Auto -compasiunea este un concept relativ nou în cercetarea psihologică. Pentru a putea defini conceptul de auto -compasiune, este necesar în primul… [618537]

CAPITOLUL 1. CADRUL TEORETIC

1.1. Auto -compasiunea

Auto -compasiunea este un concept relativ nou în cercetarea psihologică. Pentru
a putea defini conceptul de auto -compasiune, este necesar în primul rând să clarificăm
ce înseamnă compasiunea. Wispe (apud , Neff 2003a) definește compasiunea ca fiind
capacitatea de a rezona cu suferința altora și de a fi deschis spre conștientizarea durerii
celorlalți, fără a o evita sau a încerca să te detașezi de aceasta, pentru ca sentimentele de
bunătate față de ceilalți și dorința de a le alina suferința să apară. Neff (2003a) adaugă
faptul că, pe lângă cele descrise mai sus, compasiunea implică și capacitatea de a oferi
înțelegere, fără critică, celor care eșuează, greșesc sau fac rău, interpretând astfel
acțiunile și c omportamentele prin prisma imperfecțiunii umane.
Landaiche (2007) definește compasiunea ca fiind capacitatea d e a fi implicat în
experiența unei alte persoane și consideră că a simți compasiune presupune
identificarea , în calitate de ființă umană, cu proc esele emoționale și cognitive ale
celuilalt. A ceastă identificare aduce cu sine o formă de cunoaștere care se referă mai
puțin la a-l ajuta pe celălalt să se simtă bine, ci mai degrabă ne ajută să rămânem
prezenți, conectați la realitatea celuilalt. Astfel , compasiunea oprește timpul în loc și
încetinește tendința minții de a judeca și de a analiza (Landaiche, 2007).
Compasiunea este diferită de milă. Când cineva simte milă față de o altă
persoană , în general se simt e foarte separa tă și deconecta tă de acea persoană, spunându –
și lucruri ca: „ce bine că e problema ta și nu a mea” (Neff, 2003a). În termenii
triunghiului dramatic (Karpman, 1968), mila este de multe ori sentimentul trăit de
Salvator față de Victima pe care face eforturi să o ajute. Acest sentime nt de milă
presupune convingerea că el, Salvatorul, se află pe o poziție de superi oritate în
comparație cu Victima , pe care o vede slabă și neajutorată (Choy, 1990) . În general,
salvatorul evită să își conștientizeze propria vulnerabilitate , căutând în per manență o
Victimă pe care să o salveze.
Compasiunea este sentimentul trăit de persoana Grijulie, din triunghiul
câștigător (Choy, 1990) , antiteza triunghiului dramatic. În triunghiul câștigător, rolurile
de Victimă, Salvator și Persecutor sunt înlocuite c u rolurile Vulnerabil, Grijuliu și
Asertiv. Ca și Salvatorul, persoana Grijulie este preocupată de persoane Vulnerabile,

1
dar, spre deosebire de Salvator, aceasta recunoaște și respectă abilitatea persoanei
Vulnerabile de a gândi și de a rezolva probleme. Persoana Grijulie este conștientă de
propriile nevoi și emoții, și are capacitatea de a decide în mod responsabil în ce măsură
este sau nu disponibilă pentru o persoană Vulnerabilă, spre deosebire de Salvator, care
în multe situații se neglijează pe sine.
Auto -compasiunea, sau compasiune îndreptată către sine, înseamnă a fi deschis
către propria suferință, fără a o evita prin deconectare, și de a trăi dorința de a o alina și
de a o vindeca . Înseamnă a avea înțelegere, fără a judeca, față de propria durere,
propriile defecte și eșecuri, și de a percepe aceste experiențe ca făcând parte din
experiența umană (Neff, 2003a). Suferinț a pe care o trăim la un moment dat nu este
diferit ă de suferinț a pe care o trăiesc ceilalți, pentru că suntem cu toții oameni, iar asta
presupune să avem parte de o varietate de experiențe, unele fericite, iar altele dureroase .
Auto -compasiunea presupune o atitudine blândă, binevoitoare și de înțelegere față de
sine, mai ales în situații grele sau când ne confruntăm cu un un eșec (Nef f et al., 2007 a).
Neff (2003a) consideră că auto -compasiunea este alcătuită din trei componente:
bunătate față de sine (engl. self-kindness )– a fi mai degrabă bun și înțelegător față de
sine în momentele dureroase, în loc de a fi dur și critic; umanitate (engl. common
humanity ) – a considera propriile experiențe ca făcând parte din experiențe le pe care cei
mai mulți oameni le trăiesc la un moment dat , față de a le percepe ca pe ceva izolat și
care separă individul de ceilalți; prezență conștientă (engl. mindfulness ) – a menține o
atitudine conștientă și echilibrată față de gânduri și emoții dureroase, față de
identificarea excesivă cu acestea.
Fiecăreia dintre cele trei componente ale auto -compasiunii îi corespunde o
componentă „negativ ă”, care se referă la comportamente și atitudini care apar în urma
lipsei auto-compasiun ii. Aceste trei componente negative sunt: judecata de sine (engl.
self-judgment ), izolarea (engl. isolation ) și identificarea excesivă (engl. over-
identification ).
Neff (2016) susține că fi ecare dintre cele trei perechi de componente ale auto –
compasiunii se concentrează pe dimensiuni diferite ale modului în care un individ
relaționează față de propria persoană: felul în care indivizii răspund din punct de vedere
emoțional, felul în care înțe leg din punct de vedere cognitiv și modul în care acordă
atenție propriei suferințe.
În fiecare situație de eșec sau suferință, o persoană poate alege să fie blândă și
înțelegătoare cu ea însăși ( bunătate față de sine ) sau poate fi rece și critică ( judeca tă de

2
sine). Poate considera eșecul ca fiind o experiență de care toți oamenii au parte în viață
(umanitate ) sau pot avea o viziune egocentrică, considerând că este ceva ce i se
întâmplă numai ei ( izolare ). Poate fi atentă la propria suferință într -un mod echilibrat
(prezență conștientă ) sau se poate adânci și mai mult în suferință, interpretând -o într -un
mod dramatic și amplificând -o (identificare excesivă ) (Neff, 2016).
Bunătate față de sine versus Judecată de sine . Bunătatea față de sine presupune
grijă, iertare, empatie, sensibilitate, căldură și răbdare în ceea ce privește toate aspectele
sinelui, inclusiv propriile acțiuni, emoții, gânduri și impulsuri ( Neff, 2003a ). De
asemenea, presupune credința că o persoan ă merită iubire, fericire și afecțiune ch iar și
atunci când greșește (Barnar d & Curry, 2011).
Judecata de sine implică o atitudine ostilă, umilitoare și critică față de sine și față
de aspecte ale sinelui (Neff, 2003a). Oamenii care se judecă pe ei înșiși își resping
propriile emoții, gânduri, i mpulsuri și acțiuni ; Brown (1998, apud, Barnard & Curry,
2011) consideră că indivizii percep judecata de sine ca pe ceva firesc, prin urmare este
posibil ca nici măcar să nu fie conștienți de faptul că se judecă sau că acest lucru este o
sursă de suferință . Pentru o mai mare bunătate față de sine, este important în primul
rând ca individul să devină conștient de faptul că se judecă aspru și de cât de multă
suferință îi aduce acest lucru.
Umanitate versus Izolare . Umanitatea înseamnă să conștientizăm că sunt em
conectați cu ceilalți, în special în ceea ce privește suferința, confuzia, imperfecțiunile și
slăbiciunile noastre; înseamnă iertarea de sine pentru natura noastră umană: limitată și
imperfectă (Neff, 2003a). Cu toate acestea, multe persoane, atunci cân d suferă, se simt
izolate de ceilalți. Cei care cred că propriile lor greșeli sau emoții sunt rușinoase, adesea
se retrag, își ascund adevaratele sentimente și se simt singuri în suferința lor (Barnard &
Curry, 2011).
Greșeli le și imperfecțiuni nile noast re fac parte din natura umană. A considera că
suferința noastră este unică și de neînțeles pentru ceilalți duce la sentimente de
singurătate și izolare, în timp ce a accepta că toată lumea trece prin experiențe dificile
sau dureroase ne ajută să ne simțim mai aproape de ceilalți, ca făcând parte dintr -un
întreg.
Prezenț ă conștientă versus identificare excesivă. Prezența conștientă reprezintă
capacitatea de a fi conștient de propriile emoții, dar fără a fi copleșit de acestea.
Înseamnă atenție canalizată că tre momentrul prezent și conștientizarea și acceptarea
acestuia (Shapiro et al, 2005, apud, Barnard & Curry, 2011). Prezența conștientă nu

