenitudinea ecumenicității Bisericii, sunt obligate să reflecte în mod fidel, modul de conviețuire și conlucrare armonică a tuturor unităților bisericești autocefale și să țină seama de vița și lucrarea specifică a fiecăreia, a căror prezență nu face decât să crească și să întărească unitatea Ortodoxiei ecumenice.

De aceea în legiuirile tuturor Bisericilor Ortodoxe autocefale principiul autocefaliei este întotdeauna strâns legat de principiul ecumenicității care impune fiecăreia îndatorirea de a păzi unitatea ecumenică a Ortodoxiei și a contribui la afirmarea și întărirea ei. Așa de exemplu articolul 2 din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, stabilește că ,, Biserica Ortodoxă Română este autocefală și unitară în organizarea ei, păstrând unitatea

dogmatică, canonică și cultică cu Biserica Ecumenică a Răsăritului”. Astfel unitatea Ortodoxiei ecumenice este păstrată și asigurată prin autocefalie și ecumenicitate, ca o unitate în diversitate, în sensul că nu poți trăi în ecumenicitate, fără a fi într-o Biserică Ortodoxă autocefală și nu poți fi într-o Biserică Ortodoxă autocefală fără a fi în același timp în unitatea Ortodoxiei ecumenice ,,…unitatea Ortodoxiei ecumenice fiind posibilă pentru că Bisericile Ortodoxe sunt Biserici naționale” .

Datorită înmulțirii numărului Bisericilor Ortodoxe autocefale și autonome, configurația creștinătății ortodoxe actuale este alta decât în epoca veche. Dispariția imperiului creștin, formarea statelor noi și constituirea Bisericilor Ortodoxe autocefale au schimbat și raporturile dintre părțile componente ale Bisericii Ortodoxe întregi. Bisericile-fiice au devenit protectoare și ajutătoare ale Bisericilor-mame. Centrele de viață, de activitate și de cultură ortodoxă s-au mutat în alte regiuni decât cele din epoca veche și evul mediu. Așa de exemplu, patriarhul din Constantinopol a pierdut calitatea sa de ,,etnarh”, iar titlul de patriarh ecumenic a rămas doar o amintire din vremuri glorioase și nu mai corespunde situației reale politice și religioase, scăzând importanța și celorlalte patriarhate ortodoxe, vechi, din Răsărit, din punct de vedere numeric și cultural. În schimb s-au ridicat mult Biserica Ortodoxă Rusă și Biserica Ortodoxă Română, care este a doua ca număr de credincioși și mărime în sânul Ortodoxiei ecumenice și se bucură de mare prestigiu și unanimă apreciere în întreaga lume ortodoxă .

Astăzi întreaga activitate a Ortodoxiei ecumenice nu se mai concentrează și nu se mai conduce dintr-un singur punct ci ea este o problemă și o datorie de colaborare interortodoxă, la care toate bisericile ortodoxe trebuie să-și aducă contribuția lor de viață religioasă, de muncă și de cultură teologică.

Unitatea Bisericii a fost definită ca dogmă la Sinodul al II-lea Ecumenic ținut la Constantinopol în anul 381. Unitatea este un atribut al Bisericii, înțeles nu numai ca un semn exterior al comunității bisericești, ci ca o realitate organică a Trupului lui Hristos. Ontologia Bisericii este însăși unitatea ei, având izvorul în constituția ei hristocentrică, pentru că Mântuitorul Iisus Hristos este ,,piatra din capul unghiului’’(Matei XXI , 42) și unica temelie pe care zidesc Apostolii (I Corinteni III,11) .

Biserica este teandrică ca expresie a unității desăvârșită a lui Dumnezeu cu omul în spațiul vieții pământești . Fiind organism teandric, existența Bisericii-una este asigurată de unirea strânsă și reală a oamenilor cu Dumnezeu și a oamenilor între ei, adică a creștinilor. Această unire este cerută solemn și testamentar de însuși Mântuitorul Iisus Hristos, în rugăciunea arhierească și este recomandată insistent de Sfântul Apostol Pavel Bisericilor din Roma , Corint și Efes. Unitatea Bisericii se integrează în eternitatea vieții divine.

Principiul unității a fost de la început pârghia principală a vieții Bisericii . Acest lucru este atestat și de faptul că din secolul al II-lea și până în secolul al VIII-lea , unitatea bisericii a fost apărată cu evlavie, dragoste, răbdare și perseverență de Sfinții Părinți ai Bisericii în fața tuturor ereziilor și schismelor înregistrate de istorie în această perioadă. Desigur că unitatea de care vorbesc Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți nu reprezintă o dimensiune abstractă , ci este o realitate istorică. Biserica Ortodoxă a trăit și trăiește această realitate, a Bisericii una, socotind că în unitatea bisericii se constituie puterea ei.

Unitatea bisericii, în calitate de Trup unic a lui Hristos și de prezența aceluiași Duh în ea, se exprimă prin unitatea de credință, prin unitatea de cult și participarea la aceleași Taine și prin unitatea comunității ecleziastice și de conducere.

Unitatea de credință, care este manifestată în aceeași mărturisire și în aceeași predicare nealterată a adevărului creștin este socotită de Sfântul Apostol Pavel ca mijloc și rezultat al edificării în Hristos, care este Logosul, și în Duhul Sfânt , care este Duhul Adevărului. Sfântul Apostol Pavel numește biserica lui Dumnezeu „stâlpul și temelia Adevărului” (I Timotei III,15). El îndeamnă pe creștini să ajungă la „unitatea credinței” (Efeseni IV,13) , fiindcă „este un singur Domn, o singură credință și un singur botez” ( Efeseni IV, 5).

Primatul unității de credință sau dogmatic impune necesitatea mărturisirii comune a credinței în viața bisericii. Încorporarea în biserică începe cu actul de credință în adevărul și realitatea Revelației divine, de aceea mărturisirea credinței ortodoxe a fost de la început condiția fundamentală a apartenenței la Biserică prin Botez și a rămânerii în sânul Bisericii .

Un alt element de bază al unității bisericii este ierarhia și în primul rând episcopatul. Unitatea ei se exprimă și prin comuniunea membrilor ierarhiei , iar în Biserica apostolică și patristică, ierarhia și poporul credincios formau o unitate care s-a continuat până astăzi în Biserica Una .

Bisericile Ortodoxe autocefale nu diminuează cu nimic Biserica Ortodoxă universală, pentru că între ele se păstrează unitatea de credință, în Taine și în comuniune episcopală. Prin aceste elemente orice biserică locală reprezintă în locul respectiv biserica universală. În ,,local” se manifestă în esență universul , Biserica sobornicească constituind ,,koinonia’’ bisericilor locale, egale din punct de vedere sacramental, unite prin succesiunea apostolică a episcopatului și prin mărturisirea de credință ortodoxă și prin comuniunea dintre ele, fiecare păstrându-și anumite tradiții locale în formele activității ei. Biserica locală nu se prezintă ca o entitate separată, ci ca o înfățișare variată-integrală a plenitudinii ecleziale sobornicești. Cu alte cuvinte, plenitudinea întregului nu este o sumă a părților căci acestea posedă fiecare aceiași plenitudine ca întregul .

În cadrul Ortodoxiei, autocefalia constituie un principiu de bază al organizării Bisericilor ortodoxe în sensul că prin ea se exprimă independența jurisdicțională a oricărei Biserici ortodoxe, față de organizațiile bisericești similare, din cuprinsul Ortodoxiei ecumenice. Această independență jurisdicțională nu însemnează fărâmițarea unității Ortodoxiei ecumenice, ci numai autodeterminarea, ținându-se seama de condițiile naturale specifice în care trăiește fiecare dintre Bisericile ortodoxe și care îi determină manifestări deosebite, cu un conținut specific distinct, național, cultural și tradițional. Temeiul celor de mai sus, îl găsim în Sfânta Scriptură și în toate hotărârile sinoadelor ecumenice care privesc această chestiune,încă din vremea Apostolilor vedem Biserici independente cu administrație separată, adaptată fiecare la împrejurările specifice localității respective (Rom . XV, 20), fără ca prin acesta să neglijeze unitatea generală a Bisericii care se făcea prin ținere de sinoade, în cazul în care problemele interesau întreaga Biserică creștină. În felul acesta, după practica apostolică, se legiferează și felul de organizare și conducere în Bisericile particulare dispunându-se ca unitatea doctrinară și cultică a tuturor Bisericilor să fie păstrată prin acordul tuturor conducătorilor din toate Bisericile, care vor asigura această unitate prin „consensus Ecclesiae dispersae” și prin sinoade. În ce privește organizarea lor internă s-a dispus, s-a dispus ca fiecare Biserică sa-și aibă administrația și ierarhia ei deosebită, independentă față de celelalte Biserici (can .6 I ec. , 2 II ec.), Enciclica patriarhilor orientali, art. 10, (Mărturisirea ortodoxă, partea I , răsp . 85) .

În privința unității doctrinare și cultice a tuturor Bisericilor particulare, sinoadele dispun 1. Nici o Biserică particulară să nu poată introduce o învățătură nouă de credință (can. 7 III ec. , 1 Trulan ); 2. Bisericile particulare să respecte legile fundamentale ale administrației bisericești( can. 2 Trulan ;1 VII ec. ); 3. Să păstreze unitatea spirituală cu celelalte biserici ( can.1,2 Trulan); și 4. să nu se amestece în drepturile și rânduielile locale , în chestiunile administrative sau în afacerile interne ale celorlalte Biserici (can. 8 III ec. ;39 Trulan ;90 Cartagina ;1 Vasile cel Mare ) .

În privința drepturilor și independenței Bisericilor particulare , în conducerea lor internă, canoanele constată următoarea rânduială: fiecare Biserică particulară are o ierarhie proprie cu îndatoriri și drepturi , independentă față de ierarhia altei Biserici (can. 37 ap. , 2 II ec. ,can. 8 III ec. etc.). În acest fel, autocefalia Bisericilor particulare constituie într-adevăr un principiu de bază al organizării Bisericilor ortodoxe .

Ca unități administrative distincte și ca părți constitutive ale Bisericii universale, cele dintâi Biserici autocefale apar din epoca apostolică, dar o etapă nouă în organizarea lor începe cu epoca lui Constantin cel Mare, când se trece la reglementarea raporturilor dintre Bisericile autocefale prin sinoade . Sinodul I ecumenic , confirmă autocefalia Bisericilor din Roma Alexandria Antiohia și Cezareea ( can. 6 I ec. ) , iar prin canonul 7 , recunoaște întâietatea de onoare a Bisericii din Ierusalim. Tot din hotărârile acestui canon aflăm că existau și alte Biserici care se bucurau de privilegiul autocefaliei , ca acelea din Efes , Sirmium , Milan , Cartagina , Lyon , Toledo și York . Sinodul al III-lea ecumenic reamintește hotărârile sinodului I ecumenic în această privință, iar sinodul al III-lea mai recunoaște ca foarte veche și autocefalia Biserici din Cipru-can. 8 . Sinodul al IV-lea ecumenic , reglementează autocefalia celor cinci patriarhate , prin canoane-28 și 30-cât și prin hotărâri necuprinse în canoane . Sinodul Trulan , după ce repetă dispozițiile anterioare , stabilește întâietatea și ierarhia onorifică a patriarhatelor , după însemnătatea politică a localităților de reședință –can. 36 – ,confirmă autocefalia acestora și a Bisericii din Cipru .

Pe lângă bisericile autocefale amintite , în decursul timpului au mai apărut în cuprinsul Bisericii universale și alte unități bisericești cărora li s-a recunoscut și lor autocefalia . Astfel în Răsărit au luat ființă următoarele biserici autocefale : Biserica din Persia , din Armenia , Iberia ( Gruzia ) , Arhiepiscopia din Ohrida , Patriarhatul Româno-bulgar din Târnovo , și cel sârbesc din Ipek , Biserica din Rusia , Mitropolia din Karlovitz , Biserica din Muntenegru , Arhiepiscopia din muntele Sinai , Biserica Greciei , biserica Română , Sârbă , iar în Apus avem Bisericile din Africa , Mediolan , Aqvileea , Ravena , Italia , Spania , Lyon , Galia. Datorită diferitelor împrejurări istorice , unele dintre Bisericile autocefale și-au pierdut independența , fie prin despărțirea de Biserica Ortodoxă universală , fie prin încorporarea lor în alte Biserici , datorită transformărilor teritoriale politice, ajungându-se ca Biserica ortodoxă de astăzi să fie formată din următoarele Biserici autocefale : Patriarhiile Constantinopolului , Alexandriei , Antiohiei , Ierusalimului , Arhiepiscopia din Cipru , Patriarhia Rusiei , Biserica Georgiei , Arhiepiscopia din muntele Sinai , Arhiepiscopia Greciei , Patriarhia Bulgară , Sârbă , Română , Mitropolia Polonă , Albaneză , Cehoslovacă ; iar ca biserici ortodoxe naționale , care nu îndeplinesc toate condițiile pentru a fi autocefale și care au situația de Biserici autonome , există Biserica Ortodoxă din Finlanda , din Creta și din China .

De-a lungul secolului al XIX-lea și al celui prezent, Patriarhia Ecumenică a emis mai multe tomosuri sinodale de autonomie și de autocefalie a Bisericilor Ortodoxe aflate atunci sub jurisdicția sa canonică. În secolul XIX-lea , Patriarhia Ecumenică a emis trei tomosuri sinodale, prin care se acorda autocefalia la un același număr de Biserici Ortodoxe și a nume: Biserica Ortodoxă din Grecia, Biserica Ortodoxă Sârbă și Biserica Ortodoxă Română.

Primul tomos sinodal a fost emis, în secolul XIX, în luna iunie a anului 1850, și în virtutea căruia Patriarhia Ecumenică acordă autocefalia Bisericii Ortodoxe din Grecia.

Tomosul sinodal de autocefalie al Bisericii Ortodoxe Sârbe, a fost emis de Patriarhia Ecumenică la 20 octombrie 1879. Aceeași Patriarhie Ecumenică avea să recunoască autocefalia Bisericii Ortodoxe Române în baza Tomosului sinodal semnat de Patriarhul Ioachim al IV-lea și alți zece ierarhi, membri ai Sfântului Sinod din Constantinopol, în aprilie 1885.

Cât privește secolul al XX-lea, mai exact până în anul 1991, Patriarhia Ecumenică a emis trei tomosuri sinodale de autonomie. Prin cele trei tomosuri sinodale se acordă autonomia Bisericii Ortodoxe din Cehoslovacia (martie 1923), Bisericii Ortodoxe din Finlanda (iulie 1923) și Bisericii Ortodoxe din Estonia (iulie 1923).

La 4 februarie 1936, patriarhul ecumenic Veniamin și câțiva mitropoliți ai Tronului din Constantinopol semnau un „Tomos patriarhal și sinodal” , prin care Biserica Ortodoxă autonomă din Letonia era trecută sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice.

