Auditul Cash Flow Urilor Entitatii Economice

AUDITUL CASH-FLOW-URILOR ENTITĂȚII ECONOMICE

CUPRINS

ABSTRACT

Autor: Cepoiu Daniela.

Titlul proiectului de licență: Auditul cash-flow-urilor entității economice.

Localitatea: orașul Chișinău, ULIM.

Anul perfectării proiectului: 2015.

Structura: introducere, două capitole, concluzii și recomandări, bibliografie din 17 surse, 36 pagini de text de bază, 4 figuri, 2 tabele.

Cuvinte cheie: audit, contabilitate, dovade de audit, inventariere, evaluare, recunoaștere, document primar, raport de audit, registru contabil.

Scopul proiectului de licență: constă în aprofundarea cunoștințelor teoretice și elucidarea metodologiei și particularităților de efectuare a auditului cash-flow-urilor entității economice, prin prisma surselor literare privind conținutul economic și a actelor normative, depistarea deficienților existente la obiectul cercetării, elaborarea concluziilor și a unor propuneri viabile la acest capitol.

Obiectivele de bază: expunerea conținutului economic, principiilor de bază și obiectivelor auditului cash-flow-urilor entității economice; studierea tipurilor de informații probante și concludența probelor de audit; studierea actelor legislative și normative la capitolul auditului cash-flow-urilor entității economice; studierea opiniilor diferitor autori la capitolul auditului cash-flow-urilor entității economice; examinarea succintă a modului de organizare a operațiunilor cu cash-flow-urile entității economice; expunerea modului de efectuare a auditului cash-flow-urilor entității economice și procedurilor de detectarea a fraudelor; relatarea metodologiei de colectare a probelor finale, evaluarea rezultatelor și emiterea raportului de audit.

Obiectul cercetării: a servit investigațiile și conceptele teoretice ale diferitor autori din țară și peste hotare aferente conceptelor auditului, modului lui de planificare și desfașurare, determinării risclui și nivelului de semnificație, efectuarea procedurilor de finisare și raportare a rezultatelor.

Metodologia de investigație: Accentul în studierea problemei în cauză a fost pus pe prevederile Legii privind activitatea de audit, Legii contabilității, Standardelor Internaționale de Audit, Standardelor Naționale de Contabilitate și altor acte normative, care reglementează aspectele privind contabilitatea și auditul operațiilor cu numerar al întreprinderii.

ANNOTATION

Author: Cepoiu Daniela.

Title of draft license: Audit cash-flows of the economic entity.

Location: Chișinău, ULIM.

Year of drawing project: 2015.

Structure: introduction, two chapters, conclusions and recommendations, bibliography of 17 sources, 36 pages of main text, 4 figure, 1 tables.

Keywords: audit, accounting, audit evidence, inventory, evaluation, recognition, primary documents, audit report, ledger.

The project purpose license: is to deepen the theoretical knowledge and methodology elucidating the peculiarities of performing the audit and cash-flows of the economic entity, in terms of literary sources on the economic content and normative acts, detecting deficiencies existente the object of research, development and conclusions of viable proposals in this respect.

The basic objectives: exposure economic content, audit principles and objectives cash-flows of the economic entity; studying the types of information and conclud probative audit evidence; studying the laws and regulations in Chapter audit cash-flows of the economic entity; Chapter authors studying various audit opinions cash-flows of the economic entity; Brief examining the organization of operations with cash-flows of the economic entity; exposure mode to perform the audit cash-flows of the economic entity and fraud detection procedures; account the final sample collection methodology, evaluation and issuance of audit report.

Object of research: He served investigations and theoretical concepts of different authors from home and abroad related audit concepts, planning and carrying out his way, risclui determination and level of significance, making finishing procedures and reporting results.

Methodology of investigation: The focus in studying the matter has been put on the Law on Auditing, Accounting Law, International Auditing Standards, National Accounting Standards and other laws that regulate the accounting and auditing of company operations with cash.

LISTA ABREVIERILOR

ANI – Agenția Națională de Integritate

CECCAR – Corpul Experților Contabili și Contabililor Autorizați din România.

CAF – Capacitatea de autofinantare

ETE – Excedentul de trezorerie al exploatarii

FNTE – Fluxul net de trezorerie din exploatare

IFACI – Institutul Auditorilor Interni

INTOSAI – Organizația Internațională a Instituțiilor Supreme de Audit

IAS – Standardul international de contabilitate

LISTA FIGURILOR

LISTA TABELELOR

INTRODUCERE

Trezoreria întreprinderii privește în mod practic activitățile desfășurate de toți agenții economici, sub acest aspect aceasta formează un domeniu de analiză și dezbatere pentru specialiștii și practicienii domeniului.

Locul și rolul trezoreriei se remarcă în viața economica a unei entități economice, în perioadele de slabire a pieței financiare, de reducere a autofinanțării, de creștere a inflației, de limitare a creditului și de creștere a ratei dobânzilor.

Cei mai mulți dintre utilizatorii informației contabile sunt interesați de fluiditatea activității dintr-o întreprindere și în special de capacitatea acesteia de a asigura o viteză de rotație corespunzătoare pentru lichidități. Astfel, se impune necesitatea exploatării informației contabile, prin care să se cunoască fluxurile de trezorerie, acestea fiind corespondentul fluxurilor patrimoniale ce tranzitează întreprinderea, cu impact imediat asupra lichidităților. Nevoia de a evidenția analiza fluxurilor de trezorerie s-a făcut resimțită pe plan internațional, în mod special la sfârșitul anilor ’80, când apar și primele preocupări ale teoreticienilor și ale analiștilor economici în acest domeniu.

Activitatea de audit reprezintă o examinare independentă a rapoartelor financiare anuale, rapoartelor anuale consolidate și/sau a altor informații aferente acestora ale entității auditate, în scopul exprimării opiniei profesionale a auditorului privind corespunderea acestora, sub toate aspectele semnificative, criteriilor stabilite de actele normative în vigoare [1, p.4].

Scopul proiectului de licență: constă în aprofundarea cunoștințelor teoretice și elucidarea metodologiei și particularităților de efectuare a auditului cash-flow-urilor entității economice, prin prisma surselor literare privind conținutul economic și a actelor normative, depistarea deficienților existente la obiectul cercetării, elaborarea concluziilor și a unor propuneri viabile la acest capitol.

Pentru atingerea acestui scop s-au propus următoarele obiective de bază:

• expunerea conținutului economic, principiilor de bază și obiectivelor auditului cash-flow-urilor entității economice;

• studierea tipurilor de informații probante și concludența probelor de audit;

• studierea actelor legislative și normative la capitolul auditului cash-flow-urilor entității economice;

• studierea opiniilor diferitor autori la capitolul auditului cash-flow-urilor entității economice;

• examinarea succintă a modului de organizare a operațiunilor cu cash-flow-urile entității economice;

• expunerea modului de efectuare a auditului cash-flow-urilor entității economice și procedurilor de detectarea a fraudelor;

• relatarea metodologiei de colectare a probelor finale, evaluarea rezultatelor și emiterea raportului de audit.

Obiectul cercetării: a servit investigațiile și conceptele teoretice ale diferitor autori din țară și peste hotare aferente conceptelor auditului, modului lui de planificare și desfașurare, determinării risclui și nivelului de semnificație, efectuarea procedurilor de finisare și raportare a rezultatelor.

Metodologia de investigație: Accentul în studierea problemei în cauză a fost pus pe prevederile Legii privind activitatea de audit, Legii contabilității, Standardelor Internaționale de Audit, Standardelor Naționale de Contabilitate și altor acte normative, care reglementează aspectele privind contabilitatea și auditul operațiilor cu numerar al întreprinderii.

CAPITOLUL 1. FUNDAMENTE TEORETICE PRIVIND AUDITUL CASH-FLOW-URILOR ENTITĂȚII ECONOMICE

Astăzi, în plină revoluție informațională, unica resursă inepuizabilă, informația a devenit un veritabil factor de putere, un bun social care influențează în mod nemijlocit starea de prosperitate a unui popor. O parte însemnată a informațiilor vehiculate în mediul economic au la bază informația contabilă sau derivate ale acesteia.

Apărută din necesitatea gestionării patrimoniului, în scopul conservării și dezvoltării acestuia, contabilitatea se organizează și se conduce în oricare unitate patrimonială. Adesea considerată un simplu mecanism de tratare a informației, bazat pe aplicarea principiului partidei duble, contabilitatea este înainte de toate o tehnică de reflectare, de modelare a întreprinderii, destinată să informeze partenerii acesteia asupra funcționării sale.

Contabilitatea a devenit astfel un domeniu consacrat al științelor economice care oferă un sistem de informații corelat și verificat aducând o mare contribuție în economie, nelăsând loc subiectivismului și promovând rigurozitatea în reflectarea fenomenelor economico-financiare [5, p. 12].

Informațiile pe care ea le produce contribuie în consecință într-un anumit mod la reglarea socială. Contabilitatea aduce un aport semnificativ în economie, ea fiind considerată nu numai un simplu sistem de informații ci și un instrument de modelare și o practică socială de reglare.

Obiectul contabilității este reprezentat de ansamblul mișcărilor de valori exprimabile în bani, dintr-un perimetru de mică sau mare întindere precum și raporturile economico-juridice în care unitatea patrimonială este parte și generează decontări bănești; calculele contabilității reflectă deodată mișcarea și transformarea mijloacelor precum și resursele în ordinea lor de formare și după destinația lor în procesul de reproducție. Un rol deosebit de important în jocul social al contabilității îl au utilizatorii informației contabile, în funcție de tipul acestora putându-se constata stadiul (nivelul) în care se află progresul contabilității într-o țară sau alta [4, p. 10].

„În condițiile economiei românești tranziția la economia de piață, înființarea regiilor autonome și a societăților comerciale (pe acțiuni sau cu răspundere limitată) sporesc considerabil gradul de complexitate a proceselor și fenomenelor economice.” [7, p. 12]. Funcționarea acestor structuri organizatorice este de neconceput fără activitatea unui sistem informațional economic modern, operativ și eficient în toate manifestările sale. De modul în care este condusă contabilitatea depinde în bună măsură gospodărirea patrimoniului întreprinderii, respectarea disciplinei financiare, luarea deciziilor, aplicarea gestiunii economice.

Privită prin prisma scopului său, contabilitatea ca activitate practică reprezintă una din funcțiunile întreprinderii, respectiv funcțiunea contabilă sau funcțiunea de securitate contabilă așa cum a numit-o H. Fayol, cel care pentru prima dată la începutul acestui secol a propus gruparea pe funcțiuni a activităților complexe și multiple care se desfășoară într-o unitate economică.

