Auditul Principalelor Activitati Bancare
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I
ABORDĂRI CONCEPTUALE PRIVIND AUDITUL DE MARKETING AL PRODUSELOR ȘI SERVICIILOR BANCARE
1.1 Conceptul de marketing bancar
1.2 Implementarea marketingului bancar
1.2.1 Marketingul bancar și informarea
1.2.2 Elaborarea planului de marketing într-o bancă
1.3. Auditul de marketing: concept și evoluție
1.4. Caracteristicile auditului în marketingul serviciilor
1.4.1. Organizarea departamentului de marketing
1.4.2. Marketingul către consumatorii actuali
1.4.3. Marketingul intern
1.4.4. Calitatea serviciului
1.5. Indicele de evaluare a activității de marketing în servicii
CAPITOLUL II
PARTICULARITATILE AUDITULUI INTERN INTR-0 INSTITUTIE DE CREDIT
2.1 Principalele reglementări legale în domeniul auditului intern
2.2 Generalități privind auditul
2.3 Auditul principalelor activității bancare
2.3.1 Auditul situatiilor financiare
2.3.2 Riscul operational. Fraudele
2.3.3 Riscul de credit
2.3.4 Auditui portofoliului de imprumuturi
2.3.5 Auditui lichiditatii societatilor bancare
2.3.6 Auditui rezervelor si provizioanelor
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Definirea misiunii auditului intern a constituit domeniul preocupărilor pentru mulți specialiști, dar cea dată de Lawrence B. Sawyer – cu ocazia unei conferințe – este considerată ca rezumând cel mai bine rolul acesteia, și anume: “Auditul intern reprezintă evaluarea independentă a numeroaselor operațiuni și sisteme de control dintr-o organizație prin care se stabilește dacă se urmează proceduri și politici adecvate se stabilesc standarde se determină dacă resursele sunt folosite economic și eficient și dacă misiunile programate sunt efectiv îndeplinite și dacă obiectivele organizației sunt atinse”.
În condițiile apelării la explicațiile oferite de un director sau responsabilul de produs, auditorul va trebui să se exprime într-o manieră independentă, ceea ce înseamnă că el nu poartă nici o responsabilitate operațională pentru garantarea obiectivității raționamentului acestora. El va trebui să-și exprime numai punctul de vedere în ceea ce privește domeniul audiat. Auditorul trebuie să se pronunțe însă asupra următoarelor aspecte:
fiabilitatea și integritatea informației;
conformitatea (realitatea) informației;
utilizarea eficientă a resurselor alocate;
rezu ltatele în raport cu obiectivele și programele stabilite.
“Câmpul de acțiune al auditului intern poate fi mai larg sau mai restrâns. El poate să se refere la toate activitățile unei întreprinderi sau, dimpotrivă, doar la un singur sector (o funcție, un serviciu). Poate să includă organizarea firmei (structuri, sisteme, proceduri) sau calitatea gestiunii (economie, productivitate, rezultate, profit), depistând disfuncțiunile și cauzele ineficienței”.
Pentru audit aceasta înseamnă o orientare strategică misiunile fiind definite și îndeplinite în concordanță cu obiectivele strategice stabilite de întreprindere. Alături de criteriile vechiului audit, acum se adaugă preocuparea pentru asigurarea viitorului. În această optică, marketingul constituie o axă importantă a auditului.
Auditorul nu mai este un expert în puncte slabe, el devine acum un consilier intern al întreprinderii.
Funcția de audit este deschisă întregii firme: nu mai vorbim doar de o revizie contabilă, ci de audit informatic, audit social, audit juridic. Această dechidere este adesea însoțită de specializarea tehnică (de calificarea) a auditorului. Auditul informatic indică o evoluție spre un sector de înaltă tehnologie, dar și de mare risc.
Teoretic, nu există deci, nici un sector dintr-o întreprindere care să nu constituie obiect al auditului. Doar profunzimea analizei poate să varieze în funcție de cunoștințele auditorului pentru că atât meseriile, cât și tehnicile devin din ce în ce mai complexe, mai performante. Deci, auditorul apare adesea ca un generalist care completează o lipsă relativă de specializare cu o viziune globală asupra întreprinderii.
CAPITOLUL I
ABORDĂRI CONCEPTUALE PRIVIND AUDITUL DE MARKETING AL PRODUSELOR ȘI SERVICIILOR BANCARE
Conceptul de marketing bancar
Marketingul bancar constituie, mai presus de toate, o filosofie a managementului care dirijează comportamentul întreprinderilor financiare. Acestea sunt celule economice vii și ca atare dinamice, urmărind o mai bună satisfacere a cerințelor bănești și financiare ale segmentelor pieței pe care le studiază permanent pentru a le cunoaște transformările și tendințele.
Marketingul bancar are trăsăturile sale specifice care îl deosebesc de marketingul bunurilor de larg consum și de celelalte categorii de aplicații ale marketingului prin faptul că furnizorul de materie primă (bani) al firmei bancare este în același timp și client al băncii, atât ca persoană individualizată, cât și ca firmă,
instituție sau un ansamblu colectiv de persoane fizice sau juridice.
Peter Druker în Inovația și sistemul antreprenorial, referindu-se la banca pentru întreprinzători, arată că primele încercări de a crea o economie a întreprinzătorilor sistematică – banca întreprinzătorilor fondată în Franța la 1857 de frații Pereire în cadrul societății Credit Mobilier, perfectată apoi în 1870 de partea cealaltă a Rinului de Georg Siemens în Deutsche Bank și dusă peste Atlantic, la New York, cam în același timp, de J. P. Morgan – nu urmăreau ca să devină proprietari. Sarcina acestor bancheri era să găsească întreprinzători, să finanțeze întreprinzători și să le impună o organizație cu o administrare și o conducere disciplinată. Primii bancheri, Rothschilds, de exemplu, au devenit proprietari ori de câte ori construiau o linie ferată și o finanțau cu proprii lor bani. Spre deosebire de aceștia, bancherul ca întreprinzător nu a vrut niciodată să fie proprietar, el își câștiga banii din vânzarea către public a acțiunilor întreprinderilor pe care le-a finanțat în faza de început. Banii pentru speculațiile comerciale îi obținea împrumutând de la public.
Pentru tratarea obiectului propriu al unei bănci de credit, marketingul bancar trebuie să amorseze propria sa revoluție culturală, având în vedere internaționalizarea spațiilor financiare.
Marketingul bancar trebuie să se preocupe de integrarea conceptului de strategie, de conduita generală de acțiune comercială și de organizarea generală de mijloace, de elaborarea de planuri de acțiune pe termen lung, în funcție de mijloacele umane, tehnice și logistice.
Având în vedere nuanțele de concepte și de imagini mediatice, marketingul bancar trebuie să coboare la nivelul rețelelor de agenți economici care sunt confruntați cu evenimente socio-economice: migrația industrială, restructurările urbane și ideologice, exigențele unei clientele uneori mai bine informată decât personalul bancilor.
Politica de marketing la nivelul unei bănci trebuie să dea un răspuns unor întrebări care să conducă la realizarea a cel puțin trei condiții. Prima condiție este mărimea unei rețele în teritoriu, adică optimizarea ei în funcție de obiectivele vizate de bancă și de condițiile în care se poate face reprofilarea băncii în sensul extinderii, reducerii, suprimării sau deplasării spre un alt sector geografic. A doua condiție depinde de prima: cunoașterea pieței pentru elaborarea unei game de prestații (servicii) și de produse adaptate segmentului ales și evaluarea nevoilor locale.
Această investigație necesită o capacitate de analiză pornind de la necesitățile exprimate de clientelă.
Responsabilii de marketing ai băncilor testează periodic concepțiile clienților, metodele și produsele, în funcție de care clientela decide să lucreze cu o bancă sau alta, totul pe fond concurențial. Este de înțeles că, în domeniul bancar, clientela este pe post de cumpărător al serviciilor și produselor băncii, fiind suveranul pieței: clientela cumpără numai ceea ce o satisface din toate punctele de vedere – preț, calitate, cantitate.
Relația profesională între un bancher și o piață segmentată este o confruntare între culturi: "cultura bancară" pe de o parte și "cultura segmentului de piață" a clientelei în domeniul financiar și de gestiune, pe de alta parte.
Marketingul trebuie să se preocupe, de asemenea, de calitatea vectorilor umani de comunicare cu segmentele pieței, deoarece această știință a marketingului trebuie să devină capabilă să anexeze și aspectul funcționării clientelei în ceea ce privește conținutul cultural și tehnic indispensabil pentru o dezvoltare coerenta.
A treia condiție a strategiei de marketing, la nivelul unei bănci, este aceea de a controla performanțele și rezultatele de pe piața de resurse.
Coborârea marketingului la nivel de piață locală a devenit o necesitate, deoarece el trebuie să integreze datele rețelelor pieței, care rămân mijloc strategic de bază.
1.2 Implementarea marketingului bancar
Introducerea principiilor de marketing în băncii a constituit o preocupare a multor specialiști din întreaga lume.
Băncile franceze, de pildă, doresc să introducă de mai mult timp principiile marketingului în activitatea lor, în condițiile în care a dispărut specializarea numai pe anumite operațiuni sau clientelă și o liberalizare tot mai mare în materie de deschidere de noi puncte de lucru.
Introducerea principiilor de marketing este condiționată, însă, între altele, de mărimea fondurilor angajate în publicitate prin mass-media (campanii de publicitate) și de urmărirea riguroasă a efectelor rezultate din aceste acțiuni publicitare, în caz contrar eșecurile sunt absolut inevitabile. Succesul se poate obține numai dacă este studiată bine și continuu piața și dacă sunt stăpânite bine tehnicile de marketing.
1.2.1 Marketingul bancar și informarea
Pentru a face un marketing bancar este necesar, în primul rând, de o bună cunoaștere a clientelei. Pentru a realiza acest deziderat sunt necesare studii aprofundate (anchete), apropiate de particularitățile agenților economici, pentru o mai bună cunoaștere a piețelor, motivațiile acestora, atitudinile și percepțiile în legătură cu banca.
Astfel de studii au relevat băncilor următoarele concluzii în ceea ce privește imaginea lor pe piață:
• Clienții văd în marile bănci veritabile "temple de bani";
• Băncile nu le inspiră simpatie;
• Clienții li se adresează cu o doză considerabilă de respect sau chiar cu teamă.
Această percepție este interesantă în sensul în care unii particulari se reîntorc la unele instituții simple: CEC, Cooperația de Credit etc.
Întreprinderile mici și mijlocii reproșează, adeseori, marilor bănci că se simt neglijate și că băncile depun eforturi prea mici în vederea cunoașterii și înțelegerii problemelor specifice și a găsirii de rezolvări.
Suntem de părere că băncile ar trebui să dețină fișiere complete cu toată clientela, pentru a permite o mai bună cunoaștere a acesteia.
1.2.2 Elaborarea planului de marketing într-o bancă
În strategia de cucerire a piețelor va trebui să ținem seama, după opinia noastră, de nivelul cultural mai ridicat al clientelei bancare, decât a clientelei dintr-o piață a unui produs oarecare.
O politică sănătoasă de marketing, presupune căutarea greșelilor concurenților, ceea ce va conduce în mod sigur la succes.
Marketingul nu constă numai în cunoaștere și alegere, ci el presupune și o știință a organizării și punerii la lucru a tuturor mijloacelor care sunt la dispoziția băncilor.
Studiile de marketing se realizează în cadrul unor compartimente specializate în acest domeniu sau în cadrul unor organisme specializate în acest sens: asociații, fundații, societăți etc.
De mare importanță este, în primul rând, cunoașterea apriori a costurilor produselor și serviciilor bancare, dar tot atât de importantă este și determinarea rentabilității unei clientele. Fără această cunoaștere apare riscul de a se face propuneri disociate de realitatea practică, ceea ce riscă să conducă la o veritabilă devaforizare a funcțiunii lor.
Planul de market.
1.2.2 Elaborarea planului de marketing într-o bancă
În strategia de cucerire a piețelor va trebui să ținem seama, după opinia noastră, de nivelul cultural mai ridicat al clientelei bancare, decât a clientelei dintr-o piață a unui produs oarecare.
O politică sănătoasă de marketing, presupune căutarea greșelilor concurenților, ceea ce va conduce în mod sigur la succes.
Marketingul nu constă numai în cunoaștere și alegere, ci el presupune și o știință a organizării și punerii la lucru a tuturor mijloacelor care sunt la dispoziția băncilor.
Studiile de marketing se realizează în cadrul unor compartimente specializate în acest domeniu sau în cadrul unor organisme specializate în acest sens: asociații, fundații, societăți etc.
De mare importanță este, în primul rând, cunoașterea apriori a costurilor produselor și serviciilor bancare, dar tot atât de importantă este și determinarea rentabilității unei clientele. Fără această cunoaștere apare riscul de a se face propuneri disociate de realitatea practică, ceea ce riscă să conducă la o veritabilă devaforizare a funcțiunii lor.
Planul de marketing trebuie să răspundă la două cerințe esențiale:
1) coordonarea acțiunilor promoționale întreprinse la nivelul sediului și acțiunile realizate la nivelul rețelei bancare din teritoriu (sucursale, filiale, agenții și reprezentanțe);
2) promovarea și, în special, publicitatea să fie realizată într-o maniera simplă prin crearea unei imagini care să trezească interesul clientelei pentru bancă.
Dar, realizarea unor veritabile planuri de marketing într-o bancă nu se va putea rezolva decat atunci cand conducatorii băncii optează pentru o strategie pe termen lung.
Introducerea conceptului de marketing depinde foarte mult de luarea în considerare a modului cum acesta se potrivește în structura bancară.
Un veritabil conducător de marketing ar trebui să fie însuși președintele băncii, care are mijloacele necesare penetrării conceptului de marketing în banca pe care o conduce. El trebuie să creadă cu sfințenie în acest concept, altminteri penetrarea marketingului este cvasitotal destinată eșecului. Dar adeziunea generală nu este suficientă, aceasta nu este o simplă dorință declarată care poate, de pe o zi pe alta, să facă ea singură să se schimbe starea de spirit a organizării tradiționale a băncii. Dorința lor trebuie să se bazeze pe o profundă adeziune de organizare a acestui concept, relativ nou. Pentru aceasta, o simplă reorganizare a structurilor nu este de ajuns. Eficacitatea structurilor va depinde, destul de mult, de dorința de schimbare a persoanelor care ocupa noile funcții.
Iată cum se prezintă o astfel de piramidă:
Schema 1. Subpiramida marketingulu
Deplina eficacitate a marketingului nu va fi atinsă cu adevărat dacă marea majoritate a celor implicați nu va dobândi o mentalitate și o stare de spirit de marketing. Acest obiectiv trebuie să devină principala preocupare a conducătorilor băncii care doresc să introducă marketingul, ceea ce nu este un lucru chiar ușor de realizat. Numeroase bănci din lume cunosc și în prezent eșecuri totale sau parțiale atunci când au încercat să introducă conceptul de marketing, eșecuri care duc, adeseori, la o transformare brutală a structurilor, când nu este acompaniată de o ameliorare a competențelor și motivațiilor personalului la toate nivelurilor ierarhice ale marketingului.
Actualmente, în multe bănci europene — dar și în cele românești – este în curs de realizare operația care are drept scop transformarea stării de spirit către o orientare spre marketing.