Pe lângă cele trei tomosuri sinodale de autonomie, tot în secolul al XX-lea, Patriarhia Ecumenică a emis și trei tomosuri sinodale de autocefalie, în virtutea cărora se acorda autocefalia următoarelor trei Biserici ortodoxe: Biserica Ortodoxă din Polonia (13 noiembrie 1924), Biserica Ortodoxă din Albania (12 aprilie 1937) și Biserica Ortodoxă din Bulgaria (22 februarie 1945).

Foarte recent, și anume la 23 ianuarie 1990, patriarhul ecumenic Dimitrie și opt mitropoliți ai Tronului ecumenic de la Constantinopol semnau „Tomosul patriarhal și sinodal de recunoaștere și ratificare a autocefaliei Sfintei Biserici Ortodoxe a Georgiei”.

Dintre toate aceste tomosuri emise de Patriarhia Ecumenică, doar două din ele care privesc autocefalia, unul din anul 1885 și celălalt 1945 prevăd neobligativitatea respectivelor Biserici Ortodoxe de a primi Sfântul Mir din Partea „Tonului Ecumenic”.

În total există un nr. de 14 Biserici autocefale , dar în cele ce urmează ne vom ocupa de cele mai reprezentative biserici astăzi , pentru ortodoxie , în general .

BISERICA ORTODOXĂ BULGARĂ :

Înființarea Bisericii Bulgare este strâns legată de apariția statului bulgar. Potrivit concepției feudale, ca un temei teologic al ordinei politice „imperium sine patriarcha non staret” , cum va zice regele Ioniță Caloian (1197-1207), în 1202, pe seama statului româno-bulgar întemeiat în 1185-1186 de frații vlahi Petru și Asan (1186-1197) se cădea să ia ființă un organism bisericesc corespunzător. Pe teritoriul sud-dunărean existase încă din secolul al șaselea Arhiepiscopia Justiniana Prima, înființată în 585 de împăratul Iustinian (527-565), a cărei moștenire o va prelua în 920 patriarhatul de Durostor.

În 1018-1020 Vasile al doilea Bulgarohtonul, desființând primul stat bulgar a mutat centrul bisericesc pentru teritoriul bulgăresc spre sud, la Ohrida, dându-i însă rang numai de arhiepiscopie. Deși au fost promovați mai ales arhiepiscopi greci, acestora li s-a lăsat totuși o autonomie destul de largă. Când Asăneștii au întemeiat cel de-al doilea stat româno-bulgar, s-a cerut să se lărgească drepturile avute înainte de scaunul de Ohrida și să se recunoască titularului episcopiei de Târnovo un grad asemănător. Împăratul româno-bulgarilor Ioniță Caloian, dorind să asigure independența bisericii vlaho-bulgare iar pentru sine titlul de țar pe care nu-l putea obține de la bizantini s-a adresat între 1199-1204 prin corespondență papei Inocențiu al III-lea ca să-i satisfacă aceste două dorințe. La 7 noiembrie 1204, cardinalul Leo, trimis de papă la Târnovo, a hirotonit pe episcopul Vasile ca primat al Bisericii vlaho-bulgare, titlul de patriarh nefiind în uz în Biserica Apusului, iar a doua zi, a încoronat pe Ioniță ca rege, cu coroana regală trimisă de papă, nu împărat cum ceruse el.

Influența catolică în imperiul româno-bulgar n-a durat decât până la 15 aprilie 1205 când, Ioniță Caloian a înfrânt oastea împăratului latin de Constantinopol, Baldouin de Flandra, care a murit închis la Târnovo, capitala imperiului româno-bulgar, cu toate eforturile papei Inocențiu al III-lea de a-l elibera. Presiunile catolice se simțeau și din sud, unde se instalase imperiul Latin de Răsărit și dinspre nord, unde regii unguri nutreau de mult gânduri de înaintare spre sud. În această situație, după ce va fi ajutat și Sfântul Sava, arhiepiscopul Serbiei, informând pe celelalte patriarhii orientale cu ocazia călătoriei la Ierusalim, împăratul Ioan Dukas Vatatzes și patriarhul Gherman al doilea de Niceea au recunoscut într-un sinod ținut în Lampsaka, în primăvara anului 1235, autocefalia Bisericii Bulgare, acordând arhiepiscopului de atunci, Ioanichie, rangul de patriarh. Pe act s-a aplicat și pecetea patriarhului Gherman. Desigur că factorul determinant l-au constituit împrejurările politice ale vremii: statul Asăneștilor ajunsese la dezvoltare maximă, „de la Adrianopol până la Dyrrachium”, în Albania, iar Țarul Ioan Asan al doilea era încuscrit și aliat cu împăratul din Niceea. Din păcate, urmașii lui Ioan Asan al II-lea nu au mai fost la înălțimea lui. Luptele feudale au dus în curând la dezbinarea acestui stat, așa că la sfârșitul secolului al XIV-lea, în 1393, Bulgaria toată a fost transformată în pașalâc turcesc, iar scaunele episcopale din Biserica Bulgară erau ocupate mai mult de greci.

Sub raport politic și bisericesc, bulgarii au avut cea mai grea situație dintre popoarele din Balcani. După anii furtunoși 1393-1396, când Bulgaria a fost transformată în pașalâc turcesc cu reședința la Sofia și Ruse, bulgarii nu au putut beneficia de dreptul sistemului „millet” ca ceilalți creștini. De aceea și conducerea episcopilor era încredințată mai ales grecilor. Fiind cea mai aproape de capitala turcească, Bulgaria era înconjurată de o mulțime de garnizoane de spahii și ieniceri, fapt pentru care o bună parte din populația bulgară din Rodope s-a islamizat fie ca să scape de asuprire, fia pentru a-și păstra bruma de avere pe care sărăcia pământului le îngăduise să o adune. Orice urmă de independență politică, culturală și bisericească bulgară dispăruse. Turcii distruseseră clasele conducătoare, grecii au pus mâna rând pe rând pe aproape toate episcopiile și egumeniile. Monahul Sofronie, care trecea la noi în Principate ca să tipărească „predicile duminicale” la Râmnic, în 1806, povestea în memoriile sale cât de neagră este neștiința în care a fost ținut poporul bulgar și Biserica sa. Slaviștii de la începutul secolului XIX, Kopitar, Venelin și alții, nu au găsit nici o carte și nici o școală bulgară, rămânând însă impresionați, ca și soldații ruși ce veneau în 1829 de la Navarin din Grecia, de buna limbă slavă pe care o vorbeau bulgarii. Când însă călugărul Paisie a venit în 1762 din mânăstirea Hilandar, de la Athos, cu minunata lui carte despre „Istoria Slavo-bulgară”, care descria trecutul măreț de altădată al poporului bulgar, carte pe care a răspândit-o apoi cu o râvnă de apostol în toată țara, poporul se trezi ca din somn.

Renașterea făcea pași uriași; ceea ce fusese pentru bulgari o lipsă, a devenit acum o forță: absența unui cadru politic le oferea orizonturi mai largi decât ar fi avut un principat mărunt ca al Serbiei sau ca al Greciei. De aceea lupta lor de emancipare nu a fost îngrădită de frontierele unor județe oarecare, ci a îmbrățișat un cadru mai larg și mai plenar.

În 1946, când se sărbătoreau 1000 de ani de existență a mânăstirii Rilo, marele patriot Gheorghe Dimitrov a afirmat că fără jertfa mânăstirilor și bisericilor ortodoxe bulgare n-ar fi fost posibilă renașterea statului bulgar. La pregătirea „răscoalei din aprilie” 1876 și pe toată durata luptelor clerul bulgar a luat parte activ. Marele patriot și poet Vasil Levski era diacon. Celebrele lupte din părțile Plovdivului, Gabrovului, ale mănăstirilor Drianov, Trajanov etc. au fost conduse de clerici. O mulțime de negustori, meseriași și intelectuali se ridicau în țară și mai ales în străinătate venind în ajutorul bisericii și al poporului. Ei tipăresc primele cărți moderne, ca de pildă „alfabetul” de la Brașov (1824) , editat de negustorul Petru Berovici din Kotel, după care se face începutul școlii lancasteriene-scris și socotit pragmatic în Bulgaria. Prima școală, cea din Gabrovo, ia ființă la 1835 datorită eforturilor negustorului Vasile Aprilov, stabilit la Odessa, care se convertise citind scrisul înflăcărat al savantului rus Venelin. Poporul se trezi, închise forțat școlile grecești, înființând în locul lor școli bulgărești.

„Hatti-șeriful” din 1839 acordase tuturor cetățenilor din Turcia libertate de cugetare, a desființat vămile și permitea bisericii să-și exercite rolul său deplin. În Macedonia și peste tot în Bulgaria, poporul cerea episcopi proprii și limbă slavă. Plângerile la Patriarhul din Constantinopol nu au fost satisfăcute și atunci poporul pornit cu violență, a alungat pe episcopii greci și a scos cărțile grecești din Biserică. Cel care a pornit această luptă a fost călugărul din mânăstirea Rilo, Neofit Bosveli, din Kotel.

Ca urmare a faptului că Patriarhia ecumenică nu voia să le acorde dreptul de a-și alege episcopi proprii, aproape 60000 de bulgari și macedoneni trec la uniație. Papa Pius al IX-lea hirotonește pe egumenul Iosif Sokolski din Gabrovo ca episcop, motiv pentru Rusia de a interveni energic, fapt care a dus la scăderea considerabilă a celor rămași în uniație.

Încăpățânându-se ca numai un sinod ecumenic să decidă, patriarhii greci, unul după altul, refuzară împlinirea doleanțelor Bisericii Bulgare, până ce la 12 martie 1870, Înalta Poartă dădu un decret de înființare a exarhatului bulgar independent, care prevedea că în provinciile cu 2/3 populație bulgară se va alege un mitropolit bulgar , iar unde populația era 2/3 greacă urma să se aleagă ierarhi greci; slujba va fi liberă, în greacă sau slavă, după comunități. Bulgarii se și constituiră imediat în sinod, în frunte cu mitropolitul Ilarion , în locul căruia , fiind că fusese excomunicat încă din 1860, a fost ales Antim, care a fost declarat la 11 mai 1872 exarh al Bisericii Bulgare, cu sediul la Constantinopol. Pe motiv că, contravenea canoanelor, Patriarhul Antim al VI-lea îl depusese, declarând Biserica Bulgară schismatică (25 mai 1872). În septembrie, același an, turcii au insistat să se țină un sinod „ecumenic”. Patriarhii de Constantinopol, Alexandria și Antiohia, precum și Arhiepiscopul insulei Cipru au aprobat excomunicarea dar cel din Ierusalim (Kiril) s-a opus, poate și din pricina presiunii rusești, motiv pentru care Kiril a fost depus apoi.

Biserica Rusă va da Sfântul Mir pentru bulgari vreme de patruzeci de ani, iar după 1923 acest lucru l-au făcut pe rând, până la 25 februarie 1945, când schisma a fost ridicată de către Patriarhul Ecumenic Veniamin I, și Bisericile Română și Sârbă, care au fraternizat cu bulgarii tot timpul.

La 10 mai 1953 au avut loc la Sofia festivitățile reînființării Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Bulgare și înscăunării noului Patriarh Kiril, iar la 1 august 1961 a fost emis Tomosul de recunoaștere din partea Patriarhiei ecumenice. Reînființarea acestui scaun patriarhal a constituit un eveniment de seamă nu numai pentru clerul și credincioșii ortodocși din Bulgaria ci și pentru întreaga Ortodoxie . De aceea, la festivitățile bisericești de la Sofia au fost prezente , prin delegații lor multe din Bisericile Ortodoxe Autocefale, care au ținut să mărturisească și cu acest prilej dragostea frățească și solidaritatea de năzuințe, care unește Bisericile Ortodoxe .

BISERICA ORTODOXĂ GREACĂ :

Între bisericile ortodoxe cu rang de arhiepiscopie, Biserica Greciei este cea mai mare.

Istoria modernă a Bisericii Ortodoxe de Răsărit este dominată în mare măsură de ideea și de acțiunea de organizare a bisericilor naționale în biserici autocefale. Privită din acest punct de vedere, acțiunea împăratului Leon I Isaurul de a trece Iliricul bisericesc oriental, din care făcea parte și Grecia, din Secolul IV aflat sub jurisdicția Bisericii Romei, sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, constituie un precedent îndepărtat. Biserica Greciei s-a aflat sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice de la 732 până la 1833, când ea a cerut autocefalia.

Încă de pe vremea Imperiului Latin de Constantinopol (1204-1260), penetrația latinilor și mai cu seamă a venețienilor în Grecia a avut ca urmare imediată intensificarea propagandei romano-catolice, ierarhia latină de improvizație nouă exercitând o foarte serioasă presiune asupra Bisericii Ortodoxe Grecești locale.

Situația s-a înrăutățit și din a doua jumătate a secolului XV, când venețienii împărțiră cu turcii stăpânirea asupra Greciei, până la 1718, și când aceștia din urmă au fost siliți să lase toată Grecia în stăpânirea turcilor. Venețienii și-au menținut stăpânirea asupra insulelor din Marea Ionică, până la 1797, anul dezmembrării Republicii Venețiene. Cu toată dubla presiune exercitată de turci și de venețieni în Grecia, Biserica Ortodoxă a supraviețuit.

Dar dominația turcească, în secolele XVII-XVIII, nu mai era de suportat. Apăsător peste măsură, jugul turcesc a pregătit spiritele și a grăbit izbucnirea revoluției grecești la 21 martie 1821.

La 1 ianuarie 1822, Grecia s-a proclamat independentă la Epidaur, în Nord-estul Peloponezului, și și-a dat o constituție democratică. Cu toată teroarea exercitată de turci, pentru a înlătur a amestecul lor în treburile interne ale Greciei eliberate, răsculații s-au declarat dezlegați de obligația de mai recunoaște jurisdicția Patriarhului Ecumenic de Constantinopol, atitudinea manifestată practic prin nerecunoașterea Patriarhului ecumenic Evghenie II, precum și prin respingerea episcopilor trimiși de Patriarhia Ecumenică în scaunele formal vacante.

Independența Greciei a fost recunoscută pe plan politic internațional prin pacea de la Adrianopol di 2 septembrie 1839.În 1830 s-a constituit statul Grec modern, care în 1832 s-a declarat regat, cel dintâi rege al Greciei moderne fiind Otto I, de origine germană. În 1834, Atena a redevenit capitala Greciei independente.

Începând din 1828, Ioan Capo d’Istria, președintele guvernului Greciei între anii 1827-1831, a început să se ocupe și de problemele bisericești. Pentru a detașa în continuare Biserica Greciei eliberate de Patriarhia Ecumenică, pentru ca turcii să nu mai găsească prilejul de a se amesteca în treburile bisericești și civile ale Greciei, el a instituit o comisie de trei episcopi, investiți cu autoritatea necesară, pentru a se ocupa de toate interesele spirituale ale Greciei eliberate. Un sinod compus din 33 de episcopi, întruniți la Nauplia, la 15 iunie 1833, declară la 23 iulie 1834 că biserica din regatul Greciei este independentă față de Biserica Ecumenică de Constantinopol și că credincioșii ei vor fi conduși de un sinod bisericesc sub președinția regelui elinilor.