Contabilitatea este o știință deoarece dispune de principii și legi proprii care guvernează grupul de fapte și fenomene investigate. Știința reprezintă rezultatul căutărilor de a explica natura, fenomenele ei, dobândind noi cunoștințe prin studiu la obiect și experiment. Ea este evident și o istorie cuprinsă între primele registre de conturi descoperite în antichitate și modelele contabile de mare suplețe constituite în zilele noastre.

„Contabilitatea presupune studierea pe bază de documente a originii și stadiilor de dezvoltare a acesteia, de la primele însemnări contabii contabile până la contabilitatea actuală. Astfel, studiind trecutul ei se constată că în toate orânduielile sociale s-a simțit nevoia folosirii contabilității pentru a evidenția, sistematiza, controla, analiza și interpreta fenomene legate de viața economică a societății omenești, devenind indispensabilă pentru întreprindere.” [11, p. 95].

Perioada secolelor XI – XV este caracterizată printr-o dezvoltare continuă a forțelor de producție. Italia este țara unde producția capitalistă s-a dezvoltat mai repede decât în alte țări, industria acelor timpuri aflându-se în plină ascensiune. Relațiile marfă-bani au evoluat vertiginos și au antrenat în acest proces și masele țărănești.

„Se dezvoltă puternic comerțul, negustoria, meșteșugurile și odată cu acestea și orașele considerate drept centre economice – politice. În aceste împrejurări se simțea necesitatea unui studiu de economie concretă, a unui tratat care să cuprindă reguli de conduită economică, inspirate din practica vremii.” [11, p. 101].

Un moment esențial în istoria contabilității este apariția în anul primei opere împrimate care tratează contabilitatea, lucrarea savantului italian Luca Paciolo: „Summa di arithmetica, geometria, proportioni et proportionalita” (Tratat de aritmetică, geometrie a proporțiilor și proporționalității). Tratatul este o mică enciclopedie de cunoștințe matematice ale epocii. Structurată în două părți, aritmetica și geometria, lucrarea lui Paciolo va marca de fapt momentul de consacrare oficială a științei contabilității. În al XI-lea capitol al lucrării, Paciolo procedează la cea dintâi descriere teoretică a contabilității în partidă dublă.

Prin așezarea în centrul sistemului de calcul a contului Capital, Paciolo formulează prima egalitate contabilă, între conturile Casa și Capital din care, prin extensie se reduce la relația de echilibru: Avere = Capital (a = c). Autorul descrie în amănunt cele trei părți esențiale ale sistemului de calcul digrafic: memorialul (memoriale), jurnalul (giornale) și cartea mare (gran libero). Se poate observa folosirea termenilor bilancio ce desemnează balanța de verificare și pro e dano (profit și pierdere).

Se poate afirma că odată cu apariția lucrării lui Paciolo se deschide un nou curent de gândire economic privind organizarea activității economice unde a încolțit rodul stăruințelor care au încercat să facă lumină în labirintul acestei științe.După lucrarea lui Paciolo, contabilitatea a evoluat prin apariția școlilor italiene, franceze și germane, definindu-și obiectivele și tehnica de calcul. Probleme privind teoriile contabile, clasificarea acestora, au constituit elemente cheie în dezvoltarea contabilității.

Istoria contabilității este, înainte de toate, aceea a adaptării sale empirice la evoluția condițiilor de funcționare și ale mediului întreprinderilor. Contabilitatea a pătruns, așadar, discret și ireversibil în viața noastră. Termenul francez compter (a socoti) își are originea în latinescul computare (a calcula) [4, p. 84].

Contabilitatea însă nu se reduce doar la un calcul propriu-zis și cu atât mai puțin la o numărare sau socotire, deși le presupune pe amândouă. Așadar contabilitatea face parte din patrimoniul gândirii universale la intersecția utilului și pragmaticului cu armonia echilibrului permanent păstrat prin calcule economice riguroase.

“Informațiile ce vizează fluxuri de trezorerie ale unei întreprinderi sunt folositoare utilizatorilor situațiilor financiare, deoarece ele ofera acestora o baza de evaluare a capacității întreprinderii de a genera elemente de trezorerie și echivalente de trezorerie, cât și nevoile de utilizare a acestor elemente de către întreprindere. Deciziile economice pe care le iau utilizatorii impun evaluarea acestei capacități cât și cunoașterea scadențelor și asigurarea concretizării elementelor de trezorerie.” [46, p. 40].

Trezoreria este o informație-cheie pentru că prin intermediul ei întreprinderea iși asigură finanțarea activitații și perenitatea. De asemenea prin ea se determină indicatorii necesari gestiunii și analizei financiare, solvabilitatea și măsurarea nevoii de finanțare. O asemenea informație este obiectivă pentru că nu prezintă convenții și nu cade sub incidența politicilor contabile, spre deosebire de fondul de rulment, necesarul de fond de rulment și capacitatea de autofinanțare.

Conceptul de trezorerie se referă la ansamblul lichidităților și echivalentelor de lichidități. Într-o accepție mai extinsă ea include soldurile debitoare la bancă și titlurile de plasament care se pot transforma în disponibilități. În anii ‘70 trezoreria netă a fost definită ca diferență între fondul de rulment și necesarul de fond de rulment și măsurată ca diferență între disponibilități și fondurile de trezorerie. Această definiție se utilizează pe plan conceptual pentru a calcula diferența dîntre activele cu lichiditate imediată și datoriile cu exigibilitate imediată.

Privită în detaliu trezoreriei i se includ disponibilitățile, titlurile de plasament si conturile curente debitoare.

Conform standardului american FAS 95, tabloul fluxurilor de lichidități trebuie să explice variațiile, în cursul exercițiului, a lichidităților sau echivalentelor lor.

Lichiditățile sunt fondurile disponibile și depozitele la vedere, iar echivalentele de lichidități sunt plasamentele pe termen scurt, foarte lichide, convertibile cu ușurință și a căror valoare nu se schimbă în mod semnificativ. Scopul deținerii echivalentelor de lichidități este de a face față angajamentelor de trezorerie pe termen scurt, iar detinerea lor nu se face pentru realizarea unor obiective de plasament. IAS 7 “Situația fluxurilor de numerar” definește de asemenea termenii: numerar, echivalente de numerar, fluxuri de numerar, activități de exploatare, activități de investiții, activități de finanțare. Investițiile vor fi clasificate, în mod normal, în echivalente de numerar doar atunci când ele au o perioadă scurtă de scadență, de regulă trei luni sau chiar mai puțin de la dată achiziției. Prin urmare, investițiile de capital vor fi excluse din această categorie.

Conform standardului american sunt definite trei condiții pentru a demonstra că lichiditatea nu suportă nici o restricție: existența unei piețe care să asigure lichiditatea imediată a activelor, absența convenției de blocaj, absența riscului de pierdere de capital, legată de variația ratelor dobânzii.

Fluxurile de numerar sunt intrările sau ieșirile de numerar și echivalente de numerar. Situația fluxurilor de numerar reprezintă raportarea fluxurilor de numerar din perioadă clasificate în funcție de activitățile la care se pretează, exploatare, investiții, finanțare. Fluxurile de numerar nu includ mișcările între elementele care constituie numerar sau echivalente de numerar pentru că acestea se referă la gestiunea trezoreriei întreprinderii și nu la tabloul fluxurilor de trezorerie. Aceasta se referă la intrările și ieșirile de fonduri din activitățile de exploatare, investiții și finanțare.

Componente ale fluxurilor de trezorerie:

„Activitatea unei întreprinderi generează, alături de fluxuri reale de material, mărfuri, servicii și fluxuri monetare. La nivelul fluxurilor monetare legătura dîntre intrări și ieșiri este asigurată de trezorerie.” [30, p. 68].

Deși conceptul de trezorerie este considerat un element determinant în gestiunea firmei, nu există un consens în ceea ce privește definirea și elementele constitutive ale trezoreriei.

Denumirea de trezorerie își are originea în limba latină unde thesaurus se traduce prin comoară sau depozit pentru obiectele de valoare. Noțiunea de trezorerie poate fi abordată în două dimensiuni. În sens restrâns, conceptul de trezorerie cuprinde disponibilitățile bănești ale firmei, aflate în conturi bancare sau în casieria unității, iar, în sens larg, termenul cuprinde toate mijloacele de care o unitate dispune pentru a efectua plățile, adăugând la disponibilități valorile mobiliare de plasament, efectele comerciale scontate și creditele bancare pe termen scurt. În teoria financiar- contabilă trezoreria este preluată în accepțiunea extinsă.

„Conceptul de trezorerie are accepțiuni diferite în funcție de perspectiva din care este privit, astfel pentru omul de afaceri (gestionarul afacerilor) trezoreria poate fi definită ca totalitatea mijloacelor financiare de care dispune o întreprindere pentru a face față plăților, disponibilități în conturi bancare, numerar în casierie, cecuri de încasat, efecte comerciale de primit neajunse la scadență, titluri de plasament.” [4, p. 82] În cazul în care aceste mijloace sunt insuficiente, există posibilitatea obținerii imediate a unui credit sub forma: credit bancar pe termen scurt, acceptarea unui efect comercial (credit comercial), scontarea unei cambii neajunse la scadență etc.

Pentru analistul financiar, preocupat de asigurarea echilibrului financiar al întreprinderii, trezoreria reprezintă diferența între disponibilitățile (sau lichiditățile) și exigibilitățile (datoriile) imediate. În acest sens se poate vorbi despre o trezorerie pozitivă(sau un excedent de lichidități față de exigibilitățile imediate) sau o trezorerie negativă, în situația inversă.

Acest echilibru, între lichiditățile și exigibilitățile imediate, care degajă mărimea și sensul (pozitiv sau negativ) al trezoreriei firmei, depinde de suma lichidităților la începutul perioadei de referință, de fluxul de încasări și plăți aferente perioadei, cât și de alte variabile cum sunt structura și dimensiunile activității întreprinderii.

Între multitudinea de definiții care s-au dat termenului de trezorerie, se încadrează sugestiv cea prin care trezoreria este ansamblul operațiilor bănești și financiare pe care le efectuează un agent economic, în scopul asigurării mijloacelor bănești necesare desfășurării activității sale.

O altă abordare definește trezoreria ca imaginea disponibilităților monetare apărute în evoluția curentă a încasărilor și plăților, în disponibilități care trebuie să facă față scadențelor în mod continuu.

