Audierea Partilor In Procesul Penal. Aspecte Teoretice Si Practice

CUPRINS

Abrevieri

Secțiunea I Probe, mijloace de probă și procedee probatorii

1. Activitatea de probațiune și rolul ei

2. Obiectul probațiunii

3. Administrarea probelor în raport cu principiul liberei aprecieri

4. Probele nelegal obținute

Secțiunea II Audierea persoanelor în procesul penal

1. Evoluția în timp ( corelație coduri

2. Persoane audiate

3. Audierea prin interpret

4. Reguli speciale

5. Respectarea drepturilor omului în cursul audierii

Secțiunea III Audierea suspectului sau inculpatului

1. Noțiune

2. Aplicabilitatea principiilor

2.1. Prezumția de nevinovație

2.2. Aflarea adevarului

2.3. Dreptul la apărare

2.4. Respectarea demnității umane și respectarea vieții private

3. Dreptul la tăcere- element esențial în procesul de audiere

4. Realizarea efectivă a audierii

4.1. Atitudinea suspectului sau a inculpatului

4.2.Etapele ascultării propriu- zise

4.2.1. Verificarea identitații civile

4.2.2. Relatarea liberă

4.2.3. Adresarea de întrebari

4.3. Verificarea si aprecierea declarațiilor

5. Suspectul sau inculpatul minor/ pluralitatea de suspecți sau inculpați

6. Infracțiunea flagrantă

7. Aspecte psihologice privind audierea

7.1. Vinovația ca atitudine psihică

7.2. Etapele psihologice ale audierii

7.3. Comportamentul simulat

Secțiunea IV Audierea persoanei vătamate, parții civile și parții responsabile civilmente

1. Principalele drepturi în cursul audierii

2. Modul de audiere

2.1. Ascultarea propriu- zisă

2.2. Consemnarea declarațiilor și aprecierea acestora

3. Protecția persoanei vatamate si parții civile

4. Implicații psihologice

4.1. Aspecte generale

4.2. Caracterizarea particulară

4.3. Victimologia

Concluzii

Bibliografie

Abrevieri

Secțiunea I

Probe, mijloace de probă și procedee probatorii

Activitatea de probațiune și rolul ei

Proba reprezintă suma motivelor care duc la certitudine – Rene Garraud

Împotriva infacționalitatii, ca mijloc de apărare a valorilor sociale fundamentale ale societații, se impun o serie de dispoziții procedurale, central aflandu- se activitatea de probațiune. Proba, în întelesul său juridic, poate dobândi o multitudine de întelesuri, diferența constând doar in contextul în care o plasăm, astfel în reglementarea legală s- a impus necesitatea ca noțiunea sa fie definită expres în lege.

Potrivit art. 93 (1) C pr. pen. constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit- o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa solutionare a cauzei si care contribuie la aflarea adevarului in procesul penal.

Din punct de vedere al terminologiei, termenul de probă are proveniența din limba latină- substantivul probo, -are, -avi, -atum, ce semnifică a aprecia, a aproba, a dovedi, a demonstra, a admite. Privită prin prisma gnoseologiei, proba constituie un instrument de cunoaștere prin intermediul căruia organul judiciar afla adevarul1. Caracterul dublu al probei este completat de funcționalitatea acesteia, evidențiată ca instrument de dovedire, caracteristică pe care o regăsim în cuprinsul principiului contradictorialitații.

Probele sunt aduse la cunostința organelor judiciare prin intermediul mijloacelor de proba, acestea reprezentând modalitatea legală prin care se constată existența probei. Ansamblul normelor juridice care reglementează probele și mijloacele de probă alcatuiesc activitatea de probațiune sau sistemul probator.

Activitatea de probațiune subzistă din cele mai îndelungate momente ale istoriei, regăsindu- se în procesul penal sub diverse forme. Structura simplă, cât și cea complexă a activității de probațiune au fost marcate de varietatea tipurilor de proces penal, dar și de diferitele concepții empirice si mistice.

În procesul penal de tip religios sau teocratic, în vederea aflarii adevarului judecatorii se axau pe importanța credinței în divinitate și a puterii de probă a semnelor, acestea coroborate reușind să ofere o justa soluționare a confictului de drept penal. Moduri de stabilire a dreptații sau vinovăției parților în procesul penal ca : ordaliile- supunerea la diferite probe extreme: a focului, a apei clocotite sau a fierului încins, duelul judiciar- confruntarea fizică celor două parți sau jurământul religios- jurământul cu brazda pe cap ; reprezentau motive, ce constituiau ulterior probe, care conduceau la verdictul final.

În procesul de tip inchizitorial, probele dețineau o valoare prestabilită, ceea ce facea ca anumite aspecte să determine anticipat soluționarea conflictului. Teoria probelor formale se caracteriza prin diferența claselor sociale- având credibilitate supremă, nobilul înaintea iobagului, clericul înaintea laicului, dar și prin inegalitatea între sexe- depoziția bărbatului avea întaietate fața de cea a femeii.

Spre deosebire de sistemul formal cu limitari legislative, în procesul penal modern probele sunt apreciate și administrate de judecator în funție de conștiința sa, dupa ce acesta iși formează convingerea în a lua o hotărâre, fără ca aprecierile procurorului sau a organelor judiciare să- i fie impuse. Diversitatea de categorii în care sunt clasificate probele dupa obiect, izvorul din care provin, caracterul ori natura lor sau de raportul lor cu obiectul probațiunii, reprezinta argumentul că probele sunt administrate liber pentru aflarea adevarului.

Obiectul probațiunii

Definit, în sens restrans, probatoriul reprezintă totalitatea probelor existente în procesul penal. În aflarea adevărului și corecta soluționare a proceului penal este necesar să existe o delimitare a faptelor și împrejurarilor care urmeaza a se dovedi, pentru limitarea lor în activitatea de dovedire. O însemnătate aparte o constituie conceptul de obiect al probațiunii( thema probandum) 2

Legea reglementeaza prin art. 98 C. proc. pen. limiteaza obiectul probei la: a) existența infracțiunii și savârșirea ei de către inculpat; b) faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când exista parte civilă; c) faptele si împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii; d) orice împrejurare necesara pentru justa soluționare a cauzei.

Conținutul probei urmează să corespundă obiectului probațiunii, fiind util să conducă într- o măsura oarecare la confirmarea sau infirmarea acestuia din urmă3. Între conținutul probei și conținutul obiectului probațiunii nu trebuie sa existe termen de confuzie. Conținutul probei- substantia probantis, factum probans devine parte componentă a obiectului probațiunii, ceea ce ulterior prin demonstrare, v- a conduce la confirmarea sau infirmarea acestuia din urma. Obiectul probațiunii este alcatuit din fapte și împrejurari care este necesar a fi dovedite și se divid în principale și probatorii. Res probandae reprezentată obiectul procesului penal și anume fapta savarșita și conflictul de drept căruia i- a dat nastere fapta, constituind temei pentru declanșarea procesului penal. Res probantes sunt constituite din deducții care nu aparțin faptului principal, dar prin analogie și ulterior, demonstrare se pot găsi indicii care să coincidă cu faptul principal.

Justa soluționare a cauzei penale depinde de existența corelației dintre obiectul probei și obiectul probațiunii. Probele administrate în procesul penal este necesar sa furnizeze date concrete și obiective despre fapta savarșită. Admisibilitatea, pertinența, concludența și utilitatea sunt condiții pe care probele trebuie sa le indeplinească pentru o corectă administrare.

Admisibilitatea unei probe are o conotație variabilă și relativa, orice probă având posibilitatea de a fi propusă și administrată la cererea liberă a părților. Intervenția oricarei limitari legale sau impuse de principiile generale face ca proba să devină inadmisibilă, dar și cand legea o interzice expres4. Se consideră a fi pertinentă proba care are corelație cu procesul penal și care are o legatură directă cu obiectul cauzei penale. Pertinența probei trebuie completată de puterea de edificare, pe care aceasta trebuie sa o dobândească la momentul la care este administrată, concludența probei constituind elementul esențial în soluționarea procesului penal. Condiția utilitații probei este susținută în momentul în care proba întrunește toate celelalte condiții, reliefând un element de suficiență în administrarea justă a respectivei probe. Utilitatea are scopul de a evidenția informații și împrejurări noi, edificând aspecte pe care probele anterioar administrate nu le- au argumentat. Inutilitatea probei se dovedește treptat, avându- se în vedere că aceeași probă a fost administrată de mai multe ori decât era necesar. Utilitatea reprezintă o caracteristică suplimentară, revenirea la probele deja administrate, ce concordă că inculpatul ar fi savârsit fapta prevazuta de legea penală, deși acesta neagă, probele solicitate în apărare nu pot fi respinse pe motiv că devin inutile.

Pentru soluționarea cu celeritate a procesului anumite probe nu este necesar a fi dovedite, printre acestea se numără: prezumțiile legale, faptele notorii, faptele evidente sau faptele necontestate. Prezumțiile legale nu beneficiază de dispensă de probă, nemaifiind necesară dovedirea acestora în momentul în care faptele sunt prezumate. Faptele notorii sau faptele evidente se subscriu categoriei conform căreia anumite fapte se presupune a fi cunoscute pe baza unei îndelungate experiențe umane a unor legități sau fenomene obiective5. Faptele notorii- notorium non est probandum reliefeaza concepția conform căreia toată lumea sau un grup extins de persoane cunosc împrejurarea prezumată ca fiind notorie. Faptele necontestate de către participanți sunt împrejurarile care de obicei nu este necesar a fi dovedite, dar ca excepție, dacă organul judiciar , în baza rolului activ, consideră că pentru justa soluționare a cauzei acesta are posibilitatea de a se convinge asupra veridicității împrejurărilor.

Administrarea probelor în raport cu principiul liberei aprecieri

Activitatea de administrarea a probelor constă în modalitatea de constatare ca viabile a unor fapte și împrejurări pe care, în cursul urmaririi penale, organul de cercetare penala și în cursul judecații, instanța le va analiza pentru a avea reprezentarea exactă a acțiunilor petrecute. Procedura de administrare a fiecarui mijloc de probă se sedimenteaza pe modul în care aceasta este reglementată detaliat, fiecare probă ce se cere a fi administrată având posibilitatea de a fi admisă sau respinsă.

Conform art. 100 alin. 4 C. proc. pen. Organele judiciare pot respinge o cerere privitoare la administrarea unor probe atunci când: a) proba nu este relevanta in raport cu obiectul probațiunii in cauză; b) se apreciază ca pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă; c) proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu; d) proba este imposibil de obținut; e) cererea a fost formulată de o persoană neîndreptățită; f) administrarea probei este contrara legii. Administrarea probelor se realizează cu respectarea condițiilor probei, pentru ca activitatea de administrare a probelor să fie conformă legii. Independent de voința parților, organele de cercetare penală, în baza rolului activ, au obligația să desfașoare toate demersurile necesare pentru aflarea adevarului. Administrarea probelor constituie un concept abstract, având o complexitate de laturi și fațete, legea oferind diverse modalități de desfașurare. Activitatea de administrare a probelor are scopul de a transpune, cât mai exact materialitatea faptei în realitatea obiectiva, prin mijloacele permise de lege și cu respectarea drepturilor si libertaților omului.

În faza de judecată, administrarea probelor prezintă anumite particularitați, în sensul că ajunsă cauza în fața instanței, majoritatea probelor sunt deja strânse, ceea ce presupune că acestea se readministrează în condițiile legii, dar se pot administra și probe noi care au fost sau trebuiau sa fie cunoscute în faza urmărire penală, astfel legiuitorul argumentează prin art. 100 alin. 2 Cod proc. pen. în cursul judecății, instanța administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților și, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale.

Administrarea probelor se finalizează prin aprecierea acestora, acest moment reprezentând analiza obiectivă a faptelor și împrejurarilor creând certitudinea desfașurarii situației de fapt și dacă suspectul sau inculpatul se face vinovat de săvrșirea infracțiunii resprective și modul cum va fi tras la răspundere penală. Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege, aprecierea acestora fiind realizată în spiritul principiului liberei aprecieri, organele judiciare nefiind constrânse din punct de vedere legal.

Judecătorul apreciază întregul probatoriu în baza convingerii sale, libera apreciere fiind limitată și expres prevăzută de art.103 Cod proc. pen. alin (3) care subliniază că hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia in măsură determinată pe declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați. Administrate atât in apărare, cât și în acuzare, aprecierea probelor se realizează în mod cumulativ, iar dacă soluția este de condamnare, aceasta se dispune numai în momentul cand instanța de judecată are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Convingerea magistratului judecător- propria convingere sau intima convingere apare ca rezultat al unui proces psihic prin care elementele de ordin obiectiv (probele) dau naștere unui sentiment de certitudine în legătură cu existența sau inexistența unei infracțiuni sau chiar a vinovației făptuitorului6. Convingerea, ca noțiune gramaticală sugerează acțiunea de a face pe cineva să adopte o părere pe bază de dovezi și argumente, alcătuind realitatea verosimilă a faptului petrecut, ceea ce coincide cu rolul activ al magistratului.

Evaluarea în mod liber al probelor și formarea convingerii magistratului judecator se regăsesc și în sistemele de drept ale altor țări europene. În Franța a fost consacrat de codul francez de instrucțiune criminală din 1808 care a stabilit că jurații vor judeca după l’intime conviction, principiu care se păstrează și în codul de procedură penală actual, în art. 353. De asemenea, conform art. 261 cod de procedură penală german se exprimă asupra libertății de decizie asupra admisibilității probelor propuse, iar în art. 14 cod proc. pen. austriac se reglementează aprecierea probelor conform liberei aprecieri. Dispoziții asemanatoare sunt regăsite în art. 342 codul de procedură penală belgian și art. 271 alin, 2 codul de procedură penală olandez care împărtasesc aceleași ideologii în ceea ce privește aprecierea probelor.

În sistemul de drept național, perspectiva intimei convingeri a judecătorului este necesar a fi raportată la principiul constituțional al separației puterilor în stat, regăsindu- se inamovibilitatea magistraților, contribuind la înfăptuirea actului de justiție și soluționarea echitabilă a procesului penal.

O particularitate ce confirmă libera apreciere a probelor o constituie posibilitatea magistraților unui complet de a avea opinie separată, astfel asigurându- se că deliberarea nu va fi influențată, astfel art. 393 alin. 4 Cod proc. pen. instituie cu titlu de obligație, ca toți membrii completului de judecată au îndatorirea să își spună părerea asupra fiecărei chestiuni.

