Atributiile Presedintelui Romaniei In Raporturile Sale cu Justitia Si Alte Autoritati Jurisdictionale
Cuprins
Introducere
Capitolul I. Scurt istoric si elemente de drept comparat privind șeful de stat
Secțiunea I. Instituția Șefului Statului-considerații generale Secțiunea II.Evoluția Instituției Șefului de Stat în România
Capitolul II. Șeful de Stat-rol,funcții si atribuții
Secțiunea I.Comparație între alte sisteme constituționale și sistemul românesc Secțiunea II.Rolul ,funcțiile si atribuțiile Președintelui României –prezentare generală
Capitolul III. Atribuțiile Președintelui României în raporturile cu justiția
Secțiunea I. Actele Președintelui României -considerații generale SecțiuneaII. Numirea judecătorilor
Secțiunea III. Acordarea grațierii individuale
III. I. Acordarea grațierii individuale prin Decret Prezidențial
III.II. Excepții de la beneficiul grațierii
Secțiunea IV. Numirea membrilor altor organe jurisdicționale
IV.I Declanșarea urmăririi penale împotriva unor membri ai Guvernului
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Conform dreptului public,statul nu poate fi conceput fără un șef,oricât de simbolic ar fi rolul acestuia în unele sisteme politice.Studiul de față urmărește evidențierea caracteristicilor ,trăsăturilor organelor administrative cu atribuții jurisdicționale,analizând activitatea acestor organe,în raport cu actele exercitate de Președintele României.
Cercetarea științifică s-a realizat pornind de la studierea legislației naționale,dar și a literaturii juridice din țara noastră în domeniul jurisdicțiilor administrative speciale,abordarea problematicii fiind fundamentată pe lucrările unor specialiști în domeniul dreptului administrativ.
Am considerat necesar în cercetarea derulată să realizez o prezentare generală a tuturor autorităților jurisdicționale,acestea din urmă fiind structuri organizatorice contituite în compenenta administrației publice,având scopul clar de a soluționa litigiile prevăzute în mod expres de lege.
Cercetarea științifică a organelor administrative cu atribuții jurisdicționale în raporturile acestora cu Președintele României este necesară pentru dezvoltarea doctrinei naționale în acest domeniu,atribuțiile desfășurate de președinte în corelație cu aceste organe au un rol important în apărarea drepturilor și intereselor cetățenilor.
După analiza în detaliu a atribuțiilor Președintelui României observăm cu ușurință,că toate acestea se încadrează în rolurile stabilite de art 80 din Constituția României.
Numirea Guvernului,a judecătorilor dar și dizolvarea Parlamentului constituie pentru Președinte atribuții care îl situează în afara puterii executive,deoarece aceste atribuții nu au nici o legătură cu puterea executivă.
Astfel,în Capitolul I. ’’Scurt istoric și elemente de drept comparat privind șeful de stat’’ am abordat sintagma ''șef de stat'' așa cum a fost aceasta percepută de-a lungul timpului în diverse forme de guvernământ.
Continuăm dezbaterea,axându-ne pe rolul,funcțiile și atribuțiile fundamentale ale Președintelui României ,în Capitolul II intitulat ''Șeful de stat-rol,funcții și atribuții'',abordând în prima faza țări precum : Franța,SUA,Suedia,și finalizând în cele din urmă cu atribuțiile generale ale Președintelui României pentru a putea dezbate apoi în detaliu interacțiunile acestuia cu justiția,în Capitolul III.Acesta din urmă redă în detaliu raporturile dintre Președintele României și diverse organe jurisdicționale,prin organe jurisdicționale înțelegând Înalta Curte de Casație și Justiție,Curtea Constituțională,Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor.
Capitolul I.
Scurt istoric si elemente de drept comparat privind șeful de stat
Instituția șefului de stat își are originea chiar în istoria lumii,a sistemelor statale.Încă din antichitate colectivitățile umane organizate au avut un șef ,impus sau recunoscut,în contextul tuturor împrejurărilor istorice . Problemă a fost și mai pronunțată la statele care au fost concepute ca niște imense colectivități umane,grupate pe mai multe teritorii,mai mult sau mai puțin întinse,delimitate sau nu prin frontiere,acestea cuprinzând în sistemul organizării lor politice și instituția șefului statului.
În ceea ce privește evoluția aceastei instituții,aceasta a fost destul de evidentă deoarece privește atât formele ,cât și structurile ,împuternicirile și protocoalele.
De-a lungul timpului șeful de stat a cunoscut diverse organizări unipersonale dar și colegiale.Cei care au ocupat această demnitate statală s-au numit și se numesc emiri,împărați,regi,principi sau președinți.
Pentru a explica în detaliu instituția șefului de stat,vom porni de la constatarea că astăzi sistemele constituționale diferă între ele , și prin viziunea științifică asupra puterii.În timp ce unele sisteme se fundamentează pe teoria unicității puterii,alte sisteme au la bază teoria separației puterilor în stat.
Acesta nu rămâne fără consecințe în ceea ce privesste natură juridică a șefului de stat,raporturile sale cu Parlamentul cât și atribuțiile sale.
Teoria separației puterilor în stat,încadrează șeful de stat,de obicei în puterea executivă ,acesta fiind intitulat de obicei ca ''șeful puterii executive'' sau ''șeful executivului''. Acolo unde însă statul este întemeiat pe principiul unicității, aceeași instituție este aparținătoare categoriei de putere similară cu cea a parlamentului, adică a legislativului. În decursul vremii, instituția șefului statului a îmbrăcat două forme de organizare și manifestare: uni-personală (rege, împărat, sultan, domn, principe sau președinte), de regulă numită, dar în vremurile moderne și aleasă; colegială – aceasta a purtat și poartă diverse denumiri: Prezidiu, Consiliul de stat, Consiliul prezidențial.
Diferențe se fac însă în formele de guvernământ monarhic ,unde șeful statului ,intitulat aici monarh ,face de această dată parte din legislativ ,dar și din executiv,cât și din autoritatea judecătorească.Cu toate acestea monarhul este considerat șeful statului ,cel care conduce executivul.
SecțiuneaI.
Instituția Șefului Statului-considerații generale
Instituția șefului statului își are obârșia în chiar istoria lumii, a sistemelor statale. Dintotdeauna colectivitîțile uman organizate au avut un șef, recunoscut sau imps, în contextual împrejurărilor istorice, instituție ce a cunoscut o evidentă evoluție în ceea ce privește formele, structurile, împuternicirile, protocoalele. Colectivitățile umane, aflate la debutul constituirii lor sociale (civile), au trecut în mod efectiv sub conducerea unui individ, de regulă membru al acelei societăți, care exercita – în urma desemnării sale – asupra întregii comunități cele mai importante prerogative de putere publică reunite în persoana sa.
Mai târziu – cu toată diversificarea numărului și categoriilor de autorități publice(legislative, executive și judecătorești) și indiferent de modul acestora de constituire (alese sau numite), de durata funcționării lor (permanente sau temporare), de nivelul teritorial al acțiunii lor (naționale sau centrale, teritoriale sau locale) – s-a simțit nevoia de a se da o expresie unitară si continuă îndeplinirii la cel mai înalt nivel reprezentativ a funcției supreme de exercitare a puterii publice de către un singur om personificat de șeful statului.
Potrivit unei axiome a dreptului public, devenită aproape dogmă, statul nu poate fi conceput fără un șef, oricât de simbolic ar fi rolul acestuia în unele sisteme politice. În dreptul public modern, analiza instituției șefului de stat este strâns legată de forma de guvernământ, noțiune prin care se răspunde în mod obișnuit la întrebarea: cine exercită puterea suverană în stat: o singură persoană (monocrația), un grup de persoane (oligarhia) sau poporul, prin reprezentanții săi aleși (democrația) .
Astfel, șeful de stat a cunoscut și cunoaște fie organizări unipersonale, fie organizări colegiale, cei care au ocupat sau ocupă această înaltă demnitate statală fiind numiți președinți, regi, principi, regenți, emiri, împărați, etc. În statele organizate pe principiul separației și echilibrului puterilor, sistemul statal este construit pe cele trei mari puteri, puterea legiuitoare, puterea executivă și puterea judecătorească, șeful statului fiind încadrat de regulă, în puterea executivă.
Explicarea instituției șefului de stat trebuie realizată în funcție de structura executivului și de locul șefului de stat în acest executiv, loc ce exprimă și relația popor, parlament, șef de stat.
Privind forma de guvernământ ca modalitatea în care sunt constituite și funcționează autoritățile publice o raportăm, de principiu, la trăsăturile definitorii ale șefului de stat și la raporturile sale cu puterea legiuitoare.
Treptat, noțiunea a dobândit și semnificația definirii Statului din punctul de vedere al modului de desemnare a conducătorului său și a legăturilor acestuia cu celelalte autorități statale. Calificarea unui stat din punct de vedere al formei de guvernământ, este opera doctrinei, foarte rar fiind evocată expres în Constituție.
Vom reține cu titlu de exemplu, fără a fi vorba încă de un stat membru al Uniunii Europene, ci de un stat aflat ca și România, în plin proces de aderare, dispoziția art.1 din Constituția Bulgariei din anul 1991 potrivit căreia Bulgaria este o republică parlamentară, deși, în mod paradoxal, președintele Bulgariei este ales prin vot direct, de către popor.
Constituțiile statelor occidentale cuprind de regulă o subdiviziune consacrată șefului de stat, președinte de republică sau monarh, după caz, al cărei loc și pondere variază după natura regimului politic consacrat, după anumite particularități naționale sau chiar după tipul Constituției. În limbajul politic, noțiunea de forma de guvernământ este utilizată nu doar pentru a defini statul din punct de vedere al numărului persoanelor care stau la baza puterii politice, ci și pentru a sublinia deosebirea existentă între diferitele țări ca urmare a modului de desemnare a celui care exercită atribuțiile de șef de stat.
Dacă pornim de la acest criteriu, după forma de guvernământ, statele se clasifică de regulă, în două categorii: monarhii, în care șeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viață și republici, în care șeful statului, numit cel mai adesea Președinte, este ales pe o perioadă determinată, fie de către popor, prin vot direct sau indirect (republici prezidențiale sau semi-prezidențiale), fie de către Parlament (republici parlamentare). Sintetic, specialiștii în drept constituțional identifică patru moduri de desemnare a șefului de stat: pe cale ereditară; alegerea de către Parlament; alegerea de către un colegiu electoral; alegerea prin vot universal.
Indiferent de forma de guvernământ, monarhul sau președintele de republică, întrun sistem constituțional democratic, ca instituții, și nu ca persoane, reprezintă statul și nu puterea politică. De altfel, mai toate constituțiile consacră principiul după care toate puterile emană de la națiune. Tocmai de aceea, în clasica trinitate, monarhul sau, după caz, președintele republicii, apar ca șefi ai puterii executive și ai put republică parlamentară, deși, în mod paradoxal, președintele Bulgariei este ales prin vot direct, de către popor.
Constituțiile statelor occidentale cuprind de regulă o subdiviziune consacrată șefului de stat, președinte de republică sau monarh, după caz, al cărei loc și pondere variază după natura regimului politic consacrat, după anumite particularități naționale sau chiar după tipul Constituției. În limbajul politic, noțiunea de forma de guvernământ este utilizată nu doar pentru a defini statul din punct de vedere al numărului persoanelor care stau la baza puterii politice, ci și pentru a sublinia deosebirea existentă între diferitele țări ca urmare a modului de desemnare a celui care exercită atribuțiile de șef de stat.
Dacă pornim de la acest criteriu, după forma de guvernământ, statele se clasifică de regulă, în două categorii: monarhii, în care șeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viață și republici, în care șeful statului, numit cel mai adesea Președinte, este ales pe o perioadă determinată, fie de către popor, prin vot direct sau indirect (republici prezidențiale sau semi-prezidențiale), fie de către Parlament (republici parlamentare). Sintetic, specialiștii în drept constituțional identifică patru moduri de desemnare a șefului de stat: pe cale ereditară; alegerea de către Parlament; alegerea de către un colegiu electoral; alegerea prin vot universal.
Indiferent de forma de guvernământ, monarhul sau președintele de republică, întrun sistem constituțional democratic, ca instituții, și nu ca persoane, reprezintă statul și nu puterea politică. De altfel, mai toate constituțiile consacră principiul după care toate puterile emană de la națiune. Tocmai de aceea, în clasica trinitate, monarhul sau, după caz, președintele republicii, apar ca șefi ai puterii executive și ai puterii politice instituționalizate statal, în ansamblul ei.
În ce privește republicile, modalitatea de alegere a președintelui Republicii prezintă o importanță cardinală pentru definirea regimului politic al unei țări. Diferențierea dintre cele două tipuri de republici evocate nu constă numai în modul de desemnare a președintelui, ci și în raportul dintre puteri. În republicile parlamentare, guvernul, deși numit de președinte este responsabil în fața Parlamentului, pe când în republicile prezidențiale nu există nici șef de guvern, acesta fiind președintele țării și nici răspundere guvernamentală în fața Parlamentului.
Cu precădere, după al doilea război mondial, s-a conturat un alt tip de republică, având trăsături ce se regăsesc fie la regimul parlamentar, fie la cel prezidențial, de unde și denumirile acestuia, de regim semi-prezidențial, regim mixt, regim parlamentar cu caracter prezidențial etc.
Constituțiile moderne circumscriu rolul și atribuțiile șefului statului, în principal la: reprezentarea statului, semnarea tratatelor, aprobarea unor acte normative emise de unele autorități statale, promulgarea legilor, prezidarea ședințelor unor autorități ale statului, acordarea unor calități și titluri, numiri în funcții superioare, instituirea stării de asediu sau de urgență, primirea scrisorilor de acreditare .
Secțiunea II.
Evoluția Instituției Șefului de Stat în România
În ceea ce privește evoluția șefului de stat în România o vom explica prin prisma dispozițiilor constituționale,pornind de la prima noastră Constituție.
În timpul domniei lui Cuza ,puterile publice erau incredinatate domnului,unei adunări ponderatice dar și unei adunări elective.Constituția din anul 1866 preia termenul de ''domn'' și prevede în art 82 faptul că domnul are puteri constituționale ereditare,dar că puterea legislativă se exercită colectiv de către domn și reprezentanța națională.În urmă proclamării regatului din anul 1881,textele constituționale au fost puse de acord cu această realitate.Modificări au fost de-a lungul timpului astfel că,Constituția din anul 1923 vorbește de rege în art.77,evidențiind faptul că puterea legislativă este exercitată colectiv de către rege dar și de reprezentanța națională,spre deosebire de faptul că puterea executivă este încredințată regelui.
De asemenea denumirea de ''rege'' a fost menținută și în Constituția din 1938 prin art 34. care îl proclamă ''capul statului'', și care întrunește dispoziții similare cu art. 39 și art.34 din Constituția din 1923.
Odată cu trecerea timpului prerogativele regale s-au restrâns ,îndeosebi în perioadă 1940-1944 ,dar regele a rămas ca șef al statului până în decembrie 1947,ca directivă trasată de Constituția din 1923 și revizuită prin Decretul nr 1626 din anul 1944.
Mai târziu în anul 1947,Legea nr 363/1947 modifică atribuțiile de șef de stat și le acordă Prezidiului republicii,care se transformă în șef de stat colegial.Acesta din urmă,s-a organizat că un organ al administrației de stat,organ suprem executiv așa cum precizează Decretul nr 31/948.Actele constituționale adoptate în această perioadă au menținut noțiunea de separația puterilor în stat,însă Legea nr 363/1947 a înlocuit acest termen cu unicitata puterii.
În anul 1948,au avut loc modificări importante produse prin prisma Constituției din 1948,care încredința la acel moment funcția de șef de stat,Prezidiului Marii Adunări Naționale,organ central,conturat ca un organ suprem al puterii de stat menținut până în anul 1961 când a fost înlocuit prin Consiliu de Stat. După revoluția din decembrie 1989 ,prin Decretul-Lege din 27 decembrie privind constituirea ,organizarea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale s-a conturat funcția de președinte al consiliului,și totodată atribuțiile șefului de stat au fost încredințate președintelui consiliului.