3
presupune doar atenție, ci și un interes sincer, manifestat cu afecțiune, față de experiența
din prezent a unui indiv id; presupune, de asemenea, a denumi gândurile și emoțiile, a le
pune o etichetă, în loc să reacționezi față de ele (Kabat -Zinn, 2003 , apud, Barnard &
Curry, 2011 ). Neff (2003a) consideră că prezența conștientă ajută individul să trăiască și
să învețe din momentul prezent, fără a se lăsa distras de judecata de sine sau de griji le în
legătură cu trecutul sau viitorul.
Identificarea excesivă se referă la situația în care o persoană se afundă cu totul
în starea ei emoțională, ajungând să fie copleșită de ace asta. Întreaga atenție este
canalizată către reacțiile emoționale și individul nu se poate detașa, pentru a adopta o
perspectivă mai obiectivă. Identificarea cu propriile emoții, în special negative, poate
duce la amplificarea exagerată a acestora.
Auto -compasiunea presupune ca indivizii să nu evite sau să -și reprime emoțiile
dureroase, ci să fie conștienți de ele pentru a putea simți compasiune față de
experiențele lor dificile. Prezența conștientă este o stare echilibrată în care sunt evitate
cele două ex treme: identificarea excesivă cu emoțiile și reprimarea acestora, și înseamnă
conștientizarea și acceptarea emoțiilor care apar, oricare ar fi acestea.

1.1.1. Auto -compasiunea și alte modele teoretice
O atitudine de acceptare, blândețe și înțelegere față de sine și față de
experiențele dureroase, implică, pe de -o parte, a simți experiențele dureroase și, pe de
altă parte, a simți acceptarea și înțelegerea față de acestea. Este vorba despre una și
acceași persoană : cea care simte durerea și cea care simte înțelegerea, dar parcă ar fi
vorba despre instanțe diferite. În acest sens, teoria stărilor Eului, dezvoltată de Eric
Berne ( 1972 ), poate oferi un model teoretic. Conform lui Berne, personalitatea este
alcătuită din trei stări distincte ale Eului: starea d e Părinte, starea de Adult și starea de
Copil. Acestea reprezintă seturi diferite de comportamente, gânduri și sentimente:
preluate de la părinți sau figuri parentale (în cazul stării de Părinte ), răspunsuri directe și
potrivite situațiilor din prezent (în cazul stării de Adult ), și comportamente, gânduri și
sentimente reluate din copilărie (în cazul stării de Copil ).
Pentru a putea avea o atitudine blândă și înțelegătoare față de noi înșine, este
necesar ca în copilărie să fi experimentat atitudinea blândă și înțelegătoare a unei figuri
parentale față de noi. Astfel, prin introiectarea comportamentelor, atitudinilor și
cuvintelor figurii parentale la adresa noastră, propria noastră stare de Părinte se

4
îmbogățește cu acestea și, prin urmare, le vom putea man ifesta la rândul nostru, față de
noi înșine sau față de alții. În analiza funcțională a stărilor Eului, aceste tipuri de
comportamente parentale poartă denumirea de Părinte Grijuliu. Este acel părinte blând,
și înțelegător, receptiv la sentimentele și nevo ile copilului. Starea Eului de Părinte
Grijuliu este similară cu definiția bunătății față de sine , realizată de Neff (2003a): grijă,
iertare, empatie, sensibilitate, căldură și răbdare față de sine, a fi deschis către propria
suferință și a trăi dorința de a o alina și de a o vindeca (Neff, 2003a).
Pe lângă aceste comportamente și atitudini, un părinte oferă copilului un set de
valori și judecă ți asupra lumii . Acestea sunt la fel de importante și necesare , iar în
Analiza tranzacțională poartă denumirea de stare de Părinte Critic. Problema apare când
figurile parentale cu care interacționează copilul sunt excesiv de critice, uneori pline de
cruzime. Aspectele negative ale Părintelui Critic sunt similare cu judecata de sine ,
descrisă de Neff (2003a): atitudin e ostilă, umilitoare și critică față de sine și față de
aspecte ale sinelui.
Berne ( 1972 ), autorul teoriei pozițiilor de viață, susține că aceste poziții se
bazează pe afirmații despre sine și despre lume. Acestea reprezintă „atitudinile pe care o
persoană le adoptă față de valoarea esențială pe care o percepe în sine și în alții. Acest
lucru înseamnămai mult decât a avea pur și simplu o opinie despre comportamentul
personal și cel al altor oameni” (Stewart & Joines, 2004). Berne (1972 ) folosește
termenul OK pentru a descrie valoarea fundamentală a tuturor ființelor umane. Aceasta
se referă la considera oamenii valoroși și demni de respect pentru că sunt oameni, și a
face diferența între ei și comportamentul lor (care poate să nu fie OK). Bunătatea față
de sine presupune credința că o persoană merită iubire, fericire și afecțiune chiar și
atunci când greșește (Barnard & Curry, 2011), cu alte cuvinte, și atunci când
comportamente le sale nu sunt OK.
În afară de poziția eu sunt OK – tu ești OK , care este poziția „sănătoasă”, Berne
a identificat încă trei poziții cu potențial distructiv, care limitează oamenii: poziția
paranoidă ( eu sunt OK – tu nu ești OK ), poziția depresivă ( eu nu sunt OK – tu ești OK )
și poziția schizoidă ( eu nu sunt OK – tu nu ești OK ).
Syming ton (apud, Clarkson) susține că poziția de viată eu sunt OK – tu ești OK
se bazează pe realizarea existențială a faptului că toți oamenii împărtășesc „condiția
umană”. Componenta umanitate a auto -compasiunii presupune a percepe propriile
defecte, eșecuri și experiențe dureroase ca făcând parte din experiența umană (Neff,
2003a). Prin urmare, umanitate a poate fi interpretată ca fiind similară cu poziția de viață

5
eu sunt OK – tu ești OK , în timp ce izolarea poate descrie poziția eu nu sunt OK – tu
ești OK , prin faptul că individul consideră că el trece prin dificultăți și eșecuri, în timp
ce alții nu au parte de astfel de experiențe, sau cel puțin nu la fel de des sau cu o
intensitate atât de mare .

