Auditorii de Justitie
CUPRINS
CUPRINS 2
ABREVIERI 3
SECȚIUNEA I. INSTITUTUL NAȚIONAL AL MAGISTRATURII. PREZENTARE. MODALITĂȚI 4
1.1. Organizarea Institutului Național al Magistraturii 5
1.2. Admiterea în Institutul Național al Magistraturii 8
SECȚIUNEA II. PRINCIPIILE ORGANIZĂRII JUDICIARE. ACCESUL LA JUSTIȚIE. 11
2.1. Noțiuni introductive 11
2.2. Principiile organizării judiciare 14
2.2.1. Justiția constituie monopol de stat 15
2.2.2. Principiul autonomiei instanțelor judecătorești 15
2.2.3. Independența judecătorilor 17
2.2.4. Principiul inamovibilității judecătorilor 18
2.2.5. Principiul permanenței și sedentarismului organelor judiciare 18
2.2.6. Colegialitatea organelor judiciare 19
2.2.7. Principiul dublului grad de jurisdicție 20
2.2.8. Specializarea instanțelor judecătorești 21
2.2.9. Constituirea instanțelor judecătorești într-un sistem ierarhic 21
2.2.10. Accesul liber la justiție 22
2.2.11. Egalitatea în fața justiției 26
2.2.12. Gratuitatea justiției 27
SECȚIUNEA III. DREPTURI ȘI OBLIGAȚII. RĂSPUNDEREA AUDITORILOR 30
3.1. Drepturile auditorilor de justiție 30
3.2. Obligațiile auditorilor de justiție 32
3.3. Răspunderea auditorilor de justiție 34
SECȚIUNEA IV. INTERDICȚII ȘI INCOMPATIBILITĂȚI 38
SECȚIUNEA V. CONCLUZII 41
SECȚIUNEA VI. BIBLIOGRAFIE 44
ABREVIERI
Titluri de periodice
J.O.U.E. Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
M. Of. Monitorul Oficial al României
R.R.D. Revista Română de Drept
Referiri la denumiri de acte normative, instanțe, hotărâri judecătorești
alin. Alineat
art. Articol
C.civ. Codul civil
C.E.D.O. Curtea Europeană a Drepturilor Omului
C.p. Codul penal
C.p.p. Codul de procedură penală
C.pr.civ. Codul de procedură civilă
C.S.M. Consiliul Superior al Magistraturii
dec. civ. decizie civilă
dec. pen. decizie penală
pct. punctul
lit. litera
I.N.M. Institutul Național al Magistraturii
Î.C.C.J. Înalta Curte de Casație și Justiție
O.U.G. Ordonanța de Urgență a Guvernului
SECȚIUNEA I. INSTITUTUL NAȚIONAL AL MAGISTRATURII. PREZENTARE. MODALITĂȚI
Necesitatea unei instituții care să asigure formarea inițială a magistraților, precum și formarea lor continuă, a fost resimțită în majoritatea statelor europene, constituindu-se diferite organisme în acest scop. Astfel, în Franța a fost înființată Școala Națională a Magistraturii, în anul 1958, cu denumirea inițială de Centrul Național de Studii Judiciare, iar în Spania funcționează un Centru de selecție și formare a judecătorilor și magistraților. De asemenea, instituții din alte state europene ce au ca obiectiv formarea inițială și continuă a judecătorilor și procurorilor, sunt și Centrul de studii juridice din Olanda, Centrul de studii juridice din Portugalia, Academia de Drept din Cehia, Școala Națională pentru judecători din Grecia, Consiliul Național al judecătorilor și procurorilor din Ungaria, Centrul de studii juridice din Letonia, Academia de studii juridice din Slovacia, Centrul de studii Juridice din Slovenia, etc.
În România a fost înființat Institutul Național al Magistraturii, prima promoție absolvind cursurile acestuia în anul 1992. Totuși, accesul în rândul magistraților a fost condiționat de pregătirea în cadrul Institutului Național al Magistraturii începând din anul 1997, iar prima promoție care a absolvit cursurile de pregătire de o perioadă de 2 ani a fost în anul 2002.
În prezent, Legea nr. 303/ 2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor stabilește, în art. 12, că „admiterea în magistratură a judecătorilor și procurorilor se face prin concurs, pe baza competenței profesionale, a aptitudinilor și a bunei reputații”, iar în art. 13 al aceluiași act normativ se stabilește că „admiterea în magistratură și formarea profesională inițială în vederea ocupării funcției de judecător și procuror se realizează prin Institutul Național al Magistraturii”. Astfel, rolul și locul Institutului Național al Magistraturii în sistemul judiciar din România este clar stabilit, calitatea de cursant al acestei instituții, precum și absolvirea acesteia, fiind absolut necesare pentru admiterea în magistratură a persoanelor care nu au funcția de judecător sau procuror. Rolul Institutului Național al Magistraturii a fost conturat concret în literatura de specialitate, arătându-se că „Institutul Național al Magistraturii realizează formarea inițială a magistraților”.
1.1. Organizarea Institutului Național al Magistraturii
Organizarea și funcționarea Institutului Național al Magistraturii este reglementată de Legea nr. 304/ 2004 privind organizarea judiciară, cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 303/ 2004 privind statutul magistraților, republicată în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, cu modificările și completările ulterioare, precum și Regulamentul Institutului Național al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea nr. 320/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii.
Institutul Național al Magistraturii este definit de legiuitor ca fiind „instituția publică cu personalitate juridică, aflată în coordonarea Consiliului Superior al Magistraturii, care realizează formarea inițială a judecătorilor și procurorilor, formarea profesională continuă a magistraților în funcție, precum și formarea formatorilor, în condițiile legii”.
O precizare extrem de importantă este făcută în alineatul al 2-lea al aceluiași articol, și anume faptul că „Institutul Național al Magistraturii nu face parte din sistemul național de învățământ și educație și nu este supus dispozițiilor legale în vigoare cu privire la acreditarea instituțiilor de învățământ superior și recunoașterea diplomelor”, stabilindu-se în mod neîndoielnic rolul și importanța acestei instituții în organizarea sistemului judiciar din România.
Structura organizatorică a Institutului Național al Magistraturii este stabilită prin art. 104 alin. (1) din Legea nr. 304/2004. Astfel, acesta este condus de un Consiliu științific, format din 13 membri, după cum urmează: un judecător al Înaltei Curți de Casație și Justiție, un procuror de de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, un judecător al Curții de Apel București, un procuror de de pe lângă Curtea de Apel București, aceștia fiind desemnați de Consiliul Superior al Magistraturii.
De asemenea, din Consiliul științific al INM fac parte trei profesori universitari, legiuitorul stabilind expres din cadrul căror instituții de învățământ vor fi aceștia recomandați, și anume: Facultatea de Drept a Universității București, Facultatea de Drept a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și Facultatea de Drept a Universității „Babeș – Bolyai” din Cluj-Napoca. Din componența Consiliului științific mai fac parte trei reprezentanți aleși din rândul personalului de instruire al Institutului Național al Magistraturii, un reprezentant al auditorilor de justiție și un reprezentant al asociațiilor profesionale ale judecătorilor și procurorilor. Consiliul științific este prezidat de către directorul Institutului Național al Magistraturii, acesta fiind membru de drept al Consiliului.
Referitor la membrii Consiliului științific desemnați din rândul profesorilor universitari, în literatura de specialitates-a subliniat, în mod just, caracterul discriminatoriu al prevederilor legale care limitează selecția profesorilor ce pot fi membri ai consiliului științific al INM. S-a arătat în doctrină că o astfel de prevedere este „total nedemocratică și nerațională”, opinie la care ne raliem.
În ceea ce privește directorul Institutului Național al Magistraturii, acesta, împreună cu cei doi adjuncți, sunt numiți de către Consiliul Superior al Magistraturii, la propunerea Consiliului științific al INM. Propunerea vizează persoane din cadrul personalului de instruire de specialitate juridică al INM, al judecătorilor și procurorilor sau al cadrelor didactice din învățământul superior juridic acreditat.
Mandatul membrilor Consiliului științific este de 3 ani și poate fi reînnoit, excepție făcând reprezentantul auditorilor de justiție, care este ales pe un an.
Potrivit Organigramei Institutului Național al Magistraturii, departamentul de formare inițială se află în subordinea unuia dintre cei doi directori adjuncți, iar Departamentul de formare continuă este în subordinea celuilalt. Cei doi directori adjuncți au autoritate comună asupra Departamentului de formare a formatorului și a Directorului executiv, în subordinea acestuia din urmă găsindu-se Serviciul financiar – contabil, Serviciul resurse umane, Serviciul Secretariat, protocol și administrativ și Serviciul documentare.
Organizarea Institutului Național al Magistraturii este reglementată și prin Regulamentul Institutului Național al Magistraturii din 01.03.2007, cu modificările și completările ulterioare. În articolul 7 al Regulamentului amintit sunt stabilite atribuțiile Consiliului științific, acesta având dreptul de a hotărî în ceea ce privește organizarea și funcționarea Institutului Național al Magistraturii, precum și dreptul de a face propuneri Consiliului Superior al Magistraturii în ceea ce privește planurile de învățământ pentru cursurile de formare inițială, dar și programul de formare continuă, a judecătorilor și procurorilor, detaliile referitoare la numărul anual de cursanți al INM și modalitatea desfășurării concursului de admitere, numirea și revocarea din funcție a directorului și adjuncților Institutului, etc. De asemenea, intră în atribuțiile Consiliului științific avizarea și eliberarea din funcție a personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, avizarea proiectului de buget al INM, aprobarea Regulamentului de ordine interioară al căminului auditorilor de justiție, aprobarea Regulamentului bibliotecii INM și aprobarea programului relațiilor externe ale Institutului Național al Magistraturii.
Potrivit art. 9 alin. (1) din Regulament, în cadrul Institutului Național al Magistraturii funcționează și Consiliul pedagogic, acesta având rolul unui organ consultativ pentru Consiliul științific. În alineatul următor al aceluiași articol se stabilește componența acestui organ, arătându-se că sunt membri ai Consiliului pedagogic directorul și directorii adjuncți ai Institutului Național al Magistraturii, șefii de catedră, titularii de disciplină și 2 reprezentanți ai coordonatorilor de practică. După cum se stabilește în art. 10 din Regulamentul Institutului Național al Magistraturii, Consiliul pedagogic formulează propuneri privind activitatea de studiu a Institutului (direcțiile de studiu, programul de învățământ, etc.).
Referitor la personalul de instruire din cadrul Institutului Național al Magistraturii, Legea nr. 304/ 2004 arată, în art. 108 alin. (1), că acesta „este asigurat, de regulă, din rândul judecătorilor și procurorilor în funcție, care pot fi detașați în condițiile prezentei legi, cu acordul lor, în cadrul Institutului, cu avizul consiliului științific al Institutului”. În următorul alineat, legiuitorul stabilește că pot face parte din rândul cadrelor de instruire ale Institutului și cadre didactice din învățământul superior acreditat, precum și alți specialiști români sau străini.
Așa cum statuează legiuitorul, Institutul Național al Magistraturii are în vedere trei obiective, respectiv: formarea inițială a judecătorilor și procurorilor, formarea continuă a magistraților și formarea formatorilor.
Pe site-ul internet al Institutului Național al Magistraturii sunt trasate obiectivele fiecărei dintre cele trei arii. Astfel, scopul formării inițiale, așa cum este conturat pe pagina oficială de internet a Institutului Național al Magistraturii, se constituie în:
„- interpretarea și aplicarea dreptului în mod uniform
– stăpânirea nu doar a normelor de drept ci și a tehnicilor specifice profesiei de magistrat
– existența unei conștiințe a apartenenței la profesie
– existeneritor la personalul de instruire din cadrul Institutului Național al Magistraturii, Legea nr. 304/ 2004 arată, în art. 108 alin. (1), că acesta „este asigurat, de regulă, din rândul judecătorilor și procurorilor în funcție, care pot fi detașați în condițiile prezentei legi, cu acordul lor, în cadrul Institutului, cu avizul consiliului științific al Institutului”. În următorul alineat, legiuitorul stabilește că pot face parte din rândul cadrelor de instruire ale Institutului și cadre didactice din învățământul superior acreditat, precum și alți specialiști români sau străini.
Așa cum statuează legiuitorul, Institutul Național al Magistraturii are în vedere trei obiective, respectiv: formarea inițială a judecătorilor și procurorilor, formarea continuă a magistraților și formarea formatorilor.
Pe site-ul internet al Institutului Național al Magistraturii sunt trasate obiectivele fiecărei dintre cele trei arii. Astfel, scopul formării inițiale, așa cum este conturat pe pagina oficială de internet a Institutului Național al Magistraturii, se constituie în:
„- interpretarea și aplicarea dreptului în mod uniform
– stăpânirea nu doar a normelor de drept ci și a tehnicilor specifice profesiei de magistrat
– existența unei conștiințe a apartenenței la profesie
– existența unei deschideri internaționale asupra dreptului
– existența unei formări complete, pluridisciplinare
– existența unei formări unitare
– existența unei formări generalizate”.