Prin trezorerie se înțelege ansamblul de operații financiare pe care le face unitatea patrimonială pentru procurarea mijloacelor bănești necesare acoperirii cheltuielilor determinate de activitatea desfășurată. În literatura de specialitate în sfera activității de trezorerie a întreprinderii se cuprind toate operațiile de gestiune a valorilor mobiliare de plasament, a valorilor de încasat, a disponibilităților bănești, a altor valori de trezorerie, precum și concursurilor bancare sub forma creditelor de scont și de trezorerie [12, p. 60].

În concepția sistemică, întreprinderea este considerată drept un sistem deschis ce presupune intrări, prelucrări, ieșiri și autocontrol. Din punct de vedere economic, nici o activitate nu se poate derula fără suport financiar, concretizat de cele mai multe ori în bani, ceea ce conduce la ideea că trezoreria întreprinderii reprezintă puntea de legătură între activitatea de exploatare, investiții și finanțare. Acest lucru este reprezentat în figura următoare:

.

Trezoreria unei întreprinderi ocupă locul central în toate reprezentările sistemului informațional economic, deoarece toate operațiunile economice se exprimă valoric, iar majoritatea lor presupun transferuri interne sau externe de bani. În același timp, trezoreria unei întreprinderi joacă un rol de filtru pentru majoritatea operațiunilor ce se desfășoară în perimetrul său datorită restricțiilor impuse de acoperirea financiară a acestor operațiuni [30, p. 18].

Locul trezoreriei în cadrul întreprinderii trebuie analizat și prin prisma mărimii acesteia. Astfel, în cadrul întreprinderilor mici, în general nu există un compartiment specializat în operațiuni de trezorerie. Faptul nu presupune, însă, lipsa operațiunilor specifice, care se derulează sub directa coordonare a unui director sau angajat superior (cu sarcini de răspundere).

În ceea ce privește întreprinderile mari, cu activități diversificate, chiar la nivel internațional și cu structuri organizatorice diversificate s-au delimitat mai multe etape în evoluția funcției compartimentului trezoreriei, după cum urmează: până în anii `60, întreprinderile considerau gestiunea trezoreriei ca o activitate marginală și deci o anexă a contabilității; pe parcursul anilor `60 – `70 funcția de trezorerie a societății a fost creată și pusă sub directa coordonare a directorului financiar, fără ca această să constituie un centru de costuri propriu-zis; în anii `80 această funcțiune a fost lăsată să se dezvolte necontrolat, ca urmare a unor fenomene cum sunt: creșterea ratelor dobânzii, dereglarea și globalizarea piețelor, complexitatea sporită a instrumentelor financiare, rate reale ale dobânzii pe piața monetară superioare rentabilității activelor industriale. Toți acești factori au condus la transformarea trezoreriei din centru de costuri în centru de profit ceea ce a permis anumitor grupuri industriale și comerciale să se diversifice cu succes în domeniul financiar; numeroase crize financiare survenite după octombrie 1987 pe piețele monetare și de capital au determinat multe întreprinderi să-și dezvolte progresiv integrarea responsabilităților și a respectului pentru marile echilibre financiare, fapt ce a condus la o atitudine preventivă în domeniul speculațiilor financiare, fără intervenții particulare pe piețele monetare și la o optimizare internă a gestiunii trezoreriei.

În Franța, trezoreria a căpătat între timp mai multe expresii: în anii `70, trezoreria netă a fost definită ca diferență între fondul de rulment și necesarul de fond de rulment și măsurată ca diferență dîntre disponibilități și credite de rezerve.

Această definiție este reținută de Planul Contabil General francez și se utilizează pe plan conceptual, pentru desemnarea diferenței dîntre activele cu lichiditate imediată și datoriile cu exigibilitate imediată.

Recomandarea Ordinului Experților Contabili (O.E.C.) reia definiția Planului Contabil General și o dezvoltă. Această definiție extinde „conținutul de trezorerie netă, adăugând disponibilităților titlurile de plasament, iar ansamblului credite pe termen scurt și solduri creditoare ale conturilor curente, efectele comerciale dar neajunse la scadență, precum și creanțele cedate (din afara bilanțului).” [46, p. 91]

Contrar Planului Contabil General care include efecte scontate, dar neajunse la scadență și creanțele cedate, în categoria angajamentelor în afara bilanțului, recomandarea OEC le cuprinde în variația de trezorerie și ca urmare, în contrapartidă se înregistrează mărimile corespunzătoare creanțele clienți.

Conform standardului american FAS 95, tabloul fluxurilor de lichidități trebuie să explice variațiile, în cursul exercițiului, a lichidităților sau echivalentelor lor (cvasilichiditățile). Cvasilichiditățile sunt reprezentate de investițiile pe termen scurt, foarte lichide, care îndeplinesc următoarele condiții: sunt imediat convertibile în sume de bani perfect determinate; sunt atât de aproape de dată lor de exigibilitate, încât un risc de schimbare a valorii datorată unei schimbări a ratelor dobânzii este nesemnificativ. Rata de exigibilitate pentru aceste investiții este de cel mult trei luni.

Standardul american definește trei condiții care permit să se estimeze că lichiditatea nu suportă nici o restricție: existența unei piețe care să asigure lichiditatea imediată a activelor; absența convenției de blocaj; absența riscului de pierdere de capital, legată de variația ratelor dobânzii.

Așadar, se deduce că definiția recomandării franceze este mai largă decât cea adoptată de standardul american. FAS 95 reține noțiunea de cash și cash echivalent care exclude creditele de trezorerie. Acestea din urmă sunt înscrise în cadrul funcției de finanțare.

Conform normei internaționale IAS 7 „Situația fluxurilor de numerar”, expresia fluxuri de trezorerie desemnează ansamblul intrărilor și ieșirilor de lichidități sau de echivalente de lichidități. Lichiditățile sunt reprezentate de fondurile disponibile și depozitele la vedere. Echivalentele de lichidități sunt plasamente pe termen scurt sunt foarte lichide, convertibile cu ușurință într-o mărime determinată de lichidități și a căror valoare nu riscă să se schimbe în mod semnificativ.

Scopul pentru care sunt deținute de către unități aceste echivalente de lichidități este de a face față angajamentelor de trezorerie pe termen scurt. Scadența lor este prevăzută sub trei luni, de regulă deținerea lor nefăcându-se în scopul realizării unor obiective de plasament.

Titlurile care reprezintă capitalurile proprii sunt excluse din echivalentele de lichidități. Fac excepție acțiunile privilegiate achiziționate cu puțin timp înaintea scadenței lor și care au o dată de rambursare determinată.

Împrumuturile pe termen scurt, rambursabile la vedere, acordate prin conturile curente sunt incluse în unele țări în categoria lichidităților și echivalentelor de lichidități, spre deosebire de împrumuturile bancare care sunt, în principiu, elemente ale activităților de finanțare.

Principalele activități aferente trezoreriei sunt: prevederea și asigurarea fluxurilor de intrare și de ieșire ale trezoreriei; asigurarea și plasarea întreprinderii, evaluarea diferitelor tipuri de plasamente și plasarea excedentului de trezorerie; aprecierea, evaluarea diferitelor surse de finanțare pe termen scurt; stabilirea bugetului trezoreriei și previziunea trezoreriei.

Fluxurile monetare trebuie evaluate și previzionate în vederea stabilirii soldului zilnic al trezoreriei. Prin intermediul nevoilor, ca fluxuri de ieșire și mijloacelor, ca fluxuri de intrare se stabilește gradul în care trezoreria face față unor situații neprevăzute, probabile. Astfel, mijloacele trebuie să depășească nevoile. De aici rezultă sarcina fundamentală a trezoreriei, aceea de asigurare a lichidității.

Importanța trezoreriei a crescut în ultima perioadă datorită modificărilor intervenite în viața economică cum ar fi evoluția rapidă și contradictorie a ratei dobânzii și cursul valutar precum și înzestrarea unităților economice cu tehnică modernă de calcul.

Această evoluție subliniază rolul din ce în ce mai operațional pe care l-a căpătat în timp trezoreria în cadrul sistemului informațional al întreprinderii, în special în activități legate de gestiunea riscului și a ratei dobânzii, precum și în ajustarea echilibrului financiar prin recurgerea la așa numitele credite de trezorerie.

Fiecare întreprindere trebuie să întocmească un tablou al fluxurilor de trezorerie, iar acesta este o parte integrantă a situațiilor sale financiare. Este nevoie de acest lucru pentru a își conduce activitățile, pentru a-și achita obligațiile, a-și încasa creanțele și nu în ultimul rând pentru a asigura o rentabilitate sporită pentru investitorii lor. De asemenea un Tablou al fluxurilor de trezorerie, atunci când este folosit împreună cu celelalte situații financiare, poate aduce informații valoroase despre schimbările activului net al întreprinderii legate de lichiditate și solvabilitate. Utilizatorii situațiilor financiare sunt mai în măsură să aprecieze diferitele întreprinderi cu ajutorul situațiilor financiare, deci și al Tabloului fluxurilor de trezorerie [48, p. 10].

Pentru a furniza elemente privitoare la tabloul fluxurilor de trezorerie se are în vedere norma contabilă internațională IAS 7 “Situația fluxurilor de numerar”. Această normă are ca obiectiv furnizarea informațiilor în legătură cu istoricul evoluției fluxurilor de trezorerie ale unei întreprinderi.

Fluxurile de trezorerie reprezintă o parte din ansamblul fluxurilor financiare dintr-o unitate, respectiv cele cu efect imediat asupra trezoreriei. În întreprinderi se desfășoară acțiuni ce determină, imediat sau mai târziu, intrări sau ieșiri pentru trezorerie, ceea ce duce la decalaje între fluxurile operațiunilor economice și modificările trezoreriei. Făcând analiza asupra fluxurilor de trezorerie se urmărește dinamica fenomenelor economice, rezultatele acestei analize fiind esențiale pentru deciziile viitoare [21, p. 91].

Tabloul fluxurilor de trezorerie prezintă clasificarea fluxurilor în funcție de activitățile generatoare: fluxuri generate de activitatea de exploatare, fluxuri generate de activitatea de investiții și cele generate de activitatea de finanțare. Această clasificare este una funcțională a fluxurilor întreprinderii. Informațiile furnizate servesc la evaluarea relațiilor dîntre cele trei genuri de activități. O operație poate presupune mișcări de trezorerie care aparțin mai multor categorii diferite. Astfel ea poate fi inclusă atât la exploatare, cât și la finanțare sau o parte la exploatare și o parte la investiții.

