Autentificarea Mierii de Albine In Vederea Stabilirii Potentialului Biotehnologic
[NUME_REDACTAT], A., 2001. Creșterea albinelor, Ed. Alex-Alex & [NUME_REDACTAT], București.
Barac, I., Foti, N., Popa, Al., Sănduleac, E., 1975 Creșterea albinelor, Ed. Agro- Silvică, București.
Bodescu, D., 2007, Eficiența economică a apiculturii în România, Ed. Alfa, Iași.
Bogdanov, S., 2004 Beeswax: quality issues today, [NUME_REDACTAT] 85, 46-50
Bogdanov, S., 2006, Contaminants of bee products, Apidologie, 38, 1-18.
Bogdanov, S., Ruoff k., [NUME_REDACTAT] L., 2004 Phusico-chemical methods for the characterisation of unifloral honeys: a review, Apidologie 35, 4-17.
Botez, C., 1991, Gentică, Partea I, Ed. [NUME_REDACTAT], Cluj-Napoca.
Bura, M., Pătruică, Silvia, Bura, V., 2005, Tehnologie apicolă, Ed. Solness, Timișoara.
Bulancea M., Râpeanu G., 2001. Metode de determinarea a falsificărilor produselor
alimentare, Ed. Fundației universitare „Dunărea de Jos” Galați,
Bulancea M., 2002. Autentificarea, expertizarea și identificarea falsificărilor produselor
alimentare, Ed. Academica, Galați.
[NUME_REDACTAT] Petruța, Vătafu, I., [NUME_REDACTAT], 1998, Elemente de inginerie genetică, Ed. All, București.
Cornoiu, I., 2003, Albinele și oamenii, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.
Dezmirean, D.S., Mărghitaș, L.A., 2007, Tehnologii apicole speciale, Ed. AcademicPres Cluj-Napoca.
Dezmirean S. D., L.Al. Mărghitas, Grația I. Dezmirean, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], A. Fițiu, I.Pasca, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], O. Maghear, C. Coroian, M. Man, 2007, Reccomandations regarding prophylaxis of honey contamination during primary processing, Apicultura – de la stiință la agribusiness si apiterapie, 82 – 84
Lazăr, Șt., 2002, Bioecologie și tehnologie apicolă, Ed. Alfa, Iași.
Louveau, J., 1988, Albinele și creșterea lor, Ed. Apimondia, București.
Mârghitaș, Al. L., 1997, Creșterea albinelor, Ed. Ceres, București.
Mărghitaș, Al. L. , 2005, Albinele și produsele lor, Vol I, Ed. Ceres, [NUME_REDACTAT] Al. L., Dezmirean S. D., Mateescu – Curs de biotehnologii apicole si sericicole
Mârghitaș, Al. L.,1988, Curs de tehnologia producțiilor apicole, Ed. [NUME_REDACTAT], Cluj-Napoca.
Mărghitaș, Al. L. , 2005, Albinele și produsele lor, Vol II, Ed. Ceres, București
CUPRINS
Capitolul I
STADIUL ACTUAL AL CUNOȘTINȚELOR DESPRE AUTENTIFICAREA ALIMENTELOR
1.1. Introducere
1.2. Studiile privind caracterizarea și recunoașterea alimentelor falsificate
1.3. Generalități privind mierea de albine
CAPITOLUL II
MIEREA DE ALBINE
2.1. Generalități
2.2. Mierea utilizată ca tratament în prevenirea bolilor
2.3. Istoria mierii de albine
2.4. Calitatea și compoziția mierii de albine
2.4.1. Cristalizarea mierii de albine
2.4.2. Compoziția enzimatică a mierii
2.4.3. Higroscopicitatea mierii de albine
2.4.4. Greutatea specificǎ mierii
2.4.5. Indicele de refracție a mierii
2.4.6. Cǎldura specificǎ medie a mierii
2.4.7. Conductibilitatea termicǎ
2.4.8. Vâscozitatea mierii
2.4.9. Înmagazinarea mierii de albine
CAPITOLUL III
TIPURI DE MIERE
3.1. Mierea florală
3.2. Mierea polifloră
3.2.1. Miere de albine pastorală
3.2.2. Arbuști și arbori meliferi
3.2.3. Miere din flori de câmp și deal
3.2.4. Miere de pădure
3.2.5. Mierea de molid și brad
3.3. Mierea extraflorală
3.4. Mierea toxică
3.4.1. Simptomele otrăvirii cu mierea toxică
3.4.2. Diminuarea riscului de producere a mierii toxice
CAPITOLUL IV
ANALIZA MIERII DE ALBINE PENTRU A EVIDENȚIA POTENȚIALUL BIOLOGIC ACTIV
4.1. Autentificarea mierii de albine
4.2. Autentificarea hidroximetilfurfuralul-ui
4.3. Autentificarea alterăiri mierii (fermentația)
4.3.1. Fermentația alcoolică.
4.4. Autentificarea mierii caramelizată
4.5. Autentificarea valorii nutritive a mierii de albine
4.6. Autentificarea calității igienice a mierii de albine
4.7. Determinarea compușilor de aromă și fenolici
4.7.1 Compușii de aromă (flavonoidele)
4.7.2. Fenolii
4.7.3. Acizii fenolici
4.8. Autentificarea sursei geografice și topologice
4.9. Autentificarea sursei entomologice
CAPITOLUL V
FALSIFICAREA PRODUSELOR APICOLE
5.1. Falsificarea indirectă
5.1.1. Falsificarea cu sirop de zahăr
5.1.2. Mierea albinelor hrănite intensiv cu sirop de zahăr
5.1.3. Falsificarea cu sirop de porumb sau alt hidrolizat enzimatic de amidon
5.1.4. Falsificarea utilizând glucoza industrială
5.1.5. Falsificarea cu melasă
5.1.6. Falsificarea cu substanțe de îngroșare
5.2. Metode de testare a autenticității botanice
5.2.1. Analiza de polen din miere
5.2.2. Analize organoleptice a mierii de albine
5.3. Miere organică, crudă sau neîncălzită
[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]
PROIECT DE DIPLOMĂ
Autentificarea mierii de albine în vederea stabilirii potențialului biotehnologic
CUPRINS
Capitolul I
STADIUL ACTUAL AL CUNOȘTINȚELOR DESPRE AUTENTIFICAREA ALIMENTELOR
1.1. Introducere
1.2. Studiile privind caracterizarea și recunoașterea alimentelor falsificate
1.3. Generalități privind mierea de albine
CAPITOLUL II
MIEREA DE ALBINE
2.1. Generalități
2.2. Mierea utilizată ca tratament în prevenirea bolilor
2.3. Istoria mierii de albine
2.4. Calitatea și compoziția mierii de albine
2.4.1. Cristalizarea mierii de albine
2.4.2. Compoziția enzimatică a mierii
2.4.3. Higroscopicitatea mierii de albine
2.4.4. Greutatea specificǎ mierii
2.4.5. Indicele de refracție a mierii
2.4.6. Cǎldura specificǎ medie a mierii
2.4.7. Conductibilitatea termicǎ
2.4.8. Vâscozitatea mierii
2.4.9. Înmagazinarea mierii de albine
CAPITOLUL III
TIPURI DE MIERE
3.1. Mierea florală
3.2. Mierea polifloră
3.2.1. Miere de albine pastorală
3.2.2. Arbuști și arbori meliferi
3.2.3. Miere din flori de câmp și deal
3.2.4. Miere de pădure
3.2.5. Mierea de molid și brad
3.3. Mierea extraflorală
3.4. Mierea toxică
3.4.1. Simptomele otrăvirii cu mierea toxică
3.4.2. Diminuarea riscului de producere a mierii toxice
CAPITOLUL IV
ANALIZA MIERII DE ALBINE PENTRU A EVIDENȚIA POTENȚIALUL BIOLOGIC ACTIV
4.1. Autentificarea mierii de albine
4.2. Autentificarea hidroximetilfurfuralul-ui
4.3. Autentificarea alterăiri mierii (fermentația)
4.3.1. Fermentația alcoolică.
4.4. Autentificarea mierii caramelizată
4.5. Autentificarea valorii nutritive a mierii de albine
4.6. Autentificarea calității igienice a mierii de albine
4.7. Determinarea compușilor de aromă și fenolici
4.7.1 Compușii de aromă (flavonoidele)
4.7.2. Fenolii
4.7.3. Acizii fenolici
4.8. Autentificarea sursei geografice și topologice
4.9. Autentificarea sursei entomologice
CAPITOLUL V
FALSIFICAREA PRODUSELOR APICOLE
5.1. Falsificarea indirectă
5.1.1. Falsificarea cu sirop de zahăr
5.1.2. Mierea albinelor hrănite intensiv cu sirop de zahăr
5.1.3. Falsificarea cu sirop de porumb sau alt hidrolizat enzimatic de amidon
5.1.4. Falsificarea utilizând glucoza industrială
5.1.5. Falsificarea cu melasă
5.1.6. Falsificarea cu substanțe de îngroșare
5.2. Metode de testare a autenticității botanice
5.2.1. Analiza de polen din miere
5.2.2. Analize organoleptice a mierii de albine
5.3. Miere organică, crudă sau neîncălzită
[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]
Capitolul I
STADIUL ACTUAL AL CUNOȘTINȚELOR DESPRE AUTENTIFICAREA ALIMENTELOR
1.1. [NUME_REDACTAT] alimentelor este o entitate deosebit de complexă deoarece, spre deosebire de cea a altor produse industriale, ea are un cuprins mult mai larg și efecte mult mai profunde. Trebuie evidențiat faptul că alimentul, prin calitatea sa, are implicații deosebite asupra vieții deoarece alimentele reprezintă un factor esențial al proceselor metabolice și al echilibrului organismului.
Autentificarea alimentelor este un proces analitic prin care trece un aliment la care sunt verificâte datele înscrise pe etichetă, sau la un produs alimentar nou neambalat sau ambalat prin identificarea componentele și calitatea lor pentru alcătuirea etichetei de pe ambalaj. Detectarea falsificării sau declarațiilor care nu corespund etichetei sunt sarcini oficiale ale controlului alimentului si protecției consumatorului. Falsificarea alimentelor este operația de obținere a unui produs asemănător deja existent în comerț, operație efectuată în scop de înșelăciune și de obținere a unor venituri ilicite. Autentificarea având drept obiect mărfuri falsificate sau contaminate, sunt în general expertize complexe, cu participarea unor specialiști din diverse domenii, necesitând investigații laborioase și de durată (Mârghitaș, Al. L., 1997).
Sensul corect al noțiunii de falsificare poate fi mai bine conturat dacă se ține seama de principalele direcții posibile de falsificare care, în cazul produselor alimentare, pot fi rezumate după cum urmează:
îndepărtarea uneia sau mai multor componente naturale; modificarea proporției normale de componente chimice specifice;
introducerea în produs a unor substanțe nespecifice și nici normale naturii acestuia;
substituirea unor componente naturale cu componente sintetice sau artificiale, neavizate din punct de vedere sanitar;
comercializarea unui înlocuitor de produs drept produs natural, produsul este complet falsificat, fiind obținut prin asocierea unor componente chimice asemănătoare celor din care se obține produsul natural;
remanierea sau recondiționarea unui produs degradat sau viciat, în scopul mascării defectelor care ar fi evidențiat proprietățile necorespunzătoare ale produsului respectiv.
Metodele de analize dezvoltate in cadrul laboratoarelor de autentificare a alimentelor trebuie să corespundă unor metode oficiale adoptate de către [NUME_REDACTAT] conform unori Regulămente ale unori Comisii de specialitate după aderarea țării la [NUME_REDACTAT] și de [NUME_REDACTAT]. Metodele de autentificare pentru alimente pot fi metode specializate adoptate de [NUME_REDACTAT] dar pot fi si metode convenționale, tradiționale a țării sau a firmei de unde provine alimentul. Combinarea metodelor de analiză convenționale și specializate este cel mai promițător mod de a dovedi autenticitatea si detectarea falsificării (Mârghitaș, Al. L., 1997).
Autentificarea alimentelor sunt parametrii deosebit de importanți care pot fi confirmați prin rezultatele analizelor efectuate și care fac posibilă delimitarea celor originale de cele falsificate sau identificarea unui produs nou(analize senzoriale si fizico-chimice).
Orice aliment este caracterizat de origine biologică (materie primă din care provine) si origine geografică (zona și caracteristicile de mediu). Compușii care dau specificul autenticității unui produs, trebuie să provină din materia primă care sa fie procesat corect.
Autentificarea alimentelor este deosebit de importană si care poate fi confirmată prin rezultatele analizelor efectuate și care fac posibilă delimitarea alimentelor originale de cele falsificate sau identificarea unui produs nou. Autentificarea, trasabilitatea si falsificarea unui aliment sunt trei noțiuni care trebuie studiate si aplicâte impreună. Este obligatoriu analiza in paralel de probe martor cu probele de control autentificâte pentru a asigura certitudine in analiza alimentului.
1.2. Studiile privind caracterizarea și recunoașterea alimentelor falsificate
Studiile privind autentificarea alimentelor cuprinde următoarele puncte :
1) Recunoașterea alimentului care trebuie autentificât :
materie primă alimentară: vegetală (rozmarin, hamei, morcov), animală ( lapte, carne de oaie, de porc, pește) sau
produse alimentare procesate (biscuitți, conserve, mezeluri, cașcaval, etc.).
2) Caracterizarea generală a produsului :
caracterizare generală organoleptică (aspect, consistență, culoare),
caracterizare senzorială (gust, miros, aromă),
analiză fizică,
compoziție chimică,
obținere fără detalii tehnologice.
3) Biomarkeri de autenticitate : metaboliți primari și secundari.
Metaboliții primari, de care materia primă sau produsul alimentar nu se poate lipsi, sunt :
Glucide : (monoglucide : glucoza, fructoza din miere, poliglucide : zahăroza din sfecla de zahăr, amidon glicogen din ficât, lactoza din lapte),
Lipide : (ac. grași nesaturați – ac. oleic, ac. linoleic, gliceridele nesaturate, trigliceride solide, ulei de pește, sterol-fitosterol, colesterol),
Proteinele : (aminoacizi, cereale-glutenul, legumele fasolea-faseina, albumine-ovalbumina, lactalbumina, miozina, colagen-elastina, fibrozina, lapte-cazeina)
Metaboliții secundari, nu sunt obligatoriu prezenți și pot fi gasiți în anumite alimente:
Vitaminele – factori de reglare metabolică din produse de origine vegetală și animală (vit A, complexul B, C, D, E, etc.)
Enzimele – biocâtalizatori, (amilazele, celulaze, câtalaza, peroxidaza).
Hormonii – plante : factori de creștere –fitohormoni (auxina, giberelina, cinetina și acidul abscitic(dormina) ), animale- hormon de tip masculin (testosteron).
Pigmenți – molecule colorate : plante (clorofila-verde : măslin, cânepă, spanac, carotenoidele – portocaliu : rapița, câtina, fl. soarelui, flavonoidele – galben deschis, antociani – vin , afine, coacaze, zmeură, capșuni, indoli – indigou), animale (melanina, luteina),
Uleiurile volatile esențiale dau mirosul și aroma : plante (menta-mentolul, sunatoarea-hipericina, portocalele-citronelol, lamai-linalol), insecte-feromoni(hormon volatil, recunoașterea partenerilor utilizați la înmulțire)
Taninurile și acizii fenolici- compuși cu gust amar, sunt sintetizați de plantele medicinale sau unele fructe și le regăsim în unele alimente,
Fitoncitele – subsanțele care omoară dăunătorii, antibiotice vegetale care sunt sintetizate de plante și stocâte în vacuole,
Alcaloizi peste 800 : cofeina(cafea), atropina, strichnina, chinina, teina și teobromina (ceaiul negru), heroina, canabinolul (cânepa), nicotina (tutun),
Glucozidele – compuși de asociere dintre glucide și toxine : ceapă și usturoi (glicozinolați), sâmburi de caise si migdale (ac. cianhidric).
Pe lângă metaboliții “primari”, cu rol major în menținerea viabilității plantei (proteine, hidrați de carbon și grăsimi), metaboliții secundari care sunt markeri biochimici specifici de autentificare a alimentelor, sunt importanți deoarece prin ei se pot identifica anumite materii prime sau alimente.
Metaboliții secundari se pot caracteriza în felul următor :
Prezenți numai la anumite specii, adesea manifestând specificitate de organ sau de țesut,
Pot fi identificați numai într-un anumit stadiu al creșterii și dezvoltării în cadrul unei specii, sau
Pot fi activați numai pe parcursul perioadelor de stres, cauzate de pildă de atacul unor microorganisme sau de sărăcirea nutrienților.
Sinteza lor pare fără semnificație directă pentru celula sintetizatoare, dar poate fi decisivă pentru dezvoltarea și funcționarea organismului ca întreg.
Cu toate că sinteza lor nu constituie o parte indispensabilă a programului expresiei genice și dezvoltării, acești metaboliți nu reprezintă simpli produși câtabolici, deoarece au o structură foarte diversificâtă și pot fi adesea reincluși în procesele metabolice.
De fapt delimitarea între metabolismul primar și secundar este incertă, întrucât mulți dintre intermediarii metabolismului primar îndeplinesc roluri similare și în cadrul metabolismului secundar. Astfel, unii aminoacizi obscuri sunt în mod cert metaboliți secundari, în timp ce sterolii sunt compuși structurali esențiali ai multor organisme și în consecință trebuie considerați metaboliți primari.
Suprapunerea rolurilor multor compuși asigură o interrelație strânsă între
metabolismul primar și secundar, iar interpretarea delimitării dintre aceste procese trebuie făcută cu prudență (figura 1.1).
Figura 1.1. Diagrama ce exemplifică posibilele interacțiuni dintre metabolismul primar și metabolismul secundar (după M. M. Yeoman și C. L. Yeoman, 1996).
4) Metodologii avansate (instrumentale și chemometrice) aplicâte pentru evaluarea amprentei specifice de calitate și autenticitate a unor alimente.
a) Metode standardizate : STAS, SR, SN, etc.
Sunt metode de rutină pentru a determina caracteristicile generale ale unui aliment și care apăr pe standardul de firmă și pe etichetele produsului, sunt metode simple, orientative privind calitatea produsului.
b) Metodele de referință sunt metode precise care pot să identifice amprenta unui produs, compoziția calitativă si determinarea cantitățivă.
Prin măsurare instrumentalǎ sunt aplicâte cele mai moderne metode și tehnici internaționale de analiză cromatografică (HPLC (cromatografie lichidă cu înaltă performanță), LC-MS (cromatografie lichidă cu spectroscopie de masă), GC-MS (gaz cromatografia cu spectroscopie de masă), FT-IR (spectroscopie cu infra-roșu), analiza izotopică, RMN).
Măsurare instrumentalǎ a markerilor biochimici specifici de autentificare a alimentelor asociate cu analize chemometrice complexe rezultând o “hartă a autenticității”.
c) Metode rapide bazate pe biosenzori si stripuri (benzi impregnate cu anumiți reactivi sau cipuri). Metode screening – se pot face mai multe probe pe zi.
1.3. Generalități privind mierea de albine
1.3.1. Terminologia utilizată în [NUME_REDACTAT] sensul prezentei Reglementări tehnice, termenii folosiți se definesc după cum urmează:
enzime – compuși proteici, biocâtalizatori, substanțe organice sintetizate sau secretate de organisme vegetale și animale, care câtalizează procesele biochimice ce se produc în organism, descompunând proteinele, grăsimile și hidrații de carbon în substanțe asimilabile (Mărghitaș, Al. L. , 2005).
Enzimele din miere (invertaza, diastaza etc.) pot fi distruse prin lichefierea mierii la o temperatură de peste 40°C, depreciind astfel calitățile mierii;
Extracția de miere – proces tehnologic de recoltare a mierii din faguri, efectuat cu ajutorul utilajului special;
Lichefierea mierii – proces de transformare a mierii din stare cristalizată în stare lichidă;
Miere – substanța naturală dulce, produsă de albină apis mellifera din nectarul florilor sau din sucurile dulci ale plantelor vii, pe care albinele le colectează, le transformă, le combină cu substanțele lor specifice;
Miere cu bucăți de fagure – mierea care conține una sau mai multe bucăți de fagure de miere;
Miere cristalizată – miere granulată sau întărită în urma unui proces fizic natural specific mierii de albine; cristalizare – trecerea din stare fluidă în stare cristalină a tuturor sorturilor de miere la 1-2 luni după extracție, cu excepția mierii de salcâm, care are o perioadă mai îndelungată de cristalizare. Fenomen natural al mierii care nu modifică cu nimic calitatea acesteia;
Miere în faguri – mierea depozitată de albine în celulele fagurilor abia formate, fară puiet, se livrează în faguri întregi sau în secțiuni de astfel de faguri;
Miere de flori – mierea obținută predominant din nectarul florilor;
Miere de mană – mierea obținută predominant din sucurile dulci ale altor parți vii ale plantelor verzi, în special de pe frunze, sau care sunt eliminate de unele insecte ce parazitează vegetația lemnoasă și cea ierboasă;
Miere extrasă – mierea obținută prin centrifugarea fagurilor descapăciți, fără puiet;
Miere filtrată – mierea obținută prin îndepartarea materiilor străine organice și anorganice, ceea ce conduce la îndepărtarea, în mod semnificâtiv, a polenului;
Miere monofloră – mierea care provine în cea mai mare parte din nectarul unei singure specii de plante, cum ar fi: salcâm, tei, floarea-soarelui, mentă, zmeură etc.;
Miere presată – mierea obținută prin presarea fagurilor fără puiet, cu/sau fără aplicarea încălzirii moderate la o temperatură de maximum 45°C;
Miere procesată – mierea supusă unor procese de filtrare, omogenizare, lichefiere, turnare etc.;
Miere polifloră – mierea care provine din nectarul de la mai multe specii de plante, fără ca vreuna din ele sa predomine;
Nectar – lichid dulce secretat de glandele nectarifere ale plantelor, care se prezintă sub forma unei substanțe glucidice de concentrație diferită;
Polen – pulbere provenită din staminele plantelor cu flori, în care se găsesc celulele sexuale mascule. Este un aliment primordial pentru larve și pentru albine;
[NUME_REDACTAT] Alimentarius – set de documente și recomandări referitor la produsele alimentare uniform prezentate și aprobate pe plan internațional, care au scopul de a proteja sănătatea consumatorului și de a asigura o practică onestă în comercializarea alimentelor (Mărghitaș, Al. L. , 2005).
