Audiovizualul O Reconfigurare a Limitelor Fiintarii

AUDIOVIZUALUL – o reconfigurare a limitelor ființării

despre o lume avidă de noi și noi ipostazieri dar… copleșită de o complexitate făr’ de sfârșit

Prolog

Nu putem pune în comun decât intersecția visurilor noastre

Practicarea nenumăratelor formule de audiovizualizare te poate duce în preajma granițelor înțelegerii diverselor ipostaze ale realității prin prisma ființării umane, nu doar acolo de unde se întrevăd spațiile diverselor științe ori modalități de cunoaștere, dar și în spațiul dominat de mirare, îndoială, sugestie sau gesturi insolite. Astfel, audiovizualul devine un spațiu-timp în care încercarea este regulă și reușita miracol. Un univers inedit în care încercăm și suntem încercați. A poposi uneori într-o asemenea zonă de interes este un reflex pe care nu ți-l poți reprima decât cu riscul gândului frustrant că acela ar putea fi și un spațiu al tău. De aceea, după mai multe abordări prin care surprinzi o realitate ce „se trăiește pe sine”, în care poți tatona și impune propriile puncte de vedere ce se demonstrează, cu evidență, a fi incursiuni reușite, toate acestea ajung să-ți dea imaginea reconfortantă că ai devenit posesorul unui ciudat tărâm ce, deși nu-ți aparține exclusiv, îl poți înțelege și chiar înstăpâni dar (și asta devine cu adevărat incitant) îi poți convinge și pe alții de „adevărurile tale”. De fapt, nu mai sunt „ale tale”, o asemenea posesiune revendicată devenind stupidă: sunt ale tuturor prin însăși percepția și înțelegerea ca atare a fenomenelor surprinse, inițial, de tine. Așadar, pot să te fac să vezi și să auzi ceea ce am văzut și auzit prin capul meu, iar acel ceva să devină al tău (să fie și în capul tău, indiferent dacă doar vag conturat ori amplificat până la obsesie.) Am putea spune că e un simplu transfer de cunoaștere, de la o persoană la alta, mizând pe o serie de similitudini ale capacităților umane de relaționare cu lumea în care trăim.

Pe baza unor asemenea potențialități s-au structurat, în timp, adevărate profesiuni ce dau conținut și formă unor paliere distincte ce ne configurează ființarea. Astfel, există profesiuni care, prin natura lor, dar și prin conjuncturi momentan favorabile, se află în poziții privilegiate, prin bune vecinătăți, dar mai ales printr-o marcantă, uneori sinuoasă, graniță de domeniu, ce devine spațiu de manevră a unor alte profesii distincte ce-și propun a atinge ținte distincte, într-un demers sistematic ce se înscriu pe o paletă de șanse de la minimal la reușită dar, nu de puține ori, se refugiază și în zone iluzorii.

Spațiul liber dintre profesii a fost asimilat cu unul interdisciplinar, dar el este cel al încercării, în care pătrundem cu speranța că regulile ce guvernează un domeniu pot fi suspendate prin supunerea la „alt unghi” de interpretare, la gânduri mai profunde care leagă și dezleagă „altfel” lucrurile. Și, pentru că audiovizualul nu s-a înverșunat în a-și structura un domeniu distinct, i-a fost sortit să intre în atenția semenilor ca modalitate deschisă oricăror abordări, fără reguli și limitări prestabilite; un altfel de domeniu în care contradictoriul și neprevăzutul, firescul și inoportunul, concretul și iluzoriul pot conviețui. Chiar dacă tabuurile abordărilor de tip „șcientist” se burzuluiesc („doar la gândul că…”), audiovizualul se instalează comod într-o asemenea ipostază, configurând un adevărat domeniu de ne-reguli. Suficient pentru a incita, pe oricare dintre noi, „să-i dăm târcoale”. De ce o facem? Simplu: sperăm să găsim punctul de sprijin pentru a înfrânge îndărătnicia cu care unele lucruri nu se lasă devoalate, iar altele nu se articulează. E o lume a încercării întru eroare și/sau reușită, a libertății de tatonare și eradicare a lui „nu este posibil”.

