.atributiile Presedintelui Romaniei
Partea a I-a
Introducere
Democrația în România este unul din subiectele cel mai des dezbătute în presa scrisă, pe posturile de radio sau la televiziune după Revoluția din 1989. Motivul pentru care românii au dorit să înfăptuiască această revoluție a fost însăși libertatea ce stătea la baza acestei forme de guvernământ. Democrația devenea pentru români garantul nu doar al libertății dar și al egalității șanselor. Dar regimul democratic, precum oricare alt regim are nevoie de structură care poate fi asigurată de instituții ce sunt reglementate prin Constituție. Apariția sau redefinirea unor instituții este de asemenea un proces care a avut loc în acea perioada. O instituție redefinită după revoluția din 1989 este Instituția Prezidențială. Cu toate că au existat unele întrebări referitoare la existența statului de drept în România, criteriu de bază pentru existența democrației (ceea ce ar face un studiu foarte interesant) această lucrare nu își propune să stabilească raportul dintre puterile statului și a modului în care ele își exercită puterea.
Președintele care atunci în baza primei Constituții postcomuniste, era ales pe patru ani iar acum cu noua Constituție este ales pe cinci ani, a început ușor să își exercite drepturile. Președintele a început astfel să își țină discursurile în fața națiunii dar și a Parlamentului și Guvernului. Aceste discursuri, precum și comunicatele de presă emise de Biroul de Presă al Președinției, au fost preluate de către mass-media și transmise cetățenilor într-o formă prelucrată. În felul acesta, Președintele dar mai ales Instituția Prezidențială a început să capete formă, să fie percepută de populație într-un anumit mod. Cu toate că cele două pot fi identificate ca fiind două lucruri, ele sunt de fapt unul și același, neputând exista separat și fiind imposibil de analizat una în lipsa celeilalte.
Motivul pentru care am ales această temă este interesul de a vedea cum se identifică Instituția prezidențială prin reprezentantul ei, Președintele, pe baza discursurilor și a comunicatelor de presă, dar și a modului în care este preluat și prezentat de presa scrisă.
De aceea, ceea ce își propune această lucrare este să contureze identitatea personajului politic Ion Iliescu în calitatea sa de Președinte al României. Analiza se desfășoară pe o perioadă determinată, situată din punct de vedere temporar după încheierea perioadei de campanie electorală.
La ora actuală nu există în literatura de specialitate românească studii care să analizeze instituția prezidențială în afara de campania electorală. Poate de aceea comunicarea politică este considerată ca fiind un sinonim pentru comunicare electorală. Autori precum Camelia Beciu sau Andrei Stoiciu privesc comunicarea politică ca pe un proces de pregătire dar mai ales de organizare a campaniei electorale și mai puțin ca pe un proces de comunicare constant. Dar poate că este mai ușor de definit și delimitat pe o durată atât de scurtă pentru analiza comunicării politice.
Procesul de comunicare care se desfășoară intre o Instituție si cetățeni poate fi identificat foarte ușor drept comunicare publică. Una dintre originile comunicării politice este comunicarea publică. Deoarece instituțiile reglementate prin lege organică sunt publice și nu private reiese că activitatea acestora de informare a populației face parte din comunicarea publică.
Cu toate acestea, eu consider că o instituție cum este Președinția condusă de o persoană aleasă pe criterii politice nu poate fi doar o instituție publică. Cu toate că Președintele nu are voie prin Constituție să fie afiliat vreunui partid, el tot va avea unele preferințe și va comunica un mesaj care în definitiv este politic. Deci, comunicarea politică este un tip de comunicare care este valabilă pentru instituțiile ce sunt conduse sau organizate de un personaj sau grup ales pe criterii politice sau care vizează obținerea puterii politice. Așadar, comunicarea politică nu se rezumă doar la perioada în care alegătorul este pus în situația de a alege un candidat sau altul. Comunicarea politică este permanentă.
