Atributul Si Subordonata Atributiva

=== d3e00e1786cfced97a337d54ff1a2217f3d9752e_336556_1 ===

Facultatea de „Litere și Arte”

Specializare: Engleză – Română

Atributul și subordonata atributivă

CUPRINS

INTRODUCERE

CAP. I Atributul

Funcția sintactică de atribut

Definiție. Trăsături

Tipuri formale de atribut

Atributul verbal

Atributul adjectival

Atributul adverbial

Atributul substantival

Atributul pronominal

Ierarhizarea atributelor în funcție de gradul de legătură cu termenul regent

Atributul izolat

Atributul neizolat

Topica atributului

CAP. II Subordonata atributivă

2.1 Generalitățile propozițiilor subordonate

2.2 Regentul subordonatei atributive

2.3 Jonctivele

2.4 Ierarhizarea subordonatei atributive

2.4.1 Atributiva conjuncțională

2.4.2 Atributiva determinativă

2.4.3 Atributiva relativă

2.4.4 Atributiva explicativă

2.5 Topica și punctuația

2.6 Confuzii cu alte subordonate

2.7 Delimitări eronate

CAP. III Studiu de caz – Atributul în interacțiunea socială

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Lucrarea de față tratează, pe de o parte, atributul și subordonata atributivă ca părți distincte de propoziție, iar pe de altă parte relația dintre atribut și subordonata atributivă, într-o frază.

Primul capitol al acestei lucrări vizează atributul, ca parte de propoziție, în sine, prin raportare, în primă instanță, la funcția sintactică a acestei părți, la însemnătatea și la caracteristicile sale, ulterior la tipurile formale de atribut utilizate în exprimarea limbii române. Ierarhizarea atributelor funcție de termenul regent și de structura acesteia sunt alte două caracteristici tratate în teza de față, capitolul încheindu-se cu topica atributului într-o frază.

Cel de-al doilea capitol stă sub egida subordonatei atributive, prin raportare, mai întâi, la generalități legate de aceasta, la regenta acesteia și la jonctive. Ierarhizarea subordonatei atributive și topica acesteia sunt alte două subcapitole ale acestui capitol urmate de o serie de confuzii ale acesteia și de câteva tipuri de delimitări eronate legate de poziția subordonatei într-o frază.

Prin cel de-al treilea capitol se dorește punerea în practică a teoriei expuse în primele două capitole, cu alte cuvinte, acest capitol tratează atributul aplicat ca parte de propoziție în spațiul social, mai exact în interacțiunea socială.

Motivul optării pentru lucrarea “Atributul și subordonata atributivă” derivă în primă instanță, din dorința și nevoia personală de documentare în acest domeniu în vederea unei aprofundări a acestui subiect precum și în vederea unei orientări spre o profesie în domeniu. În instanță secundă, abordarea subiectului se bazează pe lipsa de lucrări cu tematică asemănătoare (cel puțin în perioada contemporană) motiv pentru care se vor accentua, în mod expres, specificitățile acestei părți de propoziție precum și maniera în care aceasta este pusă în practică într-o vorbire liberă, exercitată în spațiul social.

CAP. I Atributul

Funcția sintactică de atribut

Definiție. Trăsături

Funcția sintactică de atribut presupune exprimarea, la un stadiu semantic, a unei specificități a unui regent nominal – numeral, substantiv. Pornind de la această specificitate semantică, funcția sintactică de atribut este asemănătoare cu unele subfuncții sintactice, precum cea de apoziție sau de nume predicativ. Cu subfuncția identificată în nume predicativ, funcția sintactică de atribut este similară, din punct de vedere semantic prin exprimarea unei specificități a unui nume.

Distincția între funcția sintactică de atribut și subfuncția sintactică de nume predicativ, constă în exprimarea unei specificități intrinseci a numelui cu funcția obligatorie de subiect.

În acest context, atributul exprimă o specificitate a unui nume cu o funcție sintactică oarecare. și prin faptul că specificitatea semantică indicată de numele predicativ pentru numele – subiect este mijlocită de verbul copulativ, ce crează o relație de inerență între numele – subiect și numele predicativ, în același timp în care specificitatea semantică trasată de atribut pentru un nume cu orice funcție sintactică este nemijlocită și plasată în planul subordonării. Din perspectivă semantică, funcția sintactică de atribut este similară celei de atribut completiv, cu alte cuvinte ambele funcții sintactice – atributul și atributul circumstanțial completiv) ilustrează specificități ale unor nume. Prin raportare la diferențele între atribut și atributul completiv, menționabil este faptul că atributul reliefează o caracteristică a unui regent doar de tip nominal, iar atributul completiv exprimă în același timp, specificități și ale unui regent nominal – numeral, substantiv și ale unui regent verbal.

Din perspectivă semantică, funcția sintactică de atribut este asemănătoare și cu funcția sintactică de apoziție, adică și atributul și apoziția au o informație referitoare la un nume.

Diferența dintre apoziție și atribut constă în faptul că atributul cuprinde o informație mereu legată de un nume, iar apoziția cuprinde o informație ce poate viza și un nume și un verb. Prin trecerea în revistă a asemănărilor semantice dintre atribut și numele predicativ, atributul completiv și apoziție, se urmărește și individualizarea mai riguroasă a atributului ca funcție sintactică.

Atributul reprezintă partea secundară de propoziție ce determină un substantiv sau un înlocuitor al acestuia – adjectiv substantivizat sau pronume – pe care îl precizează sau îl califică prin indicarea unei specificități sau a unei calități a acestuia. Atributul răspunde la întrebări precum:

„a câta?”;

„care?”;

„al câtelea?”;

„ce fel de?”;

„câte?”;

„ale/al/ai/a cui?”;

„câți?”

Altfel spus, atributul este componentul sintactic ce face parte din grupul nominal, funcționând sub identitatea unui adjunct al centrului nominal. Între atribut și centrul sintactic al acestuia există o relație de dependență. Atributul limitează sfera semantică a regentului, introducând componente semantice inovative.