Dar chiar și într-o lume a încercării nu se poate veni de niciunde. Trebuie, mai întâi, să te fi chinuit îndelung, încercând coerent să găsești sau să construiești ceva. Altfel, nu vei fi relaxat în nesigura lume a gândului și acțiunii gratuite, pentru simplul motiv că nu ai unde să te întorci. Dacă ai de unde veni dar, mai ales, dacă ai și o țintă „clară”, o rătăcire în „domeniul ne-regulii” este bună pentru că uneori ocolește, chiar cu neștiință, un loc rău.

S-a spus, de multe ori, că prin explozia de reprezentări audiovizuale, omul… se izolează punând în comun, în intervalul deschis dintre indivizi, …tot ceea ce-l reduce la o ipostază sau alta, tot ceea ce-l configurează formal, îl limitează. Ne izolăm unii de ceilalți prin „obiectele” audiovideo create, prin gândurile și deprinderile întrupate într-o anumită compunere sau alta sau prin exersarea anumitor relații în arena modelelor de conviețuire pe care o civilizație sau alta ni le-a pus la dispoziție. Dar, aici nu trebuie să ne ferim să ne întrebăm: nu același lucru îl face orice demers pe care generic l-am numit cultură?

O posibilă definiție a omului ar fi atunci aceea ce-l prezintă ca pe o ființă care-și exteriorizează treptat toate capacitățile și deprinderile ce se află sub aura diverselor viziuni pe care fiecare dintre noi și-o conturează încă din primii ani de viață. Suma tuturor acestor exteriorizări formează lumea omului ce include, printre altele, etnosfera, tehnosfera, spațiul conviețuirii, al nevoilor materiale și spirituale, al religiozității manifeste, al politicului ș.a. Lumea se desfășoară în spațiotemporalitatea ce permite tuturor celor limitați de propria viziune (și trebuie să avem curajul să recunoaștem acest fapt) să coexiste, să-și atingă, să-și combine ori contracareze propriile limite, într-o continuă dinamică, ce pare fără de început ori sfârșit…

Tocmai această continuă pulsație se pare că se află la originea tendinței naturale de exteriorizare, de segregare într-un spațiu (ce pare) exterior omului. Astfel, lumea omului se constituie ca un spațiu în care se expun, se atrag sau se resping nenumărate limitări ce, prin acțiunile oamenilor, sunt de neevitat. Numai într-o asemenea lume, năvalnică în a-și atinge o obsedantă „limită desăvârșită”, împlinită, sau în curs de împlinire, omul se poate manifesta liber, cu toate nelimitările și neîmplinirile sale. Și aceasta devine o condiție în sine, genial reprezentată de celebrul dicton: „Etern ne lovim de o limită: aceea de a nu avea limite.” Un paradox ce a devenit condiție sine-qua-non a însăși ființării umane.

Omul are tendința de a se lăsa pradă nelimitărilor ce-l domină și-i permit să se concentreze, debarasându-se, prin exteriorizări succesive (obsedant delimitate), de comportamente ce intră sub spectrul unor contururi cât mai rigid trasate. Putem sesiza chiar excese în anumite spații culturale. In acest sens am putea spune că, cel puțin în cultura occidentală, omul a exagerat în relația pe care ar fi normal să o exerseze cu sacrul, prin delegarea, oferită de tradiția creștină, a instituționalizării bisericii, sub forma unei exteriorizări atrofiante. Instituționalizarea unei relații atemporale nu poate avea drept consecință decât o sărăcire a omului care este privat de o posibilitate ce nu implică delimitări categorice ființării umane. De aceea, poate, elucubrațiile de gând ale neființei par mai de grabă un „exces de zel mintos” (dacă nu o nebunie). Accesarea sacrului prin intermediul unei instituții apărute în etnosferă este desacralizantă, punând omul într-o poziție proastă în raport cu existența. Sacrul exteriorizat implică o relație trunchiată, redusă la ceea ce în el este neesențial, putând ajunge chiar la exteriorizări, să le spunem, malefice, mizând pe închistări reductibile la părți ale unui întreg (ce sucombă în superficial). În mod normal, eliberarea oferită de exteriorizările benefice, trebuie să sprijine o cât mai consistentă și nemijlocită cale de acces către profunzimi.