Dacă examinăm piramida funcțiilor bancare, obligația constă în crearea unei subpiramide pozitive orientată către marketing. Această obligație nu poate fi îndeplinită cu bine fără definirea prealabilă a unei strategii de marketing și fără determinarea etapelor și a mijloacelor necesare.
Strategia constă, într-o primă etapă, în a dezvălui principalele centre de blocaj posibile, în a recenza suporții și frânele pe care un astfel de schimb de mentalitate riscă să le producă și de a analiza și a înțelege mai bine motivațiile principale care conduc grupele și indivizii, cum apare și în schema nr. 2.
În a doua etapă, are importanță stabilirea unei liste progresive a eșaloanelor care sunt necesare pentru aderarea la marketing. Aceasta listă trebuie să fie elaborată ținând cont de intensitatea dorinței fiecărei grupe de a se folosi de marketing.
Schema 2. Principalele eșaloane de evidențiere a marketingului
În schema nr. 2, prioritatea de acțiune o are persoana cu funcție de conducere care se ocupă de sectorul privat (vicepreședinte, director adjunct de sucursală).
Această alegere este condiționată de faptul că, pe de o parte, funcționarea lor este în mod particular dispusă în favoarea introducerii marketingului și, pe de altă parte, gradul lor este suficient de ridicat în ierarhia structurilor decizionale pentru a emite prescripțiile, sugestiile lor credibile, în caz de succes a operației aproape de eșaloanele superioare (directori de sucursale) și inferioare: (șef de agenție, șef de birou/ serviciu).
A treia etapă este foarte delicată. Ea trebuie să atingă două obiective: acela de a satisface prima grupă în scopul de a-i oferi previziuni despre structura și acela de a ameliora vizibil competențele cu scopul de a demonstra eșaloanelor adiacente avantajele sigure pe care le pot obține printr-o reconsiderare a propriei maniere de lucru în ceea ce privește integrarea marketingului.
Etapele următoare constau, după cum arată și schema de mai jos (schema nr. 3), în aplicarea unei formule identice la diferite eșaloane dinainte stabilite.
Schema 3. Sensul de penetrare al marketingului
Este evident că această structură este riscantă prin faptul că un eșec constatat la nivelul unui eșalon poate compromite ansamblul operațiunii. Este inutil de subliniat faptul că succesul operațiunii depinde foarte mult de dorința de schimbare declarată în mod net de către Direcția Generală. În fine, aceasta penetrare necesită folosirea unitară a mijloacelor adecvate.
Penetrarea marketingului în bănci nu este ușor de realizat. Ea se confruntă cu o stare de spirit tradițională, conservatoare, a unui personal care adeseori nu ezită să pună obstacole tuturor tentativelor care i-ar antrena înafara imobilismului lor, aceștia fiind retrograzi la tot ce e nou. Marketingul trezește frica în rândul bancherilor, deoarece îi obligă pe aceștia să-și revizuiască modul tradițional de lucru. Omul de marketing nu trebuie să uite niciodată acest context când preconizează acțiuni noi pentru bancă. El trebuie, de asemenea, să fie conștient că erorile sale, chiar și "pozitive", vor fi rapid relevate și expuse la critici violente. Pentru aceasta, este important să se găsească, în continuare, o metodologie fără falii, adică fără puncte slabe.
Această metodologie trebuie să conducă la acordarea unei priorități următoarelor probleme esențiale: determinarea obiectivelor pe termen lung, rentabilitate, costuri, înainte de a angaja bugetul în acțiuni împrăștiate și foarte dezordonate.
1.3. Auditul de marketing: concept și evoluție
Conceptul de audit de marketing a fost introdus în literatura de specialitate în timpul anilor 50’ ai secolului al XX.
Schuchman definea în 1959 auditul de marketing ca fiind o revizuire și o apreciere a activităților de marketing, a obiectivelor și a politicilor de marketing precum și a metodelor, tehnicilor, strategiilor și activității personalului îndreptate spre atingerea obiectivului.
Naylon Wood (1978) afirmă că sistemul de audit de marketing este conceput pentru a observa dacă resursele de marketing ale unei organizații sunt eficient utilizate.
Există numeroase puncte de vedere privind definiția auditului de marketing, din a căror examinare se poate constata că:
în general, autorii au convenit asupra denumirii termenului;
literatura este, în general, conceptuală și normativă;
caracteristicile serviciilor sunt, de regulă, neglijate.
Ca o concluzie, se poate desprinde ideea că, deși în timp au existat suficiente încercări de abordare a conceptului de audit de marketing, ajungându-se la o definire clară a acestei noțiuni, caracteristicile serviciilor sunt, în general, ignorate.
1.4. Caracteristicile auditului în marketingul serviciilor
Obiectivele auditului sunt următoarele:
sprijinirea managementului executiv în identificarea și administrarea riscurilor;
evaluarea eficienței operațiunilor bancare;
evaluarea modului în care a fost respectată legislația privind operațiunile bancare;
verificarea informațiilor transmise prin înregistrări contabile și sisteme informative;
evaluarea activității de gestionare a riscurilor.
Având în vedere că marketingul serviciilor diferă de marketingul bunurilor materiale și că firmele de servicii se deosebesc între ele, este util de cunoscut care sunt particularitățile auditului de marketing în servicii. Patru concepte necesită o atenție specială în cazul auditului de marketing al serviciului și acestea sunt:
organizarea departamentului de marketing;
marketingul către consumatorii actuali;
marketingul intern;
calitatea serviciilor.
Organizarea departamentului de marketing
Instituțiile financiare nu pot îndeplinite majoritatea serviciilor fără prezența fizică a consumatorului. Inseparabilitatea producției și consumul de servicii conduce la o descentralizare a prestației. Totodată, inseparabiliatea serviciilor schimbă rolul departamentului de marketing într-o companie de servicii.
În cazul companiilor de servicii, prestatorii devin personal de vânzare și specialiști de marketing; ei îl “ascultă” pe consumator, susțin mesajul publicitar, adaptează serviciul solicitat la necesitățile consumatorului. Auditul de marketing al firmelor de servicii trebuie să evalueze eficacitatea activității de marketing a firmei prin modul în care managementul a reușit să implice personalul din prima linie în activități de marketing. Un audit de marketing care nu captează atenția personalului până la gradul în care acesta să se simtă motivat, apreciat și capabil să-și îndeplinească atribuțiile de marketing, nu este complet.
După anul 1980, practica a demonstrat că, în sectorul serviciilor, marketingul nu este doar responsabilitatea departamentului specializat, ci activitățile de marketing trebuie încorporate de întreaga firmă. Statutul celor mai mulți funcționari ai firmelor de servicii este complex, ei având dublă responsabilitate.
În primul rand, funcționarii de la ghișeele băncilor, agenții de asigurări trebuie să-și îndeplinească sarcinile ce le revin în prestarea serviciului de bază. Dar toți trebuie să înțeleagă faptul că modul în care își îndeplinesc activitățile trebuie să aibă la bază concepția de marketing. În acest context, în multe cazuri, termenul de departament de marketing se confundă cu cel de funcție de marketing, care este mult mai larg. Funcția de marketing include toate resursele și activitățile care au un impact direct sau indirect în stabilirea, menținerea și consolidarea relațiilor cu mediul întreprinderii.
Înființarea unui departament de marketing reprezintă o soluție organizatorică ce permite rezolvarea unor probleme de marketing și, cu anumite limite, este o soluție eficientă. Pe termen lung însă, această soluție poate reprezenta o capcană care să facă dificilă îndeplinirea activităților într-o optică modernă de marketing. În cazul celor mai multe forme de servicii, situația este următoarea: numai sarcinile marketingului tradițional (promovare, preț) sunt rezolvate de departamentul de marketing, celelate activități fiind îndeplinite în afara compartimentului.
Un departament de marketing tradițional nu poate fi răspunzător pentru îndeplinirea tuturor funcțiilor de marketing ale unei companii de servicii. Înființarea lui influențează într-o direcție nedorită cultura firmei, deoarece personalul din alte departamente nu este interesat de obligațiile pe care le are în relațiile cu consumatorii și se concetrează numai pe îndeplinirea sarcinilor de bază. Acesta consideră că firma are specialiști care lucrează într-un compartiment de marketing. Acest lucru are ca efect orientarea firmei mai mult către prestarea serviciului și mai puțin spre piață, spre dorințele consumatorilor. De aceea, soluția organizării activității de marketing prin crearea unui departament specializat devine o capcană.
Rezultă deci că, în cazul firmelor de servicii, organizarea activității de marketing prin crearea unui departament specializat este indicată în situațiile în care orientarea spre piață lipsește sau este insuficientă. Uneori poate fi folosită ca o soluție intermediară. Sunt firme de servicii care au redus compartimentul de marketing și au devenit competitive pe piață.
Departamentul de marketing este util în elaborarea cercetărilor de marketing, a strategiilor firmei și a executării programelor de marketing. Rezultatele obținute de personalul din zona de contact cu consumatorii (personalul din “prima linie”) demonstrează profitabilitatea firmei. Personalul administrativ și conducerea firmei constituie doar premise pentru prestarea unor servicii de calitate superioară. Pe de altă parte, răspunderea pentru relațiile cu consumatorii și deciziile operative sunt transferate de la conducere și personalul administrativ la cei care intră în relații directe cu consumatorii și care sunt direct răspunzători de prestarea serviciului. Noua abordare presupune totodată o structură organizatorică în care relațiile orizontale sunt mai dezvoltate decât cele verticale.
Activitățile unei firme de servicii sunt structurate pe trei categorii: activități tradiționale de marketing (la nivel central), activități administrative și activități implicate direct în prestarea serviciului.
Activitățile tradiționale de marketing cuprind cercetările de marketing, elaborarea strategiei de dezvoltare a firmei și a mixului de marketing, sistemul comunicațional al firmei.
Activitățile administrative includ servicii de finanțe – contabilitate, cercetare-dezvoltare și alte activități care susțin îndeplinirea în condiții optime a serviciului de bază.
Activitățile implicate direct în prestarea serviciului sunt incluse activităților din zona marketingului interactive.
Aceste trei categorii de activități sunt subordonate conducerii centrale a instituției care are rolul de coordonator de marketing și care, în final, răspunde de întreaga activitate de marketing a firmei.
1.4.2. Marketingul către consumatorii actuali
Datorită inseparabilității producției și consumului, în cazul majorității serviciilor prestatorul și clientul se întâlnesc. Acest lucru oferă companiilor de servicii oportunitatea de a construi și a dezvolta relații preferențiale de marketing cu clienții.
În concluzie, cele mai multe companii care prestează servicii consumatorilor la intervale regulate de timp, pe perioade îndelungate, au ocazia de a dezvolta relații de marketing după ce consumatorii au beneficiat de serviciile firmei.
Auditul de marketing în cazul acestor firme trebuie să evalueze direct eficiența acțiunilor de marketing asupra clienților actuali ai companiei, știut fiind faptul că aceștia reprezintă cea mai importantă sursă de creștere a profitului. Evaluarea exclusivă a firmei de servicii numai pe baza numărului de noi consumatori este insuficientă și irelevantă pentru activitatea firmei.
1.4.3. Marketingul intern
Prestatorul nu este numai vânzătorul serviciului, el reprezintă pentru consumator de multe ori chiar serviciul. De modul în care se comportă, cum acționează, ce spune, ce nu spune, de întreaga atitudine și de modul cum arată, depinde decizia consumatorului de a mai apela la serviciile firmei.
Marketingul intern implică:
angajarea celor mai buni specialiști în domeniu și menținerea lor ;
dezvoltarea unui sistem permanent de pregătire și perfecționare profesională;
munca în echipă;
adoptarea unui sistem de evaluare și recompensare a activității prestatorului de servicii.
1.4.4. Calitatea serviciului
Consumatorii evaluează calitatea comparând serviciul de care au beneficiat cu serviciul pe care au dorit să-l primească. În urma acestei comparații rezultă următoarele posibilități:
serviciul nesatisfăcător;
serviciul acceptabil;
serviciul bun;
serviciul foarte bun;
serviciul peste așteptări.
O calitate acceptabilă este în toate cazurile obligatorie. Dacă însă o companie își propune să exceleze în domeniul serviciilor, ea trebuie să ofere servicii care să depășească așteptările consumatorului. Obținerea unei calități foarte bune ar trebuie să fie obiectivul oricărei firme care dorește o reputație solidă. Aceasta i-ar convinge pe consumatori să dezvolte relații pe termen lung cu firma și să creeze o imagine favorabilă prin impresiile pe care le transmit.
Specialiștii americani de marketing propun următoarele cinci elemente definitorii pentru calitatea serviciilor:
tangibilitate – reprezentată de elementele tangibile ale serviciului;
responsabilitate maximă din partea prestatorului – exprimată prin receptivitate și dorința de a răspunde la solicitările consumatorilor;
amabilitate – caracterizată prin politețe, respect, considerație, prientenie;
înțelegerea nevoilor specifice consumatorului – ceea ce presupune atât personalizarea nevoilor, cât și personalizarea relațiilor;
credibilitate.
Dintre aceste dimensiuni, credibilitatea este cea mai importantă. O firmă nu reprezintă nimic dacă nu se bazează pe încrederea consumatorilor. Încrederea clientului este cea mai prețioasă resursă a unei firme. Politețea nu înlocuiește credibilitatea. Clienții băncilor doresc documente clare și corecte în ceea ce privește situația lor financiară.
Este adevărat, cei mai mulți clienți apreciază scuzele de rigoare, dar scuzele șterg doar amintirea unui serviciu prost îndeplinit. Dacă erorile vor continua, clienții vor trage concluzia că nu se poate conta pe firmă oricât de amabil ar fi personalul ei.
Consumatorii apreciază credibilitatea după terminarea procesului de prestare, însă totodată ei nu oferă credit suplimentar pentru îndeplinirea activităților pe care se presupune că firma este obligată să le presteze. Firmele care primesc credit în alb sunt cele care impresionează prin grijă, preocupare, implicare în timpul prestării. Depășirea așteptărilor consumatorilor presupune elementul de surpriză.
Credibilitatea în prestarea serviciilor permite unei firme să fie competitivă, dar nu este suficient pentru a crea imaginea unei firme de succes. Firmele de excepție depășesc pragul competiției, chiar al serviciului performant și crează legături preferențial – emoționale cu consumatorii, ele îl surprind pe consumator și construiesc relații de fidelitate.
Din păcate, cele mai multe firme nu beneficiază de potențialul pe care-l oferă interactivitatea consumator – prestator. Mai mult chiar, ele acționează defensiv, urmărind câștiguri rapide, la rândul lor, managerii dorind să obțină controlul asupra întregii activități. Personalul care realizează serviciul este împiedicat să acționeze ca proprietar, să aibă inițiativă, să presteze o activitate creativă, să-și asume riscuri.
1.5. Indicele de evaluare a activității de marketing în servicii
O evaluare corectă a activității de marketing dintr-o organizație necesită utilizarea unor criterii care să reflecte caracteristicile de bază ale serviciilor. Aceste criterii se regăsesc în cele patru categorii menționate anterior: organizarea compartimentului de marketing, marketingul către consumatorii actuali, marketingul intern și calitatea serviciilor. Pentru ca evaluarea să fie completă, ar trebui să includă alte două elemente ale auditului: orientarea de marketing și consumatorii potențiali. Măsura în care o compania are succes în prestarea serviciilor depinde de modul în care reușește să înțeleagă și să îndeplinească aceste șase dimensiuni.
