Audierea Victimei

Cuprins

Introducere

Capitolul I. Aspecte privind psihologia persoanei vătămate

Secțiunea I. Perspectivă psihotraumatologică asupra victimelor infracțiunilor săvârșite cu violență

1.1. Considerații generale

1.2. Disocierea

Secțiunea II. Recepția senzorială a persoanei vătămate din perspectivă criminalistică

Secțiunea III. Prelucrarea și decodificarea informațiilor

Secțiunea IV. Stocarea memorială

Secțiunea V. Reactivarea memorială

Capitolul II. Tactica audierii persoanei vătămate

Secțiunea I. Pregătirea în vederea ascultării victimei

1.1. Studierea materialulului cauzei

1.2. Cunoașterea persoanelor care urmează a fi ascultate

1.2.1. Calitățile psiho-intelectuale ale anchetatorului

1.2.2. Metode de conduită și tipuri de anchetatori

1.3. Întocmirea planului de ascultare, dacă situația o impune

Secțiunea II. Tactica audierii în faza relatării libere

2.1. Verificarea identității

2.2. Conduita tactică în momentul ascultării libere

2.3. Conduita tactică în momentul formulării de întrebări

2.4. Verificarea și aprecierea declarațiilor părților vătămate

Capitolul III. Tactica audierii minorului, victimă a infracțiunilor comise cu violență

Secțiunea I. Prorecția juridică a minorului

Secțiunea II. Pregătirea în vederea ascultării minorului

2.1. Persoanele chemate să asiste la audierea minorului

2.2. Pregătirea minorului pentru a da declarații

2.3. Conduita tactică a organului de cercetare penală

Secțiunea III. Tactica audierii propriu-zise a minorului parte vătămată

3.1. Etapa explicațiilor și întrebărilor prealabile

3.1.1. Etapa relatării libere

3.1.2. Etapa adresării de întrebări

3.2. Valoarea probantă a declarației minorului parte vătămată

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Știința pusă în slujba adevărului, a dreptății, a avut de străbătut un drum lung, dificil, și nu greșim dacă spunem că și extrem de sinuos.

Factorii care au concurat la formarea criminologiei, criminalisticii și medicinii legale au fost: mediul, nivelul de cunoștințe specifice, evenimentele și, nu în ultimul rând, oamenii de geniu.

Știința criminalisticii pune la dispoziția celor chemați să o descopere și să cerceteze infracțiunile, să identifice și să pedepsească autorii acestora, cele mai bune mijloace care se concretizează în ceea ce numim tactica, metodologia și mijloacele tehnico-științifice.

Tactica aduce o contribuție decisivă în asigurarea succesului cercetărilor, indicând tot ceea ce trebuie făcut într-o anchetă penală pentru a se aduce toate probele și pentru a nu se omite nimic din ceea ce ar putea contribui la descoperirea adevărului. Ea este factorul care dirijează ancheta, stabilind actele care trebuie efectuate, acțiunile prin care se efectuează, ordinea și succesiunea lor, precum și conduita anchetatorului în fața unui eveniment infracțional.

Pe lângă tactica pe care anchetatorul este chemat să o aplice în cadrul general al anchetei, există și o tactică specială pentru anchetarea fiecărui gen de infracțiuni, precum și pentru fiecare act de activitate de anchetă penală.

Rezultă, așadar, importanța tacticii în calitatea pe care o are un factor esențial în anchetarea infracțiunilor. Aplicarea ei judicioasă cere de la anchetator, pe lângă o serioasă pregătire juridică, cunoașterea principiilor criminalistice și aplicarea lor în practică, o muncă de analiză profundă a tuturor împrejurărilor și problemelor cauzei și priceperea necesară pentru ca pe baza datelor pe care le are la dispoziție, să stabilească în mod corect mijloacele ce trebuie folosite, modalitatea efectuărilor, tactica fiecăreia dintre ele în parte.

Însușirea și stăpânirea tacticii de ascultare, a psihologiei persoanelor ascultate, pregătirea temeinică a acestei activități, conducerea ei cu măiestrie duce la obținerea unor date prețioase, atât pentru prevenirea specială în cauza în care se efectuează urmărirea penală, cât și pentru desprinderea de concluzii valoroase care să fundamenteze luarea de măsuri de prevenire cu caracter general.

Capitolul I. Aspecte privind psihologia persoanei vătămate

Secțiunea I. Perspectivă psihotraumatologică asupra victimelor infracțiunilor săvârșite cu violență

Considerații generale

În anul 1991 Dr. George Everly a introdus termenul de psihotraumatologie pentru a descrie studiul experiențelor traumatice, prevenirea și tratamentul simptomelor cauzate de acestea.

Pentru ca evenimentele traumatice să fie percepute de individ ca fiind stresante, acestea trebuie să îndeplinească trei condiții și anume.

1. Gradul de control asupra evenimentului. Cu cât un eveniment este mai puțin controlabil cu atât este mai probabil ca el să fie perceput ca fiind stresant. Evenimente de viață incontrolabile sunt: moartea unei persoane dragi, o boală gravă, pierderea locului de muncă, răpirea și sechetrarea etc. Imposibilitatea de a controla evenimentul, de a-l opri să aibă loc, crește intensitatea stresului, pe când convingerea că putem controla evenimentele reduce starea de anxietate chiar dacă nu excercităm niciodată acel control.

2. Predictibilitatea. Capacitatea de a prezice apariția unui eveniment stresant, chiar dacă individul nu îl poate controla, reduce de obicei severitatea stresului. Semnalul de avertizare înaintea unui eveniment stresant permite persoanei să inițieze un anumit proces pregătitor care să acționeze în sensul diminuării efectelor unui stimul nociv.

3. Măsura în care evenimentele stresante pun la încercare limitele capacităților individului și stima de sine. Nivelul de la care un eveniment devine stresant diferă de la un individ la altul. Fiecare persoană este înzestrată cu un potențial unic de rezistență la conflict, frustrare, stres și are propria experiență de viață personală, caracteristici ce-l pot ajuta să se adapteze sau să facă față mai ușor situațiilor stresante.

Orice incident care a avut loc imediat și/sau într-un mod neașteptat poate avea drept rezultat atât o traumă fizică cât și un șoc emoțional. Efectele acestor incidente asupra corpului și minții umane pot fi traumatizante și dramatice. Șocul emoțional poate crea reacții de stres numit stres posttraumatic.

Stresul posttraumatic poate fi definit în termeni comuni ca „reacții normale ale unor oameni normali la evenimente care pentru ei sunt neobișnuite, anormale”.

Simptomele stresului posttraumatic pot apărea înainte, în timpul evenimentului, precum și după consumarea acestuia, de aceea putem spune că reacțiile nu sunt doar post-traumatice, ci pot apărea mai devreme.

În timpul unui eveniment traumatizant pot apărea anumite reacții fizice și emoționale dintre care majoritatea pot fi ținute sub control, dar există și simptome specifice, care se manifestă după producerea evenimentului, ca și continuări ale experienței trăite.

Sunt trei variante ce înglobează simptomele stresului posttraumatic: re-experimentarea, evitarea și provocarea.

1. Reexperimentarea – Evenimentul care a provocat trauma unei persoane poate fi experimentat de aceasta din nou, peste câteva ore, zile, luni sau chiar ani: sentimentele și emoțiile generate de momentul traumatic pot fi simțite ca și când ar avea loc în prezent. Ele pot varia de la o ușoară tulburare la sentimente intense și copleșitoare.

Senzațiile și emoțiile simțite în momentul producerii incidentului care au fost reprimate și împinse în inconștient, pot ieși la suprafață într-un moment cu totul neașteptat prin reacții declanșatoare – aceste sentimente pot fi declanșate de imagini (emisiuni TV, filme, fotografii, articole de presă, oameni sau discuții pe tema respectivă), sunete, mirosuri, gusturi sau chiar atingeri.

Reacțiile spontane reprezintă un alt mod de a reexperimenta simptomele, atunci când nu sunt declanșate de ceva anume, apar „din senin” și nu au, cel puțin în aparență, nici o cauză externă. Aceste experiențe pot apărea sub formă de flash-back-uri sau flash-forward-uri.

Simptomele se pot manifesta treptat sau spontan, neducând neapărat persoana la locul și în timpul incidentului, ci creându-i, în prezent, sentimente, emoții, imagini, mirosuri și sunete asociate cu evenimentul traumatic. O modalitate de auto-protecție este îngroparea acestor evenimente, împreună cu sentimentele asociate acestora, adânc, în inconștient. Se preferă, deci, uitarea acestora, deși ele nu vor dispărea în realitate. În anumite momente, când victima își amintește de incident sau când este relaxată și nu se gândește la ceva special, zidurile „protectoare” se deschid, iar emoțiile și sentimentele alunecă și invadează prezentul.

2. Evitarea – Orice incident traumatizant avertizează victima cu privire la posibila repetare a lui. Dacă cineva a fost implicat într-un accident feroviar va refuza o eventuală călătorie cu trenul. O intervenție neprofesionistă în depășirea acestei situații va fi aceea de a determina (cu atitudine glacială) această persoană să folosească trenul ca mijloc de transport.

O parte dintre persoanele care au trecut printr-un accident traumatic încearcă să evite orice le reamintește de acesta – oameni, sau alte lucruri care i-ar face conștienți de amintirile și sentimentele refulate. Această atitudine poate determina izolare, introversiune și nesiguranță.

O altă formă a evitării este negarea sentimentelor (frică, rușine etc.), victima experienței traumatice care adoptă această atitudine nu vrea să facă cunoscut persoanelor din jur (rude, colegi, prieteni), ceea ce simte cu adevărat, păstrând astfel sentimentele reale în secret. Este posibil ca aceasta să nu manifeste nici un simptom, sau să nu fie conștientă de acesta, timp de o lungă perioadă de timp, dar într-un final să se găsească în situația de a nu putea face față situațiilor de viață astfel încât să-i scadă considerabil eficiența la locul de muncă, să-și distrugă căsnicia, prieteniile etc.

3.Provocarea – Datorită faptului că un accident traumatic provoacă sensibilizarea sistemului nervos, pot apărea noi simptome: victima poate deveni extrem de sensibilă și irascibilă, iar reacțiile acesteia pot deveni ciudate și neașteptate, de exemplu, contradicție între limbaj și comportament.

1.2. Disocierea

În conștientizarea normală, oamenii se simt pe deplin angajați în experiențele lor de viață. Ei sunt conștienți de ceea ce-i înconjoară, sunt conectați la mediul din jurul lor și la propriile lor sentimente. În ciuda sentimentelor și emoțiilor lor variate, atunci când sunt puși în situații diferite de viață, ei se simt mereu aceleași persoane. Atunci când amintirile normale sunt declanșate sau retrase intenționat, oamenii le pot examina și apoi le pot pune deoparte, după cum doresc.

Distragerile din conștientizarea prezentă sunt fie plăcute, fie, cel puțin, controlabile.

Disocierea este un proces mental prin care o persoană încercă să scape de amintirile sau situațiile tulburătoare. Mintea sa poate apărea ca fiind separată de experiența corporală traumatizantă trăită.

În loc să fim conectați la toate amintirile noastre, amintirea evenimentelor traumatice puternice se disociază, se izolează, fiind îndepărtată pentru un timp, nefiind integrată în memoria de lungă durată.

Astfel, în loc să se regăsească cu celelalte amintiri ca în filele unui dosar, amintirea traumatică rămâne separată, „afișată”, intervenind, însă, în mod repetat în conștiință. Amintirile traumatice disociate sunt îndepărtate, separate, fragmentate sau compartimentate astfel încât informațiile nu sunt integrate cu restul memoriei și nici nu sunt conectate pe deplin în conștientizarea prezentă.

Amintirile traumatice conțin multe aspecte: gânduri, imagini, sentimente, comportamente și senzații fizice. Toate acestea sunt împachetate în materialul traumatic propriu al persoanei, dând acesteia un sentiment de identitate. Astfel, asupra aceluiași eveniment traumatic, oameni diferiți au percepții diferite.

Dacă disocierea nu poate fi controlată de către victimă, atunci simptomele experiențelor traumatice neprelucrate vor continua să se manifeste până în momentul în care experiența traumatică dobândește un sens, adică este prelu. În ciuda sentimentelor și emoțiilor lor variate, atunci când sunt puși în situații diferite de viață, ei se simt mereu aceleași persoane. Atunci când amintirile normale sunt declanșate sau retrase intenționat, oamenii le pot examina și apoi le pot pune deoparte, după cum doresc.

Distragerile din conștientizarea prezentă sunt fie plăcute, fie, cel puțin, controlabile.

Disocierea este un proces mental prin care o persoană încercă să scape de amintirile sau situațiile tulburătoare. Mintea sa poate apărea ca fiind separată de experiența corporală traumatizantă trăită.

În loc să fim conectați la toate amintirile noastre, amintirea evenimentelor traumatice puternice se disociază, se izolează, fiind îndepărtată pentru un timp, nefiind integrată în memoria de lungă durată.

Astfel, în loc să se regăsească cu celelalte amintiri ca în filele unui dosar, amintirea traumatică rămâne separată, „afișată”, intervenind, însă, în mod repetat în conștiință. Amintirile traumatice disociate sunt îndepărtate, separate, fragmentate sau compartimentate astfel încât informațiile nu sunt integrate cu restul memoriei și nici nu sunt conectate pe deplin în conștientizarea prezentă.

Amintirile traumatice conțin multe aspecte: gânduri, imagini, sentimente, comportamente și senzații fizice. Toate acestea sunt împachetate în materialul traumatic propriu al persoanei, dând acesteia un sentiment de identitate. Astfel, asupra aceluiași eveniment traumatic, oameni diferiți au percepții diferite.

Dacă disocierea nu poate fi controlată de către victimă, atunci simptomele experiențelor traumatice neprelucrate vor continua să se manifeste până în momentul în care experiența traumatică dobândește un sens, adică este prelucrată și integrată în memoria de lungă durată.

Aceasta înseamnă că victima poate să-și amintească și să vorbească conștient despre evenimentele traumatice, fără ca acest demers să-i provoace tulburări.