De ce am ales Președinția? Pentru că Președintele nu doar este reprezentantul unei instituții de importanță majoră în separația puterilor și garant al democrației, ci pentru că vreau să văd ce fel de identitate are președintele României și cum este ea direcționată de presă spre populație.
Prin această lucrare vreau să demonstrez dacă identitatea prezidențială creată prin discursuri și comunicate de presă este aceeași cu cea percepută de ziare și apoi transmisă populației.
Astfel, pentru a putea să ajung la o concluzie care să arate dacă ipoteza mai sus prezentată este sau nu validă, voi încerca să identific temele folosite de Președinte în discursuri sau alocuțiuni dar și în comunicatele de presă în anul 2003. Motivul pentru care am ales acest an este apropierea foarte mare de alegerile prezidențiale, parlamentare dar mai ales față de cele locale.
Tema este acea idee care se găsește într-un comunicat de presă sau alocuțiune și care este dezbătut mai mult de două ori și are legătură cu ideea discursului. Temele urmărite vor fi: politic și economic atât la nivel intern cât și la nivel extern, social, cultural și chiar protocolar. În baza acestei analize va rezulta o perioada semnificativă pentru acel an. Pornind de la această perioadă vor fi analizate și două ziare de poziții opuse, adică unul favorabil și unul nefavorabil imaginii Președintelui. Frecvența temelor va fi cea care va oferi o imagine de ansamblu asupra comunicării politice a Președintelui pentru acel an, perioada aleasă fiind reprezentativă. În același timp, va rezulta si identitatea Președintelui în ziarele respective. Suprapuse vor scoate în evidență dacă identitatea propriu-zisă a Președintelui este aceeași cu cea creata de ziare.
Pornind de la ideea că România are un regim semiprezidențial, se poate spune că atribuțiile președintelui sunt limitate și astfel vor fi foarte puține la număr. Este de așteptat ca Președintele să aibă o atitudine pozitivă dar și o acoperire a tuturor temelor selectate. De asemenea concluziile ar putea să arate o imagine a președintelui care să fie foarte mult diferită față de cea din ziarul de opoziție și oarecum asemănătoare cu cea din ziarul favorabil.
Pentru a putea demonstra cele mai sus menționate am pornit de la principiul separației în stat și de la instituțiile regimului politic românesc. În felul acesta am delimitat foarte bine care este baza apariției dar și a existenței principului separării puterii precum și a modului în care ele sunt aplicate în România.
Instituția Prezidențială, al cărui reprezentant este Președintele României, este reglementată prin lege organică.
continuă
Partea a II-a
Capitolul 1: Introducere
Principiul separației puterilor în stat …
În literatura de specialitate principiul separației puterilor în stat ocupă un loc important în procesul de explicare și înțelegere a modului în care democrația funcționează. Fără acest principiu nu ar putea să existe parlament, guvern, președinție sau putere judecătorească. Printre cei ce au pus bazele acestui principiu se numără John Locke și Montesquieu, ale căror opere au tratat acest subiect, iar un rol edificator l-a avut Revoluția Franceză.
John Locke este considerat ca fiind primul care a adus în discuție problema mecanismelor de control dintre puterile statului sau altfel spus separația puterilor în stat. Legitimitatea de care se bucură cei ce dețin puterea în stat, legitimitate ce le este oferită de către cetățeni prin vot liber, nu este suficientă conform contractului social al lui Locke. El afirmă că interesul ce ar trebui să se regăsească în modul de conducere al celor aleși nu poate exista atâta timp cât ei nu se confruntă cu o moderare a puterilor ce le dețin. De aici rezultă teoria pe care o propune Locke, teoria frânelor și contraponderilor.