Indicele evaluării activității de marketing într-o companie de servicii este reprezentat de aprecierea sistematică, obiectivă și complexă a eficienței componentelor acestei activități (orientarea de marketing, marketingul organizațional, marketingul către consumatorii potențiali, marketingul către consumatorii actuali, marketingul intern și calitatea serviciilor).
Aspectele care trebuie cercetate pentru fiecare din componentele indicelui de evaluare a activității de marketing în servicii
CAPITOLUL II
PARTICULARITĂȚILE AUDITULUI INTERN
ÎNTR-O INSTITUȚIE DE CREDIT
2.1 Principalele reglementări legale în domeniul auditului intern
Printre principalele reglementări legale în domeniul auditului intern se numără:
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 75/1999 privind activitatea de audit financiar, republicată;
Ordonanța Guvernului nr. 119/1999 privind controlul intern și controlul financiar preventiv, republicată 2003;
Legea nr. 672/2002 privind auditul public intern, cu modificările și completările ulterioare;
Ordinul MFP nr. 880/2002 pentru aprobarea Codului privind conduita etică a auditorului intern;
Norme BNR nr. 17/2003 privind organizarea și controlul intern al activității institutiilor de credit și administrarea riscurilor semnificative, precum și organizarea și desfășurarea activității de audit intern a instituțiilor de credit.
Ordonanța Guvernului nr. 37 din 29 ianuarie 2004 pentru modificarea și completarea Legii 672/2002 peivind reglementările auditului intern;
Hotărârea nr. 35/2004 a Consiliul Camerei Auditorilor Financiari din România privind aprobarea asimilării Standardelor Internaționale de Audit Intern, ediția 2004, elaborate și publicate de Institutul Auditorilor Interni, inclusiv a Cadrului General al Standardelor Internaționale de Audit Intern.
2.2 Generalități privind auditul
Definiții:
Auditul financiar reprezintă activitatea de examinare, în vederea exprimării de către auditorii financiari, a unei opinii asupra situațiilor financiare, în conformitate cu standardele de audit, armonizate cu standardele internaționale de audit și adoptate de Camera Auditorilor Financiari din România.
Auditorul financiar este persoana fizică/ juridică ce dobândește calitatea de auditor.
Auditul intern reprezintă activitatea de examinare obiectivă a ansamblului activităților entității economice în scopul furnizării unei evaluări independente a managementului riscului, controlului și proceselor de conducere a acestuia.
Obiectivele auditului intern. Obiectivele auditului intern sunt:
a) verificarea conformității activităților din entitatea economică auditată cu politicile, programele și managementul acesteia, în conformitate cu prevederile legale;
b) evaluarea gradului de adecvare și aplicare a controalelor financiare și nefinanciare dispuse și efectuate de către conducerea unității în scopul creșterii eficienței activității entității economice;
c) evaluarea gradului de adecvare a datelor/informațiilor financiare și nefinanciare destinate conducerii pentru cunoașterea realității din entitatea economică;
d) protejarea elementelor patrimoniale bilanțiere și extrabilanțiere și identificarea metodelor de prevenire a fraudelor și pierderilor de orice fel.
Obiectivul central al activității de autorizare, reglementare și supraveghere prudențială a băncilor îl constituie realizarea stabilității și viabilității întregului sistem bancar prin stabilirea unor norme și indicatori de prudență bancară și urmărirea respectării cu strictețe a acestora, precum și prin asigurarea eliminării din sistem a băncilor neviabile. Prin urmare, rolul supravegherii prudențiale a băncilor este acela de a preveni riscul sistemic, avându-se însă în vedere respectarea autonomiei fiecărei bănci în organizarea și desfășurarea activității sale pe baze concurențiale.
Exercitarea independentă a profesiei de auditor financiar
Auditorul financiar poate exercita independent profesia de auditor financiar numai dacă îndeplinește cumulativ următoarele condiții:
a) este membru al Camerei, ca persoană activă;
b) îndeplinește condițiile stabilite prin Regulamentul de organizare și funcționare a Camerei.
O persoană nu poate exercita independent profesia de auditor financiar al unei entități economice dacă este angajată a acesteia ori dacă are relații cu aceasta sau cu orice persoană cu care entitatea economică respectivă are relații care conduc la situația de incompatibilitate sau conflict de interese.
Prin incompatibilitate sau conflict de interese se înțeleg toate situațiile care conduc la știrbirea cerinței fundamentale de independență în exercitarea independentă a profesiei de auditor financiar. Dacă pe durata exercitării independente a profesiei de auditor financiar nu mai sunt îndeplinite condițiile pentru exercitarea acesteia, auditorul financiar are obligația să renunțe imediat la contractul său și să notifice clientului încetarea acestuia, precum și motivul renunțării.
Auditul intern în sistemul bancar are la bază cinci principii fundamentale, și anume:
Permanența auditului intern
Auditul intern reprezintă o activitate cu caracter permanent. Conducătorii instituțiilor de credit sunt responsabili pentru asigurarea unei activități de audit intern adecvate, corespunzătoare dimensiunii și naturii operațiunilor lor.
Independența auditului intern
Instituțiile de credit trebuie să asigure independența activității de audit intern de activitățile auditate și de activitățile zilnicee pe care le implică controlul intern. Activitatea de audit intern este subordonată Consiliului de Administrație. Coordonatorul activității de audit intern trebuie să aibă competența de a comunica, direct și din proprie inițiativă,cele constatate în cadrul activității desfășurate, Consiliului de Administrație, Comitetului de audit, precum și auditorilor financiari ai instituțiilor de credit.
Obiectivitatea și imparțialitatea auditului intern
Auditorii interni trebuie să fie obiectivi și imparșiali,astfel incât să fie evitat orice conflict de interese. Orice situație prin care se prejudiciază obiectivitatea și imparțialitatea auditului intern, trebuie adusă imediat la cunoștința conducerii instituției de credit. Persoanele care sunt soți, rude sau afini până la gradul al patrulea inclusiv, cu conducătorii unei instituții de credit nu pot fi auditori interni ai instituției de credit. Auditorii interni nu vor putea audita activități sau funcții desfășurate și, respective,deținute decât după trecerea unei perioade de cel puțin un an și nu vor putea fi angrenați în operațiuni ale instituțiilor de credit ori în proiectarea sau implementarea oricăror procedure de control.
La cererea conducătorilor instituției de credit, auditorul intern poate să exprime opinii legate de modul în care principiile de control intern sunt respectate în unele situații specific. Fără a prejudicial obiectivitatea și imparțialitatea auditului intern, auditorii interni vor putea acorda consultanță asupra unor operațiuni pentru care au avut anterior responsabilități.
Integritatea și competența profesională
Auditorii interni trebuie să fie corecși, onești și incoruptibili, să respecte prevederile legale și ale Codului privind Conduita etică în activitatea de audit intern. Instituțiile de credit trebuie să se asigure că auditorii interni sunt incoruptibili din punct de vedere profesional; la evaluarea competenței profesionale a acestora trebuie avută în vedere complexitatea activităților instituției de credit ce fac obiectul auditului intern, iar aceștia răspund din punct de vedere profesional obiectivelor prevăzute de statutul auditului intern.
Pentru a nu fi afectată capacitatea de evaluare critică a auditorilor interni, ca urmare a rutinei și executării permanente a acelorași sarcini, instituțiile de credit trebuie să asigure, în măsura posibilităților, rotirea acestora, cu condiția respectării principiului obiectivității și imparțialității.
Instituțiile de credit trebuie să se asigure că, pe ansamblu, auditorii interni răspund din punct de vedere profesional obiectivelor prevăzute de statutul auditului intern.
Confidențialitatea
Auditorii interni trebuie să fie prudenți în utilizarea informațiilor colectate și să asigure protejarea acestor informații, totodată, nu vor utiliza informațiile colectate pentru obținerea unor avantaje personale. Auditorii interni nu vor utiliza informațiile colectate în detrimentul obiectivelor stabilite la nivel central.
Externalizarea activității de audit intern
Potrivit cadrului legal aplicabil în domeniul auditului intern al instituțiilor de credit, respectiv, Normele BNR nr. 17/2003 privind organizarea și controlul intern al activității instituțiilor de credit și administrarea riscurilor semnificative, precum și organizarea și desfășurarea activității de audit intern a instituțiilor de credit, Consiliul de administrație al instituțiilor de credit, cu avizul comitetului de audit, poate lua decizia externalizării totale sau parțiale a activității de audit intern. Pentru luarea deciziei privind externalizarea activității de audit intern se va ține cont de următoarea precizare:
“Instituțiile de credit nu pot externaliza următoarele activități: (…) activitatea de audit intern, în condițiile în care furnizorul extern de servicii în domeniul auditului intern are și calitatea de auditor financiar al instituției de credit în cauză; (…)”
Instituțiile de credit pot externaliza activitatea de audit intern numai unui auditor financiar specializat în auditarea respectivei categorii de instituții de credit.
Principiile fundamentale ale auditului intern rămân aplicabile și în cazul externalizării acestei activități.
Etapele auditului intern
Obiectivul principal al auditului performanței este de a oferi informații și recomandări referitoare la modul în care entitatea auditată a folosit și justificat banii publici, precum și cu privire la raportul dintre banii alocați și rezultatele obținute. La realizarea auditului intern trebuie avute în vedere obiectivele specifice cuprinse în Programul de control financiar și audit al Curții de Conturi a României .
Rolul auditorului este de a aprecia activitatea în mod independent și obiectiv, raportându-se la cerințe deja instituite (o practică bună, cote de nivel existente, până în ce moment entitatea auditată operează cu economicitate, eficacitate și eficiență). Elementele de audit ale performanței prezentate în continuare țin seama de următoarele obiective specifice :
analiza managementului asupra modului de îndeplinire a obiectivelor stabilite prin actele normative;
analiza economicității, eficienței și eficacității utilizării resurselor umane, material și financiare, corespunzător obiectivelor programului ce urmează a fi verificat.
Tehnicile ce trebuie utilizate sunt : interviurile, chestionarele, observația, examinarea documentelor, analiza deciziilor managerial, analiza activității desfășurate și a rezultatelor obținute de entitatea auditată. Desfășurarea activității de audit intern presupune parcurgerea unor etape, difrențiate în funcție de obiectivul urmărit, astfel:
1. Pentru desfășurarea angajamentelor de audit, se vor parcurge cel putin următoarele etape:
planificarea activității de audit intern;
examinarea și evaluarea informațiilor avute la dispoziție;
comunicarea rezultatelor;
monitorizarea implementării recomandărilor date.
2. Pentru desfășurarea unui angajament de consultanță, se vor parcurge cel putin următoarele etape:
planificarea unor întâlniri cu beneficiarul serviciului de consultanță – reprezentantul compartimentului/sediului secundar al instituției de credit, pentru evaluarea naturii și întinderii serviciului ce va fi furnizat;
confirmarea faptului că beneficiarul serviciului înțelege și este de acord cu tipul de consultanță prevăzut de statutul auditului intern;
evaluarea angajamentului de consultanță sub raportul compatibilității cu planul de audit;
stabilirea printr-un acord a condițiilor și cerințelor generale, precum și a altor factori importanți ai unui angajament oficial de consultanță;
comunicarea rezultatelor;
monitorizarea implementării recomandărilor date.
2.3 Auditul principalelor activităși bancare
2.3.1. Auditul situațiilor financiare
La întocmirea unui plan general pentru auditul situațiilor financiare ale unei bănci, auditorul trebuie să acorde o atenție deosebită următoarelor aspecte:
complexitatea tranzacțiilor derulate de bancă și documentația aferentă acestora;
măsura în care oricare dintre activtățile de bază sunt furnizate de firme prestatoare de servicii;
datoriile contingente și elementele extrabilanțiere;
considerente legate de reglementare;
dimensiunea sistemelor IT și a altor sisteme folosite de bancă;
evaluările preconizate ale riscului inerent și riscului de control;
activitatea de audit intern;
evaluarea riscului de audit;
evaluarea pragului de semnificație;
declarațiile conducerii;
implicarea altor auditori;
dispersia geografică a operațiunilor băncii ți coordonarea activităților între diferite echipe de audit;
existența unor tranzacții cu părțile afiliate;
considerente ce țin de continuitatea activității.
Auditarea situațiilor financiare vizează exprimarea unei opinii a auditorului independent cu privire la măsura în care aceste situații redau imaginea fidelă a poziției financiare, a rezultatelor expolatării și a fluxurilor de trezorerie, în conformitate cu principiile contabile acceptate.
Pornind de la scopul autitării situațiilor financiare, și ținând cont de principalele operațiuni efectuate de către băncile comerciale, principalele situații financiare într-o instituție de credit, în baza cărora auditorul poate obține informații, sunt:
Situația Soldurilor la alte Bănci:
permite verificarea confirmărilor de sold venite de la terți;
se verifică dacă soldurile la alte bănci sunt expresia unor tranzacții comerciale de bună credință (bona fide) sau dacă orice variație semnificativă față de nivele normale sau preconizate reflectă tranzacțiile încheiate în principal pentru a forma o impresie denaturată asupra poziției financiare a băncii sau pentru a îmbunătăți indicatorii de lichiditate și ratele activelor (“cosmetizarea” acestora). Dacă se constată o “cosmetizare”, care denaturează imaginea fidelă a situațiilor financiare, auditorul va solicita conducerii ajustarea soldurilor prezentate în situațiile financiare sau prezentarea unor informații suplimentare.
În cazul în care conducerea nu poate face acest lucru, auditorul ia în considerare modificarea raportului de audit.
b) Situația Instrumentelor pe Piața Monetară:
permite reconcilierea sumelor confirmate de băncile custode externe cu înregistrările contabile;
permite verificarea existenței sarcinilor asupra titlului instrumentelor;
permite auditorului testarea existenței acordurilor de vânzare și de răscumpărare la termen, în vederea depistării unor datorii și pierderi neînregistrate;
pe baza ei, se verifică dacă:
relația dintre tipurile de titluri deținute și venitul aferent este una rezonabilă;
toate câștigurile și pierderile semnificative din vânzări și reevaluări au fost raportate în conformitate cu cadrul de raportare financiară.
c) Situatia Titlurilor Deținute în Scopul Tranzacționării:
permite reconcilierea sumelor confirmate de băncile custode externe cu înregistrările contabile;
permite verificarea existenței sarcinilor asupra titlului instrumentelor;
permite auditorului testarea existenței acordurilor de vânzare și de recumpărare la termen în vederea depistării unor datorii și pierderi neînregistrate;
În funcție de scopul pentru care sunt deținute titlurile de valoare, raportarile financiare pot avea diferite baze de evaluare pentru acestea, respectiv:
pentru tranzacționare, titlurile pot fi înregistrate la valoarea de piață;
ca investiții de portofoliu titlurile pot fi înregistrate la costul istoric,
pentru scopuri de acoperire împotriva riscurilor, titlurile pot fi înregistrate pe același principiu ca și activele de bază pe care le acoperă.
Intențiile conducerii determină dacă un anumit titlu este deținut pentru un scop dat și astfel, determină baza de evaluare ce va fi folosită. Dacă intențiile conducerii se schimbă, se modifică și baza de evaluare.