Biserica Greciei eliberate s-a mărit la 1864 prin anexarea insulelor ionice. În urma războiului ruso-româno-turc din 1877-1878, încheiat prin pacea de al Berlin din 13 iulie 1878, Tesalia și Epirul de Sud s-au unit în 1878 cu Grecia. Cele cinci mitropolii și cele cinci episcopii din aceste două provincii au trecut, în 1881 sub jurisdicția Bisericii Greciei.

Prin acordul Încheiat la 8 martie 1908 între guvernul Greciei și Patriarhia de Constantinopol, Biserica Greciei și-a extins jurisdicția asupra comunităților grecești din Europa și America, cu excepția Bisericii din Veneția, care a rămas mai departe sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol precum și asupra comunităților grecești din cele două Americi.

Insula Creta a obținut, în 1898, o autonomie politică în cadrul imperiului otoman, iar în 1913 a fost anexată al statul Greciei, din care face parte până astăzi. Din punct de vedere bisericesc, însă, Biserica Insulei Creta a rămas mai departe sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol. La 28 februarie 1967, Sfântul sinod al Patriarhiei de Constantinopol, în frunte cu patriarhul Athenagoras I, prin decizia numărul 283, i-a acordat autonomia bisericească.

În urma războiului balcanic din 1912-1913, care s-a încheiat prin pacea de al București din 28 iulie 1913, Greciei i-a revenit sudul Macedoniei și vestul Traciei. Cu toate că aceste două provincii au intrat în componența statului grec, Patriarhia Ecumenică și-a menținut jurisdicția bisericească asupra celor patruzeci de mitropolii din Macedonia și din nordul Greciei până la 1928, când, printr-un nou acord, aceste mitropolii au trecut definitiv sub jurisdicția Bisericii Eladei.

Sfântul Athos a fost încadrat în 1913 la teritoriul Greciei, dar cele 20 de mânăstiri, care constituie un centru monahal inter-ortodox, au rămas mai departe sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice.

În prezent Biserica Ortodoxă a Greciei se prezintă ca o biserică activă în toate aspectele ei de urmașă și păstrătoare a învățăturii lui Hristos, prin activitatea ei misionară, socială și de trăire a adevărurilor revelate și mântuitoare, cu o contribuție însemnată la viața națională a poporului grec și a Ortodoxiei.

BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ :

În epoca de formare a poporului român, mai exact în timpul administrației romane în Dacia , (107-275) unitățile bisericești erau autonome și chiar autocefale . Biserica din Dacia , Nefiind subordonată vreunei jurisdicții străine , apare ca autonomă și în același timp autocefală .

Mai mult de cât atât , de o biserică autocefală , pe teritoriul Daciei de odinioară , s-au bucurat chiar unele popoare migratoare, în avalanșele lor expansioniste , de pildă goții , prin secolul al IV-lea . Două din Sinoadele Ecumenice (II și IV ) vorbesc de autocefalia Bisericilor din ținuturile barbare între care se include și o parte din teritoriul jurisdicțional al Bisericii Ortodoxe Române .

Cu excepția unei fâșii de pe malul nord-dunărean , subordonată parțial Arhiepiscopiei Iustinianae Primae (541) , istoria Bisericii Ortodoxe Române nu menționează vreo subordonare vreunei alte biserici străine , nici Ohridei , nici Haliciului nici Constantinopolului , în afara codului independenței bisericești de uniformitate , dogmatică , cultică și canonică .

Dunărea și Pontul Euxin din timpuri îndepărtate , au constituit căile urmate de apostolii credinței creștine pe teritoriul României contemporane . De evidențiat faptul că Episcopia de Tomis din Scitia Minor s-a bucurat de principiul autocefaliei bisericii . În acest înțeles , episcopii de Tomis care au existat înainte și în timpul Sinoadelor Ecumenice : Evangelicus sub Dioclețian , Philius sau Titus sub Licinius , Bretanio sau Vetranio sub Valens , Gerontius sub Teodosie I ,Teotim I sub Teodosie și Arcadius , Timotei și Ioan sub Teodosie II , Alexandru sub Marcian , Teotim II sub Leon , Paternus sub Anastasie I și Valentinian sub Justinian au întruchipat prezența de activitate ecumenică și elemente deplin interesate de organizarea bisericii timpului .

Se știe că odată cu încheierea procesului de unificare și centralizare statală la sud și răsărit de Carpați – prin crearea statelor medievale , Țara Românească și Moldova , pe la mijlocul secolului al XIV-lea , a avut loc și procesul de unificare și centralizare bisericească , prin crearea Ungrovlahiei și Moldovei . Amândouă erau organizate pe principiul etnic-teritorial . Reședința întâistătătorului Bisericilor s-a stabilit acolo unde era și reședința conducătorilor politici (Argeș, mai târziu Târgoviște și București în Țara Românească ; Suceava și apoi Iași în Moldova), pentru afirmarea unității politice a țării .

În istoria Bisericii Ortodoxe Române se observă mai mult , poate , decât în istoria altor Biserici Ortodoxe , o relație apropiată , o întrepătrundere de fapt a destinelor Bisericii cu cele ale neamului . Ierarhia Bisericii Ortodoxe Române a fost alcătuită , cu puține excepții , din ierarhi , fii ai neamului românesc . Este un fapt și o realitate se care s-a ținut întotdeauna seamă și de care se face amintire și în hotărârile soborului de la Iași din 1 Ianuarie 1752 prezidat de întâistătătorul de atunci al Bisericii Moldovei , Mitropolitul Iacob Putneanul (1719-1778) .

Intemeierea celor două Principate Românești : Țara Românească și Moldova are loc , după toate știrile istorice , în sec . XIV . Problema organizării politice a principatelor nou întemeiate pune pe primul plan , după spiritul timpului , și problema unei temeinice organizări bisericești și astfel iau naștere primele mitropolii românești . Se știe că voievodul Nicolae Alexandru Basarab , în anul 1359 a cerut Patriarhului de Constantinopol , și acesta a încuviințat , strămutarea mitropolitului Iachint de la Vicina la Curtea de Argeș . Faptul acesta l-a cerut domnitorul pentru organizarea bisericească a voievodatului său . Dar ca Patriarhia de Constantinopol să-și întărească jurisdicția canonică în aceste locuri – spre a nu mai edita cele întâmplate cu bulgarii , în vremea puternicului țar Simeon (893-927) când declarase autocefalia bisericii lor – impuse condiția ca toți mitropoliții țării să fie greci și trimiși de Constantinopol ,.astfel în a doua jumătate a secolului XIV , mitropoliții (Hariton și Antim ) au fost greci .

Iată cum deci raporturile noastre cu Patriarhia Ecumenică sunt – în acele timpuri – destul de accentuate , Mitropolia românească fiind dependentă de Constantinopol .

Nu același lucru se întâmplă cu Moldova , unde rezistența față de patriarhul de Constantinopol mult mai mare și independența Mitropoliei moldovene , față de Patriarhia Ecumenică , se voia foarte mult . Voievodul Petru Mușat (1376-1396) , în timpul căruia Moldova capătă o organizare bisericească , deopotrivă cu țara se opun și boierii împotriva grecilor trimiși de Patriarhie , sprijinind ca mitropolit pe episcopul de Cetatea Albă Iosif , care era originar din familia domnitoare a Mușatinilor .

Astfel , moldovenii nu primesc nici pe Teodosie și nici pe Ieremia , grecii trimiși de patriarhie , ci aleg pe Iosif , care este sfințit de Antonie , mitropolitul Haliciului . Datorită situației politice din Moldova în acel timp , Biserica moldoveană își îndreaptă privirile către mitropolitul de Haliciu , refuzând propunerile Patriarhiei de Constantinopol , Ieremia este izgonit de moldoveni , și aruncă anatema asupra țării , anatema fiind recunoscută și de Patriarhie . Conflictul s-a născut prin anii 1391-1392 și după aproape un deceniu când a fost stins prin înțelepciunea și tactul lui Alexandru cel Bun și în felul acesta Patriarhia de Constantinopol a recunoscut , în 1401 , pe Iosif , ca mitropolit al Moldovei , acum cele două mitropolii fiind dependente de Constantinopol .

Nu putem spune despre conștiința autocefaliei Bisericilor din Țările Române că a apărut odată cu Alexandru cel Bun , sau cu Nicolae Alexandru Basarab , căci pentru a ajunge la o astfel de conștiință este necesară o luptă îndelungată , pentru afirmarea ei și , în același timp , această afirmare a autocefaliei bisericești este produsul unei maturități și a unei organizații bisericești , pe care nu toți cercetătorii au sesizat-o ca existând în Țările Române , încă înainte de acești domnitori .

Lipsa de documente în această privință nu trebuie să ducă la concluzia că noi nu am avut o maturitate și o organizare bisericească înainte de înființarea mitropoliilor din Țările Române . așa dar , de multe ori se greșește când căutăm să interpretăm și să întemeiem totul numai pe baza documentelor . De ce numaidecât biserica noastră a trebuit să fie supusă jurisdicțional ? De unde această mentalitate ? Galiția era un teritoriu mai mic și avea biserică autocefală . De ce nu putem admite că această conștiință a autocefaliei în Țările Române este mult mai veche ca întemeierea primelor mitropolii ? Să vedem , așa dar , pe lângă documente , și cadrul larg istoric bisericesc din care trebuie să deducem anumite situații .

Că într-adevăr , în Țara Românească conștiința autocefaliei a fost mai umbrită , se vede după originea etnică a locțiitorilor scaunelor mitropolitane , care, în majoritate au fost greci . De altfel , Patriarhia de Constantinopol caută să-și întărească jurisdicția sa canonică în principatele românești , fiindcă așa îi dictau interesele și mai ales că aceste două principate se aflau în vecinătatea a două mitropolii : Ohrida și Haliciu , cu oarecare independență față de scaunul din Constantinopol și la care mitropolii Biserica din principate ar fi putut apela oricând . Pe noi nu ne interesează numai autocefalia de drept a bisericilor din Principatele românești , ci și crearea conștiinței acestei autocefalii , această conștiință de autocefalie este în strânsă legătură cu zigzagurile pe care le înscrie viața politică și istorică pe aceste meleaguri .

Astfel , la jumătatea sec . XV (1543) , Constantinopolul cade sub turci și odată cu el cade , desigur și autoritatea jurisdicțională a Patriarhatului ecumenic asupra Principatelor Române ; chiar înainte de căderea Constantinopolului , românii din stânga Dunării au început să intre în legătură cu arhiepiscopia de Ohrida și să nu participe la sinodul unionist de la Florența .

Deși legăturile moldovenilor sunt , de data aceasta , mai strânse cu Constantinopolul , întrucât iau parte , prin mitropolitul Damian , la sinodul de la Ferrara , semnând chiar unirea , alături de ceilalți bizantini , totuși , pe la jumătatea secolului XV , întâlnim pe Teoctist (1452-1477) ,care este sfințit de arhiepiscopul Nicodim al Ohridei . Faptul că unii dintre episcopii sau mitropoliții noștri , sau chiar ai altei Biserici , nu implică imediat jurisdicția . Faptul acesta poate fi înțeles și prin prisma menținerii raporturilor de comuniune cu bisericile surori . În cazul Bisericilor din Țările Române , păstrarea legăturilor cu scaunul ecumenic , era totodată o chestiune de onoare , ambiție și necesitate .

În sec. XV, Patriarhia bizantină suportă ocupația turcilor , iar Principatele Române strâng tot mai mult legăturile cu Ohrida . De abia în sec . XVI vedem Biserica din Țara Românească și Moldova apropiindu-se din nou de Patriarhia de Constantinopol , dare reușise între timp să obțină anumite privilegii din partea turcilor . Conștiința autocefaliei Bisericilor românești este trează în aceste timpuri , nici un mitropolit străin neavând dreptul să se amestece în treburile noastre bisericești . Biserica este condusă acum , de mitropolit ajutat de sinodul său , conducerea bisericească superioară făcând parte din divanul țării și acționa conform intereselor acestuia .

Relațiile noastre au fost amicale , ex-patriarhul Nifon organizând Biserica țării la cererea lui Radu-vodă cel Mare iar mai apoi Neagoe –vodă a primit de la patriarh binecuvântarea de a ridica la treapta de mitropolit pe tipograful muntenegrean Macarie . La fel Mihnea-voievod trimite pe episcopul Râmnicului la Bizanț spre a fi întărit mitropolit al țării ; La atât se reducea jurisdicția canonică a patriarhului față de Biserica din Principatele Române : la binecuvântarea și întărirea mitropoliților Țărilor Românești .

În secolul al-XVIII-lea , conștiința autocefaliei la români se manifestă cel mai puternic , fiind veacul în care daniile voievozilor curg în toată lumea creștină , este veacul nostru teologic , cum a fost numit de către istorici , pentru că în acest timp apare „Pravoslavnica Mărturisire” a lui Petru Movilă , se ține sinodul panortodox de la Iași , lucruri care arată independența Bisericii moldovene .

În acest veac este de ajuns să amintim câteva mărturii categorice despre autocefalia Bisericilor Ortodoxe din Muntenia și Moldova .O mărturie o scoatem din „ Pravila cea mare” , tipărită din ordinul lui Matei Basarab și cu osârdia lui mitropolitului Ștefan la Târgoviște , unde citim că : „Moldovlahia a fost supusă ohridenilor iar acum nici ohridenilor se pleacă , nici țarigrădenilor” .

O altă mărturie o avem de la Dimitrie Cantemir , în a sa Descripțio moldaviae : „mitropolitul Moldovei are un loc special , care altora le este refuzat… deși nu se bucură de titlul de patriarh , nu este totuși supus vreunui patriarh și măcar că primește binecuvântarea de la patriarhul Constantinopolului , el nu poate fi ales și nici scos de dânsul și nici nu este ținut să aștepte ca toți ceilalți mitropoliți , ceea ce se cheamă ψηφον , adică aprobare amarii Biserici a Constantinopolului” .

Cu toată această stare de lucruri influența grecească a început să se facă tot mai simțită atingând apogeul în timpul epocii fanariote , secol trist de degradare națională , de umilire revoltătoare , de ascensiune a „grecismului” , când încetează orice manifestare autocefală sau încercare de autonomie a mitropoliilor românești .

Situația Bisericii din cele două principate se schimbă în secolul IX odată cu revoluția lui Tudor Vladimirescu (1821) , Regulamentul Organic (1832) și proclamația de la Izlaz (1848). Interesele Bisericii coincideau cu cele ale poporului , aspirațiile poporului pentru o viață nouă împletindu-se cu conștiința autocefaliei Bisericii din Țara Românească .