1.1.2. Beneficiile auto -compasiunii
Gilbert (2005), este d e părere că auto -compasiunea crește starea de bine întrucât
permite indivizilor să se simtă protejați și calmi din punct de vedere emoțional. Pornind
de la principiile biologiei evoluționiste, ale neurobiologiei și ale teoriei atașamentului,
Gilbert (2005) afirmă că auto -compasiunea dezactivează sistemul de apărare, asociat cu
sentimente furie, anxietate și tristețe, și activează sistemul de auto -liniștire, asociat cu
atașamentul securzant și sentimente de siguranță. Prin urmare, se presupune că auto –
compas iunea sporește capacitatea individului pentru intimitate, auto -reglare emoțională
eficientă, explorare și strategii eficiente de adaptare la mediu.
O persoană cu un nivel ridicat de auto -compasiune are capacitatea de a fi
conștientă de propriile probleme, slăbiciuni și defecte, dar reacționează cu blândețe și
compasiune, în loc să fie critică și dură cu ea însăși. Astfel, auto -compasiunea poate
proteja oamenii de evenimente negative și poate genera emoții pozitive despre sine
atunci când lucrurile merg pros t. Este mai puțin probabil ca persoanele cu un nivel
ridicat de auto -compasiune să rumineze evaluările nefavorabile sau să trăiască
sentimente negative când se confruntă cu propriile greșeli. (Leary et al., 2007).
Există numeroase studii care au arătat că auto-compasiuniea este un predictor
semnificativ pentru starea de bine, optimism, emoții pozitive și fericire (Neely, et al.,
2009, Neff & Vonk, 2009). Persoanele cu un nivel ridicat de auto -compasiune sunt
motivate intrinsec și se tem mai puțin de eșec at unci când se confruntă cu provocări
dificile (Neff et al., 2005) și declară niveluri mai scăzute ale emoțiilor negative atunci
când autonomia sau sentimentul competenței le sunt amenințate în situații ipotetice
(Leary et al., 2007).
Auto -compasiunea este a sociată și cu capacitatea de a renunța la obiective de
neatins și de a -și îndrepta atenția către obiective noi, cu o posibilitate realistă de a fi
atinse, dar și cu starea de bine (Neely, et al., 2009). Prin urmare, persoanele cu un nivel
ridicat de auto -compasiune se adaptează mai bine la situațiile dificile, având o atitudine

6
blândă față de sine și adaptându -și obiectivele pentru a avea succes, în loc să rămână
fixate pe obiective de neatins.
Putem observa că persoanele care manifestă compasiune față de e le însele sunt
mai fericite și mai echilibrate. Fac față mai bine dificultăților vieții, au capacitatea de
reevalua situațiile și de a se reorienta, dacă ajung la concluzia că obiectivele lor nu sunt
realiste, alegând obiective care sunt în armonie cu ce î și doresc și ce pot face. Sunt
conștiente de propriile emoții și trăiri, și au mai multă grijă de ele și de nevoile lor. Prin
urmare, mai multă auto -compasiune poate fi un deziderat pentru oricine.
Auto -compasiunea moderează reacția față de situații negat ive, cum ar fi eșecul,
respingerea și situații jenante (Leary et al., 2007). Studiile au arătat că auto –
compasiunea corelează negativ cu anxietatea și depresia (Muris et al., 2016), cu emoții
negative precum tristețea, rușinea și umilirea (Leary et al., 20 07). Auto -compasiunea
este asociată cu un nivel mai scăzut al emoțiilor negative provocate de evenimente reale,
din trecut sau imaginate (Leary et al., 2007).
Cele trei componente pozitive ale auto -compasiunii (bunătatea față de sine,
umanitatea și prezenț a conștientă) moderează diferențiat relația dintre auto -critică și
depresie (Wong & Mak, 2013). Auto -compasiunea acționează ca moderator al relației
dintre cognițiile iraționale și depresie, atunci când nivelul de auto -compasiune este
scăzut . Dintre cele t rei componente ale auto -compasiunii, bunătatea față de sine este
cea care are un efect moderator, în timp ce umanitatea și prezența conștientă nu au acest
efect (Podina et al, 2015). Prin urmare, este important să diferențiem între componentele
auto-compas iunii și posibilele efecte diferite ale acestora.
Cele trei componente pozitive ale auto -compasiunii ( bunătatea față de sine ,
umanitatea și prezența conștientă ) corelează negativ cu depresia (Wong & Mak, 2013).
Mills et al ., (2007 ) a descoperit o corelație negativă relativ puternică între bunătatea
față de sine și depresie (r= -0,38), față de componentele umanitate (r=-0,18) și prezența
conștientă (r=-0,19) ale auto -compasiunii. Rezultatele studiului realizat de Van Dam et
al., (2011) arată că bunătatea de s ine și prezența conștien tă sunt singurele componente
pozitive ale auto -compasiunii care sunt asociate cu depresia.
Auto -compasiunea corelează pozitiv cu strategii de coping axate pe emoții și
corelează negativ cu strategiile de coping de implică evitarea ( Neff et al., 2005).

7
1.2. Expectanțele privind reglarea emoți ilor negative

Expecțantele privind un anumit rezultat (engl. outcome expectancies ) sunt
definite de către Rotter (apud, Kirsch 1991) ca reprezentând percepția subiectivă a unui
individ cu priv ire la probabilitatea ca un anumit eveniment să aibă loc. Teoria învățării
sociale, elaborată de Rotter , susține că predictorii unui comportament sunt , pe de -o
parte, expectanțele că respectivul c omportament va produce un anume rezultat și , pe de
altă part e, valoarea pe care acel rezultat o are pentru individ (apud, Kirsch 1991) . Aceste
rezultate ale comportamentelor, luate în considerare de teoria învățării sociale,
reprezintă evenimente externe individului, cum ar fi obținerea de resurse materiale,
valida rea socială, etc. De exemplu, o persoană poate avea așteptarea că dacă învață, va
lua o notă mare. Predictorii comportamentului de a învăța sunt, pe de -o parte,
expectanțele de a obține o notă mare în urma studiului , și, pe de altă parte, importanța
pe car e persoana respectivă o acordă unei note mari.
Teoria expectanței de răspuns (engl. response expectancy ) a pornit de la premisa
că acest gen de evenimente externe (resurse materiale, validare socială, etc.) nu sunt
singurele rezultate urmărite în urma unui comportament și că, pe lângă acestea, indivizii
au așteptări și în ceea ce privește propriile reacții la diverși stimulii externi sau la
propriul comportament. De exemplu, ne așteptăm să avem mai mulă energie după ce am
baut o cafea sau ne așteptăm să fim obosiți după o noapte petrecută în oraș. Astfel de
expectanțe sunt luate în calcul de către indivizi în momentul în care aceștia decid să
adopte un anumit comportament (Kirsch, 1991) .
Kirsch (1991) definește e xpectanțele de răspuns ca expectanțe privind apariția
unei reacții non -volițional e, cum ar fi durerea, atracția sexuală sau frica . Cu alte cuvinte,
expectanțele de răspuns reprezintă credinț a că anumite comportamente sau reacții non-
voliționale vor avea, cel mai probabil, loc. În acest caz, nonvoliți onal se referă la
percepția subiectivă a individului asupra faptului că reacția sau răspunsul apare fără un
efort volitiv din partea lui (Kirsch, 1991). Una din caracteristicile cele mai importante a
expectanțelor de răspuns este aceea că sunt auto -confirm ate. Efectul placebo este un bun
exemplu de expectanță de răspuns în acest sens .
O categorie de expectanțe de răspuns o reprezintă expectanțele sau așteptările
privind reglarea propriilor stărilor emoționale. Franko et al. (apud, Catanzaro & Mearns,
1990 ) propun următoarea definiție pentru expectanțele generale privind auto -reglarea
emoțională ( engl. generali zed expectancy for affective self -regulation ): expectanța sau