În ceea ce privește noțiunea de „magistrat”, aceasta nu este definită în mod expres de legiuitor, fiind necesară sublinierea diferențelor existente între calitatea de auditor de justiție și cea de magistrat. Asupra acestui aspect, în literatura juridică s-a subliniat că, din punct de vedere juridic, noțiunea de „magistrat” acoperă mai mult decât conceptul de „judecător”, opinie de netăgăduit. De altfel, art. 1 din Legea nr. 304/ 2004 arată că „Magistratura este activitatea judiciară desfășurată de judecători în scopul înfăptuirii justiției și de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societății (…)”. Clarificarea înțelesului termenului „magistrat” se impune pentru sublinierea distincției existente între magistrați și auditorii de justiție. Aceștia din urmă, cursanți ai Institutului Național al Magistraturii, neavând încă statutul de magistrați, „au calitatea de auditori de justiție”.
1.2. Admiterea în Institutul Național al Magistraturii
Admiterea al Magistraturii se realizează cu respectarea condițiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 3003/ 2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, primul alineat al legii menționate stabilește ca și condiție de bază „respectarea principiilor transparenței și egalității”, admiterea realizându-se „exclusiv pe bază de concurs”.
În alineatul al doilea al actului normativ în discuție sunt enumerate condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca o persoană să fie admisibilă , respectiv:
să aibă cetățenia română;
să fie domiciliată în România;
să aibă capacitate deplină de exercițiu;
să fie licențiată în drept;
să nu aibă antecedente penale ori cazier fiscal;
să se bucure de o bună reputație;
să cunoască limba română;
să fie aptă, din punct de vedere medical și psihologic, pentru exercitarea funcției.
Data și locul desfășurării concursului de admitere sunt stabilite de către Institutul Național al Magistraturii și aprobate de Consiliul Superior al Magistraturii, iar „Comisia de admitere, comisia de elaborare a subiectelor și comisia de soluționare a contestațiilor sunt numite prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea Institutului Național al Magistraturii”.
Componența și atribuțiile Comisiei de admitere a concursului sunt stabilite prin Regulamentul privind concursul de admitere și examenul de absolvire a Institutului Național al Magistraturii. Astfel, art. 6 alin. (2) stabilește componența comisiei de admitere, aceasta constituindu-se dintr-un președinte (care poate fi secretarul general ori secretarul general adjunct al Consiliul Superior al Magistraturii sau directorii Direcției resurse umane și organizare), vicepreședinți (pot fi secretarul general adjunct, directorii Institutului Național al Magistraturii și/ sau directorii Direcției resurse umane și organizare), membri (directori, șefi de serviciu, judecători și procurori detașați în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, experți ai Institutului Național al Magistraturii, funcționari publici și personal contractual din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii și Institutului Național al Magistraturii), precum și reprezentanți ai instituțiilor cu care Consiliul Superior al Magistraturii colaborează pentru organizarea și desfășurarea concursului.Articolul 7 al Regulamentului stabilește atribuțiile Comisiei de admitere a concursului, aceasta având sarcini organizatorice și de logistică.
Componența Comisiei de elaborare a subiectelor și a Comisiei de soluționare a contestațiilor este propusă de Institutul Național al Magistraturii, Consiliul Superior al Magistraturii numindu-le prin hotărâre. În ceea ce privește Comisia de elaborare a subiectelor, trebuie precizat că aceasta se compune, potrivit art. 10 alin. (1) din Regulamentul privind concursul de admitere și examenul de absolvire a Institutului Național al Magistraturii, din comisia de elaborare a subiectelor pentru testul grilă de verificare a raționamentului logic, comisia de elaborare a subiectelor pentru testul grilă de verificare a cunoștințelor juridice și comisia de examinare, atribuțiile acestor comisii fiind stabilite de art. 11 și art. 12 din Regulament.
În ceea ce privește Comisia de soluționare a contestațiilor, aceasta este formată, după cum se arată în art. 13 din Regulament, în concordanță cu modalitatea de compunere a Comisiei de elaborare a subiectelor, din Comisia de soluționare a contestațiilor formulate împotriva rezultatelor testului grilă de verificare a raționamentului logic și Comisia de soluționare a contestațiilor formulate împotriva rezultatelor testului grilă de verificare a cunoștințelor juridice.
Concursul de admitere presupune parcurgerea a două etape, și anume: prima etapă constă în susținerea examenului tip grilă la materiile drept civil, drept procesual civil, drept penal și drept procesual penal; a doua etapă constă în susținerea a două probe, respectiv testul de verificare a raționamentului logic și interviul.
După susținerea probelor arătate, se calculează media fiecărui candidat, Regulamentul privind concursul de admitere și examenul de absolvire a Institutului Național al Magistraturii stabilind, în art. 25, ponderea fiecărei probe, astfel: testul grilă de verificare a cunoștințelor juridice reprezintă 80% din nota finală, iar testul de verificare a raționamentului logic și interviul constituie fiecare câte 10% din notă. Pentru a fi declarați admiși al Magistraturii, concurenții trebuie să obțină minim nota 7, după afișarea rezultatelor, cei admiși urmând să fie verificați sub aspectul bunei reputații și programați pentru vizita medicală și testarea psihologică.
SECȚIUNEA II. PRINCIPIILE ORGANIZĂRII JUDICIARE. ACCESUL
2.1. Noțiuni introductive
În literatura de specialitate s-a subliniat faptul că justiția este o funcție fundamentală a statului de drept. Justiția este îndeplinită prin intermediul unor structuri ale statului, organizate ca servicii publice, funcționarea acestora fiind indisolubil legată de existența unor reguli concrete, exhaustiv formulate, „principii proprii, funcționale și autonome”. Principiile organizării judiciare au fost definite ca „reguli esențiale ale funcționării optime a structurilor statale abilitate să realizeze actul de justiție”. Justiția se realizează prin intermediul Ministerului Public și al instanțelor judecătorești, în doctrină subliniindu-se că aceste structuri „se completează și se controlează reciproc în scopul asigurării temeiniciei, legalității și deplinei obiectivități a actului judiciar”.
Totuși, literatura în domeniu nu este unitară în ceea ce privește determinarea principiilor ce stau la baza organizării sistemului judiciar, situație ușor de înțeles, luând în considerare strânsa legătură între organizarea judecătorească și activitatea jurisdicțională.
Legea nr. 304/2004, cu modificările și completările ulterioare, alocă primul capitol prezentării principiilor organizării judiciare. Totuși, un mic neajuns în modul de prezentare al principiilor organizării judiciare în textul legal în discuție îl constituie, în opinia noastră, faptul că legiuitorul nu distinge între principiile referitoare strict la modul de organizare, în sens de funcționare a sistemului, și principiile referitoare la „însăși democratismul și umanismul sistemului procesual, fie el civil sau penal”.Referindu-ne la aceste din urmă principii, putem enumera principiul independenței, imparțialității și inamovibilității judecătorilor, principiul liberului acces la justiție, al egalității și gratuității justiției. Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) „Puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casație și Justiție și de celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”.Constituția României consacră principiul egalității justiției în art. 124, arătând, în alin. (1), că „Justiția se înfăptuiește în numele legii” și, în alin. (2) că „Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți”, acest din urmă alineat fiind reluat de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
În ceea ce privește strict modul de organizare al sistemului judiciar din România, Legea nr. 304/2004 arată, în art. 1 alin. (3), că „Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în condițiile legii”, iar în art. 2 alin. (2) stabilește că „Justiția se realizează prin următoarele instanțe judecătorești: a) Înalta Curte de Casație și Justiție, b) curți de apel, c) tribunale, d) tribunale specializate, e) instanțe militare, f) judecătorii”. Referitor la accepțiunea de serviciu public a justiției, legiuitorul statuează, în art. 5 al Legii nr. 304/2004, că „Ministerul Justiției asigură buna organizare și administrare a justiției ca serviciu public”.
Potrivit art. 38 alin. (1) din Legea privind organizarea judiciară, „Judecătoriile sunt instanțe fără personalitate juridică, organizate în județe și în sectoarele municipiului București”. Numărul judecătoriilor și orașele în care acestea funcționează sunt prezentate în Anexa nr. 1 nr. 304/2004, în prezent în România existând 176 de judecătorii.
Tribunalele funcționează în fiecare județ al României și în municipiul București, având personalitate juridică, în circumscripția fiecărui tribunal aflându-se toate judecătoriile din județul respectiv. După cum stabilește legiuitorul în art. 36 alin. (3) din Legea privind organizarea judiciară, „În cadrul tribunalelor funcționează secții, sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părților, cauze penale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, societăți, registrul comerțului, insolvență, concurență neloială sau pentru alte materii, precum și, în raport cu natura și numărul cauzelor, complete specializate pentru cauze maritime și fluviale”.
Tribunalele specializate nu au personalitate juridică, acestea putând fi înființate doar în domeniile strict prevăzute de legiuitor, acestea preluând cauzele de competența tribunalului în domeniile respective.
În literatura de specialitate s-a subliniat că, în ceea ce privește instanțele specializate în litigiile comerciale, utilitatea acestora este pusă serios la îndoială, cu atât mai mult cu cât „justiția comercială românească s-a aflat, în ultimii ani, într-o criză devenită aproape endemică”, lipsa de credibilitate a justiției comerciale fiind cauzată nu doar de numărul crescând al cauzelor din domeniu, ci și pronunțarea unor soluții diverse în litigii asemănătoare, uneori contradictorii.S-a afirmat chiar că „la judecătorul comercial (…) justițiabilul apelează, de regulă, de nevoie, pentru că nu are altă cale și nu pentru că are încredere în el”.
Potrivit art. 35 alin. (1) din Legea privind organizarea judiciară, „Curțile de apel sunt instanțe cu personalitate juridică, în circumscripția cărora funcționează mai multe tribunale și tribunale specializate”.Numărul Curților de Apel și orașele în care acestea funcționează sunt prezentate în Anexa nr. 1 nr. 304/2004, în România existând în prezent 15 Curți de apel.
Înalta Curte de Casație și Justiție își are sediul în Capitala României, are personalitate juridică și este singura instanță supremă din țara noastră. Legea privind organizarea judiciară alocă prezentării Înaltei Curți de Casație și Justiție întreg Capitolul I din Titlul II – Instanțele judecătorești, în art. 18 alin. (2) stabilindu-se modul de organizare al instanței supreme, respectiv 4 secții: Secția I civilă, Secția a II-a civilă, Secția penală, Secția de contencios administrativ și fiscal și Secțiile Unite, cu competență proprie. În alineatul 2¹ se statuează că „În cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție funcționează Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum și 4 complete de 5 judecători”.
Competența Înaltei Curți de Casație și Justiție este stabilită în Secțiunea a 2-a din Capitolul I, Titlul II al Legii privind organizarea judiciară. Astfel, potrivit art. 21, „Secția I civilă, Secția a II-a civilă și Secția de contencios administrativ și fiscal (…) judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel”. Pe marginea acestui text legal, în literatura juridică s-a arătat că „instanța supremă are o competență de excepție, plenitudinea de competență în materie de recurs revenind din nou curților de apel”.
Referitor la competența Secției penale a instanței supreme, aceasta este stabilită prin art. 22 al Legii nr. 304/2004, având atât competență de fond (spre deosebire de secțiile civile și cea de contencios administrativ), cât și în materie de recurs. Conform dispozițiilor legale arătate, „Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă: a) în primă instanță, procesele și cererile date prin lege în competența de primă instanță a Înaltei Curți de Casație și Justiție; b) apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă instanță de curțile de apel și de Curtea Militară de Apel; c)contestațiile împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă instanță de curțile de apel, de Curtea Militară de Apel și de Secția Penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție; d) apelurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel; e) recursurile în casație împotriva hotărârilor definitive, în condițiile prevăzute de lege; f) sesizările în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei probleme de drept”.
În funcție de competență, secțiile instanței supreme soluționează, în condițiile și în cazurile prevăzute de lege, cererile de strămutare și conflictele de competență, precum și orice alte cereri prevăzute de lege.
Cauzele în materie disciplinară sunt soluționate de completele de 5 judecători.
Art. 25 din Legea nr. 304/2004, cu modificările și completările ulterioare, stabilește și cazurile în care Înalta Curte de Casație și Justiție se constituie în Secții Unite, și anume: soluționarea sesizărilor referitoare la schimbarea jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție și cazurile în care instanța supremă este sesizată pentru controlul constituționalității legilor înainte de promulgare.
2.2. Principiile organizării judiciare
Probabil una dintre cele mai complete priviri asupra principiilor organizării judiciare din România ne este oferită de autorul Ioan Leș, acesta conturând, în diversele sale lucrări, următoarele principii: justiția – monopol de stat, autonomia instanțelor judecătorești, independența judecătorilor, inamovibilitatea judecătorilor, permanența și caracterul sedentar al organelor judiciare, colegialitatea organelor judiciare, dublul grad de jurisdicție, specializarea instanțelor judecătorești, constituirea instanțelor judecătorești într-un sistem ierarhic, accesul liber la justiție, egalitatea în fața justiției și gratuitatea justiției.