Fluxurile de trezorerie din acivitatea de exploatare:

Activitatea de exploatare este principala activitate generatoare de venit în cadrul întreprinderii precum și alte activități ce nu fac parte din categoria operațiilor de investiții sau de finanțare. Fluxurile din exploatare sunt cele care sunt folositepentru rambursarea împrumuturilor întreprinderii, menținerea capacității de exploatare, vărsarea de dividende și realizarea de noi investiții fără a apela la surse externe de finanțare. Aceste fluxuri sunt utile și pentru previzionarea fluxurilor aferente exploatării viitoare.

Exemple de fluxuri de trezorerie aferente exploatării sunt: încasările în numerar din vânzarea de bunuri și prestarea de servicii; încasările în numerar din redevențe, onorarii, comisioane și alte venituri; plățile în numerar către furnizorii de bunuri și prestatorii de servicii; plățile în numerar către și în numele angajaților (salarii, contribuții); plățile în numerar de impozite și taxe, cu excepția cazurilor când vizează activități de investiții sau finanțare; încasările și plățile în numerar provenite din contractele în scopuri de plasament sau tranzacționare; încasările și plățile generate de cumpărarea și vânzarea titlurilor de plasament și tranzacționare; avansurile în numerar și creditele acordate.

Fluxurile de trezorerie din activitatea de exploatare pot fi prezentate utilizând două metode, și anume directă și indirectă, dar IAS 7 “Situația fluxurilor de numerar” [5, p. 12] recomandă folosirea metodei directe pentru că prin intermediul ei se poate realiza previzionarea fluxurilor de trezorerie viitoare. În cadrul metodei directe se realizează un tabel de încasări și plăți brute, iar la sfârșit se calculează fluxul net de trezorerie din activitatea de exploatare. În cazul metodei indirecte rezultatul net este corectat cu influența operațiilor care nu au caracter monetar, cu orice report sau regularizare a încasărilor sau plăților trecute sau viitoare, presupuse de exploatare, cu elementele de venituri sau cheltuieli asociate fluxurilor de trezorerie care vizează investițiile sau finanțarea. Pentru prezentarea fluxului net de trezorerie în cadrul metodei indirecte în altă formă se realizează reliefarea veniturilor și cheltuielilor aferente contului de profit și pierdere și a variațiilor intervenite în cursul exercițiului în cadrul stocurilor, creanțelor și datoriilor din exploatare.

Metoda directă presupune operarea directă în fluxuri monetare care sunt grupate în încasări și plăți. Spre exemplu avem:

Încasări de la clienți

– Plăți către furnizori și personal

= Numerar generat din exploatare

– Dobânzi plătite

+ Dividende încasate

± Alte încasări – plăți privind cheltuielile și veniturile

– Impozitul pe profit

= Fluxul de numerar înainte de elementele extraordinare

± Încasări/ Plăți din elemente extraordinare

= Fluxul de numerar net din activitatea de exploatare.

În cazul metodei indirecte prezentarea tip a normei internaționale vizează următoarele categorii:

Rezultatul net înaintea impozitării și elementelor extraordinare

± Ajustări din elemente nemonetare

+ Cheltuieli cu amortizările și provizioanele

– Venituri din amortizări și provizioane

+ Pierderi din diferențe de curs valutar

-Câștiguri din diferențe de curs valutar

+ Cheltuieli cu dobânzile

– Venituri din plasamente= Rezultatul din exploatare înaintea variației necesarului de fond de rulment

± Variația capitalului circulant

± Variația stocurilor

± Variația conturilor clienți și a altor creanțe din exploatare

± Cheltuieli înregistrate în avans

± Variația conturilor furnizori și a altor datorii din exploatare

±Venituri înregistrate în avans

= Fluxul de numerar generat de exploatare

– Dobânzi și dividende plătite

+ Dobânzi și dividende încasate

– Impozit pe profit plătit

= Fluxul de numerar înaintea elementelor extraordinare

± Elemente extraordinare

= Fluxul de numerar net provenit din activitatea de exploatare.

Fluxurile de trezorerie din activitatea de investiții

Activitatea de investiții se referă la achiziționarea și înstrăinarea de active pe termen lung. Fluxurile de trezorerie din activitatea de investiții oferă informații cu privire la modul în care întreprinderea își asigură perenitatea și creșterea.

Aceste fluxuri sunt: “plățile în numerar pentru achiziționarea de active imobilizate, inclusiv titlurile financiare imobilizate; încasările în numerar din vânzarea de active imobilizate, inclusiv titlurile financiare imobilizate; avansurile în numerar și împrumuturile efectuate către părți; încasările în numerar din rambursarea avansurilor și împrumuturilor efectuate către părți; încasările și plățile în numerar aferente contractelor futures, forward de opțiuni și swap” [21, p. 91].

Formula de calcul a fluxului de numerar net provenit din activitatea de investiții este:

– Achiziționarea filialei x (-) trezoreria achiziționată

+ Cesiunea filialei y

– Achiziționarea de imobilizări

– Achiziționarea de plasamente

+ Încasările ce rezultă din cesiunea de imobilizări

+ Încasările ce rezultă din cesiunea de plasamente

+ Dobânzi încasate

+ Dividende primite

= Fluxul de numerar net provenit din activitatea de investiții.

Funcția de investiție pune în evidență necesarul de trezorerie născut din operațiile de investiții. Ea apreciază efortul investițional al întreprinderii, atât la nivelul creșterii interne (achiziționarea imobilizărilor corporale și necorporale), cât și la nivelul creșterii externe (imobilizări financiare).

Referitor la diferențele de valoare care pot să apară prin reevaluare, chiar dacă sunt direct legate de activitatea de investiții, ele nu influențează fluxurile de trezorerie și, ca urmare, nu sunt avute în vedere la determinarea fluxului net. Ca o particularitate a acestui model, în acastă categorie de fluxuri este inclusă și partea de capital din cadrul redevenței la contractele de leasing, în timp ce sistemul american o include în activitatea de finanțare. În România, prin “Reglementările contabile armonizate cu Directiva a IV-a Europeană”, această componentă nu este menționată distinct, întreaga valoare a redevenței fiind încadrată la activitatea de finanțare.

Fluxurile de trezorerie din activitatea de finanțare

Activitatea de finanțare constă în schimbări ale mărimii și structurii capitalului propriu și datoriilor întreprinderii. Deci vizează constituirea și rambursarea resuselor de finanțare pe termen lung sau stabile. Fluxurile de finanțare sunt prezentate separat în Tabloul fluxurilor de trezorerie pentru aprovizionarea sumelor pe care aportorii de capitaluri le vor retrage din fondurile viitoare.

În această categorie sunt incluse: încasările în numerar din emisiunea de acțiuni sau alte instrumente de capital; plățile în numerar către acționari pentru a achiziționa sau răscumpăra acțiunile întreprinderii; încasările în numerar provenite din emisiunea titlurilor de creanță, a împrumuturilor, datoriilor neasigurate, obligațiunilor, ipotecilor și a altor împrumuturi pe termen scurt sau lung; rambursările în numerar ale creditelor contractate; vărsămintele efectuate de un locatar pentru reducerea soldului datoriei referitoare la un contract de locație-finanțare [4, p. 9].

Pentru activitatea de finanțare avem următoarea prezentare tip a fluxului net:

Încasări din creșteri de capitaluri proprii

+ Creșteri de datorii financiare

– Rambursarea de capital propriu

– Rambursări de datorii financiare

– Dobânzi și dividende plătite

– Avansuri pe termen lung primite de la terți

= Fluxul de numerar net provenit din activitatea de finanțare.

Situația fluxurilor de numerar trebuie deci să analizeze fluxurile de numerar ale perioadei în funcție de natura activității: de exploatare, de investiții sau finanțare. Activitățile de investiții și finanțare care nu presupun existența numerarului sau a echivalentului de numerar nu trebuie incluse în situația fluxurilor de numerar, dar trebuie prezentate altundeva în situațiile financiare.

Probleme particulare privind fluxurile de trezorerie

În general fluxurile de trezorerie trebuie prezentate în mărimea lor brută, fiind totuși acceptate două excepții de la această regulă, admise de IAS 7 ”Situația fluxurilor de numerar”, și anume în cazul fluxurilor de trezorerie ce provin din activități de exploatare, investiții sau finanțare pot fi prezentate ca mărimi nete următoarele: încasările și plățile în numele clienților ce provin din activitatea întreprinderii clienților, încasările și plățile elementelor cu ritm de rotație rapid, valoare mare și scadență scurtă. De asemenea în cazul instituțiilor financiare fluxurile ce trebuie prezentate în mărime netă sunt: încasările și plățile privind acceptarea și rambursarea depozitelor cu scadență determinată, plasarea și retragerea depozitelor la alte instituții financiare, împrumuturi și avansuri acordate clienților și rambursarea lor.

Legat de problema fluxurilor în monede străine acestea sunt convertite la cursul zilei încasării sau plății, existând posibilitatea să se folosească și un curs mediu ponderat pentru o anumită perioadă, iar când sunt prezente la sfârșitul exercițiului lichidități în monede străine, acestea sunt convertite la cursul de închidere. Variațiile cursurilor lichidităților determină câștiguri sau pierderi. Acestea nu sunt fluxuri monetare, dar totuși sunt prezentate în Situația fluxurilor de trezorerie, separat de fluxurile din exploatare, investiții sau finanțare. Aceasta se realizează pentru a se compara lichiditățile de la deschiderea exercițiului cu cele de la închidere [21, p. 91].

În problema dobânzilor și dividendelor există mai multe păreri. Absența unui consens în această problemă a determinat ca IASC să nu se pronunțe în favoarea unei soluții sau a alteia. Fluxurile de numerar ce provin din dobânzi și dividende încasate trebuie prezentate separat de cele din dobânzi și dividende plătite, iar toate acestea trebuie afectate celor trei tipuri de activități: exploatare, investiții și finanțare și păstrate de la un exercițiu la altul.

Este evident că în cazul instituțiilor financiare dobânzile și dividendele încasate și plătite sunt aferente activității de exploatare, dar pentru celelalte tipuri de întreprinderi nu mai este atât de evident unde trebuie prezentate aceste fluxuri. Dobâzile și dividendele plătite sunt clasificate fie la finanțare, fie alții le consideră în categoria fluxurilor de exploatare. De asemenea dobânzile și dividendele încasate pot aparține după unii autori fluxurilor de investiții, pe când alții le adaugă fluxurilor de exploatare.