Astfel, autorul consideră că în stat există trei puteri: puterea legislativă, puterea executivă și puterea confederativă. Primele două sunt puteri ce nu trebuie explicate, pentru că nu ridică probleme de definire, pe când a treia trebuie detaliată. Locke înțelege prin putere confederativă „o putere pe care o putem numi naturală, deoarece ea corespunde unei facultăți pe care o are în mod natural fiecare om înainte de a intra în societate. Această putere cuprinde dreptul de pace și de război, cel de a forma ligi și alianțe și de a purta tot felul de negocieri cu persoanele și comunitățile străine statului”. Ea nu se confundă cu puterea executivă: „aceste două puteri, executivă și confederativă, sunt, fără îndoială, în ele însele realmente distincte”. Pentru Locke puterea confederativă este puterea ce i se atribuie monarhului sau președintelui acelui stat. Puterea judecătorească ce nu se regăsește în cele trei puteri de bază, revine implicit puterii legislative. Așadar cele trei puteri identificate de Locke au patru funcții.
Montesquieu pornește în demersul său de la analiza făcută asupra guvernământului englez de către Locke. La fel ca și predecesorul lui, Montesquieu separă puterile din rațiuni practice deoarece „scopul urmărit este asigurarea libertății individuale în fața puterii publice”. El are în vedere moderația puterii pentru că „libertatea politică se găsește doar în guvernămintele moderate. Ea nu există decât dacă nu se abuzează de putere; dar este o experiență eternă că orice om care are puterea este tentat să abuzeze de ea; el merge până acolo unde găsește bariere…Virtutea însăși are nevoie de limite. Pentru a nu se abuza de putere, trebuie ca prin rânduiala lucrurilor puterea să oprească puterea”.
Dacă puterea ar fi împărțită între organisme distincte și independente, fiecare organ va rămâne cantonat în limitele ce i se desemnează, astfel „puterea va opri puterea”. Pentru a putea îndeplini cele trei funcții ar trebui să existe „puterea legislativă, puterea executivă a lucrurilor care depind de dreptul ginților și puterea executivă a celor ce depind de dreptul civil”; cu alte cuvinte, cele trei puteri sunt puterea legislativă, executivă și judecătorească.
Montesquieu prin această împărțire încearcă să diminueze cumulul acestor puteri în mâinile unui singur organism. Astfel, „legislatorul nu va putea adopta legilor soluțiilor de speță, executivul nu le va putea modifica potrivit intereselor de moment, iar judecătorul doar va interpreta dreptul, fără să-l creeze și fără să poată impune el însuși sentința”.
Revoluția franceză a fost evenimentul ce a schimbat raportul dintre cei ce conduc și cei ce sunt conduși, deoarece de acum înainte puterea este aleasă de cei ce sunt conduși la toate nivelurile. Reprezentanții puterii primesc de la națiune, prin delegare, puterea legislativă, puterea executivă și cea judecătorească, pe care, fiecare dintre acestea o exercită fără amestecul celorlalte și fără să poată acționa una asupra alteia în mod discreționar, suveran. O astfel de situație duce la izolarea celor trei puteri și la crearea unui sistem constituțional rigid, impracticabil, acestuia lipsindu-i mijloacele de a face puterile să funcționeze concertat.
Capitolul 2
… în România
Principiul are la bază împărțirea în trei componente esențiale, legislativă, executivă și judecătorească. Sistemul celor trei puteri a fost depășit și completat în legislația românească printr-o serie de elemente esențiale, dar care nu au legătură directă sau de subordonare cu acestea. Printre instituțiile nou create se numără: Curtea Constituțională, Avocatul Poporului, Curtea de Conturi, Banca Națională Română, etc..
În România, începând cu Constituția din 1991, a fost consacrat principiul separației puterilor în stat, prin limitarea sferei de activitate a acestora și prin control reciproc. Spre exemplu, structura bicamerală a Parlamentului românesc face necesară pentru intrarea în vigoare a unei legi votarea acesteia în aceeași redactare atât în Senat cât și în Camera Deputaților. În cazul în care acest lucru nu se întâmpla, confe aleasă de cei ce sunt conduși la toate nivelurile. Reprezentanții puterii primesc de la națiune, prin delegare, puterea legislativă, puterea executivă și cea judecătorească, pe care, fiecare dintre acestea o exercită fără amestecul celorlalte și fără să poată acționa una asupra alteia în mod discreționar, suveran. O astfel de situație duce la izolarea celor trei puteri și la crearea unui sistem constituțional rigid, impracticabil, acestuia lipsindu-i mijloacele de a face puterile să funcționeze concertat.