2.2.1. Justiția constituie monopol de stat
Principiul în baza căruia justiția constituie monopol de stat presupune faptul că justiția nu poate fi realizată decât de stat. Acest principiu este consacrat, în primul rând, de Constituția României, art. 126 alin. 1 stabilind că „Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite prin lege”.
Astfel, nu poate fi concepută ideea înfăptuirii justiției prin intermediul unei instituții străine de sistemul judiciar organizat în baza prevederilor legislative. Pentru a întări rolul statului în realizarea justiției, art. 126 alin. (2) din Constituție statuează că „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.
Astfel, din existența acestui principiu, rezultă două consecințe: în primul rând, justiția nu poate fi înfăptuită de alte organisme decât instanțele legal constituite, iar în al doilea rând, așa cum s-a subliniat și în doctrină, „implică și obligația organelor judiciare de a distribui justiție atunci când acest lucru le este solicitat”.
În literatura juridică s-a subliniat că există și o excepție de la principiul conform căruia justiție constituie monopol de stat, și anume arbitrajul conform Codului de procedură civilă.
Totuși, această excepție este parțială, întrucât nu toate cauzele sunt arbitrabile, ci doar cele prevăzute de legiuitor, pe de o parte, iar pe de altă parte, hotărârea arbitrală definitivă nu poate fi aplicată fără concursul instanțelor judecătorești.
2.2.2. Principiul autonomiei instanțelor judecătorești
Acest principiu decurge, în primul rând, din principiul separației puterilor în stat, consacrat de art. 1, alin. (4) din Constituția României, conform căruia „Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale”. Asupra acestui principiu în literatura de specialitate s-a conturat opinia conform căreia „autonomia instanțelor judecătorești este un principiu organizatoric important ce decurge implicit din autonomia funcției jurisdicționale”, opinie la care ne raliem.
Autonomia instanțelor judecătorești este garantată prin stabilirea concretă a atribuțiilor ce revin legislativului și executivului, legislația din țara noastră conturând destul de evident aceste aspecte. Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea privind organizarea judiciară arată că „Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenței justiției”. De asemenea, legiuitorul subliniază și o autonomie financiară a instanțelor judecătorești, fapt decurgând din prevederile art. 132 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, conform cărora „Curțile de apel și parchetele de pe lângă curțile de apel elaborează proiectele de buget anual pentru instanțele sau, după caz, parchetele din circumscripțiile lor”.
În lucrarea „Ghid de integritate în administrarea sistemului judiciar”principiile ce stau la baza organizării sistemului judiciar sunt împărțite în două categorii, respectiv principii generale „pe care trebuie să le respecte orice serviciu furnizat publicului” și „principii dedicate exclusiv serviciului de justiție”.
Potrivit autorilor lucrării în discuție, principiile generale aplicabile sunt: principiul eficienței (în baza căruia rezultatele obținute trebuie să fie favorabile în raport de resursele utilizate), principiul eficacității (strâns legat de primul principiu arătat, acesta presupune „utilizarea eficientă a resurselor, protejarea resurselor instanțelor de utilizare inadecvată sau de pierderi”) și principiul economicității (semnificând diminuarea costurilor, dar păstrarea rezultatelor la același nivel).
În ceea ce privește principiile specifice serviciului de justiție, în doctrină se pune accent pe conceptul „cei trei <i> – independență, imparțialitate, integritate”. Considerăm că acestea sunt cele trei reguli esențiale pe care orice magistrat trebuie să le respecte în vederea realizării actului de justiție într-un mod corect și eficient.
2.2.3. Independența judecătorilor
Acest principiu al organizării judiciare își găsește consacrarea și în Constituția României, art. 124 alin. (3) stabilind că „Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”, precum și în Legea nr. 303/ 2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare, art. 2 alin. (3) statuând că „judecătorii sunt independenți, se supun numai legii și trebuie să fie imparțiali”.
Importanța independenței judecătorilor este incontestabilă, lipsa acestei calități obstrucționând înfăptuirea justiției. De altfel, s-a arătat că „Independența este necesară pentru asigurarea imparțialității judecătorului față de părțile din proces”, iar acest principiu, referindu-se doar la independența în acțiunile de judecată, „implică cerința soluționării litigiilor fără nicio ingerință din partea vreunui organ de stat sau din partea vreunei persoane”.
Principiul independenței judecătorilor se află într-o strânsă legătură cu cel al imparțialității, legătură rezultând atât din textul art. 2 alin. (3) al Legii nr. 303/2004, cât și din faptul că Legea fundamentală a României consacră principiul imparțialității în același articol destinat principiului independenței, alineatul (2) arătând că „justiția este unică, imparțială și egală pentru toți”.
De asemenea, raportul de interdependență dintre cele două principii este surprins și în „Principii de bază ale independenței justiției” (Principiile O.N.U.), în art. 1 arătându-se că „Independența puterii judecătorești trebuie garantată de către stat și consacrată prin Constituție sau prin legile țării. Este de datoria tuturor guvernelor și a celorlalte instituții de a respecta și supraveghea independența corpului de judecători”, iar în al doilea articol al documentului stabilindu-se că „Judecătorii trebuie să soluționeze în mod imparțial cauzele deduse judecății, în baza faptelor și în conformitate cu legea(…)”.
Desigur, după cum s-a subliniat și în literatura din domeniu, independența judecătorilor trebuie privită doar sub aspectul procesului de judecată, „sub aspect organizatoric și administrativ, judecătorii se află sub autoritatea organelor de conducere judiciară”.
2.2.4. Principiul inamovibilității judecătorilor
Acesta este un principiu fundamental al sistemului judiciar democratic, în literatura de specialitate arătându-se, pe bună dreptate, că „un judecător amovibil sau revocabil este mai periculos decât un judecător care și-ar fi cumpărat funcția. A-ți fi cumpărat postul este ceva mai puțin corupător decât a sta în permanență cu teama de a nu-l pierde”. Deși legiuitorul nu prevede o definiție expresă a termenului de „inamovibilitate”, înliteratura juridică s-a apreciat că prin acest concept „se înțelege acel beneficiu al legii care le conferă judecătorilor stabilitate în funcție: judecătorii odată învestiți în funcție nu mai pot fi revocați, transferați sau suspendați decât în condiții excepționale”.
Constituția României stabilește, în art. 125 alin. (1) că „Judecătorii numiți de Președintele României sunt inamovibili, în condițiile legii”, iar în alin. (2) arată că „Propunerile de numire, precum și promovarea, transferarea și sancționarea judecătorilor sunt de competența Consiliului Superior al Magistraturii, în condițiile legii sale organice”. De asemenea, inamovibilitatea judecătorilor este statuată și de prevederile art. 2 din Legea privind statutul judecătorilor și procurorilor, în alin. (1) stabilindu-se că „Judecătorii numiți de Președintele României sunt inamovibili, în condițiile prezentei legi”, iar în alin. (2) arătându-se că „Judecătorii inamovibili pot fi mutați prin transfer, delegare, detașare sau promovare, numai cu acordul lor, și pot fi suspendați sau eliberați din funcție în condițiile prevăzute de prezenta lege”.
2.2.5. Principiul permanenței și sedentarismului organelor judiciare
Acest principiu presupune, pe de o parte,că instanțele judiciare își îndeplinesc atribuțiile fără întrerupere, cu excepția zilelor declarate nelucrătoare și a vacanțelor judecătorești, iar pe de altă parte faptul că instanțele judecătorești funcționează într-o localitate anume, stabilită prin lege, având astfel un sediu permanent și cunoscut. Trebuie menționat că vacanțele judecătorești nu semnifică suspendarea în totalitatea a activității instanțelor, existând situații în care se impune judecarea unor cauze urgente. Astfel art. 159 alin. (3) din Regulamentul din 22.09.2005 de ordine interioară al instanțelor judecătorești, cu modificările și completările ulterioare, prevede că „În timpul vacanței judecătorești vor fi judecate cauzele pentru care legea prevede soluționarea de urgență și cu celeritate”.
Caracterul sedentar al instanțelor judecătorești nu înseamnă excluderea desfășurării anumitor activități în afara instituției. Astfel, este exemplul efectuării unei cercetări la fața locului, dacă situația o impune, ori a deplasării magistratului în vederea audierii unui martor, atunci când acesta se află în imposibilitatea de a se prezenta la instanță.
Funcționarea fără întrerupere a organelor judiciare este o necesitate pentru sistemul juridic, atât din motive de ordin practic, obiective (numărul ridicat de cauze ce trebuie soluționate, precum și rata crescută a apariției de noi cauze), cât și din motive subiective (permanența organelor judiciare este de natură să ofere persoanelor încredere în sistemul juridic, întrucât li se oferă garanția că dreptatea poate fi îndeplinită oricând, fără a exista limite temporale).
2.2.6. Colegialitatea organelor judiciare
Principiul colegialității organelor judiciare implică alcătuirea completului de judecată din doi sau mai mulți judecători, fiind un sistem predominant în dreptul contemporan. Opțiunea între sistemul judecătorului unic și sistemul colegialității este una extrem de dificilă, ambele prezentând atât avantaje, cât și dezavantaje.
Relativ la principiul colegialității organelor judiciare, în literatura juridică s-a subliniat că acest sistem are ca avantaje reducerea riscului de influență externă a judecătorilor în soluționarea cauzelor, calitatea superioară a lucrărilor realizate de doi sau mai mulți judecători, precum și o mai bună pregătire a judecătorilor tineri. Printre dezavantajele acestui principiu, au fost evidențiate costurile mari ocazionate de pregătirea profesională a judecătorilor, precum și diminuarea numărului de cauze ce pot fi soluționate într-o anumită perioadă, ca urmare a necesității formării unor complete din doi sau mai mulți judecători.
În prezent, potrivit Legii nr. 304/ 2004 privind organizarea judiciară, cu completările și modificările ulterioare, art. 54 alin. (1), „Cauzele date, potrivit legii, în competența de primă instanță a judecătoriei, tribunalului și curții de apel, se judecă în complet format dintr-un judecător, cu excepția cauzelor privind conflictele de muncă și de asigurări sociale”.
Observăm că legiuitorul a îmbinat cele două sisteme, reliefându-se astfel dificultatea de a alege în mod exclusiv unul dintre acestea. Alineatul (1¹) statuează: „Contestațiile împotriva hotărârilor pronunțate în materie penală de judecătorii de drepturi și libertăți și judecătorii de cameră preliminară de la judecătorii și tribunale se soluționează în complet format dintr-un judecător”. Colegialitatea organelor judiciare se aplică și în cazul apelurilor și recursurilor, cauzele soluționându-se de complete formate din 2 judecători, respectiv trei judecători. Cauzele privind conflictele de muncă și asigurări sociale se soluționează, în primă instanță, de complete formate dintr-un judecător și doi asistenți judiciari.
2.2.7. Principiul dublului grad de jurisdicție
Dublul grad de jurisdicție presupune existența unei metode eficiente de control ierarhic asupra hotărârilor pronunțate, pornind de la premisa că orice judecător poate soluționa în mod eronat o cauză, din motive ce țin de însăși natura umană, „fie datorită aprecierii eronate a faptelor, interpretării necorespunzătoare a legii, nesincerității martorilor sau a altor împrejurări”.
Prin instituirea acestui principiu se asigură existența unui control judiciar, astfel încât o hotărâre să poată fi verificată, sub aspectul legalității și temeiniciei, de către o instanță superioară în grad. Constatăm astfel că principiul dublului grad de jurisdicție se află într-o strânsă legătură cu organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, având în vedere că întotdeauna instanța ce va controla o hotărâre se va afla într-o poziție superioară instanței ce a pronunțat-o. Desigur, subliniem că organizarea ierarhică a instanțelor nu afectează principiul independenței judecătorilor, întrucât chiar infirmarea de către o instanță superioară a unei hotărâri pronunțate de o altă instanță nu aduce atingere autonomiei jurisdicționale a instanței inferioare.
Deși legiuitorul nu oferă o definiție concretă în ceea ce privește gradele de jurisdicție, în doctrină acestea au fost definite ca fiind pașii parcurși în soluționarea unei cauze până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Dublul grad de jurisdicție în materie penală este reliefat chiar la nivel european, Protocolul nr. 7 al Convenției europene a drepturilor omului stabilind, în art. 2 alin. (1), că „orice persoană declarată vinovată de o infracțiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declarației de vinovăție sau a condamnării de către o jurisdicție superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege”.
În literatura juridică se vorbește chiar de o excepție de la acest principiu în materia dreptului penal, susținându-se existența a trei grade de jurisdicție, principiu susținut chiar de Codul de procedură penală, care consacră dreptul inculpatului de a beneficia atât de judecata în primă instanță, cât și, în anumite cazuri, de două căi de atac, și anume apel și recurs.