În cercetarea istoriei Bisericii Ortodoxe din Tara Românească și Moldova , reiese limpede că ea și-a afirmat , încă de la începutul organizării politice a statelor românești , o independență egală autocefaliei , neîngăduind nici un amestec jurisdicțional al ierarhiei vreunei alte biserici în cuprinsul ei . Biserica din aceste două țări n-a fost nici în situația unei Biserici autonome . Este considerată biserică autonomă aceea care face parte integrantă dintr-o biserică autocefală ( L . Stan , Despre autonomia bisericească , în Studii Teologice , X(1958) , nr . 5-6 , p. 388 ). Or , Bisericile din Țara Românească și Moldova n-au fost socotite nicicând ca parte integrantă a Patriarhiei Ecumenice sau a altor Biserici din afara hotarelor țării . Dimpotrivă , cercetând drepturile unei Biserici autocefale , așa cum au fost stabilite de canonistul Liviu Stan ( Despre autocefalie , în Ortodoxia ,VIII (1956) , nr. 3 , p. 391 ), constatăm că Bisericile Ortodoxe naționale din Țările Române s-au bucurat de astfel de drepturi în tot decursul istoriei lor .

Pe la mijlocul secolului XIX paralel cu mișcarea pentru unirea Țării Românești și a Moldovei într-un singur stat a început și o acțiune energică pentru recunoașterea de drept a autocefaliei bisericești , pentru legalizarea sau oficializarea unei stări existente , de fapt . Această acțiune a patrioților moldoveni a fost determinată de atitudinea patriarhului ecumenic Chiril care adresase o scrisoare mitropolitului Sofronie Miclescu al Moldovei , mustrându-l pentru faptul că sprijinea deschis unirea Principatelor . După primirea acestei scrisori care reprezenta un amestec direct și nejustificat al patriarhului în problemele noastre interne , arhimandritul Neofit Scriban a publicat lucrarea Scurtă istorisire și hronologie despre Mitropolia Moldovei ( Paris , 1857 ), care prezenta și apăra vechia ei autocefalie . În toamna anului 1857 , la dorința unor deputați clerici – dar și a unor mireni – Divanul Ad-Hoc al Moldovei a cerut între altele : Recunoașterea neatârnării Bisericii Ortodoxe din Principatele Unite de orice chiriarhie , păstrându-și însă unitatea credinței cu Biserica ecumenică a Răsăritului .

Această dorință a reprezentanților țării a fost realizată la scurt timp după constituirea statului român unitar România ( 1859 ), în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza . Astfel , la 3 decembrie 1864 , s-a promulgat așa-numitul Decret organic pentru înființarea unei autorități sinodale centrale . Prin această lege se urmărea unificarea organizației bisericești existente până în 1859 , cu două Biserici și două mitropolii , în două state . Pentru înlăturarea oricărei dependențe de Patriarhia Ecumenică , primul articol al Legii prevedea că : Biserica Ortodoxă Română este și rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină întru tot ce privește organizarea și disciplina . Aceasta a fost prima legiferare oficială a autocefaliei sau a independenței Bisericii Ortodoxe Române .

La 11 ianuarie 1865 , mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei a fost ridicat la treapta de mitropolit primat . Existând o Biserică autocefală , în mod firesc ea avea nevoie și de un sinod . Ca atare , articolul al doilea al Decretului din 3 decembrie 1864 prevedea constituirea unui Sinod general al Bisericii Române . Acest Decret , ca și alte legi bisericești ale lui Alexandru Ioan Cuza , inclusiv cea privind secularizarea , din 1863 , au nemulțumit adânc pe patriarhul ecumenic și sinodul patriarhal , care au declarat legile sale bisericești drept necanonice . Cei doi mitropoliți , ca și domnitorul Alexandru Ioan Cuza , în scrisorile trimise atunci patriarhului ecumenic , au respins cu multă demnitate orice încercare de amestec în treburile interne ale Bisericii românești . Între altele , domnitorul țării declara : Vreau ca Biserica Ortodoxă Română , să aibă o expresie legală în stat , iar în Biserica de Răsărit , rangul și independența pe care le-a dobândit de mult în fața celorlalte Biserici Ortodoxe …

Autocefalia Bisericii noastre a fost prevăzută și în câteva legi de stat sau bisericești de mai târziu . De pildă , în prima Constituție a României , din iulie 1866 , s-a precizat că : Biserica Ortodoxă Română este și rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină , păstrându-și însă unitatea cu Biserica ecumenică a Răsăritului în privința dogmelor ; afacerile spirituale canonice și disciplinare ale Bisericii ortodoxe Române se vor regla de o singură autoritate sinodală centrală , conform unei legi speciale ; mitropoliții și episcopii eparhioți ai Bisericii Ortodoxe Române sunt aleși după modul ce se va determina printr-o lege specială .

Dar pentru a se ajunge la aceste principii constituționale trebuiau „îndulcite” raporturile cu Patriarhia ecumenică . La scrisoarea trimisă de Patriarhul ecumenic , în care se protestează împotriva decretului organic pentru constituirea sinodului , Cuza formulează în februarie 1865 o scrisoare ca răspuns , demonstrând următoarele : Biserica Română este neatârnată și nu depinde de nici o autoritate străină , în ce privește organizarea și disciplina ; că domnitorul are să convoace sinodul , după pilda împăraților bizantini și chiar a domnitorului Vasile Lupu , care a convocat sinodul de la 1642 , Cuza încheindu-și scrisoarea declarând că respinge orice încercare de amestec în organizarea Bisericii Autocefale Române .

Patriarhul de Constantinopol convoacă la 17 aprilie 1865 sinodul patriarhal și prin hotărârea sa apreciază astfel situația din Țările Române : „… în această Biserică s-au introdus inovații contrare canoanelor și tradiției bisericești : proclamarea autocefaliei cu de la sine putere , participarea mirenilor la sinod , prezidarea sinodului de către mitropolit , în numele domnitorului …” , toate aceste reforme inițiate de Cuza denotă afirmarea autocefaliei . În acest timp Cuza abdică și lucrurile par să ia o altă întorsătură . Mitropolitul de la București și cel de la Iași trimit Patriarhului scrisori în care cer îmbunătățirea raporturilor și reluarea legăturilor canonice . În octombrie 1866 raporturile sunt mai prietenești , în urma vizitei lui Carol I la Constantinopol . Se face un proiect de lege prin care se încearcă împăcarea definitivă dintre cele două Biserici ; Patriarhul răspunde la acest proiect de abia în anul 1870 menționând că la alegerea mitropolitului să se ceară consimțământul scaunului constantinopolitan . În 1872 proiectul devine lege organică și se reiau raporturile normale cu Patriarhia ecumenică ; România își recapătă independența în 1877, devine regat în 1881 , ierarhia se restabilește pe baze puternice , se constituie temeinic sinodul general al Bisericii , obținându-se de drept autocefalia Bisericii , acest sinod având următoarele atribuțiuni : să păstreze unitatea dogmatică și canonică cu Biserica ecumenică , unitatea administrativă și disciplinară a Bisericii naționale, să hotărască asupra tuturor treburilor duhovnicești disciplinare și judiciare , potrivit canoanelor .

În 1872 s-a votat și sancționat : Legea Organică pentru alegerea mitropoliților și a episcopilor eparhioți ,precum și a constituirii Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române . În mai multe articole ale Legii se preciza că Biserica noastră este autocefală . Prin aceeași Lege s-a constituit și Sfântul Sinod – în forma în care există și azi ,- deci alcătuit din toți mitropoliții , episcopii ,și arhiereii vicari în funcțiune , sub președinția mitropolitului primat . Deci , de data aceasta , este vorba de o proclamare oficială a autocefaliei din partea autorității bisericești de la noi .

La 9 mai 1877 , s-a proclamat independența de stat a României , recunoscută apoi de Congresul de pace de la Berlin , fapt care a dus la creșterea prestigiului țării în afara hotarelor . Acest act de mare însemnătate a contribuit , în același timp , și la afirmarea autocefaliei Biserici românești , cu toate că nu era necesară decât o recunoaștere formală a ei , adică a unei stări de drept și de fapt . Patriarhia Ecumenică nu s-a arătat nici acum dispusă să dea obișnuitul tomos de recunoaștere . Dimpotrivă , în 1879 , printr-o scrisoare a patriarhului ecumenic Ioachim III către mitropolitul primat Calinic Miclescu declară că nu recunoaște autocefalia și că Biserica noastră s-ar afla sub suprema suzeranitate spirituală a Patriarhiei . În scrisoarea de răspuns a mitropolitului Calinic , din 16 ianuarie 1880 , se dovedea , cu temeiuri canonice și istorice , că patriarhul nu va avea nici un drept de amestec în problemele Bisericii Ortodoxe românești .

Acum începe o nouă fază în raporturile dintre Biserica Română și cea Ecumenică , încep tratativele legale , pentru obținerea legală a autocefaliei . În acest scop , în februarie 1885 , se ține o consfătuire a episcopilor și a mitropoliților , care formulează o cerere pentru recunoașterea autocefaliei , ea este însoțită de o scrisoare a ministrului cultelor din vremea aceea D.N.Sturza . În scrisoarea acestuia din urmă se cere ca patriarhul ecumenic să dea binecuvântarea sa „ Bisericii Autocefale a Regatului României , ca soră de aceeași credință ortodoxă ,, , iar în scrisoarea mitropolitului Calinic , adresată lui Ioachim IV , se cere să se recunoască Biserica autocefală a României , după ce subliniază că „ Biserica Ortodoxă a României a fost declarată autocefală , bucurându-se de independență egală cu a celorlalte Biserici autocefale , precum Bisericile de același rit , ale Rusiei și Greciei , primind pentru , trebuințele bisericești , direcțiuni administrative și disciplinare numai de la Sfântul Sinod , prezidat în mod permanent de Mitropolitul Ungro-Vlahiei” .

Totodată , mitropolitul asigură că Sfântul Sinod al Bisericii autocefale Române ține a păstra intacte dogmele sacre ale sfintei noastre Credințe ortodoxe și tradiția Bisericii și va avea totdeauna grija de a da preasfințitului tron ecumenic din Constantinopol , conform cu canoanele și învățătura Bisericii , întâietatea de onoare … și de a se pomeni , de către președintele Sfântului Sinod , în întâiul loc , după obiceiul stabilit numele patriarhului care-și are reședința pe tronul ecumenic și apostolic al Răsăritului , menționându-se că Biserica Ortodoxă Română „va sta totdeauna în legătură dogmatică și canonică cu prea sfințitul tron ecumenic și cu celelalte Biserici Ortodoxe autocefale .

Tomosul de la Patriarhia ecumenică nu întârzie prea mult , el fiind eliberat de sfântul sinod la 25 aprilie 1885 , în acest tomos recunoscându-se în sfârșit deplina autocefalia Bisericii Române : „ Întrucât Înalt Prea Sfințitul și Prea Cinstitul Mitropolit al Ungro-Vlahiei , D. Calinic , în urmarea motivelor atât de drepte pe cât de legitime … a cerut , de la Biserica noastră prin Epistola înaintată … binecuvântarea și recunoașterea Bisericii Române ca autocefală , smerenia noastră a primit această cerere și dorință ca dreaptă și conformă cu așezămintele bisericești . Așa dar , după ce am deliberat cu Sfântul Sinod , cel de pe lângă noi , declarăm că Biserica Ortodoxă din România să fie și să se zică și să se recunoască , de către toți neatârnată și autocefală administrându-se de propriul și Sfântul său Sinod , având ca președinte pe Înalt Prea Sfințitul Mitropolit al Ungro-Vlahiei și primat al României … nerecunoscând , în propria sa administrație internă , nici o altă autoritate bisericească , fără numai pe capul Bisericii Ortodoxe celei una ,sfântă , catolică și apostolică pe Mântuitorul …”. Și , în continuare , se întărește același lucru: ,, Că se recunoaște Biserica Ortodoxă Română ca autocefală și de sine administrată întru toate și proclamăm pe Sfântul ei Sinod frate întru Hristos prea iubit , bucurându-se de toate prerogativele și de toate drepturile chiriarhicești , inerente ale unei biserici autocefale ; încât , în toată podoaba bisericească , ordinea și toate celelalte economii bisericești să se administreze și să se conducă pe sine , în toată libertatea , conform cu tradiția continuă și neîntreruptă a Bisericii Catolice Ortodoxe și tot astfel să se cunoască , de către celelalte Biserici Ortodoxe ale lumii și să se numească cu numele de Sfântul Sinod al Bisericii României …”

În același tomos însă se precizează că ,, pentru ca legătura unirii duhovnicești și relația cu celelalte Biserici a lui Dumnezeu să rămână neatinsă întru toate …, Sfântul Sinod al Bisericii României dator este de a pomeni , în sfintele sale diptice … pe Prea Sfințitul Patriarh ecumenic , cu ceilalți patriarhi și cu toate sfintele lui Dumnezeu Biserici Ortodoxe , în toate chestiunile importante , canonice și dogmatice , care au trebuință de o chibzuire mai generală și mai comună …”.

În același timp , Tomosul patriarhal precizează că ,, președintele Sfântului Sinod al României , la instalarea sa datorește a trimite gramatele sinodale către Prea Sfințitul Patriarh ecumenic și către ceilalți Prea Sfințiți Patriarhi precum și către toate Bisericile Autocefale Ortodoxe ” .