Secțiunea II. Recepția senzorială a persoanei vătămate din perspectivă criminalistică

Pentru a înțelege comportamentul persoanelor ascultate în timpul ascultării, modul cum se dezvoltă expunerea elementelor de interes pentru anchetă, dacă, cum și în ce condiții pot anchetatorii să obțină declarații care să exprime fidel cele percepute de către persoana ascultată, este necesar să analizăm procesul de formare al declarațiilor, structurat în patru faze importante: percepția(recepția) informației, prelucrarea ei logică, memorarea și reactivarea.

Din perspectiva psihologiei judiciare, mărturia este rezultatul unui proces de observare și memorare involuntară a unui fapt juridic urmat de reproducerea acestuia într-o formă orală sau scrisă, în fața organelor de urmărire penală sau a instanțelor de judecată.

Momentul inițial al formării declarațiilor persoanei vătămate, ca act de cunoaștere, îl reprezintă momentul senzorial prin intermediul căruia aceasta ia cunoștință de faptul asupra căruia, mai târziu, va face relatări în fața organelor judiciare. Persoana vătămată vine în contact cu stări, situații, obiecte și fenomene ale lumii înconjurătoare prin intermediul organelor sale de simț, iar reflectarea lumii materiale, dă naștere unor procese psihice simple: senzațiile și percepțiile.

Recepția senzorială a unor evenimente este prima etapă a formării mărturiei, fiind un proces psihic de cunoaștere.

Noțiunea de percepție este utilizată într-un sens mai larg, cuprinzând atât senzația cât și percepția propriu-zisă și cu acest lato sensu este utilizată și în psihologia mărturiei, desemnându-se, de fapt, primul moment al formării depozițiilor martorilor.

Nu orice stimul va da naștere unor senzații, această capacitate fiind legată de pragurile senzațiilor în care există o limită minimă și una maximă a senzațiilor, dar această delimitare va fi afectată de sensibilitatea fiecărei persoane.

Senzația este cea mai simplă formă de reflectare senzorială a însușirilor izolate, ale obiectelor sau ale persoanelor, prin intermediul unuia dintre organele noastre de simț.

Percepția este consecința unei reflectări mai complexe care conduce la conștientizare, la identificarea obiectelor și fenomenelor.

Apariția senzațiilor și apoi a percepției este în funcție de intensitatea stimulilor care acționează asupra analizatorilor. Prin analizator se înțelege sistemul organismului uman alcătuit din organele de simț, căile nervoase de transmitere și centrii corespunzători de pe scoarța cerebrală.

Aprecierea mărturiei se va face în funcție de existența acestor senzații care pot fi: cutanate (tactile, termice, algice), olfactive și gustative.

Senzațiile tactile joacă un rol important, rezultat al stimulării receptorilor cutanați, fiind determinate de deformarea, de distorsiunea pielii ca efect al presiunii. La aprecierea mărturiei întemeiată pe senzațiile tactile, interesează determinarea cât mai exactă a suprafeței corpului care a venit în contact cu diferite obiecte, știindu-se că cele mai sensibile zone unde acuitatea tactilă este intensă sunt: vârful degetelor, suprafața limbii, buzele, cea mai scăzută acuitate fiind în cazul pielii de pe spate.

Persoanele lipsite de vedere sunt capabile să recunoască, să descrie însușiri dintre cele mai variate ale obiectelor datorită dezvoltării altor simțuri în locul celui pierdut.

Persoanele normale, dar care desfășoară o anumită activitate pot avea anumite simțuri mai dezvoltate decât altele datorită dezvoltării altor simțuri în locul celui pierdut, datorită mediului în care lucrează: morari, șlefuitori etc.

Totodată, percepția tactilă poate fi falsă datorându-se limitelor obiective ale acestui receptor, dar și unor cauze de ordin subiectiv – iluzia.

Iluzia reprezintă o percepție eronată a unui obiect sau fenomen ce determină o imagine deformată, denaturată, dar nu integral falsă a realității, care se datorește suprapunerii peste un sistem consolidat de legături noi care au elemente comune cu primul.

Un alt rol îl joacă senzațiile termice care însumează atât senzații de cald, cât și de rece. Această categorie de senzații poate interveni în formarea mărturiei în cazul infracțiunilor săvârșite și însoțite de stimuli adecvați – stimuli termici.

A treia categorie de senzații, senzații primitive, sunt cele algice sau de durere, fiind consecința vătămării țesuturilor organismului, a receptorilor algici. Mărturia obținută în urma senzațiilor produse de diferite obiecte și fenomene asupra simțurilor umane va fi supusă unor cercetări riguroase de către organul judiciar, deoarece modul de a simți, pipăi, a rezista la diferențe de temperatură, precum și la durere, diferă de la organism la organism.

Senzațiile osmice constituie rezultatul stimulării receptorilor olfactivi situați în partea superioară a cavității nazale de către substanțe aflate în stare gazoasă sau sub formă de vapori.

Acești stimuli care pot da naștere la senzațiile olfactive pot fi utili în descoperirea infracțiunilor de incendiu, unde analizorul osmic ar putea deosebi mirosul caracteristic al incendiului propriu-zis și al substanței inflamabile folosite, mirosul particular al unor substanțe toxice, stupefiante sau alte mirosuri care însoțesc explozia, natura mirosurilor unor medii profesionale (în industria chimică și farmaceutică).

Informațiile dobândite prin senzațiile osmice sunt informe, impalpabile, inconstante, iar mărturia întemeiată exclusiv pe senzațiile olfactive nu poate oferi decât date despre natura obiectului, dar nu oferă posibilitatea localizării în spațiu a stimulilor și nici identificarea persoanelor și obiectelor.

Omul poate percepe aproximativ 10.000 mirosuri, dar limbajul este foarte redus, exprimarea acestora se rezumă la termeni care însumează mirosuri fundamentale sau la aprecierea de miros plăcut sau neplăcut.

Senzațiile gustative constituie o altă sursă a mărturiei, fiind produse de însușirile chimice ale substanțelor dizolvate în salivă sau soluții apoase care stimulează receptorii gustativi de pe papilele linguale.

Capacitatea omului de a percepe asemenea senzații se reduce la un număr de patru, și anume: dulce, amar, acru, sărat.

Utilitatea acestor senzații se găsește în posibilitatea identificării cazurilor de otrăvire sau de intoxicație alimentară intenționată sau din culpă.

O altă sursă a mărturiei o constituie recepția auditivă. Senzațiile auditive constituie rezultatul acțiunii undelor sonore asupra receptorilor auditivi, care vor putea fi înregistrate doar dacă se găsesc la frecvența cuprinsă între aproximativ 20 și 20000 cili pe secundă. Mecanismul senzațiilor auditive nu poate fi înțeles fără cunoașterea celor trei însușiri fundamentale ale undelor sonore și anume: înălțimea, intensitatea și timbrul.

Un rol deosebit în procesul de formare a declarațiilor părții vătămate îl au senzațiile vizuale, acestea oferind o imagine exacta și completă a lumii înconjurătoare. După cum este cunoscut, lumina care acționează asupra ochiului, prezintă o diversitate de unde electromagnetice percepute între 390 și 760 milimicroni. Lumina percepută de ochiul omenesc se subdivide în două grupe: acromatică și cromatică, culorile alb și negru, precum și cele care fac trecerea între ele se numesc acromatice, iar restul cromatice.

Trebuie remarcat faptul că, sub influența sunetului, crește sensibilitatea ochiului la culorile verde, albastru și violet, scăzând la galben, roșu și orange. Sensibilitatea ochiului depinde și de alte condiții, de exemplu, condițiile de iluminare în care are loc recepția.

În cazul activităților ilicite percepute la lumină artificială,intensitatea sursei de lumină pe de o parte, natura acesteia pe de altă parte, pot influența sensibil posibilitatea percepției culorilor și a celorlalte însușiri ale obiectelor, diminuând mult posibilitatea identificării corecte a culorilor sau a pigmentației pielii. În timpul nopții sau în condițiile specifice luminii crepusculare, culorile nu pot fi percepute, datorită dispariției luminozității și a strălucirii obiectelor, de aceea culorile specifice virează spre nuanțe cenușii.

Sensibilitatea vizuală este serios afectată de trecerea dintr-un mediu cu o intensitate scăzută a luminii sau, și mai pregnant, dintr-un mediu întunecos, la condițiile specifice unui mediu puternic luminat, situație întâlnită și invers – de la întuneric la lumină. Ochiul neacomodat condițiilor de iluminare sau întunericului este incapabil să perceapă fenomenele din jur. Vederea, în condiții fundamental schimbate de luminozitate, devine eficientă numai din momentul în care intervine adaptarea, ce presupune o anumită perioadă de timp ce este diferită de la persoană la persoană.

La nivelul pielii s-a demonstrat existența a trei categorii de senzații: tactile, termice și dureroase.

Senzațiile tactile, rezultat al stimulării receptorilor cutanați, sunt determinate de deformarea pielii ca efect al presiunii exercitate asupra învelișului cutanat care, după o anumită perioadă, se acomodează stimulului respectiv.

Când vătămările s-au produs în împrejurări în care persoana vătămată nu a avut posibilitatea să perceapă vizual agentul vulnerant, relatările acesteia cu privire la natura, formele, dimensiunile obiectului cu care s-au aplicat violențele sunt cu totul nesigure și pot fi luate în considerare numai în măsura în care se coroborează cu concluziile constatării medico-legale, care sunt informații certe.

Senzațiile termice, de cald și rece, apar în condițiile acțiunii unui stimul ce are o temperatură mai mare sau mai mică decât cea a pielii persoanei care îl percepe (așa-numitul „0” fiziologic, 32-33° C). Stimularea poate avea loc și de la distanță, în condițiile schimbului termic radiant.

Senzațiile de durere, consecință a vătămării țesuturilor organismului, sunt determinate de stimuli variați (mecanici, termici, chimici), pot fi resimțite în orice regiune a organismului, fără o altă indicație, contribuind cel mult la localizarea zonei lezate, la stabilirea intensității durerii (vie, surdă, pulsatilă, zdrobitoare, străpungătoare) sau a duratei acesteia (continuă, trecătoare). Pe bună dreptate se afirmă că ceea ce victima percepe exact este senzația de durere, dar ceea ce percepe mai puțin exact este cauza care o determină.

O ultimă categorie de senzații care pot contribui la formarea declarațiilor persoanei vătămate, o constituie cele olfactive prin aceea că stimulează receptorii persoanei situați în partea superioară a cavității nazale, pentru a capta substanțele aflate în stare gazoasă sau sub formă de vapori.

Senzațiile olfactive pot influența declarațiile persoanelor vătămate în condițiile unor distrugeri cauzate prin incendii sau explozii; inducerii unor stări de rău sau, chiar, tentative uciderii unei persoane prin folosirea unor substanțe volatile.

Analizatorul osmic ar putea deosebi mirosul caracteristic al incendiului propriu-zis și al substanței inflamabile folosite, mirosul particular al unor substanțe toxice, medicamentoase, droguri ce au servit la desfășurarea unei activități ilicite (încadrabilă din punct de vedere juridic ca tentativă de omor), mirosurile ce însoțesc o explozie, mirosurile unor medii profesionale (în industria chimică și farmaceutică mai ales).

Se susține că în cazul tentativelor de omor săvârșite prin introducerea treptată în încăperea unde se află victima a gazului toxic, din cauza acomodării, cel vătămat nu va percepe mirosul caracteristic al substanței și nu trebuie catalogată ca rea-credință neputința relevării mirosului respectiv.

Secțiunea III. Prelucrarea și decodificarea informațiilor

Lucrurile, obiectele, tot ceea ce ne înconjoară devin parte intrinsecă a vieții noastre. Între momentul perceptiv al mărturiei și cel al reproducerii în fața organelor judiciare a faptelor percepute, se interpune momentul conservării, al păstrării pentru o anumită perioadă a informațiilor dobândite – deci memorarea – forma de reflectare a experienței acumulate și funcție a creierului. Din momentul percepției – a existenței informației – și până la reactualizarea lor există un alt moment și anume decodarea sau prelucrarea informațiilor.

Aparatul nostru senzorial nu receptează imaginea lucrurilor și fenomenelor, ci doar lumini, sunete, mirosuri, care numai la nivelul cortical, în scoarța cerebrală, vor fi integrate în ansambluri și vor fi prelucrate și decodate.

Fenomenul este asemănător cu ceea ce se întâmplă când vorbim la telefon. Prin emițător sunt emise sunete, care sunt transformate în impulsuri electromagnetice și transmise spre receptor. Aceste semnale sunt apoi recompuse în cuvinte, care, făcând parte dintr-un limbaj cunoscut de persoana de la celălalt capăt al firului – se structurează după sens, conferind un conținut inteligibil mesajului original transmis.

Datorită activismului psihic, în conștiința noastră apar sensuri întregi, logic/semantic structurate cu toate că ele nu sunt stocate memorial, ci parțial provin din reconstituiri.

Informațiile emise, recepționate integral sau parțial sunt decodate, se structurează logic/semantic, dobândind un sens. Sensul este fixat în cuvânt și este purtător de cuvânt. Persoane adulte și normale nu percepem decât lucrurile denumite, adică nu vedem un obiect de o anumită formă, mărime, culoare, ci vom vedea „masa”, „scaunul”, „omul” etc. Legătura dintre obiecte, fenomene, situații și grupajul de sunete prin care se exprimă – cuvântul – sunt învățate, sunt achiziții postnatale, ceea ce facilitează receptarea evenimentelor.

Decodarea informațiilor efectuată, găsirea și selectarea cuvântului potrivit nu constituie punctul final al procesului de prelucrare. Fiecare cuvânt este purtător de sens, acest sens este apropiat la toți cunoscătorii acelui limbaj – un anume dialect. Depășind această particularitate, cuvintele nu desemnează numai obiecte, stări, fenomene, ele au și conotații colective. Descoperirea unor asemenea semnificații, care se pot referi la un punct nodal al cazului se va face cu mult tact și abilitate.

În procesul de decodare se conștientizează calitățile spațio-temporale și se estimează valoarea lucrurilor, ființelor, deplasarea lor. În acest moment apar o serie de distorsiuni involuntare, deoarece reflectarea timpului, a spațiului și a vitezei se efectuează prin interacțiunea mai multor organe de simț, fapt care potențează relativitatea lor.