2.2.8. Specializarea instanțelor judecătorești
Ținând cont de evoluția constantă a raporturilor juridice și escaladarea numărului de cauze supuse soluționării de către instanțele de judecată, înființarea unor instanțe specializate devine o necesitate. Având în vedere acest aspect, legiuitorul prevede posibilitatea existenței unor astfel de instanțe în Legea nr. 304/ 2004 privind organizarea judiciară, art. 37 alin. (2) stabilind că „Tribunalele specializate sunt instanțe fără personalitate juridică, care pot funcționa la nivelul județelor și al municipiului București și au, de regulă, sediul în municipiul reședință de județ”. Primul alineat al aceluiași articol stabilește domeniile în care pot fi înființate tribunale specializate, făcând trimitere la art. 36 alin. (3), și anume: cauze civile, cauze penale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cele privind conflictele de muncă și asigurări sociale, societăți, registrul comerțului, insolvență, concurență neloială, cauze maritime și fluviale.
În art. 37 alin. (4) al Legii privind organizarea judiciară se statuează: „Cauzele aflate în curs de judecată la data începerii funcționării tribunalelor specializate (…) se vor trimite acestora, pe cale administrativă, din oficiu, spre soluționare. Tribunalul specializat este competent și în caz de trimitere spre rejudecare”.
2.2.9. Constituirea instanțelor judecătorești într-un sistem ierarhic
Potrivit acestui principiu, organizarea sistemului judiciar se realizează atât la nivel orizontal, cât și piramidal. De altfel, așa cum am arătat, acest tip de organizare se află într-o strânsă relație cu principiul dublului grad de jurisdicție, fiind imposibilă existența independentă a acestora.
Desigur, în cadrul sistemului juridic, organizarea ierarhică nu presupune îngrădirea independenței judecătorilor și nici necesitatea aprobării hotărârilor acestora de către o instanță superioară, ci doar asigură înfăptuirea justiției în mod corect și îndepărtarea eventualelor erori produse de judecători din motive subiective. În practică sunt extrem de des întâlnite cazurile în care o soluție dată de o instanță judecătorească este anulată ca urmare a atacării acesteia la o instanță superioară. În astfel de cazuri, inexistența posibilității de a ataca o hotărâre ar conduce, în fapt, la îngrădirea dreptului de a beneficia de un proces echitabil, întrucât o soluție greșită ar anula însuși scopul unui proces.
Spre deosebire de ierarhia administrativă, în cazul căreia actele organelor inferioare sunt supuse aprobării și avizării de către organele superioare ierarhic, ierarhia instanțelor de judecată are doar rolul de a asigura existența posibilității atacării unei hotărâri greșite, având ca scop final înfăptuirea corectă a justiției.
În plus, considerăm că eliminarea unei astfel de ierarhii și, implicit, a dublului grad de jurisdicție, ar afecta în mod grav îndeplinirea justiției, datorită imposibilității atacării unei hotărâri, chiar și atunci când aceasta ar fi, în mod vădit, eronată.
2.2.10. Accesul liber la justiție
Liberul acces la justiție este „un principiu fundamental al organizării oricărui sistem judiciar democratic”, constând în posibilitatea oricărei persoane de a introduce o acțiune în justiție, chiar fără a fi fondată în fapt și/ sau în drept, instanța competentă având obligația de a se pronunța asupra respectivei acțiuni.
Ne raliem acestor opinii, considerând că liberul acces la justiție este independent de calitatea întemeiată sau neîntemeiată a unei acțiuni introduse în fața unei instanțe, cu atât mai mult cu cât, în urma analizării unei cauze, instanța poate dispune, dacă este cazul, respingerea acesteia ca fiind nefondată. În opinia noastră situația se aseamănă cu existența prezumției de nevinovăție, întrucât, așa cum orice persoană se consideră nevinovată până la demonstrarea contrariului, orice acțiune introdusă în justiție trebuie analizată, considerându-se astfel validă, până la constatarea eventuală a inexistenței motivelor de fapt sau de drept.
S-a subliniat în literatura de specialitate că „exercitarea dreptului de acces la justiție reprezintă o condiție sine qua non a realizării efective a drepturilor și libertăților persoanei”, fiind de altfel de neînțeles cum ar putea un sistem democratic de drept să funcționeze dacă accesul la justiție ar fi îngrădit în vreun fel.
Accesul liber la justiție este garantat de Constituția României, în art. 21 stabilindu-se că „Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”.Acest principiu este consacrat și pe plan internațional, Declarația Universală a Drepturilor Omului statuând, în art. 8, că orice persoană are dreptul de a se adresa instanțelor judiciare competente pentru apărarea drepturilor ce îi sunt recunoscute de lege.
O altă fundamentare a principiului liberului acces la justiție se găsește în art. 2 pct. 3 lit. (a) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, textul amintit impunând statelor semnatare să garanteze dreptul oricărei persoane ale cărei drepturi ocrotite de Pact au fost încălcate de a beneficia de o cale de recurs efectivă.
Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene stabilește, în art. 47 alin. (1), că „Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii Europene sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești”, iar în alineatul al doilea al aceluiași articol se statuează că „Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege”.
În fine, Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale stabilește, în art. 6 pct. 1, că orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe independente și imparțiale. Art. 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului stabilește că orice persoană ale cărei drepturi recunoscute în Convenție au fost încălcate, are dreptul la un recurs în fața instanțelor naționale, chiar și în cazurile în care încălcarea drepturilor a apărut ca urmare a faptei unor persoane ce se aflau în exercitarea atribuțiilor oficiale.
Relativ la prevederile Convenției europene a drepturilor omului, în literatura de specialitate s-a arătat că acestea pot fi corect interpretate și aplicate doar dacă se coroborează cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin urmare recunoscându-i-se și acesteia caracterul direct aplicabil în legislația noastră. În orice caz, ținând cont de calitatea României de stat membru al Uniunii Europene, normele din legislația națională nu se aplică atunci când intră în conflict cu normele comunitare. Așa cum s-a evidențiat în literatura din domeniu, „O consecință a priorității dreptului comunitar este că instanțele naționale trebuie să acorde protecție juridică împotriva prevederilor dreptului național care nu sunt conforme cu dreptul comunitar”.
Din prisma calității României de stat membru al Uniunii Europene, principiul accesului liber la justiție este conturat și prin dreptul de a exercita profesia de avocat de către persoanele care au obținut calificarea necesară în unul din statele membre.
Principiul liberului acces la justiție nu are caracter absolut, în sensul că „exercitarea cu rea-credință a dreptului la acțiune poate atrage după sine obligarea părții la plata unei amenzi civile”. Limitările aduse liberului acces la justiție nu sunt însă de natură a schimba semnificația acestui principiu, ci sunt necesare pentru evitarea abuzurilor rezultând din introducerea unor acțiuni în justiție neîntemeiate, în mod voit. Asupra acestor limitări s-a arătat că „sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiție necesită, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în timp și spațiu, în funcție de nevoile și resursele de care dispune comunitatea”.
Asemenea limitări nu aduc o atingere fundamentală liberului acces la justiție atât timp cât nu vizează substanța dreptului, urmărește un scop legitim și există un raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit.
O primă limitare poate fi considerată cea decurgând din faptul că instanța competentă să soluționeze o anumită cauză este stabilită prin lege, îngrădindu-se astfel posibilitatea persoanelor de a alege după bunul plac o instanță. În doctrină se apreciază ca fiind justă o astfel de limitare, subliniindu-se chiar instituirea de către legiuitor a unor proceduri jurisdicționale în diverse domenii, din considerentul că rezolvarea unei anumite cauze în structura de activitate a celor implicați este de natură să faciliteze realizarea justiției, întrucât astfel de proceduri sunt mai puțin complexe decât cele judiciare și, prin urmare, mai operative.
De asemenea, pot fi considerate limitări necesare ale accesului la justiție și cele impuse de obligația respectării unor termene, cum sunt termenele de prescripție și de decădere, precum și condițiile procedurale și termenele ce trebuie respectate pentru realizarea anumitor acte de procedură.
În literatura de specialitate se vorbește frecvent de îngrădirea accesului liber la justiție prin instituirea în sarcina titularului cererii de chemare în judecată a obligației de plată a unor taxe de timbru. Astfel, s-a susținut, justificat considerăm, că „prin instituirea unei restricții financiare (…) statul român a adus atingere dreptului de acces la justiție, rupând justul echilibru care trebuie să dăinuie între mijloacele folosite și scopul vizat, astfel încât realizarea unui act de justiție la un cost accesibil cetățenilor pare să fie un deziderat mai mult teoretic și iluzoriu decât concret și efectiv”. S-a arătat că un cuantum prea ridicat al taxelor judiciare de timbru poate constitui o descurajare în fapt a persoanelor de a mai apela la justiție, chiar dacă parte dintre acestea pot fi recuperate de la partea care cade în pretenții, fiind înglobate în cheltuielile de judecată.
Considerăm că înlăturarea în totalitate a taxelor judiciare de timbru nu ar fi o soluție optimă, întrucât ar determina majorarea cheltuielilor efectuate de stat pentru funcționarea sistemului jurisdicțional. Ori, trebuie ținut seama că, în final, cheltuielile statului sunt suportate de contribuabili, prin intermediul taxelor și impozitelor plătite de aceștia. Pe de altă parte, înlăturarea oricăror costuri legate de introducerea unei acțiuni în instanță ar favoriza creșterea numărului de acțiuni neîntemeiate, chiar și cu rea-credință, nemaiexistând motive pentru care să se încerce rezolvarea eventualelor conflicte pe cale amiabilă și evitarea implicării într-un proces.
2.2.11. Egalitatea în fața justiției
Acest principiu este consacrat de Constituția României, în art. 16 alin. (1) arătându-se că „Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”, iar art. 124 alin. (2) statuând că „Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți”.
Egalitatea în fața justiției este consacrată și în Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 6 alin. 1 stabilind că „orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege(…)”.S-a subliniat că în procedura penală principiul egalității persoanelor îmbracă forma egalității armelor, constituind doar o parte componentă a noțiunii de „proces echitabil”.
De asemenea, Declarația Universală a Drepturilor Omului reglementează principiul în discuție în art. 7, arătând că „Toți oamenii sunt egali în fața legii și au, fără nicio deosebire, dreptul la o egală protecție a legii”.
Pentru asigurarea egalității în fața justiției, în literatura juridică s-a arătat că este necesară respectarea unor principii, astfel încât egalitatea „armelor” să poată fi realizată, respectiv:
soluționarea cauzelor trebuie să se realizeze de aceleași instanțe și potrivit acelorași reguli pentru toate persoanele; precizăm că această exigență nu are în vedere crearea unei singure instanțe care să rezolve toate cauzele, ci faptul că același tip de cauze trebuie rezolvate la aceeași instanță;
toate părțile trebuie să beneficieze de aceleași drepturi procedurale;nu pot fi instituite, nici măcar prin legislație, privilegii sau restricții față de una din părțile unui proces, acestea având aceleași drepturi și obligații decurgând din calitatea lor procesuală;
instanța de judecată trebuie să asigure existența echilibrului în situația procesuală a părților; în acest sens, instanța trebuie să se asigure că toate informațiile privind desfășurarea procesului sunt aduse la cunoștința tuturor părților implicate în timp util și în același mod, fără a exista discrepanțe între informări.
2.2.12. Gratuitatea justiției
Gratuitatea justiției se află într-o strânsă legătură cu principiul liberului acces la justiție, întrucât, așa cum am mai arătat, instituirea unor taxe judiciare excesive poate conduce la descurajarea persoanelor de a apela la instanțele judecătorești, fiindu-le astfel limitat accesul la justiție. Însă organizarea și funcționarea sistemului jurisdicțional implică în mod inevitabil cheltuieli, atât din partea statului, cât și din partea justițiabililor, în doctrină subliniindu-se că „deși gratuitatea justiției reprezintă complementul natural al egalității părților în procesul civil, înfăptuirea serviciului public al justiției implică unele cheltuieli pe care o parte sau părțile le avansează în cursul desfășurării procesului”, o parte din aceste costuri fiind acoperite, în țara noastră, prin intermediul taxelor judiciare de timbru.
Un rol deosebit în asigurarea respectării principiului în discuție îl are asistența judiciară gratuită, reglementată în legislația noastră în principal prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 51/21.04.2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, în art. 1 stabilindu-se că „Ajutorul public judiciar reprezintă acea formă de asistență acordată de stat care are ca scop asigurarea dreptului la un proces echitabil și garantarea accesului egal la actul de justiție, pentru realizarea unor drepturi sau interese legitime pe cale judiciară, inclusiv pentru executarea silită a hotărârilor judecătorești sau a altor titluri executorii”. Articolul 3 din același act normativ stabilește cazurile în care poate fi acordat ajutorul public judiciar, respectiv: cauze comerciale, civile, de muncă și asigurări sociale, administrative, făcând excepție cauzele de materie penală.