Capitolul 2
… în România
Principiul are la bază împărțirea în trei componente esențiale, legislativă, executivă și judecătorească. Sistemul celor trei puteri a fost depășit și completat în legislația românească printr-o serie de elemente esențiale, dar care nu au legătură directă sau de subordonare cu acestea. Printre instituțiile nou create se numără: Curtea Constituțională, Avocatul Poporului, Curtea de Conturi, Banca Națională Română, etc..
În România, începând cu Constituția din 1991, a fost consacrat principiul separației puterilor în stat, prin limitarea sferei de activitate a acestora și prin control reciproc. Spre exemplu, structura bicamerală a Parlamentului românesc face necesară pentru intrarea în vigoare a unei legi votarea acesteia în aceeași redactare atât în Senat cât și în Camera Deputaților. În cazul în care acest lucru nu se întâmpla, conform Constituției anterioare celei din 2003, se apela la procedura de mediere. Executivul este și el guvernat de același principiu. De exemplu, în cazul învestirii Guvernului, este necesară inițial numirea Președintelui, apoi confirmarea Parlamentului. Tot Guvernul este cel care organizează și conduce alegerile pentru Parlament și Președinție, precum și Referendumul. Decretele Președintelui nu produc efecte juridice decât dacă sunt contrasemnate de Premier. Președintele are dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului, să-i suspende din funcție sau să-i revoce, dar numai la propunerea Premierului. Președintele României numește magistrații care fac parte din puterea judecătorească, dar numai la propunerea Consiliului Suprem al Magistraților. Puterea judecătorească are dreptul de a anula hotărârile Guvernului și de a sesiza Curtea Constituțională pentru a declara ca neconstituționale legile date de Parlament sau ordonanțele emise de Guvern.
Constituția României mai prevede și alte norme și reglementări ce ajută la implementarea principiului separației puterilor în stat. Potrivit Constituției nici una dintre puteri sau instituții nu este mai mare decât alta. Astfel, constituantul a prevăzut ca Președintele să poată dizolva Parlamentul numai în anumite condiții și după o anumită procedură. Tot așa, Parlamentul poate să îl suspende pe Președinte dar numai în baza unor dovezi clare. Însă pentru ca Președintele să fie demis este necesară introducerea procedurii de Referendum, astfel încât numai cetățenii cu drept de vot pot să îl demită.
În baza celor exprimate „o astfel de reglementare modernă, prin încredințarea atributelor puterii la mai mult de trei autorități independente din care nici una nu este mai mare, toate fiind subordonate dispozițiilor Constituționale”, este o dovadă a limitării puterii de către putere, ce „previne tendințele de însușire a puterii de către o persoană sau un grup ori chiar de o categorie socială”.
Capitolul 3
Instituția prezidențială în România
Pentru a stabili modalitățile optime de comunicare specifice instituției prezidențiale este necesar ca pentru început să stabilim clar identitatea juridică a acesteia. Pentru aceasta voi face o scurtă trecere în revistă a caracteristicilor juridice a instituției prezidențiale din punct de vedere al Constituției și Legii 69/1992.
Rolul Președintelui României
Instituția Președintelui României este parte componentă a puterii executive și se supune normelor stabilite în Constituția României. Modelul după care este împărțită puterea executivă este cel bicefal sau dualist (puterea executivă este împărțită între șeful statului și guvern, atribuțiile fiind bine delimitate prin lege organică).
Legitimitatea Președintelui stă în alegerea acestuia prin vot direct de către populația României, spre deosebire de guvern care este numit de șeful statului în baza votului de învestitură acordat de Parlament.
În conformitate cu Constituția României, Președintele deține patru funcții principale: funcția de reprezentare, funcția de garant al independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării, veghează la respectarea Constituției și funcția de mediere.