Însă, alături de informațiile receptate senzorial, timpul și spațiul se reflectă în psihicul nostru și prin procesele gândirii, deoarece la om ele participă la orice fenomen de reflectare într-o mai mică sau mai mare măsură.

Secțiunea IV. Stocarea memorială

Stocarea faptelor percepute– este o etapă obligatorie care se întinde, ca principiu, în intervalul de timp cuprins între momentul perceperii și cel al reproducerii sub orice formă – verbală sau scrisă – în fața organelor judiciare. Memorarea are un pronunțat caracter dinamic caracterizat prin procese de reorganizare, regrupare, restructurare, fiind determinată de stările intens emoționale din timpul desfășurării activității ilicite care, de regulă, cresc în intensitate, aspect ce poate antrena ajustări, corecturi, chiar adăugiri la informațiile percepute. În condițiile date, trebuie făcută o subliniere: anchetatorii sunt interesați, pentru a proba elementele de interes ce țin de pregătirea, desfășurarea și exploatarea rezultatelor activității ilicite, deopotrivă, de cantitatea de informație achiziționată și conservată, precum și de fidelitatea, de calitatea acesteia.

În doctrină se face distincție între cele două forme de memorare specifice persoanei – voluntară și involuntară. O asemenea distincție are importanță în aprecierea declarației persoanei vătămate. Astfel, în cazul memorării involuntare, datele percepute se întipăresc neintenționat, fără să fie prezent sau să aibă vreo contribuție elementul volițional – persoana vătămată nu-și propune, ca scop prealabil, și nu utilizează procedee speciale în vederea memorării. Dimpotrivă, ceea ce caracterizează memorarea voluntară, este existența scopului la care se adaugă folosirea unor mijloace și procedee speciale în vederea realizării scopurilor mnemice.

Unele împrejurări legate de desfășurarea activității ilicite sau făptuitor devin familiare persoanei vătămate datorită percepției repetate, situate fie în momente anterioare, fie ulterioare percepției, aspect concretizat în precizia declarației. Se poate întâmpla și reversul în sensul că obiectele ce aparțin universului cotidian, cu care se păstrează contact neîntrerupt, să nu fie întotdeauna memorate clar.

În doctrină se face distincție între următoarele forme speciale de memorare, astfel:

memorarea logică și mecanică reprezintă tipuri speciale ale memorării voluntare, iar criteriul de diferențiere a acestora îl constituie prezența sau absența înțelegerii, a însușirii materialului sau informației;

memorarea motrică este condiționată de preexistența unei predispoziții a subiectului care face memorarea pentru întipărirea și păstrarea a tot ceea ce este legat de mișcare;

memorarea plastic-intuitivă presupune capacitatea subiectului de a întipări și conserva în memorie reprezentările concrete ale faptelor și obiectelor percepute anterior;

memorarea profesională este dată de exercitarea îndelungată a unei profesii;

memorarea emoțională constă în reținerea și reproducerea fidelă, de regulă, a acelor fapte, evenimente, întâmplări legate în legătură cu sentimente trăite anterior, care au avut un anumit ecou în psihicul persoanei (teamă, frică, mânie, bucurie).

Aspectele privind formele speciale de memorie sunt evidențiate cu ocazia ascultării persoanei vătămate a cărei declarație trebuie coroborată cu alte probe existente în dosarul cauzei pentru aflarea adevărului. Odată cu trecerea timpului, mai devreme sau mai târziu, în informațiile păstrate se constată pierderi datorate procesului uitării care constituie reversul păstrării, o formă de „ruginire”, de pierdere a informației percepute și se manifestă sub forma neputinței reamintirii unor date memorate ori în imposibilitatea recunoașterii unor evenimente trăite, la o nouă confruntare cu acestea, sau în reproducerea ori recunoașterea lor eronată.

Nu trebuie neglijate procesele inhibitive de la nivelul scoarței cerebrale, specifice uitării, determinate atât de timp, cât și de unii factori de natură afectivă: timpul scurs din momentul fixării, interesul pentru memorarea celor percepute sau impresia produsă de agresiune ca și datele de personalitate ale persoanei vătămate.

Secțiunea V. Reactivarea memorială

Reproducerea este un fenomen destul de complex care nu se face mecanic, ci în strânsă legătură cu procesul de gândire. Reproducerea lumii care ne înconjoară, a experiențelor dobândite anterior, ca și proiectarea în viitor nu sunt posibile fără reprezentări.

Dacă perceperea poate avea loc numai în prezența obiectelor sau fenomenelor, reprezentările sunt posibile și în absența acestora. Reprezentările sunt strâns legate de particularitățile individuale ale fiecărei persoane, formarea și desăvârșirea lor fiind influențate considerabil de activitatea desfășurată de fiecare individ. Totodată, la una și aceeași persoană reprezentările se pot „exprima” în mod deosebit, adică cele vizuale pot fi exacte și stabile, pe când cele auditive sunt inexacte și au caracter de instabilitate.

Reproducerea faptelor în fața organelor judiciare poate fi însoțită de prezentarea denaturată, adică de falsificarea faptelor ca urmare a unei atitudini deliberate, de reaua credință a celui vătămat. Prin prezentarea tendențioasă a faptelor, cel vătămat urmărește atât înrăutățirea situației făptuitorului, cât și crearea pentru sine a unor condiții procesuale mai bune.

Dorința de răzbunare pentru răul pricinuit, precum și dorința de a obține avantaje materiale superioare prejudiciului suferit sunt cele mai frecvente cauze ce explică denaturările conștiente din declarațiile persoanei vătămate.

Pentru explicarea cauzelor denaturărilor atât voluntare, cât și involuntare din declarațiile persoanei vătămate, trebuie să se țină seama de fenomenul psihosocial denumit „schimbare de rol” deși atitudinea respective este specifică martorilor. Desfășurarea activității ilicite, indiferent de consecințele sale, poate atrage după sine o modificare a comportamentului persoanei vătămate care până atunci era de condiție comună, modestă și dintr-o dată devine „cineva”, o persoană importantă, de care se ocupă autoritățile, către care se îndreaptă simpatia și compasiunea celor din jur, mai ales când este mediatizat cazul.

Există situații când comiterea infracțiunii este urmarea modului de a se fi comportat al celui ce va suporta consecințele păgubitoare ale faptei. Este vorba de așa numita „victimă activantă”, care joacă un anumit rol în declanșarea mecanismelor latente ale infracțiunii, și victima „precipitantă”, care fără să se fi aflat, anterior momentului săvârșirii infracțiunii, în anumite raporturi cu făptuitorul, prin atitudinea sa prea puțin precaută, incită la săvârșirea faptei (de pildă, femeia care, prin ținută vestimentară și comportament va deveni victima infracțiunii de viol).

În astfel de situații, factorul timp și starea maladivă produc eroziuni puternice asupra stocării în memorie a celor percepute. Sunt victime care datorită vătămărilor suferite nu pot fi ascultate decât în condiții speciale, care presupun avizul medicului curant și schimbarea locului de ascultare.

Declarațiile victimelor aflate în stări agonice constituie o formă aparte a reproducerii, la fel și depozițiile muribunzilor făcute în prezența organelor judiciare care le înregistrează pe suport magnetic ori le consemnează, iar când sunt făcute în prezența personalului medical au caracter extrajudiciar și trebuie apreciate în raport cu fidelitatea și corectitudinea relatărilor respective. Nu trebuie neglijate nici unele adăugiri efectuate de personalul medical care le-a preluat din diverse surse obiective sau subiective.

Este proverbială disperarea celui ce se „agață” de ultimele clipe de viață, cu conștiința morții iminente fie datorită stărilor de confuzie, de întunecare a facultăților mintale, fie datorită sentimentului de răzbunare de care este dominat, putând indica drept autor al faptei o persoană nevinovată sau extinde responsabilitatea și asupra altor persoane din familia făptuitorului ori asupra unor persoane cu care s-a aflat în raporturi de dușmănie.

Privită sub raport psihologic, recunoașterea reprezintă un proces cu mult mai simplu și mai ușor de realizat decât reproducerea, deoarece actualizarea impresiilor anterioare nu cere memoriei subiectului eforturi deosebite. Din perspectiva dreptului reprezintă modalitatea de individualizare a unor persoane și obiecte aflate în anumite raporturi cu desfășurarea activității ilicite sau făptuitorul acesteia (sensul propriu al acțiunii de recunoaștere) și ca procedeu tactic criminalistic de reamintire a unor fapte uitate temporar.

În practica judiciară s-a apreciat că rezultatele recunoașterii de către partea vătămată a persoanelor sau obiectelor aflate în anumite raporturi cu activitatea ilicită desfășurată comportă grade diferite de certitudine.

Recunoașterea este precisă atunci când impresiile actuale provenite de la persoanele sau obiectele ce se prezintă persoanei vătămate se identifică, se suprapun sau coincid în mare măsură cu impresiile anterioare. Imprecizia recunoașterii este dată de coincidența unora dintre impresiile anterioare cu cele actuale, existența unor puține elemente de deosebire, precum și impresiilor anterioare insuficient consolidate.

Capitolul II. Tactica audierii persoanei vătămate

Secțiunea I. Pregătirea în vederea ascultării victimei

1.1. Studierea materialului cauzei

Pregătirea ascultării persoanei vătămate este o activitate absolut necesară, care se cere efectuată în toate împrejurările, indiferent de gradul de dificultate al cauzei și care trebuie dirijată în direcții tipice oricărei audieri, începând cu aceea a martorului.

Cunoașterea temeinică a întregului material al cauzei conferă organului de urmărire penală o poziție superioară în timpul ascultării, contribuind la elucidarea temeinică a tuturor problemelor cauzei. Materializarea în formă scrisă a rezultatelor studierii datelor cauzei este impusă pe de o parte de limitele firești ale capacității de conservare în memorie a informațiilor, iar pe de altă parte, de însăși natura activității de cercetare a infracțiunilor.

Când activitatea ilicită s-a îndreptat împotriva persoanei se va determina în ce a constat, urmările acesteia, starea în care se află victima și dacă poate fi angajată într-un interogatoriu, vizând aspectele care pot conduce la identificarea făptuitorilor.

Cu privire la aceste aspecte este necesar să se stabilească dacă agresorul este cunoscut de către persoana vătămată – situație care facilitează identificarea, în caz contrar aceasta trebuie să descrie semnalmentele, caracteristicile obiectelor de îmbrăcăminte, numărul făptuitorului și activitățile desfășurate de fiecare dintre ei. De asemenea, trebuie să reiasă din materialele existente locul și timpul săvârșirii, modul de acostare a victimei, direcția de unde au venit și în care au plecat agresorii, dacă au folosit arme ori substanțe chimice paralizante sau mijloace de transport, caracteristicile de identificare, toate acestea în funcție de modul cum a perceput activitatea ilicită, în totalitate sau numai secvențial, datorită punerii în stare de neputință de a reacționa sau în stare de inconștiență.

Studiul materialelor existente la dosar va evidenția și starea de sănătate a victimei după ce a fost agresată fizic, dacă a primit îngrijiri medicale, a fost internată într-o unitate medicală, natura diagnosticului medico – legal, urmările activității ilicite, numărul de zile de îngrijire în perspectiva soluției juridice.

Materialele studiate de organul de urmărire penală sunt: procesele verbale de cercetare la fața locului, procesele verbale de constatare în flagrant a infracțiunii, planșele fotografice, schițele, rapoartele de constatare tehnico – științifică sau de expertiză, rapoarte informative, notițe, însemnări ale organelor de constatare, plângerea prealabilă, declarații ale martorilor oculari etc.

1.2. Cunoașterea persoanelor care urmează a fi ascultate

Cunoașterea persoanelor care urmează a fi ascultate, constituie o altă cerință tactică a pregătirii audierii. Organul judiciar trebuie să manifeste o preocupare deosebită pentru cunoașterea personalității și a trăsăturilor psihice specifice părților care urmează a fi ascultate.

Datele cu privire la identitatea, pregătirea, profesia, locul de muncă, trebuiesc completate cu cele referitoare la comportarea persoanelor vătămate înainte și după săvârșirea infracțiunii, la profilul psihologic, la natura eventualelor relații cu persoanele antrenate în săvârșirea faptei.

Din informațiile obținute, organele judiciare trebuie să desprindă eventualul interes pe care persoana vătămată l-ar avea în soluționarea cauzei penale, altul decât interesul dovedirii vinovăției învinuitului (inculpatului) pentru ca acesta să fie cât mai aspru pedepsit.

Din literatura psihologică s-au desprins datele de interes pentru cunoașterea victimelor, fiind apreciate ca deosebit de utile pentru identificarea autorilor, astfel:

date care privesc natura juridică a cazului, mobilul și circumstanțe esențiale ale evenimentului (loc, timp, mod de săvârșire, surprinderea victimei ori acceptarea pătrunderii autorilor în locuință);

datele care definesc personalitatea victimei, în principal, cele ce caracterizează concepția de viață, nivelul de cultură și educație, atitudini, calități temperamentale și caracteriale, credințe și obiceiuri, anumite tabieturi, dorințe nesatisfăcute, starea de echilibru psihic ori manifestarea unor tendințe spre agresivitate, izolare socială sau depresie, anumite vicii ascunse (jocuri de noroc, consum excesiv de alcool sau droguri, relații extraconjugale);

cercul de relații al victimei – de familie, rudenie, vecinătate, de serviciu, de distracție –,mediile și locuințele sau localurile publice frecventate, natura relațiilor (de amiciție, dușmănie, indiferență), identificarea tuturor stărilor tensionale ori conflictuale mai vechi sau mai recente, precum și a celor ce privesc legături cu persoane bănuite de comiterea faptei care pot sugera preocuparea victimei pentru obținerea de venituri pe căi ilicite;

informații privind mișcarea în timp și spațiu a victimei, cu accent pe perioada imediată evenimentului, care pot avea relevanță deosebită;

datele privind bunurile deținute de victimă, mai ales cele de valoare și cele privind dispariția unora dintre acestea ori a unor documente;

informațiile privind antecedentele morale, medicale, penale și contravenționale ale victimei.