Deschiderea presupusă de exteriorizare are drept consecință închiderea în sine ce permite introdeschiderea (deschiderea spre interior). Prin aceasta umanul se găsește rupt între deschiderea către lume a omului, și introdeschiderea către profunzimile existenței. Omul rămâne suspendat între deschidere și introdeschidere, într-un efort disperat de individualizare, de concentrare sau regăsire.

Se pare că omul, pornind din natură și sub presiunea compozițiilor audiovizuale interioare pe rând conștientizate, a construit lumea, iar acum, eliberat, aspiră la profunzimile existenței într-o manieră ce depășește conștientul. Accesul la profunzimi ar permite împlinirea viselor magicienilor de a umbla la legile Universului Nostru în tentativa de a declanșa „un nou experiment existențial”. Această posibilitate a fascinat mințile tuturor timpurilor. Am putea vorbi de o stare de supraconștiență în momentul în care profunzimea este percepută și de una de transconștiență atunci când s-ar pune problema acțiunii în această zonă.

Dar acțiunea este legată de sincronizarea gândului ce asociază supraconștienței starea de supraconștiință, iar transconștientul starea de transconștiință ca un reflex al comuniunii umane. Comunitatea este aceea care permite tranziția de la conștiență la conștiință. Supra sau transconștiința nu pot depăși nivelul comuniunii, deoarece în raport cu profunzimile existenței, etic nu se poate acționa decât într-o comuniune. În spațiul comunității riscurile sunt mult prea mari pentru un demers în care chiar ideea de implicație pare pusă în discuție.

Conștiența propriei ființări urmată de conștiința unei întregi umanități l-ar lăsa pe om la mijlocul drumului. Supraconștiența, stârnită de perceperea propriului daimonion, declanșează împlinirea omului la adăpostul oferit de portalul unei case, într-un spațiu ce este numai parțial configurat. Intr-o casă sau în mijlocul drumului nu se realizează echilibrul între o închidere totală și o deschidere compozițional audiovizuală suficientă prin ea însăși. Ințeleptul, sprijinit de un tehnoobiect, cu gândul la contactul cultural oferit de etnosfera întrupată într-o comuniune ce-l aștepta, la compoziția audiovizuală dintre o închidere și o deschidere, trece într-o stare de supraconștiență pe care va încerca, nu putem ști cu cât succes, să o transforme într-una de supraconștiință, odată ajuns în mijlocul celor ce-l așteptau.

Subconștientul și inconștientul se află dincoace de om. Dincolo de omul conștient se află supra și transconștiența. Poate ar fi mai bine să căutăm esența omului, nu în inconștient sau în subconștient unde riscăm să aflăm numai reflexe ale naturii și ale lumii generate prin exteriorizarea umanului compoziția audiovizualăt, ci în posibilitățile oferite de percepția supraconștientă și acțiunea transconștientă.

Prea mult omul s-a manifestat și se manifestă ca o ființă dezechilibrată prin pierderea în lume, într-o porțiune din existență pe care tot el a generat-o prin exteriorizare. La o analiză superficială am fi tentați să apreciem că nu este rău ca omul să se concentreze într-un spațiu al omului. Dar, din păcate, este vorba de un spațiu în care sunt depozitate componente ce nu sunt de esența lui; umanitatea se regăsește aici maximum diluată.