Președintele României este investit, în mod expres de către Constituție, cu prerogativa de a reprezenta statul român. Faptul că el este ales prin vot direct de către cetățeni îi conferă acestuia rol reprezentativ atât pe plan intern cât și pe plan extern. Ca șef al statului, Președintele reprezintă statul român, putem afirma chiar că el se identifică cu statul român. Astfel, ca atribuție esențială pe plan intern menționăm promulgarea legilor, acțiune prin care legea este învestită cu formulă executorie, garantând astfel independența țării. Pe plan extern, funcția de reprezentare se manifestă prin atribuții precum: acreditarea ambasadorilor, primirea scrisorilor de acreditare sau semnarea acordurilor internaționale în numele României.
În calitate de garant al independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării, Președintele României dispune de importante prerogative: prezidează Consiliul Suprem de Apărare a Țării, este comandantul forțelor armate, poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau generală a forțelor armate, instituie starea de asediu sau starea de urgență. Tot Președintele este și garantul unității țării. Astfel, el trebuie să ia în considerare orice amenințare ce provine din exterior sau din interior (din partea unui partid politic prin informare în masă, a unui grup de persoane sau o autoritate publică centrală sau locală). Pentru a se asigura integritatea teritorială a țării Președintele este comandantul suprem al forțelor armate și poate declara mobilizarea generală sau parțială a acestora.
În conformitate cu prevederile constituționale orice persoană fizică sau juridică indiferent de funcția pe care o are este îndatorată să respecte litera și spiritul Constituției. Rolul Președintelui este acela de a veghea asupra modului de exercitare a oricărei activități socio-umane în conformitate cu prevederile constituționale.
Constituția României prevede ca șeful statului să exercite funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate. Medierea între puterile statului se referă la arbitrarea unui conflict între cele trei puteri constituționale. Președintele este imparțial, caracteristică datorată neafilierii sale la vreun partid politic.
Alegerea președintelui României
Președintele României „se alege prin vot direct prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat”. Astfel, Președintele nu este ales sau influențat de către gruparea politică ce a câștigat alegerile parlamentare și poate să îndeplinească funcția de mediere între partide și societatea civilă.
Președintele României este ales în urma sufragiului universal, fapt ce îi conferă legitimitate populară și care îl face din punct de vedere reprezentativ egal cu Parlamentul. Deosebirea dintre cele două organe reprezentative este că Parlamentul reprezintă poporul iar Președintele reprezintă statul. Legitimitatea populară este motivul principal pentru care spunem că România are la bază un regim semiprezidențial, deși, în regimul francez (considerat etalon pentru regimurile semiprezidențiale) puterea Președintelui este mult mai mare comparativ cu cea a Parlamentului, iar în România Parlamentul este cel care acumulează o forța considerabilă, în defavoarea Președintelui care prin prerogativele ce i s-au conferit, are aproximativ puterile unui președinte de republică parlamentară.
Pentru alegerile prezidențiale se pot prezenta candidați propuși de partide și formațiuni politice sau candidați independenți. Partidele și formațiunile politice pot propune, fie separat, fie împreună, numai un singur candidat. Legea pentru alegerea Președintelui 69/1992 stipulează ca fiecare candidatură să fie susținută de cel puțin 100.000 de alegători, articol care a fost modificat prin Ordonanța de Urgență nr. 129 din 30 iunie 2000, care modifică numărul celor care vor susține candidatura la 300.000. Propunerile de candidați se depun la Biroul Electoral Central, cel mai târziu cu 30 de zile înainte de data alegerilor.
La alegerile Prezidențiale nu pot candida persoanele care la data depunerii candidaturii nu îndeplinesc condițiile stabilite de art. 35 din Constituția României pentru a fi alese sau care au fost alese ulterior de două ori ca președinte al României. Nu pot candida: „persoanele care nu au drept de vot; persoanele care nu au numai cetățenie română și domiciliu în țară; persoanelor cărora le este interzisă asocierea cu partide politice (judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, polițiști și alte categorii de funcționari publici stabilite prin legea organică); persoanele care nu au împlinit, până la ziua alegerilor inclusiv, vârsta de 35 de ani; persoanele care au îndeplinit anterior depunerii candidaturii două mandate prezidențiale”.
