.atributiile Presedintelui Romaniei In Raporturile cu Guvernul

CAPITOLUL I

Rolul și clasificarea atribuțiilor Președintelui României

Secțiunea I

Rolul Președintelui României

In conformitate cu art.1, aliniatul 2, din Constituția României, forma de guvernământ a statului roman este Republica. în cadrul Republicii funcția de Șef al Statului o deține Președintele Republicii.

Locul și rolul Președintelui României este determinat de complexele împuternicirii prevăzute de Constituția României dar și de legi elaborate pe baza ei.

Atribuțiile Președintelui României trebuie abordate prioritar, în lumina principiului separației și colaborării puterilor de stat, necesitate ce rezulta din consultarea textelor constituționale ce le reglementează întradevăr fie și sumară a lor, ne scoate în evidenta faptul ca cele mai multe sunt exercitate prin colaborare cu alte autorități statale. în acest caz atribuțiile Președintelui României ne apar ca rod al efortului comun a doua sau trei autorități în realizarea funcțiilor statului.

Rațiunea colaborării dintre Președintele României, Guvern și Parlament în realizarea unor atribuții prezidențiale și indirect a unor funcții ale statului, trebuie căutată în primul rând în importanta creării de relații sociale în care acestea intervin, relații vitale, de coordonarea cărora depind intr-un fel sau altul toate celelalte. în al doilea rând, colaborarea poate apare ca o exigenta a unor principii de natura politica, dar și de natura etica. Daca atribuțiile Președintelui trebuie abordate procedural în lumina colaborării autorității publice, în realizarea celor mai importante sarcini.

Art. 80 din Constituție, definește rolul Președintelui României în sistemul constituțional Roman prin folosirea unor termeni specifici și anume: de reprezentare a statului, de garant al independentei, de păzitor al respectării Constituției și veghetor al bunei funcționari a autorităților publice.

Textul semnifica faptul ca, în exercițiul funcțiilor sale, Președintele României reprezintă statul roman în relațiile interne cat și în cele internaționale. Acest lucru rezulta din faptul ca Președintele României este ales de tot electoratul roman printr-un vot universal egal, direct, secret și liber exprimat. în sprijinul acestei susțineri, Adunarea Constituționala a avut în vedere prin formularea “Președintele României reprezintă statul roman și este garantul independentei naționale, al unității și al integrității teritoriale a tarii” și unele argumente de drept comun, o terminologie asemănătoare utilizata și de alte legi fundamentale. Astfel, art. 87 din Constituția Portugaliei prevede ca “ președintele reprezintă republica Portugheza. El garantează independenta naționala, unitatea statului, …”; art. 87 din Constituția Italiei prevede ca: “Președintele este șeful statului și reprezintă unitatea naționala”; art.104 din Constituția Turciei prevede ca: “Președintele este șeful statului. în aceasta calitate el reprezintă republica Turcia și unitatea națiunii turce”.

Funcția de reprezentare, rezulta din caracterul “reprezentativ” al Președintelui Roman, în sensul ca el este împuternicitul statului, pentru a-l reprezenta și acționa în numele sau. Cu alte cuvinte el are calitatea de a fi purtătorul de cuvânt al poporului roman, deci împuternicitul întregii societăți, deoarece este titularul unui “mandat legal”, al cărui conținut este prestabilit prin Constituție pe o durata limitata și care își are originea în alegerea prin vot universal, liber exprimat și direct, mandat care-i încetează la îndeplinirea termenului ori prin voita uneia dintre parți.

Reprezentarea se exprima prin câteva atribuții. Astfel pe plan extern, conform art.91 din Legea fundamentala Președintele încheie tratate internaționale în numele României, aproba înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai României, primește scrisorile de acreditare ale reprezentanților diplomatici ai altor state. Pe plan intern, conform art.2, al.1, Președintele României participa la exercitarea suveranității naționale, asumându-si totodată răspunderea pentru independenta, unitatea și integritatea teritoriala a tarii (art. 80, al.1).

Funcția de garant al statului se exercita de către președinte prin răspunderile pe care le are privind independența, unitatea și integritatea teritoriala a tarii. Aceasta funcție se reglează intr-o dubla direcție: garant al statului și garant al Constituției. în calitatea sa de garant al Constituției, președintele veghează la respectarea acesteia și garantarea astfel a drepturilor și libertăților fundamentale cetățenești. Respectarea Constituției, care constituie esența statului de drept, este îndeplinită prin următoarele mijloace legale:

se poate adresa Curții constituționale, înainte de promulgarea ei pentru verificarea constituționalității legii(art. 144, lit. a).

numește în funcție judecătorii și procurorii cu excepția celor stagiari, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, în condițiile legii (art.133, al.1).

solicita reexaminarea legii de către Parlament înainte de promulgare (art.77, al.2).

Funcția de garant al statului se exercita de către președinte prin răspunderile pe care le are privind unitatea, integritatea teritoriala și independenta tarii. în vederea îndeplinirii acestei funcții, Președintele are la dispoziție reglementările constituționale:

in caz de agresiune armata împotriva țării, el ia masuri pentru respingerea agresiunii;

Președintele este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de Președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Tarii1 ;

declara mobilizarea parțială sau generala a forțelor armate;

instituie starea de asediu sau starea de urgenta în toata tata ori în localitățile unde se impune luarea acestor masuri.

Alegerea prin vot universal și direct permite președintelui României s-a exercite funcția de mediere în plenitudinea ei, mediere care se refera la reglarea raporturilor intre puterile statului, deci intre autoritățile care exercita funcțiile puterii statale dar și intre stat și societate.

Aceasta funcție de mediere are la baza atât principiul legitimării larg și autentic democratice a Președintelui cat și principiul non apartenenței Președintelui la nici un partid politic. Astfel, în acest sens, reglementările art. 84, al.1, din Constituția României prevede ca: “in timpul mandatului, Președintele României nu poate fi membru al unui partid politic și nici nu poate îndeplini o alta funcție publica sau privata”. Ca urmare, Președinte este un factor reglator în mecanismul statal precum și în raporturile dintre stat și societate.

Rolul președintelui cu privire la desfasurarea vietii de stat în conditii de ordine constituționala este exprimat de faptul ca lui ii revine menirea de a veghea al buna funcționare a autorităților publice în sensul de a evita sau a aplana blocajele instituționale, care pot surveni în exercițiul atribuțiilor acestora. în rezolvarea acestor posibile blocaje sau chiar conflicte, el trebuie sa se situeze pe o poziție de neutralitate în măsura sa-i confere posibilitatea de a transa orice neînțelegere exclusiv prin prisma intereselor tarii. Trebuie evidențiată abilitatea Adunării Constituționale de evitare a folosirii terminologiei de “arbitru ori arbitraj” întâlnit în alte legi fundamentale ca funcție a președintelui. S-a urmărit ideea ca Președintele conform legitimității conferite de Constituție, pune de acord opiniile acestora ori declanșează procedura constituționala în fata electoratului roman2

Obligația de a veghea la buna funcționare a autorităților publice, se traduce în fapt prin aptitudinea de observație atenta și continua dar echidistanta și din exterior a procedurii de funcționare a autorităților statale.