Posibilitatea de modificare a clasificării unui activ poate crea premisele unei raportari financiare frauduloase (fie prin recunoașterea unui profit inexistent, fie prin evitarea recunoașterii unei pierderi).
pe baza acestei situații, se verifică dacă:
relația dintre tipurile de titluri deținute și venitul aferent este una rezonabilă;
toate câștigurile și pierderile semnificative din vânzări și reevaluări au fost raportate în conformitate cu cadrul de raportare financiară.
d) Situația Altor Active Financiare
(Acele elemente care presupun investiții curente de fonduri, de exemplu, pachete de credite cumpărate în vederea revânzării, achiziții de active titlurizate)
ofera informații cu privire la activele financiare deținute, permițând astfel auditorului să examineze documentația de bază care susține cumpărarea acestor active, pentru a stabili dacă toate drepturile și obligațiile au fost corect contabilizate. În lipsa unor piețe pentru astfel de active, este dificil de obținut o dovadă independentă a valorii acestora.
Situația Investițiilor de Portofoliu
Auditul investițiilor de portofoliu ale unei bănci are unele aspecte speciale, care pun anumite probleme în ceea ce privește operațiunile bancare.
Auditorul ia în considerare valoarea activelor care susțin valoarea titlului, în special pentru acele titluri care nu sunt ușor tranzacționabile.
pe baza acestei situatii, se verifică dacă:
relația dintre tipurile de titluri deținute și venitul aferent este una rezonabilă;
toate câștigurile și pierderile semnificative din vânzări și reevaluări au fost raportate în conformitate cu cadrul de raportare financiară.
Situația Investițiilor în Filiale/Sucursale și Entități Asociate
Auditul investițiilor unei bănci în filiale/sucursale și entități asociateare unele aspecte speciale, care pun anumite probleme în ceea ce privește operațiunile bancare.
Auditorul ia în considerare implicațiile oricărei cerințe legale sau practice ca banca să furnizeze suport financiar viitor pentru asigurarea menținerii operațiunilor filialelor/sucursalelor și companiilor asociate.
Auditorul are în vedere dacă obligațiile financiare aferente sunt înregistrate ca datorii ale băncii.
Auditorul apreciază dacă s-au efectuat ajustări corespunzătoare în situațiile în care politicile contabile ale filialelor/sucursalelor/companiilor, contabilizate pe baza punerii în echivalență sau consolidate, nu sunt conforme cu politicile contabile ale băncii.
Situația Împrumuturilor
Permite urmărirea unor aspecte legate de activitatea de creditare a băncii, printre care:
calitatea portofoliului de credite;
gradul de adecvare a provizioanelor pentru pierderi aferente creditelor;
confirmările externe cu privire la existența împrumuturilor.
Pentru stabilirea naturii, întinderii și duratei activității ce trebuie desfășurate, trebuie luați în considerare următorii factori:
sistemul propriu băncii de clasificare a calității împrumuturilor oferă un grad rezonabil de încredere;
documentația prezentată este corect finalizată;
procedurile interne de revizuire a împrumuturilor.
Dată fiind importanța creditării externe, auditorul examinează, de asemenea:
informațiile pe baza cărora banca evaluează și monitorizează riscul de țară și criteriile folosite în acest scop;
dacă, și de către cine sunt stabilite limitele de credit pentru fiecare țară, care sunt acestea și măsura în care acestea au fost atinse.
La alcătuirea portofoliului de împrumuturi, se va acorda o atenție sporită pentru:
concentrarea împrumuturilor către:
debitori și alte părți legate de aceștia;
sectoare comerciale și industriale;
anumite zone geografice;
anumite țări;
mărimea expunerilor pe creditele particulare (ponderea împrumuturilor de mică valoare in împrumuturile de mare valoare);
tendințele volumului împrumuturilor pe categorii importante, mai ales categoriile care prezintă o creștere rapidă sau sunt necorespunzătoare, neangajate și restructurate;
împrumuturile acordate părților afiliate (persoanelor aflate în relații speciale cu banca);
împrumuturile identificate ca fiind potențial neperformante, acordând atenție deosebită:
experiențelor anterioare privind pierderea și recuperarea, inclusiv volumul și durata provizioanelor constituite, precum și a cheltuielilor inregistrate cu acestea;
rezultatelor examinărilor efectuate de organele de supraveghere.
condițiile economice și de mediu locale, naționale și internaționale, inclusiv eventualele restricțiile privind transferurile de valută, care pot afecta rambursarea împrumuturilor de către debitori.
Pe lângă împrumuturile neperformante identificate de conducere și, acolo unde este cazul, de organele de supraveghere bancară, auditorul ia în considerare sursele suplimentare de informații pentru a descoperi acele împrumuturi care nu au putut fi astfel identificate, pintre care:
situatii diverse, generate intern (de exemplu, împrumuturi trecute pe liste de „urmărire”, împrumuturi nerambursate la timp, împrumuturi neangajate, împrumuturi pe clasificări de risc, împrumuturi acordate personalului (inclusiv directorilor și funcționarilor), împrumuturi care au depășit limitele aprobate etc.;
experiențele istorice privind pierderile, pe tipuri de împrumuturi;
diferite fișiere ale împrumuturilor pentru care lipsesc informații curente referitoare la debitori, garanții etc.
Situatia Conturilor Deponenților
Depozite ale clientilor
se evaluează sistemul de control intern asupra conturilor deponenților;
se determină dacă obligațiile aferente depozitelor sunt clasificate în conformitate cu normele de reglementare și cu principiile contabile;
se evidențiază situațiile în care banca prezintă un risc datorat dependenței economice față de un număr redus de deponenți importanți sau când există o concentrare excesivă a depozitelor scadente la un anumit moment.
Sume aflate în tranzit
Se verifică dacă:
sunt eliminate sumele aflate în tranzit între sucursale, între bancă și filialele/sucursalele sale consolidate și între bancă și partenerii acesteia;
elementele de reconciliere au fost abordate și contabilizate corespunzător.
Situația Contului de Capital și Rezerve
Evidențierea capitalului și rezervelor băncii are o importanță deosebită în procesul de monitorizare a nivelului de activitate al băncii și de determinare a amplorii operațiunilor efectuate de aceasta.
Schimbări minore în ce privește capitalul sau rezervele pot avea un impact mare asupra capacității băncii de a funcționa în continuare, în special dacă se află în proximitatea nivelului minim permis al indicatorilor de capital.
În astfel de circumstanțe, există presiuni mai mari asupra conducerii de a se angaja în raportări financiare frauduloase prin clasificarea greșită a activelor și datoriilor, sau prin descrierea acestora ca fiind mai puțin riscante decât sunt în realitate.
Se urmărește dacă, potrivit scopurilor de reglementare:
capitalul și rezervele sunt adecvate;
informațiile prezentate au fost luate corect în calcul și dacă acestea sunt corespunzătoare și conforme cu cadrul de raportare financiară aplicabil;
reglementările aplicabile prevăd restricții asupra repartizării profiturilor reportate, auditorul are în vedere prezentarea adecvată a restricțiilor respective;
cerințele cadrului de raportare financiară aplicabil, cu privire la prezentarea rezervelor ascunse, au fost respectate.
Situația Provizioanelor, Activelor și Datoriilor Contingente
(în afara instrumentelor derivate și instrumentelor financiare extrabilanțiere – angajamente de creditare de fonduri și garantare a rambursării fondurilor de către clienți pentru terți etc.)
Tinand cont de faptul că, multe active și datorii contingente sunt înregistrate fără a exista o datorie sau activ corespondent, se au în vedere aspecte de natura celor prezentate în continuare:
identificarea activităților care au potențialul de a genera active sau datorii contingente (de exemplu, titlurizările);
dacă sistemul de control intern al băncii este adecvat pentru a da asigurări că activele sau datoriile contingente decurgând din astfel de activități sunt identificate și înregistrate corespunzător, cu păstrarea dovezii privind acordul clientului cu privire la termenii și condițiile aferente;
dacă cifrele privind activele și datoriile contingente, de la finele perioadei, sunt rezonabile potrivit experienței și cunoștințelor deținute despre activitățile din anul curent;
dacă activele sau datoriile au fost titlurizate sau se încadrează altfel, pentru un tratament contabil care conduce la eliminarea lor din bilanțul băncii, se are în vedere dacă tratamentul contabil este adecvat și dacă au fost constituite provizioane corespunzătoare.
Situația Instrumentelor Derivate și a Instrumentelor Financiare Extrabilanțiere
(De exemplu, contracte de schimb valutar, operațiuni swap pe rata dobânzii și swap valutar, futures, opțiuni și contracte cu rata la termen)
Se examinează documentația care stă la baza acestor tranzacții pentru a stabili dacă au fost contabilizate corespunzător toate drepturile și obligațiile.
Se verifică existența confirmărilor din partea terților asupra soldurilor înregistrate.
Instrumentele derivate și financiare extrabilanțiere sunt de regulă evaluate la valoarea de piață sau justă, cu excepția că, în baza anumitor cadre de raportare financiară, instrumentele de acoperire a riscului sunt evaluate pe aceeași bază ca și elementul de bază al cărui risc este acoperit.
Înregistrarea bilanțieră a instrumentelor financiare depinde de cadrul aplicabil de raportare financiară, potrivit acestuia putând să se solicite evaluarea instrumentelor financiare la cost.
Se iau în considerare aspecte precum:
adecvarea cursurilor de schimb, a ratelor de dobândă sau a altor rate de piață de bază, utilizate la data situațiilor financiare, în vederea calculării câștigurilor și pierderilor nerealizate;
adecvarea modelelor de evaluare și a ipotezelor utilizate pentru a determina valoarea justă a instrumentelor financiare existente la data întocmirii situațiilor financiare;
adecvarea politicilor contabile utilizate având în vedere principiile contabile, în special cu privire la distincția dintre profiturile și pierderile realizate și cele nerealizate.
Se ia în considerare scopul pentru care a fost încheiată tranzacția ce a dat naștere instrumentului.
Situația Veniturilor din Dobânzi și a Cheltuielilor cu Dobânzi
De regulă, veniturile și cheltuielile cu dobânda sunt două dintre principalele elemente ale contului de profit și pierdere al unei bănci (Anexa nr. 1 – Schema nr. 2).
Se vor avea în vedere următoarele aspecte:
existența unor proceduri satisfăcătoare pentru contabilizarea corespunzătoare a veniturilor realizate și a cheltuielilor angajate (cumulate) la finele anului;
evaluarea adecvării sistemului control intern aferent;
verificarea caracterului rezonabil al sumelor raportate, prin metode ce vizează compararea randamentelor dobânzii raportate în termeni procentuali:
cu ratele de piață;
cu ratele băncii centrale;
cu ratele date publicității (pe tipuri: activ/credite sau pasiv/depozit);
între portofolii.
verificarea conformității recunoașterii veniturilor din creditele neperformante cu politica băncii, precum și cu cerințele cadrului aplicabil de raportare financiară.
Situația Provizioanelor pentru Pierderi din Credite
Există două forme de provizioane:
provizioane specifice cu privire la pierderile identificate la creditele individuale;
provizioane generale care acoperă pierderi care sunt considerate că există, dar nu au fost identificate expres.
Se evaluează adecvarea provizioanelor specifice și generale astfel încăt acestea să poată absorbi pierderile estimate din credite, asociate portofoliului de credite.
Situația Veniturilor din Comisioane și Speze
Se verifică dacă valoarea înregistrată este completă, respectiv, dacă toate elementele individuale au fost înregistrate.
Se au în vedere următoarele aspecte:
dacă veniturile se referă la perioada acoperită de situațiile financiare, iar sumele referitoare la perioade ulterioare au fost amânate;
dacă veniturile sunt încasabile;
dacă veniturile sunt contabilizate în conformitate cu cadrul de raportare financiară aplicabil.
Situația Provizioanelor pentru Impozitul pe Profit
În funcție de reglementarile fiscale speciale aplicabile băncilor în cadrul jurisdicției în care este situată banca asupra căreia se face raportarea, se constituie provizioane pentru impozitul pe profit.
Situația Tranzacțiilor Părților Afiliate
Raportările financiare cer evidențierea părților afiliate (persoane aflate in relatii speciale cu banca) și a tranzacțiilor derulate cu acestea.
Tranzacțiile cu părțile afiliate pot apărea în cursul desfășurării normale a activității băncii. Astfel, banca poate acorda credite salariaților săi sau membrilor din Consiliul de administrație sau entităților care sunt proprietatea sau sunt controlate de salariații săi sau administratori.
Alte tranzacții cu părțile afiliate care pot apărea în cursul desfășurării normale a activității băncii includ depozitele și alte tranzacții cu administratorii, salariații sau entitățile afiliate.
Situația Notelor la Situațiile Financiare
(Inclusiv, unde este cazul, o declarație privind politicile contabile)
Auditorul stabilește dacă notele la situațiile financiare ale băncii sunt în concordanță cu cadrul aplicabil de raportare financiară.
2.3.2. Riscul operațional. Fraudele
Riscul operațional este definit, prin reglementările legale în vigoare, drept riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, care este determinat de factori interni (derularea neadecvată a unor activități interne, existența unui personal sau a unor sisteme necorespunzătoare etc.) sau de factori externi (condiții economice, schimbări în mediul bancar, progrese tehnologice etc.).
Potrivit reglementărilor legale în vigoare, instituțiile de credit trebuie să definească riscul operațional pentru necesități interne și trebuie să dețină politici privind administrarea riscului operațional, care vor lua în considerare cel puțin următoarele tipuri de evenimente generatoare ale unui asfel de risc:
frauda internă (de exemplu: raportarea cu rea-credință a pozițiilor, furtul, încheierea de către salariați de tranzacțții în cont propriu);
frauda externă (de exemplu: tâlhăria, falsificarea, spargerea unor coduri aferente sistemelor informatice);
condițiile aferente efectuării angajărilor de personal și siguranța locului de muncă (de exemplu: cererile compensatorii ale personalului, nerespectarea normelor de protecție a muncii, promovarea unor practice discriminatorii);
practice defectuoase legate de clientelă, produse și activități (de exemplu: utilizarea necorespunzătoare a informațiilor confidențiale deținute în legătură cu clientele, spălarea banilor, vânzarea unor produse neautorizate, folosirea grețită de către clienți a produselor și serviciilor aferente sistemului “electronic banking”);
punerea în pericol a activelor corporale (de exemplu: acte de terorism sau vandalism, incendii, cutremure);
întreruperea activității și funcționarea defectuoasă a sistemelor (de exemplu: defecțiuni ale componentelor hardware și software, probleme legate de telecomunicații, proiectarea, implementarea și întreținerea defectuoasă a sistemului “electronic banking”);
tratamentul aplicat clienților și contrapartidelor comerciale, precum și procesarea defectuoasă a datelor legate de aceștia (de exemplu: înregistrarea eronată a datelor de intrare, administrarea defectuoasă a garanțiilor reale, documentația legală incompletă, accesul neautorizat la conturile clienților, litigii);
securitatea sistemului “electronic banking” (de exemplu: angajamente ale instituției de credit rezultate în mod fraudulos prin contrafacerea monedei electronice sau înregistrarea unor pierderi ori a unor angajamente suplimentare de către clienți în cazul unui acces defectuos în cadrul sistemului).
Pentru identificarea și evaluarea riscului operațional, instituțiile de credit trebuie să ia unele măsuri, printre care:
evaluarea operațiunilor și activităților în vederea determinării celor vulnerabile la riscul operațional;
stabilirea unor indicatori cu ajutorul cărora să poată fi determinată poziția instituției de credit afectată de riscul operațional (de exemplu: număr de tranzacții nefinalizate, frecvența și/sau gravitatea erorilor și omisiunilor, rata de fluctuație a personalului, creșterea rapidă a activității), precum și a unor limite aferente acestora;
evaluarea permanentă a expunerilor la riscul operațional (de exemplu: analiza unor scenarii diferite pe baza datelor istorice legate de înregistrarea de pierderi).