Alegerea Președintelui se face prin sufragiu cu două tururi de scrutin. Este declarat câștigător candidatul care a întrunit în primul tur de scrutin majoritatea voturilor alegătorilor înscriși pe listele electorale. În cazul în care nici unul dintre candidați nu a întrunit această majoritate, se va organiza un al doilea tur de scrutin între primii doi candidații care au obținut în primul tur cel mai mare număr de voturi. În al doilea tur, este declarat ales candidatul care a întrunit majoritatea relativă a voturilor.
Validarea alegerilor se face de către Curtea Constituțională. Ea supervizează de asemenea desfășurarea legală a alegerilor. La 3 zile de la închiderea urnelor de votare Curtea Constituțională poate primi contestații din partea formațiunilor politice, a partidelor politice și a candidaților care au participat la alegeri prin care se poate anula validarea alegerilor dacă se constată că votarea și stabilirea rezultatelor au fost fraudate.
În termen de 24 de ore de la validarea rezultatului alegerilor pentru funcția de Președinte al României de către Curtea Constituțională, cele două Camere sunt convocate de Președinții acestora pentru depunerea jurământului de către candidatul a cărui alegere a fost validată.
Durata mandatului prezidențial
Conform noii Constituții, mandatul Președintelui României este de cinci ani și se exercita de la data depunerii jurământului Președintelui ales în fața celor două Camere întrunite în ședință comună. Pentru situații speciale, de exemplu catastrofe sau război, mandatul președintelui poate fi prelungit pentru ca în acea perioadă este imposibilă organizarea de alegeri libere, acestea fiind amânate până după încetarea stării de război sau a efectelor catastrofei.
Vacanța funcției prezidențiale apare atunci când mandatul Președintelui României încetează înainte de termen în caz de demisie, demitere din funcție, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuțiilor și în caz de deces și, de asemenea, dacă este suspendat din funcție sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-și exercita atribuțiile. În acest caz Curtea Constituțională va constata existența situațiilor ce duc la vacanța funcției Președintelui și va comunica cele constatate Parlamentului și Guvernului în vederea alegerii unui nou Președinte. Până la organizarea de noi alegeri prezidențiale interimatul se va asigura de către Președintele Senatului sau de cel al Camerei Deputaților. Pe durata interimatului, Președintele interimar nu poate îndeplini atribuțiile prevăzute în art. 88 și 90 din Constituție, astfel el nu poate adresa Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale națiunii, nu poate dizolva forul legislativ și nu poate cere poporului să-și exprime prin Referendum voința cu privire la probleme de interes național.
Incompatibilitatea funcției președințiale cu orice altă funcție publică și privată
Rolul de Președinte al României este unul ce nu lasă loc și altor preocupări decât cele pe care le-a acceptat la momentul învestiturii. Pentru a evita situații precum conflictul de interese între funcția de Președinte și o anumită funcție publică sau privată, trebuie semnalată incompatibilitatea ce ar decurge din nerespectarea rolului de arbitru între puterile statului și între stat și societate. Președintele trebuie să fie un model de imparțialitate și să dovedească independența politică. Pentru a se putea adopta o poziție obiectivă față de toate părțile aflate în conflict, Președintele este obligat sa îndeplinească rolul asumat.
În Constituția României se regăsesc trei categorii de incompatibilități:
Incompatibilitatea între funcția de Președinte al României și calitatea de membru al vreunui partid politic;
Incompatibilitatea cu orice altă funcție publică, indiferent care ar fi domeniul în care s-ar exercita aceasta și natura funcției;
Incompatibilitatea cu orice funcție privată.
Președintele ales nu poate fi membru de partid pentru a nu crea confuzie în ceea ce privește respectarea atribuției de imparțialitate. În cazul în care Președintele care până la data depunerii jurământului nu și-a declarat public retragerea din partidul din care a făcut parte el va fi sancționat de Curtea Constituțională în baza art. 95 din Constituție.