Impozitul asupra beneficiilor prezintă de asemenea unele probleme cu privire la delimitarea lui pe cele trei activutăți. Impozitul se calculează pe baza rezultatului întreprinderii, iar acest rezultat provine din toate cele trei activități: exploatare, investiții și finanțare și deci ar trebui imputat la toate. S-a ajuns la consensul în care plățile cu privire la impozitul asupra beneficiilor să fie afectate exploatării, cu excepția cazului în care atunci când o operație dă naștere unui flux clar identificabil din categoria acivităților de investiții sau de finanțare, acest flux să fie prezentat la investiții, respectiv la finanțare.

Fluxurile generate de elementele extraordinare trebuie prezentate separat pe cele trei categorii de activități, în cadrul fluxurilor de exploatare, de investiții și de finanțare pentru a înțelege natura și incidența lor asupra trezoreriei.

CAPITOLUL 2. AUDITUL CASH-FLOW-URILOR ENTITĂȚII ECONOMICE

În condițiile mondializării economiilor, a globalizării piețelor de capital și a concurenței tot mai acerbe, se constată că fiecare țară dispune de propria practică și propriul sistem contabil, ceea ce pune utilizatorul de situații financiare în fața unor informații contradictorii greu de controlat și mai ales de comparat.

La nivel internațional, fluxurile de trezorerie au fost avute în vedere în activitatea de standardizare (normalizare) a contabilității tocmai din dorința de a pune la dispoziția utilizatorilor de situații financiare informații despre capacitatea întreprinderii de a face față plăților pe termen scurt și mediu din fluxurile de disponibilități generate din desfășurarea activităților sale.

Astfel, în prezent, s-a ajuns ca din cele 34 standarde contabile internaționale (International Accounting Standards – IAS) emise de IASC, doar două dîntre ele să facă trimitere directă la fluxurile de trezorerie și anume: IAS 1 „Prezentarea situațiilor financiare” și IAS 7 „Situația fluxurilor de trezorerie”.

IAS 1 Prezentarea situațiilor financiare

Actualul IAS 1 intitulat „Prezentarea situațiilor financiare” a fost revizuit ultima dată în iulie 1997 și a înlocuit fostele IAS 1 „Prezentarea politicilor contabile”, IAS 5 „Informații ce trebuie prezentate în situațiile financiare” și IAS 13 „Prezentarea activelor curente și a datoriilor curente” [21, p. 91].

Obiectivul principal al IAS 1 este acela de a stabili baza pentru prezentarea situațiilor financiare cu scop general, pentru a se asigura comparabilitatea acestora în timp și spațiu. Standardul se aplică tuturor tipurilor de întreprinderi individuale și de grup, inclusiv băncilor și societăților de asigurări, cu unele adaptări specifice. Astfel se îndeplinește obiectivul situațiilor financiare de a oferi informații despre poziția financiară, performanța și fluxurile de numerar ale unei întreprinderi, utile unei game largi de utilizatori pentru luarea unor decizii economice.

Conform cerințelor IAS 1, componentele situațiilor financiare sunt: Bilanțul; Contul de profit și pierderi; o situație care să reflecte fie toate modificările capitalului propriu, fie modificările capitalului propriu, altele decât acelea provenind din tranzacții de capital cu proprietarii și distribuiri către proprietari; Situația fluxurilor de numerar; Politicile contabile și notele explicative.

Acolo unde se tratează problema structurii și conținutului situației fluxurilor de numerar, IAS 1 face trimitere la IAS 7, care detaliază toate aspectele cu privire la Tabloul fluxurilor de numerar.

IAS 7 Situația fluxurilor de trezorerie

IAS 7, intitulat Situația fluxurilor de trezorerie a fost revizuit în 1992 și a înlocuit IAS 7 din 1977 intitulat Situația modificărilor în poziția financiară.

Obiectivul IAS 7 „Situația fluxurilor de numerar” constă în a impune furnizarea unei informări asupra istoricului evoluției trezoreriei și echivalentelor de trezorerie ale întreprinderii prin intermediul Tabloului fluxurilor de trezorerie. Cerința expresă a IAS 1 cu privire la componentele și conținutul situațiilor financiare este subliniată în IAS 7, care specifică faptul că întreprinderea trebuie să întocmească situația fluxurilor de numerar în conformitate cu cerințele standardului și să o prezinte ca parte integrantă a situațiilor sale financiare pentru fiecare perioadă pentru care sunt prezentate aceste situații financiare.

Utilizatorii situațiilor financiare ale unei întreprinderi sunt interesați de modul în care întreprinderea generează și folosește numerarul și echivalentul de numerar. Aplicabilitatea acestor reglementări este obligatorie pentru toate întreprinderile, indiferent de natura activităților, chiar dacă numerarul constituie un produs al acesteia (ca în cazul societăților financiare).

Informațiile despre fluxurile de numerar permit utilizatorilor de situații financiare să stabilească capacitatea unei întreprinderi de a genera numerar și echivalent în numerar, precum și de a evalua și compara valoarea prezentă a viitoarelor fluxuri de numerar pentru diferite întreprinderi.

În ceea ce privește prezentarea situației fluxurilor de numerar, întreprinderea trebuie să o realizeze pentru perioada de raportare, în mod separat pe activități de exploatare, de investiții și de finanțare, într-o manieră care să corespundă cel mai bine activității sale.

Fluxurile de numerar considerate ca aparținând activității de exploatare sunt cele derivate din principalele activități producătoare de venit ale întreprinderii, în timp ce fluxurile de numerar incluse în activitatea de investiții se referă la măsura în care cheltuielile au fost făcute pentru operațiuni menite să genereze venituri și fluxuri de numerar în viitor. În mod similar, în activitatea de finanțare sunt incluse fluxurile de numerar ce provin sau care vor fi rambursate finanțatorilor întreprinderii. Astfel, constituie fluxuri de trezorerie ale exploatării următoarele: încasările ce provin din vânzarea de bunuri și prestarea de servicii; încasările ce provin din redevențe, onorarii, comisioane și alte venituri; plățile privind furnizorii și salariații; plățile de impozite, exceptând activitățile de investiții sau de finanțare.

Prezentarea fluxurilor de trezorerie ale exploatării (IAS 7 pe 18) se poate face fie după: metoda directă (în care se utilizează categorii de încasări și plăți brute în numerar), fie după: metoda indirectă (în care rezultatul net este corectat, pentru a ține cont de influența operațiilor care nu au caracter monetar, de orice reportare sau regularizare a încasărilor sau plăților trecute sau viitoare, presupuse de exploatare și de elementele de venituri și cheltuieli asociate cu fluxurile de numerar din investiții sau finanțări) [21, p. 91].

Standardul precizează că „fluxurile de numerar provenite din tranzacțiile efectuate în valută trebuie înregistrate în moneda de raportare a întreprinderii, prin aplicarea asupra valorii în valută a cursului de schimb dîntre moneda de raportare și valută, la dată fluxului de numerar, iar fluxurile de numerar ale unei sucursale din străinătate trebuie convertite la cursurile de schimb dîntre moneda de raportare și valută la dată fluxului de numerar.”

Cadrul de organizare al fluxurilor de trezorerie în România

Pe parcursul celor 12 ani de tranziție, în România s-a tot discutat de trezorerie, de cele mai multe ori sub forma așa-zisului cash-flow, utilizat ca un criteriu de evaluare a unei afaceri, a unui proiect sau a unei întreprinderi.

Nu s-a pus problema însă a includerii acestui document în lista raportărilor contabile periodice ca un document contabil de sinteză (situație financiară) cu caracter obligatoriu, întocmit pe baza datelor contabilității, chiar dacă pe plan mondial existau asemenea practici încă din 1986 în Canada, 1987 în SUA sau 1992 în Marea Britanie.

O primă încercare de utilizare a unor asemenea informații s-a realizat prin intermediul Ordonanței Guvernului nr. 13/1995 privind unele măsuri de accelerare a procesului de restructurare a regiilor autonome și a unor societăți comerciale cu capital majoritar de stat, de întărire a disciplinei financiare și de îmbunătățire a decontărilor în economie. Prin acest act normativ se stabilea întocmirea unui tablou al fluxului de numerar document integrat programelor de restructurare și redresare financiară ce trebuiau întocmite de agenții economici aflați în regim de supraveghere economico-financiară [45, p. 91].

În practica bancară însă, se utiliza în mod curent o situație a fluxurilor de disponibilități întocmită de întreprinderile care solicitau un credit și care reflecta atât întreaga activitate a întreprinderii cât și pentru proiectul de investiții avut în vedere.

În plan conceptual, acest document a fost definit și discutat pe larg în literatura de specialitate, dar prima includere a tabloului fluxurilor de trezorerie alături de bilanț, cont de rezultate și notele explicative a fost făcută prin Ordinul Ministrului Finanțelor nr. 403/1999 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunității Economice Europene și cu Standardele de contabilitate internaționale, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 480 din 4 octombrie 1999.

Ulterior, în ianuarie 2001, acest Ordin cu reglementările corespunzătoare a fost abrogat prin Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 94 din 29 ianuarie 2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunității Economice Europene și cu Standardele internaționale de Contabilitate, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 85 din 20 februarie 2001. Reglementările contabile de armonizare cu Directiva a IV-a a Comunităților Europene și cu standardele Internaționale de contabilitate aprobate prin Ordinul 94 al Ministerului Finanțelor sunt structurate pe cinci capitole și anume: Reglementări privind contabilitatea și situațiile financiare ale întreprinderii; Planul de conturi general; Formatul bilanțului, contul de profit și pierdere, situația fluxurilor de trezorerie, situația modificării capitalului propriu și exemple de prezentare a notelor explicative; exemplu de corespondență a planului de conturi general cu formatul bilanțului și contul de profit și pierdere; explicarea unor termeni utilizați și colaterali acestora.

Ordinul 94 din 29 ianuarie 2001 stabilește o serie de condiții referitoare la aplicarea Reglementărilor contabile armonizate și anume: aplicarea împreună cu Legea contabilității nr. 82/1991 și cu Standardele internaționale de Contabilitate (prin art. 1 alineatul 2) începând cu situațiile financiare ale anului 2000; aria de aplicabilitate o constituie societățile comerciale cotate la Bursa de Valori București, unele regii autonome, companii societăți naționale, întreprinderi de interes național și anumite societăți ce operează pe piața de capital; programul de implementare este prevăzut a se desfășura pe perioada 2001 – 2005, în funcție de nivelul cifrei de afaceri, de totalul activelor și de numărul salariaților; agenții economici care nu se încadrează în criteriile de mărime prevăzute pot solicita aprobarea aplicării acestor reglementări din partea Ministerului Finanțelor Publice.