În anul 1990,mai exact prin Decretul -Lege nr. 92/1990 care privea alegerea Parlamentului și a Președintelui României ,s-a stabilit ca funcția de șef de stat să fie încredințată Președintelui României,ales prin vot egal,secret,direct,universal și liber exprimat.Această dispoziție menținându-se și în prezenta Constituție a României.
Capitolul II.
Șeful de Stat-rol,funcții si atribuții
În ceea ce privește împuternicirile șefului de stat au existat mereu dificultăți,dar răspunsul la acestea depinde de o multitudine de factori ,factori precum :structura,garanțiile constituționale,funcțiile și raporturile dintre puterile publice,modul de desemnare a șefului de stat,responsabilitatea șefului de stat precum și durata mandatului organelor reprezentative.
Statutul constituțional al României, potrivit art 80 din Constitutitie, președintele este unul dintre cei doi șefi ai executivului alături de guvern de asemenea este reprezentantul statului Român pe plan intern și extern, este garantul independenței naționale, al unității și integrității teritoriale a țării. În această calitate președintele exercită o serie de atribuții specifice în domeniul apărării.
Este președintele suprem al serviciului de apărare a țării, de asemenea exercită atribuții cu caracter excepțional cum ar fi: decretarea stării de urgență sau a stării de asediu pe întreg teritoriul țării sau pe porțiuni din teritoriu.Președintele are rolul de a veghea la respectarea Constituției și exercitarea funcției de mediere între stat și societate și între puterile publice, art 80 alin 2.
SecțiuneaI.
Comparație între alte sisteme constituționale și sistemul românesc
FRANȚA
Pentru a dezbate în amănunt această problemă vom face o incursiune în alte sisteme constituționale pornind de la Franța unde președintele republicii veghează la respectarea Constituției și asigură totodată ,prin arbitrajul său ,funcționarea în parametrii normali a puterilor publice,dar și continuitatea statului.Acesta este garantul independenței naționale,al integrității teritoriului,dar și al respectării acordurilor dintre comunități și tratate,așa cum precizează și art. 5 din Constituție.
Mai mult,potrivit art.64 din Constituție acesta garantează independența autorităților judiciare.Din analiza dispozițiilor constituționale ,rezultă că președintele de republică din Franța exercită atribuții care au un anumit specific dată fiind poziția acestuia în sistemul constituțional.
Conform,Constituției Franței,președintele de republică are numeroase atribuții precum:
-îl numește dar îl poate și revoca pe primul ministru iar la propunerea acestuia pe miniștri
-prezidează Consiliul de Miniștri
-promulgă legile în termen de 15 zile
-are dreptul de a cere Parlamentului o nouă deliberare ,deliberare care,în cele din urmă nu poate fi refuzată
-are dreptul de a supune referendumului anumite proiecte de lege ,dar doar în condițiile prevăzute de Constituție
-poate dizolvă Adunarea Națională
-numește în funcțiile civile și militare
-acreditează ambasadorii și primește scrisorile de acreditare
-acordă grațierea
-ia măsurile necesare în situațiile prevăzute de art. 16 din Constituție
-semnează ordonanțele și decretele emise de Consiliul de Miniștri
Ca și excepție ,unele acte ale președintelui francez trebuie contrasemnate de către primul ministru sau de miniștri.
În ceea ce privește competența președintelui de republică ,acesta are trei funcții prezidențiale importante și anume:
a)funcția de reprezentare,care își are rolul atât pe plan intern cât și pe plan extern
b)funcția de apărare,care are mai multe ipoteze,în prima legea supremă a țării îl consideră pe Președinte un ''garant'',iar cea de-a două face referire la faptul că ''președintele veghează la respectarea Constituției'',așa cum definește și art.5
c)funcția de arbitraj,rezultată tot din art 5 din Constituție,care face referire la faptul că președintele asigură funcționarea regulată a puterilor publice ,dar în aceiași măsură și continuitatea statului.
Statele Unite ale Americii
În Statele Unite ale Americii,republica prezidențială,președintele este considerat prin Constituție,organ al administrației de stat.Din aceste considerente ,potrivit art.2 ,alin 1,din Constituție ''puterea executivă va fi exercitată de către Președintele Statelor Unite ale Americii''.
De-a lungul timpului ,în cele două secole de dezvoltare a acestei instituții,a avut loc un proces continuu de întărire a rolului președintelui american.Opiniile sunt diverse,de aceea unii consideră că deținătorul funcției de președinte îl face să fie al doilea cel mai puternic om din lume.
Potrivit art. 2 din Constituție președintele are următoarele atribuții:
-încheie tratate
-numește ambasadori,miniștri ,consuli,judecători la Curtea Supremă,anumiți funcționari superiori
-acordă mandate de senatori în cazurile și condițiile prevăzute de lege
-are dreptul ,în cazuri extraordinare să convoace ambele camere sau doar una din ele
-primește ambasadorii
-supraveghează la aplicarea corectă a legii
În conformitate cu art. 1,alin 7 ,orice proiect de lege votat de Camera Reprezentanților și de Senat este dat spre aprobare Președintelui Statelor Unite ale Americii,înainte ca acesta să fie promulgat ca lege.
Suedia
O diferență remarcabilă este în Suedia unde șeful de stat nu dispune de nici o putere,deoarece acesta nu participă la luarea deciziilor,nu desemnează și nu revoca miniștri.Funcțiile sale având doar rol ceremonial.
Din cele prezentate mai sus,se desprinde cu ușurință faptul că există o multitudine de asemănări și deosebiri între sistemele constituționale.Câteva deosebiri au o relevanță deosebită în ceea ce privește poziția șefului statului în sistemul statal și desigur raporturile sale cu principalele organe de stat ,adică cu,Parlamentul,Guvernul și cu organul judecătoresc suprem.
Atribuția de semnare a legilor aduce modificări importante în sistemele constituționale și anume:în unele state condiția de semnare a legilor nu afectează valabilitatea acestora ,dar în unele state ea este condiționată de aprobarea prealabilă a legii și de posibilitatea de retrimitere spre rediscutare în Parlament ,cum este cazul Franței ,de exemplu,sau se poate refuză semnarea acesteia în baza dreptului de veto,cum este situația Statelor Unite ale Americii.
Unele diferențe se semnalează și în cazul politicii externe ,deoarece atribuțiile de conducere în politica externă diferă și se întind se la reprezentarea puterii de stat până la ratificarea tratatelor internaționale,cum este cazul Franței și Maroc.
Evidențiind sintetic împuternicirile șefului de stat reținem următoarele:
-reprezentarea statului
-semnarea tratatelor
-aprobarea unor acte normative elaborate de anumite organe de stat
-semnarea legilor și a altor acte în vederea publicării
-prezidarea ședințelor unor organe de stat
-acordarea grațierii
-proclamarea stării de asediu sau de urgență
-primirea scrisorilor de acreditare
Potrivit unei axiome a dreptului public, devenită aproape dogmă, statul nu poate fi conceput fără un șef, oricât de simbolic ar fi rolul acestuia în unele sisteme politice. În dreptul public modern, analiza instituției șefului de stat este strâns legată de forma de guvernământ, noțiune prin care se răspunde în mod obișnuit la întrebarea: cine exercită puterea suverană în stat: o singură persoană (monocrația), un grup de persoane (oligarhia) sau poporul, prin reprezentanții săi aleși (democrația)?
Astfel, șeful de stat a cunoscut și cunoaște fie organizări unipersonale, fie organizări colegiale, cei care au ocupat sau ocupă această înaltă demnitate statală fiind numiți președinți, regi, principi, regenți, emiri, împărați, etc. În statele organizate pe principiul separației și echilibrului puterilor, sistemul statal este construit pe cele trei mari puteri, puterea legiuitoare, puterea executivă și puterea judecătorească, șeful statului fiind încadrat de regulă, în puterea executivă.
Explicarea instituției șefului de stat trebuie realizată în funcție de structura executivului și de locul șefului de stat în acest executiv, loc ce exprimă și relația popor, parlament, șef de stat. Privind forma de guvernământ ca modalitatea în care sunt constituite și funcționează autoritățile publice o raportăm, de principiu, la trăsăturile definitorii ale șefului de stat și la raporturile sale cu puterea legiuitoare.
Treptat, noțiunea a dobândit și semnificația definirii Statului din punctul de vedere al modului de desemnare a conducătorului său și a legăturilor acestuia cu celelalte autorități statale. Calificarea unui stat din punct de vedere al formei de guvernământ, este opera doctrinei, foarte rar fiind evocată expres în Constituție.
Vom reține cu titlu de exemplu, fără a fi vorba încă de un stat membru al Uniunii Europene, ci de un stat aflat ca și România, în plin proces de aderare, dispoziția art.1 din Constituția BULGARIEI din anul 1991 potrivit căreia Bulgaria este o republică parlamentară, deși, în mod paradoxal, președintele Bulgariei este ales prin vot direct, de către popor. Constituțiile statelor occidentale cuprind de regulă o subdiviziune consacrată șefului de stat, președinte de republică sau monarh, după caz, al cărei loc și pondere variază după natura regimului politic consacrat, după anumite particularități naționale sau chiar după tipul Constituției. În limbajul politic, noțiunea de forma de guvernământ este utilizată nu doar pentru a defini statul din punct de vedere al numărului persoanelor care stau la baza puterii politice, ci și pentru a sublinia deosebirea existentă între diferitele țări ca urmare a modului de desemnare a celui care exercită atribuțiile de șef de stat.
Dacă pornim de la acest criteriu, după forma de guvernământ, statele se clasifică de regulă, în două categorii: monarhii, în care șeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viață și republici, în care șeful statului, numit cel mai adesea Președinte, este ales pe o perioadă determinată, fie de către popor, prin vot direct sau indirect (republici prezidențiale sau semi-prezidențiale), fie de către Parlament (republici parlamentare). Sintetic, specialiștii în drept constituțional identifică patru moduri de desemnare a șefului de stat: pe cale ereditară; alegerea de către Parlament; alegerea de către un colegiu electoral; alegerea prin vot universal. Indiferent de forma de guvernământ, monarhul sau președintele de republică, întrun sistem constituțional democratic, ca instituții, și nu ca persoane, reprezintă statul și nu puterea politică. De altfel, mai toate constituțiile consacră principiul după care toate puterile emană de la națiune.
Tocmai de aceea, în clasica trinitate, monarhul sau, după caz, președintele republicii, apar ca șefi ai puterii executive și ai puterii politice instituționalizate statal, în ansamblul ei. În ce privește republicile, modalitatea de alegere a președintelui Republicii prezintă o importanță cardinală pentru definirea regimului politic al unei țări. Diferențierea dintre cele două tipuri de republici evocate nu constă numai în modul de desemnare a președintelui, ci și în raportul dintre puteri. În republicile parlamentare, guvernul, deși numit de președinte este responsabil în fața Parlamentului, pe când în republicile prezidențiale nu există nici șef de guvern, acesta fiind președintele țării și nici răspundere guvernamentală în fața Parlamentului.
Cu precădere, după al doilea război mondial, s-a conturat un alt tip de republică, având trăsături ce se regăsesc fie la regimul parlamentar, fie la cel prezidențial, de unde și denumirile acestuia, de regim semi-prezidențial, regim mixt, regim parlamentar cu caracter prezidențial etc. Constituțiile moderne circumscriu rolul și atribuțiile șefului statului, în principal la: reprezentarea statului, semnarea tratatelor, aprobarea unor acte normative emise de unele autorități statale, promulgarea legilor, prezidarea ședințelor unor autorități ale statului, acordarea unor calități și titluri, numiri în funcții superioare, instituirea stării de asediu sau de urgență, primirea scrisorilor de acreditare etc.
În actualele condiții istorice, în care republicile pot avea diferite caractere, poate fi identificată doar monarhia constituțională, ce are ca principiu fundamental faptul că Regele nu se amestecă în politică, ci rămâne esențialmente un simbol al statului. Semnificația funcției de șef al Statului pentru administrație, îndeosebi în cadrul monarhiilor constituționale, poate fi avută în vedere sub trei aspecte. În primul rând, chiar dacă atribuțiile sale nu sunt decât pur reprezentative, el are un rol important în relațiile externe, rol integrat într-o manieră sau alta în administrația care l-a însărcinat cu această competență.
Posibila sa intervenție în procedura legislativă constituie o verigă, uneori esențială, a unui sistem în cadrul căruia buna funcționare cade în sarcina unui secretariat al guvernului, indiferent de denumirea exactă și poziția acestui din urmă organism.
În sfârșit, șeful statului, prin stabilitatea funcției sale și autoritatea sa morală, reprezintă, uneori, alături de armată, celălalt pilon important al aparatului de stat, pe care mecanismele democrației parlamentare sunt însărcinate să-l anime și să-l facă să funcționeze într-un sens liberal. Diversitatea mecanismelor de alegere a șefului de stat în țările Uniunii Europene demonstrează că “legitimitatea democratică” a alegerii este mult mai puțin importantă decât modalitățile de exercitare a funcției. Din cele 15 state membre ale Uniunii Europene, până la 1 mai 2004 (fiind cunoscut faptul că toate cele noi 10 state membre sunt republici) 7 state sunt monarhii ereditare: BELGIA, SPANIA, DANEMARCA, LUXEMBURG, OLANDA, REGATUL-UNIT, SUEDIA. Avantajul acestui mod de desemnare a șefului de stat constă în asigurarea unei serioase stabilități la vârful Statului și în faptul că este vorba despre o persoană total depolitizată.
Totuși, acest lucru nu este valabil decât ținând cont în același timp de personalitatea monarhului și de conjunctura politică, ca și de voința sau lipsa de voință a partidelor politice de a face din chestiunea monarhică o chestiune politică. La ora actuală se poate afirma că există un real consens cu privire la monarhie și la persoana monarhului, în sensul mai sus menționat, în toate statele Uniunii Europene, organizate sub forma unor monarhii constituționale, dar situația nu a fost întotdeauna aceasta.
În mod normal, în monarhii, succesiunea la tron nu reprezintă un joc politic, contrar a ceea se întâmplă atunci când șeful de stat este ales. Calitatea monarhului de a fi șeful statului este prevăzută expres în unele Constituții (de exemplu, potrivit art.56 alin.1 din Constituția SPANIEI: “Regele este șeful statului, simbol al unității și al permanenței sale”, în altele este prevăzută implicit, iar în alte constituții, această calitate este mai degrabă sugerată prin utilizarea anumitor expresii, ca de exemplu: “puterile constituționale ale Regelui”, “autoritatea regală” sau mai simplu, “regalitate” etc.
Referitor la succesiune, în unele constituții se consacră principiul primului născut legitim, ca de exemplu, art.25 din Constituția OLANDEI iar alte constituții stabilesc o preferință pentru bărbați. De exemplu, potrivit art.57 alin.1 din Constituția SPANIEI, “Coroana SPANIEI este ereditară pentru succesorii Majestății sale, Don Juan Carlos I de Bourbon, moștenitorul legitim al dinastiei istorice. Succesiunea la tron va urma ordinea stabilită de primul născut și de reprezentare, fiind preferată linia anterioară celei ulterioare; în carul aceleiași linii de rudenie, cel mai aproape în grad este preferat celui mai îndepărtat; în cadrul aceluiași grad, bărbatul, femeii și în caz de același sex, cel mai mare ca vârstă.”
Instituția prezidențială ocupă un loc important în sistemul instituțiilor politice și constituționale ale FRANȚEI. Cumularea unor prerogative destul de extinse, de către un șef de stat, ales pentru un termen îndelungat (reducerea duratei mandatului a intervenit abia la alegerile prezidențiale din 2002), însoțită de îngustarea atribuțiilor Parlamentului, a făcut ca FRANȚA să fie calificată, în prezent, de mulți politologi ca reprezentând “o monarhie republicană”, în care, spre deosebire de monarhiile constituționale, șeful statului nu se mărginește să domnească, ci guvernează
Atribuțiile proprii ale Președintelui francez sunt: numirea primului-ministru, dreptul de a se adresa Parlamentului cu mesaje, numirea președintelui și a membrilor Consiliului Constituțional, sesizarea Consiliului Constituțional. Decizia de a recurge la punerea în aplicare a dispozițiilor art.16 din Constituție care îi conferă puteri excepționale în anumite situații extraordinare este condiționată ca și luarea de măsuri în baza art.16, dizolvarea Parlamentului și referendumul.