Dacă ne referim la infracțiunile săvârșite prin violență, fenomen studiat în resorturile lui intime, mai ales în ceea ce privește violența îndreptată împotriva persoanei sau marea violență, deosebim următoarele categorii de victime:

dispărute de la domiciliu în condiții suspecte care numai în mod excepțional pot coopera cu organul judiciar la întoarcerea lor;

care nu supraviețuiesc agresiunii dar oferă date prețioase despre autorul faptei – de regulă declarațiile sunt scurte și ilustrează locul, timpul și numele agresorului;

care supraviețuiesc violențelor suportate și care se pot afla în următoarele situații: nu pot identifica făptuitorul din motive obiective, cunosc infractorul și nu-l denunță din motive diverse (răzbunare, dragoste); cunosc făptuitorul și încearcă să pună în seama acestuia fapte pe care nu le-a comis – aspecte relevate în conceptul schimbării de rol a denaturărilor prin adăugare.

Din informațiile obținute, organul judiciar trebuie să desprindă interesul pe care persoana vătămată l-ar avea în soluționarea cauzei penale, concretizat în preocuparea pentru dovedirea vinovăției învinuitului (inculpatului) pentru ca acesta să fie cât mai aspru pedepsit.

Cunoașterea personalității persoanei vătămate se poate realiza și prin diverse activități de anchetă (cercetarea la fața locului, studierea unor înscrisuri ce emană de la persoana în cauză, efectuarea confruntării ș.a.) sau prin consultarea unor evidențe, bănci de date aflate în fondul unităților medicale sau de poliție.

Considerăm că aproximativ în aceleași limite trebuie să se desfășoare activitatea de cunoaștere și în cazul părții responsabile civilmente, chiar dacă introducerea sa în procesul penal vizează numai aspectul reparator rezultat din activitatea ilicită. Argumentul principal în sprijinul acestei conduite rezidă în faptul că o cunoaștere aprofundată a personalității părții respective este benefică, nu numai justiției, ci, și activităților pe care ea se fundamentează.

La toate acestea nu este de neglijat desigur practica pozitivă a celui care urmează să facă ascultarea, acumulată în decursul timpului. Din practica organelor judiciare rezultă faptul că, în cazul unor infracțiuni de înșelăciune, victimele prezintă anumite trăsături de ordin psihic: credulitate excesivă, slab simț de autoconservare, spirit critic și autocritic slab dezvoltat, tendința de a obține anumite profituri prin eludarea dispozițiilor legale, predispoziția de a angaja discuții și combinații cu persoane necunoscute.

În cazul infracțiunilor de furt și tâlhărie, victimele sunt, uneori persoane neatente, ușor de antrenat în discuții, stăpânite de vicii, puse pe căpătuială ori mai puțin dotate din punct de vedere fizic. După cum, nu de puține ori, în cazul infracțiunii de viol, partea vătămată poate fi o persoană de moralitate îndoielnică, ce frecventează anumite cercuri și medii, nefiind exclusă posibilitatea înscenării, în scopul obținerii unor avantaje.

Se poate afirma că activitatea de cunoaștere a persoanelor ce urmează a fi ascultate prezintă o importanță cu totul aparte de realizarea ei în condiții optime, depinzând, în ultimă instanță, succesul sau insuccesul ascultării.

Datele obținute în faza pregătitoare ascultării urmează să fie completate cu ocazia contactului nemijlocit dintre organul de urmărire penală și partea vătămată, ședința de ascultare constituindu-se într-un prilej de studiu al personalității acestora, într-un mijloc de investigare psihologică.

1.2.1. Calitățile psiho-intelectuale ale anchetatorului

Gândirea este un proces psihic de integrare a informației la nivel conceptual prin care subiectul cunoașterii individuale devine capabil să depășească limitele hic et nunc ale percepției și să pătrundă mai adânc, nu atât constatativ, cât mai ales comprehensiv-explicativ, în esența realității.

În cazul anchetatorului, gândirea sa orientată spre esența realității judiciare a evenimentului judiciar, căci numai această esență poate fundamenta o soluție judiciară, trebuie să se caracterizeze prin claritate, profunzime, rigoare și să se bazeze pe un dezvoltat spirit critic autoreflexiv. De regulă, faptele relatate în ancheta judiciară par întotdeauna reale, verosimile, dar se întâmplă ca unele din afirmații să fie, mai ales la nivelul amănuntelor, contradictorii sau neplauzibile.

De aceea, pentru sesizarea inadvertențelor, a decelării aspectelor reale de cele imaginare, sau a semnificativului de nerelevant, anchetatorul trebuie să acționeze cu perspicacitate și o mare putere de discernământ. În felul acesta gândirea, ca proces psihic cognitiv, distinct de celelalte procese psihice cognitive, va putea să asigure:

calitatea informației judiciare;

integrarea informației în raport cu realitatea externă din care aceasta a fost extrasă (evenimentul judiciar);

informația să fie codificată într-un limbaj care să exprime în mod fidel esența evenimentului judiciar.

În cadrul sistemului psihic, memoria ocupă un loc distinct și are o individualitate specifică. Ea reprezintă un subsistem ale cărui elemente le constituie conținuturile informaționale elaborate în cursul comunicației anterioare a individului cu mediul extern și a cărui dinamică rezidă în transformările de tip integrativ sau instrumental executiv efectuate de grupuri speciale de operatori asupra acestor conținuturi. Astfel spus, într-o primă aproximare, memoria este ceea ce se obține în urma operațiilor de stocare și conservare a informației despre stările surselor externe și despre acțiunile și trăirile subiective în raport cu ele.

În structura memoriei nu vom găsi obiecte și evenimente ca stare, ci mesaje informaționale de tipul codurilor-imagine, codurilor simbolic-conceptuale sau codurilor «tensiunilor» sau «relaxărilor» variabilelor motivaționale afective. Caracteristica principală a acestor mesaje constă în faptul că ele dau «dimensiunea istorică» a sistemului psihic și a sistemului personalității în ansamblu, legând în timp și după principiul opus direcției de scurgere a timpului – cel al reversibilității sau recursivității – stările și comportamentele anterioare de cele actuale.

În activitatea de stabilire, pe bază de probe, a stării de fapt, anchetatorul operează reversibil și recursiv. Pe de altă parte, în procesul de coroborare și verificare a probelor, anchetatorul stochează informațiile și menține continuitatea fluxului informațional în cadrul sistemelor analizatorilor un timp suficient pentru codificare-recodificare, prelucrare și interpretare.

Anchetatorului îi este necesară memoria de lungă durată, adică acea memorie care prezintă principalul rezervor de păstrare a experienței acumulate în cursul activității anterioare.

Memoria de lungă durată nu cuprinde numai informație pur constatativă despre evenimentele percepute sau trăite, ci și evaluările, interpretările ei prin prisma unor criterii și etaloane de esență socio-culturală, științifică, filosofică, etică, estetică etc..

Este limpede că, întrucât ancheta judiciară debutează la nivelul fiecărui partener al relațiilor interpersonale, în mod oral, anchetatorului îi este necesară și memoria de scurtă durată pentru a reuși să consemneze și în scris relatările partenerilor relației, operațiune care este ulterioară convorbirii.

Integritatea senzorială are în vedere condiția fiziologică normală a analizatorilor anchetatorului, cunoscut fiind că valorile funcției sensibilității sunt supuse unor oscilații ca urmare a fenomenelor de adaptare, depresie, oboseală, involuție, sau a celor de sensibilizare, contrast, învățare (evoluție). Integritatea senzorială a anchetatorului constituie fundamentul psiho-fiziologic al corectitudinii și exactității redactării documentelor de anchetă ce constituie suportul material al mijloacelor de probă.

De aceea, anchetatorul trebuie să posede o stare corespunzătoare a sănătății și să dispună de o mare capacitate de efort voluntar. Integritatea senzorială definește, în ultimă analiză, personalitatea anchetatorului, permițându-i acestuia un comportament profesional echilibrat pe fondul psiho-fiziologic general pozitiv.

Echilibrul emoțional vizează componenta afectivă a psihicului anchetatorului. Procesele afective iau naștere prin corelare informațională, din perspectiva sarcinilor de reglare sau a stării echilibrului optim, a cursului evenimentelor externe cu cel al evenimentelor din planul intern al subiectului.

Complexitatea și durabilitatea contactelor comunicaționale specifice activităților de anchetă judiciară implică întotdeauna acțiunea mai puternică sau mai slabă a unui factor de noutate, declanșând mecanismul psihic al afectivității ce se poate exterioriza prin manifestări incompatibile cu profesiunea de anchetator, cum ar fi: dezgustul, plictiseala, sila, agresivitatea etc. Asemenea manifestări trebuie contracarate prin autocontrolul pe care și-l impune anchetatorul și exercițiul perseverent al răbdării, toleranței, disponibilității de a asculta și stăpânirii de sine.

Dacă anchetatorul nu va reuși să-și asigure „o suprafață psihică perfect plană”, și prin manifestările sale negative, va apare în fața interlocutorului ca un om impresionabil, nervos, agresiv, frământat de problemele proprii, atunci cadrul general al desfășurării anchetei va deveni precar, șansele de realizare a scopurilor propuse diminuându-se.

Echilibrul emoțional al anchetatorului este condiționat și de lipsa oricărei prejudecăți sau a dușmăniei față de persoana anchetată.

1.2.2 Metode de conduită și tipuri de anchetatori

Un anchetator bun trebuie să fie o persoană căreia să-i placă să lucreze cu oamenii, pentru că, altfel, nu va reuși niciodată să câștige încrederea și respectul celui ascultat.

În contextul exigențelor menționate sunt incompatibile deontologic: mulțumirea de sine generată de încrederea exagerată în propriile calități și în experiența proprie; ruperea contactului cu elementele teoretice sau de noutate din profesiune; instalarea stereotipurilor, automatismelor și spiritului rutinier; bănuiala excesivă privind orice persoană anchetată; tendința de a suspecta orice om de activitate infracțională; amplificarea nefondată a unor date sau exagerarea semnificației acordată unor gesturi și manifestări secundare din conduita celor anchetați; modul uneori absent sau defectuos de a formula întrebări; impertinență, aroganță sau chiar vulgaritate în relațiile cu persoanele anchetate, ș.a.

Studierea comportamentului anchetatorilor, în relația anchetator-anchetat, a condus la diferite clasificări, între care cea mai frecvent întâlnită în literatura de specialitate îi categorisește pe anchetatori în următoarea tipologie, frecvent întâlnită și în clasificarea tipurilor de conducători:

Anchetatorul temperat: se caracterizează printr-un comportament firesc, își ascultă cu atenție și interes interlocutorul, răbdător, calm și analitic. Intervine oportun și eficient, cu tactul corespunzător situației, pentru lămurirea aspectelor esențiale ce interesează ancheta.

Anchetatorul amabil: manifestă o anumită transparență în relația cu interlocutorul și jovialitate, nu ezită să-și trateze interlocutorul cu o țigară sau o cafea. Atmosfera degajată pe care o crează oferă premisele unui studiu psihologic mai adecvat a anchetatului. Dacă amabilitatea nu este constantă, echilibrul anchetei se poate rupe, anchetatul se inhibă, iar investigația poate fi compromisă.

Anchetatorul autoritar: se particularizează printr-o atitudine rigidă, gravă, cu accent de solemnitate, impunându-și la modul imperativ voința în fața interlocutorului. Nu este interesat în studiul psihologiei anchetatului și, din această cauză, nu găsește modalitățile optime de a stimula pozitiv convorbirea. Anchetatorul autoritar mizează mai mult pe intimidarea anchetatului decât pe stimularea psihologică a acestuia pentru a coopera.

Anchetatorul vorbăreț: este un tip complexat de necesitatea afirmării sau necesitatea de a se descărca de o tensiune afectivă, iar logoreea este modalitatea de a se elibera de aceste stări. Din motivele menționate, sau a altora asemănătoare, anchetatorul vorbăreț intervine inoportun și lipsit de eficiență în relatările anchetatului, putând compromite ancheta.

Anchetatorul cabotin: este cel care exagerează în utilizarea procedeelor actoricești, ce caracterizează stilul unor anchetatori. Asemenea exagerări pot provoca stări improprii pentru ancheta judiciară, cum ar fi: amuzamentul, disprețul, penibilitatea sau chiar inhibarea anchetatului, situații ce pot prejudicia rezultatele anchetei.

Anchetatorul patern: adoptă un comportament blând în anchetă, manifestând uneori chiar compasiune față de anchetat. Asemenea atitudini pot fi speculate de infractorii recidiviști care nu vor ezita să-și atenueze faptele.

Nu am inclus în această clasificare pe anchetatorii violenți, întrucât în sistemul judiciar modern existența acestora este greu de imaginat. Istoria cunoaște însă și această categorie de anchetatori sub diverse denumiri, între care cea mai frecventă este aceea a anchetatorilor torționari, categorie specifică sistemelor judiciare ale statelor totalitariste.

1.3. Întocmirea planului de ascultare, dacă situația o impune

Teoretic, întocmirea planului în vederea ascultării vizează problemele ce urmează a fi lămurite prin ascultarea persoanei vătămate, materialul probator ce va fi folosit în timpul ascultării și ordinea în care va fi folosit acesta. Conținutul concret al planului de ascultare diferă, firește, de la caz la caz.

De exemplu, în cazul infracțiunilor de omucidere, rămase în fază de tentativă sau a infracțiunilor de vătămare a integrității corporale, întrebările trebuie să se refere la: împrejurările în care a fost săvârșită infracțiunea, mijloacele și metodele folosite de infractor, semnalmentele sau datele de identitate ale acestuia, persoanele care mai cunosc fapta săvârșită, alte aspecte pe care numai victima le poate cunoaște.

De asemenea, în cazul infracțiunii de viol, întrebările trebuie să privească: datele de identificare ale victimei, în special vârsta, data și locul săvârșirii infracțiunii, împrejurările în care victima a ajuns în acel loc, modul de acostare a victimei, activitățile desfășurate de infractor pentru a-i învinge rezistența, încercările de apărare ale victimei, relațiile anterioare între victimă și făptuitor, starea sănătății victimei înainte și după săvârșirea infracțiunii.