.
CAPITOLUL II
MIEREA DE ALBINE
2.1. [NUME_REDACTAT] de miere provine din latină, cuvântul „mellis“, în greacă înseamnă “albină”. Mierea de albine este un aliment natural produs de albine (apis mellifera l), la obținerea căreia acestea folosesc ,,materia primă“ furnizată direct de plante (nectarul floral sau extrafloral) și, într-o măsură mai mică, componente din alte surse. Această definiție cuprinsă în [NUME_REDACTAT] precizează natura particulară a acestui produs. Din punct de vedere alimentar și igienico-sanitar, prin miere se înțelege alimentul natural extras din faguri când aceștia au fost căpăciți de albine pe cel puțin 3/4 din aria lor, în așa fel încât să se evite pătrunderea de larve, cadavre de albine, fragmente de ceară sau alte impurități (Bulancea, 2002).
Mierea de albine este un produs natural complex rezultat al nectarului floral al plantelor și al îmbogațirii acestuia de către albine (Apis mellifera L) cu substanțe proprii, prin acțiunea sucului secretat de glandele acestora. Albinele produc frecvent și miere de mană, care provine din diverse lichide dulci din plantă, dar nu din floare.
Mierea reprezintă un aliment deosebit de plăcut, hrănitor, cu mare valoare biologică și calorică. Este un produs ușor asimilabil, întrucât albinele, prin procesul biochimic de invertire, au transformat zahăroza în cei doi componenți ai săi, în glucoză și fructoză (Mărghitaș, 2002)
Mierea de albine este un produs natural și pur, cu o enormă valoare nutritivă și terapeutică, un adevărat concentrat de lumină solară. Mierea de albine face parte din produsele apicole alături de lăptișorul de matcă, polenul, propolisul, păstura, apilarnil, miere în fagure sau căpăcele, veninul de albine și ceara.
Mergând în natură pe câmpie, deal și la marginea pădurii, unde cresc milioane de flori sălbatice, închideți ochii și ascultați: se aud foșnetul vântului printre frunze, cântecul cosașilor îmbătați de soare și înca ceva un zumzet greu, fără oprire, cu abia perceptibile schimbări de ton și de ritm, este sunetul albinelor care strâng fără odihnă nectarul de pe flori și frunze, pentru a-l transforma în miere.
Cum începe ziua pentru albine? Prin muncă, așa cum se și termină, ați putea crede… Nici vorbă! Ziua lor începe cu un dans. Intâi ies din stup albinele cercetașe, care caută florile cele mai încarcâte de nectar, cu parfumul cel mai ademenitor. După ce le gasesc, cercetașele se intorc în stup și le spun lucratoarelor unde se află “comorile”. Poate de bucurie, această comunicare se face printr-un fel de dans ritualic, pe care îl fac albinele înainte de a pleca la cules. Apoi, ghidate de poziția soarelui, harnicele culegătoare îmbrăcâte în uniforme “de firmă” – dungi negre și aurii – pornesc să strângă nectarul. Ce rezultă? Unul din cele mai gustoase alimente și, totodată, medicamente naturale de pe pământ: mierea. Conținând peste 400 de substanțe organice, mierea este un “produs” care se poate lăuda cu o valoare terapeutică uriașă (Mărghitaș, Al. L. , 2005).
Ce este mierea de albine? Este rezultatul unei munci uriașe a stupului, care transformă zahărurile găsite pe florile și pe frunzele plantelor într-o pastă semilichidă, cu o compoziție chimică extrem de complexă. O linguriță de miere conține peste 400 de substanțe organice, care nu ar putea fi reproduse cu apăratură sofisticâtă a secolului XXI. Pe lângă apă biologică și zahăruri (fructoză, glucoză, maltoză, zahăroza), mierea mai conține o serie de vitamine, de minerale, de ceruri, de enzime care-i dau o valoare terapeutică uriașă. Pe drept cuvânt, putem spune ca mierea este medicamentul și alimentul vieții.
Mierea este cunoscută din cele mai vechi timpuri, fiind folosită adeseori în scopuri terapeutice și în alimentație. Nu este absolut deloc iritantă pentru mucoasa tubului digestiv și este foarte ușor asimilabilă. Ea are importante proprietăți bactericide, distrugaând germenii unora dintre cele mai periculoase boli. Este utilizată, de asemenea, cu succes în vindecarea plăgilor și a arsurilor. Asigură foarte ușor cererea de energie a corpului, fiind ideală pentru sportivii de performanță și pentru cei care depun efort fizic îndelungat în activitățile lor zilnice sau pentru condițiile extreme de stres și frig. Este un foarte bun calmant, liniștind în mod natural organismul. Dintre toate zahărurile, mierea este cel mai ușor suportată de către rinichi și ajută la întărirea inimii. Ajută foarte mult în dezvoltarea normală a fătului în cazul femeilor însărcinate.
În ceea ce privește modul de utilizare a mierii de albine, trebuie să reținem câteva reguli.
Se pot consuma cantități foarte mari de miere, până la 200g pe zi, fără a se produce vreun fel de tulburări. Totuși rația medie zilnică este de 50g, pentru a preveni o eventuală supra excitare a organismului si predispoziție spre diabet. Fiecare prin experiență își poate regla această cantitate în funcție de anotimp sau predispoziți.
Mierea poate fi consumată simplă sau în combinație cu alte alimente: cafea, ceai (cu condiția ca acesta să nu fie prea cald), fructe, grâu încolțit, tarte de cereale, sucuri de fructe și legume, ouă crude, brânză dulce, prăjituri și torturi. Înlocuirea zahărului cu mierea de albine este o mare realizare, benefică celui care alege acest lucru. Mierea nu trebuie să provină de la albine bolnave sau care au fost hrănite cu zahăr sau siropuri artificiale în timpul recoltării nectarului (Mărghitaș, Al. L. , 2005).
Mierea consumată constant contribuie la menținerea unei sănătăți depline a organismului uman, reflectată în armonia aspectului exterior. Cei care consumă în mod regulăt miere sunt mai longevivi. Mierea de flori de câmp are o puternică acțiune antimicrobiană, cea de livadă (de pomi fructiferi) vindecă afecțiunile renale, pulmonare și intestinale. Mierea de munte are calități deosebite în bolile de căi respiratorii și în alergii, fiind o însumare de substanțe nutritive și curative.
Mierea polifloră este indicâtă în consumul general, având cel mai variat și bogat aport de vitamine. Mierea monofloră are calități terapeutice deosebite, prin faptul ca moștenește calitățile terapeutice ale plantelor din care este adunată.
În cazul îmbolnăvirii se recomandă următoarele sortimente de mieri :
pentru boli a căilor respiratorii se recomandă mierea de munte (Mierea de brad și de alte conifere), de maghiran, rozmarin cimbru, tei;
pentru astmul bronșic și enfizem pulmonar este utilzată mierea de levănțică;
pentru bolile apăratului digestiv se recomandă mierea de câmpie, de mentă, maghiran, cimbru;
este utilă în dischinezii biliare sau gastrointestinale, indigestie, balonări este indicâtă mierea de mentă
pentru maladiile cordului, mierea de levănțică, de mentă, de câmpie, de pădure;
pentru afecțiunile renale este cea de castan, de flori de câmp și de fructe.
pentru astenie și nevroze este indicâtă mierea de salcâm;
pentru insomnie, nevroze, bronșite, răceală este indicâtă mierea de tei;
pentru un efect somnifer, antispastic și anafrodiziac (reduce excitabilitatea sexuală) puternic este utilizată mierea de mac;
pentru boli ale venelor este utilizată mierea de castan dulce;
pentru organele genitale femenine, previne osteoporoza, sclerodermia, este reîntineritoare indicâtă mierea de zmeură, de trifoi
2.2. Mierea utilizată ca tratament în prevenirea bolilor
Diabetul – studii recente, făcute în mai multe țări ale lumii, arată că înlocuirea totală a zahărului în alimentație cu miere duce la o scadere cu 60-70% a ratei apăriției diabetului. Mai ales in alimentația copiilor și tinerilor este recomandată folosirea mierii ca unic indulcitor, deoarece ajută la prevenirea diabetului juvenil, altfel imposibil de vindecât prin mijloacele actuale.
Obezitatea – se recomandă, de asemenea, înlocuirea totală a zahărului cu miere, care nu dă aceeași dependență ca și zahăricalele obișnuite. Cercetări recente arată că peste 60% din obezii din întreaga lume sunt, practic, dependenți de zahăr și, mai ales, de produsele care îl conțin (ciocolată, prajituri, sucuri, bomboane, înghețată). La miere, această dependență nu apăre.
Caria dentară – are drept cauza nu doar bacteriile fixate la nivelul smalțului dinților, ci și anumite tulburări metabolice produse, conform mai multor studii, de către consumul de zahăr. De la apăriția zahărului în alimentație, în urmă cu 200 de ani, rata apăriției unor boli cum ar fi caria dentară, diabetul, obezitatea a crescut exponențial. În prezent, caria dentară este cea mai răspândită boală din lume, 98% din populația planetei suferind de ea. Daca vreți sa frânați fenomenul apăriției acestei probleme, înlocuiți complet zahărul cu mierea de albine.
Constipația – se previne foarte eficient prin consumul zilnic de miere. Doza care se ia în fiecare zi este de două lingurițe de miere, pe cât posibil lichidă și proaspătă (obținută în anul respectiv).
Osteoporoza – apăre atunci când în organism nu mai sunt sintetizați suficienți hormoni estrogeni, hormoni care au un rol crucial în fixarea calciului în oase. Toate tipurile de miere conțin în cantități mici lăptișor de matcă, cea mai bogată substanță naturală în acest tip de hormoni. Așadar, consumul zilnic de miere furnizează sistematic organismului acest ajutor hormonal, ajutând la prevenirea acestei boli.
Menopauza prematură – nu poate apărea la femeile care consumă zilnic miere, legume și fructe crude. Aceste alimente sunt un puternic reîntineritor, stimulând în mod armonios activitatea ovarelor și întarziind apăriția menopauzei, cu până la zece ani.
Lipsa de calciu și de magneziu – nu este combătută direct de miere, care conține totuși cantități destul de reduse din aceste minerale. În schimb, înlocuirea zahărului cu miere împiedica apăriția carențelor în aceste substanțe, deoarece spre deosebire de “otrava alba” (cum este denumit zahărul), mierea nu consumă si nu perturbă asimilația acestor două minerale esențiale.
Tulburările de creștere și de dezvoltare la copii – pot fi extrem de eficient prevenite prin consumul sistematic de miere de albine și de polen de albine. Ambele produse stimulează în mod armonios procesele de creștere și de dezvoltare, atât la nivel fizic, cât și psihic sau mental.
2.3. Istoria mierii de albine
Mierea de albine a fost prima substanță dulce folosită de om, fiind prețuită în special de preoți în cadrul diverselor ritualuri. Există suficiente mărturii că în civilizațiile antice mierea era folosită, printre altele, la prepararea unei băuturi alcoolice la care se adaugă polen și levuri din faguri, însă, cele mai vechi documente referitoare la miere sunt două fragmente scrise in limba sumeriană.
De la egipteni au rămas mărturii privind modul de recoltare și folosire a mierii. Babilonenii și diferitele civilizații străvechi din India și China, utilizau mierea atât ca medicament cât și la ritualuri și ceremonii. [NUME_REDACTAT] Testament găsim scris "miere" de peste 60 ori.
[NUME_REDACTAT] antică s-a scris mult despre producerea de miere. Hipocrate recomandă mierea pentru vindecarea unor afecțiuni (gastro-intestinale, renale, respiratorii) și pentru tratamentul plăgilor. Dioscoride, autorul unei cărți în cinci volume, "[NUME_REDACTAT] Medica", trata plăgile fistulizate folosind mierea în aplicații locale. Pliniu indică mierea în asociere cu untura de pește la tratarea rănilor infectate.
Musulmanii foloseau mierea ca un leac bun pentru orice boală. Folosirea mierii în alimentație (ca hrană, băutură, conservant), în medicină, în ritualurile religioase a fost in continuă creștere până la descoperirea zahărului din trestie și sfeclă. În anul 1871 a fost descoperită invertaza, (o enzimă care grăbește conversia zahărului în glucoză și fructoză).
2.4. Calitatea și compoziția mierii de albine
Mierea de albine este un aliment cu gust dulce și parfumat, cu aspect semifluid, vâscos sau cristalizat și culoare specifică, cu un conținut mare de zahăruri și substanțe minerale, vitamine, enzime, acizi organici.
Mierea nu trebuie sǎ conținǎ corpuri organice sau neorganice strǎine în compoziția sa, cum ar fi : mucegaiul, insectele, fragmente de insecte, puieți sau impuritǎți (Mârghitaș, Al. L., 1997).
Mierea are urmǎtoarele caracteristici:
a) nu are gusturi sau mirosuri strǎine ;
b) nu este începutǎ fermentația sau fierberea;
c) nu este încǎlizitǎ atât de mult încât enzimele sale naturale sǎ fie distruse sau inactivate;
d) nu are aciditate modificâtǎ artificial.
Mierea nu trebuie sǎ conținǎ substanțe peste limitele prevǎzute de legislația în vigoare, pentru a nu periclita sǎnǎtatea umanǎ.
Tabel 2.1.
Parametri calitativi ai mierii în funcție de Stas 784/1989 și CEE 110/2001
Tabel 2.2.
Și chimice a mierii de albine
Mierea este compatibilă chimic cu o gamă largă de produse. Punctul izoelectric și pH-ul se găsesc în limite comune cu multe alte sisteme alimentare.
2.4.1. Cristalizarea mierii de albine
Cristalizarea sau granularea mierii este un proces natural, care nu modifică și biologice și medicinale ale produsului. Mierea este o soluție suprasaturată de zahăr, din care glucoza tinde să cristalizeze. Raportul conținutului de glucoză/apă și prezența nucleelor de cristalizare ajută la determinarea ratei de cristalizare. Cristalizarea este mai rapidă la 57oF (14oC) și poate fi inversată prin încălzire. Mierea apăre mai deschisă la culoare după cristalizare.
În funcție de dimensiunile cristalelor se disting trei sorturi de miere cristalizată: cu granule mari (peste 0,5 mm), cu granule mici (0,5-0,4 mm) și miere de consistență cremoasă (sub 0,04 mm).
Cantitatea și dimensiunile cristalelor sunt influențate în special de granulele de polen: cu cât sunt mai mari aceste granule cu atât sunt mai mari aglomerările de cristale și cu atât mai mici sunt cristalele (Dezmirean, D.S., Mărghitaș, L.A., 2007).
Stratul mai deschis la culoare, mai sfărămicios și mai puțin dulce de la suprafața unei mieri constă din cristale de glucoză neacoperite de lichidul intercristalin, format în principal din fructoză, apă liberă și substanțe solubile în apă; acest fenomen este normal pentru sorturile bine maturate, cu conținut ridicât de glucoză și scăzut în apă. Prin conservare la temperatura camerei, acest strat dispare. Mierea trecută prin filtre de nisip sau argilă nu mai are polen sau alte substanțe proteice și deci se menține necristalizată mult timp.
Temperatura necesară pentru a completă solubilizare a mierii cristalizate este de 35-450C.
2.4.2. Compoziția enzimatică a mierii
Enzimele majoritare prezente în miere sunt:
Tabelul 2.3.
Enzimele ca și componente ale mierii au făcut obiectul multor studii de cercetare de-a lungul anilor.
Interesul major fiind acela de a distinge între mierea naturală și cea artificială, dar diastaza și invertaza sunt deasemenea folosite pentru a măsura prospețimea mierii, deoarece activitatea lor descrește în mierea veche sau încălzită (Dezmirean, D.S., Mărghitaș, L.A., 2007).
În particular, enzimele au următoarele funcții :
Diastaza rupe lanțurile de amidon în dextrine și maltoză,
Invertaza este enzima responsabilă pentru convertirea zahărozei la fructoză și glucoză, care reprezintă principalele glucide din miere.
Glucoz-oxidaza convertește glucoza la gluconolactonă, care în schimb produce acid gluconic și apă oxigenată.
Câtalaza descompune apă oxigenată în hidrogen șî oxigen.
Acid-fostataza scoate fosfatul anorganic din fosfații organici.
Originea invertazei și diastazei în miere este în mod comun atribuită albinei. Nectarul cules este amestecât cu secreții din glandele salivare și hipofaringeale ale albinelor lucrătoare, apoi în stup, când nectarul este trecut de la albină la albină, fiind depozitat în faguri, sunt adăugate mai multe secreții, făcând nectarul să se transforme în miere. Acest proces – și în consecință cantitatea de enzime adăugată – depind de diferiți factori ca: vârsta, dieta și stadiul fiziologic al albinelor, puterea coloniei (familiei), temperatura, abundența cantității de nectar etc. În ciuda originii animale, activitatea enzimatică variază considerabil cu originea botanică a mierii (Dezmirean, D.S., Mărghitaș, L.A., 2007).
Pentru a determina activitatea invertazei din miere și a stabili caracteristicile mai multor tipuri de miere, o echipă de cercetători de la [NUME_REDACTAT] de [NUME_REDACTAT] din Roma ([NUME_REDACTAT] și col., 1999), au efectuat următorul studiu: a fost determinată invertaza din 499 tipuri de miere 27 polifloră și 472 monofloră, provenind din următoarele surse:
Arbutus,
Carduus,
Castanea,
Citrus,
Eucalyptus,
Hedysarum,
Helianthus,
Rhododendron,
Robinia,
Rosmarinus,
Tarahacum,
Thymus,
Tilia,
Activitatea diastazei probelor considerate a fost deasemenea măsurate pentru a compara conținutul celor două enzime (invertaza și diastaza).
Invertaza a fost determinată utilizând metoda Siegenthaler (1977) revizuită de [NUME_REDACTAT] pentru Miere (Bogdanov 2006). Activitatea enzimatică a fost evaluată fotometric prin măsurarea descompunerii substratului p-nitro fenil-α-D-glucopiranozid în p-nitrofenol (care are un maxim de absorbție la 400 nm). Este exprimat în unități/kg de miere (U/kg), unde 1U este activitatera enzimatică ce poate transforma 1 μm substrat într-un minut în condiții optime.
Activitatea diastazei a fost determinată cu metoda Phadebas (Bogdanov 1984) și este exprimată în unități Schade (sau număr diastazic DN). O unitate corespunde activității enzimatice a unui gram de miere ce poate hidroliza amidon într-o oră la 40oC.
Rezultatele obținute au fost următoarele:
Invertaza. Rezultatele determinărilor invertazei prezentate în tabelul :
Tabelul 2.4
Conținutul în invertază pentru unele mieri italiene ([NUME_REDACTAT] și col. 1995)
Aceste date arată că această enzimă variază considerabil în diferite tipuri de miere studiate (de la mai puțin de 5 , la peste 200 U/kg) :
Robinia și Arbutus au cele mai joase valori (în mod obișnuit mai puțin de 50 U/kg).
Mierea de Citrus, Erica, Rosmarinus, Hedysarum, Taraxacum, Rhododendron , Carduus, Tilia și Helianthus au avut valori joase sau medii cu suprapuneri considerabile între un tip și altul.
Mierile de Thymus, Eucaliptus și Castanea au valori medii până la ridicâte (între 100 și 200 U/kg) și cele două tipuri mieri de mană au valorile cele mai mari (mai mari de 130 U/kg).
probele poliflore au variat de la 50 la 200 U/kg.
Diastaza. Rezultatele analizei diastazei :
Tabelul 2.5
Conținutul în diastază pentru tipurile de mieri italiene ([NUME_REDACTAT] și col. 1995)
Aici s-au confirmat aceleași valori găsite în studii anterioare ([NUME_REDACTAT] și col. 1990, 1995):
mierea de Arbutus a arătat cea mai mică valoare (DN de la 0 la 8);
mierile de Robinia, Erica, Rosmarinus, Taraxacum, Citrus, Rhododendron sunt caracterizate de valori joase, aproape întotdeauna mai puțin de 15;
Helianthus, Tilia, Hedysarum, Carduus,
mierea de mană (Abies), Eucaliptus și Castanea au prezentat valori de la 15 la 35,
Thymus și mană (Metcalfa) au avut cele mai mari valori ( 20 – 50).