Intima convingere constă și în starea psihologică a magistratului, ce are îndatorirea de a aplica legile conform bunei- credințe și în concordanță cu conștiința morală a acestuia. Administrarea probelor conform liberei aprecieri, plasează în prim- plan magistratul ce analizează probele și își întemeiază soluția în funcție de principiile legislative și implicațiile psihologice rezultate în urma audierii.

Probele nelegal obținute

Principiul loialității procedurilor în administrarea probelor se reglementează pentru prima oară în mod expres, în scopul protejării demnității persoanei, precum și a dreptului acesteia la un proces echitabil și la viață privată.

Categoria probelor nelegal obținute face parte din sistemul de apreciere al probelor fiind reglementată expres în principiul loialitații administrarii probelor, art. 101 Cod proc. pen. alin.(1) Este oprit a se intrebuința violențe, amenințari sau alte mijloace de constrângere, precum si promisiuni sau îndemnuri în scopul de a obține probe.

Violența poate îmbrăca, atât forma fizică, cât și forma psihică, care completate de amenințări sau orice alt mijloc de constrangere pot constitui fapte prevăzute și sancționate de legea penală. Astfel de practici sunt sancționate și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului care statuează dreptul oricărei persoane la respectarea demnității umane și nesupunerea acesteia la tratamente degradante.

De asemenea, este absolut interzisă utilizarea de metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei, interdicția se aplică chiar dacă persoana ascultată își dă consimțământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare, legiuitorul dorind să acopere toate paletele de situații a intodus și alin. 3 care interzice organelor judiciare penale sau altor persoane care acționează pentru acestea să provoace o persoană să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe. Aceasta reglementare prezintă importanță deoarece reliefează substanța principiului loialitații administrării probelor și garantează respectarea acestuia.

În cadrul procesului penal nu pot fi folosite probe obținute prin tortură violențe sau alte tratamente inumane, de asemenea nici probele derivate și nici cele care au ce-a mai minima legatură cu acestea. Sancțiunea procesuala aplicabilă în materia probelor nelegal obținute este excluderea. Actul prin care s- a dispus sau autorizat administrarea unei probe prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei se sancționează cu nulitatea.

Conform efectului fruits of the poisonous tree (fructelor pomului otrăvit) orice probă derivată se exclude dacă a fost obținută în mod nelegal și nu putea fi obținută într- un alt mod. Astfel, daca organele de cercetare penală au administrat o probă contrar principiului loialității sau legalității, fiind alterată prin unul din modurile interzise prin reglementarea legală, iar din aceasta au rezultat informații care au determinat administrarea unei alte probe, prin raportare la proba ulterioară se sanctionează cu excluderea din sistemul probator. Aprecierea justa a probelor, prin excluderea probelor nelegal obținute, are ca scop aflarea adevarului și prin rolul activ al magistratului judecator formarea corectă și echitabilă a intimei convingeri.

Conceptul doctrinar fructelor pomului otrăvit are la bază menținerea integrității sistemului reglementat, orice atitudine în favoarea conservării probelor derivate în urma unui mod de obținere ilicit, ar afecta percepția cetățenilor cu privire la administrarea probelor și ar diminua încrederea în actul de justiție.

Secțiunea a II- a

Audierea persoanelor în procesul penal

Evoluția în timp ( corelație coduri )

Evoluția societății românești a impus modernizarea și cristalizarea, până la forma actuală a codului de procedură penală. Pentru ca fiecare persoană să iși cunoască drepturile și libertățile, dar și pentru a- și îndeplini obligațiile a fost nevoie de instituirea unor sisteme de legiperfectibile în timp.

Primul cod de procedură penală al Principatelor Unite Române a fost elaborat din inițiativa și la ordinul lui Alexandu Ioan Cuza, la 2 decembrie 1864, sub denumirea de Codice de procedura criminale, indicând prin aceasta izvorul inspirației, și anume codul francez de instrucție criminală din 1808.

În codul de procedură penală din 1864 erau evidențiate transformarile prin care trecuse societatea româneasca și reflectate unele dintre cele mai inovatoare dispoziții europene. În materia probelor,în cuprinsul cartei 1, secțiunea a II- a , titlul IV sub denumirea Despre probele scrise și despre actele inculpatorie se face mențiune de mijlocul de probă al percheziției, anumite aspecte fiind regasite și în actualul cod de procedură penală. De asemenea se oferă o importanța deosebită modului de audiere al martorului fiindu- i dedicat un intreg titlu Despre ascultarea marturiloru, în care începând cu art. 68 se menționeaza intr- un limbaj specific întreg procedeul.

În ceea ce privește faptuitorul, art. 7 oferă o prezentare a denumirilor pe care acesta le dobândește în funcție de faza procesului penal, inculpatu în momentul in care acestuia i s- a trimis o citație de a se prezenta în fața organelor competente, prevenitu când autoritatea competentă a luat împotriva sa măsuri asigurătorii, acusatu când este acuzat de infracțiuni contra vieții sau când camera de acuzațiune pronunța trimiterea in judecată, condamnatu în momentul în care judecatorul faptului, tribunalul sau curtea pronunța pedeapsa hotărâtă prin lege. Despre audierea persoanei care a săvârsit fapta prevăzută de legea penală se face referire lapidar, precizându- se doar momentul la care se realizează audierea fără a se menționa modul efectiv de desfăsurare: art. 39 Procurorulu va procede chiaru in acea si la interogarea, prevenitului adusu inaintea sa.7

În cazul părții vătămate și părții civile codul nu face referire la o anumită audiere, ci doar specifică anumite dispoziții pe care acestea este necesar să le îndeplinească pentru a fi parte in procesul penal. Se evidențiaza o atenție deosebită în explicarea mai detaliată a acțiunii penale cu toate implicațiile ei.

Împlinirea unitații politice a marcat începutul unificării legislative ce se impunea pentru dezvoltarea eficientă și în interesul tuturor regiunilor unite. Adoptarea unui nou cod de procedură penală era esențial, dar multiple cauze au determinat întârzierea efectivă în timp a promulgării la data de 17 martie 1936, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937. Codul de procedură penală din 1936 a preluat mare parte din legislația existenă în codul din 1864, cu anumite modificări, dar a fost inspirat și din Codul italian din 1931. Acest nou cod a fost completat de instituții noi și practica aparută în știința modernă în materie penală.

Comparativ cu anteriorul cod acesta oferă o paletă mai largă în ceea ce privește proba, dedicându- i întregul Titlul VII, denumit Mijloace de probațiune. În art. 137 se determină mijloacele prin care se poate realiza proba in materie penală, și anume: procese verbale, înscrisuri, martori, informatori, expertize, constatări la fața locului, indicii, prezumții și orice alte mijloace neoprite de lege. Un aspect important, ce este necesar a fi remarcat, este prioritatea pe care o au probele in acuzare, neechitabil fața de cele în apărare, făcându- se mențiunea si asupra concludenței probei- condiție determinantă a probei.

Hotărârile se luau doar în baza probelor administrate, iar judecătorii apreciau după intima convingere și puteau propune din oficiu administrarea de noi probe. Toate probele permise de lege erau acceptate dacă se considera că administrarea acestora este necesară descoperirii adevărului în cauză. Particular, în ceea ce privește audierea inculpatului, declarația acestuia nu avea forța probantă decât prin asocierea sa cu alte probe- art. 144 Mărturisirea și arătările inculpatului, făcute cu ocazia declarațiilor, interogatoriilor și confruntărilor, nu pot servi ca probă decât dacă sunt coroborate cu fapte și împrejurări de natură a face convingerea că ele sunt expresiunea adevărului. Orice probă propusă de inculpat nu era concludentă decât în momentul în care aceasta era susținută de o altă probă.

În perioada Republicii Socialiste în Romania se impunea adaptarea legislației procesual penale, in aceste condiții a fost publicat în Buletinul Oficial nr. 145-146 din 12 noiembrie 1968 codul de procedură penală, republicat în Buletinul Oficial nr. 58-59 din 26 aprilie 1973, în temeiul art. III din Legea nr. 7/1973 și mai târziu republicat în Monitorul Oficial cu numărul 78 din data de 30 aprilie 1997. Această ultimă formă republicată a stat la baza actualului cod de procedură penală, în vigoare de la 1 februarie 2014. Codul de procedură penală din 1968 are o structură mai clară, în care legiuitorul oferă o paletă mai largă de interpretări în unele articole, pe când altele sunt de strictă interpretare, în comparație cu cel anterior.

În vederea aflării adevărului, și în codul de procedură penală s- a impus necesitatea probelor și mijloacelor de probă, astfel în titlul III denumit Probele și mijloacele de probă, art. 63 legiuitorul a definit proba ca fiind orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei.

Codul de procedură penală instituie, de asemenea, și mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt ce se pot folosi ca probă: declarațiile învinuitului sau ale inculpatului, declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-științifice, constatările medico-legale și expertizele, pe când in codul de procedură penală din 1936 se aceptau ca mijloace de probă: procese verbale, înscrisuri, martori, informatori, expertize, constatări la fața locului, indicii, prezumții și orice alte mijloace neoprite de lege, incluzând mijloacele de investigațiune acordate pentru a servi justiției la aflarea adevărului. Se păstează scepticitatea în ceea ce privește persoana inculpatului, declarațiile acestuia neavând relevanță decât coroborate cu alte probe. În codul de procedură penală din 1968, legiuitorul este mai explicit în ceea ce privește modul de a lua declarații, precizând ordinea și etapele acesui procedeu, dispozițiile pentru declarația invinuitului sau inculpatului fiind asemănatoare și declarației părții vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente făcute în cursul procesului penal.

În vederea analizării mijloacelor de probă constituite de legiuitor ca probă, se impune să avem în prim plan codul de procedură penală intrat in vigoare în februarie 2014, ce exprimă, în special, principiul garantării drepturilor părților și ale celorlalți participanți în procesul penal astfel încât să fie respectate prevederile Constituției și celorlalte dispoziții legislative naționale și internaționale. Codul de procedură penală se raliază la cerințele Convenției europene a drepturilor omului care subliniază că orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.

Instanța nu mai beneficiază de sarcina probei, noua menire a judecatorului, fiind cel de garant și arbitru al legalității procedurilor, completată de principiu aflării adevărului. A fost exprimat, în actuala reglementare, faptul că sarcina probei se divide între titularii celor doua acțiuni exercitate: în acțiunea penală aparține, în principal, procurorului, iar în acțiunea civilă, părții civile sau pe calea excepției, în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea civilă este exercitată de procuror.

În comparație cu vechea reglementare, în actualul cod de procedură penală legiuitorul diferențiază prin art. 97, alin. 2 lit. f reglementarea potrivit căreia în cursul procesului penal proba se obține prin orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege, diferența de nuanță prin folosirea verbului reflexiv se obține denotă că mijoacele de probă enumerate la literele a- e și doar acestea sunt permise, litera f având prin acest tip de exprimare o paletă restrânsă de aplicare.

Persoane audiate

În cursul procesului penal, în vederea aflarii adevarului se impune o riguroasă prezentare a persoanelor ce pot fi subiectul audierii și anume: suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, martorii și experții.

Desfășurarea procesului penal atribuie autorului faptei prevăzute de legea penală anumite calități procesuale, fiecare cu semnificații juridice distincte, suspectul sau inculpatul reprezintă elementul central al procesului penal făra de care nu se poate soluționa cauza penală. Subiectul procesual principal, suspectul se identifica a fi, persoana, fizică sau juridică, cu privire la care, din datele și probele existente în cauză rezultă banuiala rezonabilă că aceasta ar fi săvârsit o fapta prevazută și sancționată de legea penală. Inculpatul reprezintă partea în procesul penal împotriva căruia se exercită o acțiune judiciară. Suspectul sau inculpatul, în realizarea faptei prevăzute de legea penală, aduce atingere printr- o vătămare fizică, materială sau morală unui alt subiect procesual numit persoană vătămată. Partea civilă este parte in procesul penal, care exercita acțiunea civilă, extinzând au calitate de parte civilă și succesorii persoanei prejudiciate, dacă aleg sa exercite acțiunea civilă în procesul penal.

Codul de procedură penală definește în art.86 pertea responsabilă civilmente ca fiind: persoana care, potrivit legii civile, are obligația legală sau convențională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracțiune și care este chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal.

Martorul este persoana care a asistat la o întâmplare, la o discuție, la un eveniment și care poate relata sau atesta cum au decurs faptele sau împrejurările de fapt prevazute de legea penală. Importanța martorului în procesul penal este menționată de legiuitor în art. 114 alin 3 Calitatea de martor are întâietate față de calitatea de expert sau de avocat, de mediator ori de reprezentant al uneia dintre părți sau al unui subiect procesual principal, cu privire la faptele și împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate.

Expertul este acea persoană care posedă cunoștințe temeinice și experiență într-un anumit domeniuc si care este numit prin ordonanța organului de urmărire penală sau prin încheierea instanței pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte sau împrejurări ce prezintă importantă pentru aflarea adevărului în cauză este necesară și opinia unei persoane avizate. De regulă, este necesară prestația unui singur expert, cu excepția situației în care, ca urmare a complexității cauzei este nevoie de o expertiză mai amplă și bazată pe discipline diverse, moment în care desemnează doi sau mai mulți experții. Unul dintre drepturile pe care le au părțile și subiecții procesuali principali și care îl privește pe expert este acela că pot solicita ca la efectuarea expertizei să participe un expert recomandat de aceștia. Același drept enunțat anterior il are și procurorul care poate solicita ca un expert recomandat de acesta să participe la efectuarea expertizei,cand aceastaeste dispusă de instanță. În ceea ce privește audierea expertului, se poate face referire la constatările sau concluziile acestuia, iar dacă expertiza s-a efectuat de o instituție medico-legală, institut sau laborator de specialitate, instituția va desemna un expert dintre cei care au participat la efectuarea expertizei care urmează a fi audiat conform procedurii audierii martorului.

În prezenta lucrare vom analiza doar la audierea suspectului, inculpatului, persoanei vătămate, parții civile, parții responsabile civilmente.

3. Audierea prin interpret

Utilizarea interpreților reprezintă un procedeu special de obținere al declarațiilor suspectului, inculpatului, persoanei vătămate, parții civile, parții responsabile civilmente, prin intermediul căruia devine accesibilă comunicarea.

Situațiile în care este necesară intervenția interpretului sunt când persoana audiată nu înțelege, nu vorbește sau nu se exprimă bine în limba română. Dreptul la interpretare este garantat prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului care în art.6 paragraful 3 lit. e statuează orice acuzat are, mai ales, dreptul să fie asistat gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere.