Reglementările de armonizare includ Situația fluxurilor de trezorerie în categoria situațiilor financiare anuale, alături de Bilanț, Cont de profit și pierdere, Situația modificărilor capitalului propriu, Politicile contabile și notele explicative (paragraf 3.2), iar paragraful 3.3 stipulează: situațiile financiare anuale trebuie să ofere o imagine fidelă a poziției financiare, a performanței, a modificărilor capitalului propriu și a fluxurilor de trezorerie ale întreprinderii pentru respectivul exercițiu financiar. Modelul Situației fluxurilor de trezorerie, aprobat de Ministerul Finanțelor Publice este prezentat în anexa numărul 1.

Categorii de tranzacții și alte evenimente generatoare de fluxuri de trezorerie

Orice întreprindere se caracterizează prin deținerea de capitaluri și prin activarea funcției de producție care se bazează pe colaborarea celorlalte funcțiuni ale sale, pe fondul participării la procesele de schimburi, din interiorul și din exteriorul său, intermediate de monedă. De aceste schimburi depinde în final, derularea în condiții normele a procesului de producție.

Astfel, în cadrul întreprinderii apar activitățile financiar-monetare specifice condițiilor concrete de derulare a activităților economice. Cantitățile de bunuri și servicii cumpărate în cursul unei perioade sunt numite fluxuri de intrare, iar produsele și serviciile vândute în aceeași perioadă de timp sunt fluxuri de ieșire.

Fiecare dîntre fluxurile de intrare și ieșire corespunzătoare proceselor de schimb implică două mișcări de sens opus: una generată de transferul de bunuri și servicii, adică fluxuri reale, iar alta de transferul de monedă sau de modificări ale creanțelor și datoriilor, adică fluxuri financiare. Astfel, se constată că un flux real de intrare are corespondent un flux financiar de ieșire și invers, un flux real de ieșire corespunde unui flux financiar de intrare. Această corespondență este ilustrată în figură următoare:

Fig. 2.1. Flux financiar de ieșire și invers [elaborat de autor]

În lucrarea sa „Contabilitatea aprofundată”, Niculae Feleagă definește fluxul ca fiind un concept de natură economică ce corespunde unei mișcări sau unui transfer al unei cantități de bunuri de servicii sau de monedă, într-o perioadă de timp.

Opinia împărtășită de majoritatea economiștilor este aceea de a se face o delimitare între mișcări contabile și fluxuri, deoarece toate fluxurile sunt mișcări contabile, dar nu toate mișcările contabile sunt fluxuri.

Pentru înțelegerea mai exactă a noțiunii de flux se apelează la conceptul de non-flux prin care se înțelege ansamblul mișcărilor contabile care nu au impact asupra trezoreriei sau acele elemente calculate [4, p. 10]

„Fluxul reprezintă astfel orice modificare care are loc în urma unei operații economico-financiare dintr-o unitate și care influențează structura și valoarea elementelor patrimoniale indiferent de efectul asupra trezoreriei”.

Întrucât aceste fluxuri influențează patrimoniul ele sunt numite și fluxuri patrimoniale, clasificându-se în trei categorii: fluxuri reale, financiare și neutre (de verificare). Fluxurile financiare cuprind la rândul lor fluxurile de trezorerie și fluxurile decalate.

Fluxurile de trezorerie mai sunt numite și monetare și reprezintă o parte din ansamblul fluxurilor financiare dintr-o unitate, respectiv cele care au efect imediat asupra trezoreriei.

Operațiile care au loc în perimetrul unei întreprinderi influențează direct sau indirect, imediat sau ulterior trezoreria acesteia. Există o multitudine de astfel de operații care influențează trezoreria, ca exemplu: aportul în bani la capitalul social (vărsarea acestuia), cumpărarea de utilaje, cumpărarea de materii prime, materiale, mărfuri, active circulante, vânzarea produselor finite etc.

Operațiile care nu generează influențe asupra trezoreriei sunt aportul în natură al acționarilor, operațiile de repartizare și reportare a rezultatului, operațiuni de reevaluare a patrimoniului, constituirea de amortizări și provizioane, anularea provizioanelor constituite anterior; consumul de materii prime și materiale auxiliare, obținerea produselor finite etc.

Operațiunile ce au loc într-o întreprindere pot influența, direct sau indirect, imediat sau ulterior trezoreria. Exemple de operațiuni ce influențează trezoreria sunt: “aportul în bani la capitalul social ( vărsarea acestuia), cumpărarea de utilaje, cumpărarea de materii prime, materiale, mărfuri și alte active circulante, vânzarea produselor finite, executarea de lucrări sau prestarea de servicii, plata datoriilor față de personal, stat, organisme sociale, bancă, reactivarea unor clienți, operațiuni cu acționarii sau asociații, achiziția de valori mobiliare sau titluri de participare, avansurile acordate spre decontare, justificarea avansurilor, contractarea de credite pe termen scurt sau lung etc.

Nu generează asemenea influențe asupra trezoreriei operațiuni cum sunt: aportul în natură al acționarilor, operațiunile de repartizare și reportare a rezultatului, operațiunile de reevaluare a patrimoniului, constituirea de amortizări și provizioane, anularea provizioanelor constituite anterior, parte din operațiunile specifice realizării de investiții în regie, consumul de materii prime și materiale auxiliare, operațiuni specifice obținerii producției, determinării costurilor efective și a producției în curs, descărcări de gestiune, plusuri la inventar, minusuri la inventar neimputabile, operațiuni de compensări îîntre parteneri, operațiuni specifice determinării și înregistrării plusurilor și minusurilor potențiale de valoare la elemente patrimoniale exprimate în valută.” [45, p. 91].

L.A. Bernstein face niște precizări legate de locul central pe care îl ocupă disponibilul în administrarea operațională a unei activități.

Prima precizare se referă la faptul că unele fluxuri de trezorerie sunt prezentate simplificat pentru a fi mai ușor înțelese. De exemplu, debitele sunt prezentate ca fiind surse directe de numerar, dar în realitate pot fi amânate temporar, ceea ce reprezintă o întârziere a plăților la achiziția bunurilor și serviciilor.

Fluxurile de intrări de numerar sunt intercorelate cu cele de ieșiri de numerar. Spre exemplu, când încetează vânzările este afectată transformarea produselor finite în lichidități, ceea ce conduce mai departe la o scădere a rezervelor de numerar, iar aceasta duce la încetarea activității de producție dacă aceste rezerve nu sunt completate din alte surse. Dacă încetează activitatea de producție sunt afectate vânzările viitoare care se pot pierde.

Vânzarea de produse finite este singura sursă operațională de lichidități și ea este o sumă a tuturor cheltuielilor. Dacă prin vânzare marja de profit sporește încasările în numerar atunci ne dăm seama că există o relație directă de dependență între marjă și încasări.

Deținerea numerarului nu asigură profit sau asigură un profit scăzut, dar nu reprezintă un mare risc. Atunci când deține numerar o întreprindere trebuie să se gândească cum trebuie investit, iar aceasta se face ținând cont de faptul că riscul de conversie a numerarului în investiții temporare este mai scăzut decât angajarea capitalului în investiții pe termen lung și de asemenea de riscul de investire a numerarului în active sau costuri pentru crearea și comercializarea unui nou produs. Numerarul neangajat trebuie utilizat în mod rațional, decizia acestui fapt fiind la latitudinea conducerii.

La etapa de planificare, auditorul a determinat domeniile semnificative, specificul întreprinderii, zonele de risc și a identificat controalele interne pe care se poate sprijini în cursul misiunii sale.

Obiectivul principal al etapei „Controlul conturilor contabile” îl reprezintă procurarea elementelor probante suficiente și juste care să îi permită auditorului să exprime o opinie motivată asupra modului cum au fost respectate normele legale și dispozițiile conducerii, cum ar fi:

– reglementările de evaluare și prezentare stabilite prin normele legale și profesionale;

– principiile contabilității: prudența, permanența metodei, continuitatea activitații, independența exercițiului, intangibilitatea bilanțului de deschidere, necompensarea;

– reglementările referitoare la inventariere;

– regulile de organizare a contabilității și de ținere a registrelor contabile;

– existența activelor și faptul că acestea aparțin întreprinderii;

– veniturile și cheltuielile ce privesc întreprinderea respectivă.

Controlul conturilor este o etapă a auditului financiar-contabil care poate derula, în practică, fie succesiv, fie concomitent cu aprecierea controlului intern, în funcție de experiența auditorilor.

Funcția de control a contabilității este inseparabil legată de funcția de înregistrare și funcția de informare a acesteia. Nu se pot controla decât acele fenomene și procese economico-financiare care au fost în prealabil reflectate (înregistrate) în evidență.

Între contabilitate și auditul financiar-contabil există o strânsă intercondiționare, o legătură biunivocă. Această intercondiționare rezidă din faptul că exactitatea și operativitatea sistemului informațional influențează nemijlocit calitatea și eficiența auditului. În același timp, auditorul presupune luarea unor-măsuri menite să asigure exactitatea, sinceritatea, integritatea și operativitatea sistemului informațional economic și în special a contabilității.

Integrarea contabilității în cadrul sistemului informațional economic și integrarea între ele a funcțiilor contabilității contribuie la perfecționarea procesului de conducere, la standardizarea și automatizarea procesului de control. Dar această integrare nu poate să ducă la diminuarea sau diluarea funcției de control a contabilității, funcție care decurge și din procedeele de bază ale metodei contabilității: dubla înregistrare și egalitatea bilanțieră.

Pentru a imprima și acestei etape a auditului un caracter organizat, pentru prevenirea suprapunerilor și a repetărilor inutile între etapele auditului, pentru evitarea omisiunilor se întocmește „Programul de control a conturilor”. Acest program se întocmește pe baza informațiilor culese în etapele precedente ale auditului și, în special, pe baza informațiilor cuprinse în „Planul de misiune”.