Corelația inverază/diastază. Prin compararea activității invertazei și diastazei din cele 499 probe, se observă o corelație între cele două enzime (r=0,835) și chiar dacă ele nu urmează exact aceeași tendință, mierile cu conținut de invertază scăzut, în general au deasemenea un conținut scăzut de diastază și viceversa .
Unii autori au studiat raportul invertază/diastază în mierea proaspătă și depozitată sau încălzită. În timp ce invertaza este mai susceptibilă la temperatură decât diastaza, raportul se presupune a fi cea mai bună măsură pentru determinarea prospețimii mierii.
Alții, Aldcorn și col. (1985) au găsit valori mai mari decât 1 pentru miere proaspătă brută și mai mici de 0,3 pentru mierea procesată comercial și depozitată.
Variabilitatea în activitatea enzimatică găsită în diferite tipuri de miere se datorează probabil unei serii de factori ca :
perioada de colectare a nectarului (și în consecință stadiul fiziologic al coloniei),
abundența cantității de nectar și conținutul lui de zahăr (o cantitate mare de nectar concerntrat duce la un conținut scăzut de enzime),
vârsta albinelor (când albina devine lucrătoare, glandele ei produc mai multe enzime digestive),
consumul de polen etc.
Mierea de Arbutus, care este produsă toamna târziu, nu are practic enzime deloc, probabil deoarece albinele care vor ierna au activitatea glandelor relativ redusă.
Mierea de Erica, Citrus și Rosmarinus ce sunt culese în primăvară devreme, când colonia hrănește puiet și albinele sunt tinere, ale căror glande produc mai puține enzime, activitatea enzimatică este mai mică.
Conținutul scăzut de enzime în mierea de Robinia, se datorează probabil cantității mari de nectar ce nu permite albinelor să-l proceseze adecvat.
Toate mierile cu conținut ridicât de enzime sunt produse în timpul verii, când puietul este mai puțin și albinele lucrătoare sunt mai multe.
În particular mierile de mană care au cel mai ridicât conținut de invertază, derivă de la materia primă (mana), deja bogată în enzime, în special invertază, ce provine din secrețiile glandelor salivare și intestinele insectelor ce sug plantele.
Determinarea altor constituenți minori ai mierii
Mierea monofloră diferă până la un anumit punct în conținutul de aminoacizi și elemente minerale.
Determinarea unui număr de parametri chimici incluzând: activitatea apei, compoziția aminoacizilor liberi, glucide reducătoare, glucide totale și pH și evaluarea ulterioară prin metode chemometrice, a permis diferențierea între diferitele mieri monoflore din Italia.
2.4.3. Higroscopicitatea mierii de albine
Higroscopicitatea reprezintǎ propietatea mierii de a absorbi apǎ din mediul ambiant. Deoarece mierea are o higroscopicitate foarte ridicâtǎ, este necesarǎ și obligatorie pǎstrarea sa în spații cu umiditate scǎzutǎ și în recipiente închise ermetic.
Dacǎ nu se respectǎ aceste condiții mierea absoarbe o cantitate mare de apǎ fiind supusǎ proceselor de fermentație, respectiv de degradare (Dezmirean, 2003).
De exemplu dacǎ mediul înconjurǎtor prezintǎ o umiditate de 100% procentul de apǎ din miere în timp de trei luni ajunge la 55% fațǎ de 18% cât a avut inițial, iar la o umiditate de 81% se mǎrește pânǎ la 32% (Mǎrghitaș, 2005).
Zahărurile pe care mierea le conține influențeazǎ în mare mǎsurǎ higroscopicitatea, astfel cu cât mierea conține o cantitate mai șiǎ de glucozǎ cu atât va fi mai higroscopicǎ și în același timp va avea o perioadǎ de pǎstrare mai scurtǎ, de exemplu mierea de rapițǎ.
Se recomandă ca mierea destinatǎ consumului și pǎstrarii îndelungate să prezinte raportul glucozǎ-fructozǎ subunitar, fiind indicâte în acest caz mierea de salcâm sau cea de trifoi (Mǎrghitaș, 2005).
2.4.4. Greutatea specificǎ mierii
Depinde de conținutul ei în apǎ, aceasta crește și descrește pe mǎsura micșorǎrii sau sporirii procentului de apǎ.
La un conținut în apǎ de 15% corespunde o greutate specifică la 20˚C de 1.4350 kg/ l și la 18% apă corespunde 1.4171 kg/l. Un kilogram de miere are un volum de aproximativ 700 ml..
La -36˚ C mierea îngheațǎ, astfel volumul ei scade cu 10% pe când la încǎlzire se dilatǎ; la 25˚ C volumul ei mǎrindu-se cu pǎnǎ la 5%. Mierea cristalizatǎ pusǎ la o temperaturǎ de 35˚ C sau în baie de apǎ la 50˚ C se transformǎ în lichid.
Greutatea specifică este dependentă de conținutul de apă:
Tabel 2.6.
Alți factori, cum ar fi sursa florală, afectează ușor greutatea specifică a mierii. Pentru a evita stratificarea, mierea de origine sau din loturi diferite, trebuie amestecâtă foarte bine înainte de analiză.
2.4.5. Indicele de refracție a mierii
Determinarea acestui indice se face cu ajutorul refractometrului, fiind necesarǎ o corecție în funcție de temperatura mediului de examinare. Acest indice ne furnizeazǎ indicații asupra procentului de apǎ precum și a greuțǎtii specifice a mierii.
2.4.6. Cǎldura specificǎ medie a mierii
Cǎldura specificǎ medie a mierii grosier sau fin cristalizate (cantitatea de cǎldurǎ necesarǎ pentru a crește cu 1˚ C temperatura mierii) este de 0.64cal/g/˚C, valori ce aratǎ cǎ este nevoie de mai puținǎ energie pentru a încǎlzi mierea, decât pentru a încǎlzi același volum de apǎ (Mǎrghitaș, 2005).
Căldura specifică a mierii se găsește în intervalul 0,54 – 0,60 cal/g/oC, pentru mierea lichidă și este egală cu 0,73 cal/g/oC pentru mierea granulată fin (Dezmirean, D.S., Mărghitaș, L.A., 2007).
2.4.7. Conductibilitatea termicǎ
Aceasta variazǎ în funcție de conținutul în apǎ, de temperaturǎ și de gradul de cristalizare. Valorile gǎsite pentru miere aratǎ cǎ aceasta este rea conducǎtoare de cǎldurǎ, motiv pentru care, în cazul lichefierii mierii cristalizate, se vor utiliza vase de volum mic pentru a nu lasǎ mierea un timp prea îndelungat în contact cu sursa de cǎldurǎ (Mǎrghitaș, 2005).
Conductivitatea termică a mierii crește cu temperatura și materiile totale solide, de la 118 x 10-5 la 143 x 10-5 cal/cm sec oC.
2.4.8. Vâscozitatea mierii
Tabelul 2.7.
Vâscozitatea mierii este dependentă de conținutul de apă, temperatură și sursa florală:
Vâscozitatea mierii descrește rapid pe măsură ce crește temperatura. 1% umiditate este echivalent cu aproximativ 3,5oC în ceea ce privește efectul asupra vâscozității ([NUME_REDACTAT] from [NUME_REDACTAT] Board)
2.4.9. Înmagazinarea mierii de albine
Mierea nu se păstrează decât în ambalaje perfect spălate și uscâte din sticlă sau aluminiu. Nu se pune miere în ambalajele vechi pe considerentul că au conținut tot miere.
Pelicula veche de miere de pe pereții vasului conține germeni de fermentație care însămanțeaza mierea nouă și aceasta va fermenta la rândul ei, schimbându-și gustul și mirosul.
Dacă vasul a mai fost folosit și pe peretii săi exista resturi de miere cristalizată, acestea vor declanșa procesul cristalizării și în mierea nouă pusă la păstrare (Dezmirean, D.S., Mărghitaș, L.A., 2007).
Mierea nu se va păstra niciodată in vase confecționate din zinc, cupru, plumb sau aliajele lor, deoarece, sub acțiunea acizilor din miere se formează compuși chimici ce pot da intoxicații grave. Nici ambalajele din fier nu sunt indicâte, deoarece în urma corodării fierului la contactul prelungit cu acizii conținuti de miere, aceasta va căpăta un gust și un miros neplăcut.
Mierea se poate păstra în vase din tablă albă cositorită sau în vase emailate, sau date la interior cu un strat gros de vopsele sintetice.
Borcanele cu miere nu trebuie păstrate la un loc cu recipientele ce conțin substanțe ce emană mirosuri neplacute (vopsele, carburanți, esențe, varză murată) deoarece mierea prinde ușor miros.
De asemenea vasul cu miere nu se pune descoperit în apropierea unor substanțe higroscopice care favorizează menținerea umidității în aer (sarea) aceasta contribuind la o fermentație accelerată a mierii. Mierea ambalată în borcane de sticla va fi ferită de lumina care-i depreciază calitățile (lucru ușor de observat datorită închiderii mierii).
Mierea care a cristalizat pentru a fi fluidizată se va trece într-un vas care se va pune într-o baie de apă fierbinte, în niciun caz pe foc. Nu trebuie încalzită decât acea cantitate care se va folosi o singură dată deoarece mierea încalzită fermentează mai ușor, depreciindu-se.
Mierea supraîncalzită conduce imediat la creșterea procentului de hidroximetilfurfurol (HMF) care, de asemenea duce la deprecierea calităților mierii (Dezmirean, D.S., Mărghitaș, L.A., 2007).
Temperatura optimă pentru depozitarea mierii este sub 11oC sau în intervalul 21 – 27oC în containere închise.
CAPITOLUL III
TIPURI DE MIERE
După proveniența, mierea de albine se clasifica în miere monofloră și polifloră din nectarul florilor și miere de pădure.
3.1. Mierea florală
Mierea monofloră – care provine integral sau în cea mai mare parte din nectarul unei specii de plante (miere de salcâm, tei, floarea soarelui, rapiță etc.).
Mierea polifloră – care provine dintr-un amestec de nectar de pe flori de diferite specii sau dintr-un amestec de miere monofloră (fâneața de deal, de șes, de baltă, pomi fructiferi, salcâm – tei, tei – floarea soarelui etc).
a) miere monofloră
Mierea de alfalfa (sau de lucernă) este produsă mai ales în SUA și în Canada, din flori albastre sau mov ale plantei de alfalfa. Are o culoare deschisă, iar aroma sa este florală și ușor picantă. Natura sa delicâtă fac ca acest tip de miere să fie clasat printre primele opțiuni când vine vorba de îndulcitorul utilizat pentru consumul casnic. Totuși aceast sortiment de miere este mai puțin dulce decât altele. Mierea de alafalfa este utilizată pentru a trata afecțiunile rinichilor. Mai mult aceasta crește apetitul și ajută la reglarea tarnzitului intestinal, fiind în același timp și foarte eficientă în tratarea tranzitului intestinal.
Miere de afine: acest tip de miere este obținut din florile mici și albe ale tufișurilor de afine. Este o miere de culoarea ambrei, are un gust plăcut de afine. Extrem de delicioasă, poate fi folosită în pregatirea diverselor preparate culinare (Dezmirean, D.S., Mărghitaș, L.A., 2007).
.
Mierea de avocado: numele este unul înșelator. Mierea de avocado nu are nici pe departe gustul fructului. Acest tip de miere are o culoare închisă și are o aromă foarte bogată. Acest tip de miere a fost initial produsă în partea de sud a Mexicului, dar la ora actuală se produce pe scară largă și în [NUME_REDACTAT], Australia și alte regiuni tropicale.
Mierea de castan: are culoare deschisă, aromă ușoară de castan și gust amărui. Cristalizează lent, la început având aspect uleios după care se transformă în cristale mari. Castanul sălbatic recomandat în hipotensiunea arterială și castanul domestic se recomandă în afecțiunile gastro-intestinale și ale rinichilor.
Această varietate de miere are culoarea chihlimbarului întunecât, aroma este intensă, înțepătoare, un pic amăruie. Rămâne în stare lichidă pentru o lungă perioadă de timp. Ca produs alimentar este consumat în combinație cu diverse sortimente de brânză.
Mierea de cimbrișor: are gust plăcut și însușiri bine determinate, antimicrobiene, contra tusei, antiinflamatorii și antidureroase.
Mierea de coriandru: de culoare deschisă, asemănătoare cu cea de salcie, în primele 2 săptămâni de la extracție are un gust neplăcut, dar lăsată în maturator descoperită, își pierde acest miros ajungând o miere suavă excelentă.
Mierea de crușin: este laxativă.
Mierea de dovleac: acest tip de miere ce provine din florile de dovleac, se obține mai ales la începutul toamnei. Are culoarea ambrei întunecâte, iar aroma sa este ușor florală. Este o varietate de miere extrem de apreciată de gurmanzi, putând fi utilizată cu succes în prepararea deșerturilor, dar și în combinație cu diverese ingrediente iuți, cum ar fi de exemplu sosul pentru barbeque. Are un gust extraordinar și în amestec cu iaurtul sau presarată peste cartofi dulci. Contrar denumirii sale, mierea de dovleac nu are nici pe departe gustul plăcintei de dovleac. Acest sortiment de miere este unul sezonier, doarece perioada de înflorire a dovleacului este de scurtă durată iar cantitatea de nectar per floare este redusă (Dezmirean, D.S., Mărghitaș, L.A., 2007).
Mierea de eucalipt provine de la una dintre cele mai diversificâte familii de plante, ce conține peste 500 de specii distincte și numeroși hibrizi. Țara de origine a acestei varietăți de miere este Australia, dar este produsă pe scară largă și în statul american California. Culoarea și gustul său variază foarte mult, dar în general tinde să aibă un gust floral ușor mentolat. Este utilizată pentru tratarea răcelilor și a durerilor de cap, iar iubitori de ceai o consideră ca fiind unul dintre cei mai buni îndulcitori naturali. Acest tip de miere este utilizat în tratarea rănilor, a tăieturilor, arsurilor și a ulcerului. Îndepărtează stresul și ajută la întinerirea corpului dar și a minții. Îndepartează durerile musculare și cele ale încheieturilor. Poate fi aplicâtă direct pe piele pentru a trata inflamațiile
Mierea de floarea soarelui – Culoarea acestui tip de miere variază de la auriu la galben muștar. Are un gust fructat, unic, în sedimentul ei granulele de polen ajung uneori până la 100 %. Datorită conținutului mare de glucoză, cristalizarea se declanșază mult mai repede față de celelalte sorturi de miere, formând o masa compactă, uneori chiar în faguri, extracția ei trebuind să se facă repede. În anii secetoși nu dă prea mult nectar. florile din mijlocul căpițulului secreta puțin nectar, iar producția cea mai mare corespunde cu momentul în care anterele sunt pline cu polen. Este utilizată în consumul casnic dar și pentru producerea de biscuiți si nugat (Dezmirean, D.S., Mărghitaș, L.A., 2007).
Mierea de hrișcă (30-40 kg la ha) mai ales în prima perioadă a înfloririi, perioada de vegetație pana la înflorire este de 45-50 zile și înflorirea ține 6 săptămâni. Deși este vâscoasă și de culoare închisă, este extrem de bogată în fier, din această cauză fiind extrem de apreciată de iubitorii de miere. S-a descoperit că mierea de hrișcă are mult mai mulți compuși antioxidanți decăt alte tipuri de miere. Conține multe vitamine (C, PP, W, B2). Mierea de hrișcă este produsă pe scară largă în Canada și SUA, în state precum: Minnesota, [NUME_REDACTAT], Ohio, Pennsylvania și Wisconsin. Mierea de hrișcă este folosită pentru prepararea turtei dulci. Mulți experți recomandă utilizarea acestui tip de miere pentru producerea miedului, deoarece mierea se diluează. Deasemenea consumul ei reduce considerabil șansele de a face cancer sau diverse boli cardiovasculare.
Mierea de izmă – menta, izma proastă sau salbatică, voestinita este recomandată pentru afecțiunile de stomac și intestine. – este bună meliferă (iulie-august), crescănd lângă izvoare și locuri umede.
Mierea de iarbă neagră – este bună pentru anemici, clorotici și în afecțiunile sistemului nervos.
Mierea de levănțică – este recomandată celor epuizați fizic și nervos, este un bun remediu împotriva tusei și a durerilor de gat.
Mierea de lucernă: prezintă culoare deschisă, gust neutru, cristalizează foarte repede în cristale mari. Are proprietăți diuretice, expectorante și antidiareice. Dacă este lăsată pentru semințe (25 kg miere la ha), mai ales dacă aceasta coincide cu o perioadă umedă. Atunci cănd este irigată producția poate atinge 250 kg la ha, iar dacă terenul a fost îngrășat cu azot, potasiu și fosfor producția poate atinge și 500 kg la ha;
Mierea de mac – are un efect somnifer, antispastic și anafrodiziac (reduce excitabilitatea sexuală) puternic. Are adesea o nuanță mai închisă, din cauza că are în compoziție și mici granule de polen de mac, care este negru la culoare.
Mierea de manuka. Acest tip de miere este produs din nectarul cules dintr-un arbore de ceai ce crește în regiunea de coasta a [NUME_REDACTAT]. Este faimoasă datorită factorului manuka care este unic în lume. Are puternice proprietați antibacteriene, antivirale și antioxidante. Este extrem de eficientă în tratarea ulcerului, a indigestiei și a durerilor de găt. Combate diverse alergii precum și febra fănului. Trateaza cu eficiență acneea, artrita, diverse răni ușoare și arsuri.
Mierea de mentă – are aroma mentei și gust dulce, consistența uniformă, vâscoasă, cristalizează în granule mărunte, incomplet. Are culoare verzui-brun roșcâtă și se recoltează în cantități mari în [NUME_REDACTAT] și zonele de inundație ale acesteia. Conține o cantitate mare de vitamina C și datorită calităților nutritive și terapeutice, se caută pentru consum. Menta are o înflorire prelungită (iulie-octombrie), mierea (200 kg la ha) fiind de culoarea chilimbarului (galbenă), cu gust caracteristic și aromă de mentă, păstrându-se multă vreme fără să se granuleze; polenul are o culoare cenușie (Dezmirean, D.S., Mărghitaș, L.A., 2007).
Mierea de mure. Este colectată din florile tufișurilor de mure. Are o culoare aurie, fiind mult mai aromată și dulceagă decăt alte tipuri de miere obținute din fructe de pădure.
Mierea de muștar: are o culoare galben-aurie când este lichidă după care culoarea devine crem. Are aromă plăcută și gust dulce. Posedă însușiri nutritive și terapeutice bune fapt pentru care se recomandă în afecțiunile apăratului respirator.
Mierea de levănțică este un bun remediu împotriva tusei și a durerilor de gât.
Mierea de păducel – este foarte bună pentru bolnavii de inimă.
Mierea de păpădie – acest tip de miere este aproape la fel de galben ca și floarea din care provine, avea un gust erbaceu extrem de interesant. Granulează extrem de rapid.
Mierea de pin – mierea de mană a pinului este deschisă la culoare și consistentă, rămânând transparentă și fluidă.
Mierea de portocale. Acest tip de miere are ca și sursă diverse tipuri de citrice. Are o culoare deschisă, o aroma fuctată și un gust puternic de citrice. Acest tip de miere este produs mai ales în Spania și Mexic dar și în SUA.
Mierea de rapiță – este de culoare galbenă-deschisă, foarte dulce, are un gust și miros plăcut, cu o consistență densă, dizolvându-se greu în apă. Se cristalizează la 10-12 zile de la extracție, chiar în faguri, luând o culoare albicioasă și ușor gălbuie. De aceea recoltarea trebuie făcută rapid, la terminarea înfloririi. Rapița – colza și naveta – ambele varietăți sunt plante oleaginoase și bune melifere (np) înflorește înaintea salcămului (10-15 aprilie) timp de 10-15 zile, mai ales daca sunt semănate ambele varietăți, colza fiind prima care înflorește; se recomandă ca, în cazul practicării stupăritului pastoral la rapiță, stupina să fie așezată căt mai aproape de lan, întrucăt vremea fiind foarte capricioasă, multe albine pot pieri pe câmp până să ajungă la stupi (în cazul ploilor sau vânturilor reci), floarea secretă nectar și în zilele mai puțin calde (chiar la 11-12 0C; rapita sălbatică crește prin culturile de primavară, fiind de asemenea bogată în polen, a cărei valoare proteică este întrecuta doar de cel de piersic.
Mierea de rododendron. Acest tip de miere se cristalizează spontan după căteva luni, formând o masă compactă de cristale fine sau o pastă din cristale mai mari și rotunde. Are o culoare albă, extrem de clară, mai ales în stare cristalizată. Are un parfum delicât. Gustul este și el extrem de delicât, care amintește de marmelada facută din fructe de pădure. Se utilizează ca miere de masă.