Iată câteva din procedurile constituționale consacrate în acest scop:

convocarea în sesiune extraordinară a Comisiei Deputaților și a Senatului (art. 63, al. 2);

adresarea de mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale națiunii(art. 88);

solicitarea Parlamentului pentru reexaminarea legii adoptate înainte de promulgarea acesteia, daca se considera necesar(art. 77, al. 2);

daca este cazul, inițiază la propunerea Guvernului revizuirea constituționala (art. 146, al. 1);

promulgarea legilor adoptate de parlament(art.77, al. 1);

sesizează Curtea Constituționala, înainte de a promulga legea, daca apreciază ca unele depoziții ale acesteia sunt ne constituționale (art.144, lit. u);

desemnarea unui candidat pentru funcția de prim – ministru, după consultarea partidului care deține majoritatea absoluta în Parlament sau daca nu exista asemenea majoritate, a partidelor cu reprezentare parlamentara (art. 102, al. 1);

dizolva Parlamentul daca prin refuzul acestuia de a se acorda investirea Guvernului, se blochează sistemul instituțional (art. 189, al.1);

revocarea și numirea la propunerea primului ministru a unor membri ai Guvernului, în caz de remaniere guvernamentala sau de vacanta a postului, (art.89, al. 2);

poate cere poporului sa-si exprime prin referendum voința cu privire la problemele de interes național (art.90);

Consultarea Guvernului cu privire la problemele urgente și de importanta deosebita(art.86);

numește în alte funcții publice, în condițiile prevăzute de lege(art.84, lit. c);

participarea daca este necesara la ședințele Guvernului în care se dezbat probleme de interes național referitoare la politica externa, apărarea tarii, asigurarea ordinii publice si, la cererea primului ministru, în alte situații. Cu acest prilej prezidează ședințele (art. 87);

propune Parlamentului numirea directorului S.R.I. (art.62, al. 2, lit. g);

prezidează Consiliul Suprem de Apărare a tarii(art.92, al.1);

Secțiunea II

Criterii de clasificare ale atribuțiilor Președintelui României

In analiza criteriilor de clasificare ale atribuțiilor Președintelui României, s-a pornit de la faptul ca atribuțiile Președintelui nu alcătuiesc un tot unitar. Ca urmare împărțirea și gruparea lor devine mai mult decât necesara. Clasificarea atribuțiilor Președintelui României este diversificata având la baza o mulțime de criterii.

Astfel, din punct de vedere al conținutului atribuțiilor acestea sunt grupate astfel:

a. atribuții privind legiferarea;

b. atribuții privind alegerea, formarea, avizarea formarii, numirea sau revocarea unor autorități publice;

c. atribuții privind organizarea și funcționarea autorităților publice;

d. atribuții privind domeniul politicii externe;

e. atribuții privind domeniul apărării tarii și asigurării ordinii publice;

f. alte atribuții3 .

Se mai propune o clasificare a atribuțiilor Președintelui României, folosindu-se mai multe criterii, astfel:

1. Din punct de vedere al subiectelor fata de care se exercita, sunt grupate:

a. atribute exercitate în raportul cu Guvernul;

b. atribute exercitate în raportul cu alte autorități ale administrației publice;

c. atribuții în raporturile cu Curtea Constituționala;

d. atribuții în raport cu “puterea judecătorească”;

2. Din punct de vedere al procedurii, atribuțiile sunt grupate:

a. atribuții care se exercita fără condiții și restricții;

b. atribuții care sunt condiționate de termene, de propuneri ale Guvernului, informarea, avizul sau aprobarea parlamentului;

3. Din punct de vedere al funcțiilor (sarcinilor) atribuțiile sunt grupate:

a. atribuții specifice șefului de stat;

b. atribuții de realizare a funcției de șef al executivului;

c. atribuții de apărare a Constituției și de asigura a bunei funcționari a autorităților publice;

4. Din punct de vedere al frecventei exercitării, se deosebesc:

a. atribuții obișnuite, curente în activitatea de stat;

b. atribuții ieșite din comun (declanșarea mobilizării, a stării de urgenta, a stării de asediu);

5. Din punct de vedre al formelor tehnico-juridice prin care se realizează, se disting următoarele:

a. atribuții care se realizează prin acte exclusiv politice4;

b. atribuții care se realizează prin decretționate de termene, de propuneri ale Guvernului, informarea, avizul sau aprobarea parlamentului;

3. Din punct de vedere al funcțiilor (sarcinilor) atribuțiile sunt grupate:

a. atribuții specifice șefului de stat;

b. atribuții de realizare a funcției de șef al executivului;

c. atribuții de apărare a Constituției și de asigura a bunei funcționari a autorităților publice;

4. Din punct de vedere al frecventei exercitării, se deosebesc:

a. atribuții obișnuite, curente în activitatea de stat;

b. atribuții ieșite din comun (declanșarea mobilizării, a stării de urgenta, a stării de asediu);

5. Din punct de vedre al formelor tehnico-juridice prin care se realizează, se disting următoarele:

a. atribuții care se realizează prin acte exclusiv politice4;

b. atribuții care se realizează prin decrete;

c. atribuții care se realizează prin operațiuni administrative;

Literatura franceza de specialitate folosește drept criteriu pentru clasificarea atribuțiilor prezidențiale regimul juridic al acestora5 , sau condițiile în care se exercita6 .

Potrivit acestui criteriu, apare următoarea clasificare:

1. Atribuții pentru exercitarea cărora actele ori faptele prezidențiale sunt supuse unor condiții exterioare

2. Atribuții pentru exercitarea cărora actele sau faptele prezidențiale nu sunt supuse nici unei condiții exterioare, clasificare care vizează actele Președintelui.

Din categoria atribuțiilor pentru exercitarea cărora actele sau faptele Președintelui sunt supuse unor condiții exterioare, fac parte acele acte pentru care este necesara aprobarea Parlamentului, fie contrasemnarea lor, fie îndeplinirea altor condiții exterioare.

a. Aprobarea Parlamentului trebuie sa intervină în cazul actelor Președintelui României emise pentru exercitarea atribuțiilor reglementate de art.92 alin.2 și art.93 alin.1 din Constituție și anume:

– mobilizarea parțială sau generala a forțelor armate;

– instituirea stării de asediu sau a stării de urgenta în întreaga tara sau în unele localități.

Mobilizarea parțială sau generale a forțelor armate va fi de regula precedată de aprobarea prealabila a Parlamentului7 . Numai în cazuri excepționale, hotărârea Președintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului în cel puțin 5 zile de la adoptare.

Exercitarea acestei atribuții se face în conformitate cu reglementarea constituționala a art.92 alin.1, prin care Președintele României este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a tarii.

Aceasta calitate a șefului statului de comandant al forțelor armate se regăsește în cele mai multe constituții ale unor state democratice8 .

Cât privește activitatea Consiliului Suprem de Apărare a Tarii, aceasta este prevăzută de art. 118, din Legea fundamentala, acesta se convoacă de Președinte trimestrial, sau ori de cate ori este nevoie, sau la cererea a cel puțin o treime din numărul membrilor săi. Consiliul lucrează în prezenta a cel puțin doua treimi din numărul membrilor, adoptând hotărâri cu majoritatea membrilor prin vot deschis. Potrivit art. 62, lit. f, din Legea Fundamentală, Consiliul Suprem de Apărare a tarii prezintă rapoarte Parlamentului unit în ședința comuna a celor doua Camere.

Pentru instituirea stării de asediu sau a stării de urgenta, este necesara încuviințarea Parlamentului, încuviințare care este totdeauna ulterioara adoptării, dar în cel mult 5 zile de al adoptare.

Consecințele constituirii acestor stări de asediu sau de urgenta sunt:

restrângerea exercitării unor drepturi și libertăți fundamentale cetățenești;

se transfera unele prerogative și responsabilități de la autoritățile civile către cele militare;

constituirea unor zone de securitate;

extinderea prerogativelor politiei și sporirea competentelor instanțelor militare fata de organele jurisdicționale obișnuite;

supravegherea presei și a emisiunile radio – TV.

Art.93, al. 2, statutează rolul Parlamentului în rezolvarea problemelor survenite pe timpul luării acestor masuri excepționale. Astfel, daca Parlamentul nu se afla în sesiune el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore, de la instituirea stării de sediu sau a stării de urgenta și funcționează pe toata perioada pentru care măsură excepțională a fost luată.