Băncile trebuie să aibă sisteme și capacitate operațională adecvată activităților cu instrumente financiare derivate pe care acestea le desfășoară.
Pentru administrarea riscului operațional, instituțiile de credit trebuie să dispună de următoarele proceduri:
proceduri de evaluare;
proceduri de monitorizare;
proceduri de reducere a riscului fie pe plan intern, prin corectarea la timp a erorilor constatate și prin introducerea unor tehnologii adecvate de procesare și asigurare a securității informațiilor, fie prin transferul riscului către alte domenii de activitate (de exemplu asigurări împotriva unor evenimente).
Fraudele
Auditorul intern trebuie să dispună de suficiente noțiuni și cunoștințe, pentru a putea fi în măsură să identifice indiciile fraudelor, fără a deține pregătirea și experiența unei persone specializate în detectarea și investigarea fraudelor.
Fraudele se referă la nereguli și acte ilegale caracterizate prin inducerea intenționată în eroare.
Fraudele comise de angajați includ, fără a fi limitative, aspect de natura celor menționate mai jos:
întocmirea de facturi frauduloase;
utilizarea neautorizată a activelor;
vânzarea neautorizată a activelor;
stabilirea unor prețuri neautorizate;
sustrageri de stocuri sau de numerar;
declararea unor ore suplimentare nejustificate;
înregistrarea unor cheltuieli care nu se asociază operațiunilor instituției de credit.
Un pas premergător detectării fraudelor îl constituie semnalele de alarmă. În categoria semnalelor de alarmă pot fi incluse, fără a fi limitative, următoarele indicii:
erori frecvente;
lipsa de documentație;
forme neobișnuite de documentare;;
diferențe în ceea ce privește rezultatele;
reacții negative la întrebările auditorului;
aceleași semnături pe scrisorile de aprobare;
refuzul de a furniza documente și informații;
încercarea de a influența procedurile de audit;
aceleași adrese ale unor clienți și furnizori diferiți;
utilizarea unor copii sau a unor documente în facsimile;
încercarea de a limita accesul la angajați și la documentație.
În cadrul angajamentelor de audit, responsabilitățile de audit intern constau în:
acumularea de cunoștințe și atingerea unui nivel de percepție sufucient identificării indiciilor de fraudă;
acordarea unei atenții deosebite deficiențelor controalelor ce ar putea permite apariția unor fraude;
evaluarea indiciilor de fraudă și stabilirea măsurilor necesare, inclusiv necesitatea efectuării unor investigații;
notificarea autorităților relevante din cadrul organizației cu privire la indicii de fraudă identificați.
Auditorii interni implicați în investigarea unor fraude, vor întreprinde unele demersuri specifice acțiunii respective, printre care:
evaluarea nivelului probabil și extinderea complicității în ceea ce privește frauda la nivelul organizației;
determinarea competențelor necesare efectuării investigațiilor;
conceperea unor proceduri de identificare a persoanelor implicate, de evaluare a gradului de extindere a fraudei, a tehnicilor utilizate și a cauzelor ce au condus la producerea evenimentului;
coordonarea activităților împreună cu membrii conducerii, consilierii juridici și alți specialiști;
verificarea drepturilor persoanelor suspectate de fraudă.
Orice incident semnificativ din perspectiva unei posibile fraude va fi raportat, de către coordonatorul activității de audit intern, Consiliului de Administrațție.
2.3.3 Riscul de credit
Activitatea de creditare implică un risc, prin însăși elementele de anticipare pe care se bazează decizia de creditare, pentru banca fiind de maximă importanță cunoașterea acestui risc, evaluarea sa cât mai aproape de realitate și acceptarea lui in cunoștință de cauză.
Riscul de credit reprezintă o componentă fundamentală a riscului bancar, a cărui gestiune este reglementată unitar, pe baza Legii bancare nr. 58/ 1998, a normelor emise de Banca Națională a României, precum și la nivelul fiecărei societăți bancare, in parte, conform reglementărilor și procedurilor proprii de management al riscurilor.
Riscul de credit este definit, potrivit reglementărilor legale în vigoare, drept riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ca urmare a neîndeplinirii de către contrapartidă a obligațiilor contractuale.
În domeniul gestiunii riscului de credit, strategia instituțiilor de credit trebuie să includă cel puțin următoarele aspecte:
categoriile de credit pe care dorește sa le promoveze, tipul expunerii, sectorul economic, forma de proprietate, categoria contrapartidei, rezidența, aria geografică, moneda, durata inițială și profitabilitatea estimată;
identificarea piețelor pe care doresc să acționeze și determinarea caracteristicilor portofoliului de credite (inclusiv gradul de diversificare și gradul de concentrare).
Politicile și procedurile instituțiilor de credit privind riscul de credit trebuie să se refere la toate activitățile acestora și trebuie să aibă în vedere atât creditele la nivel individual, cât și întregul portofoliu.
Politicile și procedurile trebuie stabilite și implementate de către instituțiile de credit astfel încât să se asigure următoarele:
menținerea unor standarde sănătoase de creditare;
monitorizarea și controlul riscului de credit;
evaluarea corespunzătoare a noilor oportunități de afaceri;
identificarea și administrarea creditelor neperformante.
Politicile instituțiilor de credit vor stabili cadrul de desfășurare a activității de creditare și se vor referi inclusiv la următoarele:
contrapartidele eligibile și condițiile ce trebuie îndeplinite de către acestea pentru a putea intra în relație de afaceri cu instituția de credit;
garanțiile acceptabile de către instituția de credit.
În vederea prevenirii intrării în relații de afaceri cu persoane implicate în activități frauduloase și alte activități de natura infracțională, instituțiile de credit trebuie să aibă în funcțiune politici stricte care să includă cel puțin:
solicitarea de referințe și informații de la persoane autorizate
consultarea informațiilor puse la dispoziția instituțiilor de credit de structuri, constituite sub forma Centralei Riscurilor Bancare sau sub forma unor entități cu activitate similară, organizate în condițiile legii, având drept scop colectarea și furnizarea de informații privind situația contrapartidei în calitatea sa de beneficiar de credite ori alte informații de natură financiară;
cunoașterea structurii participanților la capitalul societății, precum și a persoanelor responsabile de administrarea acesteia, în cazul clienților persoane juridice, verificarea referințelor și a situației financiare personale a administratorilor și asociaților.
Instituțiile de credit trebuie să evalueze riscul de credit aferent tuturor activităților ce sunt afectate de acest risc, indiferent dacă rezultatele respectivelor activități sunt reflectate în bilanț sau în afara bilanțului.
La evaluarea riscului de credit instituțiile de credit trebuie să ia în considerare cel puțin:
performanța financiară curentă și previzionată a contrapartidelor;
concentrarea expunerilor față de contrapartide, piețele în care acestea operează, sectoarele economice și țările unde sunt stabilite;
capacitatea de punere în aplicare, din punct de vedere legal, a angajamentelor contractuale;
capacitatea și posibilitatea de a executa garanțiile, în condițiile pieței;
angajamentele contractuale cu persoanele aflate în relații speciale cu instituțiile de credit, personalul propriu, precum și familia acestuia.
În ceea ce privește cadrul contractual, instituțiile de credit trebuie să aibă în vedere cel puțin următoarele:
natura specifică a creditului;
c1auzele contractuale aferente creditului;
profilul expunerii până la scadență prin prisma evoluțiilor potențiale ale pieței;
existența garanțiilor reale sau personale;
probabilitatea nerespectării obligațiilor contractuale, stabilite pe baza unui sistem intern de rating.
În activitatea de creditare, instituțiile de credit trebuie să aibă în vedere cel puțin următoarele :
destinația creditului și sursa de rambursare a acestuia;
profilul de risc curent al contrapartidei și garanțiile prezentate, precum și senzitivitatea garanțiilor la evoluțiile economice și cele ale pieței;
istoricul serviciului datoriei aferent contrapartidei și capacitatea curentă și viitoare de rambursare a acesteia., bazată pe evoluțiile financiare istorice și proiecțiile viitoarelor fluxuri de numerar;
experiența în activitatea contrapartidei și sectorul economic în care aceasta își desfășoară activitatea, precum și poziția sa în cadrul acestui sector, în cazul creditelor comerciale;
termenii și condițiile propuse în contractul de creditare, inclusiv c1auzele destinate să limiteze modificările în profilul de risc viitor al contrapartidei;
capacitatea instituțiilor de credit de executare și valorificare a garanțiilor, dacă este cazul, într-un termen cât mai scurt.
Creditele care depășesc un anumit procent din fondurile proprii ale instituțiilor de credit și/sau care presupun un risc de credit ridicat ori cele care nu se înscriu în politica de creditare trebuie să fie aprobate la nivelul Consiliului de Administrație.
Instituțiile de credit trebuie să dispună de proceduri de identificare și înregistrare a expunerilor mari și a modificărilor care pot interveni asupra lor, precum și de mecanisme de monitorizare a acestor expuneri în funcție de politica în materie de expuneri.
La aprobarea pentru prima dată a contrapartidelor, instituțiile de credit trebuie să ia în considerare integritatea și reputația acestora, precum și capacitatea lor juridică de ați asuma obligații.
Refinanțarea creditelor nu va conduce la încadrarea acestora într-o categorie de clasificare superioară. Clasificarea creditelor reeșalonate se va efectua în condiții mai stricte decât cele asociate situației inițiale a respectivelor credite.
Instituțiile de credit trebuie să dispună de proceduri pentru evaluarea continuă a garanțiilor reale. În ceea ce privește garanțiile personale, trebuie evaluată capacitatea garanților de ași asuma obligații. De asemenea, trebuie să aibă proceduri de stabilire, într-o manieră consecventă, de la o perioadă la alta, a provizioanelor specifice și a provizioanelor generale pentru riscul de credit și trebuie să dispună de suficiente fonduri proprii pentru a înregistra un nivel de solvabilitate corespunzător.
Instituțiile de credit trebuie să stabilească limite privind expunerile la riscul de credit și să monitorizeze respectarea acestora. Limitele de expunere trebuie stabilite în legătură cu orice activitate a instituției de credit care implică risc de credit. Limitele trebuie stabilite la nivel de ansamblu al instituției de credit, iar limitele stabilite la nivelul compartimentelor și sediilor secundare ale instituției de credit trebuie să fie corelate cu acestea. Se impun limite și pentru diverse sectoare economice, regiuni geografice și produse bancare specifice.
Sistemele de informare de care trebuie să dispună băncile trebuie să furnizeze informații adecvate privind componența portofoliului de credite, precum și informații care să permită identificarea oricăror concentrări de risc.
Sistemul de monitorizare a riscului de credit va cuprinde cel puțin următoarele:
întelegerea situației financiare curente a contrapartidei;
urmărirea conformității cu clauzele contractuale;
evaluarea gradului de acoperire cu garanții în raport cu situația curentă a contrapartidei;
actualizarea dosarului de credit, obținerea de informații financiare curente.
Limitele de risc pe clienți și pe sectoare de activitate
Pentru o mai bună gestionare a riscului în activitatea de creditare, banca își stabilește limite de risc pentru fiecare client al său față de care înregistrează expunere. Limita de risc reprezintă nivelul maxim potențial la care se poate expune banca față de un singur debitor, provenind din credite, scrisori de garanție, avaluri, efecte de comerț scontate, investiții în acțiuni și alte valori mobiliare, alte facilități, fiind stabilită de bancă pe baza tuturor informațiilor financiare și nefinanciare disponibile în raport cu debitorul respectiv.
Stabilirea limitelor de risc se face pe baza analizei interdependente a aspectelor financiare și nefinanciare, care caracterizează activitatea clientului, a reputației de care acesta se bucură în comunitatea de afaceri internă și internațională, indicatori de nivel, de structură și de performanță.
Limitele de risc se stabilește pentru fiecare client, pe total și în structură, cât și pentru debitori unici, care cumulează riscul fiecărei unități componente, cu sau fără personalitate juridică. Limitele de risc aprobate se revizuiesc periodic, în funcție de noile evoluții și aspecte apărute. Pentru c1ienții cu un standing financiar ridicat și cu serviciul datoriei bun, având posibilități certe de păstrare a acestui standing în perioada următoare, limita de risc poate fi majorată sau, dimpotrivă, redusă dacă nivelul indicatorilor scade.
În cadrul limitelor de risc aprobate pe total debitor unic, limita de risc reprezintă suma limitelor de risc pentru fiecare unitate componentă a grupului. Banca monitorizează permanent încadrarea angajamentelor în limitele de risc stabilite, fiind interzisă depășirea neautorizată a limitelor de risc.
Având în vedere condițiile macroeconomice din România, băncile trebuie să monitorizeze permanent evoluția portofoliului de angajamente pe ramuri de activitate, în scopul asigurării unei dispersii adecvate a riscului și evitării concentrării creditelor, mai ales în ramuri care nu au perspective de dezvoltare sau cumulează pierderi și arierate semnificative.
La stabilirea limitelor de expunere pe ramuri de activitate se poate utiliza un sistem de analiză de tip scoring, care are la bază o serie de indicatori de evaluare a performanțelor fiecărei ramuri.
În stabilirea limitelor de expunere pe ramuri de activitate trebuie să se ia în considerare doua aspecte esențiale: participarea acestora la crearea produsului intern brut și aportul la realizarea exportului total.
Criteriile principale care pot sta la baza aprecierii performanțelor unei ramuri de activitate sunt următoarele:
ponderea angajamentelor clienților cu pierderi dintr-o anumită ramură de activitate în total angajamente pe ramură;
ponderea creditelor acordate sectorului privat în total ramură;
valoarea creditelor restante și ponderea acestora în totalul creditelor angajate de clienți dintr-un anumit sector;
dobânzile restante pe ramuri de activitate;
arieratele înregistrate de clienți (față de furnizori, buget, bancă etc ) grupate pe ramuri de activitate;
calitatea portofoliului de împrumuturi și volumul provizioanelor specifice de risc, împărțite pe principalele ramuri ale economiei naționale.
În funcție de un scor mediu calculat pentru fiecare ramură de activitate, în conformitate cu un punctaj obținut pentru fiecare criteriu în parte și cu tendințe de dezvoltare a acestor ramuri de activitate, băncile își ajustează politica pentru perioada următoare, hotărând majorarea, menținerea sau reducerea expunerii față de acestea.
Pe lângă criteriile specifice arătate mai sus, la stabilirea limitelor de expunere pe ramuri de activitate societățile bancare au în vedere și orientările formulate în Strategia Națională de Dezvoltare Economică a României pe termen mediu, în programul de guvernare, precum și tendințele preconizate în strategie în ceea ce privește principalele ramuri, situația economico-financiară de ansamblu a fiecărei ramuri, contribuția la realizarea produsului intern brut și a exportului, importanța strategică și perspectivele ramurii respective etc.
Prin monitorizarea riscului în activitatea de creditare și a expunerilor pe ramuri de activitate, societățile bancare urmăresc menținerea în permanență a unui echilibru între obiectivul propriu privind dispersia riscului și cel de interes general care vizează dezvoltarea economiei naționale în ansamblu, cu susținerea prioritară a unor ramuri considerate strategice sau potențial competitive pe piața internă și externă.