În vederea garantării dreptului la un proces echitabil, serviciile de interpretare este util să se realizeze fără întârziere și să se garanteze existența unei asistențe lingvistice gratuite și adecvate, care să le permită persoanelor suspectate sau acuzate care nu vorbesc sau nu înțeleg limba în care se desfășoară procedurile să își exercite pe deplin dreptul la apărare8. De asemenea, persoana audiată trebuie sa beneficieze de interpret și în cazul comunicării cu avocatul, de aceea se impune acordarea de servicii de interpretare intr- o perioadă rezonabilă si ca serviciile să îi fie furnizate în limba maternă sau intr- o altă limbă pe care acesta o cunoaște- vorbește sau întelege, pentru a- și putea exercita pe deplin toate drepturile garantate de lege. Interpretarea trebuie sa fie de o calitate suficientă pentru ca beneficiarul serviciilor de interpretare să poata cunoaște toate informațiile cu acuratețe și ca acesta sa nu poată reclama faptul ca interpretarea a fost de o calitate inferioară

Potrivit legii speciale9 interpretarea este imperativ să se efectuează de către persoane atestate în profesie și autorizate de Ministerul Justiției. Persoana care dorește să dobândească această calitate trebuie să îndeplinească anumite condiții10 statuate în legea specială privind autorizarea și plata interpreților și traducătorilor folosiți de Consiliul Superior al Magistraturii, de Ministerul Justiției, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul Național Anticorupție, de organele de urmărire penală, de instanțele judecătorești, de birourile notarilor publici, de avocați și de executori judecătorești.

Autorizarea interpreților reprezintă o masura imperios necesară pentru a se evita realizarea unor interpretari neconforme cu adevărul, interpretul autorizat săvârșind infracțiunea de mărturie mincinoasă, sancționată de Codul Penal11.

O situație de excepție în cazul în care nu se poate asigura intrerpretarea autorizată, audierea poate avea loc în prezența oricărei persoane care poate comunica cu cel audiat, cu mențiunea, ca imediat ce este posibilă, să se reia audierea prin interpret autorizat. Această dispoziție a fost introdusă pentru a accelera procedura în cazul unor urgențe și ca persoana audiată să primească promt sprijinul unui interpret în realizarea unui proces echitabil.

Serviciile de interpretare se asigură și când persoana audiată se află într- o poziție de vulnerabilitate, cauzată de existența unor dizabilități ce necesită comunicarea printr- un limbaj special și se poate acorda de o persoana care are această capacitate.În privința persoanei audiate care este surdă, mută sau surdomută ori cu alte deficiențe de auz și/sau de vorbire se impune obligația de diligență și oferirea de asistența adecvată.

Dispoziția art. 105 alin. 4 Cod proc. pen. are menirea de acoperi toate situațiile care s- ar putea ivi în practică, prin posibilitatea ca în cazuri excepționale, dacă nu este prezentă o persoană autorizată care poate comunica prin limbajul special, iar comunicarea nu se poate realiza în scris, audierea persoanelor se poate face cu ajutorul oricărei persoane care are aptitudini de comunicare.

Folosirea interpretului autorizat își impune necesitatea pentru ca persoana audiată să înteleagă procedurile și să își poată exercita efectiv drepturile statuate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și legea specială.

Respectarea dreptului la interpretare și la traducere nu ar trebui să intre în conflict sau să aducă atingere niciunui alt drept instituit de lege, ci să reprezinte o parte integrantă în garantarea dreptului persoanei audiate la un proces echitabil.

Reguli speciale

Dispoziții speciale privind audierea sunt aplicabile oricărei perosoane, Convenția Europeană a Drepturilor Omului asigură respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor, iar în timpul audierii se impune ca organul abilitat să țină cont de starea de sănatate sau starea psihica a celui audiat. Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante12, această dispoziție se fundamentează pe respectarea drepturilor omului, drept garantat tuturor cetățenilor.

Semne vizibile de oboseală excesivă sau simptomele unei boli care îi afectează capacitatea fizică ori psihică de a participa la ascultare se subscriu ca elemente contrare a dreptului la viață și la integritate fizică și psihică garantat de Constituția României. În situația în care persoana audiată are o stare de sănătate precară sau oboseală excesivă, orgamnul judiciar are obligația să dispună întreruperea ascultării și să ia masuri pentru ca persoana să primească îngrijire de specialitate. O atitudine contrară din partea organului judiciar ar încălca dreptulul persoanei audiate prin aplicarea un tratament inuman sau degradant- privarea de tratamente și medicație adecvate bolilor. Din punct de vedere psihologic persoana audiată, în condițiile prezentate anterior, poate avea o percepție distorsionată cu o interpretare excesivă (restrictivă sau extensivă) cauzată de stare în care se află la momentul audierii neconcordantă cu împrejurărilesau faptele reale.

De asemenea, art. 106 Cod proc. pen. alin 2 subliniază că persoana aflată în detenție poate fi audiată la locul de deținere prin videoconferință, în cazuri excepționale și dacă organul judiciar apreciază că aceasta nu aduce atingere bunei desfășurări a procesului ori drepturilor și intereselor părților, această mențiune facilitează modul de audiere, în special, al inculpatului, fiind abordată în situații de excepție. Acest aliniat al Codului de procedură penală este susținut de legea specială13 în art.26 alin. 1 care reliefeaza că în cazul în care un deținut urmează să fie audiat în cadrul unei proceduri prevăzute de prezenta lege de către personalul sau judecătorul de supraveghere a privării de libertate din alt penitenciar decât cel în care se află deținutul, audierea poate avea loc prin videoconferință. Prezentul articol restrânge spațiul de aplicabilitate doar la situațiile în care persoana audiată este deținutul și singurul mod de a fi audiat se întrevede a fi videoconferința. Legiuitorul a impus și o altă condiție, pentru a se putea face uz de această dispoziție, și anume, să nu aducă atingere bunei desfășurări a procesului, dar și pentru a proteja drepturile și interesele celorlalte parți. În condițiile legii privind audierea prin videoconferință, în cazul în care, asistența juridică este obligatorie pentru suspect sau pentru inculpat14 ascultatea acestuia nu se poate realiza decât în prezența avocatului la locul de deținere.

Respectarea drepturilor omului în cursul audierii

Drepturile omului, democrația și statul de drept sunt valori esențiale ale Uniunii Europene. Respectarea drepturilor omului în cursul audierii reprezintă o condiție sine qua non în realizarea unui proces echitabil. Dreptul la un proces echitabil se fundamentează pe hotărârea asupra încălcării drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală. Dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română15 oferă persoanei audiate oportunitatea de a beneficia de un alt drept conferit de dispozițiile codului de procedură penală, și anume, dreputul de a fi informat cu privire la drepturile sale prin interpret acesta având posibilitatea să fie audiat in conditiile legii.

Dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii este reliefat și în art. 94 Cod proc. pen. Consultarea dosarului și are ca scop asigurarea condițiilor necesare pentru efectuarea unei apărări complete și concrete. Acest drept al părților sau subiecților procesuali se constituie din mai multe componente: a) dreptul de a studia actele acestuia; b) dreptul de a nota date sau informații din dosar; c) dreptul de a obține fotocopii ale dosarului pe cheltuiala clientului.

Un alt drept al persoanelor participante la procesul penal este cel de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege, medierea fiind definită de legea specială16 ca o modalitate de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terțe persoane specializate în calitate de mediator, in condiții de neutralitate, imparțialitate, confidențialitate și având liberul consimțământ al părților. Principala caracteristică a raportului dintre mediator și părți este încrederea, care are scopul să faciliteze negocierile dintre părți prin intermediul mediatorului, acesta le oferă sprijinul pentru soluționarea conflictului, prin obținerea unei soluții reciproc convenabile, eficiente și durabile. Medierea reprezintă metoda alternativă a procesului penal clasic, în instanță , având facilitatea unor costuri mult mai reduse, dar și înlăturarea stării de conflict într-un termen cât mai scurt. În materia audierii persoanelor în procesul penal, respectarea drepturilor marcheaza obținerea unor probe sedimentate pe mijloace echitabile și juste pentru a soluționa cauza sub toate aspectele.

Cunoașterea raportului de conflict este imperios necesar să oglindească realitatea desfăsurării activității infracționale susținută de mijloace de probă concludente obținute în urma respectării legislației naționale, actualizate la nivel european, pentru a se evita încălcarea drepturilor omului și greșita soluționare a procesului penal.

Secțiunea III

Audierea suspectului sau inculpatului

1. Noțiune

Dispozițiile actualului cod de procedură penală, în ceea ce privește declarațiile suspectului sau inculpatului, sunt mai detaliate, legiuitorul asigurându- se astfel că nu vor exista încălcări ale legalității soluționării juste a procesului penal.

Declarațiile suspectului sau ale inculpatului sunt înscrise de lege ca fiind mijloace de probă, având în vedere că acesta este cel care cunoaște cel mai bine împrejurările în care a avut loc fapta prevăzută de legea penală și poate oferi informațiile cele mai pertinente pentru aflarea adevărului în cauza penală. Audierea suspectului su inculpatului reprezintă un concept complex si larg , avand în prim plan faptul ca prin declarațiile sale, acesta combate învinuirile care i se aduc, apărându- se, contracarare care poate fi uneori mai temeinică decât o recunoastere dubioasă17. Declarațiile suspectului sau ale inculpatului constituind un drept al acestuia, și nu o obligație, acestea îmbină cele două rolurii definitorii și anume: rolul de mijoc probator- procurarea de probe care servesc la soluționarea cauzei penale și rolul de mijloc de aparare- interesul major al suspectului sau inculpatului de a nu dezvălui realitatea activității infracționale.

Forța probantă a declarației suspectului sau inculpatului este marcată de o inevitabilă suspiciune, ceea ce impune o examinare dialectica a tuturor mijloacelor de probă prntru aflarea adevărului în cauză.

Terminologia utilizată de legiuitor în cuprinsul codului de procedură penală stârneste controverse în ceea ce privește procedeul prin care se obține mijlocul de probă, acesta fiind obținut fie ca urmare a audierii, fie a ascultării. Se apreciază că nu sunt diferențe procedurale între cele două activități probatorii audierea și ascultarea18, ambele presupunând expunerea orală sau, în situații de excepție, scrisă a aspectelor de fapt și raspunderea la întrebările relatate de organele abilitate.

Declarațiile suspectului sau ale inculpatului se împart în judiciare si extrajudiciare, primele caracterizânduse prin faptul că suspectul sau inculpatul recunoaște săvârșirea infracțiunii de care este învinuit sau în cazul in care nu recunoaște, daca nu a participat la săvârșirea infracțiunii, relatarile sale pot conduce la constatarea nevinovăției ,chiar daca există probe care susțin vinovația, dacă este autorul faptei pe care nu vrea sa o recunoască, verificarea relatarilor sale și constatarea că sunt inexacte pot demasca reaua sa credința, întarind probele care susțin învinuirea.19 Declarațiilese definesc ca extrajudiciare când au fost date în afara procesului penal și conținutul lor ajunge la cunoștința organului judiciar prin alte mijloace.

2. Aplicabilitatea principiilor

2.1. Prezumția de nevinovație

La sfârșitul secolului al XVIII- lea, în legislația Statelor Unite ale Americii și Declarația drepturilor omului și cetățeanului apare înscrisă pentru prima oară noțiunea de prezumie de nevinovăție ca o reacție la procesul penal de inchiziție, care considera că persoana implicată în cauza penală este vinovată, acesteia revenindu- i obligația de a- și dovedi nevinovăția.20

România, prin ratificarea Declarației universale a drepturilor omului, adoptată de Organizația Națiunilor Unite, preia pe filieră internațională art. 11 ce subliniază Orice persoana acuzata de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul sa fie presupusa nevinovată pînă cînd vinovăția sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanțiile necesare apărării sale.

Principiile instituite de codul român de procedură penelă sunt recunoscute ca drepturi de către Convenția Europeană a Drepturilor Omului care fundamentează garantarea respectării drepturilor omului în procesul penal și desfăsurarea acestuia într- un mod echitabil, astfel orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.

Prezumția de nevinovăție reprezintă o dispoziție cu caracter relativ și are rolul de a dinamiza cursul procesului penal, la început, în lipsa probelor, se manifestă pe deplin, treptat se estompează pe masură ce se administrează probe care o contrazic.

Principiul prezumției de nevinovăție subliniază în alin. 2 că după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului. Locuțiunea latinească in dubio pro reo- potrivit căreia în caz de îndoială se reține soluția, împrejurarea sau ipoteza cea mai favorabilă infractorului, completează prezumția de nevinovăție, stabilind situația de fapt, neavând incidență asupra interpretării normelor juridice procesuale.

În audierea suspectului sau inculpatului se impune respectarea prezumției de nevinovăție, luându- se în calcul că orice probă administrată nu este insurmontabilă, aceasta putând fi exclusă, în tot sau în parte, prin apărările suspectului sau inculpatului , care are dreptulul să probeze netemeinicia acesteia.

Prezumția de nevinovăție este garantul protecției persoanelor în realizarea unui procesul penal echitabil, incluzând stabilirea vinovăției și tragerea la răspundere penală.

2.2. Aflarea adevarului

Întreaga doctrină contemporană cunoaște principiul aflării adevărului, dar sub diverse denumiri: principiul veracității, principiul stabilirii adevărului obiectiv, principiul realității sau a adevărului real21.

Principiul aflării adevărului implică redarea cu fidelitate a împrejurărilor în care s- a comis fapta prevăzută de legea penală și asigurarea demersului judiciar pentru tragerea la răspundere a faptuitorului in funcție de vinovăția cerută de lege.

Declarațiile suspectului sau ale inculpatului se subsciu și principiului aflării adevărului care impune organelor judiciare obligația de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului dispoziții instituită în art. 5 Cod. proc. pen.

Organele judiciare, în împlinirea dezideratelor aflării adevărului, se impune tratarea realității obiective cu rigurozitate pentru a constata existența faptei, împrejurările în care fapta a fost comisă,mobilul și scopul avut în vedere de făptuitor, forma și modalitatea vinovăției; dar și alte caracteristici ce pot contribui la soluționarea cauzei.

În sprijinirea coexistenței principiilor, alin 2 plaseaza organelor de urmărire penală obligația de a strânge și de a administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului. Respingerea sau neconsemnarea cu rea-credință a probelor propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancționează. Principiul aflării adevărului se materializeaza concret în cunoașterea veridică și completă a situației de fapt, suspectulul sau inculpatul fiind singurulul care cunoaște împrejurările si circumstanțele exacte referitoare la materialitatea faptei prevăzute de legea penală.