Ca parte secundară de propoziție, dependența de un regent de tip nominal – numeral cu valoare pronominală, substantiv -, atributul exprimă cele mai diverse specificități semantice ale regentului:

materia;

locul;

agentul;

timpul;

mijlocul;

modul;

cantitatea.

La specificitatea semantică expusă de atribut se va adăuga specificitatea gramaticală determinativă. Unul dintre aspectele atributului ce interesează în gramatică se identifică partea de vorbire prin care se exprimă. În genere, este susținută ideea potrivit căreia atributul se concretizează într-un adverb, într-un pronume sau într-un verb.

Atunci când îndeplinesc funcția sintactică de atribut, unele dintre aceste părți de vorbire sunt lipsite de valoarea inițială, obținând o altă valoare. Menționabil este că unele părți de vorbire pot să funcționeze ca atribute cu două valori.

În acest context, pronumele poate să îndeplinească funcția sintactică de atribut și cu valoare de pronume însă și cu valoare de adjectiv pronominal, în condițiile în care se acordă cu determinatul în toate categoriile gramaticale.

Identic cu pronumele se comportă numeralul ce, prin îndeplinirea funcției sintactice de atribut, poate să fie pronominal sau adjectival.

Prin raportare la funcțiile sintactice de bază ale cazurilor, cazul atributului (substantival) este cazul genitiv (drept exemplu se poate lua în calcul următorul: „Fratele copilului îl aștepta”).

Unele cazuri pot să aibă anumite funcții sintactice fiind însoțite de prepoziții. În ceea ce privește atributul, acesta poate îndeplini o funcție sintactică doar în cazul genitiv di în cazul acuzativ („Oamenii de la mare sunt sătui de plajă”).

Câteodată, substantivele pot să îndeplinească și alte funcții sintactice în cazul genitiv, cum ar fi complemente circumstanțiale ori atribute substantivale prepoziționale, în condițiile în care sunt precedate de locuțiuni prepoziționale sau de prepoziții în cazul genitiv („Arborele din fața școlii a înflorit”).

Funcțiile sintactice pe care substantivele aflate la cazul genitiv care determină un substantiv le pot avea se identifică în următoarele:

atribut substantival genitival;

atribut substantival prepozițional;

atribut substantival apozițional;

nume predicativ;

complement indirect;

complement circumstanțial de timp;

complement circumstanțial de loc;

complement circumstanțial de mod;

complement circumstanțial de scop și pot fi atât articulate cât și nearticulate.

Uneori, substantivele în cazul dativ pot să îndeplinească și funcții sintactice cum ar fi complemente circumstanțiale, atribute substantivale prepoziționale ori nume predicative, în condițiile în care sunt precedate de prepoziții care cer cazul dativ („Totul se desfășoară conform planului”).

Prin raportare la funcțiile sintactice ale verbelor la modurile nepersonale, atributul se identifică astfel:

modul infinitiv – atribut verbal („Am dorința de a scrie mai mult”);

modul supin – atribut verbal („Plăcerea de scris o am de mic copil”);

modul gerunziu – atribut verbal („Valuri spumegând se loveau de stânci”) – gerunziu neacordat;

atribut adjectival („Coșurile fumegânde sunt semn de ger”) – gerunziu acordat.

Tipuri formale de atribut

Din perspectiva părții de vorbire prin care este exprimat, atributul poate să fie subcategorizat în mai multe genuri.

Atributul verbal

Atributul verbal este exprimat prin forme nepersonale ale verbului precum:

Gerunziu („Am văzut elevi plecând”);

Infinitiv („Dorința de a studia lipsește”);

Supin („Textul de rostit prezintă interes”) neacordat cu cuvântul determinat.

Calitatea de atribut verbal a modului gerunziu neacordat este bine marcată când regentul nominal este la feminin sau la plural.

Atributul verbal poate fi exprimat prin infinitiv și, totodată, subordonat doar unor substantive abstracte.

Atributul verbal ce poate fi exprimat prin supin este subordonat unor nominale verbale. Este construit cu prepoziția „de”: curaj de invidiat, carte de citit.

Atributul adjectival

Atributul adjectival este exprimat prin adjectiv propriu-zis, prin adjectiv numeral, prin gerunziu, prin adjectiv pronominal și prin participiu adjectivizat. Aici intră și adjectivele provenite din alte părți de vorbire prin conversiune, precum substantive (câini mai bărbați), interjecții (halal treabă!), adverbe (bărbați bine).

Participiul plasat ca atribut se comportă ca orice adjectiv variabil. Natura verbală a participiului ce are funcție de atribut se manifestă prin păstrarea unor vecinătăți proprii verbului.

Gerunziul adjectivizat reprezintă o realizare a atributului adjectival nu foarte frecvent întâlnită în limba română de astăzi, apărând, însă, în îmbinări cu un număr restrâns de substantive (mâini tremurânde, inimi arzânde, oameni suferinzi).

Atributul adjectival poate să fie exprimat prin intermediul unor adjective pronominale demonstrative, posesive, nehotărâte și relative.

Atributul adjectival poate să fie exprimat prin numerale de diverse tipuri care au un comportament gramatical caracteristic. Acestea funcționează ca atribute adjectivale:

numeral ordinar;

numeral cardinal propriu (sau multiplicativ);

numeral ordinal;

numeral distribuitiv;

numeral colectiv.

În aceeași clasă a atributului adjectival, se încadrează și numeralele cardinale ce pornesc de la douăzeci în sus, înfăptuite cu prepoziția „de”, considerate ca fiind formate dintr-un centru numeral alături de care atributul substantival prepozițional este poziționat. În acest context, prepoziția „de” aparține numeralului, deoarece nu generează un grup sintactic iar astfel, nu impune o limitare de caz substantivului următor (extrem de, în astfel de) unde prepoziția este grupată la stânga centrului.

Atributul adjectival exprimat prin numeralul ordinal poate să fie precedat de cel urmat de prepoziția „de”.

Atribut substantival este exprimat prin substantive – la acuzativ (de cele mai puține ori), la genitiv și la nominativ.

Atributul substantival genitival este realizabil, pe de o parte, atât prin genitivul sintetic cazual cât și prin construcția analitică alcătuită din prepoziția „a” și forma de acuzativ a substantivului.