Există și atribuții ale Președintelui francez partajate cu alte organe, situație în care este necesară contrasemnarea de către Parlament a unor acte ale acestuia, doctrina franceză identificând următoarele categorii: atribuții față de națiune, atribuții față de Guvern, atribuții față de Parlament precum și atribuții în domeniul justiției. Dacă în ce privește atribuțiile față de națiune, cea mai importantă atribuție posibilă dar neutilizată în practică decât o singură dată în anul 1961, de generalul de Gaulle, rămâne recurgerea la aplicarea art.16 dar și recurgerea la referendum, în ce privește relațiile cu Guvernul, acestea sunt mai numeroase.
Este vorba în primul rând despre numirea primului-ministru și a membrilor guvernului precum și de prezidarea ședințelor Consiliului de Miniștri ce facilitează acestuia posibilitatea de a urmări acțiunea guvernamentală, putând influența dezbaterile acestuia. Potrivit dispozițiilor constituționale, Președintele Republicii semnează ordonanțele și decretele adoptate în Consiliul de Miniștri și numește în funcțiile civile și militare ale statului. Consilierii de Stat, marele Cancelar al Legiunii de onoare, ambasadorii și trimișii extraordinari, consilierii magistrați la Curtea de Conturi, prefecții, reprezentanții Guvernului în teritoriile de peste mări, ofițerii comandanți, rectorii, directorii organelor centrale ale administrației de stat sunt numiți în Consiliul de Miniștri. De asemenea, Președintele Franței are un rol important în domeniul apărării; el este șeful armatei și prezidează Consiliul și Comitetul Superior al apărării naționale.
Totodată, Președintele Franței are un rol considerabil în relațiile externe, acreditând ambasadorii și trimișii extraordinari pe lângă puterile străine iar diplomații străini fiind acreditați pe lângă el. De asemenea, Președintele negociază și ratifică 25 tratatele și este informat cu privire la negocierile privind acordurile internaționale care nu sunt supuse ratificării. Față de Parlament, atribuțiile Președintelui francez privesc intervenția în procedura legislativă, președintele putând să intervină în ce privește retragerea de pe ordinea de zi a unui proiect de către Consiliul de Miniștri, dreptul de a adresa mesaje, reunirea Congresului în cadrul procedurii de revizuire, deschiderea și închiderea sesiunilor extraordinare ale Parlamentului.
În raporturile cu justiția, președintele Republicii dispune de dreptul de grațiere și este președinte al Consiliului Superior al Magistraturii. Aceste atribuții au făcut din Președintele Franței, dacă nu chiar prima autoritate administrativă, cel puțin autoritatea plasată împreună cu Primul ministru, în vârful administrației statale, de unde calificarea regimul constituțional ca fiind caracterizat printr-un “bicefalism administrativ”. Un alt regim semi-prezidențial se regăsește în FINLANDA, țară ce a solicitat în mod oficial aderarea la Uniunea Europeană, în 1992 și a devenit membru al acesteia, în anul 1995.
Potrivit regimului constituțional actual, activitatea legislativă este exercitată de Președinte și Edeskunta (Parlamentul finlandez), compus din 200 de membri, aleși prin vot direct, pe un mandat de patru ani iar activitatea executivă se exercită de Președinte și Guvern format în urma alegerilor legislative.
Potrivit Constituției intrate în vigoare la 1 martie 2000, ce înglobează de fapt Legea constituțională a FINLANDEI din 1919 și alte acte normative având o valoare constituțională, Președintele FINLANDEI exercită următoarele atribuții principale: convoacă în sesiuni extraordinare Parlamentul; ordonă desfășurarea de alegeri; deschide și închide lucrările parlamentare; are dreptul de a emite decrete în probleme de ordin administrativ ce nu sunt de competența Guvernului, cu condiția să nu atingă conținutul unor legi; poate grația sau reduce pedepsele, cu avizul Curții Supreme; este comandantul suprem al forțelor armate; poate acorda naturalizarea finlandeză unui cetățean străin sau să aprobe retragerea naționalității finlandeze; supraveghează administrația de stat și conduce relațiile externe.
O dispoziție importantă a Constituției finlandeze actuale este cea potrivit căreia Președintele Republicii poate în orice situație să demită Guvernul sau numai pe un ministru, dacă acesta nu se mai bucură de încrederea Parlamentului, chiar dacă nu există o cerere specială în acest sens. FINLANDA nu cunoaște instituția vicepreședintelui, iar în cazul în care acesta se află în imposibilitatea temporară a exercitării atribuțiilor, prerogativele sale sunt îndeplinite de primul-ministru iar dacă și acesta se află într-o situație care nu-i permite să îndeplinească aceste îndatoriri, ele vor fi exercitate de ministrul care-i ține locul primului-ministru. Constituția PORTUGALIEI din aprilie 1976 a realizat un echilibru între opțiunea pentru democrație parlamentară și regimul semi-prezidențial.
Astfel, în calitate de reprezentant al Statului și gardian al Constituției, președintele Republicii exercită toate atribuțiile tradiționale de suveranitate ale unui șef de stat. El este comandantul suprem al forțelor armate și prezidează Consiliul Superior al 26 Apărării Naționale. El declară stare de război, stare de asediu și de urgență în condițiile prevăzute de Constituție.
Președintele ratifică tratatele internaționale după aprobarea lor; acreditează ambasadorii străini; asigură promulgarea legilor, a decretelor-legi și decretelor regulamentare și semnează celelalte acte ale Guvernului, dispunând de un drept de veto. El numește în toate funcțiile civile și militare în condițiile prevăzute de Constituție. Președintele portughez numește Primul-ministru și la propunerea acestuia, pe membrii Guvernului.
De asemenea, el pune capăt activității Guvernului la cererea acestuia, atunci când nu îi mai este acordată încrederea. Totodată, Președintele Republicii portugheze prezidează Consiliul de Stat, organism de consiliere compus din primul-ministru, Președintele Parlamentului, Președintele Curții Constituționale, mediator, președinții autorităților executive ale regiunilor autonome precum și cinci persoane alese chiar de către el și alte cinci alese de către Parlament.
Acest organism dispune de o serie de atribuții importante, ca de pildă aceea de a se pronunța asupra dizolvării Adunării Republicii și a organului de guvernare proprie din regiunile autonome, asupra declarației de război și de încheiere a păcii precum și în cazul demiterii guvernului “dacă acest lucru este necesar pentru asigurarea funcționării normale a instituțiilor democratice”. Atribuțiile Președintelui Federal al AUSTRIEI sunt stabilite prin Legea Constituțională Federală.
Cu excepția câtorva situații expres menționate, Președintele federal își exercită atribuțiile la propunerea Guvernului federal sau a unui ministru federal, el fiind liber să dea curs propunerii, iar dacă-i dă, fiind obligat să să o urmeze cu precizie. Președintele AUSTRIEI reprezintă țara în exterior, încheie tratate internaționale (la propunerea Guvernului federal), convoacă și dizolvă Consiliul Național sau al unui Land (la propunerea Guvernului federal), are dreptul de a grația, în situații individuale, la propunerea Guvernului federal. În absența vreunei propuneri, el poate numi Cancelarul federal (ceilalți membri sunt numiți pe baza propunerii Cancelarului) și revoca Guvernul federal. Chiar, de la începerea activității lor, membrii Guvernului federal și similarii prefecților de la noi, pot revoca Guvernul federal.
În GERMANIA, în aparență, ca de altfel, în toate regimurile parlamentare, executivul este bicefal. În realitate, pentru a folosi o calificare istorică, “vulturul german” nu are două capete, ci doar unul singur: Cancelarul federal. Președintele Republicii federale reprezintă federația pe plan internațional, încheind tratate cu alte state, în numele federației, acreditând și rechemând reprezentanții diplomatici.
Tratatele care reglementează relațiile politice ale Federației sau privesc probleme ce țin de legislația federală necesită aprobarea sau intervenția, sub formă de lege federală, a organelor respective competente în materie de legislație federală. Dispozițiile care guvernează administrația federală se aplică prin analogie acordurilor administrative.
Printre alte atribuții mai putem menționa: numirea și revocarea judecătorilor și a funcționarilor federali, precum și a ofițerilor și subofițerilor, exercitarea dreptului de grațiere – Președintele Republicii federale putând delega unele din aceste prerogative altor autorități publice. Numirea Cancelarului se supune unui mecanism riguros reglementat de Constituție, care nu lasă nici o marjă de manevră șefului Statului. Astfel, acesta este ales de Bundestag, fără dezbateri, la propunerea Președintelui Federal.
Este ales cel care întrunește majoritatea voturilor Bundestagului. Dacă cel propus nu este ales, Bundestagul poate în termen de patrusprezece zile după turul de scrutin să aleagă un cancelar Federal cu majoritatea membrilor săi. Dacă acest lucru nu se realizează, Președintele Federal poate să numească candidatul care a întrunit cel mai mare număr de voturi sau să dizolve Parlamentul.
În GRECIA, republică parlamentară, cu atribuții limitate ale Președintelui, potrivit unei dispoziții constituționale, “Președintele Republicii nu are alte competențe decât acelea care îi sunt conferite în mod expres prin Constituție și legile conforme cu aceasta”. Președintele grec dispune de dreptul de a grația, de a numi în funcții civile și militare, de a încheia tratate internaționale.
El numește Primul-ministru, care trebuie ales însă în mod obligatoriu din rândul partidului care dispune de majoritatea absolută, iar în absența acestuia, trebuie numit șeful partidului care deține majoritatea relativă. În caz de eșec, el va face apel la șeful celui mai important partid după cel care deține majoritatea relativă. În caz de circumstanțe grave, Președintele Republicii poate convoca Consiliul de Miniștri, pe care nu îl prezidează în mod obișnuit, sau poate consulta poporul prin referendum.
Președintele poate demite Guvernul numai în situațiile în care acesta nu a obținut un vot de încredere. El poate de asemenea să dizolve Parlamentul numai dacă două guverne succesive au demisionat sau nu ar fi fost acceptată componența lor.
De asemenea, președintele Republicii mai poate să dizolve Camera Deputaților la propunerea Guvernului, care ar fi obținut un vot de încredere în scop de a reînnoi mandatul popular pentru a face față unei probleme naționale de importanță excepțională. Potrivit Constituției italiene, Președintele Republicii, care este șeful statului și reprezintă unitatea națională, poate trimite mesaje celor două Camere.
El fixează alegerile și stabilește prima întrunire a Parlamentului. Președintele autorizează prezentarea proiectelor de lege inițiate de Guvern; promulgă legile și decretele cu putere de lege precum și regulamente. Dispune referendumul popular în cazurile prevăzute de Constituție. Numește, în cazurile prevăzute de lege, funcționarii de stat. Acreditează și primește reprezentanții diplomatici, ratifică tratatele internaționale, după autorizarea de către Camere, atunci când această autorizare este necesară. Este Comandantul Forțelor armate și președintele Consiliului suprem de apărare constituit conform legii și declară starea de război hotărâtă de Camere.
Este președintele Consiliului superior al magistraturii. Acordă grațieri și comutări de pedepse. Conferă decorații ale Republicii. În ITALIA, pe lângă atribuțiile clasice ale șefului de Stat, într-un regim parlamentar, în urma consultării președinților acestora, Președintele Republicii poate dizolva ambele Camere sau numai una dintre ele. Nu poate exercita însă această atribuție în ultimele șase luni ale mandatului său.
În Belgia, ca de altfel, în toate celelalte monarhii europene, Regele domnește, dar nu guvernează. Regele exercită puterea executivă, în condițiile stabilite de Constituție, și nu dispune de alte puteri decât de acelea care îi sunt atribuite în mod formal de Constituție.
În ce privește atribuțiile Regelui, acesta numește și revocă miniștrii, conferă gradele militare, numește în funcții administrative și diplomatice, comandă forțele armate, declară războiul și încheie pacea, încheie tratate de alianță și de comerț. Tratatele de comerț și cele care ar putea “să greveze statul” ori să oblige pe cetățenii belgieni în mod individual nu își produc efecte decât după ce au întrunit și asentimentul Camerelor.
Constituția prevede că nici o cesiune, nici un schimb sau o adăugare de teritoriu nu poate avea loc decât în virtutea unei legi. În nici un caz, se prevede expres în Constituție, articolele secrete ale unui tratat nu pot să anuleze articolele sale făcute publice. Garant al bunei funcționări a Constituției, Regele reprezintă în relațiile externe națiunea cu acordul Parlamentului. Printre alte atribuții ale Regelui menționăm și pe aceea de a bate monedă, de a reduce pedepsele, de a conferi titluri nobiliare și ordine militare.
Detentor al unei puteri circumscrise, regele nu este responsabil politic de exercitarea activității sale. Această responsabilitate incumbă miniștrilor săi, toate actele sale trebuind să fie contrasemnate de un ministru. Regele dispune alături de cele două Camere de inițiativă legislativă, pe care o exercită de fapt, în contul Guvernului. Regele are dreptul de a sancționa și promulga legile, dar și regulamentele care nu pot încălca legile.
Totodată, Regele poate să dizolve Camerele fie simultan, fie succesiv, convocând apoi alegătorii în termen de 40 de zile pentru a desemna noi organe legislative. Regele dispune și de dreptul de a amâna deschiderea ședințelor Camerelor, dar numai pe timp de o lună în cursul aceleiași sesiuni. În ce privește dreptul de învestitură a Guvernului, alegerea Primului-ministru este limitată de configurația partidelor în Parlament.
Totuși îi este recunoscută Regelui o putere de a influența această numire, deloc neglijabilă, prin desemnarea unui formator care prin consultarea conducătorilor partidelor va căuta să compună o echipă guvernamentală, respectând echilibrul coaliției guvernamentale cel mai viabil. Dacă formatorul va reuși, Regele va numi un Prim-ministru, dar Guvernul va avea nevoie de majoritatea celor două Camere, pentru declarația sa guvernamentală.
În Danemarca, puterea regală izvorăște din Constituție, iar condițiile de acces la tron sunt fixate de aceasta. În limitele fixate de Constituție, Regele este învestit cu autoritatea supremă asupra tuturor afacerilor Regatului. El exercită această autoritate prin miniștrii săi. Regina dispune de dreptul de a numi membrii Guvernului, iar alegerea Șefului de Guvern este limitată la configurația partidelor în Parlament.
Alături de Parlament, Regina dispune de inițiativă legislativă și de dreptul de a promulga legile adoptate. Ea reprezintă Statul în afacerile internaționale, numește în funcții civile și militare, posedă dreptul de a grația. Funcția sa fundamentală este aceea de a arbitra și de a sancționa conflictele apărute între Guvern și Parlament, exercitând “o magistratură de influență”. Regina prezidează Consiliul de miniștri care trebuie să delibereze asupra tuturor problemelor de legislație și de administrație și nu poate lua decizii definitive decât în prezența Reginei. Regina are dreptul să convoace ședințe restrânse ale Cabinetului, în care se votează diferite hotărâri cu majoritate de voturi. Regina poate accepta aceste hotărâri sau le poate transmite spre o nouă discuție în cadrul Consiliului de Miniștri, organ mai larg.
În Spania, contrar tradițiilor existente în alte monarhii parlamentare, nu Regelui îi revine rolul de a alege pe șeful Guvernului. În relație doar cu Președintele Congresului Deputaților și cu contrasemnătura celui dintâi, monarhul desemnează un candidat care va trebui să obțină încrederea Congresului, cu majoritatea absolută a membrilor săi (sau dacă nu, după un răgaz pentru reflectare de 48 de ore, cu majoritatea simplă) înainte de a fi numit și de a-și putea forma Guvernul.