Sub imperiul principiul actori incumbit probatio, cel care acuză are obligația să dovedească invinuirea adusă, prin urmare suspectul sau inculpatul nu are obligația dovedirii nevinovăției sale, întrucât chiar legea îl prezumă în această ipostază însă are dreptul combaterii tuturor acuzațiilor adusă. Activitatea infracțională trebuie analizată in detaliu, declarațiile suspectului sau ale inculpatului reliefează o componentă în aflarea adevărului, diminuată de scepticismul inevitabil aparut în momentul audierii.

Pentru aflarea adevărului în cauza penală este imperios necesar a se desfășura o activitate probatorie completă, finalizată doar în momentul în care înstanța are certitudinea că este în mod just soluționarea cauzei.

2.3. Dreptul la apărare

Dreptul roman consacră încă din antichitate regula conform căreia nicio persoană nu poate fi judecată fără a fi apărată.

Legislația internă, prin intermediul Constituției României, prevede în art. 24Faptul că Dreptul la apărare este garantat. În tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu, reprezentând o garanție în realizarea unui echilibru între interesele indivizilor, dar și între individ si stat.

În tot cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure suspectului sau inculpatului deplina exercitare a drepturilor procesuale garantate și să administreze probe concludente necesare soluționării cauzei. Obligația organelor judiciare reliefează doua componente diametral opuse: latura prohibitivă, care interzice restricționarea, sub orice formă, a exercitării dreptului la apărare și latura pozitivă reprezentată de comunicarea fața de suspect sau inculpat de îndată ce a început procesul penal.

Înainte de a fi audiat, suspectul sau inculpatul este îndreptățit să fie încunostințat

despre fapta pentru care urmează a fi audiat,, încadrarea juridică a acesteia și să-i asigure posibilitatea pregătirii și exercitării apărării. Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează prin art. 6 dreptul suspectului sau inculpatului să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer, prin acestă dispoziție se acordă toate mijloacele necesare apărării și înlesnirea unui proces echitabil.

Principiul dreptului la apărare inserează în cuprinsul său dispoziția conform căreia suspectul sau inculpatul are dreptul de a nu face nicio declarație.

Dreptul la apărare se exercită cu bună- credință- bona fides praesumitur, caracteristică esențială în respectarea drepturilor suspectului sau inculpatului pe parcursul întregului proces penal, conform scopului pentru care a fost recunoscut de lege.

Încălcarea garantiilor dreptului la apărare atrag sancțiunea nulității actelor procesuale și se impune să se refacă în strictă conformitate cu prevederile legii. De asemenea, se sancționează conform Codului penal- art.297 Abuzul în serviciu, art. 269 Favorizarea infractorului, art. 283 Represiunea nedreaptă, în cazul în care se dovedește că încalcarea dreptului la apărare s- a săvarsit cu rea- credință.

Dispozițiile codului de procedură penală coroborate cu legislația constituțională, coexistând cu cele ale Convenției europene a drepturilor omului, asigură funcționalitatea dreptului la apărare respectând conținutul complex al principiului și aplicându- l conform cu reglementările procesuale în vigoare.

2.4. Respectarea demnității umane

Planul procesual penal a fost influențat de aderarea României la Convenția de la New York privind manifestarea împotriva torturii22 și alor pedepse sau tratamente de cruzime, inumane sau degradante23.

Principiul respectării demnității umane este inscris și în Convenția Europeană a Drepturilor Omului,dar și în Constituție în art. 22 alin.2 se prevede că: nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant , raționament conținut și în dispozițiile articolului 11 din codul de procedură penală care include și garantarea respectăii vieții private, a inviolabilității domiciliului și a secretului corespondenței ca părți intregrante în alcătuirea unei societăți democratice.

Principiul respectării demnității umene îsi regăsește aplicabilitatea sub diverse forme și considerente în întreg procesul penal, iar sub aspectul declarațiilor suspectului sau ale inculpatului,acestea se pot exclude pe temeiul nelegalei administrări dacă principiul nu este respectat în condițiile legii.

Garantarea principiului în tot cursul audierii suspectului sau inculpatului, se axează pe obținerea unor probe legal administrate din care să reiasă vinovăția sau nevinovăția ori să se obțină indicii de natură să constate activitatea infracționala în concordanță cu realitatea.

În realizarea unui proces penal echitabil este vital să coexiste principiile de bază instituite de legislația națională, completate de dispozițiile internaționale pentru a alcătui o societate democratică bazată pe corestitudine și justețe .

3. Dreptul la tăcere- element esențial in procesul de audiere

Romanii spuneau tacio facit ius, sintagmă ce induce confuzia conform căreia tăcerea trebuie interpretată doar în sensul său gramatical24 al comunicării sociale generale, dar tăcerea poate îmbrăca diverse forme, manifestându- se chiar ca o formă de comunicare non- verbală echivocă ce își găsește aplicabilitatea în alte ramuri de drept, cum ar fi: drept civil- reînnoirea locațiunii, drept comercial- dacă au existat relații intre părți, lansarea ofertei aceluiași partener de afaceri se interpretează cu valență de acceptare a celorași termene și condiții stabilite anterior.

Dreptul la tăcere, ca element distinct de tăcere în sensul său larg, reprezintă posibilitatea garantată de lege persoanei fizice sau juridice, de a nu răspunde, de a nu comunica informația solicitată sau pur și simplu a comunica numai prin tăcere25

În materie procesual penală, instituția dreptului la tăcere este recunoscută și consacrată de legislația română în vigoare, comună și altor state Anglia, Israel, Belgia, Norvegia, Australia fiind necesară exercitatea acestui drept în concordanță cu celelalte drepturi si libertăți fundamentale ale omului 26.

De origine anglo- saxonă, dreptul la tăcere s- a dezvoltat, în special, în sistemul juridic american, ca măsură de protecție împotriva self- incrimination27, statuată prin Amendamentul V al Constituției privind protecția drepturilor la viață, la libertate si la proprietete- Nicio persoană nu va putea ca într- o cauză penală să fie obligată să depună mărturie împortriva sa. Datorită numeroaselor interpretări din jurisprudența Curții Supreme a Statelor Unite ale Americii regula interzicerii autoincriminării a fost recunoscută ca drept fundamental al omului, rezultat al controverselor ce priveau comportamentul necorespunzător al organelor abilitate și nerespectarea cetătenilor audiați prin aplicarea unor manevre de intimidare.

Astfel, se amplifică o controversă între sistemul de drept penal al Statelor Unite ale Americii și cel al Japoniei. Sistemul de justiție penală din Statele Unite ale Americii pretinde că doar legislația procedurală poate proteja drepturile constituționale ale acuzatului ca rezultat al minimizării abuzului de putere al statului. Sistemul japonez, pe de altă parte, subliniază justiția de fond, care spre deosebire de justiția procedurală, obiectivul său principal este de a accentua importanța rezultatului și nu procesul prin care se ajunge la acea soluție. În cazul în care acuzatul este într-adevăr vinovat, sistemul japonez intreprinde toate acțiunile pentru a- l găsi vinovat, chiar dacă drepturile sale sunt încălcate în procesul de determinare a vinovăției sale. Accentul diferit al celor două sisteme de justiție penală a dus la tratamentul diferit și a drepturilor acuzatului penal în Japonia și în Statele Unite ale Americii.

În sprijinul realizării justiției procedurale, Constituția SUA garantează multe drepturi specifice acuzatului penal, printre care cele mai importante sunt dreptul de auto-incriminare, dreptul la asistență juridică și dreptul la un proces cu jurați. Instanțele din SUA, în interpretarea acestor trei drepturi, au instituit rândul lor mai multe garanții procedurale pentru a facilita exercitarea de către acuzat a acestor drepturi, precum și pentru a preveni poliție și procurorii din încălcarea ei. O serie de cazuri controversate au descurajat efectiv poliția să mai utilizeze interogatoriul de poliție în calitate de mijloc de a obține o mărturisire de la acuzat.

Legislația procedurală în sistemul de justiție penală a Statelor Unite ale Americii a fost drepturile preventive ale acuzatului, într-adevăr, criticile de Miranda, printre care sun chiar dreptule absolute ale suspectului la tăcere și la asistență unui avocat, chiar din momentul în care el se află sub custodia poliției, au realizat justiției procedurale pentru acuzat reducerea interogatoriile poliției coercitive. Cu toate acestea, acordarea acestor drepturi la acuzatului nu a fost lipsită de costuri pentru societate. Aceasta a însemnat interes scăzut de cooperare de la suspecți și o sarcină mai mare în aplicare a legii. De la punerea în aplicare a sistemului de Miranda, s-a raportat că suspecții care au fost informati despre drepturile lor înainte de interogatoriu au fost mai putin dispusi sa mărturisească sau chiar prezenta la interogatoriu, în plus, standardul sporit de voluntariat a confesiunilor a făcut mai ușor pentru acuzat de a exclude marturisirea dintre probe la proces. Anchetatorii de poliție nu au mai putut să se bazeze pe interogare preventivă,ci era necesar, desigur, a se efectua investigații mai amănunțite și independente pe teren. Această transformare a sistemului presupune costuri mai mari și un timp mai lung la dispoziție pentru caz. Deoarece multe crime sunt comise în absența martorilor, transformarea implică, de asemenea, o mai mare dificultate pentru funcționarii de aplicare a legii pentru a aduna probe suficiente pentru urmărirea penală. Aceată etapă procesuală are o sarcină a probei de condamnare și încă resursele disponibile pentru ele sunt limitate, procurorii nu vor alege să finalizeze urmărirea penală într- un caz fără dovezi suficiente. Astfel, în timp ce aplicarea dispozițiilor Miranda poate oferi o satisfacție ideologică de realizare a justiției procedurale la un nivel avansat aceasta presupune, de asemenea, ca urmărirea penală să se desfăsoare mai riguros în ceea ce privește crimele pentru societate. În contrast cu justiția statelor Unite ale Americii privind justiția procedurală pentru acuzat, sistemul de justiție penală japonez mizează pentru a găsi adevărul pe fondul. În orice caz penal nu este nimic mai mult decât care a comis crima și de ce

și sursa cea mai naturală de informare pentru această anchetă este acuzatul. Astfel, spre deosebire de omologii din Statele Unite ale Americii, care sunt efectiv blocate de la a recurge la interogatoriu, poliția și procurorii japonezi pot utiliza mijloace puternice de interogare pentru a aduna informații relevante pentru urmărirea penală.

În ciuda acestei divergențe în utilizarea interogării, normele juridice fundamentale sunt remarcabil de similare în cele două țări. Astfel, ConstituțiaJaponiei- Kenpo garantează suspectilor dreptul de auto-incriminare și dreptul de a reține sfatul și prevede excluderea marturisirii obținute cu forța. Aceasta garantează, de asemenea, procedură datorată de lege pentru toată lumea și chiar specific, proscrie tortura. Codul de procedură penală acordă suspectului sau inculpatului dreptul de a se întâlni cu avocatul său în lipsa unui paznic. Este de remarcat faptul că Constituția japoneză este mai detaliată decât omologul american în precizarea drepturile specifice ale suspectului și inculpatului. Absente de la procedura penală japoneză, cu toate acestea, sunt amendamentele stricte de Miranda. Pentru a fi sigur, prevederea constituțională de excludere a mărturisirii forțate are asemănare izbitoare cu regula de excludere statuată de pactul Miranda. Cu toate acestea, baza de excludere estesupus doar voluntariatului și nu include încălcările tehnice de către poliție. Astfel, normele juridice care reglementează procedura de interogare, cum a fost interpretată și practicată în Japonia urmează mai îndeaproape legea pre- Miranda a Statelor Unite ale Americii. În plus, standardul de voluntariat angajat de către instanțele de judecată japonezi este destul de indulgent. Într-un cadru juridic similar cu anii Statelor Unite ale Americii, sistemul de japonez de justiție penală păstrează trei caracteristici pro-interogare care sunt absente în sistemul american: a) instituirea unui drept de a prezenta la interogatoriu pe o acuzatul în stare de arest sau detenție; b) excluderea apărătorului în timpul interogatoriilor; c) desemnarea procurorilor de timp, durata și locul unei întâlniri între acuzat și avocatul său. Aceste trei caracteristici au fost foarte criticate de către japonezi și cadre didactice juridice ale Statelor Unite ale Americii și de bara de apărare japoneză pentru neconcordanța lor cu Constituția, precum și cu drepturile legale ale inculpatului.

Luând în considerare diferența dintre cele două sisteme legislative, acestea nu sunt considerate o dihotomie în linie dreaptă, ci un sistem de protecție a drepturilor acuzatului pe partea SUA și un sistem compromite aceste drepturi pe partea japoneză.28

Legislația Marii Britanii instituie, în scopul unor rezultate echitabile, obligația de a avertiza persoana acuzată de săvarsirea faptei penale- nu ești obligat să spui nimic dacă nu dorești, dar orice spui poate fi consemnat și folosit ca probă.

Ca o garanție a dreptului la aparare, dreptul la tăcere este regăsit în Constituția Spaniei care prevede că persoana arestată trebuie să fie informată imediat și într- un mod pe care să îl înțeleagă, despre drepturile pe care le are și motivele arestării, fără să fie obigată să dea declarație. De asemenea, Codul de procedură penală al Italiei în art. 64 statuează dreptul de a nu răspunde, cu excepția datelor privitoare la identitatea persoanei, iar Belgia preia dispozițiile Curții Europene a Drepturilor Omului și adaptează la legislația internă dreptul la tăcere ca drept al individului de a nu se autoincrimina.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului reliefează în art. 10 libertatea de exprimare29, din moment ce orice persoană poate comunica, aceasta are și libertatea de a tăcea, în înțelesul larg al dispozițieilegale, astfel comunicarea de informații se percepe ca fiind parte integrantă a dreptului la tăcere.

În plan național, dreptul la tăcere este consacrat legal în codul de procedură penală și este stipulat expres în textele legale, dar și prin interpretarea altor dispoziții. Printre drepturile suspectului sau ale inculpatului, art.83 Cod proc. pen. inserează dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenția că dacă refuză să dea declarații nu va suferi nicio consecință defavorabilă, iar dacă va da declarații acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa. Acestei dispoziții îi sunt subsecvente două componente imperative și anume: dreptul de a nu da nicio declarație cu privire la fapta in cauză, fără ca aceasta să reprezinte o circumstanță agravantă și libertatea de a răspunde sau nu la intrebările adresate de organul competent. În scopul realizării unui proces echitabil și pentru a se ralia la legislația internatională, ultima parte a articolului reliefează dreptul de a nu se autoincrimina prin declarațiile sale,iar acestea să devină obiect al unui proces penal- nemo tenetur se ipsum acusare.