Într-un grup nominal, atributul substantival genitival expune o relația de posesie.

1.2.3 Atributul adverbial

Atributul adverbial este exprimat printr-un adverb ori o locuțiune adverbială precedată de prepoziție – „în”, „de” (mersul pe acolo, venitul de acolo, aruncatul în sus):

atribut adverbial exprimat prin locuțiune adverbială: „Plimbatul de colo – colo”, „cititul de zi cu zi”;

atribut adverbial exprimat prin adverb de loc: „Cartea de aici este nouă”;

atribut adverbial exprimat prin adverb de mod: „Se auzea surâsul alene al apei”;

atribut adverbial exprimat prin adverb de timp: „Întâlnirea de azi m-a bucurat”.

Atributul substantival

Atributul substantival prepozițional reprezintă un adjunct întreprins prin substantiv precedat de o locuțiune prepozițională, ce impune substantivului un anumit caz.

Atributul substantival în dativ poate să apară sub două identități: pe de o parte, una specifică limbii române vechi, ce determină substantive nearticulate care denumesc grade de rudenie, utilizată fiind pe lângă un substantiv articulat decis, de proveniență verbală.

Acest atribut poate să fie însoțit și de prepozițiile care solicită cazul dativ – contrar, potrivit -.

Atributul substantival în acuzativ este exprimat prin cuvinte ce au valoare substantivală precedate de locuțiunile prepozițiile specifice cazului acuzativ.

Atribut substantival genitival este exprimat printr-un substantiv comun său propriu la cazul genitiv („Actele lui Dan”).

Numeralul cu valoare substantivală poate să fie în propoziție:

atribut genitival: „Acestea sunt recompensele colegilor tăi”.

atribut prepozițional: „Drumul de la serviciu este lung”.

atribut apozițional: „I-am dat recomandarea lui Mihai, amicul meu”.

Atributul pronominal

Acest tip de atribut poate fi exprimat prin pronume în acuzativ, în genitiv sau în dativ.

Atributul pronominal în genitiv și dativ se folosește, în principiu, lipsit de prepoziții, iar cel în acuzativ, cu prepoziție. Cel mai des întâlnit atribut este cel exprimat prin formele neaccentuate ale pronumelor reflexive ce au valoare de dativ posesiv. Totodată, acestea pot apărea lângă un numeral sau lângă o conjuncție.

În acest context, pronumele poate îndeplini următoarele funcții:

de atribut;

de complement direct;

de atribut și complement – funcție ambiguă.

Atributul pronominal:

genitival: „Actele tuturor sunt vechi”;

prepozițional: „Plimbarea cu nimeni nu mă încântă”;

în dativ: „Fapta-i este cunoscută”.

Ierarhizarea atributelor în funcție de gradul de legătură cu termenul regent

În raport cu gradul de legătură cu termenul regent, există atribute izolate și neizolate.

1.3.1 Atributul izolat

Atributul izolat se identifică în atributul ce, aducând o informație suplimentară folositoare, însă nu indispensabilă în scopul comunicării, relevă o legătură mai relaxată cu regentul. În cele mai multe dintre cazuri, astfel de atribute apar atunci când regentul este un nume propriu după care urmează imediat, când regentul se identifică într-un pronume, în mod expres personal, ori când regentul este un substantiv comun, iar atributul ce îl urmează are o determinare de tip completiv.

În aceste condiții, se vor trece în revistă cazurile de izolare a atributelor.

Izolarea unui atribut, exprimat prin participiu, ce stă înaintea cuvântului determinat;

Izolarea unui atribut exprimat prin două adjective: în primă instanță printr-un participiu și un adjectiv sau prin două participii conectate prin conjuncția „și”:

Izolarea atributelor dezvoltate exprimate prin adjectivele „pline”, „plin”, „plini”, „plină” predominante fiind de cuvinte lămuritoare și formând așa – zisele „construcții adjectivale”, în condițiile în care acestea sunt prea îndepărtate de elementul determinat;

Izolarea unui atribut neoferit la sfârșit, în mod expres atunci când el urmează ulterior unui atribut acordat:

Izolarea atributelor neacordate, desfășurate, ce urmează ulterior cuvântul determinat, în condițiile în care acestuia i se acordă o deosebită importanță;

Izolarea atributelor neacordate dezvoltate, atunci când ele se referă la pronume personale.

Izolarea atributelor în condiții de exprimare prin comparații (prin adverbul comparativ „ca”). Virgulă va apărea înaintea celui dintâi element comparativ. Virgulă poate apărea înaintea adverbului comparativ similar perioadei când se accentua în mod expres comparația, ea având o deosebită importanță și din punct de vedere comunicativ;

Izolarea atributelor acordate introduse prin conjuncții subordonate de tip concesiv (deși) ori coordonatoare adversative.

1.3.2 Atributul neizolat

Atributul neizolat cuprinde acele atribute ce descriu legătura cu regentul ca fiind una strânsă; acestea sunt indispensabile pentru comunicare și nu întrerup linearitatea discursului („Cobora din larga șosea pietruită”). Atributele neizolate nu sunt separate prin semne de punctuație de regent, similar atributelor izolate. Neizolate sunt toate tipurile de atribute cu excepție făcând cele izolate (ca un exemplu, putem trece în revista: „Casa de peste drum este înaltă”).

În funcție de maniera în care este sau nu individualizat obiectul descris de termenul determinat, atributele neizolate pot fi, pe de o parte, determinative și de identificare (în condițiile în care se arată care este obiectul, diferențiindu-l de alte obiecte care fac parte din aceeași clasă și calificative și de calificare (în condițiile în care se arată tipul obiectului, descriind o trăsătură prin care obiectul nu este individualizat, ci doar clasificat).

În conjunctura în care participiul este pasiv și determină cuvinte cu rol de substantiv, acesta este considerat atribut adjectival, neizolat (în exemple precum deținut păzit).

Normele limbii literare cer într-o manieră riguroasă acordul în caz al atributelor neizolate (cărții recomandate). În cazul acestor atribute, acordul este imperios necesar cu toate că adjectivul este distanțat de termenul determinat sau pare să facă parte dintr-o denumire invariabilă.