Legiuitorul impune o serie de condiții privind atât forma sub care poate fi acordat ajutorul judiciar, cât și situațiile în care o persoană poate să îl solicite. Astfel, ajutorul public judiciar poate lua forma plății onorariului asistenței prin avocat, al onorariului executorului judecătoresc, a expertului, traducătorului sau interpretului, precum și a unor scutiri, reduceri sau eșalonări de la plata taxelor judiciare.
Potrivit art. 4 al O.U.G. nr. 51/2008, poate solicita ajutor public judiciar orice persoană fizică atunci când costurile ocazionate de soluționarea cauzei sale sunt de natură să pună în pericol întreținerea sa ori a familiei sale.
Procentul din cheltuielile judiciare acoperit de ajutorul public judiciar este stabilit prin prevederile art. 8 al O.U.G. nr. 51/2008, după cum urmează: în cazul persoanelor al căror venit mediu net lunar pe membru de familie este sub 500 lei, cheltuielile sunt avansate în întregime de către stat iar în cazul persoanelor al căror venit mediu net lunar pe membru de familie este sub 800 lei, cheltuielile sunt avansate de stat în proporție de 50%. În ambele situații, la determinarea venitului mediu net pe membru de familie se iau în calcul ultimele două luni anterioare înaintării cererii pentru acordarea ajutorului public judiciar.
Legiuitorul stabilește, în art. 7 al Ordonanței, că ajutorul public judiciar acordat nu poate depăși „în cursul unei perioade de un an suma maximă echivalentă cu 12 salarii minime brute pe țară la nivelul anului în care a fost formulată cererea de acordare”. Prevederile arătate referitoare la cuantumul ajutorului judiciar nu sunt exhaustive, în art. 8 alin. (3) al ordonanței de urgență a Guvernului privind ajutorul public judiciar în materie civilă statuându-se că acest ajutor „se poate acorda și în alte situații, proporțional cu nevoile solicitantului, în cazul în care costurile certe sau estimate ale procesului sunt de natură să îi limiteze accesul efectiv la justiție, inclusiv din cauza diferențelor de cost al vieții dintre statul membru în care acesta își are domiciliul sau reședința obișnuită și cel din România”.
Asupra plafoanelor instituite de legiuitor pentru acordarea ajutorului public judiciar, în doctrină s-a subliniat că „legiuitorul a avut în vedere acele persoane ale căror venituri sunt extrem de mici. (…)de prevederile referitoare la ajutorul public judiciar pot beneficia categoriile defavorizate, care în lipsa acestei mențiuni (…) nu ar fi putut beneficia de aceste dispoziții”.
În materie penală, asistența juridică gratuită este reglementată de prevederile Codului de procedură penală. Astfel, art. 91 alin. (1) statuează că, atunci când suspectul sau inculpatul nu își alege un avocat, în cauzele în care asistența juridică este obligatorie, „organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu”.
Potrivit art. 90 din Codul de procedură penală, asistența juridică este obligatorie dacă suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenție sau educativ, când este reținut, arestat sau când față de acesta a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale.
De asemenea, este obligatorie asistența juridică în cursul judecății în cauzele pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 5 ani sau pedeapsa detenției pe viață, precum și atunci când organul judiciar apreciază că inculpatul sau suspectul nu ar putea să se apere singur. Cu privire la posibilitatea înlocuirii avocatului ales cu un avocat din oficiu, legiuitorul distinge după cum necesitatea schimbării avocatului se ivește în cursul procesului penal sau în cursul judecății. Astfel, alin. (2) al art. 91, teza I, stabilește că „În tot cursul procesului penal, când asistența juridică este obligatorie, dacă avocatul ales lipsește nejustificat, nu asigură substituirea sau refuză nejustificat să exercite apărarea, deși a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale, organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl înlocuiască, acordându-i acestuia un termen rezonabil și înlesnirile necesare pentru pregătirea unei apărări efective”.
În ceea ce privește situațiile din cursul judecății, când asistența juridică este obligatorie, legiuitorul arată, în art. 91 alin. (2) teza a II-a, că „dacă avocatul ales lipsește nejustificat la termenul de judecată, nu asigură substituirea sau refuză să efectueze apărarea, deși a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale, instanța ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl înlocuiască, acordându-i un termen de minimum 3 zile pentru pregătirea apărării”.
SECȚIUNEA III. DREPTURI ȘI OBLIGAȚII. RĂSPUNDEREA AUDITORILOR
Prin activitatea lor, judecătorii și magistrații au obligația de a asigura supremația legii și îndeplinirea justiției în mod transparent, fiind ținuți să acorde un tratament egal, fără discriminări, tuturor participanților la procedurile judiciare. Deși auditorii de justiție nu sunt asimilați magistraților, aceștia trebuie să respecte aceleași obligații privind atitudinea independentă și imparțialitatea, precum și lipsa oricăror activități politice, având în vedere că statutul de cursant al I.N.M. presupune pregătirea lor pentru o viitoare profesie de magistrat. Dispoziții referitoare la drepturile și obligațiile auditorilor de justiție se regăsesc în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, în Regulamentul din 01.03.2007 al Institutului Național al Magistraturii, precum și în Statutul auditorilor de justiție.
3.1. Drepturile auditorilor de justiție
Dacă în cazul judecătorilor și procurorilor drepturile sunt stabilite ca urmare a complexității obligațiilor instituite și a incompatibilităților și interdicțiilor ce condiționează calitatea de magistrat, putem afirma că în cazul auditorilor de justiție situația este diferită, în sensul că obligațiile acestora se stabilesc în raport de drepturile conferite de legiuitor.
În articolul 35 alin. (1) din Regulamentul Institutului Național al Magistraturii sunt enumerate principalele drepturi ale auditorilor de justiție, legiuitorul specificând că enumerarea nu este exhaustivă, în al doilea alineat stabilindu-se că „auditorii de justiție au orice alte drepturi prevăzute de lege sau de regulamente”.
Potrivit dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Regulament, cursanții Institutului Național al Magistraturii au următoarele drepturi:
să beneficieze de o pregătire corespunzătoare pentru funcția de judecător sau procuror;
să utilizeze mijloacele de informare puse la dispoziție de biblioteca Institutului Național al Magistraturii;
să beneficieze de cazare în Căminul Institutului Național al Magistraturii, în limita locurilor disponibile; desigur, auditorii de justiție cazați în căminul I.N.M. trebuie să respecte Regulamentul de organizare și funcționare a acestuia;
să participe la elaborarea unor lucrări științifice, literare, studii de specialitate sau la emisiuni audiovizuale, cu excepția celor cu caracter politic.
În ceea ce privește dreptul auditorilor de justiție de a beneficia de pregătirea corespunzătoare, subliniem că aceasta presupune inclusiv dreptul de a participa la concursurile organizate de Institutul național al Magistraturii sau de către alte instituții similare, ori la stagii de pregătire desfășurate de I.N.M.
În Statutul auditorilor de justiție, adoptat de Institutul Național al Magistraturii, drepturile auditorilor de justiție sunt prevăzute în art. 5 – 10, preluându-se o serie de drepturi din Regulamentul Institutului Național al Magistraturii și făcându-se referire și la dispozițiile Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.
Conform art. 7 din Statut, auditorii de justiție beneficiază, doar pe durata în care își păstrează calitatea de cursant al Institutului, de o bursă ce are caracterul și regimul juridic al unui drept salarial. Art. 17 alin. (2) din Legea privind statutul judecătorilor și procurorilor statuează că bursa auditorilor de justiție „se stabilește pe baza indemnizației brute prevăzute de lege pentru judecătorii și procurorii stagiari, la care se vor calcula reținerile pentru obținerea indemnizației nete (…) Auditorii de justiție beneficiază de indemnizație și în perioada vacanțelor”.
Întrucât bursa auditorilor de justiție are caracterul juridic al drepturilor salariale, perioada în care o persoană a avut această calitate constituie vechime în funcția de judecător sau procuror, impunându-se însă condiția ca persoana respectivă să fi promovat examenul de absolvire a Institutului Național al Magistraturii. Auditorii de justiție au dreptul la zile libere plătite pentru evenimente deosebite în familie, așa cum sunt acestea stabilite de prevederile legale.
Referitor la bursa auditorilor de justiție în practică s-a ridicat problema dacă aceștia beneficiază și de sporul de confidențialitate acordat magistraților, ținând seama de faptul că bursa cursanților I.N.M. este calculată în raport de valoarea indemnizației brute lunare a judecătorilor și procurorilor stagiari. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că „judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar”, astfel încât auditorii de justiție nu beneficiază de sporul de confidențialitate în discuție.
Potrivit art. 9 alin. (1) din Statut, cursanții Institutului Național al Magistraturii au următoarele drepturi în ceea ce privește concediile medicale și indemnizațiile sociale de sănătate și de creștere a copiilor: pentru incapacitate temporară de muncă, pentru recuperarea capacității de muncă și prevenirea îmbolnăvirilor, pentru maternitate, pentru îngrijirea copilului bolnav sau de risc maternal. Auditorii de justiție pot beneficia, opțional, conform art. 9 alin. (2) din Statut, de concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la un an și indemnizație lunară, sau de concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la doi ani și indemnizație lunară. Art. 10 din Statut stabilește că „auditorii de justiție pot fi membri ai oricăror persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial”.
Auditorii de justiție au dreptul de a fi reprezentați în Consiliul științific al Institutului Național al Magistraturii, drept consacrat de prevederile art. 104 alin. (1) din Legea privind organizarea judiciară. În art. 12 din Statut se arată că reprezentantul auditorilor de justiție în Consiliul științific al I.N.M. se alege prin vot secret, mandatul acestuia fiind, potrivit art. 104 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, de un an.
După finalizarea cursurilor în cadrul Institutului Național al Magistraturii, auditorii de justiție susțin un examen de absolvire. Cursanții I.N.M. care au absolvit examenul arătat vor fi numiți, de regulă, în funcția pentru care au optat după primul an de studiu în cadrul Institutului.
Auditorii de justiție care nu au promovat examenul de absolvire a Institutului Național de Magistratură au dreptul, potrivit art. 19 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, de a se prezenta încă o dată pentru susținerea examenului, la următoarea sesiune organizată de Institutul Național al Magistraturii.
3.2. Obligațiile auditorilor de justiție
Corelat cu drepturile de care dispun, legislația în vigoare stabilește și obligațiile auditorilor de justiție, dispoziții exprese în acest sens fiind cuprinse în Statutul auditorilor de justiție, în Regulamentul Institutului Național al Magistraturii, în Regulamentul de organizare și funcționare al căminului auditorilor de justiție. De asemenea, deși nu într-un mod explicit, Legea privind statutul judecătorilor și procurorilor evidențiază obligațiile auditorilor de justiție prin stabilirea faptelor auditorilor de justiție ce constituie abateri disciplinare și a sancțiunilor aplicabile.
În art. 36 alin. (1) al Regulamentului Institutului Național al Magistraturii sunt stabilite principalele obligații ale cursanților I.N.M., acestora impunându-li-se:
sarcina de a-și îndeplini în mod corespunzător îndatoririle și de a respecta obligațiile de ordin administrativ stabilite prin legi, regulamente sau ordine de serviciu;
respectarea Regulamentului I.N.M., al Regulamentului bibliotecii și al Regulamentului de organizare și funcționare a căminului auditorilor de justiție;
urmarea orarului stabilit de conducerea Institutului și normele de conduită stabilite de legiuitor;
să nu-și manifeste sau să-și exprime convingerile politice ca urmare a actelor desfășurate în exercitarea atribuțiilor de serviciu;
să fie echidistanți, fără a fi influențați de criterii discriminatorii precum cele legate de rasă, religie, sex, etc.
să nu folosească informațiile obținute în calitate de auditor de justiție decât în scopul direct legat de statutul lor;
să păstreze confidențialitatea lucrărilor efectuate, atunci când acestea au acest caracter, potrivit legii, și să nu permită consultarea lor decât în condițiile stabilite de regulament sau de legiuitor;
să utilizeze resursele și mijloacele puse la dispoziție „exclusiv în interesul dobândirii de cunoștințe profesionale”.
Obligațiile impuse auditorilor de justiție prin Regulamentul Institutului sunt reluate, în mare parte, și în Statutul auditorilor de justiție, un element de noutate fiind adus prin art. 19 din Statut, care stabilește că „auditorii de justiție au îndatorirea de a informa Institutul Național al Magistraturii cu privire la modificările relevante apărute în activitatea profesională și cu privire la orice alte împrejurări de natură a împiedica sau îngreuna participarea, chiar și temporară, la activitățile de formare”.
Auditorii de justiție care au promovat examenul de absolvire al I.N.M. sunt numiți, de regulă, în funcțiile pentru care au optat după finalizarea primului an de studiu. Aceștia „sunt obligați să îndeplinească timp de 6 ani funcția de judecător sau de procuror”. Legiuitorul prevede, în art. 20 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 că „în cazul în care un absolvent al Institutului Național al Magistraturii este eliberat din funcție înainte de expirarea perioadei de 6 ani, din inițiativa sa ori din motive care îi sunt imputabile, el este obligat să restituie bursa de auditor de justiție și cheltuielile de școlarizare efectuate cu formarea sa, proporțional cu timpul rămas până la împlinirea termenului”.