8
așteptarea ca un comportament sau o cogniție să aline o stare negativă sau să induc ă o
stare pozitivă. Ca și expectanțele de răspuns, expectanțele generale privind auto -reglarea
emoțională tind să fie auto -confirmate, prin urmare, doar așteptarea că un anumit
comportament va schimba o stare emoțională este probabil să influențeze respectiva
stare (Catanzaro & Mearns, 1990). Cu alte cuvinte, când un individ se așteaptă să se
simtă anxios, relaxat, bucuros sau trist într -o anumită situație, în urma unui
comportament sau a unui gând, aceste expectanțe tind să genereze emoțiile respective.
Expect anțele privind modificarea stărilor emoționale negative (engl. negative
mood regulation expectancies ) reprezintă un tip de expectanțe privind auto -reglarea
emoțională , care se referă la situațiil e în care individul trăiește stări emoționale negative
(Catan zaro & Mearns, 1990). Conceptul de expectanțe privind reglarea stărilor
emoționale negative este definit ca încrederea că un comportament sau o cogniție va
alina o stare emoțională negativă (Catanzaro & Mearns, 1990).
Expectanțele unui individ privind reg larea propriilor stări emoționale negative,
ca și expectanțele de răspuns, au tendința de a se auto -confirma. Dacă ne așteptăm să
trăim anumite emoții, este probabil să le trăim tocmai din cauza credinței noastre că le
vom experimenta, nu neapărat din cauz a comportamentului nostru. Prin urmare, numai
așteptările pe care le avem privind posibilitatea de a ne schimba starea negativă apelând
la anumite comportamente, mai mult decât comportamentele propriu -zise, ne pot afecta
starea de spirit. (Kim et al., 2009 ).
Prin urmare, dacă un individ nu crede că încercările sale de a -și regla propria
stare emoțională vor avea succes, cu alte cuvinte dacă expectanțele lui sunt scăzute, nu
va face eforturi prea mari în încercările sale și, cel mai probabil nu va reuși să -și
modifice starea emoțională. Expectanța de a eșua va duce la eșec și, în același timp, va
fi confirmată de eșecul experimentat. În mod similar, expectanța de a -și regla cu succes
starea emoțională nu numai că va duce la succes, dar succesul va confirma ex pectanța.
Kirsch et al. (1990) au descoperit că expectanțele în ceea ce privește modificarea
emoțiilor negative corelează pozitiv cu utilizarea strategiilor de coping active, centrate
pe problema, și corelează negativ cu strategiile de evitare. Catanzaro & Mearns (1990)
și Kirsch et al. (1990) au arătat că oamenii cu niveluri diferite de expectanțe privind
modificarea emoțiilor negative sunt diferiți în ceea ce privește nivelurile de depresie și
comportamentele și comportamentele pe care le folosesc pentru a face față situațiilor de
viață stresante. Aceste rezultate au fost confirmate și de un studiu a lui Mearns (1991),
la care au participat studenți care se confruntau cu o despărțire. Cei cu un nivel ridicat al

9
expectanțelor privind modificarea emoțiilor n egative foloseau într -o măsură mai mare
strategii active de coping, în comparație cu cei cu un nivel scăzut.
Expectanțele privind reglarea emoțiilor negative corelează negativ cu efectul de
burn-out (Kim et al., 2009) și mediază relația dintre pesimism și depresie (Sucală &
Szentágotai Tătar, 2010).
Persoanele cu expectanțe ridicate privind modificarea propriilor emoții negative
au convingerea că pot face ceva pentru a se simți mai bine când sunt într -o stare de
spirit proastă , cu alte cuvinte au la dispozi ție mecanisme de coping pe care le folosesc
cu succes, în timp ce persoanele cu expectanțe scăzute se simt neputincioși în ceea ce
privește modificarea propriilor stări sau emoții negative (Mearns & Cain, apud, Kim et
al., 2009). Conform acestei definiții, putem asocia expectanțele privind modificarea
emoțiilor negative cu conceptul de auto -eficacitate, propus de Bandura, aplicabil
situațiilor în care individul se confruntă cu emoții negative și cu propria lui eficacitate în
ceea ce privește depășirea acest ora.

1.2.1. Teoria auto -eficacității
Auto -eficacitatea , sau percepția asupra eficienței personale, se referă la
încrederea pe care un individ o are în propria capacitate de a realiza anumite
comportamente (Bandura, 1977). Teoria auto -eficacității susțin e că toate schimbările
comportamentale au loc prin intermediul schimbărilor la nivelul auto -eficacității
percepute. Un individ poate avea două tipuri de expectanțe în ceea ce privește un
comportament de coping: expectanța cu privire la rezultat, și anume expectanța că
respectivul comportament de coping va produce sau nu rezultatul scontat, și expectanța
cu privire la propria eficaci tate, care se referă la credința individului că poate sau nu
poate realiza respectivul comportament .
Auto -eficacitatea influe nțează atât inițierea unui comportament, cât și
perseverența de care dă dovadă individul atunci când apar dificultăți și obstacole.
Credința în propria capacitate de a realiza anumite comportamente influențează alegerea
în ceea ce privește atât comportamen tul, cât și situațiile care vor fi evitate sau nu, efortul
pe care un individ îl va depune în încercarea de a realiza o anumită sarcină, cât de mult
timp va persevera în realizarea sarcin ii când apar obstacole , precum și intensitatea
reacțiil or emoționale cu care se confruntă în situația unui eșec, întrucât emoțiile
negative sunt firești în cazul unui eșec (Bandura, 1977).