Redăm pentru conformitate , Tomosul , emis de Patriarhia ecumenică în anul 1885 :

„În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh , nimeni nu poate pune altă temelie , zice Sfântul Apostol Pavel , decât cea care este așezată și care este Iisus Hristos .Deci pe aceasta una si singura , tare si neclătită temelie fiind totdeauna așezată Biserica lui Hristos , cea Una , Sfântă , Sobornicească și Apostolească , păstrează indisolubilă unitatea credinței în unitatea dragostei . Și astfel , această unitate rămânând neatinsă și neclintită în toate veacurile , problemele de administrație ecleziastică se pot modifica în vedere cu poziția țărilor. De aceea și Prea Sfânta și marea lui Biserică , aprobând cu toată bunăvoința și recunoscând cu duhul păcii și al dragostei schimbările necesare administrației spirituale din Sfintele Biserici locale , le binecuvântează și le hotărăște spre mai bună zidirea comunităților credincioșilor . Și fiindcă Înalt Prea Sfințitul și Prea Stimatul Mitropolit al Ungro-Vlahiei , D. Calinic , în urmarea motivelor pe cât de drepte pe atât de legitime , în numele Sfântului Sinod al Prea Sfințiților Arhierei ai României …, a cerut de la Biserica noastră , prin epistola înaintată și recomandată prin Excelența sa Ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice al României , D. Sturza , binecuvântarea și recunoașterea Bisericii României ca autocefală , smerenia noastră a primit această cerere și dorință ca dreaptă și conformă cu așezămintele bisericești . Așadar , după ce am deliberat împreună cu Sfântul nostru sinod , al preaiubiților noștri frați în Duhul Sfânt și coliturghisitori , declarăm că Biserica Ortodoxă din România să fie și să se numească de toți neatârnată și autocefală , administrându-se de propriul și Sfântul ei Sinod , având președinte pe Înalt Preasfințitul și Prea Stimatul Mitropolit al Ungro-Vlahiei și Primat al României , cel după vremi , nerecunoscând în propria sa administrație internă nici o altă autoritate bisericească , fără numai pe capul Bisericii Ortodoxe celei Una , Sfânta , Sobornicească și Apostolească , pe Mântuitorul Dumnezeu-omul, care este singura temelie și piatra din capul unghiului și Întâiul și Supremul și Veșnicul Arhiereu și Arhipăstor .Și așa Biserica Ortodoxă a României fiind puternic întemeiată pe piatra cea din capul unghiului a credinței noastre și pe învățătura cea sănătoasă ce ne-au transmis-o părinții neatinsă și fără inovație , o recunoaștem prin acest Sfânt patriarhicesc și sinodal Tomos autocefală și de sine administrativă în toate și proclamăm Sfântul Sinod frate în Hristos prea iubit , bucurându-se de toate prerogativele și drepturile chiriarhicești inerente unei Biserici autocefale , încât în toată podoaba bisericească , ordinea și în toate celelalte iconomii bisericești , să se administreze și să se conducă independent , neîmpiedicată și în toată libertatea , conform cu tradiția necontenită a Bisericii Sobornicești Ortodoxe , și astfel să fie recunoscută și de celelalte Biserici Ortodoxe , și astfel să fie recunoscută și celelalte Biserici Ortodoxe ale Universului și să fie numită cu numele Sfântului Sinod al Bisericii României . Dar pentru ca legătura unirii spirituale și relațiile sfintei lui Dumnezeu Biserici să rămână neatinse în toate , fiind că ne-am învățat a păstra unirea duhului în legătura păcii , Sfântul Sinod al Bisericii Române datorează a pomeni în sfintele dale diptice , după tradițiunea veche a sfinților și purtătorilor de Dumnezeu părinți pe Prea Sfântul Patriarh Ecumenic , pe ceilalți , precum și pe toate Bisericile lui Dumnezeu ortodoxe și să se înțeleagă direct cu Prea Sfântul Patriarh Ecumenic , cu ceilalți patriarhi și cu toate Sfintele lui Dumnezeu Biserici Ortodoxe în toate problemele principale canonice și dogmatice ce au trebuință de o chibzuire mai generală și mai comună după sfântul obicei al Părinților păstrat de început .

Iar președintele Sfântului Sinod al României al Bisericii României le instalarea sa datorează a trimite gramatele sinodale necesare către prea sfântul Patriarh Ecumenic și către ceilalți preasfințiți patriarhi , precum și către toate celelalte Biserici Autocefale Ortodoxe , de asemenea , și el este în drept a primi aceleași de la acestea . Pentru toate acestea Sfânta și marea noastră Biserică a lui Hristos binecuvântează din adâncul sufletului pe iubita soră în Hristos , Biserica Autocefală a României , cheamă în abundență asupra piosului popor , celui din păzita de Dumnezeu Românie , Sfintele Daruri și Harurile din izvoarele cele nesecate ale părintelui ceresc , invocând , atât pentru dânșii cât și pentru fii lor din neam în neam , tot binele și ambele mântuiri .

Iar Dumnezeul Păcii , cel ce a sculat din morți pe Marele Păstor al oilor în Sângele Testamentului celui Veșnic , pe Domnul nostru Iisus să desăvârșească această Biserică în tot lucrul bun spre plinirea voii Lui , făcând în ea ceea ce este plăcut înaintea Lui prin Iisus Hristos , căruia I se cuvine mărire în vecii vecilor Amin .

În anul mântuirii 1885 , luna aprilie , indicționul XIII ,

Semnează Tomosul:

Ioachim , Arhiepiscop al Constantinopolului , a Romei Noi și Patriarh Ecumenic , Nicodim al Cizicului , Calinic al Calcedonului , Neofit al Adrianopolei , Sofronie al Amasiei , Procopie al Melinicului , Nichifor al Mitimnei , Kesarie al Moglenei , Antim al Debrei și Velezei , Gavril al Samosului și Ignatie al Litiției .

Astfel s-a împlinit dorința de multe veacuri a Bisericii noastre , de a fi recunoscută ca autocefală de Patriarhia ecumenică . Acest eveniment de importanță covârșitoare pentru viața noastră bisericească , se leagă de numele Patriarhului ecumenic Ioachim al IV-lea și de acela a Mitropolitului Calinic . Autocefalia odată stabilită prin Tomosul sinodului patriarhal din 25 aprilie 1885 , a devenit , din ce în ce mai mult , la noi în țară , o realitate vie . De la această dată , Biserica Ortodoxă Română se întărește pe zi ce trece și are autoritate mai sporită între celelalte Biserici Ortodoxe autocefale .

BISERICA ORTODOXĂ RUSĂ :

Rușii au primit creștinismul sub principele Vladimir cel Mare (980-1015), la Kiev. Sub marele principe Iaroslav cel Înțelept (1019-1054), mitropolia Kievului, capătă o mare importanță în Europa de Răsărit , înaintea marii invazii mongole dintre anii 1237-1241, mitropolia Kievului având sub dependența ei 15 episcopate. În 1169, mitropolia Kievului și-a mutat reședința la Vladimir în cnezatul de Suzdal, iar din 1325 s-a stabilit la Moscova, care din secolul al XIII-lea, a devenit centrul politic al Rusiei. Mitropolitul Kiril al Kievului , care fusese alungat de tătari, a introdus în sinodul convocat la Vladimir în 1274, în Biserica și în statul rus, nomocanonul numit Kormciaia Kniga , trimis de la slavii din sudul Dunării , la care , cu timpul, se vor adăuga și alte rânduieli canonice importante. Între 1241-1480, Biserica Ortodoxă Rusă a suferit asupririle jugului mongol al Hoardei de Aur sau ale Imperiului Kipceac . La începutul secolului al XII-lea s-a înființat pentru credincioșii ortodocși ucraineni episcopia de Halici , dependentă de Mitropolia Kievului.

Printr-un hrisov dat de împăratul Andronic al II-lea Paleologul în 303-1305, episcopia Haliciului a fost ridicată la rangul de mitropolie , având sub jurisdicție eparhiile din vest , devenind însă în 1328 din nou episcopie .

În cele din urmă , pentru a împiedica pretențiile ducilor lituani și ale cnezilor ruși la țara Haliciului, a cărei populație era ortodoxă , regele Cazimir al Poloniei s-a adresat în 1370 patriarhului ecumenic Filotei Kokkinos , cerându-i să ridice episcopia Haliciului la rangul de mitropolie .

Prin actul din mai 1371, patriarhul ecumenic Filotei Kokkios și sinodul său patriarhal a aprobat reînființarea mitropoliei Haliciului, supunându-i patru episcopii sufragane și alegerea episcopului Antonie ca mitropolit al Haliciului. Mitropolia Haliciului a avut strânse relații cu mitropolia Moldovei și mitropolia Țării Românești, primii episcopi ai Moldovei fiind hirotoniți înainte de 1386 de mitropolitul Antonie al Haliciului.

Situația Bisericii ortodoxe din mitropolia Kievului s-a îngreuiat mult după 1386, în urma căsătoriei principelui lituan Wladislaw Iagiello cu principesa catolică Hedwiga , Polonia și Lituania formând astfel un singur stat, sub conducerea celui amintit.

Victoria marelui principe al Moscovei Dimitrie Ivanovici Donskoi din 1380 asupra tătarilor a întărit mult puterea Moscovei. O dată cu statul rus a crescut și importanța Bisericii Ruse cu reședința la Moscova. În 1448 rușii au ales ca mitropolit al Moscovei pe Iona de neam rus pentru care nu au mai cerut confirmarea Patriarhiei Ecumenice ca până acum . Din 1448 prin alegerea mitropolitului Iona Biserica Rusă s-a considerat autocefală.

Patriarhul ecumenic Ieremia al II-lea a ridicat la 26 ianuarie 1589 Biserica Rusă la rang de patriarhie , în timpul țarului Fiodor . Un sinod al patriarhilor de Răsărit , întruniți la Constantinopol , în februarie 1593 , a acordat patriarhiei ruse locul al V-lea în ordinea onorifică , după cele patru vechi patriarhate ale Răsăritului , Constantinopol ,Alexandria , Antiohia și Ierusalim .

În timpul marelui principe Ivan al III-lea al Moscovei , căsătorit după căderea Constantinopolului sub turci , cu Sofia Paleologina , nepoata ultimului împărat bizantin Constantin al XI-lea Dragases , a început să circule în Rusia legenda despre Moscova ca a treia Romă , care va construi baza ideologică a Imperiului țarist în epoca modernă .

Călugărul Filotei , unul din contemporanii marelui cneaz Vasile al III-lea al Moscovei , într-o scrisoare adresată acestuia , expune emfatic ideologia noii autocrații astfel : Moscova este moștenitoarea marilor capitale ale lumii : Prima Romă a căzut sub păgâni ; a doua Romă a căzut sub turci ; Moscova este a treia Romă , iar a patra nu va fi niciodată .

Precum am mai spus , la 26 ianuarie 1589 , patriarhul ecumenic Ieremia al II-lea a ridicat Biserica rusă la rangul de patriarhie . Însă din suita patriarhului Ieremia II a făcut parte și mitropolitul Moldovei , Gheorghe Movilă 1587- 1591 ; 1595-1600). Un sinod al patriarhilor orientali întruniți la Constantinopol în februarie 1593 a acordat Patriarhiei Ruse locul al V-lea după vechile Patriarhii orientale .

Prima patriarhie Rusă s-a menținut între 1589-1700 ; la moartea patriarhului Adrian ( 1690-1700), țarul Petru cel Mare a lăsat biserica rusă , timp de 20 de ani , fără patriarh, iar la 25 ianuarie 1721, acesta a desființat demnitatea patriarhala in Biserica rusă , înlocuind-o printr-un sinod dirigent, a cărui reședință o mută de la Moscova la Petersburg , oraș înființat de el în 1703, fereastra Rusiei spre occident, spre a fi în legătură directă cu țarul .Tutela incomodă si apăsătoare exercitată de regimul țarist al Bisericii Ortodoxe Ruse n-a fost străină de o anumită concepție luterană despre supremația monarhului în Biserică, împrumutată din Vechiul Testament , după exemplul regilor teocratici evrei, și pusă în practică după sugestiile elvețianului protestant Lefort. Se cunoaște că Petru cel Mare a petrecut un timp în Olanda și în Anglia unde regele este totodată și capul bisericii.

Legătura dintre împărat și Sfântul Sinod dirigent se făcea în Biserica rusă printr-un procurator suprem numit Ober-procuror, care cu tipul , a ajuns mai important decât Sfântul Sinod rus, în detrimentul Bisericii ruse înseși. Patriarhul ecumenic Ieremia al III-lea a aprobat reforma lui Petru cel Mare la 23 septembrie 1723. În modul acesta , autocratismul țarilor s-a impus deseori în viața Bisericii ruse. Ober-procurorul cenzura actele sinodului și opunea veto hotărârilor sinodale pe care statul le credea inoportune sau nepotrivite .Dintre cei mai radicali ober-procurori, care a avut o mare putere în timpul Țarului Nicolae I a fost contele Protaso , fost general de husari , apoi în consilier intim al țarului , care , cu voința lui de fier a impus deviza : Un domn , o limbă , o credință .

Sub jurisdicția Bisericii ruse a fost încadrată , din 1786 , și Mitropolia Kievului , în urma unirii Ukrainei cu Rusia , mai întâi în 1654 , apoi prin pacea de la Andrusovo din 1669 , încheiată între Polonia și Rusia , in urma războiului dintre anii 1654-1667 .

În timpul țarului Nicolae I , se realizează , în 1839 , întoarcerea la Ortodoxie a unei însemnate părți dintre rutenii uniți cu Roma în 1595 la Brest –Litovsk. S-au întors atunci la Ortodoxie trei episcopi , 1300 de preoți și mii de credincioși .

Tendințele filo-polone catolice și autonomiste ale rutenilor uniți cu Roma , care au participat alături de polonii catolici la revoluțiile din 1820 și , mai târziu , în 1863 , în timpul țarului Alexandru II , au pus regimul țarist în mare încurcătură și l-au obligat atunci să ia unele măsuri severe împotriva lor .

În 1875 , eparhia unită Helm , cu 260000 suflete , s-a întors la Ortodoxie . Pentru cei întorși la credința ortodoxă a strămoșilor lor , țarul Alexandru II a poruncit să se înființeze școli proprii și să se acorde clerului de mir , ținut în mare mizerie în Polonia , un salariu mai omenos și toate înlesnirile posibile. Țarul Alexandru II a fost ucis într-un atentat în 1881.

Ober-procurorul Protasov a fost , în timpul țarului Nicolae I , inspiratorul convertirii protestanților din țările baltice , letoni și estoni , la Ortodoxie , care , odată convertiți , nu mai aveau voie să treacă la altă religie . În 1832 , s-a hotărât ca pruncii născuți din căsătoriile mixte , a unui ortodox cu un eterodox să fie trecuți la Ortodoxie . Mai târziu sub țarii Alexandru II , Alexandru III și Nicolae II , s-a hotărât , în 1865 , apoi din nou în 1897 , ca băieții să urmeze religia tatălui iar fetele pe cea a mamei . După Revoluția din 1905 , țarul Nicolae II a acordat toleranță religioasă tuturor cultelor din Rusia și s-a permis îmbrățișarea oricărei religii .

Dezvoltarea industrială a Rusiei de la sfârșitul secolului XIX a creat o puternică mișcare muncitorească , orientată spre socialism , care, desigur , nu putea fi pe placul cercurilor reacționare. Ober-procurorul C.Pobedonosțev credea , ca și reprezentanții slavofililor , că poporul rus , chiar dacă rămâne incult și vicios dar își iubește Biserica și rămâne evlavios , se mântuiește. De aceea oricine îndrăznea să susțină introducerea reformelor in stat și în Biserică , și ameliorarea situației țăranilor și muncitorilor , ai căror copii nu erau primiți nici în școli , trebuia să se aștepte la deportarea în Siberia sau la alte pedepse grele . Poporul rus era apăsat în aceste timpuri cu dări și sarcini grele fără ca Biserica să poată ușura situația poporului. Ierarhia superioară rusă se etatizează , întrucât mitropoliții și episcopii ajunseseră mai mult un fel de prefecți eclesiastici iar tot în același timp școlile erau birocratizate .

Situația în Rusia s-a schimbat simțitor după Revoluția din 1905 , când s-a acordat confesiunilor și cultelor religioase libertate deplină și autonomie bisericească . Totuși când o comisie mixtă, de clerici și mireni, a cerut țarului Nicolae II să restabilească patriarhatul în Biserica rusă, țarul a amânat aprobare . Lucrul acesta se va realiza abia în timpul Revoluției bolșevice din octombrie 1917 .