În cazul atributului neizolat, regula gramaticală reclamă acordul integral al formei participiale cu termenul determinat.

Topica atributului

Poziția atributului este ori înainte, ori după elementul regent.

Înaintea elementului regent stau tipuri de atribute precum:

atribute numerale exprimate prin intermediul numeralelor colective (“Tustrei copiii merg la școală”);

atribute adjectivale exprimate prin intermediul adjectivelor invariabile provenite de la adverbe (“La o atare întrebare nu voi răspunde”, “Asemenea om nu am mai văzut”);

atribute adjectivale exprimate prin intermediul adjectivelor pronominale negative, interogative și nehotărâte (“Nu se știe care om vine”, “Ce veste mi-aduci?”).

După elementul regent sunt plasate următoarele tipuri de atribut:

atribute verbale (“Aceasta este o haină de purtat”, “Maniera lui de a se comporta trădează”);

atribute substantivale în cazul Dativ, în cazul Nominativ și în cazul Acuzativ (“Elevul Popescu se prezintă mâine”);

atribute pronominale în cazul genitiv exprimate prin pronume negative, posesive și demonstrative (“Se apreciază contribuția fiecăruia”, “M-au trezit strigătele alor mei”);

atribute numerale exprimate prin numerale adverbiale, distributive și fracționale (“Repetarea lecției de trei ori l-a ajutat”).

Topica atributului adjectival

Atributul adjectival propriu – zis este plasat după substantivele determinate (băiat dezghețat, flori frumoase).

În cazuri excepționale, în condițiile în care accentul cade pe trăsătura, el poate să stea înaintea substantivului..

CAP. II Subordonata atributivă

2.1 Generalitățile propozițiilor subordonate

Propoziția subordonată (cunoscută și ca propoziție dependentă) este un tip de propoziție ce are un sens insuficient, în condițiile în care depinde, din punct de vedere gramatical, de o altă propoziție (cunoscută sub numele de de propoziție regentă) și ce îndeplinește, pe lângă această, funcția unei părți de propoziție (atribut, subiect, s.a.m.d.).

Propozițiile subordonate pot fi clasificate în următoarele genuri:

propoziția circumstanțială;

propoziția subiectivă;

propoziția completivă;

propoziția predicativă;

propoziția completivă;

propoziția atributivă.

Rolul propoziției subordonate atributive este de atribut (pe lângă un substantiv sau un înlocuitor al substantivului) în propoziția regentă.

Întrebările la care răspunde propoziția atributivă sunt aceleași cu ele la care răspunde atributul:

care?

ce fel de?

al/a/ai/ale cui?

Introducerea propoziției subordonate poate fi făcută prin următoarele:

adjective pronominale sau pronume nehotărâte (oricui, oricine, oricare, orice);

adverbe relative cu prepoziție sau fără prepoziție (cum, unde, când)

adjective pronominale sau pronume relative (ceea ce, care, cât, cine, ce)

locuțiuni conjuncționale și conjuncții (după ce, să, cum că, că, dacă, de).

Per genere, este recomandată începerea frazelor cu propoziții subordonate, deoarece îngreunează lizibilitatea textului.

2.2 Regentul subordonatei atributive

Elementul regent al propoziției subordonate poate fi identificat în următoarele:

într-un substantiv;

într-un numeral cu valoare substantivală;

într-un pronume.

Propoziția subordonată atributivă poate fi identificată fără ajutorul întrebărilor în condițiile în care se cunosc regenții acesteia.

Regentul subordonatei atributive este plasat în propoziția principal și poate fi categorisit în următoarea manieră:

în funcție de structură:

simplu (exprimat printr-o singură parte de vorbire ce poartă această calitate);

compus (exprimat, în cele mai multe dintre cazuri, prin intermediul a două substantive).

în funcție de valoarea morfologică

– prin raportare la acest criteriu, regentul poate fi nominal sub formă:

unui pronume (negativ, personal, nehotărât, demonstrativ și posesiv);

unui substantiv.

Unii lingviști sprijină ideea conform căreia regentul subordonatei atributive poate fi și un numeral (colectiv, cardinal ori ordinal). În aceste condiții, însă, subordonatele atributive nu sunt regentate de numeralele evidențiate ci de substantivele subînțelese.

2.3 Jonctivele

Subordonata atributivă poate fi plasată în frază printr-o serie de mijloace. Aceste mijloace se regăsesc în următoarele:

prin intermediul conjuncțiilor:

“de”: Era atât de nervos de nu credeam că va rămâne calm.

“că”: Cred că totul se va termina curând;

elemente corelative: subordonata atributivă plasată prin pronumele relativ “care” este descrisă prin elemente corelative identificate sub pronumele demonstrative ce apar cu formă accentuată în propoziția regent (acei care, acel care, etc).

Lingvistica românească sprijină ideea potrivit căreia sintagma de tipul “cel care” se identifică în unități nedezmembrabile din punct de vedere sintactic însă nu a fost demonstrate din ce motiv cea dintâi parte a structurii este, de cele mai multe ori, la alt caz decât cel din urmă (celui pe care, pe acele care, acelora care, s.a.m.d.).

În contextul în care prima parte a structurii este la un caz iar cealaltă parte a structurii la un alt caz se demonstrează, în primă instanță, că acestea fac parte din fraze distincte, unde au funcții sintactice distincte.

prin pronume relative (ce, care, cine) – aceste pronume se transformă în cuvinte conjunctive (jonctive). Cuvintele conjunctive reprezintă părți de vorbire ce își păstrează propriul sens lexical specific părților de vorbire de la care provin. Prin prisma acestui aspect, jonctivele îndeplinesc funcții sintactice în frază (cu alte cuvinte sunt părți ale acesteia).

În aceste condiții, pronumele relativ (ce are funcție de joncțiuni), schimbându-se prin prisma cazului, a genului și a numărului, îndeplinește funcții sintactice. În scopul stabilirii funcției sintactice a termenului conjunctiv, este imperios a se stabili cuvântul din propoziția regentă, locul căruia îl ține cuvântul conjunctiv în propoziția subordonată și înlocuirea termenului conjunctiv cu acest cuvânt.