Mierea de rozetă – face parte din prima câtegorie, fiind de o calitate excepțională – după gust și aromă. rozeta – rezeda, zmeurica – înflorește din mijlocul verii până în octombrie (200 kg miere la ha) și da și polen abundent- favorizănd o bună populare pentru iarnă.
Miere de rozmarin. Acest tip de miere era considerat de câtre romani ca fiind cel mai bun sortiment de miere din lume. Are o culoare albă, fiind destul de rar comercializată în ciuda gustului extrem de plăcut. Este utilizată pentru a trata insuficiența hepatică (Dezmirean, D.S., Mărghitaș, L.A., 2007).
Mierea de salcâm – din cauza unei cantități mai mari de fructoză cristalizează foarte încet la câțiva ani. Face parte din sortul de miere de calitate superioară, fiind cea mai solicitată pe piața externă, datorită aromei și gustului plăcut pe care îl are. Imediat după recoltare este transparentă, dar culoarea va depinde de culoarea fagurilor utilizați la recoltarea ei, putându-se întâlni nuanțe de la incolor la galben-pai sau galben deschis. Ca indice colorimetric, mierea de salcâm este admisă până la maximum 18 nm pe scara Phund, peste această limită, considerându-se miere de calitatea a II-a. Mierea de salcâm are un gust plăcut, dulce, este perfect fluidă, vâscoasă, fără semne de cristalizare. Conține în medie 41,73 % fructoză, 34,8 % glucoză și 10 % zahăroză și maltoză. Are un pH = 4,0 și nu cristalizează cel puțin 1,5-2 ani și niciodată total. Aroma pronunțată de flori de salcâm, se întâlnește la mierea la care s-a introdus o infuzie de floare de salcâm sau cea falsificată.
Datorită conținutului scăzut de zahăr, reprezintă cea mai bună alegere pentru diabetici.
Bine cunoscută datorită proprietăților sale terapeutice, acest tip de miere curață ficâtul, reglează tranzitul intenstinal și reprezintă un antiinflamator pentru sistemul respirator. Acest tip de miere este un excelent îndulcitor, deoarece nu alterează cu nimic gustul sau aroma băuturii. Este extrem de delicioasă in ceai. Deasemenea, copiilor le place acest tip de miere foarte mult.
Mierea de salcie – este de culoare galbenă, deschis aurie și are uneori un gust puțin amărui, având o savoare deosebită, fiind foarte bogată în vitamine (în special B6 și C). Zahărisirea se face cu cristale mărunte (Dezmirean, D.S., Mărghitaș, L.A., 2007).
Mierea de tei – Teiul, un copac cu flori mici, galbene, adunate în ciorchine, este întălnită pe arii extinse mai ales în Danemarca. Acest copac este plantat în gradini, parcuri, de-a lungul străzilor și al bulevardelor. Mierea de tei este atăt de delicioasă încât va schimba complet părerea celora care cred că mierea nu este altceva decât apă cu zahăr. Fiindcă aroma mierii de tei este foarte puternică, pentru a-i diminua din gust, se amestecă cu alte sorturi de miere sau cu miere polifloră. Culoarea mierii de tei este deschisă, bătând ușor în galben câteodată chiar cu reflexe verzui, are o aroma dulceag-lemnoasă ușor de recunoscut. Cristalizarea ei se face spre toamnă și are o consistență untoasă, cristalele având culoarea albă, mierea căpătând un gust și o apărență mai atrăgătoare. Este trecută în câtegoria celor mai bune și celor mai apreciate sorturi de miere, bogată în vitamine (mai ales vitamina B1 (thiamina), și aminoacizi, în sedimentul ei granulele de polen ajungând până la 70-80 % , uneori conținând și o cantitate șiă de mană. Are calități liniștitoare fiind prescrisă în afecțiunile sistemului nervos și în insomnii. Datorită proprietăților antiseptice și terapeutice este extrem de indicât să fie utilizată inainte de culcare. Este recomandată în cazurile de anxietate și insomnie, împreuna cu o baie în flori de tei înainte de culcare. Mierea de tei este utilizată și în tratamentul răceli, al gripei și al bronșitei.
Mierea de trifoi – Produsă pe scară largă în Canada și [NUME_REDACTAT], mierea de trifoi este una dintre cele mai populare în întreaga lume. Trifoiul alb este cultivat pe suprafețe extinse în diverse părți ale lumii nu doar ca plantă furajeră ci și ca sursă bogată de nectar.este considerată cea mai bună ca savoare și prezentare. În funcție de zona în care este cultivat trifoiul, culoarea acestui tip de miere variază de la alb pănă la cea a chihlimbarului. Este bogată în vitamine (B1, B2, C) culoarea variind în funcție de specia de la care provine (albă la trifoiul alb pitic, galben-roșietică la celelalte varietăți). Cristalizează lent. Acest tip clasic de miere este extrem de gustos, astfel încât poate fi utilizată pentru preparerea diverselor tipuri de prăjituri sau alte produse de patiserie.
Mierea de verigariu, arțar tătăresc – părul ciutei, patachina, salba moale, spinul cerbului – înflorește prelung (mai-iulie) oferind nectar și polen. Crește prin păduri și tufișuri. Mierea este bună pentru stomac și intestine, fiind și laxativă.
Mierea de zburătoare – roscove, răchițica, iarba [NUME_REDACTAT] – planta perenă vivace din familia Oenotheraceae, are rădăcini cu rizomi, frunze asemânătoare cu ale salciei, florile roșii purpurii, înflorește 35-40 de zile dând 500-600 kg miere la ha, producția este însa nesigură, datorită larvelor unor musculițe ce-și depun ouăle pe flori, albinele renunțănd să mai adune nectarul. Foarte gustoasă dar, cristalizează repede (Dezmirean, D.S., Mărghitaș, L.A., 2007).
3.2. Mierea polifloră
Acest tip de miere provine dintr-o mare varietate de flori. Culoarea sa variază de la foarte deschis la foarte închis iar gustul de la ușor și fructat pănă la aromat și bogat, în funcție de floarea predominantă.
3.2.1. Miere de albine pastorală
Plante melifere
bostan (dovleac furajer, dovlecel= Cucurbita pepo L.), dovleac vitaminos (Cucurbita moschata L.) – plantă erbacee agâțătoare, are o durată prelungă de înflorire fiind foarte apreciate pentru polen și nectar (40-100kg/ha);
brustur (Lappa tomentosa Lam.) , lapăc, lipan – plantă erbacee din familia Compositae – da nectar mai ales în primele 2 zile de la înflorire (30-200 kg miere la ha și polen); brusturul negru e și mai melifer (300 kg miere la ha).
busuiocul(Ocimum basilicum L.), basilic, nalacica, busuioc de baltă (tepuh = Stachis palustris L.), busuioc de miriste (Stachis annua L.), busuioc jubiliar (Ociumum gratissimum), busuiocul cerbilor (Mentha pulegium) – sunt plante din familia Labiataelor, ca și busuiocul sălbatic. Vizitat de albine toată ziua pentru nectar și polen (100-180 kg miere la ha / iunie-octombrie), mierea având un parfum deosebit.
capul șarpelui (Echium russicum) – înflorește timp de 30 de zile (mai-iunie) dând 120-170 kg miere la ha și polen (Dezmirean, D.S., Mărghitaș, L.A., 2007).
castravete (cucumis sativus L.), cucumar – da 30 kg miere la ha.
căpșuni (fragaria sp.), fragi de cămp – florile sunt cercetate mai ales pentru polen (20-40 kg miere la ha).
câtusnica (nepeta câtaria L.), iarba măței – dă 100 kg miere la ha (iulie-august);
ceapă seminceri (Allium cepa L.) – dă 100 kg miere la ha – cu condiția ca să nu se afle alte plante melifere prin jur – mierea fiind foarte bună pentru iernare – oferă un cules de 20-25 de zile.
ceara albinei (Asclepias syriaca L.), cuișoara – da 600 kg miere la ha, iar în anii cu umiditate urcâtă culesul poate fi și mai abundent – înflorirea începe în iulie și ține 60 de zile.
cicoarea – planta tehnică și meliferă (100-200 kg miere la ha), crește natural prin fânețe pe marginea drumurilor și cămpurilor.
cimbrul – înflorește timp de 40-50 de zile (iulie) și poate da o producție de până la 80 kg miere la ha.
ciulin, scai – este denumirea ce se dă plantelor purtătoare de țepi, în special celor care fac parte din familia Compositae – toate soiurile sunt bune melifere, începand cu holera spinoasă, crăpușnicul sau scaetele (90-100 kg miere la ha), limba oii, castravanul, scaietele și terminând cu spinul dracului (scaiul vantului) înflorind în iulie-august-septembrie;
coada racului, iarba gâștei, scrantitoare – are o înflorire prelungită (mai-septembrie) fiind mult căutată pentru nectar și polen putându-se ajunge la circa 200 kg miere la ha – putând fi gasită mai peste tot (pe suprafete imprastiate) (Dezmirean, D.S., Mărghitaș, L.A., 2007).
facelia – este o plantă meliferă originară din țările tropicale ce se prezintă sub formă de tufă cu 15-20 ramuri ramificâte, cu flori grupate (câte 6-9 așezate în rând, ca niște spirale) de culoare violet, cu polen de culoare albastru închis, producția de miere la hectar variază între 130 și 600 kg la cultura de primăvară, în funcție de condițiile pedoclimatice și agrotehnica aplicâtă. În cultura pură și în condiții cu totul excepționale, potențialul melifer urcă până la 1000 kg/ha.
iarba broaștei – izma apei, menta broaștei, busuiocul cerbilor sau izma măciucâta – crește pe locuri inundabile (iulie-august), în special în valea Dunării, ostroave și delta, dă recolte bune (220 kg miere la ha) în special când apele nu stau prea mult si băltesc.
iarba lui [NUME_REDACTAT] – serlai (Salvia scarleea) – plantă bianuală erbacee – este una din cele mai bogate plante melifere pe care albinele o cercetează timp de 30 de zile (iunie) – dă 250-300 kg miere la ha, florile conțin substanțe antibiotice pe care albinele le duc în stup luptănd cu succes împotriva locei (Dezmirean, D.S., Mărghitaș, L.A., 2007).
iarba șarpelui – ochiul matei, ochiul veveriței, viperina – este una dintre cele mai melifere plante erbacee (poate fi și cultivată, fiind folosită la hrana păsărilor de curte), neputând fi fecundată decăt prin polenizare încrucișata producția de miere fiind estimată la 300-700 kg la ha (iunie-august), ân funcție de condițiile meteorologice, producția cea mai mare fiind dată după ploi și nopți călduroase, o specie asemânătoare numită capul șarpelui, este mai rară și mai slabă producătoare de nectar.
jalesul – salvia de grădină – este o plantă vivace semiarbust care dă o miere bogată în substanțe minerale (fier, cupru, mangan, cobalt etc.), producția la ha fiind estimată la aproximativ 300 kg (înflorește în a doua parte a verii), salvia de cămp, o specie înrudită, înflorește pe terenurile aride, pe lângă drumuri și șanțuri (mai-septembrie).
limba mielului – aratel, boroanta – plantă rustică melifera (trăiește pe același teren ani la rând) rezistența la uscăciune, temperatura (25-30 0C), umezeala și îngrășămintele pe bază de calciu și fosfor măresc mult producția de nectar (150-300 miere la ha).
limba peștelui – este o plantă erbacee ce trăiește pe locurile sărăturoase, fiind bună meliferă în anii secetoși, când planta prezintă reflexe sclipitoare pe frunze, mierea este căutată doar de suferinzii de bolile stomacale (culoare liliachie bătând spre violet) și este bună pentru iernare, în anii ploioși are multe flori dar acestea nu dau nectar.
mătăciunea – busuiocul de munte, roinița, busuiocul stupului, melisa turcească – planta erbacee, seamănă cu melisa și crește în tufa deasă, atât frunzele căt și florile secretă eteruri volatile care, prin distilare dau uleiuri folosite în industria cosmetică, înflorirea ține 20-30 zile și cea mai mare cantitate de nectar este secretată la amiază (150-200 kg miere la ha), în condiții de secetă producția scăzănd la jumătate (Dezmirean, D.S., Mărghitaș, L.A., 2007).
melisa – roinița, floarea stupilor – are multiple întrebuințări în stupină: la ungerea roiniței, la unirea coloniilor (esența de melisa), la vindecarea diareei, la îndepărtarea fluturilor de gâselniță (pusă în mănunchi în camera de păstrare), la ungerea măinilor înainte de a umbla la cuiburile coloniilor etc.
miruța – miruța, limba boului – dă 50-100 kg la ha (iulie-octombrie);
molura – chimen dulce, anason, fincen, fenicul – este o plantă poleno-meliferă numai în primele 2 săptămâni de la înflorire, mierea având o culoare galben-deschis, cu miros de mărar, fiind foarte bună pentru iernarea albinelor.
morcovul – este poleno-melifer atunci când se pune rădăcina în pământ primăvară, pentru a da floare, rădăcina rasă și apoi stoarsă dă un suc bogat în vitamine (mai ales A), fiind folosit la prepararea siropului de stimulare a coloniilor crescâtoare de mâtci, în doze de 100 g suc la 10 litri sirop.
mur – armura, rug de munte – înflorește 30 de zile (mai-iunie) și dă o recoltă de 20-50 kg la ha.
palamida -crapusnic, scaiete – pe timp umed dă 70-200 kg miere la ha (după 1 an de umiditate).
păstârnac – plantă erbacee aromatică bianuală (50 kg miere la ha).
pepene – verde și galben și toate speciile de bostânoase (dovleacul, dovleacul furajer etc.) – florile dau polen mult (iulie-august) și nectar (30 kg la ha), sucul dulce al pepenilor zahăroși tăiați în felii subțiri poate fi transformat în miere dar aceasta nu este bună pentru iernare (fermentează).
poala [NUME_REDACTAT] – este o plantă erbacee ce dă polen și mult nectar (100-240 kg la ha), înflorind în lunile iunie-august.
pufulița de baltă – limbricaș, zburătoare de baltă – oferă o producție de 30 kg la ha, mierea fiind de o calitate aleasă, cu gust plăcut, culoare deschisă (ca cea de salcâm), fiind chiar ceva mai albă (iunie-august) (Dezmirean, D.S., Mărghitaș, L.A., 2007).
smântănica – buruiană împușcâtă – plantă vivace erbacee care dă polen și mai ales nectar (40 kg la ha), înflorind din aprilie până în octombrie.
sparcetă – este o plantă leguminoasă meliferă (np) perenă ce se cultivă pentru furaj, considerată superioară lucernei și trifoiului, putând sta pe același teren 6 ani (primii ani dă producții crescute) cu cât terenul e mai calcaros cu atât plantele sunt mai melifere (60-270 kg la ha – începând cu al doilea an de la însâmânțare), totul depinzând de sol, umiditate (uneori, daca sunt multe ploi poate înflori și în primul an), temperatura (22-25 0C temperatura optimă) nectarul e incolor, iar mierea are o culoare galben-aurie fiind parfumată este și mai meliferă (iulie-septembrie).
stelita – ochiul boului, rusa de toamnă vânătă – este o plantă bine cercetată de albine pentru nectar și polen (60 kg la ha), înflorind prelung (iulie-septembrie), pe coline, coaste, tufișuri și locuri pietroase.
strigoaia (Veratrum album) – este o plantă bună meliferă (iulie-august), cam de 1 metru înălțime, frunze late, pe o singură tulpină, groasă, în vârf având o înflorescență mare albă, cu niște flori mici. În anii secetoși sau foarte ploioși, polenul conține sponină și devine toxică Atentie! acolo unde strigoaia este în masiv nu se va pune colectorul pentru polen.
sugelul – urzica albă, urzica moarta, sugelul roșu și galben – sunt plante melifere, cea mai șiă din punct de vedere melifer fiind sugelul roșu (50-100-180 kg la ha) înflorind din aprilie, mirosul florilor e neplăcut, dar ele dau mult nectar si polen (Dezmirean, D.S., Mărghitaș, L.A., 2007).
sulfina – iarba de piatră, molotru galben, sufulg, trifoi mare – plantă furajeră (bogată în albumină digestibilă), erbacee, bianuală, din familia leguminoase, foarte meliferă, are diferite soiuri: sulfina albastră, sulfina alba etc., cele obținute prin selecție înflorind din primul an de la însămânțare, timp de 30 de zile; varietatea galbenă înflorește cu 3 saptămâni înaintea celei albe, este foarte meliferă și secretă nectar chiar și pe timp rece (200-600 kg la ha), crește pe orice teren (chiar și pe cele sărăturoase) pe care le îmbunătățește căci are o tulpină pivotantă (atinge 2 m), pe petalele florilor se află numeroși bacteriofagi buni pentru vindecarea locei. Atenție! dacă se recoltează polen de la sulfină trebuie avut în vedere să nu fie umed, căci fermentează foarte repede și produce (în aceste condiții) o substanță otrăvitoare "dicumarina" care provoacă hemofilia (o boală a sângelui foarte periculoasă).
talpa găștei -cione, coada leului, creasta cocoșului, iarba, somnișor – înflorește în iunie-august (200 kg miere la ha), mierea fiind limpede, de culoare deschisă cu gust ușor amărui.
tutunul – bacon, duhănița, tabac – este o plantă erbacee din familia Solanaceae care dă și nectar ce se transformă într-o miere aproape fără culoare, puțin acidulată și chiar amăruie – foarte recomandată pentru iernare. Atenție! planta oferă și polen abundent dar, în unii ani e toxic (conține în proporții exagerate alcaloizi. nicotină și anabazina) (Dezmirean, D.S., Mărghitaș, L.A., 2007).
unguraș – baltatura, câtușnica sălbatică, voronic – înflorește în iunie-august și dă o producție de 50 kg miere la ha și foarte puțin nectar; voronica este asemânătoare cu ungurașul si este mult mai căutată de albine.
urechea porcului – jale, salvie – dă o producție de 300 kg miere la ha, înflorirea în masă durând 2 luni (iunie-august), se aseamână cu salvia de cămp și cu iarba [NUME_REDACTAT] – specii ce înfloresc 30-35 zile (iunie-septembrie);
varga ciobanului – cardu, iarba voinicească, lugaci, scaiete, scai voinicesc – plantă spinoasă erbacee, oferă mult polen și nectar (120 kg la ha), înflorind în iulie-august prin fânețe, tufișuri, păduri, locuri necultivate, nisipoase și umede.
vinetele – albăstrele, corobățica, dioc, neghina – secretă polen și nectar (chiar și pe timp secetos) 60 kg miere la ha (mai-iunie).
voronica – câtusnica, gutuita, unguraș – dă polen și nectar (50 kg la ha) și înflorește în iunie septembrie.
3.2.2. Arbuști și arbori meliferi
Agrișul – numit și burboana, coaaza sălbatică, răzăchie, struguri spinoși, este un arbust până în 1,20 m ce dă o producție de miere de 30-70 kg / ha.
Alunul – este foarte bun polenifer (februarie).
Aninul – arin alb și negru – înflorește o dată cu alunul și dă polen abundent (martie-aprilie). Arinul pitic – aninas – dă, de asemenea, polen din belșug (Dezmirean, D.S., Mărghitaș, L.A., 2007).
Arțarul – jugastrul – dă polen și nectar abundent precedând cu 10-12 zile înflorirea salcămului, dând până la 200 kg miere la ha. Mierea este de culoare deschisă și gust plăcut. Uneori secretă și miere de mană. Arțarul tătăresc sau paltinul de cămp ori verigariu (specii de artar) sunt de asemenea melifere. Verigariu ajunge să dea până la 800 kg miere la ha. Este răspândit în pădurile de șes și deal până la înalțimea de 400 m. Arțarul american dă puțin nectar dar dă mult polen. Dintre toate speciile jugastrul este cel mai melifer (până la 1000 kg miere la ha), în anumite împrejurări dând și miere de mană.
Bradul – cu toate speciile lui: bradul alb, molidul, etc. – este bun producător de miere de mană și polen (plutește în aer până la mare înalțime) albinele nefiind interesate de acest polen , din cauza conținutului prea mic de albumină digestibilă. Doicile care se hrănesc numai cu polen de molid produc putin lăptișor și cu o valoare alimentară scăzută, astfel ca albinele ce vor ieși vor trăi cu 50% mai puțin. Culesul mierii de mană de la brad și molid are intensitate variată și apăre la diferite date, începând de la poale și apoi din ce în ce mai sus. În anii favorabili, producția de miere de mană pe stup poate ajunge la 40-60 kg pe stup.
Caisul – florile sunt vizitate mai ales după amiază (25 kg la ha).
Calinul – înflorește în iulie fiind precedat (în iunie) de darmoz, o rudă apropiată a calinului, oferind culesuri de lungă durată.
Caprifoiul – este un arbust agățător melifer (np) înflorește în mai-iunie și dă o producție de 20 kg miere la ha (Dezmirean, D.S., Mărghitaș, L.A., 2007).
Castanul sălbatic – castanul porcesc și castanul calului dau nectar și polen (foarte bogat în proteine). În anii și polenul capătă o ușoara alterare devenind puțin toxic. În medicația umană polenul de castan nu este recomandabilă. În unii ani secretă și miere de mană.