Un sinod alcătuit din clerici și mireni , convocat la 15 august 1917 și încheiat în septembrie 1918 , a restaurat Patriarhia în Biserica ortodoxă rusă , primul patriarh numit Tihon (Belavin ; 1917-1925 ) fiind ales la 5 noiembrie 1917 și întronizat la 25 noiembrie în același an .

Noul regim politic instaurat de Revoluția din octombrie 1917 , a aplicat ideea separări bisericii de stat și toate reformele care decurg din noțiunea statului laic : secularizarea averilor bisericești și mănăstirești , scoaterea învățământului religios din școlile de stat , întreținerea Bisericilor și clericilor de toate gradele de către credincioși și din vânzarea lumânărilor și a unor obiecte de cult .

În faza instaurării regimului socialist , Biserica ortodoxă rusă , din cauza crizei prin care a trecut , pentru a se adapta la noua situație politică , s-a divizat în câteva mari grupări , vreo șapte la număr , dintre care mai importante sunt următoarele : 1. Biserica patriarhală rusă , condusă de patriarhul Tihon , fost episcop de Vilna , întronizat la 21 noiembrie 1917 . 2. Biserica vie – Jivia Țerkovi sau Biserica reînvierii , din 1923 , care păstra vechea organizare sinodală , dată Bisericii ruse la 25 ianuarie 1721 de țarul Petru cel Mare . Biserica vie s-a arătat la început foarte liberală , adică a celor ce se hirotonesc singuri , fără să primească harul Duhului Sfânt de la vreun episcop hirotonit canonic , fiind cea mai depărtată de tradiția ortodoxă . 3. Biserica panucrainiană , înființată într-un sinod ținut la 14 octombrie 1921, la Kiev. 4. Biserica ucraineană, din 1925 .

După patriarhul Tihon , a urmat la conducerea Bisericii ruse, din 1925 Biserica vie, care, la început, a făcut atâta zgomot și a provocat mari dificultăți Biserici patriarhale, s-a integrat în aceasta . Majoritatea Bisericilor rusești din emigrație, Sinodul mitropolitan din Karlovț (Iugoslavia ), Bisericile ruse din țările Europei Apusene, din America, Manciuria, China și Japonia și din alte părți au reintrat, cu excepția câtorva, sub jurisdicția Patriarhiei ruse de la Moscova .

În timpul celui de al doilea război mondial, rolul Bisericii ruse a crescut în ochii regimului sovietic prin contribuția mare pe care ea a adus-o în războiul de apărare împotriva agresiunii naziste.

După moartea patriarhului Serghie, a urmat la conducerea Bisericii ruse patriarhul Alexei (Simanski, 1945-1971), iar după el patriarhul Pimen , întronizat la 3 iunie 1971 și decedat în noiembrie 1990. Urmașul său, actualul patriarh Alexei al II-lea a fost investit în suprema funcție în 1991 .

Prin reînființarea patriarhatului (1700) și instituirea sinodului dirigent, Biserica Ortodoxă Rusă a devenit o unealtă servilă în mâinile țarului, care avea dreptul de a hotărî în domeniul bisericesc tot ceea ce socotea el că este necesar , precum și de a abroga sau modifica tot ceea ce, după părerea lui, nu se fundamenta pe Sfânta Scriptură. În urma revoluției din octombrie s-a creat vieții religioase un regim nou, fiind reglementată pe baze constituționale, care-i asigură condițiile de existență și dezvoltare firească. Prin decretul guvernului sovietic din 23 ianuarie 1918, privitor la libertatea conștiinței și separarea Bisericii de Stat, toate organizațiile religioase din țară, deci și Biserica Ortodoxă Rusă, au dobândit posibilitatea de a-și desfășura liber activitatea religioasă, în măsura în care nu afectează ordinea publică și drepturile celorlalți cetățeni. Organizarea Bisericii Ortodoxe Ruse este inspirată din canoanele bisericești, din dispozițiile Consiliului Bisericesc Pan-rus din 1917-1918 și din Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Ruse , adoptat de Consiliul Bisericesc Național în 1945 .

BISERICA ORTODOXĂ SÂRBĂ :

Istoria Bisericilor Ortodoxe este strâns legată de istoria popoarelor lor , lucru evidențiat și în istoria Bisericii Ortodoxe Sârbe, de la începuturile creștinismului la acest popor și până la Patriarhia Ortodoxă Sârbă de astăzi , autocefală .

Sârbii sau servii , croații și probabil slovenii sunt trei din cele peste 25 de triburi slave , așezate în sudul Dunării , care și-au păstrat numele până în zilele noastre . Creștinarea sârbilor s-a făcut treptat , primele cazuri de trecere la creștinism au avut loc în urma contactului cu populația băștinașă și cu toate acestea conducătorii sârbi au avut o atitudine extrem de ostilă față de creștinismul care în faza sa incipientă a fost de factură catolică .

În veacurile IX-XI , viața religioasă la sârbi s-a desfășurat sub semnul certurilor dintre Roma și Bizanț , care căutau cu orice preț să pună stăpânire pe aceste meleaguri , certuri ce au dus ciocniri între cnezii sârbi în urma cărora au apărut trei stătulețe sârbești: Zeta , Bosna și Rasa , primele două sub înrâurirea Romei iar cal de-al treilea sub cea a Bizanțului . Pe scena istorică apare Ștefan I Neman , Rasa devenind centrul de formare al viitorului stat sârb , unde a și luat ființă prima episcopie sârbă , în veacul al-X-lea . Ștefan va avea trei copii : Ștefan , Vucan și Rastco , care va deveni Sava , viitorul arhiepiscop al sârbilor . Ștefan I Neman depune multă râvnă pentru promovarea ortodoxiei în Serbia , opunându-se ereziilor și tulburărilor ivite în Biserică , construiește multe biserici și mânăstiri , la una din ele , în 1196 –Studenița- călugărindu-se sub numele de Simeon .

Cel mai mic fiu al marelui jupân Ștefan I Neman-Rastco , s-a născut la Rasa în jurul anului 1175 . La vârsta de 17 ani el a fugit la Sfântul Munte Athos , ajutați de călugării aghioriți care veniseră la curtea lui Ștefan pentru donații . Intră mai întâi la mănăstirea Ruscion , iar apoi se călugărește la mănăstirea Vatoped primind numele de Sava .

În 1197 , Ștefan I Neman întreprinse o călătorie la Sfântul Munte însoțit de boieri mulți . La dorința exprimată de Sava , Ștefan I Neman zidește mănăstirea Hilandar care la scurt timp a devenit un focar cultural și religios al sârbilor . Simeon moare în anul 1199 , la mănăstirea Hilandar . Un sinod îl canonizează în anul 1200 , iar Sava îi alcătuiește slujba și sinaxarul , Simeon fiind primul sfânt sârb . La cererea cneazului Ștefan II osemintele sunt transportate în 1207 la mănăstirea Studenița , iar Sava rămâne stareț aici organizând-o după tipicul mănăstirii Hilandar .Potrivit acestui tipic , starețul mănăstirii este confirmat de cneaz și hirotonit de episcopul Rasei . Sava desfășoară acum o mare activitate atât pe tărâm bisericesc , cât și pe cel politic , el îndrumând poporul pe căile drepte ale credinței ortodoxe îndemnând la construirea de biserici și mănăstiri . Îi instruiește pe preoți să săvârșească slujbele religioase după tipicul de la Sfântul Munte , învață pe credincioși să se ferească de propaganda catolică și de erezii iar în activitatea sa , Sava este pătruns de ideea că statul național sârb trebuie să aibă Biserica sa națională . În acest scop el strânge în jurul său tineri , pe care-i pregătește temeinic , formând din ei cadrele preoțimii și monahismului sârb .

Sava se întoarce pentru scurtă vreme la mănăstirea Hilandar , în urma unei neînțelegeri cu fratele său Ștefan , care cere papei să-l recunoască ca rege al sârbilor în schimbul unei uniri cu Roma , iar pentru atingerea acestui scop se căsătorește cu fiica dogelui venețian Andrei dar , după realizarea planului , Ștefan II renunță la unirea cu Roma .

În 1219 , el trimite pe Sava la Niceea și aici el este primit de împăratul Teodor Lascaris și de patriarhul Manuil . Arhimandritul Sava este hirotonit de patriarh arhiereu și confirmat de împărat și patriarh în calitate de cel dintâi arhiepiscop al sârbilor . La întoarcere , Sava rămâne un timp la Tesalonic unde traduce Nomocanonul lui Fotie .

Sava a înființat câteva eparhii în care așează episcopi sârbi , pe cei de origine greacă , puși de arhiepiscopul Ohridei înlocuindu-i cu vlădici sârbi , episcopii fiind hirotoniți de Sava împreună cu episcopul Rasei . Prima reședință a arhiepiscopatului a fost Mănăstirea Jicea , zidită de Ștefan al II-lea și în afară de arhierei , Sava a hirotonit preoți , diaconi și stareți de mănăstiri , fiecărui nou hirotonit Sava înmânându-i o carte canonică după care să se conducă în activitatea acestuia , el hirotesind și un număr însemnat de protopopi trimiși în provincii pentru cununii și botezuri . Din vremea lui sunt cunoscute nouă eparhii : Rasa , Ipec , Toplița , Morava , Dabar , Zeta , Hum , Budim , Prizren . Arhiepiscopul Ohridei , Dimitrie Hometian , a protestat împotriva alegerii lui Sava ca Arhiepiscop al Serbiei , susținând că eparhiile sârbești îi aparțin de drept . Sava însă nu va răspunde protestelor Arhiepiscopului Ohridei și continuă să desfășoare o intensă activitate pentru consolidarea Bisericii Ortodoxe Sârbe . În 1235 , la înapoierea de la Ierusalim , poposește la Niceea , iar apoi la Constantinopol , ajunge pe mare până la Mesembria și de aici , cu alai mare ajunge la Târnovo , capitala Bulgariei , fiind primit cu mare cinste de împăratul Ioan Asan II . Aici însă se îmbolnăvește și la 14 ianuarie 1236 va trece la Domnul . În anul următor , regele Vladislav al sârbilor se duce în persoană la Târnovo , de unde ia rămășițele pământești ale lui Sava și le așează cu mare cinste la mânăstirea Mileșevo în Bosna . Sava este canonizat și pomenirea lui se face la 6 mai , el rămânând până astăzi figura cea mai importantă din istoria Bisericii Ortodoxe Sârbe . Înainte de a întreprinde însă a doua sa călătorie la locurile sfinte , Sava a lăsat în locul său la Jicea , pe ieromonahul Arsenie , un ucenic devotat al său pe care l-a hirotonit arhiereu și l-a așezat în scaunul de arhiepiscop al Serbiei .

Dovedindu-se un demn urmaș al Sfântului Sava , Arsenie a înmulțit numărul bisericilor și mânăstirilor , a ridicat nivelul de pregătire al clerului și a întărit credința păstoriților săi . Au urmat printre alții Daniil , Eustatie , Nicodim și Ioachim care va deveni arhiepiscop și patriarh , după ce înainte fusese logofăt la curtea regelui Ștefan Dușan care s-a suit pe tron în anul 1331 și care în anul 1346 va convoca la Scopje un sobor național bisericesc cu participarea arhiepiscopului Ohridei , a unor episcopi greci , stareți și călugări de la Sfântul Munte Athos . Acest sinod a ridicat arhiepiscopia sârbă la rangul de patriarhat , iar arhiepiscopul Ioanichie II a fost proclamat primul patriarh al sârbilor , iar noul patriarh împreună cu patriarhul bulgar și cu arhiepiscopul Ohridei au încoronat ca împărat pe Ștefan Dușan , reședința patriarhului fiind mutată la Scopje , noua capitală a statului sârb . Dușan este vestit și prin cartea sa de legi care urmăreau întărirea ortodoxiei , prestigiul clerului și întreținerea materială a Bisericii , hotărârile Bisericii având putere de lege civilă .

Bizanțul era nemulțumit de ridicarea bisericii sârba la demnitatea de patriarhat și de proclamarea ca împărat a lui Dușan . Ioan Cantacuzino , împărat al Bizanțului a îndemnat pe patriarhul ecumenic Calist I să dea anatema pe țar , patriarh ,și soborul național-bisericesc care săvârșise cele două acte . Patriarhul sârb a răspuns imediat , respingând sistematic toate acuzațiile patriarhului Calist , această schismă durând până în anul 1375 . A urmat o perioadă de frământări sub arhipăstorirea lui Arsenie II , statul sârb fiind cucerit de turci , desființat și la fel și Biserica Ortodoxă Sârbă .

Turcii au desființat Biserica sârbă pentru aceleași motive pentru care au desființat în 1393 și Biserica Bulgară , amândouă Biserici naționale a căror viață era în strânsă legătură cu viața statului național, turcii lăsând să existe Arhiepiscopia Ohridei , Patriarhia Constantinopolului , Biserica Ciprului pentru că acestea erau instituții autocefale , istorice fără a fi legate de un anumit popor .

Ierarhii sârbi au continuat să lupte pentru independența Bisericii sârbești , în anul 1557 , reușind să restabilească patriarhatul și chiar să includă în granițele Patriarhiei de Ipek și câteva eparhii bulgare , restabilindu-se Arhiepiscopia de Ipek și a autocefaliei cu concursul sultanului Soliman Magnific , sârb de origine , în vremea patriarhului sârb Macarie . Restabilirea autocefaliei Bisericii ortodoxe sârbe contribuie la unirea spirituală a tuturor sârbilor din imperiul turc supuși unei deznaționalizări sistematice din partea turcilor .

La 4 septembrie 1766 , la cererea patriarhului ecumenic , sultanul a dat un firman pentru desființarea Patriarhiei de Ipek și eparhiile sârbești au fost supuse Patriarhiei de Constantinopol care se obliga să achite Porții haraciul respectiv . De aici înainte Biserica sârbă trăiește și își desfășoară activitatea prin Mitropolia sârbă a Carlovățului .

După anul 1766 Patriarhia din Constantinopol a numit în scaunele eparhiale sârbești numai vlădici greci , sârbii continuând lupta de eliberare de sub turci începând mai ales cu anul 1804 . La 3 august 1830 sultanul a dat un hatișerif prin care se aproba alegerea arhiereilor sârbi de către clerul sârb urmând ca investitura și instalarea lor să se facă de către patriarhul ecumenic . În anul 1832 se încheie un acord cu patriarhia ecumenică prin care se recunoaște autonomia Bisericii Ortodoxe Sârbe . Mitropoliții și episcopii sârbi se aleg acum de către popor și cnezi , mitropolitul Belgradului intitulându-se și mitropolit al sârbilor , iar ca și cap al Bisericii este obligat să pomenească la slujbe pe patriarhul ecumenic ; primul mitropolit al sârbilor va fi arhimandritul Meletie Pavlovici , ales pentru meritele sale în lupta de eliberare națională .