Ceilalți membri ai Guvernului sunt numiți și demiși din funcție la propunerea Președintelui Guvernului, de către Rege, în timp ce secretarii de stat sunt numiți direct de către Președintele Guvernului. Regele dispune de următoarele atribuții de natură administrativă: emite decrete care au fost aprobate de Consiliul de Miniștri, numește în funcții civile și militare și acordă onoruri și distincții, în condițiile legii. Este informat de treburile Statului și prezidează în acest scop ședințele Consiliului de Miniștri, atunci când consideră necesar, la cererea președintelui Guvernului.
Este comandantul suprem al Forțelor Armate și exercită înaltul patronaj al Academiilor Regale. Regele nu răspunde politic. Cu toate acestea, rolul său nu este deloc neglijabil, fiind legat mai ales, de personalitatea suveranului actual. Acesta ca artizan al tranziției, desemnat de vechiul regim, a făcut totul pentru a-l instaura pe cel nou.
În Luxemburg, potrivit Constituției, puterea suverană aparține națiunii. Marele Duce își exercită atribuțiile în cadrul Constituției și al legilor. Dacă marele duce ne apare ca un șef de Stat, în sensul actual al termenului, el reprezintă în egală măsură un suveran constituțional, detentor al puterii executive. El numește și revocă miniștrii și organizează Guvernul cum consideră necesar. În plus, față de prerogativele sale de reprezentant al națiunii, el exercită pe acelea de șef al executivului într-un sistem parlamentar. El dispune de inițiativă legislativă 30 alături de Camera Deputaților și de o putere de reglementare generală, promulgând legile și având un drept de veto suspensiv.
În Olanda, puterea suveranului astfel cum rezultă din Constituție, se aseamănă net cu cea specifică monarhiei britanice, aspect pe care practica de Stat îl confirmă. În ce privește puterea executivă, aceasta aparține reginei și minștrilor, cu deosebirea că regina nu este responsabilă pentru actele sale dar miniștrii sunt.
Atât primul-ministru cât și ceilalți miniștri sunt numiți și revocați prin decret regal. La întrebarea dacă Regele conduce cu adevărat, răspunsul este însă negativ, deoarece, miniștrii formează Consiliul de Miniștri, prezidat de Primul-ministru, care determină politica generală a Guvernului. Membru al Guvernului, monarhul sancționează actele acestuia, trebuind să fie informat, dar nu să se implice în elaborarea lor. Cu ocazia deschiderii sesiunii parlamentare și pronunțării discursului tronului, expunând politica Guvernului, este prezentat programul Primului-ministru și al Consiliului.
Legile și decretele sunt semnate de regină și contrasemnate de primul-ministru sau de miniștri. Suveranul dispune de un drept de veto, sau în orice caz, de dreptul de a cere o a doua deliberare asupra legilor, deși Constituția nu conține precizări cu privire la acest drept.
În sistemul politic britanic, deși atribuțiile monarhului sunt limitate, el exercită totuși unele prerogative în cadrul unui mecanism politic, care face din MAREA – BRITANIE o țară parlamentară prin excelență. În sistemul britanic se face distincție între ideea de “coroană” și “monarhie” propriu-zisă. “Coroana” este privită ca un concept juridic impersonal, însumând totalitatea puterilor, inclusiv prerogativele executivului. Potrivit doctrinei britanice, “regele este prin drept, ca și prin natură, mai degrabă un om muritor. Dar Coroana a devenit impersonală, nemuritoare, un simbol al unității finale și al continuității scopurilor guvernării.”
În Regatul-Unit, puterea de numire a șefului de Guvern, de către Regină este în întregime condiționată de o cutumă constituțională stabilită încă din secolul al XIX-lea, potrivit căreia, Regele este obligat să desemneze ca Prim ministru, pe șeful partidului majoritar din Camera Comunelor. Cu toate acestea, șefului de Stat îi este recunoscută o anumită putere de natură morală în exercitarea acestei prerogative, în cazul în care nici un partid nu deține majoritatea. La rândul său, Camera Lorzilor este formată din membrii ereditari sau numiți pe viață de către Coroană.
Monarhul exercită o anumită influență în ceea ce privește numirea miniștrilor deși aceasta nu este hotărâtoare. El poate demite Guvernul în mod implicit, prin demiterea primului-ministru, principiul responsabilității colective solicitând în asemnea situații ca toți miniștrii să demisioneze în mod solidar. În practică însă, o asemenea situație nu a mai intervenit din anul 1834, iar doctrina britanică nu este unanimă în a aprecia dacă suveranul poate să demită un guvern care acționează într-un mod neconstituțional.
În general, stabilitatea guvernamentală este condiționată de numeroși factori dintre care cei mai importanți sunt fără îndoială sistemul partidelor și uzanțele în constituirea Guvernului precum și mecanismele juridice. Este practic imposibil de generalizat în materie de factori de stabilitate sau de instabilitate guvernamentală.
În prezent, Regina îndeplinește o serie de atribuții importante de natură executivă. În discuțiile cu miniștrii, Regina poate să prezinte propriile sale puncte de vedere și să primească informații din cele mai variate domenii. Situându-se deasupra partidelor politice, Regina reprezintă o forță unificatoare. Prin contactele sale personale cu conducătorii altor națiuni, poate influența relațiile internaționale. Îndeplinindu-și atribuțiile regale, Suverana conferă demnitate și încredere Guvernului. Ca șef de stat și exemplu demn de urmat în viața religioasă, morală și de familie, Regina unește de fapt întreaga națiune. Ca șef al Commonwealthului, Regina întărește legăturile cu celelalte popoare care fac parte din comunitatea britanică de națiuni.
SecțiuneaII.
Rolul ,funcțiile si atribuțiile Președintelui României –prezentare generală
Președintele României este, alături de Guvern, șeful executivului, între cele două autorități publice neexistând raporturi de subordonare.
Funcțiile Președintelui României sunt acelea de șef de stat – în exercitarea căreia reprezintă statul român în raporturile interne și externe, încheie tratate internaționale, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici, etc;
Ca șef al executivului, alături de Guvern, Președintele garantează independența națională, integritatea teritorială, exercită atribuții în domeniul apărării – comandant al forțelor armate și președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării; este garantul Constituției și mediator1 între puterile statului, precum și între stat și societate (art.80 din Constituție)
Constituția României reglementează un șef de stat cu atribuții ce-l apropie de președintele dintr-o republică parlamentară, cu singura diferență că este ales direct de corpul electoral . Această construcție cosntituțională este, din perspectiva a peste 15 ani de democrație, discutabilă, deoarece determină un clivaj între așteptările corpului electoral de la instituția prezidențială și mijloacele concrete de acțiune ale președintelui; această realitate nu a fost luată în considerare, din păcate, la revizuirea legii fundamentale din 2003, care nu a schimbat nimic în acest sens .
Președintele nu poate fi membru al unui partid politic după dobândirea funcției (și nici nu poate cumula o altă funcție publică sau privată), prin această prevedere încercându-se o poziționare neutră a instituției față de forțele politice, în măsură să-i confere posibilitatea de a-și exercita funcția de mediator sau de arbitraj între puterile statului și între acestea și societate. Președintele României se bucură de imunitate, în sensul că nu poate fi tras la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
Atribuțiile Președintelui României.
Atribuțiile șefului statului român pot fi clasificate după cum urmează:
Atribuții în relația cu Guvernul (art.85-87 din Constituție):
a) numirea Guvernului – Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de primministru și numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.
b) revocarea și numirea miniștrilor în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului, la propunerea primului-ministru. Dacă însă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziția politică a Guvernului, Președintele României va putea exercita această atribuție numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea primului-ministru.
c) Consultarea Guvernului – Președintele României poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente și de importanță deosebită.
d) Participarea la ședințele Guvernului. Președintele României poate lua parte la ședințele Guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice și, la cererea primului-ministru, în alte situații. Președintele prezidează ședințele Guvernului la care participă.
Atribuții în relația cu Parlamentul.
a) Președintele adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme ale națiunii. În principiu, mesajele sunt facultative, dar uneori o astfel de problemă este indicată chiar de legea fundamentală: este cazul art.92, care impune adresarea unui mesaj de înștiințare a Parlamentului imediat după ce Președintele ia, în calitatea sa de șef al forțelor armate, măsuri urgente pentru respingerea unei agresiuni armate contra țării1 .
Mesajul președintelui are rolul de a atrage atenția asupra unor probleme, fără a avea vreun efect juridic asupra Parlamentului, care rămâne singurul abilitat să decidă luarea unor măsuri pe baza mesajului Sub aspectul formei de adresare a mesajului, doctrina apreciază că el poate fi prezentat direct de către Președinte, printr-un consilier prezidențial sau printr-o scrisoare publică . Ar fi lipsă de respect pentru corpul legiuitor transmiterea unui mesaj prin intermediari, cu atât mai mult cu cât cele două camere legiuitoare se reunesc în ședință comună cu acest prilej .
Din jurisprudența Curții constituționale reiese foarte clar faptul că mesajul nu trebuie supus dezbaterii parlamentare, fiind doar un act politic al Președintelui ; evident că Parlamentul poate decide dezbaterea aspectelor sesizate prin mesaj, dacă se consideră necesar.
b) Dizolvarea Parlamentului. După consultarea președinților celor două Camere și a liderilor grupurilor parlamentare, Președintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de investitură.
În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată. De asemenea, Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Președintelui României și nici în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgență. Și în acest domeniu Președintele este condiționat în acțiunea sa de votul negativ al Parlamentului, prin urmare el nu poate dizolva Parlamentul în cazul unui alt tip de blocaj instituțional.
Reglementarea restrictivă face ca această instituție juridică a statului de drept, menită a rezolva situații politice de criză, are foarte puține șanse de aplicare în practică.
Pe de altă parte, pe parcursul mandatului guvernamental, dizolvarea poate fi decisă numai cu participarea Guvernului, care trebuie să-și dea demisia pentru a declanșa formarea unui nou Guvern.
Toate aceste aspecte arată, în definitiv, poziția destul de șubredă pe care Președintele o are în sistemul nostru constituțional față de Guvern și mai ales de Parlament, în flagrantă contradicție cu raportul dintre legitimtatea sa democratică, rezultată din alegere, și ce a corpului legiuitor sau a executivului.
c) Președintele convoacă Parlamentul nou ales în prima sesiune, și poate cere întrunirea Parlamentului în sesiune extraordinară. Literatura de specialitate se exprimă în sensul că poate fi convocată în sesiune extraordinară și numai o cameră, dacă sunt motive suficiente pentru această opțiune . De asemenea, trebuie remarcat că Parlamentul nu este convocat automat prin solicitarea Președintelui, și că președinți ai camerelor au competența să convoace camerele în sesiune extraordinară, pe baza solicitării Președintelui.
Cât despre posibilitatea de a refuza întrunirea camerelor, în doctrină sunt criticate dispozițiile din Regulamentele celor două camere, care permit respingerea ordinii de zi în orice situație și, în consecință, neîntrunirea în sesiune extraordinară
d) Președintele promulgă legea, investind-o astfel cu formulă executorie și obligând autoritățile publice să treacă la aplicarea ei. Prin promulgare Președintele autentifică textul legii și atestă regularitatea adoptării sale. Termenul în care se poate face promulgarea este de 20 de zile de la primirea legii. Tot în acest termen, Președintele poate retrimite, o singură dată, legea spre reexaminare corpului legiuitor, sau poate sesiza Curtea constituțională în vederea verificării constituționalității unor dispoziții ale legii.
În acest caz, există două soluții: – fie legea este retrimisă de Parlament spre promulgare sau sesizarea de neconstituționalitate este respinsă de Curtea constituțională, caz în care Președintele este obligat să promulge legea în termen de 10 zile, – fie legea este modificată în sensul criticilor prezidențiale și revine spre promulgare, caz în care același termen de 10 zile se aplică; – fie, în fine, sesizarea de neconstituționalitate este admisă de Curte, caz în care demersul prezidențial a avut succes și legea va fi trimisă Parlamentului spre punere de acord cu poziția Curții.
Președintele poate sesiza cu privire la aceeași lege atât Curtea Constituțională, cât și Parlamentul, în primul caz cu aspecte de neconstituționalitate, iar în al doilea caz cu aspecte de oportunitate1 . Este de remarcat că Președintele României nu are inițiativă legislativă, aceasta aparținând doar Guvernului, parlamentarilor sau unui număr de cetățeni (art.74 din Constituție).
Atribuții în relația cu corpul electoral. După consultarea Parlamentului, președintele poate cere poporului sa-și exprime, prin referendum, voința cu privire la probleme de interes național . Această atribuție nu a fost încă exercitată de șeful statului. Consultarea alegătorilor prin referendum semnifică îmbinarea democrației reprezentative cu procedee ale democrației semi-directe .
Textul constituțional a fost criticat deoarece are un caracter prea general, toate problemele importante militare, politice, economice, fiind de interes național . Cu toate acestea, el poate deveni, la nivel informal, o armă de presiune asupra legislativului .
Legea nr.3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului vine să exemplifice câteva probleme care pot fi considerate de interes național: adoptarea unor măsuri privind reforma și strategia de dezvoltare economică și socială a țării; adoptarea unor decizii politice deosebite cu privire la:
a) regimul general al proprietății publice și private;
b) organizarea administrației publice locale, a teritoriului, precum și regimul general privind autonomia locală;
c) organizarea generală a învățământului;
d) structura sistemului național de apărare, organizarea armatei, participarea forțelor armate la unele operațiuni internaționale;
e) încheierea, semnarea sau ratificarea unor acte internaționale pe durata nedeterminată sau pe o perioada mai mare de 10 ani;
f) integrarea României în structurile europene și euroatlantice;
g) regimul general al cultelor;
h) reforma justiției și combaterea corupției. În ceea ce privește consultarea Parlamentului înainte de organizarea referendumului, ea are menirea de a asocia corpul legiuitor la inițiativa prezidențială, necesară în vederea adoptării ulterior a unei legi care să pună în practică voința populară, știut fiind faptul că referendumul nu are caracter legislativ iar Președintele nu are inițiativă legislativă.
Atribuții în domeniul politicii externe
a) Președintele încheie tratate internaționale în numele României, negociate de Guvern, și le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate și acorduri internaționale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege. După cum s-a remarcat în doctrină, legea fundamentală face distincție între tratatele internațional mai importante, negociate de Guvern, și alte tratate, de importanță mai redusă, negociate de experții din ministere și semnate de miniștri sau aprobate de Guvern .
b) Președintele, la propunerea Guvernului, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai României și aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice. Decretele Președintelui de acreditare și rechemare a reprezentanților diplomatici trebuie contrasemnate de primul ministru, în conformitate cu art.100 alin.2 din Constituție. De asemenea, reprezentanții diplomatici ai altor state sunt acreditați pe lângă Președintele României. Ei sunt supuși însă și unui vot consultativ în Parlament, în comisiile de specialitate ale celor două Camere, cerință care la început a fost cutumiară dar acum este prevăzută expres în Regulamentele de organizare și funcționare a Camerelor .
Atribuții în domeniul apărării
Președintele României este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării .
El poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau totală a forțelor armate. Numai în cazuri excepționale, hotărârea Președintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare; această prevedere ține seama și de faptul că numai Camerele reunite în ședință comună pot hotărî declararea mobilizării totale sau parțiale (art.65 alin.2 lit.c din Constituție).
În caz de agresiune armată îndreptată impotriva țării, Președintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii și le aduce neîntârziat la cunoștința Parlamentului, printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanșarea agresiunii. În caz de mobilizare sau de război Parlamentul își continuă activitatea pe toată durata acestor stări, iar dacă nu se află în sesiune, se convoacă de drept în 24 de ore de la declararea lor .
Atribuții în situații excepționale .
Președintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau sau starea de urgență în întreaga țară ori în unele unități administrativ-teritoriale și solicită Parlamentului încuviințarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgență și funcționează pe toată durata acestora.