2.3.4 Auditul portofoliului de împrumuturi
Riscul de credit reprezintă posibilitatea ca debitorul sau co-contractantul băncii să nu-și poată îndeplini obligațiile în conformitate cu condițiile agreate.
Creditele reprezintă sursa primară a riscului de credit pentru bănci, deoarece, de regulă, ele constituie activele cele mai semnificative ale unei bănci și generează cea mai mare pondere din venituri. Factorul determinant în acordarea unui credit este cuantumul riscului de credit asociat cu procesul de creditare. Pentru creditele individuale, riscul de credit se referă la capacitatea și disponibilitatea debitorului de a plăti. Alte surse de risc de credit sunt scrisorile de garanție bancară.
Riscul de credit este și cauza majoră a problemelor bancare grave și este direct legat de:
lipsa unei competențe profesionale calificate în creditare
gestionarea slabă a riscului de portofoliu;
neglijarea schimbărilor privind circumstanțele economice și de altă natură care pot conduce la deteriorarea bonității clienților băncii.
Gestionarea eficientă a riscului de credit este esențială pentru succesul pe termen lung al oricărei instituții bancare. În gestionarea riscului de credit, băncile trebuie să ia în considerare nivelul de risc inerent atât creditelor sau tranzacțiilor individuale, cat și întregului portofoliu de active.
În concordanță cu politicile și procedurile ce trebuie stabilite și implementate de către instituțiile de credit activitatea de creditare poate fi împărțită pe următoarele etape:
analiză și acordare;
monitorizare;
încasare;
revizuire și evaluare periodică.
În funcție de categoria de creditare analizată, vor fi clarificate diferite probleme necesare formulării unei opinii:
1. În etapa de analiză și acordare a creditelor este necesară clarificarea unor aspecte referitoare atât la solicitările de credite, cât și la existența unor proceduri clare de analiză și a nivelelor de competență. Se vor urmări aspectele ce pot oferi răspunsuri la întrebări de genul:
obține banca solicitări de credit complete și documentate, care să includă situații1e financiare ale c1ientului, sursa de rambursare a creditului și destinația vizată a împrumutului ?
dispune banca de instrucțiuni scrise cu privire la criteriile ce urmează a fi utilizate la evaluarea solicitărilor de credite (de exemplu: acoperirea dobânzii, cerințe privind marja, indicatorii capital împrumutat/capital propriu)?
obține banca rapoarte de credit sau dispune de investigații independente asupra clienților potențiali?
folosește banca proceduri care să asigure identificarea creditării părților afiliate?
există o analiză corespunzătoare a informațiilor de credit despre client, inclusiv sursele proiectate de rambursare a creditului și plată a dobânzii?
sunt limitele de competență (aprobare a creditului) bazate pe capacitatea și competența profesională a ofițerului / inspectorului de credite?
este necesară aprobarea comitetului de credite sau consiliului de admnistrație pentru creditele care depășesc limitele recomandate?
există o separare a atribuțiilor între compartimentul de aprobare a creditelor și compartimentele de monitorizare a rambursării și revizuirii?
sunt garanțiile examinate pentru a se asigura ca ele sunt executabile?
sunt verificate: dreptul de proprietate asupra garanțiilor și prioritatea acestora în concurență cu alți creditori?
se asigură banca de faptul că debitorul semnează un document eu forță juridică ca instrument probator al obligației de rambursare a credituluil?
este documentația care stă la baza solicitării creditului analizată și aprobată de un angajat independent de ofițerul / inspectorul de credite?
există un sistem de control pentru a se asigura înregistrarea corespunzătoare a dreptului de garanție (de exemplu, înregistrarea unui drept de gaj sau ipotecă la autoritățile guvernamentale)?
există o protecție fizică adecvată a notelor, garanțiilor și documentației justificative?
există un sistem de control care să asigure înregistrarea imediată a debursărilor de fonduri?
există un sistem de control care să asigure, în măsura posibilităților, utilizarea fondurilor de către client, conform destinației creditului?
2. În etapa de monitorizare a creditelor, auditorul urmărește aspecte legate atât de informațiile primite de la clienți, cât și de modalitatea de analiză și interpretare a rezultatelor. Clarificarea aspectelor urmărite se poate realiza găsind răspunsuri la următoarele întrebări:
sunt balanțele de verificare întocmite și reconciliate cu conturile de control de către angajați distincți, care nu procesează operațiunile de creditare?
se întocmesc la timp rapoarte despre creditele a căror rambursare sau plată a dobânzii este întârziată?
sunt aceste rapoarte analizate de angajați distincți de cei implicați în activitatea de creditare?
sunt utilizate proceduri de monitorizare a respectării restricțiilor (de exemplu, clauze speciale) și cerințelor de a furniza băncii informații?
sunt implementate proceduri care să facă necesară reevaluarea periodică a garanțiilor?
sunt implementate politici care să asigure analizarea în mod regulat a poziției financiare și rezultatelor activității clientului?
instituția de credit are implementate politici care să ofere certitudinea că datele administrative cheie (de exemplu, reînnoirea înregistrării dreptului de garanție) sunt corect înregistrate și operate pe măsura ce apar?
3) În etapa de încasare, auditorul urmărește atât respectarea cerinței privind separarea atribuțiilor personalului instituției de credit, cât și procedurile urmate pentru recuperarea împrumuturilor acordate și a dobânzilor datorate. În etapă sunt vizate aspecte de natura celor ce oferă răspuns următoarelor întrebări:
sunt evidențele încasărilor de capital și dobândă și actualizarea soldurilor conturilor de împrumut operate de angajați distincți față de cei ai compartimentului de acordare a creditelor?
există un sistem eficient de control care să asigure urmărirea creditelor restante la plata?
există proceduri scrise și implementate, care să definească politica băncii pentru recuperarea capitalului și dobânzilor restante, prin intermediul unor acțiuni judiciare, cum ar fi exeutarea silită sau poprirea?
sunt implementate proceduri care să prevadă confirmarea regulată a soldurilor la credite prin corespondență directă cu clientul, de către angajați distincți de compartimentele de acordare a creditelor și evidențiere a acestora, precum și investigarea independentă a diferențelor raportate?
4) In etapa de revizuire și evaluare periodică, atenția auditorului este îndreptată către aspecte referitoare la procedurile pentru analizarea creditelor, constituirea provizioanelor, evaluarea garanțiilor etc. În acest sens, va urmări dacă:
sunt implementate proceduri pentru analizarea independentă a tuturor creditelor, în mod regulat, inclusiv:
analizarea rezultatelor procedurilor de monitorizare menționate mai sus;
analizarea problemelor curente care afectează clienții debitori din sectoarele geografice și industriale relevante.
sunt în vigoare politici corespunzătoare, scrise, care să stabilească criterii pentru:
constituirea provizioanelor pentru pierderi din credite;
încetarea înregistrării în avans a dobânzii (sau constituirea de provizoane compensatorii);
evaluarea garanțiilor în vederea constituirii de provizioane pentru pierderi;
reluarea (ștornarea) provizioanelor constituite anterior;
reluarea inregistrării în avans a dobânzii;
reducerea la zero a soldului creditelor neperformante.
sunt implementate proceduri care să asigure înregistrarea în timp util în evidențele contabile a tuturor provizioanelor necesare?
În domeniul creditării, procedurile generale de audit sunt menite să constate dacă sistemele de control privind gestionarea riscului de credit sunt adecvate.
Auditorul trebuie să cunoască și să înțeleagă metoda utilizată de bancă în controlul riscului de credit, care include:
procesul de monitorizare a expunerii la risc aparținând băncii și sistemul său prin care se asigură identificarea și agregarea tuturor creditelor acordate parților afiliate;
metoda băncii pentru determinarea valorii garanției pentru expunerea la risc și pentru identificarea pierderilor potențiale și determinate;
practicile de creditare și baza de clienți ale băncii;
portofoliul de expuneri la risc și diversele caracteristici ale expunerilor;
documentația privind expunerile, folosita de bancă;
procedurile băncii și nivelurile de competență pentru acceptarea unei expuneri la risc.
Auditorul analizează politicile de creditare având în vedere:
dacă politicile sunt revizuite și actualizate periodic pentru a se asigura relevanța lor față de condițiile în schimbare ale pieței și noile linii de activitate ale băncii;
dacă cei însărcinați cu guvernanța au aprobat politicile și dacă banca le respectă;
dacă rapoartele cuprind:
date de identificare a creditelor-problemă;
informații curente referitoare la riscul de portofoliu;
analiza trendului în cadrul portofoliului și domeniilor de creditare.
Auditorul are în vedere eficiența administrării creditelor și gestionarea portofoliilor prin examinarea:
filozofiei generale de creditare a conducerii într-o astfel de manieră încât să se obțină răspunsurile conducerii;
efectul creditelor care nu sunt susținute de informații financiare curente și complete și analiza capacității de rambursare;
efectul creditelor pentru care documentația privind expunerea la risc și garanțiile este deficientă;
volumul expunerilor impropriu structurate (de exemplu graficul de rambursare nu se corelează cu scopul expunerii);
volumul și natura concentrărilor de credite, inclusiv concentrările creditelor clasificate și criticate;
adecvarea transferurilor de credite de slabă calitate către sau de la o altă entitate afiliată;
exactitatea și integralitatea rapoartelor;
competența conducerii superioare, inspectorilor de risc și personalului de administrare a creditelor;
Auditorul ia în considerare întinderea cunoștințelor conducerii privind propriile probleme legate de expunerile la risc prin analiza selectivă a dosarelor de expunere la risc.
Criteriile de selecție cuprind:
conturile cu un sold restant egal sau mai mare decât o valoare specificată;
conturile de pe o „listă de supraveghere” cu sold restant depășind o valoare
specificată;
conturile cu un provizion depășind o valoare specificată;
conturile care sunt administrate de departamentul care gestionează conturile problemă sau cu risc ridicat ale băncii;
conturile la care plata capitalului și dobânzii, depășind o valoare specificată, este în întârziere cu o perioadă mai mare decât o perioadă specificată;
conturile la care valoarea restantă este mai mare decât linia de credit autorizată;
conturile cu entități care operează în sectoare sau țări, pe care cunoștințele economice generale ale auditorului le indică a fi cu potențial de risc;
conturile-problemă identificate de autoritățile de supraveghere bancară și conturile-problemă selectate în anul precedent.
Pentru o analiză detaliată, auditorul selectează expunerile, potrivit criteriilor prezentate, și obține documentele necesare determinării posibilității de rambursare a creditelor cu expunerile respective. Acestea pot include:
dosarele cu expuneri și cu documentația asupra garanțiilor;
listări sau rapoarte cu întârzieri la plată;
sinteze de activitate;
listări anterioare de conturi îndoielnice;
raportul asupra expunerilor pe termen mediu și lung;
situațiile financiare ale clientului;
rapoartele asupra evaluării garanțiilor.
Din dosarul cu documentația, auditorul poate obține informații asupra expunerii referitoare la: tipul expunerii, rata dobânzii, data scadenței, condițiile de rambursare, garanțiile și scopul declarat al expunerii. Totodată, pe baza acestora, auditorul:
determină dacă documentele privind garanțiile au dovada înregistrării corespunzătoare și dacă banca a beneficiat de consultanță juridică adecvată asupra posibilității legale de executare a garanțiilor;
determină dacă valoarea justă a garanțiilor este adecvată (în special pentru acele expuneri la care poate fi necesară constituirea unor provizioane) pentru acoperirea riscului și dacă, după caz, bunurile oferite drept garanție au fost asigurate corespunzător. Auditează evaluările garanțiilor, inclusiv metodele și ipotezele folosite de evaluator;
evaluează posibilitatea de rambursare a creditului cu expunerea respectiva și ia în considerare necesitatea constituirii unor provizioane pentru contul respectiv;
verifică dacă solicitarea de credit sau de reînnoire a creditului cu expunerea respectivă a fost aprobată la un nivel corespunzător de competență din cadrul băncii;
ana1izează situațiile financiare periodice ale clientului și notează valorile sau indicatorii operaționali semnificativi (de exemplu, indicatorii privind capitalul circulant, rezultatele, capitalul propriu al acționarilor și capitalul împrumutat / capitalul propriu).
analizează notele și corespondența din dosarul de analiză a expunerii, urmărind totodată frecvența analizei efectuate de conducerea băncii și verifică dacă aceasta se încadrează în liniile directoare ale băncii.
Auditorul are în vedere dacă există politici și proceduri pentru creditele problemă și soluționarea acestora. Deasemenea îi revine sarcina de a verifica, pe lângă evaluarea adecvării provizioanelor pentru expunerile individuale, dacă trebuie constituite și alte provizioane pentru anumite categorii sau clase de expuneri (de exemplu, expunerile la cardurile de credit, expunerile la riscul de țară), evaluând, prin discuții cu conducerea, adecvarea provizioanelor pe care banca le-ar fi putut constitui.
2.3.5 Auditul lichidității societăților bancare
Asigurarea și menținerea lichidității constituie preocuparea de bază a oricărei entități economice, fiind un atribut esențial al managementului acesteia.
Băncile, prin natura lor, trebuie să dispună permanent de bani pentru a onora retragerile la scadență sau în orice alte condiții, a resurselor depuse de c1ienți.
Prin lichiditate se înțelege modalitatea de a găsi acel punct de echilibru sensibil între maturitatea resurselor și cea a plasamentelor, care să permită băncii să dispună permanent de bani atunci când are nevoie de ei.
Auditul lichidității bancare presupune verificarea îndeplinirii funcțiilor lichidității, respectiv:
fluidizarea procesului de intermediere bancară, în condițiile asigurării încrederii și atractivității pentru depunători și plasarea resurselor, astfel atrase, în condiții de siguranță și fructificare corespunzătoare;
protejarea intereselor c1ienților, pe de o parte și a acționarilor, pe de altă parte, cunoscut fiind că, în cazul unor "accidente", cât de mici, de lichiditate, impactul asupra clientelei, pe calea efectelor psihologice, în condițiile unei culturi bancare incipiente, poate conduce la colapsul unei bănci relativ solide în condiții normale de activitate;
o bună corelare a maturității plasamentelor cu cea a resurselor pe benzi de lichiditate și chiar asigurarea unui excedent de lichiditate pe fiecare bandă în parte;
evitarea lichidității forțate a anumitor plasamente neajunse la scadență, pentru procurarea resurselor necesare unor retrageri programate sau nu. Lichidarea unor activ e înainte de scadență este costisitoare și periculoasă pentru bancă, prin semnalul negativ pe care îl transmite pe piață, iar acest "început al sfârșitului" trebuie evitat prin orice efort;
asigurarea independenței băncii față de sursele de împrumut marginale de pe piață, care au costuri deosebit de ridicate, prin creșterea și diversificarea bazei de clienți nebancari, a produselor și serviciilor oferite, creșterea maturității depozitelor atrase;
evitarea, pe cât posibil chiar și a împrumuturilor de la Banca Centrală, care, ca împrumutătoare de ultimă instanță, propune costuri mai mari decât cele ocazionate de atragerea de resurse de la clienții nebancari și, în plus, induce o deteriorare a imaginii în piață a băncii care apelează la astfel de împrumuturi.