10
Bandura (1977) susține că expectanțele privind auto -eficacitatea sunt
determinate de patru elemente: performațele anterioare, experienț ele vicariante
(învățarea prin observare și imitare) , persuasiunea verbală (intervențiile celorlalți, cu
scopul de a convinge individul că este capabil să îndeplinească o sarcină) și reacțiile
fiziologice și emoționale (apar atunci când trebuie să desfășoa re o activitate și sunt
interpretate de către individ ca semne ale competenței sau incompetenței lui de a realiza
acea activitate) . Fiecare din aceste patru elemente influențează în mod diferit auto –
eficacitatea percepută. Dintre cele patru elemente, p erformanțele anterioare au cea mai
mare influență, întrucât se bazează pe experiențe ale succesului sau eșecului, iar auto –
eficacitatea se construiește prin succese repetate . În acest caz , impactul unor eșecuri
ocazionale este cel mai probabil redus. Eșecurile care sunt depășite prin efort pot întări
motivația unui individ dacă acesta, în urma experienței, ajunge la concluzia că
obstacolele dificile pot fi depășite prin efort susținut.
Kirsch et al. (1990) susțin că ceea ce crede un individ cu privire la prop ria
eficacitate în a folosi strategii de coping prezice măsura în care individul va folosi
respectivele strategii. Prin urmare, e xpectanțele privind reglarea stă rilor emoționale
negative determină comportamentele de coping ale indivizilor. Eficacitatea strategiilor
de coping depinde de cât de multă încredere au indivizii în această eficacitate, iar cei cu
așteptări scăzute în ceea ce privește propria abilitate de a -și regla stările emoțio nale
negative declară niveluri mai ridicate de emoții negative (Catanzaro & Mearns, 1990).
Prin urmare, numai credința că un individ își poate regla propriile stări negative are un
impact direct asupra stării lui de spirit (Kirsch et al., 1990).
Studiile a u arătat că , în situații proble matice percepute ca fiind de ne schimbat
sau în afara controlului, expectanțele privind modificarea emoțiilor negative s-au
dovedit a fi un predictor mai important pentru adaptare decât stilurile de coping
(Vitaliano et al., 1 990, apud. Kim et al., 2009) , ceea ce demonstrează că eficiența unui
comportament specific este mai puțin relevantă în comparație cu expectanța individului
privind eficiența comportament ului, cât și expectanța cu privire la propria eficiență în
realizarea acelui comportamentului.
Dacă o persoană are expectanțe scăzute în ceea ce privește reglarea emoțiilor
negative, nu va depune eforturi semnificative pentru alinarea lor, ceea ce înseamnă că
starea negativă va persista, sau chiar se va înrăutăți. Astfel, va fi întărită convingerea
privind incapacitatea de auto -reglare a emoțiilor negative, ceea ce va duce și la o
scădere a expectanțelor. În schimb, expectanțele ridicate privind capacitatea de reglare a

11
stărilor negative vor duce la utilizarea unor strateg ii de coping. Aceste strategii pot fi
mai mult sau mai puțin eficiente, dar simpla credință că vor funcționa duce la
îmbunătățirea stării de spirit. Iar acest lucru va duce la menținerea sau chiar la creșterea
expectanțelor.
Persoanele cu expectanțe ridic ate în ceea ce privește reglarea stărilor negative au
mai mult succes în reglarea acestor stări emoționale, în comparație cu persoanele cu
expectanțe scăzute (Kirsch et al., 1990 ). Prin urmare, persoanele cu e xpectanțe ridicate
privind reglarea stărilor emoționale negative pot fi considerate ca având o capacitate
sporită de adaptare, în timp ce expectanțele scăzute constituie un stil cognitiv ce
predispune la o lipsă de speranță și depresie ( Abramson et al. , 1989 ).
Ținând cont de toate aceste aspecte, putem afirma că persoanele cu expectanțe
ridicate în ceea ce privește modificarea stărilor emoționale negative dau dovadă de
optimism și de speranță. În cele ce urmează, vom expune pe scurt cele două noțiuni.

1.2.2. Speranță, optimism și expectanțe privind mo dificarea emoțiilor negative
Stotland (apud, Snyder 2000) consideră că speranța înseamnă expectanțe
pozitive. Snyder (2000 ) propune o definiție a speranței care se axează pe procesul de
gândire implicat în speranț ă. Ea consideră că oamenii sunt ghidați în comportamentul
lor de gânduri cu privire la obiective, iar aceste gânduri sunt însoțite de motivație și de
planificare. Speranța este alcătuită din trei elemente: gânduri despre obiective , despre
mijloacele posibile de a atinge obiectivele și despre rolul de agent al individului.
Acțiunile oamenilor sunt orientate către obiective . Acestea pot fi de scurtă sau de
lungă durată, dar trebuie să fie suficient de importante pentru a fi prezente în gândurile
unui individ. Obiectivele trebuie să fie posibil de at ins, dar în același timp trebuie să
presupună un grad de incertitudine, pentru că altfel speranța nu ar mai avea niciun rol.
Pentru a atinge obiectivele dorite, indivizii trebuie să se gândească la mijloace
prin care pot ajunge acolo unde își doresc. Acest ea reflectă percepția unui individ cu
privire la propria abilitate de a concepe planuri și căi prin care poate ajunge la obiectivul
dorit. Cei mai mulți pot concepe cel puțin un plan, iar alții pot avea chiar mai multe
planuri disponibile, la care apel ează dacă întâmpină dificultăți. Această componentă este
similară cu conceptul de auto-eficacitate , definit de Bandura (1977) ca încrederea pe
care un individ o are în propria capacitate de a realiza anumite comportamente.

12
Componenta motivațională, respectiv rolul de agent pe care îl are individul,
reprezintă credința că poate porni pe calea pe care a ales -o și totodată are capacitatea de
a urma planul pe care l -a ales, iar dacă întâmpină dificultăți prea mari, poate lua în
considerare planuri alternative pentru a-și atinge obiectivul . Această componentă este
similară cu expectanța cu privire la un anumit rezultat, definită de Rotter (apud, Kirsch
1991) ca percepția subiectivă a unui individ cu privire la probabilitatea ca un anumit
eveniment să aibă loc.
Aceas tă teorie a speranței consideră că emoțiile apar după ce un individ s -a
gândit la obiective și la atingerea lor. Emoțiile pozitive reflectă anticiparea succesului în
atingerea obiectivului, în timp ce emoțiile negative reflectă anticiparea eșecului.
Cu alt e cuvinte, un individ c are are speranță este acela care crede că poate
ajunge din punctul A în punctul B și care are expectanț e pozitive cu privire la obținerea
unui anumit rezultat . Comportamentul uman este orientat către atingerea obiectivelor
propuse, i ar aceste obiective reprezintă ținta secvențelor de acțiune mentală. Teoria
speranței se bazează pe gândirea orientată spre viitor. Natura obiectivului este decisivă
în ceea ce privește intensitatea speranței. Speranța este o trăsătură ce se dezvoltă în
copilărie și se păstrează pe toată durata vieții.
Scheier & Carver (1985) definesc optimismul ca tendința unui individ , stabilă
de-a lungul timpului, de a crede că există mai multe șanse să se întâmple lucruri
pozitive, în comparație cu cele nu negative. Persoanele optimiste tind să atribuie
evenimentele negative unor cauze externe, temporare și specifice , în timp ce
evenimentele pozitive sunt atribuite unor cauze interne, universale și permanente
(Abramson, Seligman & Teasdale, 1978). Persoanele optimiste p ercep eșecul ca pe un
regres temporar care s -a petrecut în situații specifice, o provocare care trebuie depășită,
în timp ce succesul este perceput ca fiind mai degrabă continuu. În cazul optimismului,
expectanțele privind un rezultat general pozitiv sunt cele care determină un individ să
persevereze în eforturile sale pentru atingerea unui obiectiv .