În acest context, trebuie amintit regimul juridic al stării de asediu și de urgență, guvernat de Ordonanța de urgență nr.1/19993 ; în prezent nu avem o reglementare cadru a stării de război, deoarece art.6 din ordonanța de urgență, care prevedea trecerea de la starea de urgență la starea de asediu și apoi la cea de război a fost abrogat în 2004, prin urmare în acest domeniu se aplică doar convențiile internaționale la care România este parte, și dispozițiile speciale disparate din legi speciale .
Starea de asediu și starea de urgență privesc situații de criză, ce impun măsuri excepționale, care se instituie în cazuri determinate de apariția unor pericole grave la adresa apărării țării și securității naționale, a democrației constituționale, ori pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea urmărilor unor dezastre (art.1). Starea de asediu reprezintă ansamblul de măsuri excepționale de natură politică, militară, economică, socială și de alta natură, aplicabile pe întreg teritoriul țării ori în unele unități administrativ-teritoriale, instituite pentru adaptarea capacității de apărare a țării la pericole grave, actuale sau iminente, care amenință suveranitatea, independența, unitatea ori integritatea teritorială a statului.
În cazul instituirii stării de asediu se pot lua măsuri excepționale aplicabile pe întreg teritoriul țării ori în unele unități administrativ-teritoriale (art.2). Starea de urgență reprezintă ansamblul de măsuri excepționale de natură politică, economică și de ordine publică aplicabile pe întreg teritoriul țării sau în unele unități administrativ-teritoriale care se instituie în următoarele situații (art.3):
a) existența unor pericole grave actuale sau iminente privind securitatea națională ori funcționarea democrației constituționale;
b) iminența producerii ori producerea unor calamități care fac necesară prevenirea, limitarea sau înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre. Starea de asediu și starea de urgență pot fi instituite și menținute numai în măsura cerută de situațiile care le determină și cu respectarea obligațiilor asumate de România potrivit dreptului internațional (art.31 ).
Pe durata stării de asediu și a stării de urgență sunt interzise:
a) limitarea dreptului la viață, cu excepția cazurilor când decesul este rezultatul unor acte licite de război;
b) tortura și pedepsele ori tratamentele inumane sau degradante;
c) condamnarea pentru infracțiuni neprevăzute ca atare, potrivit dreptului național sau internațional;
d) restrângerea accesului liber la justiție.
Alte atribuții. Președintele României îndeplinește și următoarele atribuții :
a) conferă decorații și titluri de onoare;
b) acorda gradele de mareșal, de general și de amiral;
c) numește în funcții publice, în condițiile prevăzute de lege; de exemplu, Președintele numește doi membri în Consiliul Național al Audiovizualului (art.11 alin.1 pct.2 din Legea nr.504/2002 )de asemenea, Președintele numește în funcție magistrații (cu excepția celor stagiari), în baza propunerii Consiliului Superior al Magistraturi, la lucrările căruia șeful statului poate participa oricând, caz în care le și prezidează (art.134 alin.1 din Constituție). Președintele poate refuza numirea unor magistrați propuși de Consiliu, dar nu poate numi magistrați fără propunerea corespunzătoare din partea acestui organ.
d) acordă grațierea individuală.
e) propune numirea în unele funcții publice: este vorba, spre exemplu, de numirea directorilor serviciilor de informații, care se realizează de către Parlament la propunerea Președintelui (art.65 alin.2 lit.h din Constituție).
Capitolul III.
Atribuțiile Președintelui României în raporturile cu justiția
SECȚIUNEA I.
ACTELE PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI-
considerații generale
Art. 100 alin. 1 al Constituției României dispune :
« Președintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistența decretului. »
Trebuie să facem distincție între actele exclusiv politice ale Președintelui și actele juridice, la care se referă art. 100 din Constitutie. Formularea din text: ”În exercitarea atribuțiilor sale, Președintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României” trebuie privită într-un sens strict.
Deși legiuitorul constituant folosește o formulare generică, în realitate nu a avut în vedere toate atribuțiile Președintelui, fiind concluzia logică, ce rezultă dintr-o interpretare sistematică a Constituției. S-a văzut că forma constituțională prin care Președintele comunică cu Parlamenul este mesajul, care ne apare ca fiind un act exclusiv politic.
Urmează să stabilim că atribuțiile președintelui pot fi exercitate prin trei forme:
a) prin acte juridice – decrete;
b) prin acte politice – mesaje, declarații, apeluri, cereri de încuviințare, sesizări etc.;
c) prin operațiuni administrative – acreditarea reprezentanților diplomatici ai altor state, consultarea Guvernului, a Parlamentului, acestea fiind combinate, de multe ori, cu fapte materiale concrete, cum ar fi participarea la ședințele Guvernului, primirea scrisorilor de acreditare etc. Rezultă că atribuțiile Președintelui urmează a se realiza în conformitate cu două principii: – unele vor îmbrăca forma unor decrete, formă pe care Constituantul o prescrie;– altele urmează a se realiza în forma pe care o decide Președintele, care are deplina libertate în a hotărî sub ce formă să-și concretizeze o anumită atribuție.
Aceasta deoarece Constituția se mărginește a stabili regula generală, fără a preciza când „în îndeplinirea atribuțiilor sale, Președintele Republicii urmează să recurgă la calea decretelor și când va utiliza alte forme de activitate”15, ceea ce atrage concluzia că, în funcție de natura, de specificul atribuțiilor pe care le are de îndeplinit, în unele cazuri va alege calea decretelor și în altele va recurge la alte forme de activitate. Ar fi un exces de zel să se spună că mesajul la care se referă art. 88 din Constituție ”se adresează Parlamentului” numai prin emiterea unui decret, care obligatoriu trebuie publicat în Monitorul Oficial, nepublicarea atrăgând inexistența decretului, adică a mesajului.
Președintele poate prezenta și personal un mesaj sau prin reprezentanți; dacă am face o interpretare exclusiv logic-formală a art. 99 din Constituție, ar însemna că prezentarea unui mesaj Parlamentului nu s-ar putea face decât după publicarea acestuia în Monitorul Oficial, că numai atunci el există, ceea ce este absurd.
De asemenea, Președintele aduce la cunoștință Parlamentului, printr-un mesaj, măsurile luate dupa respingerea agresiunii armate îndreptate împotriva țării.
Legiuitorul constituant cere ca operația de informare a Parlamentului să se faca ”neîntarziat”, ceea ce exclude ideea de a aștepta publicarea în Monitorul Oficial a mesajului.
Se înțelege că măsurile pe care le ia Președintele pentru respingerea agresiunii vor îmbraca, în principal, forma unor ordine către comandamentele armatei, adică a unor acte juridice, care nu pot fi decât decrete prezidențiale, supuse regulii contrasemnării de către Primul-ministru, evident și publicării în Monitorul Oficial. Dar expresia ”ia măsuri pentru respingerea agresiunii” are o semnificație mai amplă, măsurile se pot concretiza și în apeluri adresate populației, trupelor, organismelor internaționale, unor alte state etc., în participări la diferite ședințe operative ale unor structuri administrative, militare sau civile, în funcție de situația creată.
Ca atare, legiuitorul constituant a lăsat la latitudinea Președintelui să efectueze operațiuni administrative, să emită decrete sau acte exclusiv politice, având doar obligația de a informa despre toate acestea, neîntârziat, Parlamentul.
Nu terbuie să omitem că Președintele României este și comandantul forțelor armate, iar în legi, respectiv în regulamente și planuri militare sunt prevazute, uneori matematic, măsurile pe care trebuie să le ia comandantul forțelor armate în atari situații. Orice măsura a comandantului forțelor armate înseamnă o măsură a Președintelui Românei; el va purta răspunderea politică, morală și juridică ca Președinte și nu ca șef al forțelor armatei.
Este de neconceput ca Președintele să se prevaleze de calitatea de șef al forțelor armate pentru a fi exonerat de răspundere ca autoritate politică, cum la fel este de neconceput ca lipsa de fermitate a Președintelui, în calitate de comandant al forțelor armate, inclusive în luarea unor măsuri pentru respingerea unei agresiuni armate îndreptate împotriva țării, să nu reprezinte temei al declanșării răspunderii sale ca om politic și autoritate a statului, fie în condițiile art. 84 alin. 3 (punerea sub acuzare pentru înaltă trădare ), fie în condițiile art. 95 (suspendarea și demiterea din funcție).
Așadar, astfel cum s-a arătat în doctrină, în exercitarea atribuțiilor sale constituționale, Președintele poate fi și autorul unor acte cu character politic, pe lângă cele cu character juridic, ce nu se concretizează în decrete, deci în acte producătoare de efecte juridice. De exemplu, mesajele.
Prin urmare, Președintele emite decrete, ca acte juridice, care pot avea însă și o conotație politică, precum și mesaje, declarații etc., ca acte exclusive politice.
În concluzie, Președintele României emite decrete, ca acte juridice, mesaje, declarații etc. și acte exclusiv politice.
Ca principiu, decretele prezidențiale sunt supuse regulii contrasemnării.
Prin aceasta se dă actului respective o motivație mai solidă și se antrenează, de regulă, răspunderea juridică a celui care a contrasemnat actul. Contrasemnarea este și o mosură împotriva depășirii de către șeful de stat a împuternicirilor conferite de constituție și de legi, contrasemnarea fiind o condiție de valabilitate a actului.
Fac excepție de la regula contrasemnării doar decretele care concretizează atribuții inerente Președintelui (ex. desemnarea candidatului la funcția de Prim-ministru, dizolvarea Parlamentului, numirea în funcții publice). Este necesară, însă, și o altă precizare: Constituția prevede în art. 100 alin. 2 că și decretele emise în realizarea atribuțiilor prevăzute la art. 91 alin. 1 (încheierea tratatelor), cât și cele emise în realizarea atribuțiilor prevăzute la art. 92 alin. 3 (respingerea agresiunii armate) trebuie contrasemnate de Primul-ministru, dar aceste dispoziții nu trebuie să ducă la concluzia că realizarea respectivelor atribuții presupune, cu necesitate, emiterea de decrete.
Dacă am face o atare interpretare rigidă, s-ar ajunge la paradoxuri juridice, la situații imposibile. Încheierea de tratate internaționale, în numele României, de pildă, nu înseamnă emiterea unui decret prezidențial, contrasemnat de Primul-ministru, ci faptul semnării tratatului de către Președintele României, deci săvârșirea unei operațiuni materiale, de existența căreia Constituția leagă producerea unor efecte juridice.
B) Natura decretelor Președintelui În legătură cu această problemă, în doctrina contemporană au fost exprimate două mari opinii. Astfel, potrivit unei prime opinii16, decretele Președintelui au caracter individual. Acestui caracter i se mai adaugă și faptul că nu pot avea caracter secret, Constituția prevăzând obligativitatea publicării în Monitorul Oficial, sub sancțiunea inexistenței în cazul nepublicării. Într-o altă opinie, decretele Președintelui pot avea atât caracter normativ cât și caracter individual17.
Argumentul adus de autorul citat, la a cărui opinie ne raliem, au în vedere decretele privind luarea măsurilor de respingere a unei agresiuni, cele prin care se instituie starea de asediu sau starea de urgență, care au un caracter incontestabil normativ. Aceasta deoarece ele vizează categorii largi de subiecte, iar dispozițiile pe care le conțin sunt de aplicație repetată.
C) Regimul juridic al decretelor Președintelui Considerăm că regimul juridic al decretelor Președintelui include următoarele dimensiuni: Sunt acte administrative, adică manifestări de voință cu caracter unilateral, făcute cu scopul de a aduce unele modificări în realitatea juridică existentă, în regim de putere publică. În literatura de specialitate se poartă discuții cu privire la caracterizarea, natura juridică și efectelor decretelor președintelui emise în exercitarea unor atribuții, cum ar fi acordarea grațierii individuale. Autorul citat consideră că decretul prezidențial privind grațierea individuală are o natură complexă, fiind, în egală măsură, act de drept constituțional, pentru că se emite în baza art. 94 lit. d) din Constituție, act de drept administrativ, pentru că emană de la o instituție publică de această natură .
Astfel, articolul 92 nu dispune expres că mesajul care conține măsurile de respingere a agresiunii va îmbrăca forma unui decret, însă art. 100 alin. (2) prevede că decretele emise în realizarea unor categorii de atribuții vor fi contrasemnate de primul ministru.
În ceea ce ne privește, considerăm această calificare exagerată, deoarece natura juridică a unui act juridic nu trebuie stabilită prin raport la efectele actului, sau la temeiul constituțional sau legal în baza căruia el se emite, ci prin raport la elementele sale de fond și de formă și la autoritatea de la care emană, în speță fiind vorba despre un act administrativ care produce efecte juridice în plan penal. Articolul 100 instituie contrasemnarea unora dintre decretele Președintelui de către primul ministru. Atunci când Președintelui îi revin atribuții stabilite printr-o lege organică sau ordinară, decretele emise în exercitarea lor nu vor fi supuse regulii contrasemnării.
Contrasemnarea derivă, cum s-a arătat în literatura de specialitate21, din lipsa de răspundere a Președintelui în fața Parlamentului22, spre deosebire de Guvern care răspunde politic numai în fața Parlamentului pentru întreaga sa activitate, iar fiecare membru al Guvernului, deci și primul ministru, răspunde politic solidar pentru activitatea Guvernului și a actelor sale. Astfel, prin contrasemnare, se exercită un control indirect de către Parlament asupra activității Președintelui, iar primul ministru va răspunde inclusiv pentru decretele Președintelui pe care le-a contrasemnat23. În absența contrasemnării impusă de Constituție, decretul va fi lovit de nulitate absolută.
Obligativitatea publicării în Monitorul Oficial a decretului Președintelui, în caz contrar intervenind cea mai drastică sancțiune, și anume inexistența actului. Decretele Președintelui sunt supuse controlului de legalitate exercitat de instanțele de contencios administrativ. De vreme ce am admis că decretele Președintelui sunt acte administrative, rezultă că ele urmează să fie supuse controlului de legalitate exercitat de instanțele de contencios administrativ, cu precizarea că există și unele decrete care urmează să fie sustrase acestui control. De exemplu, cele prin care se concretizează raporturile constituționale dintre Președinte, pe de o parte și Guvern și Parlament, pe de altă parte.
În activitatea ce-i caracterizează exercitarea atribuțiilor constituționale, Președintele României poate îndeplini acte juridice, fapte materiale juridice, operații material-tehnice (operații administrative), acte politice. În privința definirii actelor juridice, în literatura de specialitate consensul este aproape unanim, chiar dacă unii autori evită să le denumească ca atare, pornind de la natura lor juridică, că actele juridice ale Președintelui – decretele – sunt acte juridice administrative.
Decretele – acte juridice administrative – își au sediul în Constituția României revizuită și au un caracter fie normativ (declararea mobilizării parțiale sau totale a forțelor armate – art.92 alin.2; luarea de măsuri pentru respingerea agresiunii – art.93 alin.3 revizuit; instituirea stării de asediu sau stării de urgență în întreaga țară ori în unele unități administrativ-teritoriale – art.93 alin.1), fie individual (conferirea de decorații și titluri de onoare – art.94 lit.a; acordarea gradelor de mareșal, de general și de amiral -art.94 lit.b; numirea în funcții publice, în condițiile prevăzute de lege – art.94 lit.c; acordarea grațierii individuale – art.94 lit.d ).
Potrivit art.100 alin.2 din Constituția României revizuită numai decretele emise de Președintele României în exercitarea atribuțiilor sale prevăzute în art.91 alin.1 (încheie tratatele și acordurile internaționale negociate de Guvern și le supune spre ratificare Parlamentului), art.91 alin.2 (la propunerea Guvernului, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai României, aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice), art.92 alin.2 (declararea mobilizării parțiale sau totale a forțelor armate), art.92 alin.3 (luarea măsurilor pentru respingerea agresiunii), art.93 lit.1 (instituirea stării de asediu sau a stării de urgență), art.94 lit.a,b și d (conferirea de decorații și titluri de onoare, acordarea gradelor de mareșal, general și amiral, acordarea grațierii individuale) se contrasemnează de primul-ministru, ceea ce nu oprește ca în cazul în care președintele o cere și alte decrete să fie supuse contrasemnării, situație în care operațiunea devine facultativă.