O situație și mai grava o reprezintă agresiunea armata îndreptată împotriva țării. In aceste condiții, ne mai existând posibilitatea solicitării prealabile a încuviințării parlamentare, Președintele ia masuri pentru respingerea agresiunii și le aduce la cunoștință neîntârziat Parlamentului printr-un mesaj, acesta fiind actul de sesizare al acestei autorități, autoritate care după dezbaterea în plenul Camerelor, aproba masurile luate și dispune mobilizarea generala sau parțială. Daca Parlamentul nu se afla în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declararea agresiunii.

Din punct de vedere juridic, aprobarea este o cale prin care se exercita controlul parlamentar, dar totodată ea este și o condiție de valabilitate a actului Președintelui.

b. Contrasemnarea decretelor prezidențiale de către primul ministru.

Potrivit art. 99 din Constituție, decretele emise de Președintele României, în exercitarea atribuțiilor prevăzute în art. 91, al. 1 și 2, art. 92, al. 2, art. 93, al. 1, art. 84, lit. a, b, d, se contrasemnează de primul ministru.

Deci contrasemnarea vizează următoarele atribuții:

încheierea tratatelor internaționale în numele României.

Valabilitatea tratatelor încheiate de Președinte depinde de următoarele condiții:

a. tratatele trebuie în prealabil negociate de Guvern;

b. tratatele, odată semnate, nu intra în vigoare, decât daca sunt ratificate de Parlament, respectiv de Camerele reunite, conform procedurii de adoptare a Legii;

c. supunerea spre ratificare se va face în termen de 60 de zile.

Existenta acestor condiții, constituie o modalitate de restrângere a prerogativelor Președintelui9 .

acreditarea sau rechemarea reprezentanților diplomatici ai României la propunerea Guvernului, și aprobarea înființării, desființării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice.

Prin această atribuție prezidențiala se asigura organizarea relațiilor diplomatice ale tarii noastre. Atât acreditarea și rechemarea, cât și înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice se exercită la propunerea Guvernului, întrucât aceasta este autoritatea care asigură și realizează politica externa a României. Aceasta prin organul sau de specialitate (Ministerul Afacerilor Externe), cunoaște nevoile reale de înființare sau modificare a rangului misiunilor noastre diplomatice din străinătate, fiind în măsura sa facă propunerile care se impun. Cu prilejul dezbaterilor Legii cu privire la înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice și consulare, au existat și păreri în sensul ca o asemenea atribuție ar trebui să fie încredințată Guvernului, ca și părerea că problema înființărilor misiunilor diplomatice ar trebui soluționată printr-o lege votată de parlamentul României.

Practica în domeniu cunoaște și consultarea camerelor parlamentare cu privire la persoana care urmează să fie numita Președinte. Notăm obligația șefului statului de a semna scrisorile de acreditare ale ambasadorilor tarii noastre în alte tari.

declararea mobilizării parțiale sau generale a forțelor armate;

luarea masurilor necesare în vederea respingerii agresiunii armate declanșată împotriva țării;

instituirea stării de asediu sau a stării de urgență, în întreaga țară sau în unele localități.

Președintele va lua aceste masuri după dezbaterea lor în Consiliul Suprem al Apărării, iar decretul Președintelui va fi contrasemnat de Prim – ministru.

conferirea decorațiilor și a titlurilor de onoare;

acordarea gradelor de mareșal, general, amiral;

acordarea grațierii individuale.

Aceste atribuții se exercita de către Președinte în calitate de șef al statului și se manifesta în domeniul relațiilor interne.

Distincțiile constând în ordine și medalii se acorda pentru merite deosebite într-un domeniu, pentru o fapta eroica sau pentru servicii excepționale aduse statului și poporului român.

Titlurile de onoare scot în evidenta reputația și prestigiul, faima și prețuirea deosebită de care se bucura o persoană datorită valorii sale, din partea statului român.

Legea care va reglementa decorațiile și titlurile de onoare conferite de Președintele României, ar trebui să prevadă condițiile care sunt îndeplinite pentru acordarea acestora.

Acordarea gradelor de mareșal, general și de amiral se realizează în strânsă legătură cu calitatea de comandant al forțelor armate a Președintelui României, deși propunerile nu pot veni decât din partea organelor centrale de specialitate din domeniul militar.

Acordarea grațierii individuale (cea colectiva făcându-se doar în temeiul legii, potrivit art.72, lit. g) care poate fi totala sau parțială, este o măsură de clementa, un act de conștiință suverană a Președintelui și ia naștere după introducerea de către cel condamnat a unei cereri de acest sens.

În legătură cu semnificația contrasemnării, opiniile formulate sau interpelările făcute Constituției sunt diferite, astfel:

într-o opinie s-a spus ca ar constitui un mijloc tehnic prin care Președintele se asociază cu activitatea Guvernului;

o alta părere privește contrasemnarea ca fiind un transfer al unor prerogative ale Președintelui către Guvern;

o alta părere susține că, contrasemnarea constituie “partajarea” exercițiului unora dintre atribuții intre președinte și Guvern;

în sfârșit, ar fi un procedeu tehnic juridic prin care exercițiul unora dintre atribuții este “negociat” astfel încât actul emis este produsul acordului de voință dintre Președinte și Guvern, prin intermediul primului ministru11 .

Aceasta ultima opinie este în concordanta cu ideea ca, intr-un sistem constituțional în care atribuțiile Președintelui și cele ale Guvernului sunt riguros precizate și delimitate, ele constituind competența de atribuțiune a acestor organe, stabilită prin însăși legea, într-un sistem în care însăși prerogativele prezidențiale sunt constituite în considerarea legitimării Președintelui prin sufragiu universal, nu poate fi vorba nici de “asocierea” Președintelui la activitatea Guvernului, nici de “transferul” atribuțiilor lui, nici de împărțirea exercițiului lor.

Importanța contrasemnării este pusa în evidență de rezultatele acesteia:

contrasemnarea autentifica sau certifica semnarea actului de către Președinte;

actul emis, prin contrasemnare devine un act juridic complex, pentru ca presupune acordul de voință al semnatarilor;

prin contrasemnare, Guvernul înțelege să-și asume responsabilitatea politică, se va angaja politic pentru o parte din actele Președintelui, care, se știe, nu răspunde politic în fața Parlamentului.

c. Actele și faptele supuse altor condiții decât cele arătate sunt multe și diferite, acoperind activitatea complexă a șefului statului în România.

Aceste acte se refera la următoarele atribuții:

Președintele desemnează un candidat pentru funcția de prim ministru (art. 85, al. 1 din Constituție) însă, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, daca nu exista o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament(art. 85, al. 1);

Președintele numește Guvernul pe baza votului de încredere de Parlament (art. 85, al. 1);

in caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului, Președintele revoacă și numește pe unii membri ai Guvernului “la propunerea primului ministru”(art. 85, al. 2);

După consultarea Parlamentului, Președintele poate cere poporului să-și exprime prin referendum voința cu privire la probleme de interes național (art.90);

Președintele poate să dizolve Parlamentul, daca acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de investitură, însă numai după consultarea președinților celor doua Camere și a liderilor grupurilor parlamentare (art. 89, al. 1);

Dizolvarea autorităților legiuitoare are loc în anumite condiții: în cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singura data (art. 89, al. 2); Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatul Președintelui și nici în timpul stării de asediu sau al stării de urgență (art.89, al. 3);

Președintele poate iniția revizuirea Constituției însă numai la propunerea Guvernului (art. 146, al. 1);

Președintele dispune suspendarea din funcție a unui membru al Guvernului dacă “a fost trimis în judecată pentru o faptă penală săvârșită în timpul funcției”.(art. 108, al. 2);

Unele din atribuțiile Președintelui nu fac parte din această categorie, deoarece fie în exercitarea lor nu se emit acte, ci se săvârșesc fapte, fie că înfăptuirea respectivelor atribuții nu implică obligatoriu realizarea unor condiții exterioare și prealabile.