Specificul dat, este referitor în primă instanță, la pronumele “care”:

la cazul nominativ (cu funcție de subiect);

la cazul genitiv (cu funcție de atribut).

În ceea ce privește cazul genitiv, pronumele relative este însoțit de articolul pronominal “a”, “al”, “ai”, “ale”.

Prin introducerea unei secundare atributive, pronumele relativ “care” (în cazul genitiv, cu articolele pronominale menționate anterior) trebuie acordate în număr și în gen cu substantivul din regentă iar articolul pronominal va fi acordat cu substantivul din propoziția secundară (se poate lua drept exemplu “un copil al cărui tată”).

Prin introducerea unei secundare atributive, relativul “care” în cazul genitiv, poate să stea, pe de o parte, înaintea substantivului determinat, pe de altă parte după substantivul determinat (în condițiile în care substantivul este însoțit de o prepoziție).

la cazul dativ (cu funcție de complement indirect);

la cazul acuzativ (cu funcție de complement direct):

prin termenul “cine”;

prin termenul “ce”.

prin adverbe relative (“când”, “unde”). Termenii conjunctivi menționați exprimă sensuri locative și temporale, deoarece acestea sunt adverbe de loc și de timp, așadar vor îndeplini funcția de complemente circumstanțiale de loc și de timp.

2.4 Ierarhizarea subordonatei atributive

2.4.1 Atributiva conjuncțională

Atributiva conjuncțională reprezintă subordonata ce se leagă de regenta prin intermediul conjuncțiilor („A venit momentul să mă despart de el”).

Propoziția atributivã conjuncțională de tip neinterogativ expune urmãtoarele tipuri de subordonate:

completiva directă – prin intermediul unui obiect direct într-o construcție verbală activă ori subiectivã – în cadrul unei construcții verbale impersonale pasive;

completivã directã – prin intermediul unui obiect direct;

completivã indirectă – prin intermediul unui obiect prepozițional ori completivă directã – prin intermediul unui obiect secundar;

completivã indirectã – prin intermediul unui obiect prepozițional;

circumstanțială:

de timp;

de mod;

comparativã condițională;

modalã de mãsurã progresivã;

cauzalã;

cauzalã indirectã;

de scop;

consecutivã;

instrumentală;

condițională;

concesivã (sau ipoteticã);

opozițională cu conector specific;

falsã condițională;

falsã modalã;

falsã localã;

cumulativã;

de excepție.

Atributivele conjuncționale depind de substantive care indică acțiuni prin implicarea ideii de „informare" și exprimã (în vorbirea indirectã) o interogație totalã din vorbirea directã.

Atributiva conjuncțională specifică obiectului secundar echivalează cu atributul ce are valoare de subiect din grupul verbal al complementului direct din grupul verbal activ.

În ceea ce privește atributivă cu valoare circumstanțială de excepție, aceasta există în preajma unui atribut prin intermediul căreia „excepția” este exprimată.

Propozițiile atributive cumulative și cu valoare opozițională sunt integrate în structuri binare în condițiile exprimãrii cumulului în raport cu regentul și în structuri ternare în condițiile exprimării cumulului în raport cu un determinant al regentului.

Atributiva specifică propoziției predicative suplimentare este, în principiu, însoțitoare a unui atribut interpretabil „subiectiv", în conjunctura unei construcții verbale pasive.

Atributivele conjuncționale ce au valoarea cauzalei indirecte se regăsesc doar în contextul unui infinitiv lung nominal articulat hotărât, c echivalează cu un imperativ.

2.4.2 Atributiva determinativă

Subordonatele atributive determinative sunt cele ce lămuresc substantive din regentă care denumesc noțiuni abstracte (fapt, gând, veste) sau acte de cugetare.

Cel mai important criteriu în ceea ce privește determinarea subordonatelor determinative este cel semantic. Pe lângă acesta, celelalte criterii sunt identificate drept „formale”:

cuvântul regent reprezintă un substantiv abstract;

articularea substantivului determinat din regentă;

introducerea atributivei direct prin intermediul modului conjunctiv;

existența cuplurilor corelative.

 Atributiva determinativă nu este despărțită prin virgulă de cuvântul determinat (greșeala este identică punerii virgulei între subiect și predicat). 

2.4.3 Atributiva relativă

Această atributivă este tipul de subordonată ce se leagă de regentă prin:

adjective pronominale relative și nehotărâte;

pronume și adjective relative – interogative;

adverbe relative ori hotărâte (oricând, unde, oriunde, cum, când, cât);

adverbe relative – interogative.

2.4.4 Atributiva explicativă

Atributiva explicativă se desparte prin virgulă de regenta sa, atunci când are valoare explicativă, așadar în condițiile în care nu este esențiala pentru comunicare. În aceleași condiții, aduce doar o explicație suplimentară cu privire la regentă.

Această subordonată este singura care nu este absolut necesar imperioasă în scopul integrării sensului propoziției principale – cu alte cuvinte, în condițiile în care regenta sau principală este autosemantică, atunci atributiva va fi explicativă.

Atributa explicativă se izolează. („Am văzut-o pe colega mea, cu care am locuit împreună”).

2.5 Topica și punctuația

Propoziția atributivă este plasată după termenul determinat, ori imediat după termen (prin intercalare în propoziția regentă), ori la distanță. În acest sens, niște exemple pot fi identificate în următoarele:

„Întrebarea la cine merge a rămas fără răspuns”

„Plimbarea oriunde vezi cu ochii nu este tentant.”

Când subordonata atributivă este poziționată imediat după cuvântul regent, aceasta nu este despărțită prin virgulă.

În condițiile în care subordonata atributivă este despărțită de unul sau de mai multe cuvinte, atunci este separate prin intermediul virgulei.