Programul de control a conturilor se întocmește de regulă, separat de planul de misiune, fiind o continuare a acestuia. Programul de control a conturilor cuprinde:

Lista controalelor de efectuat, ordonată pe posturi ale bilanțului. Această listă trebuie să fie suficient de detaliată pentru a se evita omisiunile și pentru a se putea stabili cu ușurință documentele și informațiile ce urmează a se solicita de la întreprindere;

Întinderea eșantionului (mărimea sondajului) care se stabilește în funcție de pragul de semnificație și, de erorile posibile a se produce care urmează a fi avute în vedere în această etapă a auditului. Mărimea sondajului se poate stabili, în diferite variante cum ar fi: facturi cu o valoare mai mare de cinci facturi pe lună, trei facturi pentru fiecare partener de afaceri (clienți, furnizori) principal etc.;

Indicarea datei la care urmează să se efectueze controlul. Precizarea datei are loc pe măsura derulării controlului. Prin acesta se poate stabili cronologia lucrărilor de control și se poate delimita răspunderea auditorului pentru operațiunile care au avut loc până la acea dată;

Precizarea referinței (codului) pentru foaia de lucru în care s-au consemnat constatările controlului. Foile de lucru sunt documente care se anexează la programele de control, în ele se înscriu operațiunile și documentele verificate prin sondaj. Pentru a putea fi ușor sistematizate constatările din foile de lucru, acestea sunt codificate printr-o referință care are corespondent în documentul de planificare. Foile de lucru se întocmesc după următorul model:

Tabelul 2.1. Modelul foii de lucru [elaborat de autor]

Numele și prenumele specialistului contabil care verifică obiectivele respective. Această coloană se utilizează în cadrul firmelor de audit care utilizează mai mulți colaboratori.

Probleme întâlnite. În această coloană se face o sinteză a rezultatelor controlului. Această coloană servește și la supervizarea lucrărilor efectuate de către auditorul care a apelat la colaboratori.

Programul de control a conturilor poate fi întocmit după următorul model:

Tabelul 2.2. Modelul Programului de control a conturilor [elaborat de autor]

Redăm în continuare ca exemplu, lista obiectivelor cuprinse în programul de control al conturilor de cash-flow-uri la întrepridere.

Tabelul 2.3. Modelul listei conturilor de verificat [elaborat de autor]

Principalele procedee și tehnici de control al conturilor sunt: verificarea modului de completare și utilizare a documentelor primare; verificarea modului de organizare a evidenței; verificarea modului de conducere a evidenței și clasificarea verificărilor documentare.

Verificarea documentelor primare întocmite în întreprindere sau primite de la terți, vizează atât forma acestora, cât și conținutul operațiunilor consemnate în ele.

A. Verificarea documentelor primare sub aspectul formei

Sub aspectul formei se verifică:

a) dacă toate înregistrările din contabilitate au la bază documentele legale, respectiv dacă se utilizează imprimatele corespunzătoare naturii operațiunilor consemnate în ele.

b) modul de completare a acestor documente, dacă ele se întocmesc la timp și conțin toate elementele necesare, fără simplificări artificiale și omisiuni care pot favoriza sau genera erori de prelucrare, fraude, falsuri și care îngreunează controlul. Formularele care se întocmesc în mai multe exemplare se completează o singură dată prin indigo, iar spațiile libere se barează.

Documentele justificative cuprind, de regulă, următoarele elemente principale:

denumirea documentelor;

denumirea și sediul emitentului;

numărul și data întocmirii;

menționarea părților care participă la efectuarea operațiunii;

conținutul operațiunii (uneori și temeiul legal);

parametrii cantitativ și valorici ai operațiunii;

numele, prenumele și semnătura persoanelor care au întocmit, vizat și aprobat documentul și a celor care au participat la efectuarea operațiunii respective etc.

Controlul modului de completare a documentelor primare se face în mod diferit, în funcție de natura operațiunilor consemnate, în funcție de mijloacele folosite pentru culegerea și consemnarea datelor și în funcție de regimul ordinar sau special al acestora.

Tot sub aspectul formei, dar afectând și conținutul, se efectuează și o verificare aritmetică, urmărindu-se exactitatea cifrelor înscrise în documente, a unităților de măsură, a indicilor de calitate, a calculelor și reporturilor, știut fiind faptul că uneori acestea se „greșesc” intenționat cu scopul ascunderii vremelnice a unor cazuri de proastă gospodărire, de fraude sau a altor nereguli.

Datele din documentele primare pot conține erori de natură logică sau sintactică.

– Erorile de natură logică se datorează neînțelegerii și neaplicării corecte a principiilor completării documentelor (codificării greșite, manipulare greșită a tehnicii de calcul).

– Erorile de natură sintactică se datorează omisiunilor sau adăugării de date, substituirea unor date cu altele, inversiuni de cifre, poziționarea greșită a virgulei pentru zecimale, consemnarea greșită a unităților de măsură sau a indicilor de calitate.

B. Verificarea documentelor primare sub aspectul conținutului lor

Verificarea de fond a conținutului operațiilor consemnate în documente se referă la urmărirea realității, legalității, necesității, oportunității și economicității operațiilor respective.

Realitatea șl exactitatea operațiunilor consemnate în documente se verifică prin intermediul mai multor procedee, dintre care cele mai semnificative sunt:

a) Verificările faptice

Constau în examinarea nemijlocită pe teren, la fața locului, a realității fenomenelor și proceselor consemnate în documente. Cadrele cu funcții de conducere apelează la observația fizică (inspecția personală) atunci când doresc să vadă cum se desfășoară o activitate, stadiul execuției unei lucrări, modul cum se respectă procedurile de culegere și prelucrare a datelor, modul cum funcționează controlul intern etc. Formele tipice ale verificărilor faptice sunt inventarierile de control și recepționările de bunuri sau lucrări.

Verificarea faptică este mijlocul cel mai eficient de a controla existența și starea unor elemente patrimoniale, dar, cu ajutorul ei se colectează numai o parte din elementele probante necesare auditului. Astfel, nu este suficientă constatarea că bunul există, această constatare trebuie completată cu alte informații, cum ar fi: proprietatea bunului, valoarea de inventar este atribuită cu respectarea principiului prudenței, starea bunului etc. Aceste informații se culeg cu ajutorul altor tehnici de control. Auditul trebuie să analizeze modul în care întreprinderea a respectat normele legale referitoare la inventariere, pe etape ale inventarierii, astfel:

modul de constituire a comisiilor de inventariere;

efectuarea tuturor lucrărilor pregătitoare ale inventarierii;

desfășurarea propriu-zisă a inventarierii și completarea listelor de inventariere;

stabilirea diferențelor, regularizarea și înregistrarea lor în contabilitate.

b) Verificările încrucișate (contraverificările)

Constau în confruntarea exemplarelor diferite ale aceluiași document, aflate în unități, compartimente sau locuri diferite. Astfel, se confruntă originalul „Chitanței" aflate la plătitor cu copia rămasă în chitanțier sau anexata la „Registrul de casă".

c) Verificările reciproce

Se bazează pe confruntarea, unor documente diferite sau evidențe diferite, dar în care sunt reflectate operațiuni similare sau între care trebuie să existe anumite corelații.

În activitatea practică verificările încrucișate și verificările reciproce se desfășoară concomitent, ele se completează reciproc. Astfel, pentru controlul mijloacelor bănești se fac controale reciproce între registrul de casă, chitanțe, state de plată, cecuri de numerar, foi de vărsământ, extrase de cont de la bănci, dispoziții de plată-încasare către casierie etc. și concomitent se fac controale încrucișate între exemplarele diferite ale documentelor de încasare și plăți.

În vederea asigurării obiectivitătii, exactității și operativității informațiilor, procesul de organizare a sistemului informațional economic dintr-o unitate economică trebuie să se desfășoare sub un strict autocontrol din partea consiliului de administrație, șefilor de subdiviziuni și a executanților.

Principalele sarcini ale auditului financiar-contabil referitor la organizarea evidenței sunt:

A. Să analizeze dacă sistemul informațional adoptat corespunde reglementările legale și caracteristicilor specifice ale întreprinderii respective

În cadrul unităților economice există grade diferite de implementare a procesului de prelucrare a datelor, s-au adoptat sisteme diferite de codificare, se utilizează scheme diferite după care se pregătesc, culeg și prelucrează datele. Ca urmare, activitatea de control începe cu o temeinică documentare asupra modificărilor intervenite în structura documentelor primare, a situațiilor și jurnalelor contabile, în circuitul, prelucrarea și arhivarea purtătorilor de informații. Cu ocazia acestei documentări, auditorul stabilește locurile unde pot apărea erori sau denaturări ale datelor și informațiilor.

B. Să urmărească modul cum se asigură delimitarea atribuțiilor și responsabilităților intre compartimentele și persoanele implicate in culegerea, transmiterea, prelucrarea și utilizarea informațiilor

Pentru asigurarea condițiilor necesare respectării disciplinei financiar-contabile, pentru evitarea influențelor pe care le-ar putea exercita celelalte compartimente asupra compartimentului contabil în interpretarea și aplicarea corectă a normelor contabile, reglementările legale prevăd organizarea distinctă a acestui compartiment.

În urma efectuării auditării conturilor am urmărit respectarea normelor legale și cerințelor prezentate mai sus și în special am verificat:

a) dacă forma de contabilitate aleasă este corect aplicată, astfel încât toate fenomenele și operațiunile economico-financiare, de la toate nivelurile organizatorice, să fie înregistrate, urmărite și controlate, în mod operativ sau periodic, prin contabilitate, asigurându-se caracterul unitar și universal al evidenței și controlului.

b) dacă gradul de centralizare sau descentralizare a lucrărilor de evidență corespunde: mărimii unității, organizării ei administrativ-teritoriale, particularităților tehnologice, metodelor de conducere folosite etc.;

c) dacă evidența operativă și contabilitatea financiară și de gestiune asigură o delimitare corespunzătoare a responsabilităților necesară pentru evitarea compensări-lor nelegale și a altor situații păgubitoare.

d) dacă graficele de circulație a documentelor și de prelucrare a informațiilor asigură evitarea paralelismelor din munca de evidență, dacă se asigură o prelucrare costisitoare și care generează erori. Datele dintr-un document justificativ se introduc o singură dată în sistemul de prelucrare și de calcul și sunt tratate de către acest sistem în scopuri multiple (pentru contabilitatea financiară și pentru contabilitatea de gestiune; pentru contabilitatea sintetică și analitică; pentru evidență cronologică și sistematică; pentru calculația costurilor, a rezultatelor etc.) fără fragmentări și simplificări inutile.

e) dacă personalul din cadrul compartimentului contabil și din celelalte compartimente are stabilite, prin decizii interne, atribuțiuni de serviciu, judicios delimitate și coordonate, astfel încât să se asigure, pe de o parte, eliminarea paralelismelor și suprapunerilor, iar pe de altă parte, caracterul unitar al lucrărilor de evidență.