1.2.3. Expectanțele privind modificarea emoțiilor negative și auto -compasiune
Expectanțele reprezintă un concept cu o importantă componentă cognitivă, prin
faptul că au la bază credințe în abilitățile de reglare a propriilor emoții negative. Aceste
cogniții nu au un caracter rațional. De asemenea, au un impact direct asupra emoțiilor,
întrucât tind să fie auto -împlinite: emoțiile negative ale unui individ pot scădea sau

13
crește în intensitate numai pentru că există credința că acest lucru se va întâmpla într -un
anumit context. Aceste răspunsuri emoționale se află în afara controlului volițional, prin
urmare expectanțele scăzute pot induce un sentiment de neajuto rare și lipsă de control.
În general, aceste expectanțe se construiesc în baza experiențelor anterioare de succes
sau de eșec în alinarea propriei suferințe, și în baza concluziilor la care ajunge individul
în urma acestor experiențe.
Din moment ce expecta nțele scăzute duc la menținerea sau chiar intensificarea
emoțiilor negative, prin crearea unui cerc vicios, și din moment ce pot da naștere
sentimentelor de neajutorare și lipsă de control, este de așteptat ca aceste expectanțe
scăzute să fie asociate cu n iveluri mai ridicate de depresie.
Care poate fi rolul auto -compasiunii și cum acționează ea asupra relației dintre
expectanțe și depresie? Studiul de față presupune că, așa cum auto -compasiunea
moderează relația dintre credințele iraționale și depresie (P odina et al., 2015), și ținând
cont de componenta cognitivă a expectanțelor, poate să modereze relația dintre
expectanțele privind modificarea emoțiilor negative și depresie. Auto -compasiunea
poate avea și rol de coping, prin urmare poate interacționa cu e xpectanțele, potențând
relația dintre acestea și depresie.
Emoțiile negative fac parte din experiența umană, prin urmare viața înseamnă
atât bucurii, cât și suferințe. Nu este nevoie să fugim de ele, pentru că avem capacitatea
de a le trăi și de a le depăș i. Prin urmare, prin conștientizarea și neamplificarea acestor
emoții, există și credința că le putem face față. Că vom trece peste ele. Aceasta se poate
traduce prin expectanțe pozitive în ceea ce privește propria capacitate de a ne schimba
stările emoțio nale negative, în loc să cădem pradă lor.
O atitudine de bunătate față de propria suferință este o strategie care sprijină
depășirea momentului dificil, cu alte cuvinte o strategie eficientă de coping. Ceea ce se
reflectă în rezultate pozitive în schimbare a stării emoționale. Iar acest lucru crează o
experiență pozitivă la care o persoană se poate gândi când își formulează așteptări
privind propria capacitate de a depăși stările dureroase.

1.3. Depresia

Manualul de diagn ostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale, ediția a V -a
(2013) enumeră mai multe tulburări depresive, printre care tulburarea depresivă majoră ,
episod ul depresiv major , distimia , tulburarea depresivă cauzată de substanțe/

14
medicamente , tulburare a depresivă nespecifică . Ceea ce au în comun toate tulburări le
depresive sunt: prezența sentimentului de tristețe, vid sau iritabilitate, însoțite de
schimbări la nivel somatic și cognitiv, care afectează semnificativ capacitatea
individului de a funcționa în lume. Aceste tulburări diferă prin durată, moment al
apariției și cauze presupuse , dar elementele caracteristice sunt aceleași (American
Psychiatric Association , 201 3a, p.155).
Depresia se caracterizează prin sentimente de tristețe, descurajare și lipsă de
speranță; pierderea interesu lui și a plăcerii, incapacitatea de a antici pa bucurii sau
plăceri viitoare; sentimente copleșitoare de nefericire, auto -critică și ruminații pesimiste ;
sentimente de lipsă de valoare, vin ovăție și chi ar ură sau dezgust față de sine; gânduri,
planuri sau t entative suicidare cauzate de convingerea individului că nu merită să
trăiască sau din cauza inabilității acestuia de a face față suferinței depresiei ; dificultăți în
gândire , concentrare sau în luarea deciziilor ; energie scăzută, schimbări în ceea ce
privește pofta de mâncare, greutatea, somnul și activitatea psihomotorie ; scăderea
libidoului; incapacitatea de a funcționa normal din punct de vedere social și ocupațional,
sau o funcționare aparent normală, dar care necesită un efort considerabil (American
Psychiatric Association, 2013 a).
Când o persoană suferă de depresie, se presupune în general că persoana
respectivă a suferit o pierdere. Fie a pierdut o relație semnificativă sau un aspect al
relației, o caracteristic ă a propri ei persoane care era importan tă (cum ar fi o abilitate
atletică sau un aspect al sănătății), sau pierderea unui statut. În urma acestei pierderi,
persoanele depresive tind să perceapă lumea ca un loc în care sunt posibile și alte
viitoare pierderi. Acestea acordă în mod selectiv atenț ie aspecte lor negative din mediul
lor înconjurător, iar a cest lucru duce la gânduri negative și tipare comportamentale care ,
la rândul lor, adâncesc starea depresivă.
În ceea ce privește cogniția, indivizii care suferă de depresie se descriu pe sine,
lumea și viitorul în termeni negativi. Aceștia se consideră lipsiți de valoare și sunt critici
la adresa preocupărilor sau reușitelor lor. Adesea, această evaluare negativă a sinelui
este exprimată ca un sentiment de vină pentru că nu se ridică la anumite stand arde sau
pentru că îi dezamăgesc pe ceilalți. Persoanele cu depresie tind să privească lumea,
inclusiv pe membrii familiei, prietenii și colegii de lucru, ca fiind imprevizibili, critici,
ostili sau indiferenți. Descriu viitorul în termeni sumbri și au spe ranțe foarte scăzute că
situația se va îmbunătăți , iar în unele cazuri se simt complet lipsiți de speranță . Când
există o lipsă de speranță extremă, combinată cu un sentiment de vină excesivă, pentru

15
care consideră că merită să fie pedepsiți, există posibi litatea să apară idei sau intenții
suicidare. Pe lângă faptul că persoanel e cu depresie au gânduri sumbre, acestea au și
tendința de a face erori logice de gândire. Aceste erori sunt caracterizate de tendința de a
maximiza semnificația sau implicațiile eve nimentelor negative și de a minimiza
semnificația evenimentelor pozitive. În ceea ce privește amintirile, acestea sunt mai
degrabă generale. Persoanele depresive au dificultăți în a -și aminti în detaliu evenimente
fericite, care ar putea să le facă să se s imtă mai bine, și își amintesc atât evenimentele
fericite, cât și pe cele nefericite într -o manieră prea generală. În același timp, au
probleme de atenție și concentrare, și prin urmare au dificultăți în a gestiona activități
profesionale, academice sau de petrecere a timpului liber, activități ce presupun o
atenție susținută (Carr & McNulty, 2006) .
În ceea ce privește starea de emoțională , dispoziți a negativă este una dintre
caracteristicile de bază ale depresiei. Starea de spirit depresivă este în general descrisă
ca tristețe, singurătate și disperare, și o incapacitate de a experimenta plăcere când
persoana se implică în activități care în trecut îi produceau plăcere. În timpul unui
episod depresiv major, pe măsură ce persoana trece de la un nivel de desp resie scăzut,
apoi mediu și în sfârșit ajunge la depresie severă, creșterea numărului și a intensității
simptomelor depresive poate duce la o stare intensă de anxietate. Frica este exprimată
prin gînduri de genul: „Îmi va fi și mai rău?”, „Voi rămâne în ac est infern pentru
totdeauna?”, „Voi redeveni vreodată eu însumi?”. Unele persoane se simt ca și cum ar fi
împietrite, nu mai au capacitatea de a trăi emoții și nici măcar nu mai pot să plângă
(Stiemerling, 2011).
Din punct de vedere comportamental, persoan ele care suferă de depresie pot
avea un nivel scăzut de activitate sau un nivel crescut, dar ineficient (agitație psiho –
motorie). De asemenea, cel mai probabil nu vor reuși să se implice în activități care să le
aducă mulțumire sau un sentiment de conexiun e cu membrii familiei sau cu prieteni.
Simptome somatice, precum pierderea energiei, tulburări ale somnului și ale
poftei de mâncare, pierderea în greutate, dureri abdominale, migrene sau scăderea
libidoului, sunt asociate cu depresia severă. Aceste carac teristici ale depresiei sunt
provocate de dereglări ale funcțiilor neurofiziologice, endocrine și ale sistemului
imunitar, ce apar în cazul depresiei majore ( Carr & McNulty, 2006) .
La nivel interpersonal, apare deteriorarea relațiilor cu familia, prieteni i, colegii
de lucru sau alte persoane semnificative din viața persoanelor care suferă de depresie.