În esență, elaborarea unui plan de audiere, în cazul persoanei vătămate, ca și al altor părți, va urmări:

condițiile în care părțile au luat cunoștință despre faptele sau împrejurările cu privire la care sunt ascultate;

poziția părții vătămate ori a părții civile față de celelalte părți, interesul lor de a declara într-un anumit fel;

natura și valoarea probelor ce urmează a fi folosite în ascultare;

Obținerea unor declarații complete și exacte depinde în largă măsură de modul în care sunt formulate întrebările, de succesiunea în care sunt adresate, de momentul psihologic în care sunt plasate.

Din practica judiciară s-au desprins următoarele repere ce pot articula planul de ascultare:

indicarea într-o anumită ordine a împrejurărilor care vor fi lămurite;

determinarea întrebărilor care vor clarifica împrejurările stabilite;

punerea unui accent mai mare pe împrejurările necunoscute ori cunoscute fragmentar sau numai amintite;

precizarea datelor existente în dosarul cauzei în legătură cu împrejurările stabilite.

Formularea întrebărilor este impusă de necesitatea acoperirii tuturor aspectelor rezultate din dosarul cauzei, de necesitatea de a nu fi uitată lămurirea anumitor împrejurări. De asemenea, formularea întrebărilor este necesar să fie făcută cu multă atenție, ele trebuind să fie clare, precise, la obiect. Întrebările trebuie să fie ordonate logic ori cronologic pe mai multe variante, în raport cu ceea ce cunoaște persoana respectivă și modul cum a perceput cele pe marginea căror urmează să facă declarații.

La întocmirea planului de ascultare trebuie să se țină seama de toate aspectele cauzei, inclusiv cele care par, la prima vedere, lipsite de importanță, pentru că tratarea cu superficialitate ori omiterea unor amănunte, poate avea repercusiuni negative asupra soluționării cazului.

Din considerente ce țin de rigoarea demersului profesional se recomandă desfășurarea și a altor activități pregătitoare.

În rândul acestora se înscriu:

stabilirea locului unde urmează să se facă ascultarea;

stabilirea ordinei și a modalităților de aducere a persoanelor la locul și data fixată pentru ascultare;

asigurarea prezenței interpretului, tutorelui, părintelui ori educatorului și a apărătorului;

asigurarea condițiilor materiale necesare ascultării.

Alegerea locului unde urmează să fie efectuată ascultarea prezintă importanță și contribuie la crearea unei ambianțe propice desfășurării în bune condiții a ascultării. Legea nu fixează anumite limite în privința locului audierii, lăsând la latitudinea organului de urmărire penală să aprecieze, de la caz la caz, și să acționeze în consecință.

Camera de ascultare trebuie să fie mobilată sobru, fiind interzis ca pe pereți să fie tablouri, fotomontaje, hărți. De asemenea, în camera respectivă nu trebuie să existe obiecte. În locul unde se efectuează ascultarea nu trebuie să aibă acces și alte persoane.

Ascultarea se face, de regulă, la sediul organului de urmărire penală; în situații speciale, partea vătămată va fi ascultată la locul unde se află (imposibilitatea de a se prezenta spre a fi ascultată din cauza stării de sănătate).

Când persoana vătămată nu cunoaște limba română sau nu se poate exprima, trebuie să i se asigure un interpret.

Când se ascultă un minor, trebuie să se asigure prezența părintelui, a tutorelui, curatorului ori a persoanei în îngrijirea căreia se află pentru a preîntâmpina unele greutăți ce pot apare pe parcursul ascultării: dificultăți datorate vârstei minorului ori trăsăturilor sale bio-psihice. Dificultățile pot fi eventual înlăturate, prin prezența unor persoane apropiate care, cunoscând mai bine minorul, îl pot determina să adopte o poziție de sinceritate, cu înrâurire directă asupra conținutului declarației.

Asigurarea condițiilor materiale în care urmează a se desfășura ascultarea se referă la ambianța ce trebuie creată și la asigurarea mijloacelor de probă ce vor fi folosite pe parcursul ascultării, precum și mijloacele tehnice ce vor fi utilizate reportofon, aparatura video. Este indicat ca pe biroul celui care efectuează ascultarea, să se afle planul de ascultare, coala de hârtie pe care urmează a fi consemnată declarația și instrumentul de scris. De asemenea, dosarul cauzei și mijloacele materiale de probă nu vor fi prezente pe masa de lucru.

Organizarea ascultării are în vedere, printre altele, și următoarele aspecte:

stabilirea problemelor ce urmează a fi clarificate cu ocazia ascultării, precum și a datelor ce trebuie verificate cu acest prilej;

pregătirea materialului probator ce urmează a fi folosit;

determinarea ordinii în care se face ascultarea;

stabilirea modalității de citare, locul data și ora la care partea vătămată urmează să fie prezentă în vederea ascultării.

Ordinea și modalitățile de citare trebuie astfel concepute, încât să se evite contactul între diversele persoane interesate în cauză.

Secțiunea II. Tactica audierii în faza relatării libere

2.1. Verificarea identității

Verificarea identității reprezintă primul moment al audierii propriu-zise. După ce organul judiciar s-a edificat cu privire la identitatea persoanei vătămate, îi aduce la cunoștință faptele și împrejurările în legătură cu care va fi ascultată, inclusiv posibilitatea legală de a se constitui ca parte vătămată, parte civilă în proces, de a renunța la acest drept conferit de lege și de a fi ascultată în calitate de martor.

Practic, sfera întrebărilor prevăzute de lege (nume, prenume, etate, adresă și ocupație – art. 111 NCPP coroborat cu art. 107 NCPP .) poate fi lărgită prin formularea altor întrebări cu caracter neutru. Acestea au avantajul de a familiariza victima cu atmosfera în care se desfășoară audierea și convingerea acesteia că organul judiciar este bine informat și o pot determina să renunțe la orice încercare de inducere în eroare.

Ținând seama de personalitatea victimei, nivelul ei de cultură, vârsta și pasiunile sale, organul judiciar poate să orienteze discuțiile prealabile, prin întrebări discrete, spre probleme care, din datele cunoscute o pasionează mai mult, în care se simte mai competentă și îi face plăcere să discute despre ele.

Literatura de specialitate exemplifică în acest sens persoanele în vârstă, care vorbesc cu pasiune despre întâmplări, prieteni vechi, despre copii și nepoți, despre literatură sau muzică, în schimb, tinerii, fiind pasionați de călătorii, excursii, sport, muzică ușoară, aparatură electronică, în discuțiile pe asemenea teme sunt atrași, în mod deosebit și-și angajează întreaga lor ființă pentru a demonstra valabilitatea celor afirmate, avantajele anumitor mașini sau aparate în comparație cu altele.

Încă din această primă etapă, organul judiciar este obligat să respecte câteva reguli tactice, cum ar fi: primirea persoanei într-o manieră corectă, crearea unui cadru de ascultare sobru, lipsit de factori stresanți, care pot distrage atenția persoanei vătămate, precum și comportarea organului judiciar, într-un mod calm, încurajator, fiind contraindicată atitudinea de răceală, sfidare sau aroganță.

2.2. Conduita tactică în momentul ascultării libere

Relatarea liberă sau spontană începe prin adresarea unei întrebări de ordin general, menite să ofere posibilitatea persoanei vătămate să declare tot ce știe cu privire la faptele și împrejurările pentru a căror lămurire este ascultată. O asemenea întrebare temă, de genul: „Ce cunoașteți în legătură cu fapta din data de….., a cărei victimă ați fost?” permite persoanei vătămate să relateze faptele, împrejurările, în succesiunea lor firească, logică, fără ca declarația să fie limitată în vreun fel prin intervențiile celui ce efectuează ascultarea.

Atât literatura de specialitate cât și practica judiciară au consacrat regulile tactice de care trebuie să țină cont organul judiciar, care efectuează ascultarea, pentru a realiza scopul acestei activități. Dintre acestea enumerăm:

Ascultarea persoanei vătămate cu răbdare și calm, fără a fi întreruptă, chiar dacă aceasta relatează faptele cu lux de amănunte, unele fără semnificație în lămurirea cauzei. Limitarea expunerii la aspectele importante comportă neajunsul de a nu sesiza aspectele care prezintă importanță atât pentru victimă cât și pentru organele judiciare. Expunerea la adăpost de intervențiile inoportune ale organului judiciar, oferă părții vătămate posibilitatea concentrării eforturilor, a dirijării atenției asupra faptelor, astfel cum acestea au fost percepute și memorate, întreruperea părții vătămate are adeseori un efect defavorabil asupra declarațiilor deoarece, astfel de intervenții, mai cu seamă în cazul părții vătămate cu un nivel cultural redus, au drept urmare dezorientarea, pierderea firului expunerii. În situațiile în care prin expunerea liberă părțile se îndepărtează de obiectul cauzei ori expunerea este confuză organul judiciar poate interveni pentru ca acestea să revină la subiect;

Evitarea oricărui gest, reacție, mimă sau expresie, mai ales de nemulțumire, ironică, prin care se aprobă sau se resping declarațiile persoanei vătămate, evitarea apostrofării sau oricăror aprecieri cu privire la posibilitățile sale de a percepe, de a memora sau reproduce faptele ori împrejurările cu privire la care este ascultată.

În procesul ascultării, victima trăiește o oarecare stare emoțională, determinată de suportarea nemijlocită a urmărilor infracțiunii, și redată de relatări întrerupte din loc în loc de trăiri lăuntrice, exteriorizate prin pauze în expunere, reluare de idei sau repetări de fraze, precum și prin mimică și gesticulații. Din aceste exteriorizări se poate desprinde străduința sa de a prezenta acele aspecte ale cauzei care îi sunt favorabile sau care evidențiază mai bine adevărul. De aceea, organul judiciar trebuie să supravegheze neîntrerupt comportarea victimei în timpul expunerii, spre a observa pauzele în expunere sau graba de a relata anumite aspecte, mimica precum și ridicarea ori coborârea tonului vorbirii.

Expunerea liberă a faptelor, mai cu seamă când privește un volum mare de informații sau date care comportă un anumit grad de complexitate, nu înseamnă o simplă înșiruire a fenomenelor în forma în care au fost percepute, ci un proces activ de gândire, în care informațiile memorate sunt supuse unor modificări, restructurări. Această particularitate a reproducerii se poate repercuta atât într-o direcție favorabilă, cât și într-una defavorabilă relatării spontane. Astfel, influențează adeseori într-un sens defavorabil asupra declarațiilor, expunerea faptelor într-o formă schematică, comprimată, dimpotrivă expunerea în ordinea în care au fost percepute, evocarea ordonată, detaliată a faptelor au influență pozitivă asupra declarațiilor părții vătămate.

Ajutarea ei cu mult tact, fără a o sugestiona sub nici o formă dacă nivelul intelectual, cultural, împiedică persoana vătămată să facă o relatare liberă cât de cât coerentă.

În timpul relatării libere, organul judiciar își va nota aspectele semnificative, ca și eventualele contraziceri sau neclarități în expunere.

Sub raport tactic criminalistic, relatarea spontană prezintă unele avantaje:

Persoana vătămată poate relata împrejurări necunoscute de organul de urmărire penală până la acea dată;

Pot apărea date din care să rezulte săvârșirea altor fapte penale de către învinuit sau inculpat;

Organul de urmărire penală are posibilitatea să studieze modul în care victima își formulează declarațiile sub aspectul veridicității, al încercărilor de completare a unor lacune, al explicării cauzelor agresiunii;

Pot fi evaluate sinceritatea și buna-credință a victimei, dar și dorința de răzbunare.

Studierea persoanei vătămate constituie, pentru cel care conduce ascultarea, temeiul tacticii ce va fi folosită în faza ulterioară a audierii. Dacă, prin relatarea liberă ori spontană, au fost lămurite complet toate faptele și împrejurările, se trece la consemnarea declarației părții, fără să se mai recurgă la adresarea de întrebări.

2.3. Conduita tactică în momentul formulării de întrebări

Ultima etapă a audierii nu are, teoretic, caracter obligatoriu. În practică însă, sunt numeroase cazuri în care organul judiciar este nevoit să formuleze întrebări în scopul lămuririi unor aspecte neclare, confuze. Veracitatea, claritatea răspunsurilor care să completeze relatarea liberă este, firește, condiționată de modul de comunicare dintre organul judiciar și persoana audiată, de modul de adresare a întrebărilor și de succesiunea acestora. Aceasta presupune claritate, concizie, precizie, adaptabilitate la personalitatea, gradul de cultură, profesiunea sau inteligența părții vătămate audiate.

Adresarea de întrebări devine obligatorie în ipoteza victimelor asupra cărora există suspiciuni cu privire la sinceritatea lor, respectiv la buna-credință. În consecință, întrebările trebuie formulate astfel încât să determine persoana ascultată să facă declarații conforme cu realitatea. Sub aspectul tacticii criminalistice, ascultarea acestor persoane se aseamănă cu ascultarea unor martori mincinoși, deci cu a unor posibili învinuiți.

Omisiunea unor aspecte are caracter nedeliberat deoarece partea vătămată nu intuiește utilitatea acestora pentru aflarea adevărului și de aceea nu le amintește; dar ceea ce a considerat ca fiind lipsit de importanță din punctul său de vedere, se dovedește a fi important pentru organul judiciar.

Alteori, astfel de omisiuni se datorează scăpării din vedere, situație ce se verifică mai cu seamă în cazul persoanelor vătămate emotive, sau care întâmpină dificultăți în exprimarea ordonată a ideilor.

În fine, în cursul expunerii libere a părții vătămate, aceasta se referă la împrejurări pe care și le amintește cu ușurință, care stăruie în memoria sa, aceasta nu înseamnă că aspectele omise au dispărut din memorie, că nu pot fi restabilite cu ajutorul întrebărilor adresate de organul judiciar, respectând regulile tactice amintite.

Obținerea răspunsurilor dorite este condiționată de inteligibilitatea limbajului, de modul de formulare, de termenii prin care se exprimă întrebarea, mai cu seamă în cazul întrebărilor ce comportă un anumit grad de complexitate. Asemenea întrebări trebuie formulate într-un limbaj pe înțelesul celui ascultat, astfel încât, să fie accesibile și părții vătămate cu un grad de instrucție mai redus.