Cea mai practicată în controlul de audit efectuat a fost verificarea sistematică, care presupune gruparea documentelor pe categorii de operațiuni sau pe probleme (casă, bancă, salarizare, venituri, cheltuieli, aprovizionări, vânzări etc.) și verificarea lor în continuare în ordine cronologică sau invers-cronologică, după caz.

Această verificare a avut o frecvență mare în practica controlului documentar și contabil deoarece:

ușurează munca de sistematizare a concluziilor;

reduce posibilitatea de omitere a unor documente care în condițiile verificărilor nesistematice pot scăpa din vedere;

permite specializarea auditorilor;

asigură urmărirea concordanței dintre documentele justificative, contabilitate și documentele de sinteză contabilă.

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

Sintetizând cele prezentate în capitolele precedente, prin flux de lichidități (cash flow) înțelegem fluxul de trezorerie disponibil pe care-1 degajă un activ sau o societate și care are mai multe semnificații, în funcție de sfera de cuprindere. Astfel, dacă se are în vedere evaluarea rentabilității unei investiții, aceasta reprezintă fluxul net de lichidități ce urmează a fi generat de investiția respectivă, iar dacă se are in vedere întreprinderea în ansamblul ei, fluxul de disponibilități este cel ce rezultă din totalul operațiunilor, respectiv creșterea trezoreriei nete pe perioada exercițiului.

Mărimea reală a fluxului de lichidități net rezultat în întreprindere din funcționarea curentă a acesteia, pe parcursul anului, este diferența dintre fluxul de lichidități existent la sfârșitul anului și cel existent la începutul anului. Metodele de evaluare a întreprinderii utilizează două denumiri pentru acest indicator: flux de lichidități brut format din profitul net la care se adaugă toate celelalte disponibilități create de unitate sub forma de amortizări si provizioane. Acest indicator reflectă capacitatea întreprinderii de a face investiții, de a plăti dividende acționarilor, de a restitui rate scadente la împrumuturi pe termen lung. Pentru utilizarea fluxului de lichidități brut în evaluarea întreprinderii se deduc, din mărimea calculată inițial, investițiile finanțate în cursul anului ; flux de lichidități net disponibil calculat prin însumarea fluxului de trezorerie pe cele trei activități: exploatare, investiții si finanțare.

Există mai multe formule de evaluare pe baza fluxurilor de disponibilități, dar cea mai utilizată poartă denumirea de "discounted cash flow" care reprezintă fluxurile de trezorerie deduse atât prin actualizare, cât și prin întreruperea la un anumit an de prognoză, când se calculează valoarea reziduală.

Determinarea valorii întreprinderii prin această metodă constă în însumarea fluxurilor nete viitoare degajate prin exploatarea activelor unității până la un anumit an, actualizate, la care se mai adaugă și valoarea reziduală calculată în acel an.

Previzionarea se face pe baza analizei diagnostic, iar în ceea ce privește valoarea reziduală, aceasta reprezintă valoarea întreprinderii după perioada previzionată. Determinarea valorii unui activ sau a unei societăți pe baza acestei metode se face parcurgand succesiv următoarele etape : determinarea fluxurilor de lichidități nete dintr-o perioadă anterioară de cel puțin trei ani; proiectarea fluxurilor de lichidități viitoare pe o perioadă compatibilă cu strategia unității pe termen lung; determinarea valorii reziduale, care se va aduna la fluxul net din ultimul an. Acest lucru se poate face fie prin calcularea fluxurilor actualizate pe care întreprinderea va fi capabilă să le producă dincolo de perioada de prognoză și adunarea lor, fie prin corectarea fluxului de disponibilități (sau a profitului net) din ultimul an cu un coeficient de corecție.

Foarte important pentru evaluator în estimarea valorii reziduale este orizontul estimat. Astfel, determinarea unui orizont de estimare a fluxurilor de încasări și plăți trebuie să țină cont de aspecte cum sunt: situația și evoluția previzibilă a mediului economic; sectorul de activitate al întreprinderii ; mediul intern al întreprinderii, organizarea și managementul propriu al unității conțin gradul cel mai mare de expresivitate a potențialului de profitabilitale în viitor.

Determinarea ratei de actualizare pe baza căreia fluxurile nete viitoare și valoarea reziduală sunt aduse la valoarea lor curentă. Nivelul ratei de actualizare depinde de mai mulți factori, cum sunt: nivelul ratei neutre sau a dobânzii fara risc; mărimea riscului (economic sau financiar); rata anuală a inflației.

Determinarea valorii unei întreprinderi prin metoda fluxului de disponibilități ținând cont și de valoarea reziduală reprezintă varianta standard de evaluare a întreprinderii prin intermediul fluxurilor. În afara acestei variante se mai pot utiliza și altele.

Utilizarea metodei fluxurilor de lichidități în evaluarea întreprinderilor are avantajul că reflectă aprecierea valorii în funcție de speranța caștigurilor viitoare și de continuitatea activității. Metoda se aplică frecvent, fiind considerată cea mai realistă în cazul evaluărilor cu scopul de a vinde întreprinderea către salariați. Pe baza previziunii fluxurilor de lichidități se poate aprecia posibilitatea restituirii eventualelor credite pe termen lung pe care salariații le-au contractat în vederea efectuării investiției (știut fiind faptul că, flux de lichidități reprezintă sursa de acordare a dividendelor).

Trebuie remarcat faptul că aceste prognoze nu sunt la îndemana oricărui utilizator de situații financiare, ci doar a unui segment specializat în aceasta muncă, și ca de cele mai multe ori aceștia se regăsesc în interiorul întreprinderii. Utilizatorii externi, cu excepția instituțiilor financiare, se mulțumesc să studieze situațiile financiare pentru o perioadă trecută, astfel încât să obțină o imagine asupra evoluției întreprinderii în discuție, pentru ca apoi decizia lor să se bazeze pe o extrapolare a acestui trecut în corelație directă cu informații colaterale care circulă în mediul economic. Astfel, aproape totul este filtrat în termeni de caștig potențial și grad de acoperire cu lichidități a acestuia.

BIBLIOGRAFIE

Androniceanu A. Management public – Studii de caz din instituții și autorități ale administrației publice. București: Universitara, 2008. 255 p.

Arens A., Loebbecke J., Elder R. Audit: O abordare integrată. Chișinău: Editura Arc, 2003. 972 p.

Boaja M. Control si audit financiar. București: Universitara, 2009. 289 p.

Bostan I. Auditul public extern. București: Universul juridic, 2010. 260 p.

Boulescu M. Fundamentele auditului. București: Didactică si Pedagogică, 2001. 280 p.

Boulescu M., Barnea C., Ispir O. Control financiar intern și audit intern la entitățile publice. București: Economică, 2004. 245 p.

Boulescu M., Dascălu E. Uniunea Europeană – Instituții, buget, audit. București: Didactică si Pedagogică, 2009. 310 p.

Cartea auditului de calitate în domeniul serviciilor contabile. București: CECCAR, 2010. 325 p.

Chițu A., Pitulice M., Pitulice A. Studii de caz privind auditul public intern. Iași: Centrul editorial al Universității „Al.I.Cuza”, 2006. 185 p.

Contabilitatea, Expertiza si Auditul afacerilor (plus Supliment Legislativ). București: Editura CECCAR, 2009. 25 p.

Crăciun S. Auditul intern – evaluare, consiliere. București: Economica, 2006. 215 p.

Crăciun S. Auditul intern și controlul financiar preventiv. București: Bestpublishing, 2008. 195 p.

Dănescu T. Audit financiar – convergente intre teorie si practica. București: Irecson, 2007. 322 p.

Dedu V. Gestiune și audit. București: Economica, 2008. 245 p.

Dinga E., Pop N., Dimitriu M. O procedură de audit al performanței privind starea de armonizare a României cu acquis-ul comunitar în domeniul controlului financiar. București: Expert, 2010. 360 p.

Dobroțeanu L., Dobroțeanu C.L. Audit concepte și practice. București: Economică, 2002. 254 p.

Tătaru V. Audit financiar. București: Cavallioti, 2007. 358 p.

Turlea E. Neamțu H. Audit financiar. Misiuni de asigurare si servicii conexe. București: Economică, 2010. 390 p.

BIBLIOGRAFIE

Androniceanu A. Management public – Studii de caz din instituții și autorități ale administrației publice. București: Universitara, 2008. 255 p.

Arens A., Loebbecke J., Elder R. Audit: O abordare integrată. Chișinău: Editura Arc, 2003. 972 p.

Boaja M. Control si audit financiar. București: Universitara, 2009. 289 p.

Bostan I. Auditul public extern. București: Universul juridic, 2010. 260 p.

Boulescu M. Fundamentele auditului. București: Didactică si Pedagogică, 2001. 280 p.

Boulescu M., Barnea C., Ispir O. Control financiar intern și audit intern la entitățile publice. București: Economică, 2004. 245 p.

Boulescu M., Dascălu E. Uniunea Europeană – Instituții, buget, audit. București: Didactică si Pedagogică, 2009. 310 p.

Cartea auditului de calitate în domeniul serviciilor contabile. București: CECCAR, 2010. 325 p.

Chițu A., Pitulice M., Pitulice A. Studii de caz privind auditul public intern. Iași: Centrul editorial al Universității „Al.I.Cuza”, 2006. 185 p.

Contabilitatea, Expertiza si Auditul afacerilor (plus Supliment Legislativ). București: Editura CECCAR, 2009. 25 p.

Crăciun S. Auditul intern – evaluare, consiliere. București: Economica, 2006. 215 p.

Crăciun S. Auditul intern și controlul financiar preventiv. București: Bestpublishing, 2008. 195 p.

Dănescu T. Audit financiar – convergente intre teorie si practica. București: Irecson, 2007. 322 p.

Dedu V. Gestiune și audit. București: Economica, 2008. 245 p.

Dinga E., Pop N., Dimitriu M. O procedură de audit al performanței privind starea de armonizare a României cu acquis-ul comunitar în domeniul controlului financiar. București: Expert, 2010. 360 p.

Dobroțeanu L., Dobroțeanu C.L. Audit concepte și practice. București: Economică, 2002. 254 p.

Tătaru V. Audit financiar. București: Cavallioti, 2007. 358 p.

Turlea E. Neamțu H. Audit financiar. Misiuni de asigurare si servicii conexe. București: Economică, 2010. 390 p.