Astfel:

Președintele, dacă apreciază necesar, poate participa la ședințele în care se dezbat probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice12 . Dar poate participa și în alte “situații” la “cererea primului ministru”(art. 87, al. 1). Totdeauna când participa la ședințele Guvernului el este acela care le prezidează13 (art. 87).

Potrivit reglementarilor constituționale (art. 94, lit. c), Președintele numește în funcții publice în condițiile legii. Astfel, numirea în funcție a judecătorilor și procurorilor, cu excepția celor stagiari, Președintele o face la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii(art.133, al. 1).

Potrivit reglementarilor art. 105 și 106 al. 2, primul ministru și ceilalți membri ai Guvernului i-si pot prezenta demisia Președintelui României. Este maniera individuală de a pune capăt funcției ministeriale prin manifestare de voiță. Trebuie facută însă o distincție: dacă demisia vine de la un membru al Guvernului, altul decât prim ministrul, acceptarea ei va conduce la remaniere guvernamentala; daca demisia aparține primului ministru, dat fiind faptul ca este șeful echipei guvernamentale, Președintele va numi un prim ministru interimar, pana la formarea noului Guvern.

2. Atribuții pentru exercitarea cărora actele sau faptele Președintelui nu sunt supuse nici unei condiții exterioare.

Din categoria aceasta fac parte următoarele atribuții:

Președintele veghează la respectarea Constituției (art.80, al. 2);

Președintele veghează la buna funcționare a autorităților publice. Pentru aceasta, exercita funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate (art.80);

Președintele poate cere convocarea în sesiune extraordinară a Camerei Deputaților și Senatului14 .(art. 63, al. 2);

Președintele adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale natiunii15 (art.88);

Președintele promulgă legea adoptată de Parlament în termen de 20 de zile de la primirea acesteia sau, când a cerut reexaminarea ei ori verificarea constituționalității acesteia în termen de 10 zile de la primirea deciziei Curții Constituționale prin care i-a confirmat constituționalitatea16 (art. 77, al. 1 și 3);

înainte de promulgare, Președintele poate cere Parlamentului o singură data reexaminarea legii(art. 77, al. 2);

Președintele propune Parlamentului numirea directoratului Serviciului Român de Informații (art. 62, lit. g);

Președintele poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente și de importanță deosebită(art. 86);

Președintele numește în funcții publice, în condițiile prevăzute de lege(art. 94, lit. c);

Președintele numește trei dintre judecătorii Curții Constituționale și procedează din trei în trei ani la înnoirea acestora(art. 140, al. 2 și 4);

Președintele sesizează Curtea Constituțională, înainte de promulgare, pentru a se pronunță asupra constituționalității legii trimise spre promulgare;

în situațiile reglementate de art. 105 din Constituție precum și în cazul în care prim ministrul este în imposibilitatea exercitării atribuțiilor Președintele desemnează un alt membru al Guvernului ca prim ministru interimar, pana la formarea noului Guvern17 (art. 106, al. 2);

Președintele îndeplinește atribuțiile ce îi revin în calitatea de președinte al armatei și în calitatea de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării(art. 82, al. 1);

Președintele în calitate de șef al statului, primește scrisorile de acreditare ale reprezentanților diplomatici ai altor state(art.91, al. 3);

Solicită urmărirea penală împotriva membrilor Guvernului pentru fapte comise în exercițiul funcției lor(art. 108, al. 2).

CAPITOLUL II

Guvernul României – rol și atribuții

Secțiunea I

Rolul Guvernului

Parte a sistemului administrației publice, Guvernul este prin natura sa expresia puterii executive a statului, dar prin natura activității pe care o desfășoară este organismul cel mai important prin care se asigură realizarea politicii interne și externe a țării.

Astfel, potrivit art. 101, al. 1, Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe a țării. Rolul politic al Guvernului este esențial în întreaga sa activitate. Acesta se realizează atât prin activitatea sa executiva concreta, interna și externa, cât și prin cea normativă, în baza delegării legislative acordate de parlament, în temeiul art. 114, sau prin exercitarea dreptului de inițiativa legislativă prevăzut de art. 73 ca și în cazul relațiilor sale de colaborare cu cele doua Camere ale Parlamentului sau cu Președintele României.

Delegarea legislativa prevăzută de art. 104 din legea fundamentală, este o modalitate de conlucrare intre Parlament și Guvern în virtutea principiului separației și colaborării puterilor în stat în temeiul căruia Guvernul este investit cu exercitarea în anumite condiții a unei funcții legislative. Actul prin care Guvernul își va exercită această delegare este ordonanța.

Legea de investire a Guvernului cu o anumită competență legislativă este o lege specială de abilitare, lege care trebuie sa stabilească în mod obligatoriu domeniul și dată la care se pot emite ordonanțe.

Rolul politic al Guvernului se realizează și prin exercitarea dreptului de inițiativă legislativă prevăzut de art.73. Astfel art.73 alin. 4 prevede ca :

”Guvernul își exercită inițiativă legislativă prin transmiterea proiectului de lege câte uneia din Camere.” Inițiativă legislativă a Guvernului are ponderea cea mai mare în parlamentele lumii și este mult mai eficientă decât inițiativă exercitată de parlamentari. Explicarea acestui fapt rezultă din posibilitatea mult mai mare de informare, documentare și elaborare corectă a proiectelor de legi în raport cu mijloacele de care dispune un parlamentar.

O alta explicație ar fi următoarea: Guvernul este expresia majorității parlamentare ceea ce face ca proiectele de legi prezentate de acesta în conformitate cu programul politic acceptat de Parlament să întrunească majoritatea de voturi cerută pentru adoptare.

Alegerea Camerei căreia Guvernul României îi este transmis proiectul de lege este lăsată al îndemâna Guvernului și ea poate fi decisivă pentru soarta proiectului de lege, în condițiile în care votul potrivnic al acesteia oprește definitiv drumul proiectului de lege spre cealaltă Camera în cursul unei sesiuni.

Deci rolul politic al Guvernului se exprima nu numai în sfera exclusiv executivă, ci și prin colaborarea cu celelalte autorități publice din care hotărâtoare este acțiunea sa în sfera puterii legislative, prin exercitarea inițiativei legislative și a modalităților de conlucrare ale Camerelor Parlamentului. Esențial pentru îndeplinirea rolului său politic, este ca prin Guvern se stabilește “colaborarea dintre executiv și Parlament”, ceea ce corespunde faptului că “Guvernul este parlamentar prin origine și guvernamental prin funcție”19 .

În strânsă legătură cu rolul său politic apare și poziția Guvernului ca autoritate publică centrală, cu competență materială generală, a administrației publice. Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 37/1990, Guvernul României este organul central al puterii executive care organizează realizarea administrației publice pe întreg teritoriul tării și în toate domeniile de activitate supuse reglementării legii.

Ca autoritate a administrației publice, Guvernul are rolul de a asigura conducerea generală a acesteia. Guvernul desfășoară în virtutea acestui rol, o activitate exclusiv executivă, principalul sau atribut fiind organizarea și asigurarea executării legilor de către autoritățile administrației publice.

Acțiunea guvernamentală exprimată în politica Guvernului de organizare a executării și de executarea legii se resimte în toate componentele sistemului organelor administrației publice. Influența este graduală și nuanțată desigur, în funcție de natura organelor administrației publice din sistem de natura a activității îndeplinite, de gradul de autonomie funcțională de care dispun aceste organe.