2.6 Confuzii cu alte subordonate

Subordonata atributivă se confundă, de cele mai multe ori, cu următoarele tipuri de subordonate:

subordonate circumstanțiale de timp, subordonate circumstanțiale de loc, subordonate circumstanțiale de mod

În condițiile în care subordonata se introduce prin intermediul adverbelor relative:

“cât”;

“când”;

“unde”;

“încotro”;

“cum”, confuzia este determinată de:

necunoașterea faptului că adverbele relative introduc mai multe categorii de subordonate, printre care și atributive;

lipsa raportării subordonatelor la substantivele din regente.

subordonate condiționale – în condițiile în care elementele introductive ale atributivelor sunt precedate de:

în eventualitatea;

în cazul;

în ipoteza;

cu condiția.

Interpretarea eronată a acestora sub identitatea unor subordonate condiționale reiese din faptul că sunt considerate locuțiuni conjuncționale subordonatoare condiționale.

cauzale – în condițiile în care conjuncția “că” prin care sunt introduse atributivele, este precedată de îmbinări precum “dat fiind faptul” și “având în vedere”.

Alături de conjuncția “că”, aceste îmbinări sunt considerate locuțiuni conjuncționale subordonatoare cauzale. Locuțiunile conjuncționale subordonatoare cauzale se identifică în:

odată ce;

pentru că;

de vreme ce;

din cauză că;

din moment ce.

2.7 Delimitări eronate

În unele conjuncturi, delimitarea subordonatelor atributive se realizează eronat:

Sunt introduse prin același relativ “care” în genitiv, precedat de locuțiuni prepoziționale;

Sunt introduse prin pronume relative în genitiv precedate, în subordonate, de substantive aflate în cazul acuzativ.

Confuzia, în aceste condiții, este pricinuită de topică.

CAP. III Studiu de caz – Atributul în interacțiunea socială

În orice tip de comunicare cu forță sugestivă, distanța dintre atributele folosite și cele care le pot substitui este în aceeași măsură de mare în care este percepută de ascultător sau de cititor. Consensul este redat prin prisma codului folosit de retorică și cunoscut de către destinatar.

În același context:

atributele prin care sunt expuse diverse conotații.

atributele identificate în termeni abstracți,

atributele folosite în frazele lungi,

atributele ambigue,

atributele identificate în clișee;

atributele ce relevă detalii de prisos;

atributele redundante trebuie evitate întrucât împiedica într-o manieră substanțiala, pe de o parte facilitarea receptării iar pe de altă parte fixarea informației.

Potrivit vechilor tratate de retorică atributul reprezintă, în comunicarea verbală, un factor de care depinde epitetul sub forma adjectivului, în contextul în care atributul adjectival reprezintă unul din cele mai notorii printre epitetele substantivului.

De pildă, în limbajul de zi cu zi, indivizii spun „roșii” sau „vinete” în loc de „pătlăgele roșii” sau „pătlăgele vinete” – în acest exemplu este relevată substantivizarea unor adjective – atribut prin elipsa regentului.

Făcând referire la sectorul religios, cu alte cuvinte, la simbolul religios „Arborele cosmic” (sau „Pomul vieții”), intră în discuție apariția atât din perspectivă culturală cât și plastică a unui personaj călare (notoriu ca "erou"). Cavalerul s-a bucurat de o evlavie deosebită din epoca elenistică sub identitatea unei zeități – simbol a victoriei forței binelui contra forțelor morții și forțelor răului, sub identitatea unei zeități – protectoare atotputernice și sub identitatea unui simbol al nemuririi, văzut de credincioșii epocii romane drept un:

ktistes – întemeietor;

dominus – stăpân;

invictus – neînvins; 

aeternus – veșnic;

sanctus – sfânt, așadar i-au fost asociate atât epitete cât și atribute întâlnite, ulterior și în învățătura creștină. Aceste atribute au fost, mai apoi transmise prin viu grai și, în această manieră, au putut facilita înțelegerea lor prin corelare cu personalitatea luată în discuție.

Dat fiind că substantivul reprezintă, poate, cea mai utilizată parte de vorbire și în limbajul curent, utilizat în interacțiunile sociale, sunt inevitabile atributele care să îi descrie într-o formă sau alta, condiția existenței.

În cazul atributului adjectival exprimat prin adjective propriu-zise, schimbările topicii pot să atragă schimbări la nivel integral al grupului nominal. Aceste conjuncturi pot fi explicate în următoarea manieră prin următoarele adjective cotidiene, uzate în limbajul de zi cu zi, în exemple precum:

simplu:

sub înțelesul de „necomplicat” în sintagma „încercare simplă”;

sub înțelesul de „doar” în „simplă încercare”.

diferit:

sub înțelesul de „care diferă” în sintagma „păreri diferite”;

sub înțelesul de „variat, fel de fel” în diferite păreri.

sărman:

sub înțelesul de „lipsit” în sintagma „omul sărman”;

sub înțelesul de „biet” în sărmanul om.

distins:

sub înțelesul de „remarcabil” în sintagma „un distins profesor”;

„care a fost remarcat” în un profesor distins.

sărac:

„biet” în sintagma „săracul om”;

„lipsit” în omul sărac.

pur:

„doar” în sintagma „pură naivitate”;

„curat” în naivitate pură.

Mereu oamenii și-au dorit să descopere cuvinte noi pentru produse noi iar atunci s-au creat jocuri de cuvinte prin excesul utilizării unor atribute precum „ultra”, precum „super” sau „hiper”, încălcându-se într-o manieră frecventă topică, ortografia sau sintaxa, în scopul răspunderii cererii de nou.

Normele limbii literare cer într-o manieră strictă acordul în caz al atributelor de tip neizolat: „cărții recomandate”. În cazul acestor tipuri de atribute, acordul este imperios necesar cu toate că adjectivul:

are completări („unei fete pline – nu plină – de haz”);

este îndepărtat de termenul determinat („unei amice rar întâlnite – nu întâlnită”);

face parte dintr-o denumire invariabilă („categoriei grele” – nu grea, „școlii medii” – nu medie).

În ceea ce privește atributele izolate, acordul în caz este preferabil, însă și lipsa acordului este tolerată și tinde să devină chiar normă, în mod expres dacă un atribut de această natură are diverse completări. Menționabil este faptul că în anumite cazuri, acordul în caz relevă raportarea atributului la un determinat anume iar în alte cazuri poate fi utilizată repetarea substantivului determinat.