Mijlocul de probă, obținut prin nerespectarea obligației de a- i aduce la cunoștință suspectului sau inculpatului dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal și orice declară va putea fi folosit împotriva sa, se consideră unul oținut în mod ilicit și nu se poate face uz de acesta în procesul penal. Prevalarea de dreptul la tăcere nu semnifică, în temeiul legii, împiedicarea obținerii de documente ori probe- prelevarea de țesuturi corporale în vederea efectuării analizei ADN și utilizarea anumitor date, care au fost obținute independent de voința suspectlui sau a inculpatului.

Dreptul la tăcere, prin coroborare cu nerespectarea demnității și libertății omului, implică excluderea probelor viciiate sau alterate prin atitudini necorespunzătoare și încălcarea abuzivă a dispozițiilor legale, prin obținerea declarațiilor suspectului sau ale inclupatului prin întrebuințarea de violențe, amenințări sau alte mijloace de constrângere30. Aplicarea unor măsuri coercitive asupra suspectului sau inculpatului ori recunoașterea vinovăției de către acesta în urma unor promisiuni sau îndemnuri prezentate direct sau prin intermediar sunt interzise de legiuitor și sunt sancționate cu nulitatea actului corespunzător. De asemenea, se poate interpreta a fi încalcare a dreptului la tăcere: a fost determinat să se autoincrimineze sau a fost determinat să se declare vinovat pentru a salva o rudă apropiată ori din motive pecuniare31.

Un alt aspect al dreptului la tăcere îl constituie momemtul în care inculpatul refuză să dea declarații, instanța dispune citirea declarațiilor pe care acesta le -a dat anterior, inculpatulul avand drepul de a nu semna declarația în care se consemnează acest aspect, prevalându- se de dreptul său la tăcere.

Se subscriu dreptului la tăcere și persoanele care păstrează secretul profesional- avocații, notarii, medicii, funcționarii publici; persoanele care exercită aceste profesii nu pot dezvălui nicio informație care le-a fost adusa la cunoștință în cadrul activității lor, încălcarea acestei obligații se sancșionează conform Codului Penal. În privința persoanei juridice32, în cazul săvârsirii unei fapte penale intervine problema modului în care v- a opera dreptul la tăcere, deoarece dispozițiile procedural penale nu disting între pluralitatea de subiecți activi a- i infracțiunii, prin urmare se vor aplica dispozițiile aferente, incluzând persoana juridică în sfera orice persoană.

Concluzionând, dreptul la tăcere este necesar a fi coroborat cu dreptul la apărare și respectarea demnității și libertății omului, fiind o extensie a prezumției de nevinovăție, pentru a putea asigura persoanei, realizarea unui proces echitabil finalizat cu soluționarea justă cauzei penale.

4. Realizarea efectivă a audierii

4.1. Atitudinea suspectului sau inculpatului

Audierea suspectului sau inculpatului reprezintă un procedeu complex, cu numeroase implicații, atât reglementate de lege, cât și psihologice. Procedura de obținere a declarației suspectului sau inculpatului se impune abordarea unui complex de regluli de ordin procesual și de ordin tactic33, ultima condiție înscrie centrarea subiectului principal al procesului penal- suspectul sau inculpatul- într- o admosferă potrivită, conexată cu starea psihologică.

Din punct de vedere al momentului în care are loc audierea, atitudinea suspectului sau inculpatului este completată de alte evenimente specifice cu o importanță deosebită in soluționarea cauzei penale. Prin urmare, în cursul urmăririi penale inculpatul este audiat de fiecare dată când organul de urmărire penală consideră ca este necesar pentru soluționarea cauzei, dar și în momentul în care este pusă în mișcare acțiunea penală sau când arestarea preventivă este luată ori se cere revocarea sau înlocuirea acesteia cu altă măsura preventivă.

O condiție esențială, pentru a fi posibilă audierea, este aceea ca prezența suspectului sau inculpatului să fie posibilă, dar sub aspectul sustragerii, dispariției, stării de sănătate precare sau în caz de forță majoră- activitatea probatorie nu se poate desfăsura, iar în aceste situație, se poate dispune măsura procesuală, fără a fi îndeplinită obligația, din partea organului abilitat, a procedurii audierii. În situațiile expuse anterior, urmărirea penală și/ sau judecata se pot realiza fără audierea suspectului sau inculpatului, dar doar limitativ și pe cale de excepție, abtul si nerespectarea acestei precizări se sancționează cu nulitatea hotărârii date în cauza procesului penal.

Declarațiile suspectului sau inculpatului au rol edificator în soluționarea cauzei, fie că relatările sale sunt sincere sau nu, acestea pot oferii indicii utile organelor de cercetare penală. Audierea suspectului sau inculpatului compune un mijloc de probă util și necesar pentru aflarea adevărului, astfel codul de procedură penală reliefează trei etape: verificarea identității civile, comunicarea drepturilor și a obligațiilor și audierea propriu- zisă.

4.2.Etapele ascultării propriu- zise

4.2.1. Verificarea identitații civile

Stabilirea adevărului material se concretizează prin audierea suspectul sau inculpatul, ca subiect central al procesului penal și este declanșată de întrebările adresate de organul judiciar în scopul aflarii identității civilepentru a nu exista confuzia că altă persoană este vizată în procesul audierii. Din punct de vedere tactiv, această etapă are scopul de a creea o admosferă adecvată pentru a se creea contactul psihologic.

Acest moment este inserat în art.107 Cod proc. pen. printr- un set de intrebări referitoare la persoana suspectului sau a inculpatului, întrebări cu privire la: nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, codul numeric personal, numele și prenumele părinților, cetățenia, starea civilă, situația militară, studiile, profesia ori ocupația, locul de muncă, domiciliul și adresa unde locuiește efectiv și adresa la care dorește să îi fie comunicate actele de procedură, aceste informații sunt necesare la identificarea cu maximă precizie și evitarea unor erori care împiedică justa infăptuire a legii.

De menționat este dispoziția referitoare la domiciliul și adresa unde locuiește efectiv și adresa la care dorește să îi fie comunicate actele de procedură, legiuitorul detaliind acest aspect, cu scopul de a fi mai accesibilă contactarea suspectului sau inculpatului și asigurarea unor condiții mai facile pentru a putea răspunde promt la chemarea organelor judiciare.

Suspectul sau inculpatul trebuie să precizeze antecedentele penale sau dacă împotriva sa se desfășoară un alt proces penal, dacă solicită un interpret în cazul în care nu vorbește sau nu înțelege limba română ori nu se poate exprima, precum și cu privire la orice alte date pentru stabilirea situației sale personale, aspecte urmate de consecințe relaționate de drepturile și libertățile celui audiat.

La începutul primei audieri, se adresează aceste întrebări pentru garantarea principiului aflării adevărului corelat cu celeritatea procesului penal, pentru o mai bună ocrotire a principiului dreptului la apărare.

Legiuitorul menționează că aceste întrebări cu privire la persoana suspectului sau a inculpatului se repetă la audierile ulterioare doar atunci când organul judiciar consideră necesar, acesta având libertatea decizie.

Finalizarea acestei etape a audierii suspectului sau inculpatului este necesar să fie confirmată de documente legale, pentru ca organul judiciar, în realizarea obligației de obținere a declarației, să aibe convingerea ca persoana audiată beneficiază de toate prezumțiile legale pentru a putea trece la următoarea etapă.

4.2.2. Relatarea liberă

Înainte de a avea loc audierea propriu- zisă, suspectului sau inculpatului i le aduce la cunoștință calitatea în care este audiat, fapta prevăzută de legea penală pentru săvârșirea căreia este suspectat sau pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și încadrarea juridică a acesteia, dar și drepturi drepturile34 și obligațiile acestuia impuse de lege pentru realizarea justă a hotărârii.

Obligațiile suspectului sunt precizate a fi: a) obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, se poate emite mandat de aducere împotriva sa, iar în cazul sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă; b) obligația de a comunica în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei, atrăgându-i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, citațiile și orice alte acte comunicate la prima adresă rămân valabile și se consideră că le-a luat la cunoștință. Aceste obligații au scopul de a facilita procesul penal, accelerând operativitatea.

O condiție pentru ca procedura să fie îndeplinită este necesar ca aceste drepturi și obligații i se comunice suspectului și inculpatului, în scris, sub semnătură, iar în cazul în care nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal.

Organul judiciar trebuie, de asemenea, să încunoștințeze inculpatul în legătură cu posibilitatea încheierii, în faza urmăririi penale, a acordului de recunoaștere a vinovăției dacă acesta recunoaște comiterea faptei și acceptă încadrărea juridică pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, iar in cursul judecății poate beneficia de modificarea felului și cuantumului pedepsei, precum și forma de executare a acesteia.

Prin prisma dreptului la tăcere de care beneficiază, audierea inculpatului se realizează din perspectiva liberului arbitru, persoana fiind lăsată să declare tot ce dorește în ceea ce privește fapta prevăzută de legea penală care i-a fost comunicată, în funcție de cum înțelege să își pregătească apararea.

Relatarea liberă constă în prezentarea descriptiv- amanunțită a faptei care face obiectul cauzei, fără ca organul judiciar să intervină cu întrebări sau să prezinte ori să citească pasaje din declarație care nu coincid, această etapă fiind bazată pe spontaneitate. În faza de judecată, se procedează diferit în cazul în care inculpatul nu își mai amintește anumite fapte sau împrejurări ori când există contraziceri între declarațiile făcute de inculpat în instanță și cele date anterior, președintele îi cere acestuia explicații și poate da citire, în întregime sau în parte, declarațiilor anterioare.35

Pe tot parcursul audierii, cât și înainte suspectul sau inculpatul are dreptul de a se consulta cu avocatul, iar in măsura în care organul judiciar apreciaza că este necesar, acesta poate utiliza anumite notițe sau însemnări.

4.2.3. Adresarea de întrebari

Ulterior relatării libere, care poate fi orală sau sub forma unei declarații olografe36, în funcție de faza procesuală în care se află, procedura adresării de intrebări se diferențiază. În faza de urmărire penală, organul judiciar este îndreptățit să formuleze întrebări, dar prin corelarea dispozițiilor codului de procedură penală, pot adresa întrebări și persoana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente. Acestă etapă a audierii în cursul judecății se realizează conform art. 378 Cod proc.pen. care statuează că inculpatului i se pot pune întrebări în mod nemijlocit de către procuror, de persoana vătămată, de partea civilă, de partea responsabilă civilmente, de ceilalți inculpați, precum și de avocații acestora și de avocatul inculpatului a cărui audiere se face; președintele și ceilalți membri ai completului pot, de asemenea, pune întrebări, dacă apreciază necesar, pentru justa soluționare a cauzei.

Adresarea de întrebări este un procedeu cu numeroase implicații psihologice prin care se pot afla indicii temeinice în soluționarea cauzei. În procesul de realizare a întrebărilor se vor folosi exprimări fără conotații sinuoase37, de aceea trebuie să îndeplinească anumite cerințe pentru a fi acceptate ca utile și concludente în cauză, printre care: să fie clare si precise; să fie formulate la nivelul de înțelegere al celui ascultat; să nu sugereze răspunsul pe care îl așteapta organul de urmărire penală; să oblige pe suspect să relateze și nu să ofere un răspuns scurt de genul da sau nu; să nu pună în încurcătură pe suspect, mai ales când acesata este bine intenționat, interesat să spună adevărul.38

Întrebările îi sunt adresate suspectului sau inculpatului, în completarea relatării sau pentru a se institui o verificare a celor declarate anterior, organul judiciar nu se poate limita la simpla recunoaștere, ci trebuie să obțină o relatare completă a faptei și a împrejurarilor în care a fost savarsită39. În caz contrar, cand suspectul sau inculpatul nu recunoaște fapta, acestuia i se cer explicații asupra datelor care-l invinuiesc, asupra apărărilor pe care înțelege să și le facă și asupra probelor pe care are în vedere să le propună.

4.3. Verificarea și aprecierea declarațiilor

Declarațiile suspectului sau a inculpatului sunt consemnate în scris, de asemenea întrebările adresate pe parcursul audierii, menționându-se cine le-a formulat, și se menționează de fiecare dată ora începerii și ora încheierii ascultării pentru a fi evitate situațiile în care ca o consecință a intervalului exagerat de timp al audierii și a presiunii fizice sau psihice apăreau recunoasteri de vinovăție neconforme cu realitatea. Suspectul sau inculpatul are posibilitatea de a verifica declarația, poate face completări, precizări sau rectificări consemnate în finalul acesteia, mai apoi dacă este de acord cu cele redactate semnează declarația. Daca refuză sau nu poate- este neștiutor de carte să semneze declarația, acest aspect se consemnează, iar dacă nu sunt îndeplinite aceste obligații sancțiunea actelor de urmarire penală este nulitatea absolută.

Semnarea declarației scrise trebuie să fie facută conform art.110 Cod proc. pen. alin. 4 și anume: de organul de urmărire penală care a procedat la audierea suspectului sau ainculpatului, de judecătorul de drepturi și libertăți ori de președintele completului de judecată și de grefier, de avocatul suspectului, inculpatului, al persoanei vătămate, părții civile sau părții responsabile civilmente, dacă aceștia au fost prezenți, precum și de interpret când declarația a fost luată printr-un interpret, alin. 5 instituie un caracter inovator al modului de audiere, care trebuie înregistrată cu mijloace tehnice audio sau audiovideo, iar dacă nu este posibil se va face mențiune de aceasta în declarația suspectului sau inculpatului, cu indicarea concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă.

Atât în situația în care suspectul sau inculpatul recunoaște fapta ori din contră o neagă, se impune analizarea și verificarea temeinică a declaraței în conformitate cu principiul liberei aprecieri. Cu o valoare probantă condiționată, evaluată prin coroborare cu celelalte probe declarația suspectului sau a inculpatului prezintă următoarele două caracteristici: divizibilitate- posibilitatea de a exclude pasaje, a căror materialitate nu se pliaza pe celelalte probe sau chiar sunt în totală contradicție; retractabilitatea- posibilitatea de a înlătura complet o declarație dată anterior prin coroborare cu dispoziția conform căreia probele nu au valoare prestabilită.