Benzi de lichiditate. Prin normele Băncii Naționale a României, care reglementează nivelul minim de lichiditate al societăților bancare, se introduce mecanismul benzilor de lichiditate. Banda de lichiditate reprezintă o anumită perioadă de timp (o lună, 3 luni etc.) rămasă de scurs până la scadența unui plasament (activ) sau a unui depozit atras (pasiv).
Benzile de lichiditate sunt stabilite pe următoarele intervale de timp:
până la o lună inclusiv;
între o lună și 3 luni inclusiv;
între 3 luni și 6 luni inclusiv;
între 6 luni și 12 luni inclusiv;
peste 12 luni.
După stabilirea benzilor de lichiditate, banca efectuează repartizarea activelor și pasivelor pe benzi de lichiditate.
Repartizarea activelor/pasivelor bilanțiere pe scadențe și respectiv, pe benzi de lichiditate se efectuează cu respectarea următoarelor reguli:
la repartizarea pe scadențe a activelor și pasivelor bilanțiere se au în vedere termenele rămase de scurs până la expirarea scadenței;
pe lângă activele/pasivele bilanțiere, se repartizează pe scadențe și se înscriu pe benzi de lichiditate și angajamentele / obligațiile evidențiate în afara bilanțului;
activele și pasivele bilanțiere pentru care banca a constituit provizioane de risc se înscriu pe benzi de lichiditate, în funcție de valoarea lor netă, respectiv valoarea contabilă diminuată, după caz, cu provizioanele constituite;
o serie de active bilanțiere se înscriu pe benzi de lichiditate la valoarea netă, diminuată cu un coeficient de ajustare (l-K).
Se supun ajustării :
creditele curente aferente clientelei nebancare;
creditele restante până la 30 zile aferente clientelei nebancare;
creditele restante până la 7 zile, aferente clientelei bancare;
angajamentele de garanție irevocabile și necondiționate etc.
Coeficientul "K"' se determină prin raportarea soldului creditelor restante aferente categoriei respective de active (clientela nebancară, clientela bancară), la totalul creditelor acordate categoriei respective de clientelă, existente în sold la sfârșitul lunii pentru care se face repartizarea.
Lichiditatea efectivă (Le) rezultă din însumarea activelor bilanțiere și extrabilanțiere, a căror valoare a fost ajustată, repartizate pe benzi de scadență, și exprimă sumele pe care banca le are de primit de la c1ientela nebancară și intervalele de timp respective.
Lichiditatea necesară (Ln) rezultă din însumarea pasivelor și obligațiilor bilanțiere și extrabilanțiere a căror valoare a fost ajustată conform metodologiei specifice și exprimă sumele pe care banca trebuie să le restituie c1ienților săi în perioadele de timp respective.
Prin compararea lichidității efective cu lichiditatea necesară se obține:
excedentul de lichiditate – când Le > Ln:
deficitul de lichiditate – când Le < Ln. Această situație este inacceptabilă pentru bancă, întrucât nu poate face față obligațiilor de plată, fiind practic în încetare de plăți (cvasi faliment).
Indicatori de lichiditate
indicatorul de lichiditate (L) trebuie să fie întotdeauna supraunitar, atât pe fiecare bandă, cât și pe total, cu mențiunea că excedentul de lichiditate de la o bandă inferioară se poate lua în calcul ca report pentru banda imediat superioară;
Le
L = > 1
Ln
lichiditatea imediată sau acidă (La) – reprezintă raportul dintre activele lichide și obligațiile imediate, fiind exprimat prin indicatorul de lichiditate calculat pentru prima bandă de scadență (0 – 30 zile);
Le1
La = , unde 1 reprezintă prima bandă de scadență;
Ln1
lichiditatea în funcție de total active se calculează ca raport între activele lichide și totalul activelor, și exprimă gradul în care banca își poate converti în lichidități creditele și celelalte active;
lichiditatea în funcție de total depozite și disponibilități se determină prin raportarea activelor lichide la total depozite și disponibilități, și exprimă proporția în care depozitele și disponibilitățile atrase au fost plasate în active lichide sau posibil de transformat rapid în lichidități, și în active cu maturități mai îndelungate (peste 3 luni);
lichiditatea în funcție de totalul depozitelor și împrumuturilor se calculează ca raport între activele lichide și totalul depozitelor și împrumuturilor;
lichiditatea în funcție de activele lichide și depozitele (disponibilitățile) la vedere se calculează ca raport între cele două elemente componente și variază în funcție de gradul de dezvoltare a piețelor financiare, de volatilitatea depozitelor, de gradul de cultură bancară etc. ;
rata breșei se calculează ca raport între dobânda încasată minus dobânda plătită, pe de o parte, și diferența între active și pasive, pe de altă parte. Indicatorul rata breșei exprimă mărimea absolută sau relativă a ratei dobânzii pe care trebuie să o plătească banca pentru finanțarea unui spor de active (credite) relativ la resursele de care dispune și cele care trebuie atrase suplimentar de pe piață.
Analiza de tip GAP
Analiza de tip Gap se realizează în bancă cu scopul evidențierii decalajului dintre active (plasamente) și pasive (resurse), pe baza duratei reziduale până la scadența a acestora grupate pe intervale de timp.
În cazul analizei Gap se pot stabili și alte benzi de lichiditate (o zi, 2 zile, o săptămână etc.), iar încadrarea activelor și pasivelor pe scadențe nu este atât de riguroasă.
Scopul analizei Gap este acela de a identifica din timp, de a proiecta eventualele pericole la care se expune banca, determinate de necorelarea corespunzătoare a maturității plasamentelor cu cea a resurselor.
Analiza de tip Gap poate oferi managementului băncii:
oportunități de cuantificare a câștigurilor/pierderilor generate de o modificare în plus sau în minus a ratelor de dobândă și stabilirea măsurilor adecvate, fie de a beneficia de o evoluție favorabilă a dobânzilor (spre exemplu, reducerea dobânzilor la depozitele atrase de la clientelă) sau de a contracara efectele negative determinate de evoluția nefavorabilă – pentru bancă – a ratei de dobândă (spre exemplu, reducerea dobânzilor la credite);
posibilități de cunoaștere și măsurare a riscului de lichiditate la care este supusă banca, pe baza următorilor indici, astfel:
Gap pozitiv: As > Ps
Gap negativ: As < Ps
Gap-ul negativ este semnalul de alarmă pentru eventuale probleme de lichiditate, mai ales când intervalul de timp (i), pentru care este calculat, este scăzut (o zi, o săptămână, o lună).
n
Gap cumulat = . Gap i
i=1
Acest indicator reprezintă posibilitatea băncii de a trece valoarea Gap-ului pozitiv/negativ de pe un interval (bandă) de scadență pe altul.
Gap cumulat
Indicele Gap i =–––––––- x 100
Total active
Riscul de lichiditate
Riscul de lichiditate – riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ce rezultă din imposibilitatea băncilor de a onora în orice moment obligațiile de plată pe termen scurt, fără ca aceasta să implice costuri sau pierderi ce nu pot fi suportate de bănci, datorită necorelării sau corelării necorespunzatoare a maturității plasamentelor (activelor) cu maturitatea resurselor (pasivelor).
Volumul și structura resurselor pe maturități și valute determină volumul și structura creditelor și plasamentelor.
Riscul de lichiditate se poate manifesta sub două forme:
riscul de lichiditate imediată, când banca nu poate satisface cerințele de retrageri masive, chiar înainte de scadență, ale clienților ca urmare a știrbirii încrederii acestora în bancă, ceea ce determină banca să apeleze la resurse de împrumut marginale sau de ultimă instanță, cu costuri foarte mari și cu consecințe pe măsură;
riscul de conversie, care apare în situația în care banca, deși are resurse pe termene mai scurte, a efectuat pe seama lor plasamente pe termene mai lungi, pe care nu le poate transforma rapid in lichidități.
În vederea limitării riscului de lichiditate precum și a încadrării în nivelurile stabilite, banca este obligată să-și stabilească pentru fiecare exercițiu financiar:
strategia în domeniul managementului lichidității, care va fi reanalizată ori de câte ori modificarea condițiilor mediului de afaceri o impune;
strategia managementului lichidității în cazuri de criză, materializată într-un plan alternativ care să prevadă soluții pentru depășirea în condiții optime a perioadei de criză, printre care:
existența unor fluxuri de informații oportune și neîntrerupte, care să permită conducerii luarea unor decizii rapide;
luarea de măsuri pentru modificarea evoluției elementelor de activ și de pasiv;
menținerea relațiilor cu furnizorii surselor de finanțare; orientarea către piețe alternative;
apelarea la facilitățile de credit avute la dispoziție și neutilizate.
proceduri speciale de urmărire și limitare a riscului de lichiditate;
proceduri administrative și de control intern adecvate, care să permită supravegherea riscului de lichiditate;
să desemneze unul dintre conducători pentru asigurarea coordonării permanente a activității în domeniul managementului lichidității;
să monitorizeze permanent riscul mare de lichiditate care apare atât în cazul în care nivelul unui risc de lichiditate față de o singură persoană depășește 15% din totalul obligațiilor bilanțiere, altele decât împrumuturile, cât și în cazul angajamentelor de finanțare date de bancă, evidențiate în afara bilanțului;
să asigure o evidență contabilă și extracontabilă corespunzătoare și riguroasă, care să stea la baza întocmirii situațiilor de prudență bancară.
Politica băncii privind administrarea lichidității trebuie să se refere cel puțin la următoarele:
compoziția activelor și pasivelor, precum și a elementelor de activ și de pasiv din afara bilanțului;
modul de administrare a lichidității pe principalele valute cu care operează, atât la nivel individual, cât și la nivel agregat;
utilizarea anumitor instrumente financiare, cum ar fi instrumentele financiare derivate;
lichiditatea activelor și capacitatea acestora de a fi tranzacționate pe piață.
Banca trebuie:
să aibă proceduri de evaluare și monitorizare a poziției lichidității stabilite pe baza analizei fluxurilor de numerar viitoare, determinate în funcție de evoluțiile viitoare ale elementelor de activ, de pasiv și din afara bilanțului;
să calculeze indicatori de lichiditate pentru care va stabili limite și va stabili orizontul de timp în legătură cu care se determină poziția lichidității;
să determine poziția lichidității pe baza unor scenarii care să țină cont atât de factori interni (specifici băncilor), cât și de factori externi (legați de evoluțiile pieței);
să revizuiască periodic scenariile utilizate în administrarea lichidității;
să-și revizuiască periodic eforturile de a stabili și menține relații cu furnizorii surselor de finanțare, de a asigura o diversificare corespunzătoare a acestor surse prin evitarea concentrărilor în domeniul finanțării.
2.3.6 Auditul rezervelor si provizioanelor
Clasificarea creditelor
Băncile sunt obligate ca, în scopul protejării capitalului propriu, precum și a depozitelor persoanelor fizice și juridice și a acoperirii eventualelor credite pe termen scurt, mediu și lung, care prezintă incertitudini în recuperare, să constituie anumite rezerve denumite provizioane specifice de risc de credit și de dobândă.
În acest sens, creditele și plasamentele băncilor trebuie clasificate lunar, prin aplicarea simultană a criteriilor privind serviciul datoriei, performanța financiară și inițierea de proceduri judiciare, în următoarele categorii:
standard;
în observație (numai pentru creditele acordate clientelei din afara sectorului instituțiilor de credit);
substandard (numai pentru creditele acordate clientelei din afara sectorului instituțiilor de credit);
îndoielnic (numai pentru creditele acordate clientelei din afara sectorului instituțiilor de credit);
pierdere.
Serviciul datoriei reprezintă capacitatea debitorului de a-și onora datoria la scadență (rate de credit și/sau dobânzi), exprimată ca număr de zile de întârziere la plată de la data scadenței.
Termenele de plată a ratelor de credit și dobânzilor se stabilesc prin documente contractuale încheiate de bancă cu împrumutații.
Performanța financiară este un indicator care reflectă potențialul economic și soliditatea financiară a unei entități economice, obținut în urma analizării unui ansamblu de factori cantitativi (indicatori economico-financiari calculați pe baza datelor din situațiile financiare anuale și periodice) și calitativi.
Inițierea de proceduri judiciare este reprezentată de cel puțin una dintre următoarele măsuri luate în scopul recuperării creanțelor:
– darea de către instanță a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului;
– declanșarea procedurii de executare silită față de persoanele fizice sau juridice.
Determinarea necesarului de provizioane specifice de risc de credit aferent unui credit sau plasament se face parcurgând următoarele etape :
determinarea bazei de calcul pentru provizioanele specifice de risc de credit, astfel:
prin deducerea, din expunerea băncii față de debitor, garanțiilor acceptate a fi luate în considerare în cazul unui credit clasificat în categoria "standard", "în observație", "substandard", "îndoielnic" și "pierdere ", în situația în care nu s-au inițiat proceduri judiciare și în situația în care toate sumele respectivului credit înregistrează un serviciu al datoriei de cel mult 90 de zile;
prin luarea în considerare a întregii expuneri, indiferent de garanții, în cazul unui credit clasificat în categoria "pierdere", în situația în care s-au inițiat proceduri judiciare sau în situația în care cel puțin una dintre sumele respectivului credit înregistrează un serviciu al datoriei mai mare de 90 zile, precum și în cazul unui plasament, indiferent de categoria de clasificare aferentă acestuia.
aplicarea coeficientului de provizionare asupra bazei de calcul obținute, corespondența dintre categoriile de clasificare și coeficienții de provizionare este următoarea:
Categoria de clasificare Coeficient
Standard 0
În observație 0,05
Substandard 0,2
Îndoielnic 0,5
Pierdere 1
Următoarele categorii de garanții primite pot diminua expunerea băncii față de entitatea de risc:
garanții personale, care se referă la garanții furnizate de terți (de exemplu, cauțiunea, avalul etc);
garanții reale, care se referă la bunuri corporale sau necorporale primite în garanție pentru operațiunile realizate cu alte bănci sau cu clientela din sectorul nebancar (de exemplu: ipoteca, garanții reale mobiliare cu deposedare inclusiv depozitul colateral, garanții reale mobiliare fără deposedare etc.);
garanții intrinseci, care se referă la garanții incluse în caracteristicile operațiunii însăși și care nu fac obiectul înregistrării în posturile din afara bilanțului (de exemplu: valorile primite în pensiune simplă etc.).
Garanțiile care vor putea fi luate în considerare de către bancă în vederea deducerii din expunerea față de entitatea de risc sunt prezentate în tabelul următor:
Tabelul nr. 1 – Garanții acceptate pentru deducerea din expunere
Orice altă garanție reală (mai puțin gajul general) decât cele menționate mai sus va putea fi luată în considerare, pentru deducere din expunerea băncii fată de entitatea de risc la valoarea sa justă (suma la care poate fi tranzacționat un activ, de bunăvoie, între părți aflate în cunoștință de cauză, în cadrul unei tranzacții în care prețul este determinat obiectiv).
În acest sens, asupra valorii admise în garanție se vor aplica coeficienți de ajustare a căror variație medie este cuprinsă între:
0,2 – 0,8 în cazul ipotecilor;
0,4 – 0,6 în cazul gajurilor;
0,1 – 0,7 în cazul cesiunilor de creanță și al altor garanții.
Ratingul de credite
Evaluarea performanței financiare a unei entități economice din afara sectorului instituțiilor de credit, care conduce la încadrarea acesteia într-una din cele cinci categorii de performanță financiară, se realizează pe baza ratingurilor de credite.