Atât conținutul de idei pe care îl implică întrebarea, cât și formularea însăși, trebuie adaptate nivelului de cultură, posibilităților de înțelegere ale celui ascultat, altfel audierea nu-și realizează obiectivele propuse.

Întrebările vor viza strict faptele percepute de persoana vătămată nu vor conține elemente de intimidare, de punere în dificultate a acesteia, iar tonul pe care sunt adresate nu trebuie să sugereze răspunsul.

Întrebările trebuie să fie concise și să se refere la aspecte determinate. Când se urmărește precizarea unui număr mare de împrejurări, nu este indicat ca toate acestea să fie cuprinse într-o singură întrebare, ci se recomandă disjungerea lor în tot atâtea întrebări câte aspecte comportă răspunsul.

Întrebările trebuie adresate într-o anumită ordine, într-o anumită succesiune impusă de sfera și natura împrejurărilor ce urmează a fi completate și precizate. Fiecare întrebare trebuie să decurgă, în mod firesc, din cea anterioară astfel încât adresarea unei întrebări să fie pregătită de cea care a precedat-o, să permită precizarea succesivă a împrejurărilor rămase nelămurite în urma expunerii libere.

Reamintim că adresarea de întrebări devine obligatorie în ipoteza victimelor asupra cărora există suspiciuni cu privire la sinceritatea lor, respectiv la buna-credință. În consecință, întrebările trebuie formulate astfel încât să determine persoana ascultată să facă declarații conforme cu realitatea. Sub aspectul tacticii criminalistice, ascultarea acestor persoane se aseamănă cu ascultarea unor martori mincinoși, deci cu a unor posibili învinuiți.

Potrivit literaturii de specialitate, întrebările pot fi: temă, problemă, detaliu. În această etapă vor fi folosite întrebările detaliu, care se subdivid în raport cu scopul și aspectele ce trebuie lămurite, astfel:

a. Întrebările de completare sunt necesare în cazurile în care persoana vătămată relatează mai puțin decât ceea ce a perceput în mod real. Caracterul incomplet al declarațiilor obținute pe calea relatării libere este consecința unor cauze obiective sau subiective diverse: recepție distorsionată, memorare incompletă, redare irelevantă, cu omiterea unor episoade semnificative, atitudine de rea-credință.

b. Întrebările de precizare vizează acele aspecte la care persoana vătămată s-a referit, dar lipsa de claritate impune unele detalieri. Acest gen de întrebări se referă la aspecte aparent secundare, destinate circumstanțierii de loc, timp și mod privind producerea agresiunii (vezi, de exemplu, forța și numărul loviturilor, starea psihologică a agresorului ș.a.).

Astfel în primul rând trebuie clarificată starea victimei în timpul săvârșirii infracțiunii, dacă a fost sănătoasă, bolnavă, odihnită, obosită, emoționată sau nu; locul faptei era iluminat natural sau artificial, modul general de prezentare, în perimetrul său vizual se aflau mai multe persoane și dacă da, cu ce se ocupau ele. După aceea urmează să se clarifice cum a început comiterea infracțiunii, care a fost momentul declanșator, cine a mai observat, cum s-a desfășurat, ce fel de instrumente s-au utilizat, a intervenit cineva sau nu în procesul respectiv, câte lovituri au fost aplicate, cu ce și care a fost succesiunea lor, ce efecte imediate s-au produs.

c. Întrebările ajutătoare sunt destinate reactivării memoriei și înlăturării denaturărilor de genul substituirilor sau transformărilor. Procedeul tactic îl constituie reamintirea prin asociația de idei, îndeosebi asociația prin contiguitate, ce reprezintă acele legături dintre obiecte și fenomene, caracterizate prin simultaneitatea producerii lor în timp și în spațiu. Organul judiciar îi poate sugera ideea asocierii faptului temporar uitat unor alte fapte, aflate în contiguitatea spațială sau temporară..

d. Întrebările de control destinate verificării unor afirmații sub raportul exactității și veridicității. Acest gen de întrebări este util întrucât permite verificarea poziției de fidelitate sau de nesinceritate pe care o adoptă persoana vătămată.

Principalul neajuns al interogatoriului îl constituie posibilitatea de sugestionare a persoanei ascultate. Sugestia conduce la acceptarea fără examen critic a ideilor altor persoane. Întrebările ce pot sugera un anumit răspuns sunt denumite, îndeobște, tendențios sugestive. Astfel, sunt întrebările care fie incriminează, fie provoacă un anumit răspuns scontat și dorit de cel ce efectuează ascultarea, fie, în sfârșit, îngrădesc libertatea părții vătămate la una dintre alternativele pe care le indică întrebarea.

Întrebările tendențios sugestive au un caracter deliberat, prin adresarea acestora urmărindu-se un anumit răspuns ce nu corespunde realității. În funcție de o seamă de factori de sugestibilitate întrebările se înscriu în parametri largi, de la întrebări vădit sugestive la întrebări ușor sugestive. Ele pot însemna un anumit răspuns scontat și trebuie avute în vedere aceleași grade de susceptibile tipice determinative, disjunctive sau implicative.

Frecvent, tendința firească a celui ascultat este de a răspunde mai degrabă cu „da” decât cu „nu”, din pornirea de a nu contraveni voinței anchetatorului. Este vorba de așa numita „sugestibilitate de statut”, întâlnită mai cu seamă în cazul celor refuzați din mediile socio-culturale, care primesc fără rezerve tot ceea ce vine din partea autorității.

Ascultarea răspunsurilor la întrebări presupune, obligatoriu respectarea unei conduite tactice specifice, a unor reguli tactice cum sunt:

Ascultarea victimei cu atenție și seriozitate, evitându-se gesturile de enervare, expresiile ori gesturile de aprobare sau dezaprobare.

Evitarea reacțiilor bruște la contradicții, incoerențe, stări de agitație, fără exteriorizarea surprinderii ori nemulțumirii anchetatorului.

Observarea cu atenție, dar fără ostentație, a modului în care reacționează persoana vătămată la întrebări asociate cu posibili indici de nesinceritate.

Rolul activ al organului judiciar în etapa finală este cu atât mai pronunțat cu cât devine necesară completarea sau verificarea unor afirmații, dacă sunt contradictorii și uneori nesincere. La ascultarea părții responsabile civilmente se parcurg aceleași etape ca și în cazul ascultării celorlalte părți.

Relatarea liberă sau spontană va clarifica problema referitoare la folosul obținut ca urmare a săvârșirii faptei, natura și destinația acestuia. Ascultarea constituie și un prilej de cunoaștere în scopul determinării bunei sau relei credințe, pentru că din punct de vedere procesual poziția sa este foarte apropiată cu cea a învinuitului sau inculpatului, ceea ce impune folosirea unor procedee tactice specifice în vederea aflării adevărului. În mod necesar se va parcurge și ultima etapă a ascultării, iar dintre întrebările folosite, cele de detalii ocupă o pondere însemnată.

2.4. Verificarea și aprecierea declarațiilor părților vătămate

Declarațiile părților ascultate în cursul procesului penal, se consemnează în scris, potrivit regulilor prevăzute de legea procesual penală. Pot exista situații când, din diferite motive, persoanele nu-și pot consemna singure declarațiile, acest lucru fiind făcut de organul de urmărire penală. Din conținutul declarației trebuie să rezulte datele de identificare ale persoanei ascultate, mențiunea aducerii la cunoștință a posibilităților de opțiune pentru una din calitățile procesuale, faptele și împrejurările săvârșirii infracțiunii, persoana făptuitorului, cuantumul pagubei produse prin infracțiune și suma cu care se constituie parte civilă în proces împotriva învinuitului (inculpatului).

Consemnarea declarațiilor părții vătămate se va face într-o formă cât mai fidelă și precisă, cât mai apropiată de modul de exprimare a acesteia, cu excepția expresiilor vulgare sau triviale. În practică, se manifestă tendința de reformulare a expresiilor părții vătămate, în situațiile când exprimarea este greoaie, conține neologisme ori regionalisme de natură să altereze obiectivitatea declarației sau să dea alt înțeles afirmațiilor făcute. Considerăm că pot fi reformulate numai acele expresii vulgare, triviale care nu pot fi utilizate în cercetarea judecătorească și numai pe cale de excepție unele regionalisme când nu pot fi explicate de cel ascultat.

După terminarea declarației, persoana vătămată semnează pe fiecare pagină. Declarațiile trebuie să poarte data și viza organului judiciar în fața căruia au fost făcute precum și semnătura apărătorului, dacă acesta a fost prezent la desfășurarea activității respective.

Dacă declarația a fost consemnată de organul de urmărire penală, aceasta se citește părții vătămate, iar dacă își manifestă dorința de a o citi personal i se asigură această posibilitate.

Pentru eliminarea oricăror dubii, spațiile libere se barează. În practica organelor de urmărire penală apar și cazuri în care, persoana vătămată, refuză să semneze sau nu poate semna propria declarație. În asemenea cazuri legea prevede să se facă mențiune în declarația scrisă. Se impun însă anumite precizări. Nu se pune în discuție cazul în care persoana nu poate să semneze. Refuzul părților de a semna conduce la concluzia că acestea nu sunt de acord cu conținutul declarației. Din punct de vedere tactic, se recomandă ca asemenea situație să nu apară în activitatea organelor judiciare. Ca atare, trebuie stabilite motivele refuzului și, în conformitate cu legea, declarația să fie completată după solicitarea părții, pentru ca aceasta să fie de acord cu ea și să o semneze.

Potrivit art. 111 alin. 4 NCPP, în cursul urmăririi penale, audierea persoanei vătămate se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, atunci când organul de urmărire penală consideră necesar sau atunci când persoana vătămată a solicitat aceasta în mod expres, iar înregistrarea este posibilă.

Verificarea declarațiilor părților vătămate este absolut necesară pentru stabilirea veracității lor și aprecierea corectă a depoziției. Verificarea se va face prin compararea declarațiilor persoanei vătămate cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză, precum și prin efectuarea unor activități de urmărire penală, cum ar fi: ascultarea martorilor, învinuiților (inculpaților), confruntările, constatările tehnico-științifice ori expertizele, reconstituirile, cercetările locului faptei etc.

Evaluarea declarațiilor se poate realiza și prin efectuarea altor activități în afara celor de urmărire penală, precum: studierea unor înscrisuri emanate de la persoana ascultată, verificarea activităților desfășurate în perioada în care susține că s-a aflat la locul săvârșirii faptei.

Evaluarea declarației impune, în primul rând, o analiză de conținut, pe baza căreia organul de urmărire penală sau instanța de judecată interpretează în mod științific materialul probator adunat, pentru a stabili în ce măsură acesta servește la aflarea adevărului.

Organul de urmărire penală are obligația legală și morală de a dovedi maximă obiectivitate, să nu plece de la idei preconcepute ori să se lase influențat în vreun fel sau altul, în aprecierea probatoriilor administrate.

Capitolul III. Tactica audierii minorului, victimă a infracțiunilor comise cu violență

Secțiunea I. Protecția juridică a minorilor

Atât în legislația internă cât și în legislația internațională a existat dintotdeauna o preocupare asiduă pentru respectarea și garantarea drepturilor minorilor. Ca expresie a acestei preocupări, la nivel internațional au fost elaborate diferite instrumente juridice, toate având menirea creării unui cadru legal care să ofere o protecție juridică reală minorilor.

Deosebit de relevante sunt, în acest sens, Declarația Națiunilor Unite a drepturilor copilului, Convenția Națiunilor Unite asupra drepturilor copilului, Convenția pentru reprimarea traficului cu femei și copii, Convenția privind obținerea pensiei de întreținere în străinătate și Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii.

Pe lângă faptul că aceste documente internaționale au fost ratificate de statul român, în legislația noastră internă, există mai multe acte normative care ocrotesc drepturile minorului și consfințesc interesul superior al acestuia. Minorii se bucură așadar de protecția oferită prin norme ale dreptului civil, norme ale dreptului familiei, norme contravenționale, dar și prin norme ale dreptului penal.

Referitor la minorii aflați în postura de victime, în Codul penal român există pe de o parte, infracțiuni care, comise asupra minorilor, sunt sancționate mult mai aspru decât dacă s-ar comite asupra majorilor, iar pe de altă parte, există infracțiuni care sancționează strict fapte ce se comit asupra minorilor. În prima categorie se încadrează determinarea sau înlesnirea sinuciderii, lipsirea de libertate în mod illegal, corupția sexuală, proxenetismul. Din cea de-a doua categorie, respectiv din categoria infracțiunilor care nu pot avea ca subiect pasiv decât un minor, fac parte: actul sexual cu un minor și relele tratamente aplicate minorului.

Ținând seama de faptul că, de nenumărate ori se întâmplă ca minorii să fie victime în propriile familii, se desprinde cu ușurință o altă categorie de infracțiuni în care aceștia au calitatea de subiect pasiv, respective cele comise asupra membrilor familiei. Dintre acestea amintim: lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, violul. abandonul de familie.

Secțiunea II. Pregătirea în vederea ascultării minorului

2.1. Persoanele chemate să asiste la audierea minorului

Copiii se regăsesc adesea în postură de victimă a infracțiunilor, în special a celor săvârșite cu violență, ori a infracțiunilor privitoare la viața sexuală. În acest context ia naștere calitatea acestora de persoană vătămată sau, dacă participă în procesul penal, de parte vătămată sau/și de parte civilă.

Pentru buna desfășurare a procesului penal care se poartă în legătură cu un copil, pentru protejarea drepturilor sale procesuale și pentru asigurarea unui climat optim, menit să conducă la prezervarea integrității fizice, psihice și morale a acestuia, prezintă relevanță identificarea și aplicarea dispozițiilor legale care guvernează participarea minorului în procedurile penale.

Participarea copilului în procesul penal presupune o serie de ipostaze în care acesta se poate găsi, de drepturi și obligații care îi pot incumba, unul din cele mai importante aspecte referindu-se la audierea copilului victimă a unei infracțiuni.

De aceea, este deosebit de importantă identificarea și aplicarea tuturor dispozițiilor referitoare la copiii victime, prevăzute explicit sau care se pot deduce din prevederile normelor penale și de procedură penală ori din legi speciale, precum și abordarea tuturor aspectelor legate de cunoașterea copilului, a etapelor de dezvoltare psihologică a acestuia, cu implicații directe asupra conduitei de urmat din partea celui care instrumentează cauza, precum și identificarea și implementarea unor bune practici în materia audierii copilului victimă a unei infracțiuni.