Guvernul nu încetează nici un moment sa fie un organism de stat care este rezultatul unui joc politic, fiind, în esență, o autoritate publică statală, având un pronunțat caracter politic. Totodată, Guvern ca “șef al administrației publice” are de rezolvat complexe și complicate probleme de ordin tehnico – organizatoric. Într-un sens foarte larg, orice act al Guvernului are un caracter politic.

Rolul Guvernului, atât sub aspect politic cat și administrativ se realizează, după cum prevede art. 101, al. 1, potrivit programului sau de guvernare acceptat de Parlament. Este consecința faptului că, în cadrul procedurii de investitură, momentul hotărâtor îl reprezintă acordarea votului de încredere, potrivit art. 102, al. 3, de către cele două camere ale Parlamentului reunite în ședința comună. Votul de încredere are ca obiect lista Guvernului și programul sau de guvernare. Odată acceptat de Parlament, prin încrederea acordată, ca urmare a votului deputaților și senatorilor, programul de guvernare devine obligatoriu pentru Guvern. Cu toate că de-a lungul timpului s-au căutat soluții și criterii pentru a identifica categoria “actelor exclusiv politice” ale Guvernului, denumite acte de guvernământ de cele exclusiv administrative20 , în prezent acesta teorie este din ce în ce mai abandonată21 .

El constituie conținutul pragmatic al mandatului de încredere acordat și astfel, este opozabil Guvernului, în întreaga sa activitate. Răspunderea pentru îndeplinirea lui aparține, de aceea, exclusiv Guvernului. Deci îndeplinirea programului de Guvernare depinde esențial de sprijinul de care se bucură Guvernul în Parlament. Programul de guvernare nu leagă majoritatea parlamentară prin votul căreia Guvernul a fost investit, care așa cum s-a arătat, ii poate retrage sprijinul acordat, daca, în virtutea mandatului reprezentativ al parlamentarilor, astfel cum este el definit în art. 66, va consemna că interesele țării o cer.

Potrivit principiului prevăzut de art.1, al.3, numărul membrilor guvernului și calitatea în virtutea căreia fac parte din guvern sunt probleme de ordin constituțional. Astfel, din Guvern fac parte prim ministru, miniștri și alți membri stabiliți prin lege organica. Întrucât art. 116, al. 1, stabilește ca ministerele se înființează potrivit legii, rezultă că numărul miniștrilor și calitatea de ministru se determină în funcție de numărul ministerelor.

Primul ministru este desemnat de Președintele României, iar componența Guvernului se aproba la propunerea primului ministru prin hotărâre de către Parlament.

Mai pot avea calitatea de miniștri cum ar fi: miniștrii secretari de stat, miniștrii fără portofoliu, miniștrii cu relațiile cu Parlamentul. Toate persoanele care au calitatea de miniștri sunt membri de drept în Guvern. Activitatea Guvernului este condusa de primul ministru. Acesta coordonează activitatea membrilor Guvernului cu respectarea competentelor și responsabilităților ce le revin. Primul ministru reprezintă Guvernul la raporturile acestuia cu Parlamentul, Președintele României, Curtea Suprema de Justiție, Procurorul General, partidele politice și alte organizații de interes național și în relațiile internaționale.

Miniștrii de stat coordonează, sub conducerea primului ministru realizarea politicii guvernamentale în ramurile și domeniile de activitate ale administrației publice, conlucrând cu miniștrii care conduc ministerele care funcționează în acele domenii sau ramuri de activitate.

Activitatea Guvernului este sprijinită, fie prin pregătirea deciziilor sale, fie prin organizarea exercitării acestora, printr-o serie de structuri organizatorice speciale și specifice.

Astfel potrivit art. 9 din Legea 37 / 1990 pe lângă primul ministru funcționează un consiliu al reformei relațiilor și informațiilor publice, un cabinet al primului ministru și consilierii acestuia. Potrivit art. 2 din aceeași lege, pe lângă Guvern funcționează ca organe specializate ale administrației de stat, comisii naționale și alte organe asimilate acestora cum sunt: departamente, agenții, oficii, secretariate și subsecretariate de stat care se înființează potrivit legii.

Petru realizarea atribuțiilor care revin Guvernului exista un secretariat general care este organizat și funcționează ca o instituție distinctă condusă de secretarul general al Guvernului cu rang de ministru care este numit de prim ministru. Pentru rezolvarea problemelor curente și pentru aducerea la îndeplinire a masurilor dispuse de Guvern, acesta își constituie un birou executiv care este compus din primul ministru, miniștrii de stat, ministrul finanțelor, ministrul justiției, ministrul de interne și ministrul apărării naționale.

Secțiunea II

Atribuțiile Guvernului

Conform art. 101, al.1, din Constituția României “Guvernul, potrivit programului sau de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării”.

La realizarea acestei politici interne și externe, Guvernul are următoarele atribuții:

asigura executarea de către administrația publică a legilor și a celorlalte dispoziții normative date în aplicarea acestora;

conduce și controlează activitatea miniștrilor și a celorlalte organe centrale și locale ale administrației de stat;

elaborează proiecte de legi și le supune spre aprobare Parlamentului; dezbate propunerile legislative care privesc activitatea executivă primite din partea Parlamentului;

elaborează proiectul bugetului de stat și contul general de închidere a exercițiului bugetar și le supune spre aprobare Parlamentului;

stabilește măsuri pentru introducerea și dezvoltarea mecanismelor economiei de piață, în condițiile prevăzute de lege;

asigură reorganizarea activității economice potrivit actelor economice de piață, precum și adoptarea măsurilor de prerealizare a unor activități, în condițiile prevăzute de lege;

elaborează sistemul de impozite și taxe cuvenite bugetului centralizat al statului și le supune spre adoptare Parlamentului;

stabilește programe de protecție a mediului înconjurător și asigurare a echilibrului ecologic și le supune, spre adoptare Parlamentului, pe cele de interes național;

asigură realizarea politicii sale cu privire la utilizarea forței de munca, la salarii, pensii, acordare de ajutoare materiale și alte drepturi bănești;

asigură, prin luarea și aplicarea măsurilor necesare apărarea ordinii de drept și liniștii publice, a drepturilor și libertăților cetățenești;

stabilește masurile de aplicare a reglementarilor legale privind apărarea secretului de stat;

aduce la îndeplinire masurile adoptate, potrivit legii, pentru organizarea generala a forțelor armate, înzestrarea acestora și fixarea contingentelor anuale de cetățeni care urmează să fie chemați la îndeplinirea serviciului militar;

organizează desfășurarea în bune condiții, a alegerilor pentru Parlament, Președintele României și organele locale;

aproba, potrivit legii, amplasarea obiectivelor de investiții, și scoaterea terenului din producția agricolă ori din fondul forestier, precum și defrișarea unor suprafețe împădurite în vederea realizării de obiective de investiții;

ia masuri cu privire la negocierea de tratate, acorduri și convenții internaționale, care angajează statul roman și le înaintează potrivit legii, Președintelui României;

aproba acordurile inter guvernamentale care se vor semna numai din împuternicirea primului ministru;

îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege.

Art. 101, al. 2, prevede un principiu general al activității Guvernului: obligația de a coopera cu organismele sociale interesate. Guvernul nu este un organ supus societății civile și nici rupt de acesta. Activitatea sa trebuie sa se realizeze în cooperare cu organismele sociale interesate: sindicate, patronat, partide, biserică, etc, deci prin conlucrare cu structurile societății civile.

Guvernul își realizează competenta în plenul sau prin activitate deliberativă adoptând hotărâri, ordonanțe și regulamente.

Ca parte a sistemului administrației publice, Guvernul nu trebuie considerat numai ca organ în care activează puterea executivă a statului ci și ca organ al administrației publice în sensul de instituție publică.