Ratingul de credite îmbină analiza factorilor cantitativi (solvabilitate, rentabilitate etc.) cu cei calitativi (aspecte legate de calitatea managementului, de garanțiile primite, de istoricul relației de creditare etc.).
Ratingul de credite reprezintă un calificativ exprimat numeric utilizat atât la nivel individual (pentru fiecare client beneficiar de credite), cât și pentru evaluarea calității portofoliului de împrumuturi al unei unități bancare teritoriale sau al unei bănci.
Nivelul cel mai bun al ratingului de credit este 1, iar cel mai slab 5, practic un credit cu ratingul 5 este considerat pierdere, nivelul acceptabil fiind de regulă până la 3.
Sistemul de rating de credit este de tip bi-dimensional, coroborând rezultatele analizei caracteristicilor clientului cu cele ale creditului.
Caracteristicile clientului se fundamentează pe analiza aspectelor generale, financiare, poziția în (sub)ramura de activitate, de management și strategie. Analiza caracteristicilor creditului se bazează pe istoricul relației de credit, îndeplinirea condițiilor de eligibilitate, administrarea și monitorizarea creditului, serviciul datoriei, sursa de rambursare și natura colateralelor. Caracteristicile creditului se referă la toate creditele de care beneficiază clienții respectivi, pe termen scurt, mediu și lung, în lei și valută.
Ratingul de credite se calculează pentru toți clienții beneficiari de credite, aflați în portofoliu, pe baza bilanțurilor anuale, iar în cursul anului pe baza situațiilor contabile periodice. La nivelul unităților bancare teritoriale, ratingul de credite se calculează ca medie ponderată a ratingurilor de credite individuale ale clienților aflați în portofoliu. Ratingul de credit se calculează atât pentru a se cunoaște în mod real și obiectiv calitatea și structura de ansamblu a portofoliului de împrumuturi al băncii, dar și ca obiectiv strategic de atins în perioada următoare privind calitatea portofoliului de credite, ca pârghie a managementului riscului de credit. Ratingul de credite se bazează atât pe comparația de ordin statistic (istoric), cât și pe analiza și prognoza.
Scopul implementării ratingului de credite este acela de a diferenția nivelurile de risc în cadrul portofoliului de împrumuturi al băncii pentru:
evitarea situației grupării creditelor în categoriile cu risc major;
determinarea trendului calității portofoliului astfel încât să se poată întreprinde măsurile necesare pentru a evita o deteriorare, în timp, a acestei calități;
asigurarea managementului riscului de credit și protecția corespunzătoare a băncii împotriva acestui risc.
CONCLUZII
În viitor, marketing-ul bancar va fi influențat în mod special de evoluția profilului și structurii activităților bancare atât naționale cât și internaționale, atât ale celor adresate clienților cât și firmelor, fie ele mici ori mari.
Într-un articol recent, Godfried J.A. van der Lugt, președintele ING, și din care selectăm în continuare câteva idei, arăta că, în prezent, sectorul financiar este din ce în ce mai mult o piață a cumpărătorului. Acest lucru este valabil practic în toate domeniile, pe majoritatea piețelor locale și Internaționale, ca și piețele de wholesale și retail. Fiecare instituție face tot posibilul pentru a demonstra clienților că oferă cel mai bun serviciu, cea mai bună consultanță, cea mai bună prestație și cel mai bun preț. De asemenea, și băncile vor exploata cu agresivitate fiecare oportunitate de diferențiere, având în vedere faptul că deosebirile dintre ele sunt foarte mici. La urma urmei, input-urile băncilor sunt oamenii, banii și tehnologia informațională, care nu pot fi monopolizate.
Auditarea are ca scop informarea staff-ului clientului beneficiar al procesului de audit despre recomandările auditorului privind îmbunătățirea diferitelor aspecte ale activității clientului.
Auditul nu trebuie interpretat ca o critică a activității desfasurate, ci ca un suport, un ajutor calificat venit din partea unei entități independente, pentru perfecționarea continuă a activității clientului, a competivității și performanțelor sale.
Auditul în general este de natură a adăuga valoare firmei auditate și creșterea credibilității în mediul de afaceri în care operează.
Firma de audit își manifestă și disponibilitatea pentru oferirea de servicii și consultanță adiacente activității de audit (fiscalitate, reglementări, prudențiale etc.)
Nu există un model standard al auditului, dar, în general, acesta trebuie să respecte și să răspundă nevoilor reale ale clientului.
Aspectele prezentate nu fac parte din raportul de audit, a fost considerată necesară prezentarea acestora deoarece ele pot fi pârghii de îmbunătățire a eficienței econmico-financiare a societății.
Reforma bancară în România, care se află într-un continuu proces de transformare, va ține din ce în ce mai mult seama de tendințele economico-sociale în plan mondial, de schimbările și strategiile deja elaborate pe termen lung. Cuvântul cheie care marchează evoluția actuală este "schimbarea". Fie că este vorba de necesara schimbare a tehnicilor și metodelor de management utilizate în administrația publică, fie că este vorba de schimbările semnificative ale mediului în care evoluează instituțiile astăzi, rezultă că auditul bancar se află în fața unor mari provocări.
Auditul intern face schimbarea mai puțin riscantă și chiar o favorizează. Valoarea auditorului intern este dată de capacitatea lui de a face să progreseze controlul intern al entității. Auditorul intern este deci creator de valoare prin intermediul economiilor pe care le generează, al oportunităților pe care le creează și al pierderilor evitate ca urmare a activității sale.
Auditul public intern, prin metode specifice de analiză a riscului, identifică, clasifică și evaluează nivelul riscurilor pentru operațiunile activităților auditabile, având drept scop eficacitatea controlului intern.
Auditul dă asigurări conducerii pentru buna administrare a fondurilor publice, sub aspectul respectării ansamblului principiilor, regulilor procedurale și metodologice, iar prin recomandările făcute în urma misiunilor de audit se remediază disfuncționalitățile și iregularitățile constatate având ca efect îmbunătățirea calității realizării obiectivelor entității.
Existența structurii de audit intern nu schimbă cu nimic libertatea de alegere și de decizie a conducătorului instituției publice. În schimb, observarea alegerilor și deciziilor, compararea lor, evaluarea consecințelor și atragerea atenției asupra riscurilor sau incoerențelor țin de auditul intern.
Fiecare conducător al instituțiilor publice trebuie să conștientizeze care este menirea reală a activității de audit (și anume consilierea managementului) și în acest fel la nivel național să se acorde locul și rolul de care trebuie să se bucure activitatea de audit public intern.
Auditul financiar a fost, este și va rămâne, fără nici o îndoială, principala formă de audit modem, fie și numai datorită faptului că este cea mai veche.
Dar în ultimele decenii și mai ales în prezent se manifestă o pronunțată tendință de extindere a auditului la alte numeroase aspecte ale funcționării sistemuluibancar și societății, vorbindu-se astăzi de un audit social, audit juridic, audit industrial, auditul calității, auditul mediului sau ecologic, auditul fiscal, auditul producției, auditul sistemelor informaționale și chiar auditul marketingului. Dar, aceste noțiuni sunt relativ recente și o definire foarte clară a lor nu s-a realizat încă.
Dezvoltarea largă a activității de audit intern a determinat, la fel ca și în cazul auditului extern, apariția de organizații care-i grupează pe auditorii interni din diferite țări. Acestea au dat primele definiții ale auditului intern, sintetizând totodată și funcțiile acestuia.
Dintre acestea putem enumera:
• identificarea și aprecierea riscurilor specifice controlului intern
• revizia și îmbunătățirea procedurilor de control
• evaluarea performanțelor firmei
Atingerea obiectivelor auditului intern presupune existența unui referențial care poate fi reprezentat de obiectivele pe termen lung ale băncii plecând de la deciziile organelor de conducere sau control a regulilor de conduită în afaceri (codul de etică) adoptate de bancă precum și mediul de creditare.
Auditarea activității de către o firmă de audit recunoscută
pe plan internațional este obligatorie, iar firma de audit selectată
trebuie supusă în prealabil avizului și acordului BNR.
BIBLIOGRAFIE
1. Barnoux , G., “ L’ audit marketing”, Editura McGraw Hill , Paris , 1990;
2. Bek , M., “Pour rentabiliser l’ exportations” , Edition Homme et Technique , Paris , 1987;
3. Blanc , Fr., “Marketing industriel” , Editura Vuilbert Entreprise , Paris , 1988;
4. Bouquerel , F., “Les études de marches” , Presses Universitaire de France , Paris , 1992;
5. Camus , B., “Audit marketing” , Editions d’Organisation , Paris , 1988;
6. Clauet , Ph., “Les achats-on outif de management” , Les Editions D’Organisation , Paris , 1989;
7. Cocriș, Vasile; Chirleșan, Dan: “Tehnica operațiunilor bancare”, Editura Universității ”Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2006;
8. Coffre , P., “ L’audit marketing-vente” , Editura Dunod-Entreprise , Paris , 1985;
9. Dubois , P.L. și Jolibert , A., “Marketing .Teorie și practică” , vol. II , traducere în limba română , Editura Economică , Universitatea de Științe Agricole , Cluj-Napoca , 1994;
10. Florescu , C., și colectiv , “Marketing” , Editura Marketer , Grup academic de marketing si management , București , 1992;
11. Gherasim și Maxim , E. , “Marketing mix” , Editura Sedcom Libris , Iași ,1996;
12. Jaba , O. și Niță , V. , “Economia și gestiunea întreprinderii” , Editura Universității “Al. I. Cuza” , Iași , 1997
13. Kotler , Ph., “Managementul marketingului . Analiză , Planificare , Implementare , Control” Traducere în limba română , Editura Teora , București , 1997:
14. Kotler , Ph., și colectiv , “Principiile marketingului” , traducere în limba română , Editura Teora , București , 1998;
15. Laurent , L., “Guide de l’acheteur industriel” , Editura Dunod , Paris , 1990;
16. Odobescu, Emanuel: Marketingul bancar modern,Editura Sigma, București, 2003;
17. Odobescu, Emanuel: Marketingul bancar național și internațional, Ediția a 2-a, Editura Sigma Primex, București, 1999;
18. Patriche , D., “Programe de marketing” , Institutul Național de Cercetări Comerciale “Virgil Madgearu” , București , 1994;
19. Perrotin , R., “Le marketing achats , strategie et tactiques” , Les éditions d’Organisation , Paris , 1992;
20. Porter , M., “L’Avantage concurrentiel” , Intereditions , Paris , 1986;
21. Prutianu Șt. , “ Comunicare și negociere în afaceri” , Editura Polirom , Iași , 1998;
22. Rusu , C., “Managementul afacerilor mici și mijlocii” , Editura Logos , Chișinău , 1993;
23. Sasu , C-tin , “Marketing Internațional” , Editura Polirom , Iași , 1998;
24. Vonea, Andrei, Ioan: Marketingul bancar, Editura Abaddaba, Oradea, 2002;
25. Zaiț , D , “Fundamentele economice ale investițiilor” , Editura Universității “Al. I. Cuza” , Iași , 1996.
Departamentul Risk Management la nivel de grup din Viena: Head Office Function Risk Management;
Document Grupul Raiffeisen: Market Risk Limit Utilization; Document Grupul Raiffeisen: Treasury Rule Book; Basel Committee on Banking Supervision: The New Bas el Capital Accord, Consultative Document, April 2008;
Basel Committee on Banking Supervision: Performance of Models-Based
Capital Charges for Market Risk, September 2009;
Basel Committee on Banking Supervision: An Internai Model-Based
Approach to Market Risk Capital Requirements, April 2006;
Basel Committee on Banking Supervision: Principles for the Management and Supervision of Interest Rate Risk, September 2006;
www.curteadeconturi.ro
BIBLIOGRAFIE
1. Barnoux , G., “ L’ audit marketing”, Editura McGraw Hill , Paris , 1990;
2. Bek , M., “Pour rentabiliser l’ exportations” , Edition Homme et Technique , Paris , 1987;
3. Blanc , Fr., “Marketing industriel” , Editura Vuilbert Entreprise , Paris , 1988;
4. Bouquerel , F., “Les études de marches” , Presses Universitaire de France , Paris , 1992;
5. Camus , B., “Audit marketing” , Editions d’Organisation , Paris , 1988;
6. Clauet , Ph., “Les achats-on outif de management” , Les Editions D’Organisation , Paris , 1989;
7. Cocriș, Vasile; Chirleșan, Dan: “Tehnica operațiunilor bancare”, Editura Universității ”Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2006;
8. Coffre , P., “ L’audit marketing-vente” , Editura Dunod-Entreprise , Paris , 1985;
9. Dubois , P.L. și Jolibert , A., “Marketing .Teorie și practică” , vol. II , traducere în limba română , Editura Economică , Universitatea de Științe Agricole , Cluj-Napoca , 1994;
10. Florescu , C., și colectiv , “Marketing” , Editura Marketer , Grup academic de marketing si management , București , 1992;
11. Gherasim și Maxim , E. , “Marketing mix” , Editura Sedcom Libris , Iași ,1996;
12. Jaba , O. și Niță , V. , “Economia și gestiunea întreprinderii” , Editura Universității “Al. I. Cuza” , Iași , 1997
13. Kotler , Ph., “Managementul marketingului . Analiză , Planificare , Implementare , Control” Traducere în limba română , Editura Teora , București , 1997:
14. Kotler , Ph., și colectiv , “Principiile marketingului” , traducere în limba română , Editura Teora , București , 1998;
15. Laurent , L., “Guide de l’acheteur industriel” , Editura Dunod , Paris , 1990;
16. Odobescu, Emanuel: Marketingul bancar modern,Editura Sigma, București, 2003;
17. Odobescu, Emanuel: Marketingul bancar național și internațional, Ediția a 2-a, Editura Sigma Primex, București, 1999;
18. Patriche , D., “Programe de marketing” , Institutul Național de Cercetări Comerciale “Virgil Madgearu” , București , 1994;
19. Perrotin , R., “Le marketing achats , strategie et tactiques” , Les éditions d’Organisation , Paris , 1992;
20. Porter , M., “L’Avantage concurrentiel” , Intereditions , Paris , 1986;
21. Prutianu Șt. , “ Comunicare și negociere în afaceri” , Editura Polirom , Iași , 1998;
22. Rusu , C., “Managementul afacerilor mici și mijlocii” , Editura Logos , Chișinău , 1993;
23. Sasu , C-tin , “Marketing Internațional” , Editura Polirom , Iași , 1998;
24. Vonea, Andrei, Ioan: Marketingul bancar, Editura Abaddaba, Oradea, 2002;
25. Zaiț , D , “Fundamentele economice ale investițiilor” , Editura Universității “Al. I. Cuza” , Iași , 1996.
Departamentul Risk Management la nivel de grup din Viena: Head Office Function Risk Management;
Document Grupul Raiffeisen: Market Risk Limit Utilization; Document Grupul Raiffeisen: Treasury Rule Book; Basel Committee on Banking Supervision: The New Bas el Capital Accord, Consultative Document, April 2008;
Basel Committee on Banking Supervision: Performance of Models-Based
Capital Charges for Market Risk, September 2009;
Basel Committee on Banking Supervision: An Internai Model-Based
Approach to Market Risk Capital Requirements, April 2006;
Basel Committee on Banking Supervision: Principles for the Management and Supervision of Interest Rate Risk, September 2006;
www.curteadeconturi.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Auditul Principalelor Activitati Bancare (ID: 136951)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.