O serie de obligații specifice sunt impuse cursanților I.N.M. prin art. 10 din Regulamentul de organizare și funcționare al căminului auditorilor de justiție. Astfel, auditorii de justiție cazați în cămin trebuie să utilizeze efectiv spațiul de locuit repartizat, potrivita naturii și destinației sale și trebuie să plătească utilitățile lunare și orice alte cheltuieli administrative. De asemenea, intră în obligația celor cazați în cămin de a prelua și de a preda pe bază de proces-verbal inventarul camerei și să nu aducă modificări bazei materiale, având și sarcina de a păstra ordinea și curățenia, atât în cameră cât și în spațiile comune.
Le este interzis auditorilor de justiție să se mute din camera ce le-a fost repartizată, precum și organizarea unor petreceri, fără aprobarea prealabilă a coordonatorului de cămin. Cei cazați în cămin au obligația de a respecta normele privind prevenirea și combaterea incendiilor, fiind interzisă în acest sens orice improvizație la rețeaua electrică, precum și utilizarea unor aparate electrice degradate sau defecte. În cazul în care coordonatorul de cămin consideră necesar, auditorii de justiție trebuie să permită accesul unor reprezentanți ai Institutului în camera repartizată.
3.3. Răspunderea auditorilor de justiție
După cum s-a subliniat și în literatura juridică, „pe tot parcursul cursurilor, auditorii de justiție trebuie să respecte toate îndatoririle ce le revin potrivit Regulamentului Institutului Național al Magistraturii”. Pentru nerespectarea obligațiilor instituite în sarcina lor prin legi și regulamente, auditorii de justiție răspund în conformitate cu dispozițiile legale stabilite în acest sens. Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor statuează, în art. 18 alin. (2) (reluate și de prevederile art. 37 alin. (2) din Regulamentul Institutului Național al Magistraturii), că reprezintă abateri disciplinare următoarele fapte ale auditorilor de justiție:
desfășurarea unor activități publice cu caracter politic sau manifestarea unor convingeri politice în exercitarea atribuțiilor;
atitudini ireverențioase față de colegi, față de personalul de instruire și conducere al Institutului, precum și față de orice persoană cu care intră în contact ca urmare a exercitării atribuțiilor decurgând din calitatea de auditor de justiție;
acumularea a mai mult de 8 absențe nemotivate de la cursurile Institutului în decurs de o lună.
Sancțiunile disciplinare aplicabile auditorilor de justiție sunt stabilite prin art. 18 alin. (3) din Legea privind statutul judecătorilor și procurorilor și reluate și de art. 37 alin. (3) din Regulamentul Institutului. Astfel, abaterile disciplinare ale cursanților I.N.M. sunt sancționate cu avertisment, diminuarea bursei cu până la 15% pe o perioadă de la o lună la 3 luni, diminuarea bursei proporțional cu numărul absențelor nemotivate, atunci când acestea sunt mai mult de 8 într-o lună și exmatricularea din Institut.
În concordanță cu principiile unui sistem de drept democrat, aplicarea unei sancțiuni disciplinare este precedată, întotdeauna, de efectuarea unei cercetări privind faptele, împrejurările în care acestea au apărut, urmările, precum și orice alte aspecte relevante, art. 39 din Regulamentul Institutului stabilind în acest sens condițiile efectuării cercetării. Ascultarea auditorului de justiție în cauză este obligatorie, precum și verificarea apărărilor acestuia.
Cercetarea se realizează din unul dintre directorii adjuncți ai Institutului și se finalizează cu un referat în care se consemnează rezultatul constatărilor, auditorul cercetat având dreptul de a consulta toate actele cercetării și de a solicita probe în apărarea sa.
Legiuitorul stabilește, în art. 18 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 faptul că avertismentul se aplică de către directorul I.N.M., textul fiind completat de prevederile art. 38 alin. (1) din Regulamentul Institutului, în sensul că avertismentul se aplică în termen de 30 de zile de la constatarea abaterii, acesta putând fi contestat la Consiliul Științific în termen de 30 de zile de la comunicare.
Potrivit art. 18 alin. (5) din Legea privind statutul judecătorilor și procurorilor, coroborat cu dispozițiile art. 38 alin. (2) din Regulamentul I.N.M., reducerea bursei auditorilor de justiție cu până la 15% sau proporțional cu numărul de absențe nemotivate, precum și exmatricularea din Institut, se aplică de către Consiliul Științific, în termen de cel mult 30 de zile de la constatarea abaterii. Decizia sau hotărârea de sancționare se motivează și se comunică auditorului în cauză în cel mult 10 zile de la sancționare.
În ceea ce privește posibilitatea celui sancționat de a ataca hotărârea ori decizia de sancționare, acestea pot fi atacate la instanța de contencios administrativ și fiscal competentă, așa cum este prevăzut în art. 18 alin. (6) din Legea nr. 303/2004, coroborat cu art. 38 alin. (4) din Regulamentul Institutului.
Asupra modalității de atacare a unei hotărâri a Consiliului științific al Institutului Național al Magistraturii, prezintă interes soluția dată de I.N.M. la memoriul depus de o parte din cursanți referitor la exmatricularea unui auditor de justiție ca urmare a numărului ridicat de absențe. Astfel, în baza prevederilor referitoare la modalitățile de atac a hotărârilor sau deciziilor de sancționare, într-un comunicat public pe site-ul oficial al I.N.M., Directorul Institutului arată că „nu are atribuții privind infirmarea unei hotărâri a Consiliului științific”.
Un aspect deosebit de important constă în termenul de prescripție al răspunderii disciplinare, acesta fiind, conform art. 39 alin. (4) al Regulamentului Institutului Național al Magistraturii, de 1 an de la data săvârșirii faptei.
În opinia noastră, data de la care se calculează curgerea acestui termen este relativ stabilită corect, întrucât pot apărea situații de natură să prejudicieze interesele Institutului. Spre exemplu, în cazul în care s-a comis o abatere disciplinară, dar aceasta este descoperită după 11 luni, există șansa ca, până la terminarea cercetării impuse, fapta să se prescrie. Din acest motiv considerăm că data de la care începe să curgă termenul de prescripție ar trebui să fie cea la care se descoperă abaterea disciplinară.
În fine, în cazul aplicării sancțiunii de exmatriculare din Institutul Național al Magistraturii, cel sancționat este obligat să restituie indemnizația primită în calitate de auditor de justiție, precum și toate celelalte cheltuieli ocazionate de formarea sa inițială.
Desigur, reglementarea abaterilor disciplinare și a sancțiunilor corespunzătoare, nu înlătură răspunderea civilă sau penală a auditorilor de justiție pentru faptele lor. În acest sens, art. 40 din Legea nr. 303/2004 stabilește că „auditorii de justiție răspund pentru pagubele aduse patrimoniului Institutului, conform dispozițiilor legale”.
În privința auditorilor de justiție care locuiesc în Cămin, răspunderea acestora este conturată și de Regulamentul de organizare și funcționare al căminului, cu precizarea expresă din art. 13 că aceste dispoziții nu înlătură răspunderea disciplinară instituită prin Regulamentul Institutului Național al Magistraturii. Astfel, art. 11 alin. (1) stabilește că „auditorii de justiție care locuiesc în Cămin răspund pentru pagubele materiale produse din culpa lor”. În următoarele alineate se precizează că, dacă autorul faptei ce a cauzat un prejudiciu nu este identificat, paguba va fi reparată prin stabilirea de cote egale în sarcina tuturor persoanelor care au folosit bunul respectiv. Constatarea pagubelor se realizează printr-un proces-verbal întocmit de către persoana desemnată în acest sens de directorul I.N.M., în prezența unui martor, iar contravaloarea pagubei se stabilește potrivit dispozițiilor legale. Sancțiunile ce pot fi aplicate sunt avertismentul și excluderea din cămin, în stabilirea acestora ținându-se seama de toate împrejurările ce au condus la apariția prejudiciului, precum și circumstanțele în care a fost săvârșită fapta, urmările acesteia și comportamentul anterior al auditorului de justiție în cauză.
Sancțiunea se aplică de către coordonatorul de cămin, în cel mult 10 zile de la data la care acesta a aflat despre săvârșirea faptei, fiind obligatorie ascultarea celui împotriva căruia se ia sancțiunea.
Dacă sancțiunea aplicată este excluderea din cămin, auditorul de justiție împotriva căruia a fost dată dispoziția de sancționare poate formula contestație în termen de 5 zile de la comunicare, contestația urmând a fi soluționată, în cel mult 10 zile, de către directorul-adjunct al I.N.M. Dispoziția de sancționare și decizia de soluționare a contestației se comunică auditorului în termen de 2 zile.
SECȚIUNEA IV. INTERDICȚII ȘI INCOMPATIBILITĂȚI
Deși în reglementarea anumitor aspecte privind statutul juridic al auditorilor de justiție legiuitorul face trimitere la dispoziții referitoare la magistrați, în ceea ce privește interdicțiile și incompatibilitățile soluția nu se aplică. Astfel, legislația în vigoare este lacunară din acest punct de vedere, singurele dispoziții în domeniu fiind cele oferite de Legea nr. 303/2004 referitoare la faptele care constituie abateri disciplinare, dispoziții de altfel generice, precum și cele cuprinse în Statutul auditorilor de justiție.
Capitolul II din Statutul auditorilor de justiție stabilește interdicțiile și incompatibilitățile aplicabile cursanților Institutului Național al Magistraturii, art. 3 arătând că „auditorilor de justiție le este interzisă desfășurarea de activități publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuțiilor ce le revin”. Acest articol preia interdicția instituită prin art. 18 alin. (2) lit. (a) din Legea privind statutul judecătorilor și procurorilor și prin art. 37 alin. (2) lit. (a) din Regulamentul Institutului Național al Magistraturii.
Un interes deosebit prezintă art. 4 alin. (1) din Statut, acesta stabilind că „auditorii de justiție pot desfășura activități remunerate, în limitele prevăzute de lege, numai cu respectarea obligațiilor ce decurg din calitatea pe care o au cu privire la frecvența la cursuri și la participarea activităților de formare, precum și la păstrarea confidențialității datelor și informațiilor de care iau cunoștință în cadrul procesului de instruire”.
Importanța acestei prevederi rezultă din faptul că aduce o completare art. 10 din Statut, potrivit căruia auditorii de justiție pot fi membri ai oricărei persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial, precum și din faptul că stabilește norme de reglementare într-un domeniu în care legiuitorul nu s-a pronunțat în mod expres.
Prin urmare, nu există nicio piedică pentru auditorii de justiție în a desfășura și alte activități remunerate, în afara celor decurgând din dispozițiile legiuitorului cu privire la condițiile exercitării anumitor funcții (spre exemplu, este evident că auditorii de justiție nu pot practica profesia de avocat sau notar, atât timp cât nu au această calitate; situația este mai puțin clară în cazul avocaților care devin ulterior auditori de justiție, întrucât legiuitorul nu prevede în mod expres, fără echivoc, interdicția de a fi auditor de justiție și de a profesa concomitent avocatura).
Statutul auditorilor de justiție stabilește în art. 4 alin. (2) că „auditorii de justiție pot desfășura activitate publicistică în domeniul de specialitate, precum și în domeniile literar, științific sau social, ori pot participa la emisiuni audiovizuale, cu excepția celor cu caracter politic”.
Observăm că auditorilor de justiție le este interzisă orice fel de activitate ce ar putea avea legătură cu politica, chiar și simpla manifestare a unor convingeri politice, soluție evident corectă, luând în considerare că o apartenență la un partid politic sau o simpatie vădită față de o structură de acest fel ar fi de natură să afecteze grav independența și imparțialitatea viitorilor magistrați. De altfel, având în vedere că magistraților le este interzisă orice activitate de ordin politic, se impune, pe cale de consecință, ca și auditorii de justiție să se afle în afara oricărei astfel de activități.
În privința incompatibilităților auditorilor de justiție este de interes să analizăm art. 104 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Astfel, alin. (1) al articolului amintit stabilește componența Consiliului științific al Institutului Național al Magistraturii, arătând că unul din membrii acestuia este „un reprezentant al auditorilor de justiție”, care, potrivit art. 5 alin. (4) din Regulamentul Institutului Național al Magistraturii „este ales prin vot secret, în adunarea generală a auditorilor de justiție, convocată și prezidată de directorul Institutului”.În cazul constatării existenței unei incompatibilități, auditorul reprezentant este exclus din Consiliul științific al Institutului, măsura fiind aplicată de către auditorii de justiție, în același mod în care reprezentantul lor a fost ales.
Dacă în privința magistraților incompatibilitățile sunt delimitate concret de legiuitor, în cazul auditorilor de justiție ne lovim iar de lipsa unor dispoziții normative complete. Prin urmare, este greu de crezut că reprezentantul auditorilor de justiție ales în Consiliul științific al I.N.M. s-ar putea afla vreodată în situația de a fi exclus din Consiliu, atât timp cât este dificil de stabilit existența sau inexistența unei incompatibilități.