16
Acestea afirmă că se simt singure și în același timp incapabile și nedemne de a se
apropia de ceilalți.

1.3.1. Teorii cognitive ale depresiei
La începutu l anilor ’70, abordarea cognitivă a căpătat amploare domeniul
studiul ui tulburărilor emoționale, iar ulterior au apărut mai multe teorii ale depresiei în
cadrul acestei paradigme. Aceste teorii susțin că depresia este cauzată și menținută de
tendința de a procesa informațiile despre sine într -un mod dezadaptativ și cu precădere
negativ. Dintre acestea, d ouă teorii au fost amplu studiate și au avut o importanță
majoră: teoria cognitivă a depresiei elaborată de Beck (1967) și teoria lipsei de speranță,
propus ă de Abramson et al. (198 9).
Teoria cognitivă susține că sursa depresiei o reprezintă schemele cognitive
depresive . Schemele cognitive sunt structuri interne relativ durabile, ce conțin trăsături
generice sau protitipale ale stimulilor, ideilor sau exper iențelor , și care sunt folosite
pentru a organiza cu sens informațiile noi, determinând astfel modul în care fenomenele
sunt percepute si conceptualizate ( Clark et al. , apud, Ebrahimi, 2006 ). Conținutul
schemelor cognitive depresive se consideră a fi extre m de negativ din cauza
experiențelor nefericite sau traumatice din copilărie, cum ar fi pierderea, critica
parentală sau lipsa controlului. Experiențele negative sunt integrate și organizate,
formând astfel structuri cognitive alcătuite din gânduri și atit udini negative despre sine,
despre lume și despre viitor ( Ebrahimi, 2006 ). Este ceea ce Aaron Beck definește ca
triada cognitivă în depresie : o percepție negativă asupra sinelui, asupra lumii și asupra
viitorului.
Cognițiile disfuncționale, cum ar fi sup ra evaluarea globală, maximizarea,
personalizarea, abstracțiunea selectivă, inferența arbitrară și gândirea dihotomică,
generează interpretări distorsionate asupra situațiilor. Când persoanele care suferă de
depresie distorsionează realitatea și trăiesc em oții negative cu privire la mediul
înconjurător, ei se învinuiesc pe sine și se simt lipsiți de speranță (Pap alia & Olds, 1988 ,
apud, Mak 2011 ). Numeroase studii au demonstrat că persoanele care suferă de
depresie fac erori de memorie și de atenție, încli nând spre aspecte le negative (Derry &
Kuiper, 1981 ; Watkins et al., 1992 ). În general, în depresie este mai probabil ca indivizii
să-și amintească și să acorde atenție aspectelor negative și să le ignore pe cele pozitive.

17
Teoria lipsei de speranță (Abrams on et al., 198 9) aduce în prim plan rolul
stilului atribuțional dezadaptativ în depresie. Atribuirea cauzală se referă la procesul
prin care indivizii explică sau atribuie anumite cauze evenimentelor cu care se
confruntă. Indivizii care au tendința de a fa ce inferențe negative privind cauzele și
implicațiile evenimentelor dificile din viața lor sunt mai vulnerabili la a dezvolta
sentimentul lipsei de speranță și, în cele din urmă, sunt mai vulnerabili în fața depresiei.
Această teorie susține că depresia li psei de speranță (enlg. hopelessness depression)
este un subtip al depresiei și prin urmare presupune cauze, simptome și tratemente
specifice. Principal a cauză a acestui tip de depresie o reprezintă expectanț ele
individului . În cazul depresiei lipsite de s peranță, există expectanța ca evenimente
pozitive și mult dorite să nu se întâmple, sau să aibă șanse mici să se întâmple, în timp
ce, în privința evenimente neplăcute, există expectanța ca acestea să se întâmple mai
mult ca sigur, individul percepându -le ca fiind inevitabile.
Se consideră că persoanele cu astfel de expectanțe dezvoltă tendința de a atribui
evenimentele negative unor cauze interne, permanen te și generale, în timp ce
evenimentele pozitive sunt atribuite unor factori externi, trecători și sp ecifici. Prin
urmare, atunci când un eveniment negativ are loc, este mult mai probabil ca persoanele
depresive să facă inferențe negative cu privire la propria persoană și inferențe pesimiste
legate de consecințele acestui eveniment. În final, acest stil a tribuțional dezadaptativ
indică o vulnerabilitate în fața sentimentelor de lipsă de speranță (Sturman et al., 2006) .
Abramson et al. (1989) consideră lips a de speranță o cauză suficientă pentru
depresie , fiind alcătuită din două elemente: expec tanțe negati ve în ceea ce privește
rezultate importante pentru individ și expectanțe privind incapacitatea individului de a
modifica în vreun fel acest e rezultate. Când caracteristicile negative ale sinelui sunt
percepute de individ ca imposibil de modificat și când aceste caracterisitci sunt
considerate de către individ cauzele pentru care îi este imposibil să obțin ă rezultate le pe
care și le dorește, este foarte probabil ca individul să devină lipsit de speranță. Prin
urmare, Abramson et al. (1989 ) susțin că persoane le cu un asemenea stil de gândire sunt
mai predispuse la a deveni lipsite de speranță și la a dezvolta simptomele depresiei
lipsite de speranță.