CAPITOLUL III

Complexitatea raporturilor dintre Președinte și Guvern

Secțiunea I

Desemnarea candidatului pentru funcția de Prim – Ministru

Această importantă atribuție a Președintelui este reglementată atât de art. 85, cat și de art. 102 din Constituție. Aceste dispoziții constituționale exprimă sintetic procedura după care are loc formarea Guvernului. Acesta procedura de investitură a Guvernului cuprinde patru etape:

1. Desemnarea candidatului pentru funcția de prim – ministru;

2. Solicitarea de către candidatul la funcția de prim – ministru a votului de încredere;

3. Acordarea votului de încredere;

4. Numirea Guvernului de către Președintele României.

Intr-o prima variantă a proiectului Constituției toate aceste etape erau grupate în textul art. 102, deși etapa a patra se regăsea ca atribuție și la instituirea Președintelui României. în final, prin admiterea a mai multor amendamente, s-a adoptat textul art. 102 în forma actuală, care însă cuprinde numai primele trei etape ale procedurii investiturii. Din dispozițiile art.102, rezulta următoarele aspecte:

Președintele desemnează un candidat pentru funcția de prim – ministru;

persoana este desemnată pentru a candida la funcția de prim – ministru după ce Președintele se consultă cu conducerea partidului care a obținut în urma alegerilor parlamentare majoritatea absoluta în Parlament;

in cazul în care nu se înregistrează o majoritate absolută în Parlament de nici un partid, atunci Președintele va proceda la consultarea tuturor partidelor parlamentare.

In îndeplinirea acestei atribuirii, care este esențialmente politică, Președintele României organizează consultări politice cu partidele reprezentate în Parlament, în scopul degajării unei majorități parlamentare pentru desemnarea și stabilirea unei personalități care sa candideze la funcția de prim – ministru.

In legătură cu desemnarea unui candidat la funcția de prim – ministru s-a ridicat problema dacă primul ministru trebuie să fie un deputat sau un senator. Această problemă a format obiectul unor vii discuții în adunarea constituțională22 . S-a convenit că nu este necesar să se prevadă expres acest lucru deoarece se pot ivi și situații când Președintele țării să fie obligat de împrejurări să recurgă la o persoană independentă deci ne alese în corpurile legiuitoare, dar care sa convină forțelor politice. O asemenea soluție este corecta deoarece permite Președintelui un mai larg evantai de opțiuni în desemnarea candidatului pentru funcția de prim – ministru.
La desemnarea candidatului pentru funcția de prim – ministru se are în vedere ca Președintele nu numește pe primul ministru, ci o persoană care candidează în fața Parlamentului pentru această funcție. Ca urmare, până la obținerea votului de investitură, persoana nu are decât calitatea de candidat și nu cea de prim – ministru cum este în Constituțiile altor tari23 . Semnificația acestei desemnări constă în faptul ca organul chemat sa hotărască asupra viitorului prim – ministru nu este Președintele țării – care are numai atribuția de a desemna un candidat – ci Parlamentul, ca organ suprem, reprezentativ al tarii.

Desemnarea candidatului la funcția de prim – ministru are semnificația unui mandat acordat de Președintele României, personalității desemnate pentru formarea listei viitorului Guvern, elaborarea programului de guvernare a acestuia și prezentarea cererii pentru acordarea votului de încredere de către Parlament.

Aliniatul 2, art. 102 din Constituție prevede ca în termen de 10 zile de la desemnare, candidatul pentru funcția de prim – ministru va cere votul de încredere al Parlamentului asupra programului și a întregii liste a Guvernului.

In acest scop, între candidatul la funcția de prim – ministru și partidul sau coaliția de partide care susțin desemnarea acestuia de către Președinte, au loc consulari politice. Lista Guvernului și programul de guvernare se elaborează, în cadrul acestor consultări politice, cu acordul candidatului la funcția de prim ministru, care este singurul îndreptățit să solicite acordarea votului de încredere.

Votul Parlamentului care se constituie într-un fapt juridic înseamnă încheierea contractului de guvernare, de aceea apare și răspunderea politică exclusivă a Guvernului în fața Parlamentului potrivit reglementarilor art. 108 din Legea Fundamentală.

Votul de încredere, după cum rezultă din art. 102, privește acceptarea în bloc, a două elemente ce constituie obiectul acceptului: lista Guvernului și programul de guvernare, între care trebuie să existe o legătură intrinsecă. Ca urmare, primul – ministru se angajează la înfăptuirea unui program anume (care constituie suportul principal al așa numitului “contract de guvernare”) cu un Guvern al cărui componență garantează realizarea acestui program.

In cazul în care, în termenul de 10 zile, candidatul la funcția de prim ministru nu va reuși să întocmească lista guvernului și să elaboreze programul de guvernare, el poate depune mandatul încredințat de Președintele României. Depunerea mandatului poate avea loc și înainte de împlinirea acestui termen dacă, în cadrul negocierilor politice ce au avut loc imposibilitatea stabilirii unei formule guvernamentale este evidentă. După împlinirea termenului de 10 zile, Președintele României poate retrage mandatul acordat, mai ales dacă impasul creat este cert, începând noi consultări politice pentru desemnarea unui nou candidat. Termenul de 10 zile nu poate fi privit ca fiind de decădere, ci doar limita de la care Președintele României poate retrage candidatului mandatul acordat, spre a începe noi negocieri.

Votul de încredere se acordă de către cele două Camere ale Parlamentului în ședință comună, ca expresie a majorității deputaților și senatorilor, pe baza dezbaterii atât a programului de guvernare cat și a listei Guvernului. Cele două camere se întrunesc în ședința comună iar pentru obținerea încrederii, este nevoie de un forum majoritar absolut.

Încercând să scoatem în evidență rolul Parlamentului României în acordarea votului de încredere, exemplificăm acest rol prin Hotărârea Parlamentului din 12. septembrie. 1996 pentru acordarea încrederii Guvernului care prevede următoarele:

“Având în vedere dezbaterile care au avut loc în ședință comună a Camerelor Deputaților și Senatului, din data de 11. decembrie. 1996, asupra Programului de guvernare și a întregii liste a Guvernului, prezentate de domnul Victor Ciorbea candidatul pentru funcția de prim – ministru, în conformitate cu rezultatul votului consemnat în proces verbal din data de 11. septembrie. 1996, în temeiul art. 102, al. 3 din Constituția României.

Parlamentul României adoptă prezenta hotărâre.

Articol unic – Se acorda încredere Guvernului, în componența prevăzută de anexa nr. 1 pentru realizarea programului sau de guvernare prevăzut în anexa nr.2”24 .

In cazul neacordării votului de încredere procedura de investire reîncepe prin organizarea de noi consultări politice de către Președintele României pentru desemnarea candidatului la funcția de prim – ministru.

Secțiunea II

Numirea Guvernului

Conform art. 85, al. 1, din Constituție, Președintele României numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.

Cu alte cuvinte, Președintele României numește Guvernul, având ca fundament al acestei atribuții tocmai votul de investitură al Parlamentului. Șeful statului nu numește Guvernul așa cum îl propune primul – ministru, ci așa cum l-a aprobat Parlamentul prin votul de investitură. Astfel putem exemplifica acesta atribuție a președintelui prin actul emis de Președintele României: Decret pentru numirea Guvernului României care cuprinde următoarele:

“In temeiul art. 85, al. 1 și al art. 94, lit. c din Constituția României având în vedere hotărârea Parlamentului României nr. 12 din 11.decembrie. 1996 pentru acordarea încrederii Guvernului, Președintele României decretează: Articol unic – Se numește Guvernul României în următoarea componență ….”.25

Deci numirea, numirea nu poate fi refuzata, ea trebuind sa fie conforma cu cele rezultate din votul de încredere acordat.

Este aici una din trăsăturile dominante ale formei noastre de Guvernământ reglementate de Constituție. Chiar dacă Paramentul și Președintele României sunt aleși prin vot universal și direct, iată că, prin acordarea votului de încredere Guvernului, Parlamentul devine mai reprezentativ, confirmând astfel dispoziția art. 58, al. 1 care prevede: “Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului roman.”