În practică, lipsa unor reglementări legale privind posibilitatea auditorilor de justiție de a desfășura alte activități remunerate a ridicat numeroase probleme, impunând solicitarea unor clarificări. Astfel, Consiliul Superior al Magistraturii a formulat un Punct de vedere cu privire la regimul juridic al funcției de auditor de justiție, ca urmare a solicitărilor înaintate de o parte din auditori de justiție referitor la clarificarea unor aspecte privind incompatibilitățile aplicabile, propunând completarea Legii nr. 303/2004, astfel încât la art. 18, după litera c) să se adauge literele d) – f), cu următorul cuprins:
„d) oferirea de consultații scrise sau verbale în probleme litigioase sau îndeplinirea oricărei alte activități care, potrivit legii, se realizează de avocat;
e) desfășurarea de activități de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură;
f) orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcție și în societate”.
Considerăm că acest Punct de vedere este binevenit și completarea Legii privind statutul judecătorilor și procurorilor cu propunerile arătate este o necesitate, cu atât mai mult cu cât în prezent dispozițiile legale privind incompatibilitățile și interdicțiile aplicabile auditorilor de justiție sunt lacunare și nu acoperă multitudinea de situații ce pot să apară în practică.
După cum am mai arătat,sunt situații în care auditorul de justiție profesa avocatura înainte de admiterea la Institutul Național al Magistraturii, fiind necesară o reglementare expresă a interdicției de a mai practica această profesie după obținerea calității de cursant al I.N.M. De altfel, soluția se impune și din rațiuni bazate pe dispoziția conform căreia auditorilor de justiție le este interzis să folosească informațiile obținute prin calitatea de cursanți ai I.N.M. în alte scopuri decât cele direct legate de calitatea lor (art. 16 din Statutul auditorilor de justiție). Într-o asemenea situație ar fi, dacă nu imposibil, cel puțin dificil, de delimitat care informații au fost obținute în calitate de auditor de justiție și care au fost obținute în calitate de avocat, rezultând o inevitabilă încălcare a interdicției dispuse prin art. 16 din Statut.
Dacă propunerile formulate de consiliul Superior al Magistraturii privind completarea art. 18 al Legii privind statutul judecătorilor și procurorilor vor fi puse în practică, situația avocaților care devin ulterior auditori de justiție s-ar clarifica neîndoielnic, întrucât s-ar interzice în mod cert oferirea de consultații scrise sau verbale de ordin juridic.
SECȚIUNEA V. CONCLUZII
Necesitatea unei instituții care să asigure formarea inițială a viitorilor magistrați a fost resimțită de majoritatea statelor europene, România nefăcând excepție. Ca urmare, a fost înființat Institutul Național al Magistraturii, rolul acestuia fiind de a asigura formarea profesională a celor ce urmează a deveni judecători sau procurori. Scopul Institutului, precum și modul în care acesta este atins, a fost conturat de-a lungul timpului prin numeroase reglementări legislative, modificate succesiv, urmărindu-se stabilirea unui cadru de reglementare cât mai complet și de natură a asigura independența, atât financiară, cât și față de politic, necesară formării unor magistrați integri, neinfluențabili.
Procedura admiterii în Institutul Național al Magistraturii este strict reglementată de legiuitor, cu atât mai mult cu cât absolvirea cursurilor Institutului este o condiție sine qua non a dobândirii calității de magistrat. Impunerea unor condiții precum cea referitoare la buna reputație ori cea privind capacitatea din punct de vedere medical și psihologic pentru exercitarea funcției de judecător sau procuror este indispensabilă, întrucât nu s-ar putea concepe un sistem juridic transparent, liber și independent dacă magistrații nu s-ar bucura de o bună reputație ori dacă accesul în magistratură nu ar fi condiționat de buna conduită (un exemplu în acest sens fiind lipsa cazierului judiciar). Admiterea la Institutul Național al Magistraturii se face exclusiv pe bază de concurs, asigurându-se astfel transparența și egalitatea procesului, fiind îndepărtată posibilitatea admiterii în magistratură a unor persoane care nu îndeplinesc condiția de competență profesională.
Organizarea și funcționarea Institutului se află într-o relație indisolubilă cu principiile organizării judiciare. Deși literatura de specialitate nu este unanimă în delimitarea concretă a acestor principii, sunt acceptate ca reguli elementare în organizarea sistemului judiciar preceptul conform căruia justiția constituie monopol de stat, al autonomiei instanțelor judecătorești, regula independenței și inamovibilității judecătorilor, permanența, sedentarismul și colegialitatea organelor judiciare, existența dublului grad de jurisdicție, al specializării instanțelor judecătorești și constituirea acestora într-un sistem ierarhic, precum și normele consacrate chiar prin legea fundamentală privind accesul liber la justiție, egalitatea în fața justiției și gratuitatea justiției.
Considerăm că organizarea judiciară nu se limitează la principiile specifice, fiind incidente toate regulile fundamentale ale sistemului de drept democrat, decurgând din actele normative ce reglementează toate ramurile de drept (amintim aici faptul că „principiilefundamentale ale dreptului român sunt idei de bază ce se regăsesc în întreaga legislație a României, fiind consacrate de legea fundamentală, precum și de alte legi mai importante”, fiind astfel evidentă incidența acestora în organizarea și funcționarea Institutului Național al Magistraturii).
Auditorii de justiție au o serie de drepturi și obligații decurgând din calitatea lor de cursanți ai Institutului, acestea fiind reglementate prin Legea nr. 303/2004 în art. 17 – 20, prin Capitolul III din Statutul auditorilor de justiție și prin Capitolul VIII din Regulamentul Institutului Național al Magistraturii. De asemenea, o serie de obligații și drepturi specifice sunt stabilite prin Regulamentul de organizare și funcționare a căminului auditorilor de justiție. Corelativ cu obligațiile instituite, auditorii de justiție răspund pentru faptele lor, atât disciplinar, pentru abaterile stabilite de legiuitor, cât și civil sau penal, în raport de prevederile legale.
Răspunderea disciplinară a cursanților I.N.M. antrenează sancțiunile statuate prin art. 18 alin. (3) din Legea privind statutul judecătorilor și procurorilor, și anume: avertismentul, diminuarea bursei cu până la 15% pe o perioadă de la o lună la 3 luni, diminuarea bursei proporțional cu numărul absențelor nemotivate (atunci când acestea sunt mai mult de 8 într-o lună) și exmatricularea din Institut. Pentru prejudiciile cauzate Institutului și pentru pagubele materiale produse, auditorii de justiție răspund potrivit dispozițiilor de drept comun.
Considerăm că un aspect insuficient reglementat este cel al interdicțiilor și incompatibilităților decurgând din calitatea de cursant al I.N.M. În acest sens, legiuitorul stabilește în mod expres doar faptul că auditorilor de justiție le este interzisă desfășurarea activităților cu caracter politic, manifestarea unor convingeri politice în legătură cu exercitarea atribuțiilor, participarea la emisiuni audio-vizuale cu caracter politic și utilizarea informațiilor obținute prin exercitarea atribuțiilor în alte scopuri decât cele ținând de calitatea de auditor de justiție.
Dispozițiile în domeniu sunt evident insuficiente, ținând seama de diversitatea situațiilor ce apar în practică (după cum am arătat, o situație neclară este a avocaților care sunt admiși la Institutul Național al Magistraturii, întrucât legiuitorul nu stabilește într-un mod fără echivoc dacă aceștia au sau nu dreptul de a profesa în continuare, pe durata cursurilor la I.N.M., avocatura), impunându-se clarificări privind incompatibilitățile și interdicțiile auditorilor de justiție.
Desigur, trebuie să ținem cont de faptul că sistemul juridic din România se află în plină reformă, context care presupune schimbarea constantă a normelor juridice, modificarea acestora în așa fel încât să răspundă cerințelor actuale, cu atât mai mult cu cât se urmărește și armonizarea legislației interne cu cea europeană.
O dovadă a interesului pe care legiuitorul îl manifestă pentru asigurarea unui cadru de reglementare complet al statutului juridic al auditorilor de justiție o reprezintă modificarea adusă Legii nr. 303/2004 prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195/2008 pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul justiției, art. 1 pct. 2 introducând un nou alineat la art. 20 din Legea privind statutul judecătorilor și procurorilor, respectiv „în perioada dintre data promovării examenului de absolvire și data numirii în funcția de judecător sau procuror stagiar, absolvenții Institutului Național al Magistraturii care au promovat examenul de absolvire primesc indemnizația lunară corespunzătoare funcției de auditor de justiție. Drepturile salariale se suportă din bugetul Institutului Național al Magistraturii”.
Completarea a fost impusă de situația incertă a absolvenților I.N.M., reflectată în practică prin numărul ridicat de solicitări în instanță a clarificării acestui aspect, cele mai multe vizând faptul că în perioada cuprinsă dintre absolvirea cursurilor Institutului Național al Magistraturii și data numirii în funcția de judecător sau procuror stagiar, nu s-au bucurat de drepturile asimilate salariilor prevăzute de lege pentru auditorii de justiție, și nici de drepturile ce li s-ar fi cuvenit ca judecător ori procuror stagiar.
SECȚIUNEA VI. BIBLIOGRAFIE
1. Alistar Victor, Coșpănaru Iulia, Dimofte Valentin, Măroiu Monica, Naubauer Ștefan, Popescu Radu, „Ghid de integritate în administrarea sistemului judiciar”, material produs de Transparency International România și Societate pentru Justiție, public pe http://www.transparency.org.ro/publicatii/publicatiiti/2008/GhidManagementInstanteTI.pdf
2. Arghir Bogdan Alex, „Dreptul de acces la justiție din perspectiva actualului sistem de taxe judiciare de timbru in materie succesorală”, în revista Forumul judecătorilor nr. 2/2010
3. Boroi Gabriel, Anghelescu Carla Alexandra, „Curs de drept civil. Partea generală”, Ediția a 2-a revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2012
4. Chiriță Radu, „Paradigmele accesului la justiție. Cât de liber e accesul la justiție?”, în Pandectele Române nr. 1/ 2006
5. Chiriță Radu, „Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri, 2004”, Editura C.H. Beck, București, 2007
6. Chiuzbăian Gavril Iosif, „Sistemul puterii judecătorești”, Editura Continent XXI, București, 2002
7. Ciobanu Viorel Mihai, „Tratat teoretic și practic de procedură civilă”, vol. I, Editura Național, București, 1996
8. Cojocaru Aspazia, Safta Marieta, „Accesul liber la justiție – principiu constituțional și drept fundamental al persoanei apărat prin jurisprudența Curții Constituționale a României”, articol public pe http://193.226.121.81/events/conferinta/cojocaru.pdf
9. Constant Benjamin, „Despre libertate la antici și la moderni”, Editura Institutul European, Iași, 1996
10. Gavrilescu Alin – Gheorghe, „Accesul liber la justiție”, în Analele Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Științe Juridice, nr. 2/2011
11. Gilbert Gornig, Rusu Ioana Eleonora, „Dreptul Uniunii Europene. Ediția a II-a”, Editura C.H. Beck, București, 2007
12. Leș Ioan, „Garanții ale respectării drepturilor omului în legislația românească”, în revista Drepturile omului nr. 1-4/1991
13. Leș Ioan, „Organizarea sistemului judiciar, a avocaturii și a activității notariale”, Editura Lumina Lex, București, 1997
14. Leș Ioan, „Organizarea sistemului judiciar românesc. Noile reglementări”, Editura All Beck, București, 2004
15. Leș Ioan, „Organizarea sistemului judiciar în dreptul comparat”, Editura All Beck, București, 2005
16. Leș Ioan, „Instituții judiciare contemporane”, Editura C. H. Beck, București, 2007
17. Mateuț Gheorghiță, „Procedura penală. Partea specială, vol. II”, Editura Lumina Lex, 2004
18. Măgureanu Florea, „Organizarea sistemului judiciar. Ediția a V-a”, Editura Universul juridic, București, 2006
19. Măgureanu Florea, Măgureanu George, „Exercitarea în România a profesiei de către avocații care au obținut calificarea profesională în unul dintre statele membre ale Uniunii Europene și ale spațiului economic european”, în Revista de Științe Juridice nr. 3/2006, public pe http://drept.ucv.ro/RSJ/images/articole/2006/RSJ3/A05MagureanuFlorea.pdf
20. Mocanu Mihaela Cristina, „Manual de procedură civilă. Teoria generală”, Editura Universitară, 2012
21. Muraru Ioan, Constantinescu Mihai, „Studii constituționale”, Editura Actami, 1995
22. Coord. Pivniceru Mona – Maria, Cătălin Luca, „Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane”, Editura Hamangiu, 2008, disponibilă pe http://www.inm-lex.ro/arhiva/fisiere/pag_35/det_841/3894.pdf
23. Popa Ion, „Tratat privind profesia de magistrat în România”, Editura Universul Juridic, București, 2007
24. Popescu Corneliu Liviu, „Protecția internațională a drepturilor omului – resurse, instituții, proceduri”, Editura Lumina Lex, București, 2000
25. Puiu Ana-Maria, Nicolae Adriana, Puiu Andi Constantin, „Cheltuielile de judecată. Ediția a 2-a, revăzută și adăugită”, Editura Hamangiu, București, 2011
26. Roșu Claudia, Țenț Constantin, „Ajutorul public judiciar”, Analele Universității de Vest Timișoara, seria Drept, nr. 1 – 2/ 2008
27. Selegean Mihai, „Dreptul de acces la o instanță reglementat de art. 6 paragraf 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale”, revista Themis nr. 1/ 2005
28. Udroiu Mihail, Predescu Ovidiu, „Protecția europeană a drepturilor omului și procesul penal român”, Editura C.H. Beck, București, 2008
29. Urda Olga Andreea, „Garanții procedurale – egalitatea de arme și principiul contradictorialității. Considerații generale”, în Analele Științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, Tomul LVII, Științe Juridice, 2011, nr. II
30. Voicu Marin, „Justiția comercială. Privire comparată”, în Revista de Drept Comercial nr. 7 – 8/2003
31. Volonciu Nicolae, „Tratat de procedură penală. Partea specială. Vol. II, ediția a III-a revizuită și adăugită”, Editura Paideia, 1997
Legislație
1. Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C 326/391 din 26.10.2012
2. Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această convenție, publicată în M. Of. Nr. 135 din 31.05.1994
3. Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de Organizația Națiunilor Unite în data de 10.12.1948, prin Rezoluția 217 A (III)
4. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice adoptat și deschis spre semnare de Adunarea generală a Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966, ratificat de România prin Decretul nr. 212, publicat în „Buletinul Oficial al României“, partea I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974.