Regimul imunități prezidențiale
Regimul imunității Președintelui României este reglementat de articolul 84 din Constituția României care face trimitere la articolul 69 despre imunitatea parlamentară. Astfel Președintele nu poate fi tras la răspundere juridică pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Președintele României are asigurată imunitatea pe tot parcursul exercitării funcției dar este posibil ca în baza art. 95 și art. 84 alin. 3 din Constituție, ca și parlamentarii, să poată fi suspendat sau pus sub acuzare.
Răspunderea politică și penală a Președintelui României
Președintele României este răspunzător de actele sale numai în cazul în care ele contravin prevederilor Constituției, prin săvârșirea de fapte grave. Aceste cazuri nu sunt stipulate în legea fundamentală sau în alte acte speciale, ele rămânând să fie dovedite a fi întemeiate sau nu de către Parlament, Curtea Constituțională și cetățenii cu drept de vot. În tot acest proces fiecare din părțile sus amintite poate juca un rol important în procesul de decizie care se încheie, dacă se ajunge în acest stagiu, cu Referendumul organizat pentru votul cetățenilor.
Propunerea de suspendare din funcția de Președinte poate fi inițiată de cel puțin o treime din numărul deputaților și senatorilor, se aduce la cunoștința Parlamentului care în ședință comună a celor două camere, stabilesc trimiterea ei la Curtea Constituțională, care va analiza și va asculta intervențiile Președintelui României. Raportul va fi trimis înapoi la Parlament unde se va hotărî dacă se instituie interimatul funcției prezidențiale în urma suspendării din funcție a acestuia. După această etapă se declanșează organizarea Referendumului de către Guvern. Cetățenii sunt chemați să voteze dacă sunt sau nu sunt de acord cu demiterea Președintelui României, vot ce cântărește la fel de mult cât cel al Parlamentului și cel al Curții Constituționale.
Toate aceste caracteristici care aparțin identității juridice a instituției prezidențiale din România permit stabilirea cadrului în care se va desfășura analiza propriu-zisă. Prezentarea aceasta ne va permite conturarea identității personajului politic Ion Iliescu în calitatea sa de Președinte al României cu ajutorul comunicării politice. Analiza se desfășoară pe o perioadă determinată situată din punct de vedere temporal după încheierea campaniei electorale.
Partea a II-a
Capitolul 4
Comunicarea politică
Alegerea primului cuvânt dintr-o lucrare sau chiar dintr-o conversație este cel mai greu. Comunicarea este precum o lucrare de artă. Orice artist înainte de a trasa primele linii trebuie să se gândească sau să mediteze (asupra sufletului) asupra ceea ce dorește să înfățișeze. Primul cuvânt este cel care va da cursul unei conversații va oferii ceea ce noi numim startul, stabilind în felul acesta reguli ce trebuie respectate. Fiecare participant la conversație trebuie să posede aproximativ aceleași cunoștințe sau coduri.
Dacă o conversație între doi sau mai mulți indivizi poate fi analizată în forma cea mai simplă folosind modelul conversațional al lui Lasswell, cum poate fi definită o comunicare între o instituție și un individ sau grup?
La această întrebare poate răspunde comunicarea politică. Dar pentru a putea ști exact care va fi răspunsul întrebării, va trebui mai întâi să vedem ce este comunicarea politică?
Comunicarea politică este o ramură a Comunicării, bazându-se și folosindu-se de aproximativ aceleași reguli. Dar, sunt autori care susțin, și pe bună dreptate, proveniența comunicării politice dintr-un alt domeniu și anume din Comunicarea publică. Căci până la urmă, după cum știm, instituțiile sunt publice și nu private iar dacă ar fi ca ele să facă informarea aceasta s-ar numii înainte de toate comunicare publică. Dar de ce totuși numim comunicarea publică – comunicare politică?