În anul 1878 Serbia își recapătă independența prin tratatul de la Berlin , iar în anul 1879 Patriarhul Constantinopolului recunoaște oficial autocefalia Bisericii Ortodoxe Sârbe . Condiția impusă de Patriarhia Constantinopolului era : pomenirea la slujbe a patriarhului ecumenic de către mitropolitul Belgradului , care era obligat să înștiințeze despre alegerea sa atât patriarhia ecumenică cât și celelalte Biserici ortodoxe locale . Mitropolitul Mihail, ce activa în această perioadă , s-a dovedit un conducător destoinic reușind să ridice Biserica Ortodoxă Sârbă , făcând-o , printr-un articol al constituției sârbești din anul 1869 , Biserică dominantă în stat .

La începutul veacului al-XIX-lea Biserica Sârbă avea cinci eparhii : Belgrad , Jicea , Niș , Timoc , Șabaț , înainte de primul război mondial fiind restabilite încă trei eparhii : Rasa-Prizren , Scopie și Veles-Debar . După primul război mondial , numărul eparhiilor s-a mărit simțitor odată cu formarea statului iugoslav , prin alipirea la Serbia a teritoriilor Croației , Bosniei , Herțegovinei , Muntenegrului , Macedoniei , Dalmației și Banatului sârbesc .

În anul 1920 , la 12 septembrie , prin legea votată de parlamentul iugoslav , s-a restabilit Patriarhia sârbă , primul patriarh ales fiind Dimitrie , urmat de Varnava și Gavril . Astăzi , în fruntea Bisericii Ortodoxe Sârbe este Patriarhul Vichentie , care se intitulează : „Arhiepiscop al Ipecului , Mitropolit al Belgradului și Carlovățului și Patriarh al Serbiei” .

BISERICA ORTODOXĂ ALBANEZĂ :

Albanezii descind din vechea populație indo-europeană a ilirilor , înrudită cu tracii . Ei au suferit mai întâi un proces de elenizare , apoi în secolul I î. d. Hr. Au trecut printr-un proces de romanizare , mult mai influent . Ceva mai târziu începând din secolul VII , Albania a fost stăpânită de slavii de Sud până în secolul XIV când a venit asupra lor invazia turcească . Biserica albaneză a avut legături cu Bisericile ortodoxe slave din jur , dar n-au nici legăturile practice cu Biserica Romei , mai cu seamă în epoca de apogeu a Veneției , care a încetat la 1797 , anul dezmembrării Republicii Venețiene .

În timpul războaielor balcanice din 1912-1913 Albania s-a proclamat independentă , la 28 noiembrie 1912 , în congresul național din orașul Vlore , iar independența ei a fost recunoscută pe plan diplomatic internațional prin pacea de la Londra , din 30 mai 1913 .

Prin tratatul de pace de la Lausanne , din 24 iulie 1923 , s-a reconfirmat independența Albaniei . Albanezii și-au ales acum un parlament național , iar capitala țării a-a stabilit în orașul Tirana. În acest timp clericii superiori ai Bisericii Ortodoxe din Albania erau toți de naționalitate greacă , iar aceștia , nevoind să stea într-o Albanie independentă , au părăsit țara încă din 1922 , lăsând Biserica Albaneză fără conducători . În această situație, Biserica Albaneză a convocat în septembrie 1922 un congres al ortodocșilor , care s-a ocupat de constituirea Sfântului Sinod al Bisericii ortodoxe albaneze și de alegerea unui episcop , în persoana arhimandritului Visarion . Pentru hirotonirea noului ales , Biserica Albaneză s-a adresat patriarhului sârb de Belgrad , dar acesta a refuzat . Visarion a trebuit să recurgă la serviciile a doi episcopi din emigrație , Hermogen și Mihail .

În aprilie 1923 Biserica albaneză a trimis o delegație specială la Constantinopol cu misiunea de a intra în legătură cu patriarhul ecumenic și sinodul său patriarhal , cerându-i aprobarea pentru ca Biserica ortodoxă albaneză să devină autocefală . Patriarhul ecumenic însă a acordat Bisericii albaneze numai dreptul de autonomie , și n-a voit să-i acorde autocefalia pe motivul că tânăra biserică reprezintă o simplă minoritate într-un stat cu majoritate musulmană .

La 26 februarie 1929 , Biserica ortodoxă din Albania și-a reconfirmat autocefalia .

Văzând stăruințele ortodocșilor din Albania, Patriarhia de Constantinopol a recunoscut și ea , în cele din urmă , la 12 aprilie 1937, autocefalia Bisericii Albaniei.

Tomosul de autocefalie i-a fost acordat de patriarhul ecumenic Veniamin I (1936-1946 ) . La 7 aprilie 1939 , Albania a fost ocupată de Italia Fascistă, în timpul dictaturii lui Mussolini , sub care a rămas până în 1945. Albanezii ortodocși au constituit majoritatea credincioșilor în eparhiile Durazzo , Berat și Korcea. Grecii sunt mai numeroși în sud-estul Albaniei , în eparhia Arghirocasto .

Există, de asemenea o Biserică albaneză în America , organizată din 1908,

cu un număr de 62.000 de credincioși . Alți albanezi , peste 800.000 , se află în Iugoslavia de sud , iar alții în Italia de sud .

BISERICA ORTODOXĂ CEHOSLOVACĂ:

Republica Cehoslovacă a luat ființă prin unirea Cehiei și Moraviei cu Slovacia , recunoscută prin tratatul de pace încheiat între puterile Antantei – Franța ,Anglia , Italia și Statele Unite cu Austria , la 10 septembrie 1919 la Saint-Germain în Franța .

Ortodoxia renaște pe teritoriul Boemei , Moraviei și Slovaciei din a doua jumătate a secolului XIX, când cehii și Slovacii au intrat în legături mai apropiate cu sârbii și rușii ortodocși .

După primul război mondial, a luat ființă în Cehoslovacia o Biserică ortodoxă care s-a organizat la început sub conducerea Bisericii ortodoxe sârbe .

A intervenit însă Patriarhia de Constantinopol care a susținut că numai ea are dreptul să acorde Bisericilor din diaspora ortodoxă autocefalia , conform hotărârii canonului 28 al Sinodului IV ecumenic de la Calcedon din 451 .

Primul arhiepiscop autocefal ceh a fost Savatie Vrabeț , hirotonit în 1921 ca episcop ortodox pentru Cehoslovacia de către patriarhul Meletie IV Metaxakis , care primi numele de Sabazd și titlul de Arhiepiscop de Praga și al întregii Cehoslovacii.

Oficial, Biserica ortodoxă cehoslovacă a obținut autocefalia la 8 martie 1923 , prin Tomos-ul sinodal acordat ei de patriarhul ecumenic Meletie IV Metaxakis . La rândul său , episcopul Gorazd II Pavlic , hirotonit la Belgrad, a organizat pe ortodocșii din Boemia, Moravia și Slovacia într-o comunitate bisericească ortodoxă cu reședința la Praga , pusă sub jurisdicția Patriarhiei sârbe de Belgrad .

Statutul acestei comunități bisericești ortodoxe a fost aprobat de guvernul cehoslovac prin decizia Ministerului de Instrucție, dată la 31 martie 1922 , încât existau în Cehoslovacia două Biserici ortodoxe : una sub jurisdicția Bisericii sârbe și alta sub jurisdicția Patriarhiei ortodoxe de Constantinopol .

Cei mai mulți credincioși ortodocși din Cehoslovacia au recunoscut la 22 noiembrie 1925 ca întâistătător al Bisericii ortodoxe Cehoslovace pe arhiepiscopul Gorazd Pavlic, hirotonit la Belgrad .

Această rivalitate jurisdicțională dintre Patriarhia Ecumenică și patriarhia sârbă cu privire la Biserica ortodoxă din Cehoslovacia a făcut mult rău mișcării ortodoxe printre cehi și slovaci , împiedicând creșterea și dezvoltarea normală a acestei Biserici .

Situația aceasta s-a menținut până la 29-30 septembrie 1938 , când , prin acordul de la Munchen, Germania nazistă a răpit Cehoslovaciei regiunea așa-zișilor germani sudeți. La 15 martie 1939 , întreaga Boemie a fost anexată de Germania hitleristă sub numele de protectorat german , iar Slovacia se declară independentă .

După eliberarea Cehoslovaciei , în mai 1945 , s-a refăcut unitatea ei politică și îndată s-a început reorganizarea Bisericii ortodoxe .

Patriarhul Alexei al Moscovei a trimis ]n acest sens pe arhiepiscopul Elefterie de Rostov , exarh al Patriarhiei de Moscova . Noul ierarh a depus toate eforturile spre a reface unitatea internă a Bisericii ortodoxe cehoslovace . El a reușit să împace grupările ortodoxe disidente care ascultau de jurisdicții rivale , reorganizează viața bisericească , îngrijindu-se îndeosebi de pregătirea cadrelor de slujitori devotați Ortodoxiei, și luptă din răsputeri pentru răspândirea Ortodoxiei între cehi și slovaci , mult persecutată și disprețuită de catolicism și chiar de protestantism .

După reorganizarea ei de către arhiepiscopul Elefterie de Rostov , Biserica Ortodoxă Cehoslovacă a obținut o nouă autocefalie , la 23 noiembrie 1951 , din partea patriarhului Alexei al Moscovei . Proclamarea oficială a noii autocefalii s-a făcut la 8 decembrie 1951 .

BISERICA ORTODOXĂ POLONĂ :

În urma dezmembrării Imperiului austro-ungar, a luat ființă, după primul război mondial, în rândul statelor europene, Republica Polonă.

Patriarhul Tihon al Moscovei a acordat Bisericii ortodoxe din Polonia , prin scrisoarea din 14 septembrie 1921, o autonomie largă, puțin deosebită de autocefalie. La 5 noiembrie 1921, același patriarh a numit pe fostul episcop de Minsk șiTurovsk , Gheorghe Iarosewski, exarh în Polonia .

Biserica ortodoxă din Polonia dorea însă o autocefalie completă și de aceea ea s-a adresat Patriarhiei Ecumenice .

În 8 februarie 1923 mitropolitul Gheorghe Iarosewski a fost asasinat de un arhimandrit fanatic , iar în locul lai a fost ales mitropolit Dionisie Veledinschi , sub care Biserica ortodoxă din Polonia a dobândit autocefalia din partea Patriarhiei de Constantinopol .

Tomos-ul de autocefalie a Bisericii polone a fost acordat de patriarhul ecumenic Grigorie VI, la 13 noiembrie 1922, având numărul 4588. La 17 septembrie 1925, s-a proclamat, în mod oficial și solemn, la Varșovia, autocefalia Bisericii ortodoxe polone .

După câteva scindări teritoriale , noua Biserică ortodoxă polonă a cerut , la 5 iunie 1948 , autocefalia de la Patriarhia ortodoxă rusă de Moscova , motivând cererea ei în acești termeni : Biserica Autonomă Polonă consideră necanonică și nevalabilă autocefalia Bisericii polone proclamată prin Tomos-ul patriarhului de Constantinopol Grigorie VII , la 13 noiembrie 1924 , cu nr. 4588 , și cere binecuvântarea Biserici ruse mame pentru o autocefalie canonică .

Ca răspuns la această cerere , patriarhul Alexei a Moscovei a acordat , la 22 iunie 1948 , Bisericii ortodoxe polone o nouă autocefalie .

Acordarea unei noi autocefalii Bisericii ortodoxe polone de către Patriarhia Moscovei a nemulțumit Patriarhia Ecumenică . Astfel , la 23 februarie 1950 , patriarhul Atenagora al Constantinopolului a scris patriarhului Alexei al Moscovei că, întrucât Patriarhia Ecumenică a acordat la13 noiembrie 1924 Bisericii ortodoxe polone autocefalia , ea nu vede necesitatea să i se acorde o nouă autocefalie de la o altă Biserică soră . La această scrisoare , a răspuns , la 3 iulie 1950 , patriarhul Alexei al Moscovei, afirmând că Biserica polonă însăși consideră autocefalia ei din 1924 ca necanonică și nevalabilă , deoarece nu i s-a acordat de la Biserica ortodoxă mamă, Biserica rusă, căreia au aparținut credincioși ortodocși din Polonia .

Patriarhul ecumenic Atenagora a acestei scrisori la 26 septembrie 1951, făcând cunoscut Bisericii ruse că actul Bisericii ortodoxe ruse din 22 iunie 1948, prin care s-a acordat dreptul de autocefalie Bisericii ortodoxe polone , nu micșorează nicidecum însemnătatea Tomos-ului acordat de scaunul de Constantinopol , din 13 noiembrie 1924 .La această întâmpinare a răspuns din nou patriarhul Alexei al Moscovei la 25 ianuarie 1925 .

Problema autocefaliei Bisericii ortodoxe polone a fost din nou reactualizată prin scrisoarea din 25 septembrie 1952 , a patriarhului Atenagora al Constantinopolului , prin care acesta comunică Bisericilor ortodoxe autocefale surori că între problemele pe care le va discuta viitorul Sinod ecumenic , așa cum a stabilit comisia panortodoxă de la Vatoped, din 1930, să figureze și problema autocefaliei .

III . PRIVIRE CANONICĂ SPRE VIITOR , PRIVIND AUTONOMIA ȘI AUTOCEFALIA BISERICEASCĂ

În cadrul Ortodoxiei, autocefalia constituie un principiu de bază al organizării Bisericii Ortodoxe în sensul că prin ea se exprimă independența jurisdicțională a oricărei Biserici Ortodoxe față de organizații bisericești similare , din cuprinsul Ortodoxiei Ecumenice. Această independență jurisdicțională nu înseamnă fărâmițarea unității Ortodoxiei Ecumenice ci numai autodeterminarea , ținându-se seama de condițiile naturale specifice în care trăiește fiecare dintre Bisericile Ortodoxe și care îi determină manifestări cu un conținut specific distinct, național, cultural și tradițional.

Temeiul celor de mai sus îl găsim în Sfânta Scriptură și în toate hotărârile sinoadelor ecumenice care privesc această chestiune încă din vremea apostolilor, observându-e existența unor Biserici cu administrație separată adaptată împrejurărilor politico-etnico-geografice. (Romani XV, 20).

Bisericile Ortodoxe autocefale nu diminuează cu nimic Biserica Ortodoxă Universală, pentru că între ele se păstrează unitatea de credință în Taine și comuniunea episcopală. Prin aceste elemente orice Biserică locală reprezintă în locul respectiv, Biserica universală.

În „local” se manifestă în esență universul , Biserica sobornicească constituind koinonia bisericilor locale, egale din punct de vedere sacramental, unite prin succesiunea apostolică a episcopatului și prin mărturisirea de credință ortodoxă și prin comuniune dintre ele, fiecare păstrându-și anumite tradiții locale în formele activității ei. Biserica locală nu se prezintă ca o entitate separată, ci ca o înfățișare variată, integrală a plenitudinii ecleziale sobornicești. Cu alte cuvinte plenitudinea întregului nu este o sumă a părților căci acestea posedă fiecare aceiași plenitudine ca întregul.