5. „Principii de bază ale independenței justiției” (Principiile O.N.U.)
6. Legea nr. 303/ 2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor Publicată în M. Of. nr. 576/ 29.06.2004
7. Legea nr. 304/ 2004 privind organizarea judiciară, publicată în M. Of. nr. 827/ 13.09.2005
8. Legea nr. 135/2010 privind noul Cod de procedură penală, publicată în M. Of. nr. 486/ 15.07.2010
9. Legea nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M. Of. nr. 258/ 19.04.2012;
10. Legea nr. 255/ 2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în M. Of. nr. 515/ 14.08.2013;
11. Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 365 din 30.05.2012.
12. O.U.G. nr. 3/2014 pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru implementarea altor acte normative, publicată în M. Of. nr. 98/07.02.2014
13. Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195/2008 pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul justiției publicată în M. Of. nr. 825 din 08.12.2008
14. Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 51/21.04.2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, publicată în M. Of. nr. 327/ 25.04.2008
15. Regulamentul din 22.09.2005 de ordine interioară al instanțelor judecătorești, publicat în M. Of. nr. 958/ 28.10.2005
16. Regulamentul din 01.03.2007 al Institutului Național al Magistraturii Aprobat prin Hotărârea C.S.M. nr. 127/01.03.2007, publicată în M. Of. nr. 193/21.03.2007, modificat și completat succesiv, ultima modificare fiind adusă prin Hotărârea CSM nr. 49/2013, publicată în M. Of. nr. 104/ 21.02.2013
17. Regulamentul privind concursul de admitere și examenul de absolvire a Institutului Național al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Consiliul Superior al Magistraturii nr. 439 din 15.07.2006, publicată în M. Of. nr. 560/ 28.06.2006, modificat succesiv, ultima modificare fiind cea adusă prin Hotărârea Consiliul Superior al Magistraturii nr. 715 din 27.06.2013, publicată în M. Of. nr. 431/ 16.07.2013
18. Punct de vedere cu privire la regimul juridic al funcției de auditor de justiție al C.S.M., formulat în ședința din data de 15.11.2011, public pe http://emap.csm1909.ro/portal/Documente.aspx?path=emap_docs/200704Documente/1154000000377418.PDF
19. Organigramei Institutului Național al Magistraturii, publică pe http://www.inm-lex.ro/fisiere/d_14/Organigrama.pdf
Practică judiciară
1. Decizia nr. 2363/2011 a Î.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, publică pe http://www.iccj.ro/cautare.php?id=84406
2. Decizia nr. 3091/2009 a Î.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, publică pe http://www.iccj.ro/cautare.php?id=48947
3. Decizia nr. 46 din 15.12.2008 a Î.C.C.J. – Secțiile Unite, publicată în M. Of. nr. 495/ 16.07.2009, disponibilă pe http://www.scj.ro/cautare_decizii.asp
SECȚIUNEA VI. BIBLIOGRAFIE
1. Alistar Victor, Coșpănaru Iulia, Dimofte Valentin, Măroiu Monica, Naubauer Ștefan, Popescu Radu, „Ghid de integritate în administrarea sistemului judiciar”, material produs de Transparency International România și Societate pentru Justiție, public pe http://www.transparency.org.ro/publicatii/publicatiiti/2008/GhidManagementInstanteTI.pdf
2. Arghir Bogdan Alex, „Dreptul de acces la justiție din perspectiva actualului sistem de taxe judiciare de timbru in materie succesorală”, în revista Forumul judecătorilor nr. 2/2010
3. Boroi Gabriel, Anghelescu Carla Alexandra, „Curs de drept civil. Partea generală”, Ediția a 2-a revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2012
4. Chiriță Radu, „Paradigmele accesului la justiție. Cât de liber e accesul la justiție?”, în Pandectele Române nr. 1/ 2006
5. Chiriță Radu, „Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri, 2004”, Editura C.H. Beck, București, 2007
6. Chiuzbăian Gavril Iosif, „Sistemul puterii judecătorești”, Editura Continent XXI, București, 2002
7. Ciobanu Viorel Mihai, „Tratat teoretic și practic de procedură civilă”, vol. I, Editura Național, București, 1996
8. Cojocaru Aspazia, Safta Marieta, „Accesul liber la justiție – principiu constituțional și drept fundamental al persoanei apărat prin jurisprudența Curții Constituționale a României”, articol public pe http://193.226.121.81/events/conferinta/cojocaru.pdf
9. Constant Benjamin, „Despre libertate la antici și la moderni”, Editura Institutul European, Iași, 1996
10. Gavrilescu Alin – Gheorghe, „Accesul liber la justiție”, în Analele Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Științe Juridice, nr. 2/2011
11. Gilbert Gornig, Rusu Ioana Eleonora, „Dreptul Uniunii Europene. Ediția a II-a”, Editura C.H. Beck, București, 2007
12. Leș Ioan, „Garanții ale respectării drepturilor omului în legislația românească”, în revista Drepturile omului nr. 1-4/1991
13. Leș Ioan, „Organizarea sistemului judiciar, a avocaturii și a activității notariale”, Editura Lumina Lex, București, 1997
14. Leș Ioan, „Organizarea sistemului judiciar românesc. Noile reglementări”, Editura All Beck, București, 2004
15. Leș Ioan, „Organizarea sistemului judiciar în dreptul comparat”, Editura All Beck, București, 2005
16. Leș Ioan, „Instituții judiciare contemporane”, Editura C. H. Beck, București, 2007
17. Mateuț Gheorghiță, „Procedura penală. Partea specială, vol. II”, Editura Lumina Lex, 2004
18. Măgureanu Florea, „Organizarea sistemului judiciar. Ediția a V-a”, Editura Universul juridic, București, 2006
19. Măgureanu Florea, Măgureanu George, „Exercitarea în România a profesiei de către avocații care au obținut calificarea profesională în unul dintre statele membre ale Uniunii Europene și ale spațiului economic european”, în Revista de Științe Juridice nr. 3/2006, public pe http://drept.ucv.ro/RSJ/images/articole/2006/RSJ3/A05MagureanuFlorea.pdf
20. Mocanu Mihaela Cristina, „Manual de procedură civilă. Teoria generală”, Editura Universitară, 2012
21. Muraru Ioan, Constantinescu Mihai, „Studii constituționale”, Editura Actami, 1995
22. Coord. Pivniceru Mona – Maria, Cătălin Luca, „Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane”, Editura Hamangiu, 2008, disponibilă pe http://www.inm-lex.ro/arhiva/fisiere/pag_35/det_841/3894.pdf
23. Popa Ion, „Tratat privind profesia de magistrat în România”, Editura Universul Juridic, București, 2007
24. Popescu Corneliu Liviu, „Protecția internațională a drepturilor omului – resurse, instituții, proceduri”, Editura Lumina Lex, București, 2000
25. Puiu Ana-Maria, Nicolae Adriana, Puiu Andi Constantin, „Cheltuielile de judecată. Ediția a 2-a, revăzută și adăugită”, Editura Hamangiu, București, 2011
26. Roșu Claudia, Țenț Constantin, „Ajutorul public judiciar”, Analele Universității de Vest Timișoara, seria Drept, nr. 1 – 2/ 2008
27. Selegean Mihai, „Dreptul de acces la o instanță reglementat de art. 6 paragraf 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale”, revista Themis nr. 1/ 2005
28. Udroiu Mihail, Predescu Ovidiu, „Protecția europeană a drepturilor omului și procesul penal român”, Editura C.H. Beck, București, 2008
29. Urda Olga Andreea, „Garanții procedurale – egalitatea de arme și principiul contradictorialității. Considerații generale”, în Analele Științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, Tomul LVII, Științe Juridice, 2011, nr. II
30. Voicu Marin, „Justiția comercială. Privire comparată”, în Revista de Drept Comercial nr. 7 – 8/2003
31. Volonciu Nicolae, „Tratat de procedură penală. Partea specială. Vol. II, ediția a III-a revizuită și adăugită”, Editura Paideia, 1997
Legislație
1. Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C 326/391 din 26.10.2012
2. Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această convenție, publicată în M. Of. Nr. 135 din 31.05.1994
3. Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de Organizația Națiunilor Unite în data de 10.12.1948, prin Rezoluția 217 A (III)
4. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice adoptat și deschis spre semnare de Adunarea generală a Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966, ratificat de România prin Decretul nr. 212, publicat în „Buletinul Oficial al României“, partea I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974.
5. „Principii de bază ale independenței justiției” (Principiile O.N.U.)
6. Legea nr. 303/ 2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor Publicată în M. Of. nr. 576/ 29.06.2004
7. Legea nr. 304/ 2004 privind organizarea judiciară, publicată în M. Of. nr. 827/ 13.09.2005
8. Legea nr. 135/2010 privind noul Cod de procedură penală, publicată în M. Of. nr. 486/ 15.07.2010
9. Legea nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M. Of. nr. 258/ 19.04.2012;
10. Legea nr. 255/ 2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în M. Of. nr. 515/ 14.08.2013;
11. Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 365 din 30.05.2012.
12. O.U.G. nr. 3/2014 pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru implementarea altor acte normative, publicată în M. Of. nr. 98/07.02.2014
13. Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195/2008 pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul justiției publicată în M. Of. nr. 825 din 08.12.2008
14. Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 51/21.04.2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, publicată în M. Of. nr. 327/ 25.04.2008
15. Regulamentul din 22.09.2005 de ordine interioară al instanțelor judecătorești, publicat în M. Of. nr. 958/ 28.10.2005
16. Regulamentul din 01.03.2007 al Institutului Național al Magistraturii Aprobat prin Hotărârea C.S.M. nr. 127/01.03.2007, publicată în M. Of. nr. 193/21.03.2007, modificat și completat succesiv, ultima modificare fiind adusă prin Hotărârea CSM nr. 49/2013, publicată în M. Of. nr. 104/ 21.02.2013
17. Regulamentul privind concursul de admitere și examenul de absolvire a Institutului Național al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Consiliul Superior al Magistraturii nr. 439 din 15.07.2006, publicată în M. Of. nr. 560/ 28.06.2006, modificat succesiv, ultima modificare fiind cea adusă prin Hotărârea Consiliul Superior al Magistraturii nr. 715 din 27.06.2013, publicată în M. Of. nr. 431/ 16.07.2013
18. Punct de vedere cu privire la regimul juridic al funcției de auditor de justiție al C.S.M., formulat în ședința din data de 15.11.2011, public pe http://emap.csm1909.ro/portal/Documente.aspx?path=emap_docs/200704Documente/1154000000377418.PDF
19. Organigramei Institutului Național al Magistraturii, publică pe http://www.inm-lex.ro/fisiere/d_14/Organigrama.pdf
Practică judiciară
1. Decizia nr. 2363/2011 a Î.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, publică pe http://www.iccj.ro/cautare.php?id=84406
2. Decizia nr. 3091/2009 a Î.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, publică pe http://www.iccj.ro/cautare.php?id=48947
3. Decizia nr. 46 din 15.12.2008 a Î.C.C.J. – Secțiile Unite, publicată în M. Of. nr. 495/ 16.07.2009, disponibilă pe http://www.scj.ro/cautare_decizii.asp
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Auditorii de Justitie (ID: 126531)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.