Din punct de vedere lingvistic, în limbajul social, „schimbarea de focus” reprezintă o transformare lingvistică al mesajului care se are în plan, cu alte cuvinte, un proces prin care este schimbat focusul de la agentul activ la un alt element de comunicare, prin transferarea atributelor reprezentative ale agentului la elementul luat în calcul. De pildă, în condițiile în care mesajul plănuit este „(Eu) pot tăia bine cu acest cuțit, deoarece este ascuțit”, manifestarea lingvistică a acestuia va fi (prin schimbarea focusului): „Acest cuțit taie bine”.

Mai deosebită, din perspectivă sintactică, este coordonarea unui atribut cu un complement: „s-au pus multe și în repetate rânduri pariuri pe agricultură”.

Din punct de vedere practic, luând în considerare simbioza dintre articol și cuvântul pe care îl însoțește (prin raportare la teoria conform căreia acordul articolului din structura atributelor ar trebui să fie simplă), în interacțiunea socială vorbitorii au tendința de a schimba aspectul morfologic al articolului în funcție atât de numărul cât și de genul substantivului ce urmează și nu în funcție de cel precedent.

În limbajul cotidian, dezacordul vorbitorilor este fundamentat de atracția exercitată de forma atributului precedat de articol.

Exemplele constau în situații precum:

„… cu ajutorul familiei și a societății…”;

„cu ajutorul familiei și a prietenei mele…”;

„… rolului femeilor în domeniul afacerilor și a relațiilor comerciale internaționale…”

În vorbirea uzuală, indivizii greșesc și în ceea ce privește acordul articolului. Eroarea constă în conjunctura în care între atribut și substantivul determinat este intercalat un determinant cu prepoziție. În ceea ce privește enunțurile ce includ un grup nominal de genul substantiv + substantiv cu prepoziție + substantiv precedat de articol genitival, vorbitorii pot să ezite prin raportare la acord, în acest context acordând atributul într-o manieră eronată (cu substantivul mai apropiat): „… nivelul de cunoștințe ale elevilor…”.

În alt context, în condițiile în care în limbajul vorbitorilor se întâlnește un atribut ce determină un substantiv care este, la rândul său, atributul altui substantiv, aceștia acordă articolul în mod eronat, cu primul substantiv”: „… modul de comportare al Principelui…” (o manieră corectă de utilizare a vorbitorului ar fi fost „modul de comportare a Principelui”, deoarece atributul se identifică în substantivul feminin învecinat.

Cu toate acestea, prezența articolului genitival și, simultan, a unor determinativi, conduc vorbitorul la dezambiguizarea construcțiilor de tipul „trimit cartea elevului”, unde termenul „elevului” poate fi interpretat în vorbire, pe de o parte ca atribut genitival pe de altă parte sub identitatea de complement indirect (de pildă, trimit cartea ruptă a elevului).

În vorbirea uzuală întreprinsă în interacțiunea socială, unele adverbe precum „anevoie” sau „aievea” sunt interpretate de vorbitor drept atribute adjectivale, prin prisma permanentei apariții neprepoziționale și, totodată, prin prisma comportamentului de adjectiv invariabil.

Obișnuirea indivizilor cu aplicarea teoriei gramaticale în ceea ce privește exprimarea se realizează stadiu cu stadiu prin intermediul exercițiilor cotidiene de limbă. În acest scop este imperios necesară cultivarea unei atitudini conștiente, în raport cu fiecare regulă și, totodată cu fiecare definiție învățată, făcându-i conștienți de valoarea practică a acestora. Prin conștientizarea noțiunilor gramaticale legate de atribut, indivizii pot urmări implementarea în propria minte a importanței acestuia în ceea ce privește comunicarea ideilor.

Este imperios necesar ca indivizilor (în principiu, la o vârstă mai fragedă) să li se formeze și să li se dezvolte abilitatea de a utiliza într-o manieră adecvată atributul în propria exprimare.

Atributul substantival datival este unul din cele mai utilizate tipuri de atribut, în mod expres în construcții moderne, caracteristice limbii actuale și folosite mai ales în stilul oficial (administrativ), în stilul publicistic sau în cel științific sub identitatea unui determinant al unui substantiv de proveniență verbală, în genere, articulat hotărât. („trimiterea”, „acordarea”,” conferirea”, „atribuirea”, „oferirea”, „decernarea”) urmat de un atribut prepozițional (care este nearticulat) în acuzativ, plasat înaintea dativului: „echipelor câștigătoare”.

Atributul datival poate avea, în limbajul cotidian, un rol în etalarea numelor de persoane ce indică profesii sau atribuții sociale.

Potrivit lui Alexandru Graur, (în „Gramatica azi”, publicată în anul 1973) existența atributului în cazul dativ – atunci când are valoare posesivă – reprezintă o întorsătură într-o manieră sau alta învechită, întrucât astăzi dativul pronumelui personal este utilizat, pe de o parte în stilul popular, pe de altă parte în stilul pretențios („mi-am văzut mama”, „de capu-ți”, „vezi-ți de treabă”).

Privind asupra sensului substantivului determinat, atributul substantival în dativ reprezintă un adjuvant, în mod expres în ceea ce privește interacțiunea în legătura de filiație, interacțiunea în relațiile de înrudire și, mai presus de toate, în ceea ce privește interacțiunea în relațiile sociale.

CONCLUZII

Relația de dependență nominală determină funcția sintactică de atribut, actualizare accidentală a planului semantic al pronumelui sau al substantivului regent, însă imperios necesară, din prisma comunicării lingvistice, deoarece substantivul, numind clase de obiecte, prin intermediul conținutului său lexical – noțional, rămâne plasat în sfera generalului.

Atributul individualizează sfera de tip semantic a regentului, pe de o parte prin prisma unor trăsături interne diferite pentru obiectul spre care trimite regentul – subiective sau obiective ori permanente sau momentane, pe de altă parte prin prisma unor conexiuni externe, în care obiectele sunt, înscrise. În acest context, dacă din perspectivă structurală, atributul este, permisibil, atunci, din perspectivă semantică acesta devine un element imperios necesar al actului de comunicare, uitarea sa determinând schimbări fundamentale la nivel semantic.