Reechilibrarea omului presupune exersarea accesului în spațiile supra și transconștienței. Subconștientul și inconștientul sunt epuizate prin contactul, direct sau indirect, cu natura și lumea. Natura este un produs secund al existenței, iar lumea, în egală măsură, unul derizoriu al umanității ca parte a ființei.

Ca orice mecanism spectaculos și de mare eficiență, cel al exteriorizărilor nu este lipsit de excese sau nu este ferit de pericole. Un exemplu a fost deja amintit: crearea prin exteriorizare a unui spațiu instituțional asociat sacrului. S-ar putea da și altele, poate mai puțin grave, dar la fel de evidente. Orice manifestare culturală în care este maximizată performanța, inhibă tendința firească ce ar permite exersarea respectivei de-prinderi la nivelul indivizilor medii, cu un efect purificator mai consistent. Este mult mai important ca muzica, spre exemplu, să fie practicată cu performanțe moderate în cât mai multe familii decât ca majoritatea familiilor să poată avea acces la ea prin in-termediul interpretărilor impecabile, înregistrate pe discuri compacte sau video-casete. Atunci când comportamentul artistic degenerează în spectacol, se produce o scindare, de o parte rămânând o imensă masă uniformizată de spectatori pe care pasivitatea îi inhibă și-i atrofiază. In artă nu performanța ci participarea activă este esențială. Spectaculosul și performanța rezultă din tendința de a ne subjuga, imobiliza în atitudinea spectatorului pasiv și din ce în ce mai incapabil de o receptare autentică. Receptăm din ce în ce mai mult performanța (superbele acute ale lui Pavarotti) și din ce în ce mai puțin reușim să amorsăm trăiri individuale. Ceea ce ar rămâne din compoziția audiovizuală în fiecare dintre noi se compune audiovizual ca performanță creativă în exteriorul nostru, chiar dacă această performanță este una ce ne-a implicat autentic tocmai din nevoia de „altceva”.

Lumea pe măsură ce se constituie îl predispune, chiar îl incită pe om la exces. Structura ei este mai simplă, mai dinamică și are o autonomie ce poate surprinde omul mediu, pradă ușoară tentației de a se lăsa complet subjugat de un spațiu al trăirilor superficiale. În audiovizualizarea sa interioară omul nu poate fi excesiv în măsura în care o poate face în strictele compoziții audiovizuale ale lumii. Existența compoziții audiovizualei, percepută în lume, predispune la gestul prin care, în inconștiența noastră, tindem să ne măcinăm ființa în preajma ei. Lumea tinde să ne domine prin sărăcia ce-i este conferită de sistemicitatea ei formal-structurală. Nu putem veni în lume cu tot ceea ce suntem pentru că ea nu ne poate astfel cuprinde și, cum am pierdut deprinderea de a ne ıntâlni semenii altundeva decât în lume, rămânem atrași de ea și mai ales, reduși la ea. Ilimitările cu care am rămas încărcați sunt puternic stingherite de compoziții audiovizualele ce s-au împlinit în lumea ce ne este exterioară și totuși prea aproape.

Septembrie 1991

11Un spatiu în care se regaseste o închidere cu o deschidere este și acela al pridvorului din arhitectura româneasc laic sau bisericeasc . Se poate cita în acest sens Lucian Blaga cu capitolul "Pitoresc și revelatie" din "Spatiul mioritic" [Blaga '69], din care retinem:

”Acest duh al împreunării celor două lumi, și al legării lor, se manifestă în diverse chipuri, și e omniprezent în lumea românească… Aceeași funcție mijlocitoare între spațiul intern și lumea dinafară îl are peristilul, pridvorul atâtor biserici românești de aproape pretutindeni. Pridvorul, examinat mai de aproape în rosturile lui, răspunde unui sentiment metafizic, care cere o legătură între natură și lumea de dincolo, sau cea lăuntrică a spațiului ritual.” (pag.197)