Odată cu publicarea Decretului de grațiere nr. 1164 din 15 decembrie 2004 și mai ales a Decretului nr. 1173 din 16 decembrie 2004 prin care s-a revocat primul decret, precum și în legătură cu jurisprudența asumată de Înalta Curte de Casație și Justiție în această materie, s-au născut vii discuții în literatura juridică având ca obiect irevocabilitatea actului administrativ individual, respectiv admisibilitatea supunerii decretului prezidențial controlului de legalitate al instanțelor de contencios administrativ.
În ceea ce privește irevocabilitatea actului administrativ, este cunoscut din doctrină că spre deosebire de actele judecătorești, actele administrative sunt oricând revocabile, principiu ce are un caracter absolut în ceea ce privește actele administrative normative, pe când în cazul actelor administrative individuale, chiar dacă regula revocabilității este pe deplin aplicabilă, în unele situații acestea devin irevocabile.Aceste excepții, denumite și fine de neprimire de la principiul revocabilității, nu fac altceva decât să sublinieze nevoia de stabilitate a raporturilor juridice, însă ceea ce oprește în cazul lor organul emitent sau organul ierarhic superior în a revoca un act administrativ nu va mai putea constitui pe de altă parte, o piedică în promovarea unei acțiuni în anulare și aceasta tocmai pentru a nu se aduce o limitare principiului legalității sau o restrângere principiului constituțional al liberului acces la justiție.
Este adevărat că și în cazul acțiunii în anulare, nimic nu oprește partea interesată să invoce irevocabilitatea actului administrativ în fața instanței judecătorești care poate avea în vedere acest caracter al actului la soluționarea cauzei (de altfel, în jurisprudența sa Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că anularea unui act administrativ pentru nelegalitatea lui, după ce acesta și-a produs efectele, este nefondată).
Profesorul Tudor Drăganu a delimitat pentru dreptul nostru patru categorii de excepții de la principiul revocabilității actelor administrative individuale: actele administrative jurisdicționale; actele pe baza cărora a luat naștere un raport contractual; actele care au dat naștere unui drept subiectiv, garantat de o normă de drept în vigoare cu irevocabilitatea actului de bază; actele care au fost realizate material.
La rândul său profesorul Ilie Iovănaș preia această teză și o augumentează în sensul că reține drept excepții de la principiul revocabilității actelor administrative: actele administrative jurisdicționale; actele pe baza cărora s-au născut raporturi juridice civile, de muncă sau procesuale; actele care au generat drepturi subiective garantate de lege prin stabilitate; actele din momentul în care au fost realizate material; la care adaugă și actele administrative de sancționare
Irevocabilitatea nu operează în cazul actului inexistent (ilegalitatea lui este evidentă și atât de gravă) și a actelor obținute prin manopere frauduloase sau dolosive (nimeni nu-și poate invoca propria vină). Profesorul Antonie Iorgovan prin prisma doctrinei și a practicii judecătorești stabilește opt categorii de excepții de la principiul revocabilității actelor administrative individuale, printre care reținem categoria actelor administrative de punere în executare a actelor procedurale penale și actele administrative ce au fost executate material.
Vis à vis de analiza fiecărei categorii de excepții, considerăm că, odată cu publicarea în Monitorul Oficial a Decretului nr.1164/2004, acesta a fost realizat material, adică manifestarea de voința a Președintelui României s-a concretizat prin clemența acordată și prin urmare, odată săvârșită publicarea, nu se mai putea, nici chiar prin revocare, restabili situația anterioară. Nici chiar operațiunea materială (administrativă) de punere în executare (aplicare) a actului administrativ – inclusiv punerea în libertate a condamnatului – nu mai putea avea nici o influență asupra manifestării de voință exprimată deja. De aici, nu trebuie înțeles, că actul administrativ individual – în acest caz – și-a pierdut trăsătura sa executorie odată cu publicarea sa în Monitorul Oficial.
În opinia noastră, decretul de grațiere nr.1164/2004, odată cu publicarea sa la 16 decembrie 2004 s-a consumat material, adică s-a epuizat, respectiv și-a produs singurul efect juridic urmărit prin manifestarea de voință, „iertarea", rezultat al exercitării de către Președinte a unui atribut constituțional. Din momentul publicării, moment care reprezintă și intrarea în vigoare acest tip de act administrativ individual nu mai putea fi revocat și prin urmare decretul 1173 din 17 decembrie 2004 nu poate fi decât illegal
De altfel, spunea profesorul Tudor Drăganu, „există o imposibilitate practică de a schimba o situație de fapt consumată (ceea ce s-a întâmplat în cazul nostru – n.n.) pe calea unei simple manifestări de voință"
Este adevărat că și în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție întâlnim teza potrivit căreia doar instanța de contencios administrativ poate anula sau modifica actul administrativ „intrat în circuitul civil". În opinia noastră este mai aproape de substanța instituției revocării să se spună că odată cu emiterea și publicarea lui, actul administrativ individual – decretul de grațiere – și-a epuizat efectul juridic, s-a consumat,
Este adevărat că în literatura de specialitate în privința controlului ce poate fi exercitat de instanțele judecătorești asupra decretelor, după adoptarea Constituției din 1991, s-au conturat două opinii: una care admite acest control și alta care consideră că acest tip de acte sunt exceptate de la controlul judecătoresc.
În decizia nr.1840 din 21 martie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a încercat să motiveze de ce decretul de grațiere individuală nu este supus controlului instanței de contencios administrativ. Dar într-o astfel de confruntare de idei, văzând și principiul simetriei în drept, este greu de acceptat că grațierea individuală este sustrasă controlului de legalitate al unei instanțe judecătorești, iar grațierea colectivă care face obiectul unei legi nu este exceptată de la controlul de constituționalitate (în sens larg de legalitate) anterior sau posterior prin intermediul Curții Constituționale.
Înalta Curte de Casație și Justiție în argumentarea soluției, reține că decretele de grațiere individuale fiind o atribuție exclusivă a Președintelui României, sunt acte juridice unilaterale de drept public, prin care se manifestă două voințe, dar care produc același efect și independent de faptul că acestea sunt numite acte administrative complexe sau acte administrative atipice, cu certitudine aceste acte juridice, nu pot fi asimilate unor alte categorii de acte administrative fiind rezultatul unor raporturi de natură constituțională, pe de o parte, între cei doi șefi ai executivului, pe de altă parte cu Parlamentul.
Și ca argument suprem, aceeași instanță stabilește că „rațiunea obligației de a contrasemna aceste decrete de către Primul ministru, constă tocmai în exercitarea unui control parlamentar indirect, ce ține de principiul democrației constituționale, instituit prin art.1 alin.4 din Constituția României republicată".
Dar, probabil deloc convinsă de propria argumentare, Înalta Curte de Casație și Justiție revine și concluzionează: „în consecință, în ipoteza în care decretele de grațiere sunt considerate acte administrative (complexe sau atipice), acestea nu sunt supuse controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, fiind aplicabile dispozițiile art.126 alin.6 din Constituția României și ale art. 5 alin.1 lit.a din Legea nr.554/2004".
Este evident că această argumentare, cu toate eforturile făcute, neglijează elemente deja consacrate în dreptul administrativ și care nu permit deturnarea problemei legalității unui decret de la obligația de a fi supusă rezolvării unei instanțe judecătorești.
Astfel, reiterând critic argumentele anterioare, precizăm că este neîndoielnic că decretul de grațiere este un act juridic unilateral de drept public, și mai exact spus este un act administrativ unilateral, așa cum îl vom găsi definit în art. 2 lit.c din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ.
În ceea ce privește controlul de legalitate a decretelor de grațiere, indiferent că ne aflăm în exercițiul Legii nr.29/1990 (acte de autoritate) sau a Legii nr.554/2004, considerăm că acest control aparține exclusiv intanțelor de contencios administrativ (mai puțin în cazul acelor decrete care într-adevăr privesc raporturile dintre Președinte și Parlament – unde se cere încuviințarea, înștiințarea, acordul, aprobarea – forme procedurale posterioare sau anterioare emiterii actului administrativ individual – decretul) și poate avea ca obiect actele juridice ale Presedintelui Romaniei.
De altfel, nici un act al președintelui nu poate scăpa controlului, nici chiar în cazul decretelor emise în baza art.91, 92 alin.2 și 3 și 93 alin.1 deoarece încuviințarea, aprobarea, înștiințarea, se face prin hotărâre a Parlamentului, și prin urmare sunt supuse controlului organului legislativ. În fața acestei evidențe, cu atât mai greșită pare astăzi aserțiunea potrivit căreia actele președintelui sunt scutite de controlul de legalitate, deoarece exprimă interdicția prevăzută de art.126 alin.6 din Constituție, privind raporturile dintre Președinte și Parlament.
Înalta Curte de Casație și Justiție constatând că decretul nr.1173/2004 ab initio era ilegal, a căutat o altă ieșire din această gravă greșeală a autorității și a stabilit, că decretul de grațiere individuală este un act juridic unilateral de drept public (prin care se manifestă două voințe), numit act administrativ complex sau act administrativ atipic, fiind rezultatul unor raporturi de natură constituțională între cei doi șefi ai executivului pe de o parte, și Parlament pe de altă parte. Calea unui control indirect este motivată prin prezența în ecuație a Primului-ministru care răspunde în fața legislativului.Raționamentul nu are un suport corect, în afară de argumentul că ne aflăm în fața unui act juridic unilateral de drept public. Este adevărat că profesorul Tudor Drăganu în cursul său Drept constituțional și instituții politice susține că ori de câte ori decretele Președintelui Republicii sunt contrasemnate de Primul-ministru, vor apare ca acte administrative complexe, adică acte care iau naștere prin două manifestări de voință ale unor organe de stat diferite, dar care, întrucât converg spre producerea aceluiași efect juridic, formează o singură unitate juridică.
În opinia mea nu ne aflăm în fața unui act juridic administrativ complex, deoarece la elaborarea decretului de grațiere individuală nu au concurat două voințe, Președintele exercitându-și evident atributul său constituțional exclusiv, la care nu se cere să participe și voința Primului ministru, care nu poate interveni în nici un fel, modifica sau înlătura prima manifestare de voință.
De altfel, singura legătură posibilă, în acest demers, a Președintelui cu executivul este art.5 și art.6 din Legea nr.546/2002 privind grațierea și procedura acordării grațierii individuale prin care Președintele poate cere avizul Ministerului de Justiție sau recomandarea autorității locale. Dacă am accepta raționamentul instanței supreme, atunci am putea spune că și în cazul grațierii colective, care se poate face și la propunerea Guvernului, avem tot un act juridic complex deoarece se întâlnește voința Guvernului manifestată prin propunere, cu voința Parlamentului organ colegial, ceea ce evident nu poate constitui o construcție reală și adevărată.
Înalta Curte de Casație de Justiție s-a complăcut în această „grațioasă eroare" deoarece nu a plecat în analiză de la definiția actului administrativ și nici de la constatarea ce firesc rezulta din întrebarea – a cui manifestare de voință a produs efectul juridic al grațierii, numai a Președintelui, sau una comună a Președintelui și a Primului ministru. Dacă am accepta această ultimă variantă, ar însemna să lipsim de substanță una din atribuțiile specifice și exclusive, date de Constituție Președintelui Republicii, care singur are un drept de apreciere exercitând cu toată răspunderea puterea discreționară ce i-a fost încredințată. Potrivit art.100 alin.1 din Constituția României Președintele în exercitarea atribuțiilor sale poate emite decrete.
Profesorul Ilie Iovănaș, în lucrarea sa Drept administrativ – apărută în Editura Servo-Sat, Arad, 1997, ne oferă credem rezolvarea legală și rațională a dilemei. Atunci când vorbește de condițiile procedurale posterioare adoptării actelor administrative, autorul vorbește de contrasemnătură și de cele trei semnificații ale acesteia, respectiv:
– contrasemnarea unor acte administrative prin care ministrul devenea răspunzător de acele acte (actele regale – art.87 din Constituția din 1923);
– contrasemnarea care are semnificația unei achiesări, dar cu putința sesizării organului ierarhic superior îndrituit să o anuleze sau s-o revoce (secretarul consiliului local în condițiile Legii nr.57/1968).
– contrasemnarea de Primul-ministru sau ministrul de resort care are semnificația delimitării competenței în executarea acelui act și asumarea deplinei responsabilități pentru aplicarea lui.
Fără îndoială, în această ultimă semnificație, Primul ministru a contrasemnat actul de grațiere. Contrasemnarea chiar dacă reprezintă o condiție de valabilitate (art.100 alin.2), este și rămâne o operație material-tehnică (operațiune administrativă), o formă procedurală posterioară emiterii actului administrativ, dar în nici un caz nu constituie prin ea însăși un act administrativ propriu-zis. De altfel, chiar profesorul Tudor Drăganu spunea: „ o operație materială nu poate fi identificată niciodată cu o manifestare de voință.
Prin urmare, Primul-ministru prin contrasemnare nu a făcut altceva decât să își asume responsabilitatea executării acestuia, având la dispoziție aparatul de specialitate, prin ministrul de resort și nimic mai mult. Cu atât mai mult, trebuie să ne raliem la acest punct de vedere cu cât acțiunea în anulare a decretului în fața instanței de contencios administrativ sau cea de despăgubiri va trebui a fi îndreptată numai împotriva Președintelui, singurul care în acest caz va avea calitate procesuală pasivă.
Dacă ne raportăm la prevederile constituționale din art.126 alin.6, respectiv la prevederile art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.554/2004, în lumina celor arătate mai sus, constatăm cu ușurință că decretul de grațiere individuală nu este un act care să privească raporturile Președintelui cu Parlamentul și prin urmare nu poate fi sustras controlului de contencios administrativ, decât cu încălcarea prevederilor art.21 și 52 din Constituția României revizuită, a art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Desigur, nu contestăm că astfel de acte, ce derivă din dispozițiile constituționale ale art.126 alin.6, sunt decretele emise cu aprobarea prealabilă sau ulterioară a Parlamentului privind mobilizarea parțială sau totală a forțelor armate, pentru luarea măsurilor pentru respingerea agresiunii și aducerea neîntârziat la cunoștința Parlamentului, pentru instituirea stării de asediu sau a stării de urgență în întreaga țară ori în unele unități administrativ-teritoriale și în măsura în care nu se adaugă la prevederile art.126 alin.6 din Constituția României, și unele acte prevăzute în art.5 din Legea nr.554/2004.
Dar și dacă per absurdum ar fi să admitem teza Înaltei Curți de Casație și Justiție, de observat, din redactarea art.126 alin.6 din Constituția României revizuită, respectiv a art.5 alin.1 din Legea nr.554/2004, că actele administrative supuse acestei categorii de excepții, sunt sustrase numai de la controlul instanțelor de contencios administrativ, deoarece textual se spune „ nu pot fi atacate în contenciosul administrativ", astfel că pe cale de consecință, în cadrul unei acțiuni de drept comun – de exemplu pentru despăgubiri, nimic nu împiedică ca pe calea excepției de nelegalitate să se invoce ilegalitatea decretului de grațiere.
Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus și prin urmare, dacă legea nu interzice expres acest control și dacă actul îl considerăm revocabil ca în motivarea instanței supreme, actul administrativ individual poate face obiectul excepției de nelegalitate.
În opinia mea, decretul de grațiere individuală odată publicat este un act administrativ irevocabil, iar decretul prin care este revocat nu poate fi exceptat de la controlul instanțelor de contencios administrativ, astfel că legalitatea acestuia poate forma obiectul unei acțiuni în contencios administrativ sau a unei excepții de nelegalitate.
SecțiuneaII.
Numirea judecătorilor
Potrivit art. 134,alin (1) din Constituția României ,Președintele României numește judecătorii și procurorii,cu excepția celor stagiari,la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.Potrivti art 125,alin (2) din Constituția României,propunerile de numire ,dar și de promovare,transferare sau sancționare a judecătorilor sunt de competența Consiliului Superior al Magistraturii,în condițiile legii sale organice.