Declarația suspectului sau a inculpatului nu mai este considerată regina probationum, dar există în legea procesul penală dispoziții, cum ar fi acordul de recunoaștere al vinovăției, care se desfăsoară în cursul judecății, conform procedurii simplificate. Soluția instanței de judecată fiind influențată de comportamentul inculpatului, care recunoaște recunoaște comiterea faptei și acceptă încadrărea juridică, exceptând situațiile în care unii autori au recunoscut comiterea anumitor fapte, din motive de afectivitate- preluarea din devotament asupra sa a unei infracțiuni săvârșite de altă persoană ori pentru a ascunde alte infracțiuni mai grave săvărșite de acesta, uneori ca urmare a unor presiuni exercitate asupra sa.

5. Suspectul sau inculpatul minor și pluralitatea de suspecți/ inculpați

Audierea suspectului sau inculpatului minor constituie o etapă relativ diferită, având în vedere implicațiile psihologice deosebite fiind necesar un contact direct, nemijlocit, într- un cadru anume creat din părinții minorului ca părți responsabile civilmente, apărătorul acestuia, reprezentantul autorității tutelare, procurorul și instanța de judecată. Acest cadru poate confuza și induce o stare de disconfort minorului, de aceea audierea acestuia este o activitate complexă din punct de vedere al instabilității emoționale, persoanele prezente fiind necesar să contribuie la convingerea minorului de a oferii informații cât mai conforme cu realitatea.

Audierea acestuia parcurge aceleași etape ca si în cazul suspectului sau inculpatului major, dar se are în vedere subiectivitatea sporită, strânsa legătură în psihicul minorului între ficțiune și realitate sau stare de emotivitate ridicată.

În privința timpului de desfățurare a audierii, este necesar să se aibe in vedere că mulți minori nu sunt capabili să povestească timp indelungat40, când se constată ca au obosit, continuarea ascultării se va realiza prin adresarea de întrebări.

Un alt aspect important este momentul chemării la audierea a minorului, acesta să fie cat mai apropiat de momemtul ascultării, pentru a se evita influențarea de către părinți sau alte persoane care prezintă un interes in cauză. De asemenea, înainte de a începe audierea, se vor analiza persoanele care pot fi prezente, excluzandu- se persoanele care îl pot determina pe minor sa facă declarații nesincere.

Un alt aspect discutabil din punct de vedere al implicațiilor psihologice, pluralitate de suspecți sau inculpați este desemnată situația în care mai multe persoane săvârșesc sau cooperează la săvârțirea unei singure infracțiuni.

Fiind un proces de conoaștere a adevărului în cauza, pluralitatea de suspecți sau inculpați poate constitui un element favorabil pentru accelerarea operativității procesului penal.

În funcție de faza procesuală în care se află cauza penală audierea pluralității de suspecți sau inculpați se realizează diferit, reliefând coroborarea principiilor fundamentale.

În cursul urmaririi penale audierea pluralității de suspecți sau inculpați de desfășoară în mod singular, fiecare dintre aceștia având, pe rand, dreptul de a da declarație și a se prevala de dreptul său la apărare. Audierea acestora se constituie pe aceleași dispoziții legale ca și în cazul ascultării suspectului sau inculpatului singular.

În faza judecătii, dacă sunt mai mulți inculpați, audierea fiecăruia dintre ei se face în prezența celorlalți inculpați, dar cand interesul aflării adevărului o cere, instanța poate dispune audierea vreunuia dintre inculpați fără ca ceilalți să fie de față, această excepție fiind introdusă de legiuitor pentru a facilita obținerea de indicii și ținând cont de atitudinea psihologică a fiecăruia. În cazul audierii separate, declarațiile sunt ulterior citite în mod obligatoriu celorlalți inculpați, iar cand este necesar inculpatul audiat separat poate fi din nou audiat în prezența celorlalți inculpați sau a unora dintre ei.

6. Infracțiunea flagrantă

Infracțiunea flagrantă41 se definește de art. 293 Cod proc. pen. ca fiind infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire, dar și atunci când făptuitorul, imediat după săvârșire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune.

În cazurile de mai sus, orice persoană are dreptul să prindă pe făptuitor și să-l conducă înaintea autorității.

În procesul de obținere a declarațiilor inculpatului, acesta se bucură de toate drepturile instituite de legiuitor pentru celelalte infracțiuni. Sub forma primei declarații inculpatul oferă mențiuni cu privire la circumstanțele săvârșirii faptei, precizări și elemente informative.

Conduita inculpatului de recunoaștere rezidă din specificul ipotezei particulare a infracțiunii flagrante, caracterizată de șocul surprinderii în momentul comiterii faptei42,

Alături de constatarea efectivă a infracțiunii flagrante , declarația luată inculpatului în momentul anterior reținerii sunt elemente esențiale în realizarea probatoriului pe care se susține invinuirea. Se menține si obligația organului judiciar de a- i aduce la cunoțință drepturile statuate de lege, printre care cel la apărare și cel la tăcere. Ultimul menționat reprezintă un nonsens, având în vedere modul de descoperire al infracțiunii, dar se concretizează aplicabilitatea acestuia în ceea ce privește obținerea de la faptutor a o serie de precizări de detaliu privind circumstanțele săvârșirii faptei. Făptuitorului îi vor fi aduse la cunoștință și obligațiile corelative.

Audierea faptuitorului infracțiunii flagrante se desfăsoară urmând aceeași procedură ca și în cazul infracțiunilor obișnuite, ținându- se cont de implicațiile produse de impactul surprinderii momentului săvârșirii faptei.

7. Aspecte psihologice privind audierea

7.1. Vinovația ca atitudine psihică

Scopul procesului penal este constatarea faptelor prevăzute de legea penală, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită conform vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Poziția faptuitorului cu privire la relațiile sociale periclitate prin săvârșirea faptei ilicite oglindește conceptul volitiv în săvârsirea faptei și conștiința caracterului și urmărilor produse această faptă ce devine expresia materializată a atitudinii psihice.

Vinovăția reprezintă trăsătura esențială a infracțiunii ce constă în atitudinea psihică pe care autorul o are față de fapta pe care o comite sau de urmările acesteia, fiind element component al răspunderii juridice, presupune recunoașterea capacității oamenilor de a acționa cu discernământ, de a-și alege modalitatea comportării în raport cu scopul si mobilul urmărit în mod conștient, lipsa vinovăției in săvârșirea unui act ilicit exclude răspunderea juridică.

Trecerea de la analizarea factorilor vinovăției la realizarea cadrului material si transpunerea ideilor în activitatea infracțională, implică conotații psihologice care în procesul audierii iau forma unor procese psihice ce preced săvârșirea infracțiunii și întipărirea involuntară și conservarea în structurile memoriei.Interpretarea psihologică are rolul de a sprijini actul de justiție, prin descifracrea cauzelor individuale ce au culminat cu exteriorizarea unor manifestări umane pedepsite ca fapte prevăzute de legea penală.

Psihosensibilitatea43 este caracteristica fundamentală conform căreia este posibilă activarea unei realități psihice obiectivată în mod fascinant la nivelul amintirii despre fapta, incluzând substratul afectivo- emoțional. După săvârșirea activității infracționale, majoritatea faptuitorilor prezintă o stare de tensiune psihică, mascată ori evidentă, determinată de teama de a nu fi descoperiți, acest proces psihic specific generează nesiguranță, comportament deviant ori neliniste vizibilă.

Audierea suspectului sau inculpatului declanșaza un sistem interior de apărare, capacitatea sa psihică centrând activitatea infracțională în realitatea psihică, structurile subconștiente inhibă făptuitorul, neavând posibilitatea de a se desprinde de condiția sa de vinovăție. În funcție de tipologia psihologică a fiecăruia, se poate remarca daca suspectul sau inculpatul se prezintă, în baza unor indicii tactice, cu o atitudine de nevinovăție simulată sau din contra nevinovație reală- în ceea ce privește persoana care nu a săvârșit fapta care i se impută. În cazul unei mărturisiri nesincere, aceasta are o anumită utilitate,în sensul că permite cunoașterea atitudinii față de fapta comisă44.

În realizarea unui cadru potrivit audierii organul judiciar trebuie să aibe în vedere caracteristicile de bază ale personalitătii unui individ, printre care: temperamentul, caracterul, aptitudinile, educabilitatea, comportamentul ori alte tendințe psihofizice. În literatura de specialitate se disting patru tipuri temperamentale fundamentale: sanguin, coleric, flegmatic, melancolic, tipuri ce reprezintă un complex de trăsături fiziologice și nervoase care condiționează capacitatea de lucru, echilibrul și stăpânirea de sine a unei persoane în situații anume impuse.

Fiecare infracțiune poartă amprenta făpuitorului său, de aceea trebuie avute in vedere mijloace pregătitoare, în cursul audierii pentru a putea obține cel puțin, indicii in legatură cu fapta săvârșită.

O situație ce necesită precizări este aceea a starii de relativitate a laturii psihologice a individului, de aceea se poate ca faptuitorul, dând dovadă de abilitate să inducă un comportament simulat, creându- se un cadru confuz pentu materializarea activității infracționale. Sinceritatea este scoasă în evidență de spontaneitate și naturalețe, dar aceste trăsături nu pot fi folosite drept probe certe de nevinovăție, la fel și lipsa de confort, tulburările comportamentale sau psihogice nu confirmă vinovăția persoanei audiate.

Aceste expresii emoționale ar putea reprezenta o eroare când sunt folosite ca probe în acuzare, acestea constituind indici orientativi, dar prin prisma coroborării cu probe concludente și verificate pot reliefa, în sensul confirmării sau infirmării un argument suplimentar în soluționarea cauzei penale.

Etapele psihologice ale audierii

Audierea suspectului sau incupatului se desfășoară în cele trei etape statuate de codul de procedură penală- identificare civilă, relatarea liberă și adresarea de întrebări.

Din punct de vedere psihologic este necesar să se desfășoare o etapa de pregătire al cadrului audierii, având ca scop crearea unui cadru favorabil audierii, în prezența apărătorului, admosferă sobră, fiind înlăturate elementele care îi pot distrage atenția sau produce un anumit sentiment- teamă, fericire, mahnire. Organul abilitat pentru realizarea audierii este necesar a avea o atitudine de respect și încredere în propria persoană, rezonând cu principalele drepturi fundamentale ale fapuitorului.

Pentru eficientizarea procedurii obținerii declarației suspectului sau inculpatului, este nevoie să fie analizați anumiți factori: mediu familial sau social în care s- a aflat, nivelul de inteligență, cercul de cunoscuți, antecedente penale- pentru a se putea stabili un plan corect și adaptat fiecărei tipologii de persoane.

Problemele ce urmează a fi lămurite în timpul ascultării, trebuie organizate cronologic, lăsând în același timp loc pentru modificarea acestei ordini, în funcție de elementele noi, necunoscute anchetatorului, care apar inevitabil în timpul fiecărei ascultări.

Verificarea identității civile a suspectului sau inculpatului se realizează prin adresarea întrebărilor comune aceastei etape, instituindu- se astfel primul contact psihologic și lingvistic cu pesrsoana audiată. După finalizarea identificării prin verificarea documentelor de identitate și/ sau confirmarea la evidențele poliției ori cazierului, cel ascultat este informat despre fapta care formează obiectul cauzei, astfel urmărindu- se atitudinea faptuitorului și cunoașterea amanunțită a reacțiilor.

Analiza proceselor cognitive, afective, voliționale se realizează și în faza relatării libere, codul de procedură penală inserând în articolele dedicate acestei etape anumite aspecte care faciliteaza observarea de către organul judiciar a sincerității sau a starii de negare. Prin dispoziția conform căreia suspectul sau inculpatul trebuie lăsat să declare tot ce stie în cauză, legiuitorul oferă posibilitatea ca acesta să- si desfăsoare relatarea conform unor reguli proprii, dorind prin aceasta să convingă organul judiciar despre concepția sa despre cele întamplate. Având în vedere, cele doua concepte: vinovăția sau nevinovăția se impune ca în cursul audierii sa fie păstrată o admosferă de răbdare și calm, creându- se posibilitatea cunoașterii și analizării suspectului sau inculpatului, dar și poziționarea acestuia față de faptă. Relatarea liberă poate comporta două aspecte: prezentarea unei declarații prestabilite și menținute pe parcursul întregii audieri și relatarea sinceră, detaliată cu implicații afective, fiind completate de comunicarea non- verbală45 sau extraverbală care pot delimita latura sinceră de cea impusă.

Etapa adresării de întrebări reprezintă o confirmare a relatării libere, astfel în cazul recunoașterii sincere a faptei săvârșite, dar și în cazul respingerii acuzațiilor sunt adresate întrebări cu caracter de verificare, clarificare sau chiar completare, iar în cazul disimulării adevărului ori refuzul de a face declarații, accentul se transferă pe întrebări de completare și detaliu care au ca scop stabilirea integrală a adevărului sau demontarea declarațiior falseori contradictorii. Întrebările este necesar a fi formulate într- un mod concis, fiind evitate întrebările sugestive, cu caracter implicativ sau disjunctiv.

Există diverse procedee de ascultare care aplicate corespunzător pot rezulta indicii relevante, asociate cu alte probe pot conduce chiar la soluționarea neașteptată a cauzei. Audierea repetată la intervale de timp diferite, relativ scurte cu scopul de a verifica sinceritatea și apariția contradicțiilor între declarații, accentuându- se elementele de detaliu, pentru a evita ca în cazul în care suspectul sau inculpatul și- a memorat declarația, acesta să reproducă întocmai ce a declarat anterior. Audierea încrucișată se caracterizează prin faptul că suspectul sau inculpatul este audiat de două sau mai multe persoane în același timp, alternativ, astfel existând posibilitatea să- i fie demontată apararea și să facă declarații contradictorii care să evidențieze nesinceritatea, acest tip de ascultare fiind dezavantajos în cazul în care persoana este sinceră cu o structură psihică instabilă aceasta poate fi dezorientată. Audierea prin raportarea la complexul de vinovăție, este o metodă care vizează persoanele sensibile cărora le sunt adresate întrebări cu caracter afectiv despre faptă, rezultatele acesteia ori persoana vătămată, cu scopul stimulării afective, instituind conceptul culpabilității. În cazul pluralitătii de suspecți sau inculpați se poate folosi audierea unuia despre activitatea celorlalți participanți la săvârșirea infracțiunii, prin raportarea la veriga slabă căreia organul judiciar ii cere să relateze tot ce cunoaște despre activitatea celorlalți participanți, prin aceasta lăsând impresia că persoana sa intereseaza într- o măsură mai mică, în acest mod suspectul sau inculpatul poate prezenta date valoroase pe care ulterior va trebui să le explice , iar apoi să facă declarații despre propria activitate46. Partea dezavantajoasă a acestui procedeu îl reprezintă situația în care pot exista întelegeri prestabilite între suspecți sau inculpați, cel audiat nefiind dispus să divulge informații sau daca divulgă, oferă date generale, reținute, având în vedere că nu cunoaște ce au declarat ceilalți participanți. Organul judiciar are posibilitatea de a corobora informațiile oferite de cei audiați, și chiar dacă nu au declarat în totalitate despre activitatea proprie, datele pot fi completate, confirmate ori infirmate de ceilalți participanți.