Cătina – cătina albă (salcia spinoasă), cătina de gard (licina, lition, zăhărica) – sunt specii de arbusti spinoși folosiți la formarea perdelelor de protecție fiind simeliferi. Cătina de gard înflorește pe o perioadă destul de lungă (mai-octombrie). Cătina albă se dezvoltă bine pe malurile apelor, iar nectarul secretat conține multe vitamine.
Câtinis – Tamarisca (Tamarix gallica sau ~ pallassi) este un arbust ce crește prin locurile nisipoase și inundabile (pe malul Dunării și ostroave, pe văile inundabile ale răurilor Buzău și Râmnicu-Sârat), având ramuri lungi și flexibile, cu frunze ca un brădiș, cu flori roz dispuse în spiculețe ce dau un nectar abundent.
Cenușar – arbore puturos – secretă polen din belșug și nectar (300 kg la ha), uneori nectarul fiind și extrafloral (mai ales dimineața). Înflorirea are loc spre sfărșitul verii (iunie-august), fiind unul din cei mai meliferi arbori. Se înmulțește prin semințe puse la stratificât, crește repede, dar nu traiește mai mult de 50 de ani.
Cimbrișor – este o plantă cu tulpină scurtă ce crește în tufă. Florile înfloresc prelung (iunie-iulie) și oferă mult nectar (100 kg la ha) (Dezmirean, D.S., Mărghitaș, L.A., 2007).
Cireșul – înflorește în aprilie-mai (35-40 kg miere la ha), polenul fiind bogat în substanțe proteice.
Clocotis – locutita, nucusoara – înflorește în mai-iunie în regiunile de la munte și dă mult nectar.
Coacăzul – pomusoara, gongioare, ribizli, strugurel – împreună cu coacăzul de munte și enisorul, oferă mult polen și nectar (35-100 kg la ha) la începutul primăverii. Frunzele de coacăz sunt utilizate cu succes pentru prepararea unui ceai, folosit în combaterea diareei albinelor (în lipsa măcrișului). Planta struguri negri (o varietate de coacăz) este și ea meliferă (30 kg la ha).
Corcodușul – corcodel – are flori cu mult nectar (25-40 la ha) ce apăr în a doua jumătate a lunii aprilie.
Corn – arbore din familia Cornacee – ofera mult nectar și polen în primele zile ale primăverii.
Crusin – crusci, lemn căinesc, patachina – este un arbust melifer ce înflorește 2-3 săptămâni (mai-iulie) dând 25-35 kg miere la ha.
Dud alb și dud negru – este căutat pentru florile sale bogate în polen în luna aprilie.
Evodia – arbore melifer din familia Rutacee, originar din Asia. Înflorește după 4,5 ani și este de două ori mai melifer decăt salcâmul (3000 kg miere la ha). Nu necesită o îngrijire specială fiind aclimatizat destul de bine la clima din tara noastră (în primii 2 ani având nevoie de protecție întrucât nu rezistă sub -15/-20 grade celsius), putând fi găsit în grădinile botanice din Craiova, Cluj-Napoca, în partea de sud-vest a țării și în partea centrală a Transilvaniei. În revista [NUME_REDACTAT] sunt date următoarele numere de telefon: 021/3324559; 0723122828 unde, cei interesați de materia săditor, pot apela.
Fagul – are flori monoice cu saci poleniferi alungiți și bogați (aprilie).
Floarea de ceara – arbust agățător originar din China, totdeauna verde, cu flori ce răspândesc un parfum puternic ce atrage albinele la culesul de nectar și polen.
Frasinul – înflorește în aprilie. Este cercetat pentru polen, propolis și sucurile dulci secretate de coajă (Dezmirean, D.S., Mărghitaș, L.A., 2007).
Gledicia (gladita, platica) – poate ține loc de gard. Produce nectar (100-200 la ha) și nectar 8-10 zile (mai-iunie).
Gutuiul (alamioara) – dă o producție de 10 kg miere la ha și polen din abundență.
Hurmuzul – carmazul dă foarte mult polen (în iulie-septembrie) iar nectarul are aproape cel mai mare conținut de zahăroză.
Iarba neagra (negrușorul ) – este un mic arbust care pe la noi se găsețte mai ales în [NUME_REDACTAT]. Înflorește în a doua parte a verii, culesul fiind capricios. Mierea nu este prea indicâtă pentru iernarea albinelor.
Iasomia – jasminul – arbust ce înflorește în iunie și e foarte cercetat de albine.
Iedera – iedera zânelor – dă o miere consistentă de culoare deschisă (august-octombrie).
Ienupăr – anoperi, cetina, finior, ialovat, turtel – arbore cu multe fitoncide (în special soiul cetina de negi), înflorește în aprilie-mai și dă o miere ce se menține mult timp fluidă.
Iovul – loza, rachita moale, rachita puturoasa – arbore ce crește în regiunile de deal și de munte și înflorește în martie cu un extraordinar conținut de polen și nectar. Mierea are o culoare aurie și este foarte aromată.
Isopul – mic arbust din familia Labiatae oferă polen și nectar (80-120 kg la ha) mierea de isop fiind de culoare cenușie deschis cu gust plăcut și aromă aleasă. Înflorește din iunie până în septembrie (Dezmirean, D.S., Mărghitaș, L.A., 2007).
Lămăioara – cimbru de grădină – arbust mult cercetat pentru florile puternic parfumate. Din tulpina și frunze se extrage tymolul, folosit în combaterea păduchilor albinelor.
Lămăița – arbust ce crește în țările calde (America de Sud, Crimeea) – atinge 2 m și are frunzele parfumate ca cele de la lămăi, la noi se găsește prin parcuri și grădini, este folosită în industria parfumurilor, se înmulțește prin butași puși din toamnă sub geamuri și plantați în aprilie pe brazde unde rămân 2 ani, apoi se plantează definitiv, fiind protejați împotriva crivățului.
Lemnul bobului -bobitel, drob, grozama mare – dă nectar și mai ales polen.
Lemnul căinesc – mladita, mălin negru – înflorește la începutul lui mai și dă mai mult polen și puțin nectar (20 kg la ha).
Levănțica – arbust aromatic care ajunge în cațiva ani ca o tufă cu diametrul de până la 1 m (daca este bine îngrijită) dând o producție de 500-1000 kg miere la ha dacă cultura se află la cel puțin 500 m altitudine, înflorirea durează 6 săptămâni și se cultivă prin stolonare.
Liliacul – dă polen alb și ceva nectar, dar numai în zilele calde.
Mahonia – mic arbust ce crește mai mult prin parcuri, înflorește prin martie-aprilie (20 kg miere la ha).
Măceșul – rasura, cacadar, ruja, trandafir sălbatic – este polenifer și puțin nectarifer.
Mălinul – prun sălbatic – dă nectar și polen în luna mai. Crește la munte în locurile mai umede (Dezmirean, D.S., Mărghitaș, L.A., 2007).
Mărul – este melifer (20 kg miere la ha) dar uneori se fac stropiri tocmai pe timpul înfloririi.
Merișorul – crește pe coastele muntoase, înflorește în mai și asigură un cules de durată (împreună cu afinul).
Mesteacănul – înflorește în aprilie și dă polen de o valoare alimentară excepțională (în special cel cu coaja albă).
Migdalul – bademul – pom mic ce înflorește cel dintâi în livadă și dă puțin nectar și mult polen. Este un foarte bun consolidant al pantelor abrupte.
Mielaria – răchițanul, arborele de piper – înflorește din iulie până în septembrie.
Mojdrean – frasinita, frasin de munte – este înrudit cu frăsinul și înflorește după pomii roditori (100 kg miere la ha), prin pădurile din Banat și Oltenia (pe versanții sudici).
Mosmon – martochin, nasalca, scorn nemtesc – înflorește în martie.
Nucul – este cercetat mai mult pentru polen (atunci când albinele nu gâsesc altceva mai bun). Polenul de nuc este foarte abundent în amenti și conține 21,87% albumină digestibilă și rutina 3%. Consumul acestui polen este salutar pentru oamenii suferinzi de inimă (previne infarctul cardiac și hemoragiile cerebrale).
Oțetarul – arbore din Japonia ce înflorește după salcăm, mierea de otetar fiind parfumată și de culoare alb-deschis, bătând puțin în verzui.
Paulownia – sursa ieftina de miere a chinezilor, este un arbore melifer folosit și ca specie intensivă de producere a lemnului (Dezmirean, D.S., Mărghitaș, L.A., 2007).
Păducelul – înflorește cu 2-3 săptămâni înaintea salcâmului, mierea trebuind recoltată repede pentru a nu cristaliza. Aceasta miere e foarte buna pentru bolnavii de inima.
Paliur – înflorește în iunie-august fiind mult cercetat de albine.
Paltinul de munte – înflorește în lunile aprilie-mai-iunie în masivele din regiunile subcarpatice (200 kg la ha).
Părul – gort, prasad – este cercetat pentru polen și nectar (16 kg la ha), timp de 10 zile.
Piersicul – dă o producție de miere variabilă 3-15 kg la ha), în funcție de condițiile pedoclimatice.
Pinul – chifar, luciu, zetin – este un arbore care dă mult polen de calitate inferioară și uneori miere de mană. În anii excepționali, la prisăcile aduse la pădurile de pini s-au obținut câte 95 kg miere de fiecare stup.
Plopul alb și negru – dă mult polen roșiâtic, cu multe substanțe proteice. În timpul verii frunzele secretă miere de mană. Mugurii plopului sunt căutați de albine pentru propolis.
Porumbar – cotobei, maracine, spin, tarn – este un arbust pitic bun melifer, foarte spinos cu flori imaculate ce apăr o dată cu frunzele (25 kg miere la ha) la începutul lui aprilie.
Prunul – oferă albinelor un cules abundent (familiile puternice adunând chiar 10 kg de miere, la o producție de 15 kg la ha). Polenul de prun este bogat în albumine digestibile.
Răchițica – măslin sălbatic, sălcioara – înflorește în mai-iunie, timp de 15 zile, florile fiind căutate mai mult pentru polen.
Salba moale – voiniceru – crește prin păduri muntoase și în poieni, înflorește în mai-iunie, fiind cercetat pentru nectar (Dezmirean, D.S., Mărghitaș, L.A., 2007).
Salcia – răchita albă, salcia alburie – este un arbore ce se prezintă sub felurite aspecte, în funcție de specia respectivă (peste 160 de specii), la noi fiind răspândite 47 de specii. Toate speciile de salcie sunt dioice, cu flori mascule pe unii arbori și femele pe alții. Stuparii care nu au salcie în jurul stupinei trebuie să o planteze. Pe la sfărșitul lui iulie începutul lui august, uneori, salcia produce mană (hrana ce compromite iernarea în bune condiții).
Salcâmul alb – salcâm, bagrin, acaț, magrin, malin, dafin – este un arbore originar din S.U.A., adus în secolul al XVIII-lea în partea de sud a țării (80.000 ha în masiv), totalizând 100.000 ha împreună cu exemplarele răzlețe și solitare. Plantațiile răzlețe din sate au mare importanță apicolă pentru practicarea stupăritului staționar. Data înfloririi este în funcție de mersul vremii (la 5 săptămâni de la pornirea în creștere a primilor muguri). Când bobocul atinge 3 cm lungime, se consideră că înflorirea începe dupa 2 săptămâni (în funcție și de mersul vremii). Floarea ține 8-10 zile la pomii solitari și cu 2-3 zile mai mult în masiv. În funcție de umiditate și după nopțile cu temperatură de +14 grade Celsius secreția de nectar începe să devină apreciabilă, iar după nopțile cu +18 grade Celsius secreția nectarului e foarte bună. Arborii solitari produc mai mult nectar, fiind expuși mai bine razelor solare. La fel și cei plantați pe soluri ușoare, cu pănza freatică la suprafață, și cei aflați in apropierea râurilor sau lacurilor (1100-1700 kg la ha). Plantațiile aflate pe soluri grele, argiloase sunt slab productive (neatingând nici a treia parte din capăcitatea productivă). Evoluția culesului: în primele zile este modest, urcă până la 10-12 kg pe zi și scade iar, în ultimele 2 zile scăzând brusc la 2 kg, 1 kg, 0 kg.
Salcâmul galben – înflorește la șfârșitul lunii mai secretând cantități mari de nectar (chiar și atunci când ploua). La noi acest salcâm nu prea este răspândit – crește doar prin parcuri, ca arbori ornamentali (Dezmirean, D.S., Mărghitaș, L.A., 2007).
Salcâmul pitic – salcâm de baltă, este un arbust melifer (50 kg la ha), dar mai ales polenifer. Crește prin zonele inundabile ale Dunarii și pe prundurile văilor mari, înflorind la șfârșitul lui mai timp de 2 săptămâni.
Sânger – sângerel, lemn pucios – înflorește in mai-iunie si este melifer.
Scorus – înflorește in mai-iunie (25-40 kg la ha).
Smardar – bujor de munte, trandafiraș de munte, iederă cu flori – crește prin munții Bucegi (august).
Sofora – înflorește în a doua jumătate a lunii iulie, timp de 3 săptămâni (300 kg la ha). Polenul de sofora conține cantitatea cea mai mare de rutină dintre toate florile cunoscute (în proporție de 25%) fiind indicât să fie colectat si păstrat.
Stejarul – cu toate speciile sale ca tufanul si gorunul – înflorește cu câteva zile inaintea salcâmului si dă un polen foarte abundent (uneori si miere de mană – primavara sau toamna).
Teiul – are mai multe varietăți ce înfloresc eșalonat: teiul cu frunza mare, pucios (pădureț), alb argintiu, teiul roșu. Secreția de nectar începe la minim 16 grade Celsius, crește vizibil după 20 grade Celsius, încetând complet la 32 grade Celsius, când floarea se deshidratează și cade. Nectarul începe să fie secretat numai când în atmosferă se găsește o umiditate minimă de 51-60% si variază între 800-1200 kg la ha, in funcție de specie. Teiul e foarte sensibil la negurile de dimineață urmate de soare cald (opărirea sau manarea florii). Sunt ani in care, deși precipitațiile sunt șie, teiul nu dă nectar sau dă foarte puțin (atunci când mugurii florali au fost atacați in primavară de geruri târzii, după ce arborii și-au început vegetația). Culesurile de la tei nu sunt sigure și in unii ani eterurile volatile emanate,în special în primele zile de la înflorire (teobromina), depopuleaza stupii. Atunci cand, pe timpul infloritului temperatura e caniculara, teiului ii cade floarea, iar cand apăr ploi interminabile, grindina sau atac de omizi, culesul e compromis. Pentru vetrele de stupina se recomanda o incarcâtura de 6-10 stupi la ha. Se cauta poiene la marginea padurii, la umbra, soarele incalzind stupii dimineata devreme si spre seara. Albinele trebuie sa faca o buna orientare fiind nevoite sa zboare in paralel cu solul spre sursa de cules si nu vertical prin hatisuri care sa le oblige la eforturi suplimentare. Inaintea deschiderii stupilor se vor amplasa 2-3 adapătoare cu apă evitandu-se astfel pierderea de albina care va pleca sa aduca apă fara a face o recunoastere adecvata, intrand apoi in prima stupina pe care o gasesc in cale.
Trandafirul de luna – este specia cea mai melifera din familia trandafirilor. Mierea de trandafir nu trebuie consumata decât in cantități mici, altfel da tulburari intestinale.
Tuia uriasa – e un conifer din familia Pinaceae, care da foarte mari cantități de polen, care, spre deosebire de alte conifere, este de calitate foarte buna.
Tulichina – cleita, chiperul lupului, liliac de pădure – este un arbust cu fructe veninoase care se claseaza insa printre cei mai productivi arbusti meliferi (martie-aprilie) culesul durand 10 zile, in regiunea muntoasa si submuntoasa – pe locuri umede si despadurite.
Verigariu – parul ciutei, patachina, salba moale, spinul cerbului – înflorește prelung (mai-iulie) oferind nectar si polen. Crește prin paduri si tufisuri (Dezmirean, D.S., Mărghitaș, L.A., 2007).
Visin – pom fructifer ce da ceva nectar 7-10 zile (14-74 kg la ha).
Vita de Canada – iedera cu 4 foi, jie salbatica – arbust agatâtor ce se prinde de ziduri cu ajutorul unor ventuze – înflorește spre toamna. Vita de vie -atrage albinele mai ales pentru polen iar toamna ofera si un cules, dar trebuie extrasa intrucât peste iarna provoaca diaree.
Zadul – larita, larice, zada, cris – e o planta monica (cu florile mascule si femele pe aceeasi tulpina), produce mult polen care nu are o valoare alimentara prea mare pentru albine. Mierea de zada nu este buna pentru iernare si cristalizeaza repede.
Zamosita – este cercetata pentru polen si nectar. Este folosita la formarea gardurilor vii
Zmeura – zmeurul, rug de munte, zmeurar – este un arbust din familia Rosaceae, cu tulpini inalte de 1-2 m care se arcuiesc la varf. Are nectar abundent (50-100 kg la ha) pe orice vreme putand fi cules ori de câte ori sunt conditii favorabile de zbor. Durata culesului este de 15 zile (dupa salcâm) etc.
3.2.3. Miere din flori de câmp și deal
Mierea din flori de deal este considerată o miere "completă", fiind recomandată cel mai des pentru diferitele afecțiuni. Mierea din flori de deal rezultă din nectarul florilor mai multor plante, niciuna nefiind predominantă.
Conținutul mierii din flori de deal
Mierea din flori de deal datorită compoziției (zahăruri simple, glucoză și fructoză), este direct asimilabilă. Conține în cantități mici, vitaminele grupului B și vitamina C. De asemenea, mierea din flori de deal conține enzime: invertaza, amilaza, câtalaza, acizi organici: lactic, gluconic, saruri minerale: fier, potasiu, calciu, fosfor (Dezmirean, D.S., Mărghitaș, L.A., 2007).
Proprietățile mierii din flori de deal
culoarea galben-aurie, galben-portocalie
miros-gust: placut, dulce
consistența: uniforma; fluida, vâscoasă sau cristalizată
Indicații terapeutice
Mierea din flori de deal este indicâtă în următoarele scopuri :
acțiune diuretică, cicâtrizantă, arsuri
acționeză și ca un agent antibacterian și luptă împotriva fungilor.
adjuvant în afecțiuni hepato-biliare
atenuează crizele de astm
afecțiuni gastro-intestinale
anemii, hepatite
3.2.4. Miere de pădure
Calitățile mierii de pădure
Este considerată o miere "completă", fiind recomandată cel mai des pentru diferite afecțiuni. Datorită compoziției (zahăruri simple, glucoză și fructoză), este direct asimilabilă. În ea predomină sărurile minerale. Are acțiune nutritivă și valoare energetică (Dezmirean, D.S., Mărghitaș, L.A., 2007).
Conținutul mierii de pădure
Mierea de pădure conține, in cantități mici, vitaminele grupului B si vitamina C. De asemenea, mierea de pădure conține enzime: invertaza, amilaza, câtalaza, acizi organici: lactic, gluconic, saruri minerale: fier, potasiu,calciu,fosfor, magneziu, seleniu.
Proprietatile mierii de pădure
culoare galbena-bruna, bruna-deschis
miros-gust: aroma specifica, placut, dulce
consistența: uniforma; fluida sau vascoasa
Indicâtii terapeutice
Mierea de pădure este recomandată în următoarele scopuri
acțiune diuretica, cicâtrizanta, arsuri, ulceratii
adjuvant in actiuni hepato-biliare
atenueaza crizele de astm
afecțiuni gastro intestinale
anemii, hepatite (imbunatâteste activitatea inimii, ficâtului, crește procentul de hemoglobina din sange)
3.2.5. Mierea de molid și brad
Mierea de molid are culoare verde închis iar cea de brad – galbenă aurie. Ambele conțin 25,68% melezitoză (datorită urmelor de rășină conținute). Este mult căutată de bolnavii de plămâni și conține un puternic bactericid, inhibina, produs al unei enzime. Enzima producătoare a inhibinei este o glucozooxidază care în prezența aerului produce din fructoză hidrogen-hiperoxid. Inhibina este cunoscută în medicină pentru efectul ei sterilizator. Când timpul este călduros mierea de brad se extrage cu ușurință. Pe timpul iernii această miere cristalizează în faguri și de aceea nu trebuie lăsată peste iarnă (lasă și multe reziduuri) (Dezmirean, D.S., Mărghitaș, L.A., 2007).
3.3. Mierea extraflorală
Provine din nectarul secretat de alte părți ale unor plante (cum ar fi porumbul, secara, măzărichea) sau arbori (măr, prun, nuc, tei, plop, stejar, arțar, frasin, mesteacăn etc.), unde se află glande nectarifere asemănătoare cu cele in interiorul florilor. În nopțile răcoroase ce urmează unor zile călduroase, spre dimineață, apăre această secreție extraflorală, pe frunzele anumitor arbori, iar albinele se grăbesc să o adune și s-o prelucreze în miere căci, odată cu apăriția soarelui și încălzirea atmosferei, partea apoasă din această exudație dulce se evaporează, iar albinele nu o mai pot lua.