Ce reprezintă un nume concret, este etalat într-o manieră mai concretă doar printr-un atribut.

De-a lungul a mai multor decenii au existat discuții controversate despre atribut, sub identitatea uneia dintre categoriile gramaticale. Ca efect au fost conturate o multitudine de perspective în ceea ce privește conținutul și sfera de aplicare a noțiunii de atribut:

parte secundară de propoziție ce determină un substantiv ori o altă parte de vorbire cu valoare de substantiv;

partea părții de propoziție, lipsită de abilitatea de contactare a unei relații la nivelul propoziției – cu alte cuvinte, atributul reprezintă o parte componentă a îmbinării substantivale.

Existau și contestații legate de existența părților secundare de propoziție – implicit a atributului într-o astfel de calitate, cu toate că admiteau existența părților principale.

Până astăzi, dominantă rămâne prima conotație cu toate că e încărcată de inconsecvență și de erori și continuă să respecte o tradiție lipsită de perspective. Cea de-a doua conotație plasează atributul numai în cadrul sintaxei îmbinărilor de cuvinte, altfel spus, la nivel pre – comunicativ.

BIBLIOGRAFIE

Alexandru Bantos, revista “Limba română”, Institutul Cultural Român, nr. 3-4 (177-178), Chișinău, 2010

Anatol Ciobanu, “Punctuația limbii române”, editura Lumina, 1993

Constantin Dimitriu, „Gramatica limbii române”, editura Junimea, 1979

Corina – Amelia Georgescu, “Limba și literatură. Repere identitare în context European”, volumul I, Editura Universității din Pitești, Pitești, 2007

Cornelia Papuzu, revista “Gramatica, știința vorbirii”, Editura Nova Didact, Râmnicu Vâlcea, nr. 1, martie, 2012

Cristina Ilioni, “Părțile secundare de propoziție. Tipuri de complemente”, revista Preparandia, 2013

Dan Tufiș, Florin Gheorghe Filip, “Limba Română în Societatea Informațională – Societatea Cunoașterii”, Editura Expert, București, 2002

Dimineața 162, 1991, 1

Florina Bacila, „Probleme ale omonimiei gramaticale: elementul predicativ suplimentar”, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2013

Gabriela Pana Dindelegan, „Aspecte ale substantivizării în româna actuală. Forma de manifestare a substantivizării adjectivului”, Facultatea de Litere, Universitatea din București

„Gramatica limbii române”, vol. II, ediția a II-a revăzută și adăugită, București, Editura Academiei Române, 2005

Gheorghe Mocuta, “Literatura vestului apropiat – Dicționar biobibliografic al membrilor Uniunii Scriitorilor din România”, editura Mirador, Arad, 2014

Institutul de Lingvistică din Cluj, „Cercetări de lingvistică”, volumele 22 – 24, 1977

Ioan Milica, „Expresivitatea argoului”, Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2009

Ion Diaconescu, “Verbul la modul nepersonal”, 1977

Ionuț Pomian, “Adnotări la gramatică, grupările [Prepoziție + Adjectiv], ca fenomenalizări ale predicației secunde (I)”, Editura Universității “Petru Maior”, Târgu Mureș, 2013

Istvan Horvath, Erika Maria Todor, “Limbă, Identitate, Multilingvism și Politici Educaționale”, Editura Kriterion, Cluj – Napoca, 2010

Lilia Raciula, „Stilistica limbii române”, suport de curs, Universitatea de Stat “Alecu Russo”, Bălți, 2012

Lilia Trincă, „Limba română contemporană. Sintaxa”, curs de lecții, Bălți, 2007

Luminița Hoarță Carausu, “Funcția sintactică de circumstanțial din perspective sinonimiei sintactice”, Universitatea “Alexandru ioan Cuza”, Iași

Mariana Frângă, „Limbi ale izvoarelor istorice”, curs opțional, Editura Fundației “România de mâine”, București, 2007

Michel Ballard, „Numele proprii în traducere”, Editura Universității de Vest, Paris, 2001

Mihaela Secrieru, “Nivelul sintactic al limbii române”, editura StudIS, Iași, 2009

Mioara Avram, “Despre corespondența dintre propozițiile subordinate și părțile de propoziție”, editura Albatros, 1956, vol. I

Mioara Avram, „Gramatica pentru toți”, editura Humanitas, 1997

Mircea Bertea, „Gramatica limbii române”, vol. I, 1966

Mircea Minica, <Sintaxa genitivelor și a posesivelor, pornind de la o problemă controversată: statutul lui “al” >, Institutul de Lingvistică și Istorie literară “Sextil Pușcariu”, Cluj – Napoca

Natalia Luchianciuc, „Problema determinativului substantival în limbile romană și rusă”, revista “Limba Română”, nr. 2, anul XXIV, 2014

Nicolae Matcas, “Probleme dificile de analiză gramaticală”, editura Lumina, Chișinău, 1978

Otilia Hedesan, Elena Jebelean, Florentina Leucutia, Nicoleta Mușat, Dana Percec, Corina Popa, “Manual de limbă romană și de orientare culturală pentru străini”, tipărit în cadrul proiectului „Limba română – oportunitate pentru integrare socială și culturală”, Timișoara, 2008

Paul Magheru, „Spațiul stilistic”, Editura Modus, Reșița, 1998

Rodica Ocheșeanu, „Observații asupra folosirii articolului genitival în limba presei actuale”, în LR, VI, nr. 4, p. 27, 1957

Simion Rachisan, “Integratorii sintagmatici supraordonatori / subordonatori”, Liceul Teoretic “Avram Iancu”, Cluj – Napoca

Valentin Roman, “Fenomenalizări ale omonimiei și ambiguității sintactice (II)”, revista Dacoromania, serie nouă, XVII, nr. 2, Cluj – Napoca, 2013

Vasile Bahnaru, “Buletin de lingvistică”, nr. 13, anul X, Institutul de Filologie al Academiei de Științe a Moldovei, 2012

Sursă online:

www.roportal.ro/discutii/ftopic3704-40.html