Aceste procedee pot fi aplicate ulterior analizării particularităților psihologice ale celui audiat și caracteristicile activității infracționale, organul judiciar fiind necesar sa mizeze pe tact și perseverență pentru a obține probe în scopul soluționării procesului penal.

7.3. Comportamentul simulat

În timpul audierii suspectului sau inculpatului acesta are o atitudine voluntară, constituită din procesele funcționale dinamice coordonate în mod conștient47. Atitudinea suspectului sau inculpatului a fost definită ca rezultatul dintre habitudinile sociale și dominanta defensivă48, aceast mecanism psihologic trebuie analizat pentru contractarea încercarilor de inducere în eroare a organului judiciar prin simulare, disimulare, minciuna, sau prin folosirea altor mijloace prin care acesta consideră că poate evita tragerea la raspunderea penala49

Comportamentul simulat se caracterizează prin simulare- contrafacere sau disimulare- ascundere, evidențiat prin refuzul de a comunica sau de a recunoaște săvârșirea activității care i se impută, invocarea imposibilității de a- si aminti anumite date, crearea de false alibiuri, recunoașterea unor fapte mai puțin grave, în scopul disimularii celor importante, stimularea unor afecțiuni psihice sau tulburari ale unor organe de simț, încercari de sinucidere sau de automutilare pentru a intimida. Prin aceste încercări de simulare sau disimulare suspectul sau inculpatul încearcă să transfere atenția asupra unor elemente mai putin importante sau chiar să inducă in erpare organul judiciar.

Comportamentul simulat relevă două aspecte ce pot avea valențe diferite și cat se poate de înșelătoare. În analiza psiho- comportamentală este necesar să se facă distincția între motivele care provoacă starea emotională, luând în considerare elemente semnificative cum ar fi: ținuta, gestica, mersul, mimica, felul de a vorbi- intonația, pronunția, fluența, intensitatea sunetelor, debitul sau viteza, plasticitatea și expresivitatea; accentate de starea provocată de prezența organului judiciar și motivul pentru care este audiat.

Exista pericolul de gresită interpretare în cazul diverselor tipologii de persoane, creându- se confuzia între inhibiția emotională a persoanei sensibile cauzată de contactul cu resprezentantul autorității ca un indiciu de vinovăție, iar atitudinea simulată a suspectului sau inculpatului ca marcă a stării sufletești instabile, aceste inhibări fiind arificiale.

Mijloacele tehnice de detectare a tensiunii psihice nu fac parte din mijloacele de probă instituite de codul de procedură penală, dar nici ca modalitate de audiere a suspectului sau inculpatului. Unul din mijloacele care sunt folosite inclusiv în țara noastră, este poligraful, care reprezintă un instrument care înregistrează sub forma grafică indicatori de bază și modificarile fiziologice tipice starilor de stres psihologic. Prin relativitatea rezultatului obținut, nu este inculus printre mijloacele de probă, dar se poate face uz de acesta în anumite situații. În cazul în care suspectul sau inculpatul acceptă testarea acesta reprezintă un indiciu pozitiv, pe când în cazul unui refuz din partea sa, echivalează cu un indiciu negativ, de vinovăție, ce îi dă posibilitatea organului judiciar de a specula acest context în sensul evidențierii acestui factor.

Comportamentul simulat al suspectului sau inculpatului reprezintă un concept complex și amplu care necesită interpretări felurite și din vaste domenii, nefiind suficientă interpretarea vizuală, psihologică sau bazată pe tehnică criminalistică, astfel s- a impus cercetarea unor tehnici care să detecteze obiectiv și concret modificările resimțite de organismul celui audiat în prezența simulării.

Secțiunea IV Audierea persoanei vătamate,

parții civile și parții responsabile civilmente

1. Principalele drepturi în cursul audierii

Procesul penal constituie un procedeu de cunoaștere a adevărului în cauza penală, fiind necesar să e marcheze toate etapele pentru a obține lămurirea cauzei sub toate aspectele.

Audierea persoanelor implică ascultarea tuturor celor care au cunoștință despre modalitățile de săvârșire a activității infracționale, persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente este vital a fi audiate în procesul penal deoarece dețin informații cu privire la faptă și/ sau făptuitor importante în rezolvarea cauzei.

Conținutul declarațiilor persoanei vătămate, parții civile și parții responsabile civilmente constă în cun oștințe dobândite anterior pornirii procesului penal, cu privire la entități extraprocesuale, dar care dobândesc caracter de categorii juridico- penale50.

Declarațiile persoanei vătămate, parții civile și parții responsabile civilmente sunt considerate mijloace de proba în sensul codului de procedură penală, audierea desfăsurându- se asemănător cu cea a suspectului sau a inculpatului. Legiuitorul instituie expres drepturile și obligațiile, nefăcând uz de norme de trimitere. Astfel, art. 111 instituie expres drepturile și obligațiile ce i se aduc la cunoștință persoanei vătămate și anume: a) dreptul de a fi asistată de avocat, iar în cazurile de asistență obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu; b) dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege; c) dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepții și de a pune concluzii, în condițiile prevăzute de lege; d) dreptul de a fi încunoștințată cu privire la desfășurarea procedurii, dreptul de a formula plângere prealabilă, precum și dreptul de a se constitui parte civilă; e) obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare; f) obligația de a comunica orice schimbare de adresă; prima obligație conform art. 283 alin. 2 Cod proc. pen. reliefează că lipsa nejustificată a persoanei vătămate, chemată să dea declarații, sau părăsirea, fără permisiune ori fără un motiv întemeiat, a locului unde urmează a fi audiată atrage sancțiunea amenzii judiciare de la 250 lei la 5.000 lei, pe când cea din urmă obligație, spre deosebire de situația inculpatului, nu atrage niciun fel de sancțiune.

Persoana vătămată este informată cu ocazia primei audieri cu privire la faptul că, în cazul în care inculpatul va fi privat de libertate, respectiv condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, aceasta poate să fie informată cu privire la punerea acestuia în libertate în orice mod, beneficiind de această dispoziție doar daca solicită acest lucrul. Legea de punere în aplicare a codului de procedură penală51 relevă importanța impactului activității infracționale asupra persoanei vătămate, remarcând obligația organelor judiciare de a aduce la cunoștință victimei infracțiunii următoarele: a) existența serviciilor și organizațiilor care asigură consiliere psihologică sau orice alte forme de asistență a victimei, în funcție de necesitățile acesteia; b) organul de urmărire penală la care pot face plângere; c) dreptul la asistență juridică și instituția unde se pot adresa pentru exercitarea acestui drept; d) condițiile și procedura pentru acordarea asistenței juridice gratuite; e) drepturile procesuale ale persoanei vătămate și ale părții civile; g) condițiile și procedura pentru acordarea compensațiilor financiare de către stat . De asemenea, persoana vătămată beneficiază și de celelalte drepturi52 instituite de lege în asigurarea oricărei persoane un proces echitabil și soluționarea cu celeritate a cauzei.

Parții civile și parții responsabile civilmente, potrivit art. 112 li se vor comunica următoarele drepturi: a) dreptul de a fi asistate de avocat, iar în cazurile de asistență obligatorie, dreptul de a li se desemna un avocat din oficiu; b) dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege; c) dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepții și de a pune concluzii în legătură cu soluționarea laturii civile a cauzei, în condițiile prevăzute de lege, legiuitorul preferând să trateze separat aceste drepturi, persoanei vătămate atribuindu- i o atenție sporită datorită relației acesteia cu făptuitorul.

Partea vătămată își poate manifesta atitudinea pe care înțelege să o aibă cu privire la procesul penal și calitatea de care dorește să se folosească, daca refuză calitatea de persoană vătămată, poate sa beneficieze, sub condițiile legii, de calitatea de parte civilă, iar daca nu se constituie parte civilă, poate fi audiată ca martor în cauza penală.

Din punct de vedere al interesului, se pot observa implicații de ordin fizic, moral și/ sau financiar; persoana vătămată prin infracțiune are scopul de a fi dovedită vinovătia făptuitorului, iar dacă a suferit o pagubă materială în urma infracțiunii săvârșite aceasta se poate constitui ca parte civilă, interesul fiind obținerea unor despăgubiri cât mai substanțiale, iar partea responsabilă civilmente având scopul de a diminua valoarea pagubei și a acoperi dauna provocată.

În fiecare proces penal parțile justifică un interes sau multiple interese finalitatea fiind soluționarea cauzei și aflarea adevărului prin toate mijloacele legale.

2. Modul de audiere

2.1. Ascultarea propriu- zisă

În funcție de calitatea pe care o dobândește în cursul procesului penal, urmează a fi audiate în cauză persoanele care au informații cu privire la împrejurările în care s- a comis activitatea infracțională.

Audierea persoanei vătămate, parții civile și parții responsabile civilmente se realizează în mod efectiv, asemănător procedurii de audiere a suspectului sau inculpatului, de aceea codul de procedură penală instiuie o normă de trimitere cu privire53 la întrebările adresate de organul judiciar persoanei vătămate, în legătură cu situația personală- nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, codul numeric personal, numele și prenumele părinților, cetățenia, starea civilă, situația militară, studiile, profesia ori ocupația, locul de muncă, domiciliul și adresa unde locuiește efectiv și adresa la care dorește să îi fie comunicate actele de procedură,antecedentele penale sau dacă împotriva sa se desfășoară un alt proces penal, dacă solicită un interpret în cazul în care nu vorbește sau nu înțelege limba română ori nu se poate exprima și orice alte întrebări care se consideră că ar facilita situației celui audiat.

Ulterior etapei stabilirii identității civile a persoanei audiate se procedează la relatarea liberă a tuturor împrejurărilor referitoare la activitatea infracțională prezentată anterior. Persoana vătămata și celelalte părți în proces declară tot ce doresc în legătură cu fapta săvârșită, faptuitorul și alte indicii ce pot conduce la soluționarea cauzei, fără a fi întreruptă.

Asemănător procedurii de audiere a suspectului sau inculpatului, organul de urmărire penală, după etapa relatării libere, adresează întrebări precise și concrete, de această posibilitate beneficiind și suspectul, dar și celelalte părți în proces.54 În cursul judecății, conform art. 380 cod proc. pen. li se pot pune în mod nemijlocit întrebări de către procuror, inculpat, avocatul inculpatului, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente și avocații acestora, de asemenea, președintele și ceilalți membri ai completului pot de asemenea pune întrebări, dacă apreciază necesar, pentru justa soluționare a cauzei. Cu privire la caracteristicile pe care trebuie să le îndeplinească întrebările adresate, legiuitorul solicită expres55 ca acestea să- și dovedească concludența și utilitatea în soluționarea cauzei.

În dispozițiile codului de procedură penală legiuitorul prezintă o inconsecvența cu privire la felul cum tratează audierea persoanei vătămate cu referiri la modul de audiere a suspectului și a inculpatului, iar ascultarea părții civile și a părții responsabile civilmente cu norme de trimitere la audierea persoanei vătămate.

2.2. Consemnarea declarațiilor și aprecierea acestora

Procedura de consemnare a declarațiilor persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente este reliefată, în legislație, prin normă de trimitere la modul de consemnare a declarațiilor suspectului sau ale inculpatului. Aceeași procedură de consemnare și apreciere a declarațiilor reprezintă o modalitate mai facilă și echitabilă a audierii părtilor și persoanei vătămate marcând resprectarea dreptului la un proces echitabil.

O dispoziție care stârnește confuzie o reprezintă înregistrarea declarațiilor declarațiilor persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente, astfel legiuitorul precizează că în cursul urmăririi penale, audierea persoanei vătămate se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, atunci când organul de urmărire penală consideră necesar sau atunci când persoana vătămată a solicitat aceasta în mod expres, iar înregistrarea este posibilă56, ulterior acesta face trimitere la înregistrarea declarațiilor suspectului sau ale inculpatului care se stipuleză, cu titlu de obligație, că se înregistrează cu mijloace tehnice audio sau audiovideo, iar când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se consemnează în declarație, cu indicarea concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă.

Astfel, susținând faptul ca legiuitorul a intenționat să realizeze o diferențiere între suspect sau inculpat și persoana vătămată și celelalte părți- civilă și responsabilă civilmente, aceste dispoziții diferite se pot interpreta astfel: se instituie cu titlu obligatoriu înregistrarea declarației suspectului sau a inculpatului, iar art. 111 alin. 4 Cod proc. pen. se aplică persoanei vătămate, părții civile și responsabile civilmente.

3. Protecția persoanei vatamate si parții civile

Audierea persoanei vătămate și părții civile este posibilă, în anumite situații doar prin aplicarea anumitor reguli derogatorii de la priocedura comună.57

Aceste situații necesită aplicarea anumitor mijloace specifice în scopul respectării drepturilor fundamentale ale omului, printre care și protecția vieții private sau a demnității umane, care implică anumite obligații din partea organului judiciar.

În cursul audierii persoanei vătămate, părții civile sau părții responsabile civilmente se impune asigurarea unui consult medical în cazul în care persoana prezintă o stare de sănătate fizică sau psihică precară sau constată o stare de oboseală excesivă ce o împiedică să continuie ascultarea, orice încălcare a acestui drept se sancționeaza cu excluderea mijlocului de probă obținut prin astfel de tratamente inumane.

Situații speciale sunt statuate de cod58 prin norme de trimitere la statutul de martor amenințat sau vulnerabil, astfel putem observa că sunt instituite masuri de protecție asupra persoanei vătămate și părții civile atunci când: a) există o suspiciune rezonabilă că viața, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a sa ori a unui membru de familie al acesteia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declarațiilor sale; b) care a suferit o traumă ca urmare a săvârșirii infracțiunii ori ca urmare a comportamentului ulterior al suspectului sau inculpatului; c) este minoră. Cu privire la ultima categorie menționată, codul de procedură penală nu specifică metode preferențiale de audiere a persoanelor minore, cu atât mai mult a persoanelor vătămate minore, ci doar aplica reglulile generale cu unele rezerve, legiuitorul raportându- se la echitabilitatea procesului penal și acordarea de șanse egale tuturor participanților indiferent de motivele adiacente.