Mierea extraflorală are o greutate specifică mai mare ca mierea obișnuită, iar culoarea sa este puțin mai închisă, conținând zahăruri valoroase ca fructoza și glucoza dar și unele zahăruri inferioare ca dextrina, melezitoza, precum și săruri minerale în proporții ceva mai mari ca la mierea florală.
3.4. Mierea toxică
Mierea toxică este produsă ca rezultat al hrănirii albinelor de pe anumite specii de plante, plante ce secretă un nectar cu proprietăți toxice.
Albinele și mierea toxică în istorie și pe glob.
Albinele au fost folosite în războaie, sunt date despre folosirea lor de pe vremea romanilor. Aceștia au încărcât în câtapulte și au tras în inamici cu stupi (Dezmirean, D.S., Mărghitaș, L.A., 2007).
Alte înregistrări datează din [NUME_REDACTAT], când diferite armate au aruncât cu stupi de albine în atacâtori – în special de pe zidurile castelelor.
De asemenea s-au folosit în [NUME_REDACTAT] Mondial și în Războiul din Vietnam. Cât despre mierea toxică, aceasta are o istorie îndelungată.
Primele referințe se întâlnesc în scrierile lui [NUME_REDACTAT] (aprox. 400 î.Hr.), care a descris efectul consumării de către soldați a mierii toxice. Incidentul a avut loc pe teritoriul actual al Turciei, lângă Trebizonde. Soldații se întorceau în Grecia, în Cypru dintr-o campanie în [NUME_REDACTAT] („Retragerea celor 10.000”), când au întâlnit stupi, de la care, firește, le-au furat mierea. Xenophon a descris că soldații care au consumat mierea și-au pierdut simțurile, s-au purtat ca niște persoane bete și au prezentat vomă.
O referință ulterioară a indicât că mierea din acea regiune a fost folosită, de asemenea, împotriva armatei romane, în timpul lui Pompei. Heptakometes a lăsat vase cu miere de-a lungul drumului ca și “tribut” pentru armata care înainta în teritoriu. Soldații care au mâncât mierea și-au pierdut simțurile și au fost înfrânți cu ușurință de Heptakometes. Sursa acestei mieri toxice, în [NUME_REDACTAT], este Rhondodendron ponticum sau Rhondodendron luteum.
Rhododendron ponticum Rhododendron luteum
[NUME_REDACTAT] Unite prezența mierii toxice a fost semnalată pentru prima dată în Philadelphia, în 1790, când un copil a murit din cauză că a mâncât miere. De asemenea sunt relatări de cazuri din timpul [NUME_REDACTAT] și relatări între anii 1940 și 1960. [NUME_REDACTAT] un apicultor a devenit grav bolnav după ce a consumat miere din stupii săi. A stat 6 zile în spitalul local. În mierea prelevată s-a descoperit două graianotoxine (eng. grayanotoxins – toxine care atacă sistemul nervos, ducând la o depolarizare prelungită a nervului) într-un nivel suficient de mare pentru a cauza probleme medicale foarte serioase. Pe baza perioadei din an, a regiunii de unde s-a produs mierea și toxinele găsite, sursa mierii toxice pare a fi Kalmia latifolia (Mountain laurel – Laurul de munte). Acest tip de miere toxică nu este frecvent întâlnit, se pare să fie produs/raportat la 20-30 de ani.
Kalmia latifolia L
O altă glucoză toxică este ericolina (eng. ericolin) este conținută de Ledum palustre L, mierea obținută ca urmare a culesului de nectar la această plantă fiind, de asemenea, toxică pentru oameni.
Atât L.palustre și L.hypoleucum Kam, sunt folosite ca și inebriante șamanice de triburile tunguste din Siberia. Solanaceae este o familie de plante cunoscute atât ca inebriante șamanice cât și producătoare de miere toxică.
Ledum palustre
Ceaiul din Rhododendron groenlandicum are, potrivit indienilor Kwakitutl, proprietăți narcotice (Turner și Bell 1973), planta având conținut de ericolină și grayanotoxine.
Otrăviri cu miere, în Ungaria, au fost cauzate de cules la [NUME_REDACTAT] L. ori Fatura metel L., în amblele mieri fiind găsiți alcaloizi (scopolomină – eng.scopolomine și hiosciamină – eng. Hyoscyamine , Hazslinszky 1956).
[NUME_REDACTAT] L.
Simptome de otrăvire în Polonia au fost de la Datura inoxia, în miere găsindu-se scopolamină (eng. scopolamine).
Datura inoxia.
[NUME_REDACTAT] Carolina (S.U.A) otrăviri au avut loc din cauza alcaloidului gelsemină (eng. gelsemine), regăsit în nectarul de la Iasomia galbenă (eng. Yellow jassamine), Gelsemium sempervirens (L.) Aiton. Simptomele au inclus amețeală, dezechilibru.
Gelsemium sempervirens.
[NUME_REDACTAT] mierea inebriantă luată de la albina fără ac Trigona recurva este numită feiticeira ('vrăjitoarea') sau vamo-nos-embora (hai să mergem!') în aluzie la clătinare, la condiția de jumătate de beție în care se cade după ce se consumă această miere (Ihering 1903(4)). Mierea albinei fără ac argentiniană (Melipona sp.), Mombuca, are efecte inebriante, datorită faptului că albinele culeg nectar din flori cu proprietăți narcotice .
Mierile toxice oreceroch și overecepes se întâlnesc în Chiquitos, Bolivia; de asemenea o miere delicioasă, omocayoch se spune că are proprietăți inebriante asemenea lichiorului.
O miere paraguiană a fost caracterizată “atât de intoxicantă cât aqua vita”.
Deci sunt cel puțin trei câtegorii de phytotoxine psihoactive ce pot fi regăsite în mierile toxice– alcaloizii indol și tropan și glucozele și, de asemenea, în nectarul din care sunt făcute. Canabinoide psihoactive sunt în polenul de marijuana, [NUME_REDACTAT] L.
Cannabis sativa
Toxinele din polen pot fi izolate de albine în miere, cum sunt toxinele din nectar ori din mană. Nectarul de canabis conține, de asemenea, canabinoide, ceea ce confirmă convingerile crescătorilor de marijuana, că mierea de marijuana este psihotropică.
Sunt un număr de alte plante care produc nectar ce conține toxine variate. Câteva din dintre acestea sunt : Rugina (eng. Tansy ragwort) – Senecio jacobaea și
Senecio jacobaea
Măselarița (eng. Egyptian henbane) – Hyoscyamus niger.
Tradiția spune că faimosul Oracol din Delphi a fost revelat de un roi de albine. Câțiva cercetători susțin că revelațiile, previziunile lui Pythia, preoteasa templului lui Apollo din Delphi au fost stimulate prin inhalarea vaporilor vizionari de Măselariță (Hyoscyamus niger L.), ce ieșeau dintr-o crăpătură în pământ din care ieșea abur, în care planta a fost aruncâtă și deasupra căreia preoteasa era suspendată.
Hyoscyamus niger
Mierea toxică, produsă din anumite plante, are proprietăți psihoactive. Vechii maiași pre-columbieni Yucâtecan, produceau, în mod intenționat, o miere psihoactivă din Turbin corymbosa si Rivea corymbosa, o plantă cu proprietăți inebriante, miere ce o foloseau în ritualul balché.
Turbin corymbosa Rivea corymbosa
Pot avea un nectar toxic chiar și unele plante de grădină, cum ar fi Rhododendrons și florile migdalilor, de asemenea. Albinele sunt răspunzătoare de polenizarea a cel puțin o treime din plantele de cultură de pe Pământ.
Dar sunt albinele capăbile să determine dacă un nectar conține toxine sau nu? Acesta le afectează abilitatea de a poleniza plantele?
3.4.1. Simptomele otrăvirii cu mierea toxică
Simptomele includ voma, delir, pierderea echilibrului, excitabilitate ridicâtă, stupoare, comă și convulsii violente. Aceste toxine din miere pot fi letale, ori îmbolnăvesc persoana respectivă foarte tare. Este în mod general acceptat că chiar o linguriță (aproximativ 10ml) de miere toxică poate avea un efect sever asupra sistemului nervos uman.
3.4.2. Diminuarea riscului de producere a mierii toxice
Este în interesul apicultorilor pentru a lua toate măsurile pentru înlăturarea mierii din stupi în zonele de risc în așa fel încât să se prevină orice otrăviri a oamenilor, să se evite publicitatea negativă și posibilele plângeri de tragere la răspundere.
În toate regiunile unde tutu sau alte plante cu nectar toxic și puricii de plante sunt în număr mare, apicultorii trebuie să minimălizeze posibilitatea de a se stoca miere de mană toxică în stupi. Albinele culeg pe o rază de 3-5 km de stupină, în special în anii secetoși, iar mana toxică poate fi prezentă în regiunile respective chiar dacă nu e observată în imediata vecinătate a stupinei.
Plantele trebuie monitorizate pentru a observa prezența puricilor pe ele. Mana poate fi observată foarte ușor pe frunze și staminele plantelor, apărând ca picături foarte mici și lipicioase.
Când numărul puricilor de plante este mare, pot fi remarcați pe mană, ca un mucegai negru.
Ca o soluție alternativă, stupii pot fi înlăturați din zonele din care se colectează mană toxică. Dacă mierea produsă în perioadele de risc trebuie stocâtă și folosită pentru hrănirea albinelor mai târziu, în sezon, ramele cu miere suspectă trebuie marcâte cu grijă astfel încât să nu fie extrase din greșeală.
Apicultorii trebuie să considere extragerea celei mai mari părți din mierea aflată în cuibul cu puiet înainte de perioada de risc, lăsând doar 3-4 rame cu miere, în așa fel încât mierea strânsă în timpul perioadei de risc să fie stocâtă în totalitate în cuib, pentru hrana albinelor. Această miere din cuibul cu puiet poate fi stocâtă pentru hrănirea ulterioară a albinelor ori folosită pentru a forma nuclee și colonii noi, pentru sporirea numărului de stupi sau în operațiunile de înlocuire a mătcilor vârstnice.
CAPITOLUL IV
ANALIZA MIERII DE ALBINE PENTRU A EVIDENȚIA POTENȚIALUL BIOLOGIC ACTIV
4.1. Autentificarea mierii de albine
[NUME_REDACTAT] Alimentarius și cele ale [NUME_REDACTAT] sunt foarte similare. Standardul pentru mierea de albine din [NUME_REDACTAT] este mai detailat, conținând referiri la factorii de calitate, cum sunt metalele grele, pesticidele și falsificările.
Definiția mierii în ambele standarde este la fel:
“Mierea de albine este o substanță naturală dulce, produsă de albine din nectarul plantelor, din secrețiile de pe părțile vii ale plantelor sau excrețiile unor insecte, de pe unele părți ale plantelor, care sunt colectate, transformate prin combinație cu substanțe specifice proprii albinei, depozitată, deshidratâtă și lăsată în faguri pentru maturare".
O problemă majoră a controlului alimentului este aceea de a asigura că mierea este autentică după cerințele legislative.
Autenticitatea mierii are două aspecte diferite:
autenticitatea cu privire la producția de miere
autenticitatea cu privire la descriere: originea geografică și botanică, miere “naturală”, “organică”, “crudă” și “neîncălzită”.
Conform standardului [NUME_REDACTAT], compoziția principală și factorii de calitate sunt:
Mierea de albine vândută ca atare nu va avea adăugat nici un alt ingredient alimentar, inclusiv aditivi alimentari și nici o altă adăugare, decât mierea . Nu va avea în compoziție nici o materie străină, gust sau aromă absorbite din materii străine în timpul procesării și depozitării. Mierea nu trebuie să înceapă să fermenteze sau să prezinte efervescență. Nici un constituent particular, granule de polen nu va fi în depărtat din miere, exceptând situația în care acest lucru este inevitabil la îndepărtarea materiilor străine organice sau anorganice.
Mierea de albine nu va fi încălzită sau procesată la un așa nivel încât compoziția esențială să fie schimbată și/sau calitatea ei pusă în primejdie.
[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Europene în Anexa II, aceeași compoziție esențială și factori de calitate sunt menționați, dar textul este formulat diferit.
Astfel, conform cu ambele standarde, mierea trebuie să fie autentică.
Criteriile noi de compoziție din ambele standarde sunt sumarizate în tabelul urmator :
Autentificarea mierii de albine este foarte important sa se faca de persoane specializate in acest domeniu pentru ca in compozitie sa nu avem nici o materie străină, gust sau aromă absorbită din materii străine în timpul procesării și depozitării ca pe langa scop alimentar să poata fi folosită și
în scop terapeutic.
Tabelul 4.1
Standardul la miere din [NUME_REDACTAT] și Directiva pentru Miere a [NUME_REDACTAT]: criterii noi de calitate (Bogdanov S. și Martin P., 2002)
Comparativ cu standardele anterioare, există câteva schimbări.
Mierea are în compoziția ei în primul rând glucide și apă. Compoziția medie este de 79,5% glucide și 17,2% apă. Noua limită maximă pentru conținutul de apă este fixată la 20%, față de 21% cât era în vechiul standard. Conținutul de apă în miere poate varia în funcție de originea botanică sau geografică a acesteia. Astfel mierea monofloră are un conținut mai ridicât de apă decât mierea polifloră sau de mană. Conținutul mediu de apă la mierea de albine este de 17,5%.
Glucidele majoritare sunt fructoza (~ 38,5%) și glucoza (~31%). Acestea sunt monoglucide alcătuite din șase atomi de carbon ce sunt ușor absorbite de corpul uman.
Diglucidele sunt reprezentate de :
maltoză (~7%), un dizahărid format din două molecule de glucoză;
sucroza (zahăroza) , diglucid format dintr-o moleculă de glucoză și una de fructoză;
izomaltoză, trehaloză, turanoză, maltuloză, kojibioză ș.a.
Triglucidele prezente în cantități mici în miere sunt reprezentate de erloză, melezitoză, rafinoză, panoză, theanderoză, melibioză, în funcție de tipul de miere, formate din ruperea incompletă a glucidelor superioare prezente în nectar și mană. (Bogdanov 2002.)
Mierea conține de asemenea :
acizi organici (~0,55%) :
(acid acetic, butiric, succinic, malic, lactic, citric, gluconic, piroglutamic, oxalic, glutamic, glucuronic, formic, capric, caproic și valeric);
proteine și aminoacizi (~0,25%)
(dintre care cel mai important este prolina),
cantitate mică de elemente minerale (~0,17%)
(calciu, fier, zinc, potasiu, fosfor, magneziu, seleniu, crom și mangan),
enzime
invertaza, ce convertește sucroza la glucoză și fructoza;
amilaza, ce rupe amidonul în unități mai mici;
glucoz-oxidaza, ce convertește glucoza la gluconolactone;
câtalaza, ce rupe peroxidul format de glucoz-oxidază la apă și oxigen;
fosfataza, ce înlocuiește fosforul anorganic din fosfații organici,)și
serie de alți compuși minoritari, (~ 2,2%) ce include : pigmenți, arome, flavonoide și acizi fenolici, coloizi, factori antibiotici, și vitamine.
4.2. Autentificarea hidroximetilfurfuralul-ui
Hidroximetilfurfural-ul (5-hydroxymethyl-2 furaldehid), denumit HMF, format din ruperea zahărurilor simple la pH sub 5, se întâlnește în mod natural în miere în cantități mici, în special în mierea provenită din zonele cu climă caldă. În primele luni de la extracția din faguri, conținutul de HMF se situează în jurul valorii de 0,2 mg la miere, iar după 1-2 ani de păsatrare la temperatură moderată, poate atinge valori de până la 1,5 mg la . (Mărghitaș L., 2002)
Alta unitate de masura a HMF. Există schimbări în limitele hidroximetilfurfuralului (HMF) limita de maxim HMF este 40 mg/kg și 8 unități diastazice sunt valabile după procesare și amestecare, în timp ce vechiul standard avea limite de 80 mg/kg HMF și 3 unități diastazice. În ambele standarde este remarcât că limitele HMF și diastazei sunt valabile după procesarea și amestecarea mierii. Acest lucru poate fi interpretat prin aceea că acești doi factori de calitate nu sunt valabili pe toată durata de păstrare a mierii, în special în timpul depozitării la temperaturi ridicâte.
Hidroximetilfurfuralul este un compus ce rezultă din descompunerea fructozei (la cald sau în mediu acid), ca urmare a condițiilor necorespunzătoare de păstrare sau în urma falsificării mierii.
Determinarea hidroximetilfurfuralul (HMF) se poate face prin metoda spectrometrie de absorbție moleculară, spectrofotometrie.
4.3. Autentificarea alterăiri mierii (fermentația)
Fermentația mierii se datorează prezenței drojdiilor osmofilice. Acest proces nu are loc în mierea cu un conținut de carbohidrați mai mare de 83% și un conținut de apă mai mic de 17,1%, este depozitată la o temperatură mai mică de 11oC sau care a fost tratâtă termic. Mierea extrasă, tratâtă și depozitată corespunzător nu ar trebuie să fermenteze.
Mierea care absoarbe o cantitate mare de apǎ, peste limita permisa este supusǎ proceselor de fermentație, respectiv de degradare, alterare (Dezmirean, 2003).
Fermentația spontana este principala si aproape singura forma de alterare a mierii. Fermentarea este de doua feluri acida sau alcoolica care se datoreaza actiunii unor drojdii(levuri) la care se pot asocia si bacterii capăbile sa fermenteze zahărurile.
Numarul levurilor izolate din miere fermentata este destul de mare, ele putand proveni din nectar, mana ori polen, ca si depetoate suprafetele cu care mierea vine in contact. Starea igenica a mierii influenteaza in mod direct incarcâtura produsului cu germeni de fermentație.
Drojdile din miere sunt osmofile, caracter ce le permite dezvoltarea in medii foarte bogate in zahăr. Cu toate acestea cantitatea de apă din miere constituie totusi un prag de dezvoltate pentru levuri. Nivelul de umiditate, sub care drojdiile nu se mai pot dezvolta este de 17%. De acea, mierea recoltata, prelucrata, ambalata si păstrata in conditii igenicecu umiditate in limitele 17-19% are o rezistenta mare fata de procesul de fermentație.
Mierea care conține mai multa glucoza, este mai higroscopica si este mai predispusa la fermentație, fata de mierea mai bogata in fructoza. Aceasta particularitate explica si de ce mierea cristalizata este mai predispusa la fermentație.
Fermentația, in funcție de microflora care o provoaca si de rezultatele procesului, este de doua feluri : alcoolica (alterare timpurie sau initiala) si acetica (secundara sau tarzie).
4.3.1. Fermentația alcoolică.
Este procesul de alterare cel mai comun și care se finalizează prin formarea in miere de alcool etilic si CO2 potrivit ecuatiei :
C6H12O6 2CH3-CH2-OH+2CO2
În faza incipientă, când cantitatea de CO2 este redusă, mierea are la suprafața o spuma ușoară ce se poate confunda cu spuma produsă la manipularea obișnuită a mierii. In plin proces de fermentație, mierea capăta aspect de dospit, isi mareste volumul si tinde sa deverseze din vasele in care este depozitata.
Treptat, concentratia crescuta de alcool inhiba microflora de fermentație, care trece intr-o faza de rezistenta, iar mierea prin eliminarea CO2 revine la volumul inițial. Organoleptic mierea rămane fluida-apoasa, mai ales in straturile superficiale ale produsului. Mirosul si gustul sunt pronuntat alcoolice, miros de borhot.La examenul fizico-chimic se constata :
conținut in apă de peste 20%,
conținut in zahăr mai scazut,
indicele diastazic foarte mare (pana la 50%),
activitatea câtalazica foarte crescuta.
Dupa opinia lui N.Popescu si S. Meica, aciditatea produsului nu se modifica, ceea ce crește in mod semnificâtiv este insa conținutul in alcool si care reflecta in mod fidel gradul de alterare.
4.3.2. Fermentația acetică.
Acest tip de alterare se intalneste in practica mult mai rar, din cauza ca fermentația acetica este mai lenta si precedata intodeauna de fermentația alcoolica. Recomandarea este ca mierea depistata in faza de fermentație alcoolica sa fie valorificâta rapid si sa nu se mai astepte apăritia fermentației acide. Mai mult, microorganizmele responsabile de fermentația acetica nu se dezvolta corespunzator, decât atunci cand conținutul in apă depaseste 25%.
Mecanizmul fermentației acetice consta in transformarea alcoolului prin oxidare in acid acetic, conform relatiei :
O2
CH3-CH2-OH CH3-COOH+H2O
Necesitând oxigen, fermejntatia acetica debuteaza incet si treptat din straturile superficiale spre profunzime. Mierea nu-si modifica volumul dar consistența devine foarte apoasa. Mirosul si gustul sunt insa pronuntat modificâte, apăre mirosul si gustul de otet amestecât cu cel de alcool.
La examanul fizico-chimic se constata :
conținut mare de apă 25-30%,
zahăr total redus,
indice diastazic foarte mare,
aciditatea depaseste cu mult valoarea de 5ml NaOH sol. 1N la 100g.
Atât in fermentația alcoolica cât si in fermentația acida (acetica) mierea se exclude din consum si se valorifica in industria bauturilor alcoolice sau otetului.