Numirea judecătorilor de către șeful statului nu reprezintă întotdeauna o regulă generală,este reprezentativă în anumite constituții contemporane,iar de cele mai multe ori dreptul de numire îi revine și ministrului de Justiție-pentru anumite categorii de judecători ,cum este cazul Germaniei ,unde Președintele Republicii federale are dreptul conform art 60, alin (1) din Constituție de a numi și revoca judecătorii și funcționarii publici.
Excepții de la regulă există și aici precizăm cazurile în care judecătorii sunt aleși de cetățeni,cum est cazul țărilor anglo-saxone,sau de Parlament cum este cazul în Danemarca,unde judecătorii Curții Supreme sunt aleși de Parlament pe o perioadă de 6 ani.
Constituția României de la 1991,a [reluat ideea adoptată de Danemarca pentru a numi judecătorii Curții Supreme pe aceiași perioadă de timp,însă a fost privită cu reticență atât de magistrați cât și de numeroși oameni politici.
În constituant român are rolul de a elimina sau diminua influența puterii executive,a puterii politice.În fapt decizia de numire a judecătorilor aparține Consiliului Superior al Magistraturii deoarece acesta din urmă întocmește propunerile pentru funcția de judecător ceea ce privește învestirea magistraților soluția adoptată de legiuitorul sau magistrat,propuneri fără de care Președintele statului nu ar putea să numească în această funcție nici o altă persoană. Soluția numirii judecătorilor de către șeful statului reprezintă o situație dominantă în constituțiile contemporane, uneori acest drept revine și ministrului de justiție, pentru anumite categorii de judecători, iar de cele mai multe ori competența șefului statului este legată de propunerea unui consiliu al magistraturii, cum a prevăzut și constituantul român.
Există numeroase sisteme naționale în care judecătorii în întregime sau numai o parte a acestora sunt aleși de cetățeni (în special în țările anglo-saxone) sau de Parlament și încă pe o anumită perioadă de timp, cum este cazul în Danemarca, unde judecătorii Curții Supreme sunt aleși de Parlament pe o perioada de 6 ani.
Soluția legiuitorului constituant român are avantajul de a neutraliza influența executivului, a politicianului în general, în procesul de învestitură a magistraților. După cum este redactat textul, reiese că decizia aparține Consiliului Superior al Magistraturii.
Președintele României, este adevarat, poate refuza numirea unei persoane, dar nu poate numi niciodată vreo persoană ca magistrat dacă nu face parte din propunerile ce i-au fost înaintate de Consiliul Superior al Magistraturii, la rândul său conceput fără influențe politice sub aspectul procedurii de adoptare a deciziilor.
Spre deosebire de alte sisteme constitutionale, Președintele României nu prezidează Consiliul Superior al Magistraturii, această sarcină, când nu sunt în discuție aspecte de ordin disciplinar, a fost rezervată pentru ministrul justiției, dar fără drept de veto, cum se mnționează expres în art. 134 alin. 2 teza II din Constituție.
Din cele precizate rezultă faptul că Președintele nu poate numi ca magistrat o persoană,dacă aceasta nu face parte din propunerile întocmite de Consiliul Superior al Magistraturii,care a fost desemnat pentru această acțiune tocmai datorită aspectului sau de imparțialitate față de viață politica.
În statul român rolul de prezidare a ședințelor Consiliului Superior al Magistraturii îi revine ministerului Justiției ,dar așa cum precizează și art 134 alin (1) din Constituție acesta nu are drept de vot.Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din magistrați,adică judecători și procurori,aceștia din urmă având un mandat cu o durată de 4 ani,aleși în ședință comună de Cameră Deputaților și Senat.Este singura autoritate care se ocupă de selecționarea magistraților dar de asemenea este și unica autoritate disciplinară ,iar în această situație rolul său,acela de a prezida lucrările ,este transferat președintelui Curții Supreme de Justiție.
Conform art 125 alin (1) ,legea supremă a țării precizează faptul că judecătorii numiți de Președintele României se bucură de inamovibilitate.Inamovibilitatea este o noțiune esențială a șefului de stat,prin care se acordă alături de stabilitate ,o gaantie prin care statul o acordă unor categorii de funcționari publici,că nu vor fi suspendați sau revocati din funcție decât pentru cauze disciplinare.
Prin inamovibilitate se garantează și independența judecătorului,care se conturează în câteva idei simple și precise adică:nici un organ ,fie că este al puterii executive sau legislative sau chiar un organ de conducere judiciară ,nu poate influența judecătorii în desfășurarea activității lor,astfel eliminând supozițiile ca cineva să să oblige sau să dea directive pentru a-i determina pe aceștia să pronunțe o hotărâre conformă cu convingerile și părerile celor de mai sus enunțați.
Pentru a garanta independența judecătorilor s-a văzut necesar individualizarea acestora printr-un statut profesional aparte.Îl regăsim în Legea pentru organizarea judiciară nr 303/2004 ,care evidențiază un principiu constituțional ,bine definit și anume ''Judecatorii sunt independenți ,se supun numai legii și trebuie să fie impartiali''.
Inamovibilitatea nu afectează și nu face referie la persoană si la viața personală a magistratului și la situația justițiarului ,la încrederea acestuia că este în afara oricărei amenințări sau presiuni care ar putea veni din afară.
Aceasta face referire la raptul că justitiabilul judecă la fel indiferent de poziția socială sau alți factori.Dacă pornim de la semantica termenului de ''inamovibilitate'' acesta pornește din termenul latinesc ''perpetuus'' acesta din urmă conturând o situație juridică aparte creată acestei categorii profesionale,în speță ,judecătorii,care nu pot fi destituiți ,înlocuiți sau transferați din funcția în care au fost numiți pe timp nelimitat.
Inamovibilitatea nu este perpetuua ,adică pe viață,deoarece art 50 litera e) din aceeiasi lege precizează că aceasta există atât timp cât este apt din punct de vedere medical,pentru exercitarea funcției.În exemplificarea celor de mai sus precizăm că magistrații de la tribunale pot fi menținuți în funcție până la împlinirea vârstei de 65 ani ,iar cei de la Curțile de Casație și Justiție până la vârsta de 70 ani.Astfel inamovibilitatea judecătorilor este afectată de exercițiul funcției,fiind drastic limitată în timp. În principiu,inamovibilitatea se conturează printr-o linie clară trasată pe principiul mutării în interese de serviciu,iar mutarea să fie datorată avansării ,însă acest lucru nu este posibil decât cu ,consimțământul valabil exprimat al celui în cauza.
Pentru a concluziona cele de mai sus ,numirea judecătorilor de către Președintele Republicii are că finalitate dobândirea inamovibilității,care atrage un statut juridic spcial,o protecție a judecătorului față de oricine,care ar încerca prin orice metode să influențeze deciziile acestuia.
SecțiuneaIII.
Acordarea grațierii individuale
Una din cele mai importante atribuții ale șefului de stat în România în raporturile acestuia cu justiția este reprezentată de acordarea grațierii individuale.Aceasta își pune accentul prin emiterea de decrete,care confrom art 100 alin (2) sunt contrasemnate de primul-ministru.Acordarea grațierii individuale este în fapt un drept universal dar și un act de clemență pe care acesta îl face și prin intermediul căruia o persoană condamnată penal este scutită,integral sau pratial de executarea pedepsei,aceasta din urmă fiind stabilită printr-o hotararae judecătorească rămasă definitivă.
Aceasta își are originea din vremuri vechi,atunci când stăpânii aveau dreptul de a ierta supușii,practică care s-a transmis și la generațiile viitoare,apărând că un drept al șefilor de state fiind conturat sub diverse forme până la timpurile de acum.Exemplificăm prin trecerea în revistă a unor situații apărute în diverse state,astfel:
-art 110 din Constituția Belgiei:''regele are dreptul de a anula sau a reduce pedepsele pronunțate de judecători,cu excepția celor aplicate miniștrilor și membrilor guvernelor comunităților sau regiunilor''
-art 24 din Constituția Danemarcei:''regele are dreptul de grațiere și amnistie.El nu îi poate grația pe miniștri de pedepsele ce le sunt stabilite de Înalta Curte de Casație și Justiție,cu consimțământul Parlamentului''
-art 62 litera e) din Constituția Spaniei:''regele exercită dreptul de grațiere conform legii care nu pot autoriza o grațiere generală''.
Constituția României ,concluzionează în linii clare faptul că, grațierea poate fi și colectivă și nu se poate acorda decât prin lege organică,confrom art 73 litera i),dar și faptul că acordarea grațierii individuale are ca personaj exclusiv Președintele României aceasta fiind exercitată fără nici o condiționare atât prealabilă cât și posterioară.
Constituția României prin art 94 litera d) abordează grațierea individuală și precizează faptul că aceasta poate fi efectuata de către Președintele României și constă în iertarea unui condamnat de exercitarea în tot sau în parte a pedepsei sau transformarea acesteia într-una mai ușoară.Partea generală a Codului Penal prevede dispoziții cu referire la cauzele care înlătură răspunderea penală dar și consecințele condamnării Grațierea este o cauza care înlătură executarea pedepsei și totodată o măsură de clemență intanlita în marea majoritate a sistemelor de drept în toate perioadele istoriei.
Pentru a dezbate în detaliu procedura grațierii vom avea ca punct de reper Legea nr 546/2002.Inițial procedura a fost clasificată ca un punct forte al puterii executive unde împăratul,regele și domnitorul aveau puterea de a ierta de pedeapsă un condamnat,dar ulterior aceasta s-a transformat într-un atribut al puterii legislative ,fiind în cele din urmă clasificată ca o măsură politică penală a statului ,care își făcea efectul în urma unei nevoi sociale apărute în stat la un moment dat.
Grațierea care ca impact anumiți factori care privesc:
-persoanele cărora li se acordă grațierea;
-condițiile în care se desfășoară;
-până la ce punct grațierea își întinde efectele;
Articolul 4,alin (1) din Legea nr 546/2002 distinge ideea că,cererea de acordare a grațierii individuale se adresează Președintelui României și poate fi făcută fie de:
-persoana condamnată;
-reprezentantul legal sau apărătorul condamnatului ;
-de rude ale persoanei condamnate ,precum soțul/soția,ascendenții,descendenții,frații,copii,surorile acesteia dar și de rude ale sotului condamnatului.
În ceea ce privește actele anexate la cererea de grațiere individuală acestea trebuie să justifice motivul cererii de grațiere și avem pe lângă cererea de grațiere ,care trebuie să fie completată cu datele de identificare a persoanei condamnate,și:
– copie legalizată după hotărârea definitivă de condamnare;
– certificatul de cazier judiciar;
– acte de stare civilă;
– certificate medicale sau anchete sociale care să justifice capătul de cerere,mai sus prezentat.
Pe lângă documentele precizate anterior, Președintele României are prerogativa de a solicita și alte acte pe care le consideră necesare pentru completarea capătului de cerere,precum avize consultative de la Ministerul Justiției ,acesta din urmă fiind obligat să le înmâneze în termen de 30 de zile calendaristice de la data solicitării acestora.
De asemenea mai pot fi consulatate și alte organe ale statului , precum : organele Administrației Publice Locale , conducătorul locului de detenție, oragnele judecătorești dar și ale parchetelor, organele de poliție. Grațierea își are că finalitate și se exprimă printr-un decret publicat ulterior în Monitorul Oficial al României ,Partea I.
Decretul de grațiere trebuie să conțină următoarele elemente:
-datele de identificare a persoanei condamnate:numele,prenumele,numele și prenumele părinților,data și locul nașterii;
-elementele de identificare a hotărârii judecătorești de condamnare;
-pedeapsă aplicată de instanță,care se supune grațierii;
-modalitatea grațierii-totală sau parțială-,precizându-se partea de pedeapsă grațiată în cazul grațierii parțiale,
Articolul 9 din Legea nr 546/2002 abordează ideea că printr-un singur decret al Președintelui României se pot grația una sau mai multe pedepse.Grațierea individuală privește doar pedepsele privative de libertate dar prezenta lege se aplică în mod corespunzătoare și sancțiunilor cu închisoare contravențională.
Există de asemenea și o serie de pedepse privative de libertate care nu se pot grația și dintre acestea menționăm:
-pedepsele deja executate;
-pedepsele a căror executare nu a început din cauza condamnatului care s-a sustras de la condamnare;
-condamnarea cu suspendarea pedepsei;
-pedepsele complementare și cele accesorii;
În cazul în care se respinge cererea de grațiere,actul de respingere va fi comunicat persoanei care a introdus cererea în termen de 30 zile de la data adoptării deciziei.În situația neaprobarii cererii e grațiere este și cazul când cererea a fost făcută de o altă persoană,dar această prevedere nu se aplica în cazul condamnatului minor.
Raporturile Președintelui României cu justiția abordează și problemă grațierii colective,aceasta din urmă fiind definită de art 12 din Legea nr 546/2002 ,ca acea clemență care se acordă unui număr de persoane pentru condamnări determinate prin cuantumul pedepselor sau prin infracțiunile prentru care au fost pronunțate.
Grațierea este totală atunci când privește pedeapsa principală în integritatea ei,iar grațierea parțială face referie doar la o parte determinată din pedeapsă,o parte calculată prin raportare la pedeapsă în întregul ei,precum și restul pedepsei rămase de executate.Diferența majoră între grațierea individuală și grațierea colectivă o faptul că prima citată este acordată necondiționat,iar cea de-a doua are prerogativa de a fi acordată și condiționat.
Grațierea se aplică în termen de cel mult 48 de ore de la data publicării în Monitorul Oficial al României ,Partea I, a decretului Președintelui României. Grațierea este o instituție de drept penal .Deși legea penală nu prevede explicit caracterul și natura acestei instituții,limitându-se la arătarea efectelor acesteia ,totuși din felul și întinderea acestpr efecte rezultă implicit atât caracterul ,cât și natura grațierii.Potrivit acestor efecte și ținând seama de așezarea instituției în Titlul VII din partea generala a Codului penal în vigoare,grațierea este o cauză de înlăturarea a consecințelor condamnării și un mijloc de individualizare a constrângerii juridice penale.
După cum reiese din specificul efectelor sale,grațierea este principal o cauză personală de înlăturare sau modificare a executării pedepsei ,fiindcă se referă la pedeapsa ce se execută și deci implicit la persoana celui care execută.De aceea ,grațierea se acordă și operează in personam.
Cu alte cuvinte ,prin grațiere condamnatul este scutit ,în total sau în parte ,de executarea pedepsei sau este supus la executarea unei pedepse însă ușoare.Grațierea nu poate șterge însă condamnarea,aceasta rămâne așa cum a fost pronunțată și constituie un antecedent penal,deci în caz de săvârșire a unei infracțiuni ,făptuitorul va putea fi considerat,în condițiile legii ,recidivat.
1)Grațierea individuală este eminamente personală,subiectivă ,fiind acordată în considerarea persoanei celor condamnați
2)Grațierea colectivă ,deși în principiu ,obictiva ,reală,impersonală,privind pedeapsa aplicată și nu persoana condamnatului ,poate dobândi unele trăsături subiective ,în măsura în care actul de clemență cuprinde unele condiții privitoare la:
-vârstă și situația familială ale condamnatului ;Astfel ,art 2,alin 1 din Decretul nr 155/1953 a prevăzut că se gratieaza pedepsele privative de libertate pronunțate până la data adoptării actului de clemență pentru infracțiunile prevăzute ub tabelul anexa ÎI și III,dacă aceste pedepse se execută sau urmează a fi executate de către femei care au copii sub 7 ani ,sau de către femei gravide și de către bătrâni peste 60 ani.
Aceleași dispoziții au fost cuprinse și în Decretul nr 543/1970,dar instanță supremă a constatat că sunt irelevante atât împrejurarea dacă mamă crește și educa efectiv copilul sau,cât și modul concret în care înțelege să-și îndeplinească obligațiile părintești.Potrivit art 1,lit b din Legea nr 137/1997 privind grațierea unor pedepse ,se gratieaza în întregime pedepsele cu închisoare până la 5 ani inclusiv,aplicate celor care,la data intrării ei în vigoare,au implinist vârsta de 60 ani,femeilor gravide sau care au copii până la 2 ani.