Biserica ecumenică a păstrat totdeauna descentralizarea bisericească, niciodată nu a recunoscut supremația unei persoane în Biserică, ci a stabilit Biserici naționale pe principiul sobornicității sale. Sinoadele ecumenice au exprimat viața bisericească, au formulat canoane, obligatorii pentru toate bisericile, dar nu au împiedicat dezvoltarea vieții canonice a fiecărei Biserici locale, totuși au ca și condiție păstrarea sobornicității comune. Ca o consecință a acestor relații, sinoadele ecumenice au recunoscut canoanele diferitelor sinoade locale, dându-le puterea obligatorie pentru toate Bisericile. Acesta este punctul de vedere principal asupra sobornicității Bisericii în ce privește latura canonică. Cu această așa zisă sobornicitate se determină, pe de o parte, raporturile ei cu Bisericile locale, cu organizarea lor diferită și amănunțită și cu persoanele izolate ca membri ai Bisericii sobornicești, iar pe de altă parte participarea unora și a altora la sobornicitatea însăși.

În cadrul acestui capitol trebuie să plecăm de la premiza că dinamica Bisericii, a trăirii liturgice a vieții spirituale se confundă până la integrare totală, cu viața popoarelor, cu referire specială la cele ortodoxe. Evoluția religioasă, istorică și administrativă s-a confundat cu devenirea națiilor ca popoare independente și de sine stătătoare.

Independența statală a însemnat de multe ori și independența bisericească, manifestată în conceptele aplicate de autonomie și autocefalie.

Pentru popoarele din spațiul balcanic, oriental, emanciparea națională a adus cu sine și emanciparea bisericească. S-au constituit astfel Bisericile naționale, multe din ele autonome prin activitate încă dinainte de recunoașterea lor oficială.

În viziunea Prea Fericitului Patriarh Justinian, unitatea Ortodoxiei Ecumenice nu este un scop exclusiv în sine și pentru sine, ci o unitate pusă în slujba unității creștinătății și omenirii întregi.

Ecumenicitatea Bisericii lui Hristos este deplină, când va cuprinde în ea pe toți oamenii și întreaga făptură umană, mântuită în chip obiectiv în Iisus Hristos. Unitatea Ortodoxiei ecumenice implică și postulează deci unitatea în diversitate a tuturor Bisericilor creștine și a omenirii întregi, singura prin care se poate ajunge la împlinirea rugăciunii de pe urmă a Mântuitorului Hristos: „ca toți să fie una” (Ioan XVII, 21).

Unitatea Ortodoxiei, fără să exagerăm poate sta și trebuie să stea la baza umanității, o unitate a popoarelor înțeleasă mai mult decât una economică și geografică, în perspectiva mondializării și globalizării, și spunem acest lucru având în minte situația actuală a creștinismului ortodox din America unde, pe un spațiu geografic bine determinat se manifestă dorința în act de a se organiza și stabiliza , ca de sine stătătoare, o Biserică multietnică ortodoxă formată din toate diasporele ortodoxe aparținând vechilor Biserici Răsăritene Ortodoxe.

Asistăm așadar la o dinamică fără precedent a termenilor de autonomie și autocefalie; dacă până acum acești termeni vizau cu precădere Bisericile ortodoxe naționale, de acum înainte lucrurile se schimbă. Nu mai există biserici naționale ce depind de una singură – Patriarhia Ecumenică – ci există Biserici multinaționale, multietnice autonome și autocefale.

După acest model al unității în diversitate, Patriarhul Justinian a susținut „unitatea în diversitate a întregii creștinătăți și un ecumenism creștin integral, care urmărește unitatea creștină prin și pentru oameni în care toate Bisericile creștine în deplină egalitate și libertate să-și aducă contribuția lor la rezolvarea problemelor care confruntă Biserica dar mai ales omenirea contemporană, și realizarea unei slujiri comune a lumii”.

În același timp efortul de păstrare și întărire a Ortodoxiei ecumenice, trebuie să meargă mână în mână cu efortul de împăcare și unificare spiritual-morală a lumii, de slujire a ei, întrucât efortul pentru refacerea unității creștine și slujirea omenirii formează însăși baza ecumenismului creștin integral dar și a lumii întregi . Ecumenismul eclezial ortodox este începutul și baza ecumenismului cultural și mondial.

Având în vedere raportul strâns care există între unitatea Ortodoxiei ecumenice, unitatea creștină și unitatea lumii, fiecare acțiune de întărire a unității Ortodoxiei, contribuie în același timp la întărirea unității intercreștine și solidarității pancreștine și slujirea comună a lumii.

Dezvoltarea Bisericii pe orizontală din punctul de vedere al autonomiei și autocefaliei revelează o Biserică vie, o Ortodoxie viguroasă și o credință adevărată, nealterată, a cărei prezență activă în lumea de astăzi, valorifică și dă un impuls nou mesajului evanghelic pentru slujirea unei vieți mai bune și mai demne de trăirea și chemarea creștină.

CONCLUZII:

În primele veacuri ale creștinismului, comunitățile bisericești se organizau după posibilitățile locului.

Privind problema apariției jurisdicției administrativ-teritoriale, în Biserica primară, am menționat că în componența Imperiului Roman s-au inclus diverse grupuri de populații. Imperiul a determinat, la rândul lui, ca periodic unitățile bisericești să se structureze jurisdicțional.

Inițial, Bisericile locale din cadrul Imperiului Roman purtau numirea marilor orașe, care, începând cu veacul al II-lea, s-au unit în provincii. După aceea, în timpul împăratului Constantin cel Mare, fondatorul Imperiului Bizantin, organizația administrativă bisericească se consolidează după principiul „acomodației”, adică, se acomodează după împărțirea administrativ-teritorială a statului. Împăratul Constantin cel Mare a împărțit imperiul în patru prefecturi și fiecare prefectură, la rândul ei, a fost împărțită în câteva districte, regiuni sau dioceze. Aceste dioceze cuprindeau câteva provincii care la greci se numeau eparhii. Termenul eparhie apare în canonul al IV-lea al Sinodului I Ecumenic. Câteva eparhii conduse de către episcopi formau organizația bisericească administrativ-teritorială numită „mitropolie”, pe care o conducea mitropolitul. Termenul „mitropolit” apare în același canon al sinodului I ecumenic.

După edictul de la Milano (313), împărțirea administrativ-bisericească s-a acomodat la împărțirea politică de stat, principiul „acomodației” organizației teritoriale bisericești fiind de origine apostolică.

Din punct de vedere canonico-teologic contemporan, cei doi termeni folosiți – autocefalie și autonomie – redau diverse înțelesuri, așa încât biserica autocefală este totodată și autonomă, deoarece dă legi pentru ea, dar biserica autonomă nu poate fi totodată și autocefală, pentru că se află în dependență de Biserica Mamă.

Este drept faptul că, expresia Biserică Autonomă s-a ivit mai târziu însă cu siguranță Biserici Autonome au existat din epoca primară a creștinismului.

La începutul veacului al IV-lea, Bisericile din Imperiul romano-bizantin erau autocefale. Cu timpul însă, s-au unit în exarhate și în patriarhate, ele în timp pierzându-și autocefalia și ființând ca Biserici autonome.

Exprimând principiul autonomiei bisericești, canonul 2 al Sinodului II Ecumenic (381) afirmă : „episcopii regionali să nu-și întindă puterea asupra Bisericilor dincolo de limitele regiunilor lor și să nu se amestece în lucrurile Bisericilor… episcopii să nu treacă limitele regiunii lor pentru a hirotoni…Prin păstrarea menționatei pravile privind districtele bisericești, este evident că lucrările fiecărei regiuni vor fi rezolvate după cum s-a decis la Niceea”.

Așadar canonul 2 al Sinodului II Ecumenic amintește despre dioceze și interzice acestor organizații administrativ-teritoriale bisericești să-și răspândească jurisdicția asupra altor dioceze – deci principiul autocefaliei bisericești – și prin aceeași pravilă se afirmă posibilitatea răspândirii puterii jurisdicționale asupra tuturor mitropoliilor existente pe teritoriul aceleiași regiuni diocezane sau exarhale, deci principiul autonomiei bisericești.

Renumitul comentator al dreptului bisericesc, Theodor Balsamon, arată că, „în vechime, toți mitropoliții eparhiilor erau autocefali și rânduiți de către sinoadele lor…”

În cadrul autocefaliei bisericești, baza supremă o constituie puterea apostolică a cărei competență se exercită peste veacuri în procesul fondării autocefaliei bisericești. În acest înțeles, despre principiul autocefaliei bisericești vorbesc limpede canoanele: 34,35 și 37 apostolice.

În contextul celor discutate mai sus conținutul lucrării și-a propus să analizeze pe parcursul a trei capitole evoluția termenilor autocefalie și autonomie în decursul istoriei, cu aplicabilitate din punct de vedere canonic, bisericesc, istoric și politic.

Dinamica însușită de acești doi termeni exprimă fidel conținutul învățăturii Mântuitorului Hristos din punct de vedere eclezial. Principiul sinodalității apostolice a stat la baza apariției Bisericilor naționale autocefale care evidențiază Biserica ca un întreg alcătuit din diferite mădulare unite într-o singură credință și în același Duh al Evangheliei. Apariția Bisericilor autocefale naționale sunt cel mai elocvent exemplu al îndeplinirii cu succes a poruncii Mântuitorului de a vesti Cuvântul Său la toate neamurile. Bisericile cele multe se constituie în Biserica cea Una, Biserica Ortodoxă, Trupul lui Hristos. Bisericile autocefale naționale arată modul însușirii personale a învățăturii evanghelice de către fiecare neam în parte și în același timp legătura strânsă dintre devenirea lor ca stat independent și Biserică Autocefală, cu referire specială asupra apariției Bisericii Naționale Autocefale Române.

Dorința Mântuitorului de unitate a lumii și a tuturor oamenilor, în credință binenînțeles, își găsește expresie tot mai evidentă în apariția Bisericilor Naționale Autocefale Multietnice. Ele constituie premiza care va sta la baza unității întregii lumi în general și a Bisericii creștine în special.

Ca o variantă sau o privire canonică spre viitor, principiul autonomiei și al autocefaliei, poate sta ca temei la tendințele actuale ale omenirii vizavi de ceea ce numim globalizare și mondializare, cuprinsul evanghelic ce ne vorbește despre unitate în diversitate putând fi răspunsul la problemele societății moderne.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ :

1.BRANIȘTE, Ene, Pr. Prof. Dr., Biserica Greciei, în Ortodoxia, nr. 2/1967 .

2.CRISTIȘOR, Mane M., Titulatura de primat în Biserică, în Studii Teologice, nr. 1-2/1965 .

3.CIUCUR, Marcel, Autonomie și autocefalie, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr. 3-4/1974 .

4.COMAN, Petre, Drd., Problema sinodului ecumenic în discuțiile interortodoxe din veacul al XIX-lea: Autocefalia Bisericii ortodoxe Grecești de la 1833, în Ortodoxia, nr. 1/1970.

5.DOBRESCU, Nicolae, Contribuții la Istoria Bisericii Române în secolul XV, București, 1907.

6.DURĂ, Ion, Pr. Dr., Tomusurile sinodale de autonomie și autocefalie emise de Patriarhia Ecumenică, în secolele XIX și XX și prevederile incluse de acestea cu privire la sfințirea Sfântului și Marelui Mir, în Biserica Ortodoxă Română, nr.1-6/1996.

7.FLOCA, Ioan, Prof. Dr., -Bazele canonice ale organizării și …, în Centenarul autocefaliei, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987

-Drept canonic ortodox, legislație și administrație bisericească, vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990.

8.GALERIU, Constantin, Pr. Prof.,-Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, retrospectivă istorică și aniversarea a 90 de ani de la proclamarea oficială , în Glasul Bisericii, nr. 11-12/1975 și în Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-4/1965.

-Autocefalie și Ortodoxie în Centenarul autocefaliei Bisericii Ortodoxe române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.

9.HERTLIG, Ludwig S.J., Istoria Bisericii, Editura Ars Longa, Iași, 2001 .

10.ICĂ, Ioan Diac. Lect., Contribuția Bisericii Ortodoxe Române la unitatea ortodoxiei ecumenic , în Mitropolia Olteniei, nr. 2/1973.

11.IHATSU V.K., Biserica Ortodoxă Finlandeză, în Mitropolia Olteniei, nr. 7-8/1954.

12.IOACHIM Vasluianul, Arhiereu Vicar, Act de prestigiu în Istoria Bisericii noastre, în Centenarul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, 1885, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

13.IORGA, Nicolae, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase,Vol.I

14.IUFU, Ion, Scurtă istorie a Bisericii Ortodoxe sârbe, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 8-9/1957.

15.IUSTINIAN, Prea Fericitul Patriarh, Apostolat social, Vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

16.IUSTINIAN, Prea Fericitul Patriarh, Cuvânt rostit la aniversarea a 70 de ani de la declararea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, în Biserica Ortodoxă Română , 1995

17.JIVI, Aurel, Drd., -Biserica ortodoxă din Cipru, în Studii Teologice, nr. 1-2/1970.

-Patriarhia Ortodoxă Sârbă dea la 1920 până în prezent , în Studii teologice, nr.5-6/1970.

18.MIHĂLCESCU I., Sinodul III ecumenic din Efes , București, 1939.

19.PÂRVU, Constantin, Magistrand, Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, în Studii Teologice, nr. 9-10/1954.

20.PISTRUI, Chiril, Pr. Lect., Biserica Ortodoxă Rusă, în Mitropolia Ardealului, nr. 1-2/1960.

21.POCITAN, Vasile, Prof. Dr., Geneza demnității patriarhale și patriarhatele Bisericii Ortodoxe, Tipografiile romane unite, București, 1926.

22.STAN, Liviu, Prof. Pr., -Autocefalia și autonomia în ortodoxie, în Mitropolia Olteniei, nr. 5-6/1961.

-Ecumenicitate și Ortodoxie ecumenică, în Mitropolia Olteniei, nr. 5-6/1955.

-Ortodoxia în diasporă , în Ortodoxia , nr. 1/1963.

– Περιτον Θεμελ ωδων κανονικον της Ορτοδοξιας, Atena,1968.

23.STRATOV, Pavel, Pr., Biserica Ortodoxă Rusă în U.R.S.S., în Ortodoxia, nr.,1/1950.

24.TALIZIN, Vladimir, Sobornicitate și autocefalie, în Mitropolia Olteniei, nr. 5-6/196O.

25.ȚÂRCOVNIC, Vestnic, Biserica Ortodoxă din Japonia, în Mitropolia Olteniei nr. 7-8 /1954.

26.VOLDMAN, Traian V., Vechea organizare a Bisericii și Sinodul I ecumenice, în Studii Teologice nr. 3-4/1970.

27.VORNICESCU, Nestor, Ierom., Biserica Ortodoxă din Grecia, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr. 7-8/1961.

28.*** Reînființarea Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, în Ortodoxia, nr. 2/1953 .

29.***Biserica Ortodoxă din Cipru, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 9-10/1973.

30.***Biserica ortodoxă din Polonia, Biserica Ortodoxă Română, nr.11-12/1970 .