După ce Guvernul a fost numit, potrivit art. 103, al. 1 din Constituție, primul ministru, miniștrii și ceilalți membri ai Guvernului vor depune individual, în fata Președintelui României jurământul de credință prevăzut de art. 82.

Obligativitatea depunerii jurământului decurge din prevederile art. 50, al. 2, potrivit cărora cetățenii cărora le sunt încredințate funcții publice, ca expresie a obligației de fidelitate față de țară, trebuie să depună jurământul cerut de lege.

Importanța depunerii jurământului constă în aceea că de la această dată, Guvernul, în întregul său și fiecare membru își poate exercita mandatul.

Secțiunea III

Revocarea și numirea unor membri ai Guvernului

Potrivit art. 85, al. 2, din Legea Fundamentala, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului, Președintele revoacă și numește, la propunerea primului – ministru, pe unii membri ai Guvernului.

In legătură cu conținutul noțiunii de remaniere guvernamentală, acesta semnifică o modificare în componentă guvernului deja aprobat de Parlament în sensul ca în locul unui sau unor miniștri care au figurat în lista aprobată de Parlament se numesc alți titulari.

Ideea care rezultă din dispozițiile art. 85, al. 2, este următoarea: primul – ministru, nu poate propune Președintelui în cadrul unei remanieri, suplimentarea Guvernului cu alte persoane, fără a înlocui pe nimeni aceasta însemnând o completare a Guvernului ce ar duce la încălcarea voinței Parlamentului, exprimată prin votarea inițială a listei guvernamentale, așa cum prevăd dispozițiile art. 102.

Trebuie reținut faptul ca președintele nu poate încuviința numirea decât a unor membri ai Guvernului și nu a acestuia în întregul sau.

In cazul în care remanierea ministerelor depășește anumite limite, echivalent cu o modificare totală a componenței Guvernului sau în cazul în care chiar o singură numire, făcută în urma raporturilor dintre Președinte și prim – ministru, este neconvenabilă Parlamentului, acesta își poate exprima neîncrederea în noua formațiune guvernamentală. Dacă Guvernul își modifică programul sau politica promovată, el trebuie să solicite din nou un vot de investitură, angajându-și răspunderea în acest sens.

Art. 105 din Constituție prevede că funcția de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului precum și în alte cazuri prevăzute de lege.

Încetarea funcției de membru al Guvernului are semnificația fie a unei sancțiuni, cum este în cazul revocării, fie a unei consecințe legate de starea de incompatibilitate sau a altei consecințe cu caracter obiectiv, în cazul decesului sau pierderii drepturilor electorale, fie a exercitării unui drept, în caz de demisie.

Deci prin cazurile de încetare a funcției de membru al Guvernului, se află și revocarea. Aceasta este urmarea firească a situațiilor de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului. Odată revocată, persoana care deține funcția de membru al Guvernului trebuie sa fie desemnată o altă persoană care să ocupe această funcție. Deasemenea se face de primul ministru și se numește în funcție de președintele României.

Revocarea este consecința faptului că însuși Guvernul a fost numit de Președinte și că lista Guvernamentală a fost întocmită de primul – ministru. în calitate de șef al Guvernului, este firesc ca primul ministru să ceară revocarea unui membru al acestuia, în cazul în care și-a pierdut încrederea pe care i-a acordat-o cu ocazia întocmirii și propunerii listei guvernamentale. Aceasta pornind de la dispozițiile art. 108, al. 1, din Constituție care statutează răspunderea membrilor Guvernului. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalți membri pentru activitatea Guvernului și pentru actele acesteia.

Pierderea drepturilor electorale se refera la următoarele cazuri: punerea sub interdicție, în cazul debililor sau alienaților mintal, condamnarea prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor electorale sau pierderea cetățeniei române ori obținerea și a unei alte cetățenii decât cea română.

Art. 105 prevede posibilitatea ca prin lege să se stabilească și alte cazuri în care încetează funcția de membru al Guvernului. O asemenea ipoteza o constituie legea responsabilității ministeriale.

Secțiunea IV

Desemnarea Primului Ministru interimar

Potrivit art. 106, al. 2, daca primul ministru se află într-una din situațiile prevăzute de art. 105 sau este în imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile, Președintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim – ministru interimar.

Pentru ca Președintele României să desemneze un prim – ministru interimar trebuiesc îndeplinite următoarele condiții:

primul – ministru să se afle în una din situațiile reglementate de art. 105 din Constituție;

primul – ministru sa se afle în imposibilitatea de a exercita atribuțiile(este bolnav, a suferit un accident).

De remarcat ca primul – ministru interimar nu poate fi decât un alt membru al Guvernului, întrucât numai acesta a fost aprobat și i s-a acordat încrederea de către Parlament. Primul ministru interimar, prin efectul desemnării, va îndeplini atât funcția unde este titular, cât și aceea de prim – ministru, până când noul Guvern va depune jurământul.

Desemnarea este întotdeauna pe o perioadă limitată, iar dacă motivele au încetat, primul – ministru titular își reia activitatea guvernamentală. Dacă perioada de interimat depășește 45 de zile, Guvernul este demis potrivit reglementarilor art. 109, al. 2 din Constituție. în aceasta ipoteza, chiar daca primul – ministru titular își reia activitatea în Guvern, după epuizarea celor 45 de zile el va conduce un Guvern demisionar.

In legătură cu termenul de 45 de zile trebuie arătat ca în formularea supusă Constituției, înainte de a fi definitiv, textul art. 105, devenit 106, prevedea o perioada de cel mult 11 zile, apreciata de membrii Constituantei ca insuficienta.

In legătură cu acest termen de 15 zile au fost făcute aprecieri foarte interesante:

“in jocul politic balcanic – și poate nu numai balcanic – este posibil ca un grup de presiune, un grup reprezentând interese mai mult sau mai puțin oculte să caute, să găsească niște soluții de a pune un prim – ministru care nu este pe placul unora și altora, în imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile mai mult de 15 zile și se poate reuși și s-a reușit în alte părți ….” (deputatul Constantin Sorescu)24 .

Termenul de 45 de zile are un dublu scop: pe deoparte limitează la minimum perioada în care Guvernul este condus de o altă personalitate decât cea care pe baza votului de încredere, a primit investitură de prim – ministru iar pe de altă parte, în situația când prim – ministrul titular se află în imposibitatea de a-și exercită funcția și Guvernul nu este demis, se urmărește evitarea consecințelor unor împrejurări aleatorii, care ar putea însă să conducă la destabilizarea echipei guvernamentale.

Competenta Președintelui României de a numi prim – ministru interimar se fundamentează pe faptul ca Guvernul, potrivit art. 85, este numit de Președintele României pe baza votului de încredere acordat de Parlament.

Procedura interimatului este compatibila cu mandatul acordat Guvernului prin votul de investitură, fiind menită să asigure continuitatea funcționarii Guvernului în condițiile producerii unor evenimente fortuite ce ar putea duce la destabilizarea sa, cu toate ca Parlamentul nu i-a retras încrederea acordată.

Concluzionând asupra instituirii interimatului primului – ministru trebuie subliniate următoarele aspecte și anume:

interimatul este asigurat numai de către un membru al Guvernului pe o perioada limitata de timp, maximum 45 de zile;

acest interimat urmărește să asigure conducerea unui Guvern demisionar, cu excepția situației determinate de imposibilitatea primului ministru interimar de a-și exercita atribuțiile. S-a urmărit asigurarea continuității în funcționarea și exercitarea atribuțiilor Guvernului pentru situațiile de opoziție ale unor evenimente deosebite.