18
1.3.2. Factori de risc și factori de protecție în depresie
Weissmann (1982, apud, Holdevici 2011, p. 345) enu meră multiple cauze ale
depresiei: tulburări la nivelul neurotransmițătorilor, tulburări depresive sau alcoolism în
familie, pierderea unui părinte, neglijarea în copilăria timpurie, evenimente de viață
negative, un partener ostil sau/și critic, lipsa unei relații apropiate, absența unui suport
social, lipsa stimei de sine pe termen lung.
Tulburările afective, inclusiv depresia, pot avea cauze genetice (Kaplan &
Sadock, apud, Mak 2011 ). Ereditatea este considerată a avea o pondere de 40 până la
70%, iar gen ele asociate cu vulnerabilitatea față de depresie sunt totodată asociate cu
vulnerabilitate față de tulburările anxioase și nevrotismul ca trăsătură (Jones et al. 2002 ,
apud, Carr & McNulty 2006 ). Studiile arată că un copil prezintă un risc de 10 până la
25% de a dezvolta o tulburare afectivă dacă unul din părinți suferă de o tulburare
afectivă ( Thompson 2010 , apud, Mak 2011 ). Riscul se dublează în cazul în care este
vorba de ambii părinți.
Experiențele traumatice în copilărie, relațiile dificile între copi l și părinte în
prima copilărie, caracterizate de o îngrijire neadecvată, și pierderea unui părinte în
copilărie sunt toate considerate factori de risc pentru depresie. Trăsăturile de
personalitate, în special nevrotismul, și stilurile cognitive pesimiste , mai ales stilul
atribuțional dezadaptativ , reprezintă de asemenea factori de ri sc. La aceștia, se adaugă
situațiile stresante de viață, cum ar fi divorțul, moartea unei persoane apropiate, boala,
accidentările sau pierderea locului de muncă (Carr & McNult y, 2006) .
Copingul prin evitare este un alt factor de risc pentru depresie, corelând
semnificativ cu depresia în cazul adulților tineri (Ottenbreit & Dobson, 2004). Acesta
reprezintă tendința de a folosi mecanisme de coping care nu abordează în mod direct
situația stresantă, dar care , prin distragerea atenției sau prin evadare, eliberează
individul temporar din starea de stres. De asemenea, un număr redus de strategii de
coping și un mod rigid de utilizare a acestora, pe lângă anumite strategii cum ar fi
copingul prin evitare, sunt considerate factor de risc pentru depresie (Carr & McNulty,
2006).
Există și factori care sunt asociați cu o probabilitate mai mică de a dezvolta
simptome depresive. Printre aceștia, menționăm stilul cognitiv optimist, strategii
funcționale și adaptative de coping, relații apropiate și o rețea dezvoltată de suport
social . Și, nu în ultimul rând, o relație maritală armonioasă (Carr & McNulty, 2006).
Satisfacția de viață, definită ca evaluarea pozitivă a unui individ cu privire la propria

19
viață, corelează negativ cu depresia ( Lee, 2002 , apud , Lee 2007 ). Emoțiile pozitive sunt
asociate cu starea subiectivă de bine, corelând la rândul lor negativ cu depresia ( Brown
et al., 1998 ). Seligman et al. (2006) au elaborat o intervenție cu sc opul de a încuraja
trăirea mai multor emoții pozitive de către indivizii ce sufereau de simptome depresive.
Rezultatele pozitive în urma intervenției, prezente până la un an după intervenție , arată
că emoțiile pozitive pot juca un rol în prevenirea simptom elor depresive. Prin urmare, și
satisfacția de viață, și emoțiile negative reprezintă factori de protecție împotriva
depresiei.

1.3.3. Depresi a și auto -compasiune a
Auto -compasiunea corelează negativ cu depresia (Muris et al., 2016) , măsurată
atât de Inve ntarul de depresie Beck (Neff, 2003 b), cât și de Chestionarul pentru
simptome ale depresiei lipsite de speranță (engl. Hopelessness Depression Symptom
Questionnaire), (Zhou et al., 2013). Auto -compasiunea corelează negativ cu depresia
chiar și după ce alte variabile, precum auto-critica și stima de sine, au fost controlate
(Neff et al., 2007 b). Este posibil ca auto -compasiunea să ajute indivizii să -și gestioneze
mai bine credințele dezadaptative și, prin urmare, să ducă la scăderea nivelului de
depresie (Po dina et al., 2015).
Un studiu a ajuns la concluzia că bunătatea de sine și prezența conștientă sunt
singurele componente ale auto -compasiunii care sunt asociate cu depresia (Van Dam et
al., 2011), în timp ce alt studiu a demonstrat că toate cele trei compo nente pozitive ale
auto-compasiunii ( bunătatea față de sine , umanitatea și prezența conștientă ) corelează
negativ cu depresia (Wong & Mak, 2013). Mills et al., (2007) au descoperit o corelație
negativă relativ puternică între bunătatea față de sine și depr esie (r= -0,38), în
comparație cu componentele umanitate (r=-0,18) și prezența conștientă (r=-0,19) ale
auto-compasiunii. Cele trei componente pozitive ale auto -compasiunii (bunătatea față de
sine, umanitatea și prezența conștientă) moderează diferențiat re lația dintre auto -critică
și depresie (Wong & Mak, 2013).
Auto -compasiunea corelează negativ cu emoții negative precum tristețea,
rușinea și umilirea, fiind asociată cu un nivel mai scăzut al emoțiilor negative provocate
de evenimente reale, din trecut s au imaginate (Leary et al., 2007). Au existat studii care
au explorat relația dintre auto -compasiune și depresie , descoperind că aceast a este
mediată parțial de sentimentul de apăsare și îngrijorare (Raes, 2010) , dar și de stilul

20
cognitiv negativ (Zhou et al., 2013). Podina et al. (2015) au ajuns la concluzia că auto –
compasiunea acționează ca moderator al relației dintre cognițiile iraționale și depresie
atunci când nivelul de auto -compasiune este scăzut. Dintre cele trei componente ale
auto-compasiunii, bunătatea față de sine este singura care are acest efect moderator
(Podina et al., 2015).

1.3.4. Depresi a și expectanțele privind modificarea emoțiilor negative
Relația directă dintre expectanțele privind modificarea emoțiilor negative și
depresie poate fi explicată prin definirea expectanțelor ca fiind credințe specifice din
cadrul teoriei expectanței de răspuns (Sucală & Szentágotai Tătar, 2010).
Expectanțele privind modificarea emoțiilor negative corelează negativ cu
depresia. Expectanțe le mai ridicate sunt asociate cu niveluri mai scăzute ale depresiei
(Thomas Vernoy, 2003 ; Sucală & Szentágotai Tătar, 2010). Burns, Shaw și Croker
(apud, Catanzaro & Mearns, 1990) au observat că, în cazul femeilor care sufereau de
depresie, expectanțele în ceea ce privește eficiența încercărilor de a face față tristeții
erau mai scăzute decât în cazul femeilor care nu sufereau de depresie.
Deznădejdea , experimentată în depresia lipsită de speranță, este definită ca
„expectanța negativă că rezultatele viitoare nu se vor pr oduce, ori că rezultatele aversive
se vor produce, iar persoana nu are abilitățile necesare pentru a schimba aceste
rezultate” (Dindelegan, 2012, p. 44) . Prin urmare, expectanțe ridicate privind
capacitatea de a modifica stările negative pot fi interpretat e ca opusul deznădejdii.
Nu se presupune că persoanele cu expectanțe ridicate privind modificarea
emoțiilor negative ar fi imune la situațiile dureroase cu care se confruntă, dar cel mai
probabil acestea vor apela la strategii cognitive și comportamentale de coping și își vor
reveni mai repede în comparație cu persoanele care au scoruri mici (Catanzaro &
Mearns, 1990).
Kirsch et al. (apud, Catanzaro & Mearns, 1990) au descoperit că expectanțele
privind modificarea emoțiilor negative nu sunt doar predictori pentru utilizarea
mecanismelor de coping, ci au și un efect direct asupra rezultatelor percepute ale
aplicării strategiilor de coping. Cu alte cuvinte, credința în capacitatea de auto -reglare a
stărilor negative este asociată în mod direct cu rezultate ma i adaptative, pe lângă
efectele pe care le are în mod indirect, prin rezultatele mecanismelor de coping.