Ori de câte ori este necesară audierea unui copil victimă a unei infracțiuni în cursul unor proceduri judiciare penale, se impune ca cel care efectuează audierea să țină seama de o serie de chestiuni prealabile ascultării propriu-zise, privitoare la locul unde se va desfășura audierea, persoanele chemate să participe la audiere, pregătirea copilului în vederea audierii, pregătirea celui care realizează audierea.

Sunt situații în care la audiere, să nu fie oportună prezența unuia dintre părinți, spre exemplu, atunci când se pune problema audierii unei adolescente, victimă a unui viol, când relațiile acesteia cu părinții sunt marcate de neînțelegeri, de lipsa comunicării, ori există un sentiment acut de jenă în abordarea unor chestiuni legate de aspectele vieții intime sau dacă unul dintre părinți este agresorul copilului, faptă cunoscută și tolerată de celălalt părinte.

În aceste împrejurări este necesar să aflăm de la copil care este persoana în care acesta are încredere, persoană care ar fi indicată să-l însoțească pe parcursul audierii. Alegerea acestei persoane are o mare însemnătate deoarece prezența sau sfaturile ei pot influența în mod deosebit declarațiile minorului, îi pot înlătura emoția, nesiguranța, asigurându-i stabilitatea necesară pentru darea declarației.

În ipoteza în care copilul este victima unei infracțiuni săvârșite de către reprezentanții săi legali, se vor cita în proces persoanele desemnate de către autoritatea competentă să ocrotească minorul, ca urmare a măsurilor dispuse în acest sens de organul judiciar (de exemplu, în cazul infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului, copilul va fi asistat de un curator).

Există, de asemenea, situații în care audierea copilului nu poate fi făcută, decât după o prealabilă pregătire și în prezența unui psiholog, datorită faptului că exprimarea copilului cu privire la evenimentul traumatizant nu poate fi transpusă în forma unei declarații decât cu sprijinul specialiștilor. Implicarea psihologului este necesară întrucât, spre exemplu, la descrierea abuzului, copii au diferite moduri de exprimare, în funcție de vârstă și dispoziție. Copiii victimă sunt adesea incapabili să transpună în cuvinte cele petrecute, întrucât limbajul lor s-ar putea să nu fie atât de dezvoltat încât să le permită expunerea evenimentului traumatizant ori sentimentele de frică sau emoție, resimțite pe fondul procedurilor judiciare, să determine inhibiția și neputința acestora de a da declarații.

În fapt, psihologul este un specialist în dezvoltarea copilului, iar dacă este necesară implicarea lui legală, poate fi considerat un expert care își spune punctul de vedere în privința dezvoltării psihologice a copilului, a consecințelor comportamentelor abuzive asupra copilului, precum și diagnosticul în ce privește recuperarea acestuia.

2.2 Pregătirea minorului pentru a da declarații

Este necesar ca victima copil să beneficieze, anterior audierii propriu-zise, de o pregătire prealabilă, în cadrul căreia să fie informată de către o persoană avizată, asupra procedurilor pe care le urmează o pricină de genul celei în care este implicată, precum și ce presupune audierea propriu-zisă, importanța acestei audieri pentru identificarea și pedepsirea agresorului, toate acestea cu scopul de a evita traumatizarea secundară a copilului victimă, ca și în vederea obținerii unei declarații relevante.

Mai mult, este important de știut că, spre exemplu, în cazul copiilor abuzați sexual, profesionistul căruia copilul i-a făcut dezvăluiri parțiale sau în prezența căruia își arată tulburările comportamentale induse de abuz, este selectat de copil, această persoană devenind pentru copil persoana de încredere. În prezența acestei persoane copilul se simte în siguranță pentru a comunica „secretul realității abuzului sexual”.

De aceea, prezența psihologului, devenit persoană de încredere pentru copil este esențială, atât înainte cât și în timpul audierii și face parte din etapa pregătirii prealabile a copilului victimă în vederea audierii.

Tot în această etapă, copilului victimă și reprezentantului acestuia le sunt aduse la cunoștință drepturile victimei unei infracțiuni, informarea constă în încunoștințarea victimelor infracțiunilor cu privire la:

a) serviciile și organizațiile care asigură consiliere psihologică sau orice alte forme de asistență a victimei, în funcție de necesitățile acesteia;

b) organul de urmărire penală la care pot face plângere;

c) dreptul la asistență juridică și instituția unde se pot adresa pentru exercitarea acestui drept;

d) condițiile și procedura pentru acordarea asistenței juridice gratuite;

e) drepturile procesuale ale persoanei vătămate, ale părții vătămate și ale părții civile;

f) condițiile și procedura pentru acordarea compensațiilor financiare de către stat.

2.3. Conduita tactică a organului de cercetare penală

În scopul realizării unei complete audieri a copilului victimă a unei infracțiuni este necesară, de asemenea, pregătirea persoanei care va audia copilul, respectiv a magistratului.

Această etapă se referă la două aspecte distincte: pregătirea profesională a persoanei care intervievează copilul și întocmirea planului de ascultare a victimei.

Este important ca cel care audiază să posede cunoștințe privitoare la: psihologia dezvoltării copilului; consecințele psihosociale ale abuzului asupra copilului; tehnici de investigare a copilului victima etc.

A vorbi cu copiii, mai ales în cazul copiilor victime ale abuzurilor sexuale pentru a obține o dezvăluire corectă și obiectivă este o mare presiune. Aceasta se datorează, pe de o parte, faptului că în astfel de situații, dezvăluirea abuzului de către copil este anevoioasă, comunicarea fiind dificilă, pe fondul anxietăților copilului legate de abuz, îngrijorării acestuia față de consecințele dezvăluirii, a lipsei de încredere cu privire la ajutorul ce îi va fi acordat, iar pe de altă parte, a temerilor organului de cecetare penală că nu va reuși abordarea cea mai adecvată a copilului pentru aflarea adevărului, ori că, prin întrebările puse, va produce victimizarea secundară a acestuia.

Secțiunea III.Tactica audierii propriu-zise a minorului parte vătămată

3.1 Etapa explicațiilor și întrebărilor prealabile

Scopul și importanța acestei etape este de a facilita contactul psihologic dintre persoana care realizează audierea și copilul victimă. Această etapă este importantă și pentru a atenua starea emoțională a copilului, stare care poate fi amplificată de labilitatea psiho-comportamentală, de teama consecințelor dezvăluirii faptei pentru el sau familia sa, a problemelor pe care le va cauza, de solemnitatea locului în care se află sau din cauza poziției în care se găsește.

Abordarea copilului (indiferent dacă acesta este victimă, martor sau infractor) trebuie să fie diferită de abordarea majorului, prin folosirea unui ton blând, trecerea la obiectul audierii urmând să se facă treptat.

Contactul psihologic dintre persoana care audiază și copilul victimă presupune stabilirea de raporturi cu copilul prin discuții introductive cu referire la situația sa familială și școlară, la starea de sănătate, chestiuni de perspectivă, aptitudini, pasiuni etc., care ajută magistratul să determine nivelul de dezvoltare a copilului. În acest scop, discuția este orientată inițial asupra unor aspecte care nu au legătură cu cauza. În această modalitate se obține detensionarea copilului, apropierea dintre magistrat și victimă, favorizând chestionarea ulterioară cu privire la faptă.

Utilitatea etapei explicațiilor și întrebărilor prealabile este vădită pentru că în cazul persoanelor sincere dar labile emoțional, cum sunt copiii, este necesară crearea unui climat de siguranță, de încredere reciprocă, a unui dialog deschis, degajat, cooperant. Nerealizarea acestui climat poate duce la inhibiții emoționale artificiale, cu manifestări mimico-gesticulare și neurovegetative.

Esențiale în acest demers sunt răbdarea, tactul, toleranța, disponibilitatea de a asculta, disponibilitatea empatică, stăpânirea de sine etc., toate acestea conferind un fond psihologic general pozitiv.

3.1.1 Etapa relatării libere

Relatarea liberă presupune lăsarea copilului victimă să spună tot ce știe privitor la faptă, fără întreruperi.

Relatarea spontană prezintă o serie de avantaje prin aceea că: victima poate relata împrejurări necunoscute de organul judiciar până la acea dată; pot apărea date din care să rezulte săvârșirea (și) a altor fapte penale de către învinuit sau inculpat; poate fi analizat modul în care victima își formulează declarațiile sub aspectul veridicității; poate fi estimată sinceritatea și buna credință a victimei, cel care audiază având posibilitatea să studieze, să observe și să noteze omisiunile, ezitările, aspectele cu privire la care apar contraziceri; relatarea victimei în această etapă se poate constitui în cea mai veridică dovadă ce poate fi obținută.

Limbajul non-verbal al profesionistului trebuie să reflecte atenție și interes pentru ceea ce spune victima.

Având în vedere că starea pe care o persoană o are la un moment dat, o transmite celui cu care poartă un dialog, nu numai prin cuvinte dar și prin gesturi (unele involuntare), este necesar ca magistratul să-și cenzureze atât limbajul cât și semnalele corpului, prin evitarea gesturilor, de orice fel – de enervare, de aprobare sau dezaprobare – rămânând impasibil la contradicții, stări de agitație sau incoerențe.

La audierea celor implicați, într-o calitate sau alta, în sistemul judiciar, este indicat să se evite sugestiile de orice fel, aprobarea sau dezaprobarea afirmațiilor copilului, precum și manifestările de satisfacție sau mulțumire.

3.1.2. Etapa adresării de întrebări

Pentru a lămuri cauza sub toate aspectele și subsumat scopului de a evita reaudierea copilului, după ce copilul victimă a epuizat relatarea liberă, se trece la etapa adresării de întrebari

În această etapă, o importanță deosebită o reprezintă modul de adresare a întrebărilor. Este necesar ca limbajul folosit la adresarea întrebărilor să fie adaptat posibilităților intelectuale ale copilului, prin folosirea unei terminologii simple. Utilizarea unor termeni pe care copilul nu îi înțelege va avea ca efect inhibarea acestuia sau obținerea de relații neconforme cu cele întâmplate. Studiile psihologice au dovedit că limbajul poate fi o barieră între copil, adult și adevăr

Întrebările adresate copilului victimă trebuie să fie clare, precise și concise, să fie exprimate într-o formă accesibilă acestuia, potrivit vârstei, experienței, pregătirii și inteligenței sale. Simplitatea modului de formulare și a conținutului întrebărilor trebuie să fie direct proporțională cu vârsta copilului și gradul său de dezvoltare, încercând să se focuseze pe câte o singură idee, considerată importantă. Abia după lămurirea acesteia, se trece la un alt aspect ce trebuie, de asemenea, elucidat.

În investigarea cauzelor cu victime copii, etapa adresării întrebărilor trebuie să cuprindă întrebări generale (folosite ca întrebări introductive, având rolul de a orienta discuția asupra problemelor copilului), întrebări centrate (respectiv, orientate asupra oamenilor și comportamentului acestora, asupra circumstanțelor săvârșirii faptei, asupra părților corpului – în special în cazul infracțiunilor referitoare la viața sexuală), întrebări cu alegere multiplă (au rolul de a obține informații atunci când acestea nu sunt obținute prin întrebări centrate, ele trebuind să fie astfel construite încât să includă răspunsul corect), mai rar indicată fiind folosirea întrebărilor închise (respectiv, întrebările da-nu care, deși utilizate destul de frecvent în activitatea judiciară, nu sunt recomandate pentru că tendința acestor întrebări este de a incita la răspunsuri social dezirabile – tendința celui audiat este de a răspunde mai mult cu „da” decât cu „nu” din dorința de a nu-l contrazice pe cel ce adresează întrebarea, tendință mai manifestă în cazul celor labil emoțional și care acceptă fără rezerve tot ce vine dinspre o autoritate) și nerecomandate fiind întrebările direcționate (cele care conduc copilul către un anumit răspuns care, de fapt, este cuprins în întrebare și forțează copilul să clarifice situația).

Întrebările vor viza faptele percepute direct de către copil, nu vor conține elemente de intimidare, de punere în dificultate și nu vor fi sugestive. Este de menționat că, în special la copii, persoane extrem de influențabile, sugestia conduce la acceptarea fără examen critic a ideilor altor persoane, limitând opțiunea victimei pentru una sau alta dintre alternativele pe care întrebarea însăși le indică

La finalul audierii este indicat ca, pentru ajutorul acordat, copilului să i se mulțumească, să i se spună că a dat dovadă de curaj, că a făcut ceea ce trebuie, și că a ajutat astfel la înțelegerea a ceea ce s-a petrecut în realitate.

3.2 Valoarea probantă a declarației copilului victimă a unei infracțiuni

Formarea declarațiilor unei persoane este însă precedată de un proces psihologic deosebit de complex, marcat de capacitatea de recepționare a informațiilor, de prelucrarea și stocarea memorială a acestora, precum și de existența unor factori obiectivi și subiectivi de distorsiune, ce influențează recepția.

În consecință, la aprecierea declarațiilor copilului se va ține seama și de factorii care influențează declarația victimei unei infracțiuni, respectiv:

1) modul în care victima a perceput evenimentul: deși copiii au, în general, un spirit de observație mai dezvoltat decât adulții, atenția lor se îndreaptă spre lucruri și amănunte lipsite de importanță, astfel încât nu percep ceea ce este important într-o împrejurare. Mai mult, unele emoții frecvente la copii, pot determina denaturarea unor evenimente pe care aceștia le percep.