Secțiunea V

Consultarea Guvernului

In conformitate cu dispozițiile constituționale din art. 101, Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe a țării, potrivit programului sau de guvernare prezentat spre aprobare și acceptat de Parlament. Deci el are răspunderea politică directă a rezolvării tuturor problemelor cu care se confruntă țara.

Președintele României, în calitate de șef al statului, are datoria de a veghea la buna funcționare a autorităților statului de a se implica în luarea unor decizii privind soarta națiunii. El însă nu este șef al Guvernului (ca în republicile prezidențiale), cu toate ca prin funcția sa se află în funcția autorității executive. Ba din contră, o serie din activitățile pe care le desfașoară, necesită contraînsemnarea din partea primului – ministru (art. 99).

Contrasemnarea înseamnă și angajarea răspunderii primului – ministru în ceea ce privește conținutul actului. Asumarea răspunderii este urmarea firească a responsabilității care derivă din atribuțiile Guvernului; ea presupune și cunoașterea realităților atât de necesare în conducerea tarii.

Pentru luarea unor hotărâri importante, a unor decizii care privesc soarta națiunii, Președintele are nevoie de un cadru juridic care să-i permită menținerea contactului cu Guvernul.

Astfel, art. 86 oferă șefului statului posibilitatea de a convoca Guvernul pentru consultări cu privire la probleme urgente și de importanță deosebită.

In legătură cu conținutul acestui articol, în cadrul ședinței Adunării Constituante din 29. octombrie. 1991, a fost propusă o altă redactare a acestui text, potrivit căruia Președintele este “obligat” a consulta Guvernul în probleme urgente și de importanță deosebită, motivându-se ca acceptarea acestei propuneri “pe deoparte va mari responsabilitatea și va micșora responsabilitatea Președintelui țării în același timp creând un echilibru”25 . în final a fost adoptat termenul “poate”, lăsând la latitudinea Președintelui României decizia sa aprecieze în ce măsură chestiunea face necesară consultarea Guvernului.

Prin folosirea conceptelor generale “probleme urgente și de importanță deosebită” se are în vedere o diversitate de împrejurări, specifice atât politicii interne (înlăturarea efectelor calamităților ori sinistrelor, stabilirea măsurilor excepționale în domeniul apărării țării) cât și politicii externe (îndeplinirea unor tratate internaționale).

Dispozițiunea din art. 86, este menita sa ofere Președintelui cunoașterea opiniei membrilor Guvernului și a șefului acestuia asupra temeiurilor de fapt și de drept în virtutea cărora o decizie de importantă majoră pentru societate să se ia. Punctul de vedere exprimat de Guvern este consultativ, Președintele nefiind deci obligat să și-l însușească.

Secțiunea VI

Participarea la ședințele Guvernului

Prin reglementarea articolului 87 din Constituție legiuitorul român a oferit posibilitatea Președintelui României de a afla dar și de a rezolva conform atribuțiilor sale, unele probleme care apar în activitatea executivului.

Astfel, Președintele României poate lua parte la ședințele Guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind politică externă, apărarea tarii, asigurarea ordinii publice, și la cererea primului – ministru, în alte situații. Prevederile acestui articol fiind strâns legate de cele cuprinse în articolul 86, instituie o modalitate de implicare a șefului statului în analiza și rezolvarea unei anumite categorii de probleme.

In legătură cu acest articol s-au purtat discuții în cadrul Constituției existând multe păreri: “participarea Președintelui la ședințele Guvernului sa se facă în toate cazurile la cererea primului ministru”; participarea Președintelui României în toate cazurile când se dezbat probleme de politică externă, deoarece el reprezintă statul în relațiile internaționale. Ulterior articolul a fost adoptat în forma actuala, încercând să se lase la aprecierea statului, necesitatea și mai ales oportunitatea implicării sale în complexa activitate specifica Guvernului.

Utilizarea termenului “poate” în textul constituțional, permite șefului statului sa-si exercite rolul de a veghea la buna funcționare a autorităților publice.

In legătură cu participarea Președintelui României la ședințele Guvernului s-a făcut diferențierea dintre participarea din inițiativă proprie și participarea al cererea primului – ministru.

Enumerarea domeniilor privitoare la politica externă, apărarea țării și asigurarea ordinii publice în care urmează să se discute probleme de interes național, nu limitează situațiile când Președintele României poate sa se implice în activitatea executiva. Dacă din cunoașterea ordinii de zi a ședințelor de Guvern Președintele României consideră că unele probleme prezintă importanță pentru națiune și manifestă interes pentru a participa la desfășurarea lor este normal să poată lua parte la aceste ședințe din inițiativă să și nu la aprecierea primului – ministru.

Formularea “la cererea primului – ministru” nu limitează posibilitatea participării Președintelui României la ședințele Guvernului. S-a urmărit să fie și o posibilitate și pentru primul ministru de a solicită prezentă șefului statului într-un moment important în activitatea Guvernului.

De menționat este faptul ca Președintele României nu poate participa la toate ședințele Guvernului întrucât nu are prerogative specifice, ca de exemplu, în sistemul semiprezidențial francez26 .

Aliniatul 2, art.87, prevede ca Președintele prezidează ședințele Guvernului atunci când participă. Deci Președintele participa la dezbateri, conduce ședințele Guvernului, își poate expune opinia motivând-o, poate solicită informații, dar însă nu este în măsură să decidă sau să dispună luarea unei hotărâri, însă ia parte la votarea celor ce se propun.

Trebuie pus în evidentă și rolul Președintelui României de a fi mediator între autoritățile statale, precum și între stat și societate, președintele va cere o amplă prezentare a situației create, astfel încât să se adopte hotărârile cele mai bune.

Președintele nu poate face parte din Guvern, acesta fiind condus de prim – ministru și dacă ar lua vreo decizie și-ar angaja răspunderea alături de Guvern.

Dat fiind rolul deosebit de important al Președintelui României de garant al independenței, al unității statului și de mediator între puterile statului, între stat și societate, participarea sa la ședințele guvernamentale trebuie să se caracterizeze printr-o maximă obiectivitate, întrucât el s-ar substitui primului – ministru în conducerea Guvernului, nu s-ar găsi în practica principiile statului de drept și separația puterilor.

B I B L I O G R A F I E

1. Constituția României din 1991 – Ed. Lumina Lex, 1992

2. I. Rusu – “Președintele României”, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1996

3. I. Rusu – "Forma de guvernământ", Ed. L umina Lex, Bucuresti, 1997

4. M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Moraru, F. Vasilescu, I. Vida – “Constituția României comentata și adnotata”, Ed. Monitorul Oficial, București,1992

5. I. Deleanu – " Drept constituțional și instituții politice", teoria generală, vol.II, Ed. Fundației “Chemarea”, Iași, 1992

6.I.Deleanu -"Drept constituțional și instituții politice", Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1998

7. I. Moraru – “Drept constituțional și Instituții Politice”, Ed. “Proarcadia”, București, 1993

8. I. Moraru – “Drept constituțional și Instituții Politice”, Ed. “Actami”, București, 1997

9. A. Iorgovan – “Drept administrativ – tratat elementar”, vol. IV, Ed. “Arcadia” București, 1994

10. A. Negoiță – “Drept administrativ”, București, 1996

11. T. Drăganu – "Drept constituțional și instituții politice", Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1998

12. M. Constantinescu, I. Moraru – "Studii de Drept constituțional" Ed. “Actami”, București, 1995

13. M. Douverger – “Le Sistem Politique Francais”, 20 e edit, Presses Universitaires de France, 1990

14. M. Prelat, J. Boulois – “Institutiones politiques et droit constitutionnel”, 10e, edit, Dallaz, Paris, 1997

15. G. Bourdeau – “Droit Constitutionnel”, 21 e edit, par Fr. Norman, M. Traper, L.G.D.J. Paris, 1988