4.4. Autentificarea mierii caramelizată
Este un defect care rezultă în urma recondiționării prin încalzire la temperaturi ridicate. Defectul se percepe atât la culoare, cât și la gust, prin inactivarea enzimelor și formarea de hidroximetilfurfural. Astfel de miere se valorifică la o calitate inferioară, corespunzătoare gradului de depreciere.
Se realizează prin degradarea partiala a fructozei prin acțiunea unori factori, cum este incalzirea peste o anumita limita, dar si surse exogene prin falsificare sau substituire.
Daca mierea se pastreaza la temperatura constanta, sub 200C cantitatea de fructoza ce se degradeaza in H.M.F. crește la valoarea de 1-1,2 mg/100g (N. Popescu, S. Meica 1997).
Daca mierea se lichefiazaprin incalzirea in baie de apă pana la fierbere sau pe foc direct conținutul in H.M.F.crește foarte mult (pana la 10 mg/100g).
Invertirea chimică a siropului de zahăr si falsieicarea cu aceasta miere determina creșterea H.M.F, pana la 100mg/100g.
Principalul grup de antioxidanți în miere sunt flavonoidele, pinocembrina, fiind unic în miere și propolis. Acidul ascorbic, câtalaza și seleniul sunt de asemenea antioxidanți. La modul general vorbind, cu cât mierea este mai închisă la culoare , cu atât are mai multe proprietăți antioxidante.
– În unele circumstanțe, ambele standarde vor permite filtrarea fină a mierii,
îndepărtarea polenului, atât timp cât mierea este descrisă ca “filtrată”.
Îndepărtarea polenului va face determinarea originii botanice și geografice a mierii mai dificilă, dacă nu imposibilă.
Criteriile de compoziție pentru miere în amble standarde sunt foarte similare. Oricum există câteva diferențe:
– [NUME_REDACTAT] Alimentarius se referă doar la mierea pentru vânzare cu amănuntul și nu se menționează special mierea industrială sau de patiserie. Acestea sunt planificâte a fi adăugate la standard
– [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] criteriile de calitate, HMF, activitatea diastazei și aciditatea mierii se vor aplica de către parteneri comerciali sau guverne, în timp ce în concordanță cu standardul [NUME_REDACTAT], acestea sunt doar pentru aplicații voluntare între partenerii de schimb
– În concordanță cu [NUME_REDACTAT] Europene, mierea este considerată un produs al Apis mellifera, albina europeană, în timp ce în [NUME_REDACTAT], mierea este definită ca un produs al tuturor albinelor.
Definiția mierii din [NUME_REDACTAT] este mai corectă, deoarece mierea oferită pe piața mondială provine de la albine diferite, cu predominanța bineînțeles de la Apis mellifera, Într-adevăr, o mare parte a mierii din Asia este produsă de albina asiatică, Apis cerrena, care are o compoziție asemănătoare cu cea produsă de Apis mellifera, dar are un conținut de apă mai ridicât, fără a fi stabilite criterii de compoziție speciale.
Metodele utilizate pentru determinarea factorilor de calitate sunt descrise numai în standardele [NUME_REDACTAT], în timp ce [NUME_REDACTAT] Europene se referă la metodele Codex, fără a le numi explicit, așa cum este de așteptat.
4.5. Autentificarea valorii nutritive a mierii de albine
Tabelul 4.2
100 de grame de miere, care furnizeaza 335 de calorii.
4.6. Autentificarea calității igienice a mierii de albine
Cercetările in domeniul microbiologiei mierii de albine sunt destul de sarace. Ca origine, microorganismele din miere provin din nectar și polen, din sălile de lucru, de pe aparatele insuficient spălate sau de la ambalaje.
Drojdiile sunt prezente in număr mic in miere și sunt reprezentate mai ales de Saccharomyces melis, care se dezvoltă in medii in care conținutul in apă este mai mare de 20-25%, și Saccharomyces rosei, capabilă să fermenteze medii cu 60% glucide. Drojdiile pot sa producă defecte de natură microbiologica la mierea ce conține mai mult de 102 celule /g miere, păstrata la temperaturi mai mari de 150 C.
Fungii filamentosi provin din contaminare cu praf, din apă de spalare a instalatiilor sau a recipientelor si, intr-o masura mai mica, de la albine. Daca ajung in miere in stare vegetativa sunt capăbili sa metabolizeze glucidele, aminoacizii si chiar polenul, fiind responsabili de diverse modificari organoleptice (gust si miros de mucegai).
Mierea cu impurități. Aceasta miere cu defecte provine din fragmentele de ceară, resturile de cadavre de albine sau alte particule inerte. Impuritățile au de regulă originea in tehnologia de obtinere si purificare a mierii. Lasănd în repaus mierea impură, corpurile străine se decantează, impuritățile organice se aduna la suprafața iar cele minerale cad la fund. Care nu pot fi vazute cu ochiul liber se descoperă prin examen microscopic. Remediul acestui defect este fie decantarea, fie filtrarea.
4.7. Determinarea compușilor de aromă și fenolici
4.7.1 Compușii de aromă (flavonoidele)
Au fost utilizate ca și markeri specifici pentru mierea monofloră. Extracția compușilor de aromă din miere cu solvenți organici pentru analize cantitățive la miere și determinări ulterioare ale spectrului compușilor de aromă ai mierii, a arătat diferențe între mierile monoflore (Molan, 1996; Singhal și col., 1997).
Cele mai importante flavonoide din mierea de albine sunt următoarele:
quercetina,
pinobancsina,
luteolina,
kaemferol,
apigenina,
pinocembrina,
crisina,
galangina.
Studii recente au relevat că analiza flavonoidelor și a altor compuși fenolici constituie o tehnică promițătoare pentru studiul originii geografice și botanice a mierii.
În lucrarea lui (Soler și col., 1995), au fost analizate prin HPLC profilul flavonoidelor la 12 tipuri de miere monofloră din Franța, pentru a evalua diferențele în tiparul flavonoidelor, ce ar putea avea legătură cu originea botanică.
Tabelul 4.3
Flavonoide din diferite probe de miere din Franța (Soler și col., 1995)
Valorile reprezintă procente din absorbanța totală a flavonoidelor la 340 nm.
EA – acid elagic;
M – miricetin;
H – hesperetin;
Q – quercetin;
L – luteolin;
P – 8-metoxikaempherol;
K – kaempherol;
A – apigenin;
I – isoramnetin
S-a remarcă că 8-metoxikaempherolul (P) a fost prezent în 100% dintre probele analizate, iar flavonoidele kaempherol, apigenin, isoramnetin, quercetin, luteolin, au fost detectate în majoritatea probelor analizate.
Pe de altă parte, unii compuși au fost detectați în doar un singur tip de miere monofloră și a putut fi considerat ca și potențial marker floral. Astfel, acidul elagic (EA)(un dimer al acidului galic) se pare că este caracteristic mierii de iarbă neagră, mircetinul (M) a mierii de iarbă neagră și flavanona hesperetin (H) a mierii de citrice. Astfel, mierea de floarea soarelui conține o cantitate considerabilă (în jur de 30%) de quercetină, în timp ce mierea crușin conține 8-metoxikaempherol ca și unic flavonoid și alți derivați ai acizilor fenolici neidentificați, ce nu au fost prezenți în restul probelor.
Pentru a evalua dacă acești posibili markeri sunt prezenți în aceeași proporție în probe diferite de miere cu aceeași origine botanică, dar cu origine geografică diferită, au fost analizate trei probe de miere de floarea soarelui produse în trei regiuni franceze diferite (Ariege, Aude și Loir-et-Cher), iar conținutul lor de flavonoide a fost analizat. Cele trei probe au prezentat un profil al flavonoidelor identic, cu diferențe minore, în cantitatea relativă a unor componente și sunt caracterizate prin importanța relativă a flavonoidului quercitină.
Quercetina a fost deasemenea prezentă în mierea de iarbă neagră, rapiță, lavandă, citrice și tei, dar în cantități relative mici, față de cantitatea din mierea de floarea soarelui.
Se poate trage concluzia că, profilul flavonoidelor detectate în diferite mieri monoflore franceze sunt similare și de aceea nu este ușor să diferențiezi toate probele de miere după profilul lor flavonoidic. Oricum, unele componente individuale se pare că sunt markeri biochimici ai originii botanice, pentru probe specifice de miere (citrice și iarbă neagră) și conținutul relativ al altor flavonoide comune, ar putea ajuta la determinarea originii florale la alte probe de miere (ex. quercetina la mierea de floarea soarelui). Aceste rezultate sunt încurajatoare, dar trebuie să se realizeze măsurători în mai multe probe monoflore, pentru a confirma ce flavonoid este important pentru caracterizarea unui tip particular de miere monofloră. Aceste rezultate sunt încurajatoare, dar trebuie să se realizeze măsurători în mai multe probe monoflore, pentru a confirma ce flavonoid este important pentru caracterizarea unui tip particular de miere monofloră.
Oricum, extracția compușilor volatili nu este potrivită pentru testările de rutină ale originii botanice, deoarece durează mult timp și sunt costisitoare.
Analizele dynamic head-space ale compușilor de aromă din miere pot fi folositoare pentru testarea de rutină a autenticității originii botanice a mierii și a fost folosită cu rezultate promițătoare.
4.7.2. [NUME_REDACTAT] sunt o altă clasă de compuși care au fost utilizați pentru dovedirea originii botanice. Recent, utilizarea acestor compuși pentru determinarea originii botanice a mierii a fost revizuită in extenso (Bulancea M., 2002). Se pare că există markeri tipici pentru unele mieri monoflore, de exemplu metil antranilatul și hesperitina pentru mierea de citrice, kempferolul pentru mierea de rosmarin, ce pot fi utilizați cu succes pentru testarea autenticității. Pe de altă parte, multe mieri monoflore nu au markeri specifici. Deasemenea, faptul că mulți compuuși fenolici derivă din propolis, care variază independent de originea nectarului din miere, se va face printr-o căutare dificila de noi markeri specifici.
4.7.3. Acizii fenolici
Autentificarea originii botanice a mierii poate fi făcută cu succes prin analiza acizilor fenolici prezenți(Bulancea M., 2002).
Au fost analizați 7 acizi fenolici înrudiți cu originea botanică a nouă mieri monoflore de Eucaliptus din Australia, împreună cu alți do i izomeri ai acidului abscisic. Un profil de acizi fenolici cuprinzând acidul galic, clorogenic, cumaric și cafeic au fost identificați în toate tipurile de miere de Eucaliptus, ceea ce ar putea servi ca și marker pentru aceste tipuri de miere.
Scopul prezentei lucrări este determinarea acizilor fenolici și acidului abscisic din mai multe mieri monoflore de Eucaliptus din Australia, pentru a utiliza acești compuși ca și markeri florali în determinarea originii lor botanice.
Tabelul 4.4
Tipurile de miere de Eucaliptus utilizate în experiment (Bulancea M., 2002).
4.8. Autentificarea sursei geografice și topologice
În controlul de rutină, originea geografică este adesea controlată prin analize de polen care cer doar instrumente mai puțin costisitoare. Analiza de polen este foarte eficientă pentru diferențierea mierilor produse în arii climatice și regiuni geografice distinct diferite. Dacă diferențele geografice sunt mai puțin pronunțate, determinarea spectrului polinic nu va duce în mod general la o dovadă a autenticității confiabilă. Metodele se bazează pe experiență și sunt de aceea subiective și nu au fost testate prin metode moderne recunoscute.
Utilizarea metodologiei computerizate este foarte promițătoare. Este posibil de a caracteriza mierea din diferite regiuni topografice de pe arii geografice relativ mici (Bulancea M., 2002).
Prin măsurarea parametrilor chimici obișnuiți și evaluarea ulterioară cu metode statistice moderne sunt pentru viitorul apropiat.
Tabel 4.5
Metode de testare a autenticității originii geografice (Bogdanov S. și Martin P., 2002)
4.9. Autentificarea sursei entomologice
Definiția prezentată în [NUME_REDACTAT] Europene descrie mierea ca fiind produsă de Apis mellifera, în timp ce după standardul Codex, mierea este produsă de toate albinele.
Apis mellifera originară inițial din Africa și Europa, a fost introdusă și de țarile exportatoare majore, cum este China, unde mierea este produsă de Apis cerana. Aceasta a creat însă două probleme ce necesită rezolvare. Este necesar să se caracterizeze mierea de la specii, altele decât Apis mellifera astfel încât mierea provenită de la aceste specii să fie acceptată în comerțul internațional ori ca nedistinctiv miere de Apis mellifera (Apis cerana, albina asiatică) sau cu limite compoziționale proprii (Apis dorsata, albina fără ac).
Într-adevăr, este planificată ca mierea de albine altele decât Apis mellifera să fie deasemenea caracterizată de un standard Codex pentru aceste tipuri de miere.
CAPITOLUL V
FALSIFICAREA PRODUSELOR APICOLE
Se poate realiza dupa cum urmează :
Falsificarea pentru corectarea gustului
Substanțe îndulcitoare zahărate
Zahăr alimentar ca atare
Zahăr invertit artificial
Glucoza industrială sau melesa
Substanțe îndulcitoare sintetice
[NUME_REDACTAT]
[NUME_REDACTAT]
Falsificare pentru corectarea consistenței mierii
[NUME_REDACTAT]
[NUME_REDACTAT] pectice
[NUME_REDACTAT] modalități de falsificare
Pentru corectarea culorii
[NUME_REDACTAT] de anilina
Pentru a bloca fermentația
Acid salicilic
Acid benzoic
Pentru a neultraliza aciditatea
Bicarbonat de sodiu
Carbonat de potasiu
Hidroxid de sodiu
Pentru corectarea sedimentului
Polen de flori recoltat manual
Polen de flori de albine (pastura)
Pentru a corecta echipamentul enzimatic
Dimalt sau alte extracte din culturi de drojdii
5.1. Falsificarea indirectă
În practică cele mai frecvente falsuri sunt următoarele :
5.1.1. Falsificarea cu sirop de zahăr
Siropul de zahăr introdus ca atare, eventual aromatizat și colorat artificial, asociat cu substanțe de îngroșare, imitp destul de bine mierea naturală, cel puțin organoleptic.
Un inconvenient al mierii falsificate este cristalizarea rapidă a zahărului, deoarece creșterea concentratiei de zahăr nu se poate realiza decât la cald. Cristalele de zahăroza sunt de culoare alba, consistența tare, asemanatoare cu zahărul tos. Gustul este mai putin dulce, zahăroza este mai putin dulce decât zahărul invertit si fructoza si glucoza din mierea naturala (Bulancea M., 2002).
Mierea falsificată în acest mod se poate identifica daca la o solutie apoasa de miere se adauga o solutie de 5-10% azotat de argint. Se formeaza in caz pozitiv un sediment alb de clorura de argint care lipseste in mierea naturala. In acesta miere falsificata cu sirop de zahăr nu avem enzime , avem o reactie chimica neutra si nu conține HMF.
b)Falsificarea cu sirop de zahăr invertit artificial
Procesul de invertire al siropului se desfășoară conform reacției :
+ H2O
C12H22O11 C6H12O6 + C6H12O6
Proporția celor doua zahăruri este egala 1:1. Dintre acizii utilizati cel mai des este HCl, dar se poate folosi si acizi organici, acidul citric sau lactic dar acestea au o capăcitate de invertire mult mai slaba.
Analiza organoleptica si fizico-chimica al mierii falsificate prin acest procedeu prezinta următoarele rezultate :
Consistența fluida a produselor chiar si in cazul substituentilor partiali;
Culoarea mierii este pronuntat portocalie bruna;
Aroma specifica a mierii lipseste iar gustul are nuanta de caramel;
Conținutul în zahăroza depaseste limitele maxime admise;
H.M.F.este in cantitate mare sau foarte mare;
Enzimele lipsesc;
Aciditatea titrabila și mai ales pH-ul se gasesc in afara valorilor normale;
Conținutul in substsnte minerale crește semnificâtiv urmare a folosirii substantelor neultralizante.
5.1.2. Mierea albinelor hrănite intensiv cu sirop de zahăr
Aceasta miere se recunoaște prin faptul ca in microstructura ei lipsesc acele elemente cu origine in nectar, polen si mana (Bulancea M., 2002).
La examenul fizico-chimic avem următoarele :
Conținutul mare in zahăroza;
Conținutul mic de zahăr invertit,
Valoare scazuta a indicelui diastazic si
Lipsa H.M.F.
5.1.3. Falsificarea cu sirop de porumb sau alt hidrolizat enzimatic de amidon
Cercetari noi in domeniul biotehnologiei enzimatice au realizat obținerea glucozei din amidon la scara industriala. Hidroliza amidonului realizandu-se enzimatic, produsul obtinut (siropul)este liber de H.M.F.
O sursa principala de amidon ieftina si de mare randament este porumbul. Din amidonul de porumb , prin procedeul de hidroliza enzimatica, se obtine siropul de porumb HECS ([NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]). Adaugarea de HFCS se poate depista numai pentr-o metoda cromatografica initiata de [NUME_REDACTAT], in 1979. Cu toate ca in zona noastra, produsul HFCS nu se produce in scara industriala, iar la mierea de export se cere certificarea ca este libera de HFCS.
5.1.4. Falsificarea utilizând glucoza industrială
Obținerea industriala a glucozei din amidon nu permite obținerea ei in stare pură, mai ramanand fractiuni de maltoza si chiar dextrine (Bulancea M., 2002).
Identificarea falsului se bazeaza pe următoarele criterii :
Mierea falsificata capăta culoare foarte deschisa deoarece siropul de glucoza este incolor sau usor galbui;
Produsul cristalizeaza repede;
Reactia pentru identificarea fructozei (Seliwanoff) negativa;
H.M.F. negativ in cazul falsificarii integrale.
5.1.5. Falsificarea cu melasă
Mierea de mana se preteaza mai bine la falsificarea cu melasa, deoarece al analiza senzorială are multe insusiri similare. Cercetari efectuate de câtre N. Popescu si S. Meica, au demonstrat ca adausuri chiar si numai de 10% melasa se pot identifica prin examen fizico-chimic, si se constata următoarele :
Zahărul invertit, sub 10%;
Zahăroza, peste 10%;
Reactiile pentru identificarea dextrinelor, intens pozitive;
Cenusa, peste 1%;
Substantele proteice, peste 1%.
5.1.6. Falsificarea cu substanțe de îngroșare
Este considerata o falsificare secundara si foloseste amidonul (faina de griu, grisul) si gelatina (Bulancea M., 2002).
Prin analiza senzorială, produsul prezinta următoarele :
aspect opalescent in cazul amidonului sau ca o peltea in caz de gelatina,
aroma slaba,
gust moderat dulce,
exista reactie de identificare a amidonului,
5.2. Metode de testare a autenticității botanice
În mod curent, tipul de miere florală este judecât pe baza :
a analizelor de polen
analizelor senzoriale,
chimice (chemometrice).
Tehnicile utilizate în testarea autenticității botanice
Tabel 5.1.
Metode de testare a autenticității originii botanice (Bogdanov S.)
5.2.1. Analiza de polen din miere
Analiza de polen (melisopalinilogia) cu microscopie optică a fost prima metodă utilizată pentru determinarea originii botanice a mierii. Criteriul pentru procentajul tipurilor de polen predominante din diferite mieri monoflore a fost stabilit acum 30 de ani. Oricum, conținutul de polen din nectar variază în limite largi. De exemplu, după acel standard, mierea de citrice trebuie să aibă cel puțin 10% polen de citrice, mierea de rapiță se așteaptă să conțină masi mult de 45% polen de rapiță, în timp ce mierea de castan, trebuie să conțină mai mult de 90% polen de castan. Aceste cifre pot oscila, dependent de conținutul relativ al polenului acompaniant. Are avantajul ca necesită doar instrumente necostisitoare (Bulancea M., 2002).
Dezavantajul este acela că necesită personal înalt specializat și nu poate, pentru moment, fi ajutată de computere pentru date de evaluare mai eficiente. [NUME_REDACTAT] de [NUME_REDACTAT] a aranjat metodologia (Louvreaux și col., 1978), care este în proces de revizuire în programul de lucru al [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] de polen poate fi cantitățivă și calitativă.
În general, pentru determinarea originii botanice și geografice a mierii, se efectuează analiză de polen calitativă. Aici este determinată reprezentarea procentuală a diferitelor tipuri de polen. Analiza de polen se bazează pe cunoștințele individuale și aprecierea fiecărui analist și este de aceea subiectivă până la un punct. Precizia determinărilor câtorva tipuri de polen a fost comparabilă cu precizia determinărilor de măsurarea parametrilor chimici.
5.2.2. Analize organoleptice a mierii de albine
Analiza senzorială, ca metoda științifică de apreciere a proprietatilor organoleptice ale alimentelor, are un rol important in stabilirea autenticitatii produselor, fiind folosita indeosebi pentru compararea cu produsele de referinta, in clasificare si standardizare, precum si in decelarea prospetimii, defectelor si a altor neajunsuri mai greu sesizabile prin celelalte mijloace.
Desi analiza senzorială este inca tributara aprecierii umane, avand un anumit grad de subiectivism, datorita profesionalizarii corpului de degustatori si interpretarii statistice, constituie un instrument util, iar in unele cazuri devine de neinlocuit in aprecierea calitatii.
Principiile de analiza senzorială a mierii de albine sunt redate in STAS 784/3 – 1989.