La acestea se adaugă un coeficient de denaturare a realității determinat de afectivitatea, sugestibilitatea și personalitatea victimei;

2) modul în care a păstrat în memorie evenimentul: întrucât evenimentele traumatizante sunt ascunse în memorie, aducerea lor în prezent cauzează durere, disconfort, astfel că, de cele mai multe ori victimele vor să uite evenimentul și nu să și-l amintească;

3) modul în care victima poate să-și amintească evenimentul traumatizant: în această privință se va ține seama de faptul că noțiunile copilului sunt vagi, neprecizate, iar lipsa de experiență, gândirea nematurizată și neînțelegerea justă a lucrurilor sunt factori care afectează perceperea, memoria și redarea evenimentelor;

4) modul în care copilul victimă poate să se exprime: cultura, gradul de instruire, limbajul, lipsa de experiență, emoția,, teama de inculpat și de răzbunarea acestuia, pot influența redarea evenimentului traumatizant. Astfel, impresia subiectivă a unei persoane, victimă a unei infracțiuni, despre evenimentul traumatic poate fi mai importantă decât evenimentul în sine;

5) modul în care vrea și este interesat să exprime evenimentul traumatizant: de multe ori, în acest context, victima capătă atenția specială a familiei, a mass-mediei, apărând fenomenul psihologic denumit “schimbare de rol”, care duce la modificarea comportamentului inițial, copilul devenind instrumentul celor sub a căror autoritate se află și care uneori încearcă să profite de pe urma infracțiunii a cărei victimă a fost minorul.

Totodată, la aprecierea declarației copilului victimă se va ține seama de faptul că dezvoltarea psihicului ființei umane este condiționată de vârsta sa biologică, de particularitățile de personalitate ale persoanei audiate și, nu în ultimul rând, de o serie de factori socio-culturali, de frecvența evenimentelor traumatizante, de impactul traumei suferite, precum și de intervalul scurs între percepția și redarea evenimentului traumatizant.

Concluzii

Ascultarea părții vătămate are o deosebită importanță, deoarece, partea vătămată este în general purtătorul unui bagaj de informații deosebit de prețioase privind, autorul și împrejurările faptei, întinderea pagubelor, suferințele fizice și psihice, s.a.

Victimele infracțiunilor, datorită componenței subiective care intervine, pot să denatureze voluntar relatările despre starea de fapt, fie pentru a nu evidenția contribuția lor la geneza conflictului, fie pentru a putea obține despăgubiri mai mari, etc.

Cunoașterea acestei posibilități nu trebuie însă să genereze o atitudine de neîncredere în sinceritatea declarațiilor victimei. Aceasta este în măsură să identifice pe autorul faptei, bunurile sustrase, instrumentele vulnerante folosite, eventualii martori.

Ascultarea victimei va fi precedată de unele discuții prealabile, de natură să completeze datele obținute în prealabil despre aceasta și să aducă o atmosferă de încredere și sinceritate.

Se poate face o trecere treptată de la unele elemente ale discuțiilor prealabile la ascultarea propriu zisă, care se va face mai întâi în forma relatării libere. Se cer și în acest caz respectate regulile cu privire la menținerea unei atitudini neutre, dublată de atenție și de menținerea relatărilor în sfera de legătură cu cauza, fără a permite divagații inutile de la subiect.

Relatările libere vor fi urmate de adresarea de întrebări care vor putea privi:

1. raporturile anterioare cu infractorul, dacă era sau nu cunoscut, ca și conduită în momentele anterioare faptei.

2. momentele efective ale comiterii faptei. Aceste întrebări vin să completeze datele din relatarea liberă privind locul, timpul și modul comiterii. Se vor putea detalia numărul de participanți, lovituri aplicate, eventual chiar ordinea acestora, fraze sau cuvinte surprinse, alte elemente semnificative care pot fi scăpate într-o primă relatare. Se vor cere detalii de identificare a bunurilor furate, etc.

3. elemente ulterioare comiterii faptei. Vor fi lămurite aspecte privind atitudinea infractorului față de consecințele faptei, alte persoane apărute la locul respectiv, ce s-a întreprins imediat, ducerea victimei la spital, prim ajutor, urmărirea autorului, încercarea limitării pagubelor, etc. După clarificarea tuturor aspectelor arătate, se va cere părții vătămate să-și precizeze eventuale pretenții și dacă mai are ceva de declarat.

Anchetatorul se poate afla în fața unor situații deosebite de realizare a audierii, când victima se află în stare gravă, datorată sau nu faptei. Se va cere avizul medicului curant, care poate aprecia luciditatea și rezistență fizică a victimei, ascultarea va fi scurtă, concisă, fiind obținute relatări generale, conform structurii elementelor anterioare comiterii faptei, momentului faptei și eventualelor date ce ar permite identificarea infractorilor.

În ceea ce privește ascultarea minorilor ca părți vătămate, este necesară o și mai atentă pregătire, cerută de situația oarecum specială, de necesitatea cunoașterii personalității minorului sub multiplele ei aspecte, adoptând o tactică de ascultare corespunzătoare vârstei acestuia.

Trebuiesc cunoscute și înțelese particularitățile de psihologie specifice fiecărei vârste din cadrul minoratului.

Se va ține seamă de specificul vârstei, de influențele posibile ale teribilismului adolescenței, de limitele experienței de viață și ale bagajului intelectual. Declarațiile minorului nu vor trebui privite cu ironie sau superioritate, deoarece o atitudine prea rece a anchetatorului va putea genera un recul, un refugiu, și deci va îngreuna comunicarea. O atitudine prea relaxată, ar putea atrage tendința minorului de a fabula.

Ascultarea minorului va fi precedată de desfășurarea unor discuții prealabile menite să ușureze stabilirea unor relații de încredere între minor și organul judiciar. Discuțiile vor putea fi orientate spre dezvăluirea preocupărilor minorului, făcându-se apoi o trecere treptată spre ascultarea relatării libere.

Bibliografie

Acte normative

Codul penal

Codul de procedură penală

Constituția României

Declarația Națiunilor Unite a drepturilor copilului a fost promulgată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1959.

Convenția Națiunilor Unite asupra drepturilor copilului a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția nr. 44 din 25 noiembrie fost ratificată de statul român prin Legea nr. 18/1990 publicată în Monitorul Oficial nr. 109/28 septembrie 1990.

La 12 noiembrie 1947 Convenția pentru reprimarea traficului cu femei și copii a fost amendată prin Protocolul semnat , New York, intrat în vigoare la 24 aprilie 1950. Convenția a fost ratificată, în perioada interbelică de 50 de state, iar Protocolul de 37 de state, România fiind parte la ambele.

Convenția privind obținerea pensiei de întreținere în străinătate a fost încheiată la 20 iunie 1956. România a ratificat această convenție prin Legea nr.26/1991, publicată în Monitorul Oficial nr.54/19 martie 1991.

Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii a fost adoptată în cadrul Conferinței de de Drept Internațional Privat la 25 octombrie 1980. România a aderat la această convenție prin Legea nr.100/1992, publicată în Monitorul Oficial nr.143 din 30 septembrie 1992.

Tratate și cursuri universitare

A. Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Editura Junimea, Iași, 1979;

Al. Roșca, Psihologie generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975;

A. Muntean, Intervenția, în Copilul maltratat – Evaluare, prevenire, intervenție, lucrare colectivă coordonată de Șerban Ionescu, Fundația Internațională pentru Copil și Familie, București;

C. Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole. Vol. I. Drepturi și libertăți, Editura All Beck, București 2005;

C. Luca, S. Luca, A. Dublea, N. Ștefăroi, G. Gafta, R. Moisescu, L. Mursa, C. Scripcaru, D. Pușcașu, M. Vlad, Practici instituționale în instrumentarea cauzelor cu minori, Asociația Alternative Sociale, Iași, 2005;

C. Mighiu, C. Luca, Rolul psihologului în lucrul cu copilul abuzat/neglijat, în Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului, Salvați Copiii, reeditată de Asociația Alternative Sociale, Iași, 2005;

D. Tițian, Cauzele cu minori în materie civilă și penală. Practică judiciară, Editura Hamangiu, București, 2006;

Emilian Stancu, Tratat de Criminalistică, Ediția a V-a, Ed. Universul Juridic, București 2010;

Gabriel I. Olteanu, Marin Ruiu, Tactică Criminalistică, Editura AIT Laboratories;

G. I. Olteanu, C. Voicu, C. Păun, C. Pletea, E. Lazăr, Ascultarea persoanelor în cadrul anchetei judiciare, Editura AIT Laboratories s.r.l., București 2005;

Ghe. Achim – Criminalistică, Ed. Z, București 1996;

George G. Vrăbiescu, Nicolae G. Vrăbiescu – Cursuri de drept procesual penal și criminalistică. Prelegeri, studii, articole, comentarii și opinii juridice, Ed. Themis Cart, București 2009;

I. Argeșanu – Criminalistică și Criminologia în acțiune, Ed. Lumina Lex, București-2001;

Ion Mircea – Criminalistică – Curs universitar. Ed. Lumina Lex . București 2010;

I. Atasiei, N. Ivănușcă, S. Luca, C. Luca, L. Măgurianu, C. Mighiu, D. Muntean, A. Stoienel, Justiția pentru minori în interesul superior al copilului. Practici de lucru cu copilul victimă, Asociația Magistraților Iași, Asociația Salvați Copiii Filiala Iași, Iași, 2008;

M. Golu, Principiile psihologiei cibernetice, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1995;

Mona Maria Pivniceru, Cătălin Luca, Ghid de audiere a copilului în proceduri judiciare, Editura Hamangiu, București 2009;

M. Udroiu – Drept penal. Partea generală. Partea specială, Ed. C.H.Beck, București 2010;

T. Butoi, D. Voinea, A. Butoi, M.C. Prodan, V. Iftene, C. Zărnescu, I.T. Butoi, L.G. Nicolae, Victimologie, Curs Universitar – perspectiva psihologiei victimale asupra cuplului penal victimă – agresor, Editura Pinguin Book, București, 2004;

T. Butoi, I.T. Butoi, Tratat Universitar de Psihologie Judiciară – teorie și practică, Editura Phobos, București, 2003;

T. Furnis, Manual multiprofesional pentru abuzul sexual al copilului, Management integrat, terapie și intervenție legală, Editura Waldpress, , 2004

Bibliografie

Acte normative

Codul penal

Codul de procedură penală

Constituția României

Declarația Națiunilor Unite a drepturilor copilului a fost promulgată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1959.

Convenția Națiunilor Unite asupra drepturilor copilului a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția nr. 44 din 25 noiembrie fost ratificată de statul român prin Legea nr. 18/1990 publicată în Monitorul Oficial nr. 109/28 septembrie 1990.

La 12 noiembrie 1947 Convenția pentru reprimarea traficului cu femei și copii a fost amendată prin Protocolul semnat , New York, intrat în vigoare la 24 aprilie 1950. Convenția a fost ratificată, în perioada interbelică de 50 de state, iar Protocolul de 37 de state, România fiind parte la ambele.

Convenția privind obținerea pensiei de întreținere în străinătate a fost încheiată la 20 iunie 1956. România a ratificat această convenție prin Legea nr.26/1991, publicată în Monitorul Oficial nr.54/19 martie 1991.

Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii a fost adoptată în cadrul Conferinței de de Drept Internațional Privat la 25 octombrie 1980. România a aderat la această convenție prin Legea nr.100/1992, publicată în Monitorul Oficial nr.143 din 30 septembrie 1992.

Tratate și cursuri universitare

A. Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Editura Junimea, Iași, 1979;

Al. Roșca, Psihologie generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975;

A. Muntean, Intervenția, în Copilul maltratat – Evaluare, prevenire, intervenție, lucrare colectivă coordonată de Șerban Ionescu, Fundația Internațională pentru Copil și Familie, București;

C. Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole. Vol. I. Drepturi și libertăți, Editura All Beck, București 2005;

C. Luca, S. Luca, A. Dublea, N. Ștefăroi, G. Gafta, R. Moisescu, L. Mursa, C. Scripcaru, D. Pușcașu, M. Vlad, Practici instituționale în instrumentarea cauzelor cu minori, Asociația Alternative Sociale, Iași, 2005;

C. Mighiu, C. Luca, Rolul psihologului în lucrul cu copilul abuzat/neglijat, în Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului, Salvați Copiii, reeditată de Asociația Alternative Sociale, Iași, 2005;

D. Tițian, Cauzele cu minori în materie civilă și penală. Practică judiciară, Editura Hamangiu, București, 2006;

Emilian Stancu, Tratat de Criminalistică, Ediția a V-a, Ed. Universul Juridic, București 2010;

Gabriel I. Olteanu, Marin Ruiu, Tactică Criminalistică, Editura AIT Laboratories;

G. I. Olteanu, C. Voicu, C. Păun, C. Pletea, E. Lazăr, Ascultarea persoanelor în cadrul anchetei judiciare, Editura AIT Laboratories s.r.l., București 2005;

Ghe. Achim – Criminalistică, Ed. Z, București 1996;

George G. Vrăbiescu, Nicolae G. Vrăbiescu – Cursuri de drept procesual penal și criminalistică. Prelegeri, studii, articole, comentarii și opinii juridice, Ed. Themis Cart, București 2009;

I. Argeșanu – Criminalistică și Criminologia în acțiune, Ed. Lumina Lex, București-2001;

Ion Mircea – Criminalistică – Curs universitar. Ed. Lumina Lex . București 2010;

I. Atasiei, N. Ivănușcă, S. Luca, C. Luca, L. Măgurianu, C. Mighiu, D. Muntean, A. Stoienel, Justiția pentru minori în interesul superior al copilului. Practici de lucru cu copilul victimă, Asociația Magistraților Iași, Asociația Salvați Copiii Filiala Iași, Iași, 2008;

M. Golu, Principiile psihologiei cibernetice, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1995;

Mona Maria Pivniceru, Cătălin Luca, Ghid de audiere a copilului în proceduri judiciare, Editura Hamangiu, București 2009;

M. Udroiu – Drept penal. Partea generală. Partea specială, Ed. C.H.Beck, București 2010;

T. Butoi, D. Voinea, A. Butoi, M.C. Prodan, V. Iftene, C. Zărnescu, I.T. Butoi, L.G. Nicolae, Victimologie, Curs Universitar – perspectiva psihologiei victimale asupra cuplului penal victimă – agresor, Editura Pinguin Book, București, 2004;

T. Butoi, I.T. Butoi, Tratat Universitar de Psihologie Judiciară – teorie și practică, Editura Phobos, București, 2003;

T. Furnis, Manual multiprofesional pentru abuzul sexual al copilului, Management integrat, terapie și intervenție legală, Editura Waldpress, , 2004