Declarațiile persoanei vătămate, părții civile sau ale părții responsabile civilmente sunt considerate a avea aceeași valoare probatorie cu celelalte mijloace de probă contribuind la hotărârea asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului.

4. Implicații psihologice

4.1. Aspecte generale

Persoana vătămată se remarcă în procesul penal ca fiind subiectul pasiv al infracțiunii, persoana asupra căreia s- a îndreptat activitatea infracțională. Sub incidența tulburărilor fizice și/ sau psihice, persoana vătămată și parte civilă sunt subiectele care prin analiza acțiunilor săvârșite împotriva acestora, rezultatul poate conduce la soluționarea cauzei penale.

În cursul audierii persoanei vătămate și părții civile se accentuează atitudinea acestora cu privire la interpretarea individuală a faptei îndreptate împotriva lor, organul judiciar având sarcina de a discerne, printr- o analiza amanunțită a tuturor aspectelor, între elementele ce pot conduce la aflarea adevărului obiectiv și percepția subiectivă.

Declarațiile persoanei vătămate și părții civile au scopul de a dezvălui persoana făptuitorului și etalele de desfășurare a faptei prevăzute de legea penala, toate acestea fiind posibile în urma cercetării pshiologice structurată în patru faze: percepția informației, prelucrarea ei logică, memorarea și activarea.

4.2. Caracterizarea particulară

Interpretarea activității infracționale răsfrantă asupra persoanei vătămate și/ sau părții civile este caracterizată de anumite categorii de perceptii senzoriale ce sunt prezentate ca elemente psihologice activate prin reguli tactice. Reflectarea psihică a calităților distincte ale obiectelor din realitate care acționează nemijlocit asupra organelor de simț, se dezvoltă senzațiile auditive, vizuale, olfactive, gustative sau cutanată.

Percepția auditivă se caracterizează ca fiind organul de simț cu care se percep sunetele, în timpul audierii persoana vătămată și partea civilă pot descrie zgomotele care au însoțit săvârșirea infracțiunii. Se reliefeaza anumite împrejurări care pot oferi indicii temeinice în aflarea adevărului, cum ar fi: distanța dintre sursa sonoră și organul receptor, direcția de propagare a fenomenelor sonore sau determinarea fenomenelor acustice sau chiar identificarea lor59. Existența unei percepții false a sunetului determinată de legile de formare a percepțiilor sau de anumite stări psihice sau nervoase intervenite în momentul săvârșirii faptei ilicite. Percepția vizuală constă în simțul cu ajutorul căruia se percep imaginile, se înregistrează direct forma, culoarea, dimensiunea, luminozitatea obiectelor, precum și distanța și mișcarea accstora. Prin această percepție se realizează adaptarea la varietatea de moduri de săvârșire a infracțiunilor, remarcându- se diverse indicii în urma audierii, bazate pe vizibilitate. Percepția cutanată se reliefeză prin senzații: tactile- atingere, presiune; termice- temperatură ridicată sau scăzută; de durere- stimuli mecanici, fizici, chimici. Declarația persoanei vătămate sau părții civile, este influențată și de percepția olfactivă ce are relevanță în împrejurări sub influența unor incendii, explozii, intoxicări cu diverse substanțe toxice, stupefiante sau chiar medicamente.

Între momentul anterior săvârșirii infracțiunii în care se percep informațiile și cel al audierii, intervine procesul psihic al memorării60.

Din punct de vedere al momentului audierii persoanei vătămate sau părții civile reactivarea memorială, ce prezintă diverse valențe din punct de vedere al stărilor legate de amintirea săvârșirii faptei ilicite. Reproducerea tabloului infracțional este influențată de o serie de factori care accentuează declarația persoanei vătămate sau părții civile prin denaturarea mai mult sau mai puțin voit a întâmplărilor.

Putem identifica denaturări involuntare ce pot avea loc pe fondul unor stări afectiv- emoționale, ce influențează percepția de moment, reliefându- se exagerarea involuntară a împrejurărilor în care a avut loc fapta, consecința fiind alterarea realitatății obiective. Contrariul denaturării involuntare, o reprezintă atitudinea mincinoasă, pe care persoana vătămată sau partea civilă întelege să o abordeze cu rea- credință, pentru a agrava starea agresorului său ori în scopul obținerii de daune materiale sau morale mai consistente decât în urma prejudiciului real.

În cursul audierii regăsim diverse implicații psihologice pe care persoana audiată le resimte în procesul de reamintire a împrejurărilor actului ilicit suferit. Astfel, identificarea subiectivă pe baza informației memorate la momentul raportării faptei, implică factori exteriori și interiori ce conduc la o falsă identificare. Recunoașterea eronată este cauzată de: durata redusă a desfășurării faptei, existența unor indicii asemănătoare a unor persoane sau obiecte, tulburările psihice61 sau gradul de atenție atrubuit de momentului, toate acestea realizându- se sub incidența celor cinci simțuri.

Audierea persoanei vătămate reprezintă un element cheie al procesului penal, depoziția acesteia fiind esențială dacă prin analiza procedeului tactic se obține reamintirea clară și prin abilitatea organului judiciar, posibilitatea înlăturării denaturarilor ori asocierea eronată cu obiecte, persoane sau fenomene percepute pe durata relativ scurtă a săvârțirii activității infracționale.

4.3. Victimologia

Studiul ce își propune să analizeze rolul victimei în geneza și efectul producererii infracțiunii rasfrânt asuprea persoanei vătămate.

Victima, prin raportare la dreptul la viața și la respectarea demnității umane, se definește ca fiind persoană care suferă chinuri fizice sau morale ca urmare a greșelilor sale sau ale altora ori a unor catastrofe naturale, iar ca element al laturii penale se remarcă a fi persoană care suferă un prejudiciu ori o atingere a vieții, sănătății sau integrității sale fizice ca urmare a unei fapte ilicite săvârșite de un făptuitor62.

Psihologia judiciară analizează victima prin ansamblul conceptual al persoanei umane care suferă direct sau indirect consecințele fizice,materiale sau morale ale unei acțiuni sau inacțiuni criminale63.

Din această definiție remarcăm două condiții esențiale care sunt necesar a fi indeplinite pentru a fi considerat victimă astfel: persoana să fie exclusiv umană- animalele nu sunt considerate victime în sensul legii penale; și persoana care a suferit consecința faptei ilicite să nu își fi asumat conștient riscul, în mod voluntar să accepte răsfrângerea rezultatului acțiunii sau inacțiunii. Victima este catalogată prin întrunirea condițiilor esențiale, dar prin prisma implicațiilor psihice ulterior săvârșirii infracțiunii apar consecințele morale, acestea fiind mult mai complicat de analizat în funcție de tipologia persoanei vătămate afectate în urma faptei.

Clasificarea victimelor este extrem de dificil de realizat deoarece există numeroase concepte ce îngreunează sistematizarea, printre ele numărându- se varietatea infracțiunilor și rezultatele lor, identitatea victimelor sub toate aspectele: sex, vârstă, statut social; ori diferențe de temperament sau comportament în raport cu rolul acestora în comiterea infracțiunii.

Din punct de vedere a caracterizării categoriilor de persoane vătămate se remarcă diverse concepte ce au o relevanță mai mică sau din contră mai crescută, în funcție de scopul audierii. Depozițiile persoanei vătămate sunt viciiate prin împrejurări exterioare sau de ordin psihic, dar cu toate acestea poate releva aspecte importante cu privire la faptuitor și activitatea infracțională săvârșită de acesta. Printre cele mai importante se remarcă a fi următoarele: date privind determinarea naturii juridice a actului agresional; date pentru stabilirea celui mai plauzibil mobil; date privind mișcarea în timp și spațiu a victimei în perioada ulterior comiterrii agresiunii; date relative la circumstanțele esențiale ale evenimantului; date privind bunurile deținute de victimă și eventuala dispariție a unoradintre ele64; cercul și natura relațiilor victimei cu mediul făptuitorului.

Obiectul principal în cursul audierii îl constituie depistarea și sancționarea făptuitorului, implicit aflarea adevărului privind împrejurarile în care s- a săvârșit activitatea infracțională, astfel ca element secundar se regăsește persoana vătămată, însă procesul penal poate continua chiar dacă victima nu se constituie persoană vătămată ori parte civilă, când legea o indică.

Sub incidența celor relatate, declarațiile persoanei vătămate, părții civile sau părții responsabile civilmente pot fi o sursă cu o însemnătate deosebită în soluționarea procesului penal, datorită relației create involuntar între aceste persoane și făptuitor, de aceea legiuitorul le- a constituit mijloace de probă.

Concluzii

Audierea persoanelor în cursul procesului penal reprezintă un mijloc de probă extrem de complex, deținând un număr variat de fațete ce este necesar a fi luat în seamă la pregătitea momentului premergător ascultării declarației persoanei. Conceptul legislati și cel psihologic implică numeroase abordări având ca scop soluționarea cauzei penale, prin respectarea tuturor drepturilor și îndeplinirea obligațiilor ce incumbă.

Activiatea de audiere a persoanelor presupune o succesiune de momente instituite de lege

Principalul scop al audierii îl reprezintă relevarea de date, indicii, situații sau elemente de fapt ce pot constitui ulterior probe în procesul penal

BIBLIOGRAFIE

Tratate, cursuri

Dongoroz Vintilă Kahane Siegfried, Antoniu George, Bulai Constantin, Iliescu Nicoleta, Stănoiu Rodica, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, vol. I, Editura Academiei, București, 1976

Neagu Ion, Damaschin Mircea, Tratat de procedură penală. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2014

Neagu Ion, Damaschin Mircea, Codul de procedură penală – Adnotat cu legislație și jurisprudență, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2010

Stancu Emilian, Tratat de criminalistică, ediția a V-a, Editura Universul Juridic, București, 2010

Theodoru Grigore, Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu, București, 2008

Volonciu Nicolae, Tratat de procedură penală. Partea generală, Editura Paideia, București, s.a.

Monografii

Bogdan Tiberiu, Curs de psihologie judiciară, Editura Tipografia învătământului, București, 1957

Butoi Tudorel, Psihologia comportamentului criminal, Editura Enmar, București, 1999

Butoi Tudorel, Interogatoriul – psihologia confruntarii in procesul judiciar, Editura Pinguin Book, București, 2004

Butoi Ioana Teodora, Butoi Badea Tudorel, Psihologia interogatoriului judiciar, Editura Enmar, Bucuresti, 2002

Butoi Ioana Teodora, Butoi Badea Tudorel, Psihologie judiciară. Tratat universitar, Editura Fundația România de Mâine, București, 2001

Măgureanu Ilie, Ascultarea persoanelor în procesul penal, Editura Lumina Lex, București, 2004

Mitrofan Nicolae, Zdrenghea Voicu, Butoi Tudorel, Psihologie judiciară, Casa de Editură și Presă „Șansa” SRL, București, 1992

Articole, studii de specialitate

Doltu Ioan, Declarațiile învinuitului sau ale inculpatului, mijloc de apărare în procesul penal, Revista de Drept Penal nr. 2/1995, p. 29-40

Doltu Ioan, Declarațiile învinuitului și ale inculpatului-mijloc de apărare în procesul penal, Revista Pro Lege nr. 2/1995, p. 38-68

Popa Cristin-Nicolae, În legătură cu luarea interogatoriului, Revista Dreptul nr. 5/2001, p. 115-118

Dabu Valerică, Gușan Ana-Maria, Dreptul la tăcere, drept fundamental, Revista Dreptul nr. 9/2003, p. 125-137

Dabu Valerică, Bogdan Licu, Dreptul la tăcere și mărturisirea extrajudiciară, Revista Pro Lege nr. 2/2003, p. 62-76

Dabu Valerică, Gusanu Ana-Maria, Reflecții asupra dreptului la tăcere, Revista de Drept Penal nr. 4/2004, p. 60-72

Hărăștășanu Angela, Folosirea interpreților în procesul penal, Revista de Drept Penal nr. 4/2004, p. 115-118

Duțu Mircea, Semnificații procedural-penale ale dreptului la tăcere, Revista Dreptul nr. 12/2004, p. 180-189

Paraschiv Carmen-Silvia, Damaschin Mircea, Dreptul învinuitului de a nu se autoincrimina, Revista Dreptul nr. 2/2005, p. 141-145

Duțu Mircea, Procedura recunoașterii vinovăției și negocierii pledoariei (guilty pleas and bargaing) în dreptul procesual penal, Revista Dreptul nr. 5/2005, p. 210-228

Griga Ioan, Ungureanu Monica, Dreptul la tăcere al învinuitului și inculpatului, Revista de Drept Penal nr. 1/2005, p. 37-42

Doltu Ioan, Efectele omisiunii ascultării învinuitului după citirea actului de sesizare a instanței, Revista Dreptul nr. 2/2006, p. 189-196

Negrea-Drucan Petronela, Atitudinea psihologică a învinuitului sau inculpatului în fața organelor judiciare, revista Dreptul nr. 3/2006, p. 220-223

Legislație

Codul de procedură penală a fost publicat în Buletinul Oficial nr. 145-146 din 12 noiembrie 1968 și a mai fost republicat în Buletinul Oficial nr. 58-59 din 26 aprilie 1973, în temeiul art. III din Legea nr. 7/1973, publicată în Buletinul Oficial nr. 49 din 6 aprilie 1973. Republicat în Monitorul Oficial cu numărul 78 din data de 30 aprilie 1997

Codul de procedură penală din 17 martie 1936

Codul de procedură penală AL PRINCIPATELOR UNITE ROMÂNE din 2 decembrie 1864

Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European și Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale ( J. O. L nr 280 din 26 octombrie2010)

Convenția europeană a Drepturilor Omului amendată de Protocoalele nr. 11 și 14, însoțită de Protocolul adițional și de Protocoalele nr. 4, 6, 7, 12 și 13

Legea nr. 178 din 4 noiembrie 1997 pentru autorizarea și plata interpreților și traducătorilor folosiți de Consiliul Superior al Magistraturii, de Ministerul Justiției, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul Național Anticorupție, de organele de urmărire penală, de instanțele judecătorești, de birourile notarilor publici, de avocați și de executori judecătorești

Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate

Legea nr. 19 din 9 octombrie 1990 pentru aderarea României la Convenția împotriva torturii și altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante ( Monitorul oficial nr. 112 din 10 octombrie 1990)

Site- uri

http://www.mpublic.ro/ncpp.pdf