Mierea de albine este semifluid, vâscos sau cristalizat. Mierea nu trebuie sǎ conținǎ corpuri organice sau neorganice strǎine in compoziția sa, cum ar fi : mucegaiul, insectele, fragmente de insecte, puieți sau impuritǎți (Bulancea M., 2002).
Mierea fluida se examineaza organoleptic, initial pe proba ca atare. Se noteaza daca prezinta spuma si/sau impurități.
Mierea se omogenizeaza cu ajutorul unei baghete de sticla pentru dispersia uniformă a impurităților in toata masa. Apoi, mierea se filtreaza printr-un tifon dublu la prima intrebuintare, se omogenizeaza si se lasa in repaus pentru eliminarea aerului inglobat, pana la limpezirea completă, dupa care se supune examenului organoleptic complet (aspect, consistența, culoare, miros si gust).
Mierea cristalizata se examineaza organoleptic, initial pe proba ca atare. Se noteaza daca prezinta spuma si/sau impurități, felul cristalizării (incipienta, partiala sau totala) si caracteristicile cristalelor (fine, potrivite, grosiere).
Borcanul cu miere inchis etanș se supune fluidificarii prin incalzire la temperatura de 40…45 grade C, pana la topirea completă a cristalelor. Dupa răcire se indeparteaza capăcul, se omogenizeaza bine cu ajutorul unei baghete de sticla pentru dispersia uniforma a impurităților in toata masa.
Aspectul se apreaciză dupa gradul de transparență pe care il prezinta mierea introduse intr-o epubeta de sticlă incolora, cu diametrul de 16 mm, examinata in lumina directa a zilei. Se noteaza in mod detaliat diferitele nuante, ca de exemplu: transparent, stralucitor, opalescent, tulbure etc.
Turbiditatea.Mierea naturalǎ conține întotdeauna în suspensie particule solide sau materii coloidale, astfel dacǎ este pusǎ într-un vas transparent este puțin tulbure chiar dacǎ este filtratǎ. În funcție de sortul de miere aceastǎ turbiditate este mai mult sau mai puțin accentuatǎ.
Culoarea se apreaciză prin examinare vizuala directa, la lumina zilei, pe un fond alb, a mierii introduse intr-o eprubeta din sticla incolora, cu diametrul de 16 mm. Este caracterizatǎ de gradul de absorbție al luminii de cǎtre elementele constitutive ale mierii. Pigmenții de tipul carotenului, clorofilei și oligoelementele în stare coloidalǎ sunt responsabile de culoarea mierii (Mǎrghitaș, 2005).
Culoarea mierii formează o scară conținuă de la incolor la chihlimbariu închis. Culoarea mierii este caracteristică sursei florale și este legată de compușii de aromă și conținutul de minerale. Mierea de culoare mai deschisă are în general o aromă mai slabă, în timp ce mierea de culoare mai închisă are în general o aromă mai puternică.
[NUME_REDACTAT]
[NUME_REDACTAT] este un instrument utilizat în industria mierii pentru a măsura culoarea mierii. Pe piața mondialǎ aprecierea culorii se face cu apăratul [NUME_REDACTAT] apăratului Pfund are 140 de diviziuni exprimate în milimetri, acestea fiind corespunzătoare nuanțelor stabilite pentru miere (Mǎrghitaș, 2005).
Tabel 5.2.
Folosind scara Pfund pentru stabilirea culorii mierii sunt prezentate următoarele exemple :
– miere de salcâm – aproape incolorǎ, 8-10 mm
– miere de salcâm calitatea I maxim 14 mm
– miere de salcâm calitatea II maxim 18 mm
– miere de tei 35-40 mm
– miere din floarea-soarelui 35 mm
– miere de zmeur 60 mierea poliflorǎ calitatea I panǎ la 40 mm
– miere poliflorǎ calitatea II 45-60 mm
Mierea de salcâm are o culoare galben-deschis pe când mierea de munte sau de baltǎ este de coloare închisǎ (Mǎrghitaș, 2003).
Schimbarea culorii la miere se realizeazǎ datoritǎ reacției zahărurilor reducǎtoare cu substanțe ce conțin azot aminic (proteine, aminoacizi, polipeptide) (Bulancea M., 2002).
Figura 5.1. Variații de culori ale mierii
Culoarea deschisǎ a mierii (sau mierea de culoare deschisǎ) este preferata celei închise de către consumatori (Mărghitaș, 2001).
Procesul de cristalizare a mierii
Este un proces specific unor sorturi de miere, în urma cǎruia dupǎ un anumit timp de pǎstrare, mierea trece din stare fluidǎ în stare mai mult sau mai puțin consistentǎ în funcție de mǎrimea cristalelor.
In funcție de factorii care o conditioneaza si stadiul in care se afla, cristalizarea mierii poate imbraca mai multe forme :
un prim stadiu il reprezinta opalescenta mierii in care microcristalele nu se observa decât la microscop, dar vor devenii vizibile in scurt timp. La început cristalele apăr izolate, mai ales pe fundul si peretii recipientului;
o alta forma este cristalizarea partiala, in care mierea se separa in doua faze lichid-solid, partea lichida ocupand zona superioara iar cea solida partea inferioara si se compune din cristale relativ mari, grosiere si rugoase;
cristalizarea totala, este o alta faza si consta in prinderea in totalitate a produsului, care devine un bloc compact. Forma si marimea cristalelor depinde semnificâtiv de viteza de instalare a procesului. La cristalizare rapida, cristalele sunt mici iar produsul apăre ca o pasta fina, iar cristalizarea lenta da cristale grosiere, mari si rugoase.
În funcție de dimensiunile cristalelor se disting trei sorturi de miere cristalizata: cu granule mari (peste 0,5 mm), cu granule mici (0,5-0,4 mm) si miere de consistența cremoasa (sub 0,04 mm).
Germenii cristalizării pot fi particule de praf, polen, bule de aer, particole infime de ceară de albine. În jurul acestor germeni se formează cristale inițiale pe suportul cărora se formează conglomerate de cristale (Bulancea M., 2002).. Acestea în final se unesc, formându-se astfel mierea cristalizată.
Cantitatea si dimensiunile cristalelor sunt influentate in special de granulele de polen: cu cât sunt mai mari aceste granule cu atât sunt mai mari aglomerarile de cristale si cu atât mai mici sunt granulele de cristale.
Când existǎ un numǎr mare de cristale inițiale, acestea sunt mai apropiate unele de altele în masa mierii, crescând se unesc într-un timp mai scurt și astfel forma cristalizǎrii va fi finǎ “untoasǎ”, iar dacǎ numǎrul acestor cristale este mic, cristalele se vor dezvolta independent, vor forma conglomerate mari (de 0.5-5 mm) și vor avea o formǎ grosolanǎ.
Figura 5.2. Miere cristalizată
Mierea cristalizatǎ se mai numește și miere zahărisitǎ, dar aceastǎ expresie nu este corectǎ, deoarece se înțelege cǎ astfel odatǎ cu instalarea cristalizǎrii mierii și cantitatea de zahǎr din miere crește ceea ce nu este adevǎrat, întrucât și în mierea lichidǎ și în cea cristalizatǎ se gǎseste aceiași cantitate de zahăruri, cu diferența cǎ zahǎrul în loc sǎ fie sub formǎ de soluție se prezintǎ sub formǎ de cristale. Trebuie precizat faptul cǎ prin cristalizare nu se depreciazǎ calitatea mierii, acesta fiind doar un proces fizic natural (Bulancea M., 2002).
Cauzele cristalizǎrii nu au fost clarificâte pe deplin panǎ în acest moment, se știe cǎ o influențǎ importantǎ, conținutul mai ridicât în glucozǎ si nu in fructoza sau mai mic de apǎ (Mǎrghitaș, 2005).
Fenomenul de cristalizare este de asemenea semnificativ influențat de intensitatea mișcării moleculare din masa de miere.
Mierea care cristalizeazǎ foarte fin se numește miere ”cremoasǎ”, prezintǎ avantajul cǎ este mai plăcutǎ la consum, de asemenea mierea care este lipsitǎ de cristale “inițiale” la temperatura de peste 27˚C aceasta nu cristalizeazǎ, iar la o temperaturǎ sub 10˚ C, datoritǎ consistenței mai mari, procesul de cristalizare nu mai are loc (Bulancea M., 2002).
Mirosul și gustul specifice mierii. Aceasta se apreciază prin mirosirea si gustarea probei.
Aroma mierii este determinatǎ de conținutul în uleiuri eterice și depinde de speciile de la care provine nectarul. Uleiurile volatile sunt secretate de celulele glandulare speciale, intercalate sau așezate în preajma țesutului nectarifer din floare, și cunoscând o specificitate pronunțatǎ pe baza cǎreia se poate aprecia cu mare exactitate proveniența mierii.
Se noteaza nuanta de aroma dominanta (pentru mierea poliflora) si intensitatea mirosului acesteia (pronuntata, bine evidentiata, moderata, discreta).
Unele uleiuri se pierd în timpul încǎlzirii sau pǎstrǎrii îndelungate, mierea veche dobândește în cele din urmǎ același miros, ușor rânced, provenind de la reacțiile enzimatice și din fermentǎrile care conținuǎ sǎ se producǎ. Atunci când fermentarea mierii se produce din cauza microorganismelor care o invadeazǎ, aroma specificǎ este înlocuitǎ prin mirosuri neplǎcute.
Mierea împrumutǎ ușor mirosuri strǎine, astfel cǎ ambalarea în vase care nu au fost bine spǎlate sau depozitate în încǎperi neaerisite, la un loc cu alte produse care emanǎ mirosuri puternice (branzǎ, pește, varzǎ muratǎ, etc). În general, aroma, la toate sortimentele de miere este plăcutǎ, cea mai accentuatǎ aromǎ o are mierea din faguri sau mierea proaspǎt extrasǎ. Cea mai pronunțatǎ aromǎ, dintre sorturile noastre o are mierea de oțetar, tei și fâneața de deal, iar cea mai discretǎ aromǎ o are cea de salcie și rapițǎ (Mǎrghitaș, 2005).
De asemenea, se apreaciză intensitatea gustului dulce (pronuntat, bine evidentiat, moderat) si eventualele nuante secundare (acrisor, amarui, astringent, fad etc.).
Se apreciază prin miros și degustare, denumirea speciei de plante din care provin mierea de albine. Gustul dulce al mierii se datorează zahărurilor, acidului gluconic, prolinei și taninurilor, gustul cel mai dulce se poate sesiza la mierea în care predominǎ fructoza.
Mierea de albine când fermenteazǎ primește un gust acrișor (Dezmirean, 2003).
Fǎcând o comparație în ceea ce privește gustul între mierea provenitǎ de la albinele care au fost hrǎnite cu sirop de zahǎr, zahǎr invertit sau mierea falsificatǎ cu glucozǎ industrialǎ, amidon sau gelatinǎ se poate constata cǎ aceasta este mai puțin dulce fațǎ de mierea provenitǎ din nectar.
5.3. Miere organică, crudă sau neîncălzită
Recent a fost stabilit un regulăment European (EU [NUME_REDACTAT] no 1804) pentru producția de miere organică.
Ca și pentru toate alimentele produse organic, controlul mierii organice implică doar procedurile apicole și nu calitatea mierii. Ca o consecință, nici un regim de testare nu poate decide dacă mierea este organică sau nu.
Oricum, prezența reziduurilor de antibiotice, va demonstra în definitiv că nu au fost utilizate metode de producție organice și de aceea va expune proba la o etichetare greșită, ca și organică. O denumire de miere “naturală” este o greșeală de etichetare, deoarece mierea este naturală prin definiție.
Mierea proaspătă are un nivel al conținutului de hidroximetilfurfural foarte scăzut și va conține nivelul sau natural de enzime. Denumiri ca: miere “proaspătă”, “crudă” sau virgină, indică faptul că mierea este proaspătă și neîncălzită.
Astfel de mieri trebuie să aibă un conținut maxim de hidroximetilfurfural de 25 mg/kg. Există deasemenea sugestii ca nivelul de HMF a mierilor crude, neîncălzite, să fie sub 15 mg/kg, în timp ce activitatea invertazei trebuie să fie mai mare de 10 unități Handorn. Diferite asociații europene de apicultori au acceptat în cele din urmă criterii de calitate pentru aceste mieri special etichetate (Bulancea M., 2002).
Mierea ecologică este în primul rând o miere obținută într-o zonă nepoluată, certificâtă ecologic. Albinele zboară doar pe 3 – 5 km în jurul stupului, astfel că certificâtorul verifică acea zonă:
să nu existe surse de poluare industrială,
să nu se cultive nimic pe acea suprafață care să necesite stropirea cu pesticite / insecticide,
sursele de apă să nu fie poluate.
În general, trebuie să fie o zonă virgină din punct de vedere al culturilor intense. Apicultorul nu are voie să deplaseze stupii din acea zonă, iar organismul certificâtor verifică acest lucru prin controale inopinante, când verifică și tratamentele aplicâte albinelor, precum și ustensilele folosite la extragerea mierii (acestea trebuind să fie doar din inox), prelevând mostre din ceară și din miere, care se trimit la laboratoare independente pentru a se depista orice urmă de antibiotice.
Mierea de albine ecologica, comercializată 100% naturală, se poate oferi consumatorilor ca un produs pur de la procesul de obținere până la cel de ambalare precum și elemente care certifică puritatea zonei de pe care a fost recoltată.
Prin certificare ecologică se produce o certificare a calității produsului: de la modalitatea de obținere până la procesare și livrare, precum și posibilitatea identificării apicutorului de la care provine fiecare borcan de miere ambalată.
Certificarea ecologică este acordată de către un organism agreat de [NUME_REDACTAT]: Ecoinspect, organism privat pentru inspecția și certificarea produselor ecologice www.ecoinspect.ro
Mierea ecologică
Mierea ecologica nu suferă nici un proces de omogenizare (de amestecare a mierii de la diverși apicultori), menținându-se astfel intacte calitățile mierii dintr-o anumită stupină.
Mierea este obținută din polenul florilor, calitățile acesteia provenind în proporție de 80% din puritatea și calitatea zonei florale unde este amplasată stupina. Din acest motiv, mierea polifloră dintr-o zonă poate fi foarte diferită de mierea polifloră dintr-o altă zonă.
Pentru a garanta ca un produs ambalat păstrează intacte calitățiile lui începând de la procesul de obținere până la livrare, se investeste prin apicultori timp, valori financiare și energie, pentru a respecta toate condițiile stricte impuse de organismul de certificare și pentru a oferi în final consumatorilor mierea cea mai pură, de o calitate superioară, selecționată cu cea mai mare atenție.
Mierea comercializată trebuie sa fie miere ecologica provenita numai de la apicultorii incluși în rețeaua proprie, instruiți, asistați și verificați de Organismul de Certificare pe toata durata procesului de conversie și trecere de la producția convențională la cea ecologică.
Fiecare lot de miere, are marcât pe fiecare borcan exact de la ce apicultor provine acea miere, și care este cantitatea de miere ecologică pe care a produs-o în acel an.
Concluzii
1) Autentificarea alimentelor este deosebit de importantă și poate fi confirmată prin rezultatele analizelor efectuate și care fac posibilă delimitarea alimentelor originale de cele falsificate sau identificarea unui produs nou.
2) Mierea de albine este cunoscută din cele mai vechi timpuri, fiind folosită adeseori în scopuri terapeutice și în alimentație. Mierea de albine este o substanță naturală dulce, produsă de albine din nectarul plantelor, din secrețiile de pe părțile vii ale plantelor sau excrețiile unor insecte, de pe unele părți ale plantelor, care sunt colectate, transformate prin combinație cu substanțe specifice proprii albinei, depozitată, deshidratâtă și lăsată în faguri pentru maturare
3) Autentificarea mierii de albine este foarte important să se facă de persoane specializate în acest domeniu pentru ca în compoziție să nu avem nici o materie străină, gust sau aromă absorbită din materii străine în timpul procesării și depozitării ca pe lânga scop alimentar să poată fi folosită și în scop terapeutic.
[NUME_REDACTAT]
Alimente falsificate, un pericol pentru sanătate http://www.delly.ro
APIMOND-Miere de calitate-Scurt istoric http://www.apimond.ro
Articole-Miere toxică http://www.proapicultura.ro
CAPITOLUL 1 http://www.contabilizat.ro
Care-i cea mai bună miere? http://www.monitorulexpres.ro
Cele șapte minuni ale stupului http://www.gazetadeagricultura.info
En http://biochim.usamvcluj.ro
http://www.maia.gov.md
Indici de calitate a mierii de albină http://www.gazetadeagricultura.info
Lansarea produsului-Mierea cu polen http://www.preferatele.com
Mierea http://www.medicina-familiei.ro
Mierea-Apiterapie http://www.proapicultura.ro
Miereanoastra.blogratuit.ro [NUME_REDACTAT] de miere de albine și de produse apicole : Polen-excelent pentru sănătate http://miereanoastra.blogratuit.ro
Mierea, cel mai falsificat aliment http://www.ecomagazin.ro
Mierea de albine-Cluj-citynrws.ro http://www.citynews.ro
Mierea de albine-Deserturi delicioase-Alimentatie http://www.ceimici.ro
Mierea de albine, izvor de sănătate/Agroinf http://www.agroinfo.ro
[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]. md-pagina 2 http://www.miere.md
Miere de albine pastoral http://www.teoalbina.3x.ro
Mierea de albine-[NUME_REDACTAT] de Albine http://facultate.regielive.ro
Miere de albine, produse apicole-polen, lăptișor de matcă, propolis, apilarnil, produse naturiste, albine http://www.mierealbine.ro
Miere de pădure http://www.apicolehar.ro
Miere din flori de deal/apicolehar.ro http://www.apicolehar.ro
Miere ecologică [NUME_REDACTAT] http://www.produseecologice.org
Mierea, miracol natural http://sănătate.ele.ro
Miere online http://stup.3x.ro
Miere polifloră, miere de salcâm, miere de tei, miere de rapiță : sănătate cu miere și clasificare mierii de albină http://www.miereanoastra.ro
Miere-Wikipedia http://ro.wikipedia.org
Plante melifere http://selene.ro
Prezentare capabilități INCDTCI-ICSI in domen… http://www.icsi.ro
Totul despre miere http://www.gazetadeagricultura.info
[NUME_REDACTAT], A., 2001. Creșterea albinelor, Ed. Alex-Alex & [NUME_REDACTAT], București.
Barac, I., Foti, N., Popa, Al., Sănduleac, E., 1975 Creșterea albinelor, Ed. Agro- Silvică, București.
Bodescu, D., 2007, Eficiența economică a apiculturii în România, Ed. Alfa, Iași.
Bogdanov, S., 2004 Beeswax: quality issues today, [NUME_REDACTAT] 85, 46-50
Bogdanov, S., 2006, Contaminants of bee products, Apidologie, 38, 1-18.
Bogdanov, S., Ruoff k., [NUME_REDACTAT] L., 2004 Phusico-chemical methods for the characterisation of unifloral honeys: a review, Apidologie 35, 4-17.
Botez, C., 1991, Gentică, Partea I, Ed. [NUME_REDACTAT], Cluj-Napoca.
Bura, M., Pătruică, Silvia, Bura, V., 2005, Tehnologie apicolă, Ed. Solness, Timișoara.
Bulancea M., Râpeanu G., 2001. Metode de determinarea a falsificărilor produselor
alimentare, Ed. Fundației universitare „Dunărea de Jos” Galați,
Bulancea M., 2002. Autentificarea, expertizarea și identificarea falsificărilor produselor
alimentare, Ed. Academica, Galați.
[NUME_REDACTAT] Petruța, Vătafu, I., [NUME_REDACTAT], 1998, Elemente de inginerie genetică, Ed. All, București.
Cornoiu, I., 2003, Albinele și oamenii, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.
Dezmirean, D.S., Mărghitaș, L.A., 2007, Tehnologii apicole speciale, Ed. AcademicPres Cluj-Napoca.
Dezmirean S. D., L.Al. Mărghitas, Grația I. Dezmirean, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], A. Fițiu, I.Pasca, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], O. Maghear, C. Coroian, M. Man, 2007, Reccomandations regarding prophylaxis of honey contamination during primary processing, Apicultura – de la stiință la agribusiness si apiterapie, 82 – 84
Lazăr, Șt., 2002, Bioecologie și tehnologie apicolă, Ed. Alfa, Iași.
Louveau, J., 1988, Albinele și creșterea lor, Ed. Apimondia, București.
Mârghitaș, Al. L., 1997, Creșterea albinelor, Ed. Ceres, București.
Mărghitaș, Al. L. , 2005, Albinele și produsele lor, Vol I, Ed. Ceres, [NUME_REDACTAT] Al. L., Dezmirean S. D., Mateescu – Curs de biotehnologii apicole si sericicole
Mârghitaș, Al. L.,1988, Curs de tehnologia producțiilor apicole, Ed. [NUME_REDACTAT], Cluj-Napoca.
Mărghitaș, Al. L. , 2005, Albinele și produsele lor, Vol II, Ed. Ceres, București
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Autentificarea Mierii de Albine In Vederea Stabilirii Potentialului Biotehnologic (ID: 1218)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.