-cetățenia condamnatului ;Potrivit art 4 din Decretul nr.421/1955 ,au fost grațiați cei condamnați la pedepse privative de libertate până la 5 ani pentru infracțiunile contra statului enumerate în continuare.În temeiul art 5 ,cei care la data săvârșirii acestor infracțiuni erau cetățeni străini au fost grațiați,indiferent de durata pedepsei.
-antecedenta penală;Majoritatea actelor de grațiere au cuprins cerința ca persoanele să nu fi fost condamnată în stare de recidiva ,ori să nu fie recidiviști prin condamnări anterioare.Grațierea poate privi orice pedeapsă ,indiferent de felul ei și independent de jurisdicția civilă sau militară care a pronunțat-o,precum și orice infractor ,categoria juridică sau criminalogica din care face parte fiind ,la rândul ei ,lipsită de semnificație
Subsecțiunea III.I
Acordarea grațierii individuale prin Decret Prezidențial
Potrivit art 94 lit. D din Constituție ,Președintele României acordă grațierea individuală .Președintele României ,Guvernul și celelalte organe administrative alcătuiesc în sens larg executivul.
Constituția noastră reglementează un executiv bicefal:șeful statului și Guvernul.Această putere duală exercită funcția de conducere generală a administrației publice.Președintele este autoritate a administrației de stat,însă nu reprezintă pur și simplu un organ executiv ,sau numai un asemenea organ.El are atribuții de mediere ,de reprezentare a statului,de dizolvare a Parlamentului,de grațiere individuală ,de declarare a stării de urgență sau de asediu.Prerogativa de acordare a grațierii individuale este dificil de încadrat în una sau alta dintre aceste funcții.Considerăm că această competență se situează undeva în zona de confluența dintre ele.
Acordând grațierea individuală,Președintele reprezintă statul în raportul penal și decide,în numele acestuia ,renunțarea la un drept al sau.În același timp,exercitând această prerogativă ,Președintele României își îndeplinește misiunea de a veghea la aplicarea Constituției prin promovarea interesului general,asigurarea egalității în fața legii și păstrarea ordinii de drept.
Legitimarea calității sale prin sufragiu universal constituie garanția supremă a îndeplinirii acestor îndatoriri în acord cu voința generală.
În sfârșit ,realizează medierea între legislativ și puterea judecătorească ,reducând ,în cazuri cu totul excepționale,tensiunile dintre dreptul obiectiv și cel subiectiv,rezultând din aplicarea normei juridice abstracte asupra cazului concret.Prin constrasemnarea decretelor de grațiere individuală de către prim-ministru se realizează implicarea Guvernului în realizarea sarcinilor executive ale Președintelui,celor doi șefi ai executivului având îndatorirea de a negocia.
Președintele Republicii nu este răspunzător față de Parlament pentru exercițiul dreptului sau de acordarea a grațierii individuale.Răspunderea politică o preia ,prin contrasemnare Prim-ministrul.
Îndeplinind această procedură ,el oferă perspectiva unui control politic din partea Parlamentului asupra exercițiului dreptului de grațiere individuală,în bază principiului constituțional al răspunderii politice a prim-ministrului și a întregii echipe ministeriale,în ansamblul sau,în fața legislativului,atât pentru faptele cât și pentru actele lor juridice.
Asumarea răspunderii politice a Guvernului în această modalitate are semnificații deosebite,mai ales în sistemul nostru semiprezidențial.Pentru a obține semnătura prim-ministrului ,beneficiar al votului de încredere al Parlamentului,Președintele va trebui să negocieze.În acest mod ,se exercită un control parlamentar indirect asupra Președintelui ,prin mijlocirea prim-ministrului ,căruia îi incubă obligația de răspundere politică în fața legislativului.
Acordată numai prin decret,grațierea individuală are,de cele mai multe ori,un substanțial conținut politiv,astfel sistemul nostru constituțional nu consacră principiul transmiterii competenței în materia grațierii individuale.
Altele legislații prevăd,în schimb,posibilitatea transferului dreptului de acordare a grațierii individuale altor autorități.
Sunt cunoscute două modalități fundamentale:delegarea și mandatul.În cazul delegării ,are loc transmiterea conservativă,în sensul că,deși competența trece asupra autorității delegate,puterea delegată își rezervă dreptul de a acorda și ea ,în continuarea ,grațierea individuală.Vor există în această modalitatea ,prin urmare doi titulari ai dreptului de a grația.
În variantă mandatului,exercițiul dreptului de grațiere revine exclusiv mandatarului.Delegarea și mandatul sunt admisibile numai în măsură prevederoo lor expre de către lege.Soluția adoptată de legiuitorul nostrau constituant reprezintă o importantă garanție a exercitării dreptului de grațiere individuală numai în concordanță cu finalitatea acestuia.
SubsecțiuneaIII. II.
Excepții de la beneficiul grațierii
Prin instituirea excepțiilor,actul normativ este ajutat să se potrivească împrejurării concrete,preîntâmpinându-se aplicarea sa cu privire la persoane care ,prin natura faptelor penala săvârșite ori stăruința lor infracțională,vădesc un pericol social accentuat.
Excepțiile pot fi personale(subiective) și reale(obiective).
Excepțiile personale (subiective) se referă de regulă la:
-recidiviști
-persoanele care au săvârșit infracțiunea în stare de recidiva
-cei care sunt recidiviști prin condamnări anterioare
-condamnații care s-au sustras de la executarea pedepsei
-foștii condamnați beneficiari ai unei grațieri
-persoanele care au avut o conduită necorespunzătoare în timpul executării pedepsei.
Excepțiile reală (obiecție) privesc în general:
-urmărea infracțiunii
-natură faptei penale
-pedeapsă prevăzută de lege,sau cea corect aplicată.
În ipoteză în care actul de clemență apare în timpul judecății la prima instanță,aplicarea să se poate face de către acesta.Dacă instanță nu îl aplică,inculpatul sau procurorul pot declară apel,respectiv recurs în cauzele prevăzute de art 279 alin 1,literă a,din Codul de Procedura Penală.În situația în care instanță sesizată cu apel nu face aplicarea actului de clemență ,ori acesta apare în timpul în care cauza se află pe rolul instanței de apel,această omițând însă a-l aplică,inculpatul ori procurorul pot delcara recurs în temeiul art 385 ,alin 1,pct 15 din Codul de procedura penală,potrivit căruia hotărârea este supusă casării-printre altele-când există o cauza de înlăturare a răspunderii penale ori pedeapsă a fost grațiată.
Dacă actul de clemență este adoptată după soluționarea cauzei de către prima instanță și nu s-a declarat apel sau recur,instanță să se va stabili,în temeiul art 459 Cod procedura penală,de către judecătorul de la instanță de executare.
În situația în care împotrivă sentinei s-a declarat apel în temeiul art 361 alin 1 din Codul de procedura penală ,potrivit art 385 alin 1,actul de clemență apărut după pronunțarea hotărârii va fi aplicat de către instanță de control judiciar.
Intervenirea aministiei poate fi constatată și în recursul părții vătămate,prin care,în cauzele în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă,se solicita majorarea pedepsei inculpatului.Dacă în recursul inculpatului sentință a fost casat cu trimitere numai sub aspectul laturii civile,instanță de rejudecare nu va putea constată grațierea pedepsei intervenita între timp,deoarece latură penală a fost definitiv soluționată prin hotărâre anterioară.
Obligativitatea aplicării actului de clemență ,indiferent de stadiul procesului,rezultă și din dispozițiile art 410,alin 1 din Codul de procedura penală ,potrivit cărora se poate promova recurs în anulare dacă există o cauza de înlăturare a răspunderii penale sau pedeapsă a fost grațiată.Aplicarea greșită a dispozițiilor privitoare la amnistie și grațiere constituie cazul de recurs prevăzut de art 385,alin 1 din Codul de procedura penală.
Secțiunea IV.
Numirea membrilor altor organe jurisdicționale
Potrivit art. 142 alin. 3 din Constituție, Președintle României numește o treime din judecătorii Curtii Constituționale, iar potrivit art. 146 lit. a poate sesiza Curtea neconstituționalitatea unei legi.
Mai poate fi reținuta în această ”sferă tematică” și atribuția Președintelui României de a numi judecătorii financiari (pe o perioadă de șase ani), atribuție prevazută, în principiu, de art. 94 lit. c din Constituție (numește în funcții publice, în condițiile prevăzute de lege) și, în concret în Legea nr. 94/1992 (art. 105), care prevede că numirea se face la propunerea plenului Curții de Conturi. De asemenea, Președintele României numește procurorul general financiar și procurorii financiari, pe o perioada de șase ani, tot la propunerea plenului Curții de Conturi (art. 109 din Legea nr. 94/1992).
Aceste din urmă atribuții vizează sfera largă a activităților cu caracter jurisdicțional, fără a se întelege că activitatea de jurisdicție a Curții de Conturi, respectiv judecătorii și procurorii financiari fac parte din sfera ”puterii judecătoresti”, problemă care a făcut și obiectul unui litigiu în fața Curții Constituționale.
Curtea Constituționala a decis că actele de jurisdicție ale Curții de Conturi au caracter administrativ, iar după epuizarea căilor de atac din sistemul Curții de Conturi se vor exercita căile de atac în fața instanțelor de contencios administrativ.
Studiul de față urmărește evidențierea caracteristicilor, trăsăturilor organelor administrative cu atribuții jurisdicționale, analizând activitatea acestor organe. Organele administrative cu atribuții jurisdicționale sunt structuri organizatorice constituite în cadrul administrației publice, în scopul de a soluționa litigiile expres prevăzute de lege. Importanța cercetării științifice reiese tocmai din activitatea de natura jurisdicțională a acestor organe care fac parte din administrația publică.
Obiectivele vizate sunt analizarea stadiului actual al cercetărilor în domeniul activității jurisdicționale realizate de organe ale administrației publice, expres prevăzute de lege, identificarea caracteristicilor, trăsăturilor acestor organe administrative cu atribuții jurisdicționale și a activității acestora, activitate materializată în emiterea actelor administrative jurisdicțională, precum și identificarea unor organe
administrative cu atribuții jurisdicționale.
Cercetarea științifică s-a realizat pornind de la studierea legislației naționale, precum și a literaturii juridice din țara noastră în domeniul jurisdicțiilor administrative speciale, abordarea problematicii fiind fundamentată pe lucrările unor specialiști în domeniul dreptului administrativ.
În ceea ce privește organele care realizează activitatea jurisdicțională, putem identifica:
– organe care realizează jurisdicția
judiciară – justiția (Înalta Curte de Casație și
Justiție și celelalte instanțe judecătorești
stabilite de lege);
– organe care realizează jurisdicția
constituțională (Curtea Constituțională);
– organe care realizează jurisdicția
administrativă (Consiliul Național de
Soluționare a Contestațiilor ș. a).
Literatura de specialitate prezintă jurisdicțiile administrative speciale, prevăzute în diverse acte normative: -jurisdicțiile administrative disciplinare pentru judecători și procurori – secțiile Consiliului Superior al Magistraturii;
– jurisdicția administrativă și disciplinară pentru funcționarii publici – comisiile de disciplină;
– jurisdicția administrativă pentru polițiști – consiliile de disciplină și consiliile superioare de disciplină; -jurisdicția administrativă disciplinară pentru medici – comisiile de disciplină și comisia superioară de disciplină;
-jurisdicția administrativă disciplinară pentru cadrele militare – consiliile de onoare și consiliile de judecată;
– jurisdicții administrative în materia răspunderii materiale a militarilor – comisiile de cercetare administrativă, comisiile de soluționare a contestațiilor și comisia de
jurisdicție a imputațiilor;
– jurisdicția administrativă și disciplinară pentru funcționarii publici europeni – Consiliul de disciplină; -jurisdicția administrativă în materia achizițiilor publice – Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor;
-jurisdicția administrativ-fiscală – organele fiscale prevăzute de Codul de
procedură fiscală;
Subsecțiunea IV.I
Declanșarea urmăririi penale împotriva unor membri ai Guvernului
Art 110 alin.(2) din legea fundamentală a statului sintetizează ideea că Președintele României este unul dintre subiectele de drept care are prerogativa de a cere urmărirea penală împotriva unor membri ai Guvernului,pentru acțiunile pe care aceștia din urmă le-au efectuat în exercițiul funcției lor.
Același articol din legea fundamentală ,îi recunoaște șefului statului și dreptul de a dispune suspendarea din functie a unuia din membrii Guvernului,în cazul în care deja s-a început urmărirea penală pentru acesta.Este privită în doctrina că fiind o obligație relativ facultativă ,deoarece prima faza din activitatea membrului Guvernului ,în cazul în care acesta a fost trimis în judecată ,este suspendarea de drept a acestuia ,deci prerogativa Președintelui,mai sus indicată nu-și are aplicabilitate foarte mare.
Concluzii
Sintetizând aspectele și considerațiile constituționale care rezultă dn modul de desemnare a șefului statului,rolul și atribuțiile Presedintelu României ,trăsăturile caracteristice ale raportului acestuia cu autoritățile jurisidictionale și justiția ,putem concluziona astfel:
Întreg materialul documentar ne-a permis să decelăm o evoluție progresivă în cursul istoriei a conceptului de atribuții jurisdicționale îmbinând totodată cu prerogativele Președintelui României
În consecință ,Președintele României numește în funcție judecătorii și procurorii,cu excepția celor stagiari la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii conform ar 134 din Constituția României .
Spre deosebire de vechea formulare a acestui articol ,nu se vor mai prevede prin textul constituțional că în acest caz lucrările sunt prezidate ,fără drept de vot de către ministrul justiției ,în ideea încercării de a evita implicarea ministrului justiției ,om politic ,în procedura de numire.
În consecință ,Președintele României nu poate dispune numirea în funcție a judecătorilor sau procurorilor fără propunerea Consiliului Superior al Magistraturii ,însă poate refuză să dea curs propunerilor făcute.
Făcând aceste comparații este ușor de remarcat că actul politic al Președintelui României este mult diminuat deoarece unele din atribuțiile sale majore sunt supuse unui sistem de îngrădiri și condiționări specifice regimului parlamentar.În acest sens putem exemplifică cu titlu de exemplu ,atribuția de dizolvare a Parlamentului.
Într-o formulare generală,sintetizăm prerogativele Președintelui României,ca fiind imperios fundamentale pentru o justiție imparțială,deoarece:
-numirea judecătorilor și procurorilor de către Președintele României are ca rezultat dobândirea inamovibilității acestora,desigur această prerogativă este fundamentată pe propunerile venite de la Consiliul Superior al Magistraturii ,această prerogativa dând în final un aer de imparțialitate,lăsând loc și pentru opiniile ministrului de justiție.
-acordarea grațierii individuale ,atribuție exclusivă a Președintelui României este exercitată fără vreo aprobare sau condiționare prealabilă,condiționarea fiind ce-i drept posterioară prin obligația primului-ministru de a contrasemna decretul de grațiere.Observăm cu ușurință că, Președintele este inițial singură persoană care poate face acte de clemență pentru persoanele condamnate,actele de clemență fiind fundamentate pe documentele cerute de legislație,care să justifice obiectul clemenței ,ulterior acesta este confirmat prin contrasemnare de primul- ministru.Așadar ,în ceea ce privește acordarea grațierii individuale ,indiferent de reglementările sub care s-a prezentat de-a lungul timpului ,aceasta este și a fost exercitată de șefii de state,de regi ,niciun alt om din stat nemaiavând această prerogativa.
-numirea judecătorilor altor organe jurisdicționale,este un subiect mult discutat și în alte state,așa cum am arătat cazul Austriei,la noi în țară având ca rezultat numirea unei treimi din judecătorii Curții Constituționale,dar și declararea neconstituționalității unei legi.
BIBLIOGRAFIE
1.IULIAN M. NEDELCU Drept administrativ și elemente de știința administrației ,Editura Universul Juridic,Craiova,2009
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Atributiile Presedintelui Romaniei In Raporturile Sale cu Justitia Si Alte Autoritati Jurisdictionale (ID: 126525)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.