Comunicarea politică este privită de foarte mulți autori ca fiind nu doar apanajul instituțiilor dar și a partidelor ce doresc să dețină puterea. Am putea spune, încercând să definim comunicarea politică, că este procesul prin care cei care dețin sau vor să dețină puterea informează cetățenii în legătură cu activitățile de interes public. Cu toate acestea comunicarea politică este concepută ca o comunicare ce ia naștere doar în perioada campaniei electorale. Doar că în aceste momente ia forma propagandei.
Comunicarea publică
Comunicare publică după cum vom vedea se prezintă ca un tip e comunicare formală care nu urmărește acapararea tuturor formelor de comunicare de pe un anumit teritoriu. Comunicarea publică, este de părere Pierre Zemor, se efectuează pornind de la regulile și normele acelei țări.
Comunicarea publică se desfășoară într-un domeniu legitimat de interesul general, în felul acesta depășind domeniul public reglementat de către juridic.
Opinia autorului despre atribuțiile puterilor publice și misiunile serviciilor publice este că ele „relevă dispoziții constituționale, legale și regulamente proprii oricărui stat de drept”. Așadar comunicarea publică este expresia aplicării regulilor, desfășurarea oricăror proceduri sau luarea oricăror hotărâri publice.
Mesajele de informare publică sunt în teorie emise, primite și tratate de instituțiile publice „în numele poporului”, în aceeași manieră în care sunt pronunțate hotărârile judecătorești sau votarea legilor. Informațiile transmise sunt de interes public deoarece trebuie să se supună transparenței.
Funcțiile atribuite și exercitate de instituțiile publice sunt catalogate de către Pierre Zemor ca fiind: informarea (a aduce la cunoștință, a da seama și a pune în valoare), de a asculta (așteptările, întrebările și dezbaterea publică), de a contribui la asigurarea relaționării sociale (sentimentul de apartenență colectivă, luarea în considerare a cetățeanului în calitate de actor) și de a însoții schimbările comportamentelor și pe cele ale organizației sociale.
Definiția ce ar reieși din cele prezentate ar putea fi formulată în următorul fel: „comunicarea publică este comunicarea formală, care tinde către schimbul și împărtășirea de informații de unitate publică și spre menținerea liantului social, a căror responsabilitate revine instituțiilor publice”.
Dar care este granița dintre comunicare publică și comunicare politică? Autorul cărții Comunicare publică, Pierre Zemor, este de părere că „viața publică este în întregime marcată de raporturile politice”. Rezultă deci o imixtiune între cele două tipuri de comunicări. O deosebire ar fi că pe plan național sau chiar local, cetățeanul este receptor în comunicarea publică în calitate de beneficiar al serviciilor și interlocutor în dezbaterea publică.
Din comunicarea instituțională cu greu se poate ști cât din ea conține elemente ale unei politici și în felul acesta având un caracter instituțional și cât este preocupare pentru menținerea puterii sau recâștigarea ei.
Persuasiunea
Emițătorul pentru a putea să reușească atât transmiterea dar și acceptarea punctelor de vedere de către receptor, acesta se folosește de strategiile ce îi sunt puse la îndemână de persuasiune. Persuasiunea este un set de strategii ce are ca unic scop convingerea grupului țintă. În continuare să vedem cu poate fi definită persuasiunea pentru a înțelege mai bine acest proces.
Unul dintre primii care au încercat să definească persuasiunea este Aristotel, care era de părere că în proces sunt folosite atât argumente artistice cât și nonartistice, bazându-se pe credibilitatea sursei (ethos), pe apelul emoțional (pathos), sau pe cel logic (logos) ori pe o combinație a acestora, era de părere filosoful. Persuasiunea devine eficientă atunci când ea are la bază temeiuri comune ce există între agentul persuasiv și ținta persuasiunii.
Printre primele definiții moderne ale persuasiunii au fost date de către autori precum Winston Brembeck și William Howell pornind de la sursa mesajului și capacitățile de concepere a discursului ale agentului persuasiv. Aceștia au definit pentru început persuasiunea ca „o încercare conștientă de a schimba gândurile și acțiunile, manipulând motivațiile oamenilor în raport cu țelurile predeterminate”, apoi prezentând-o ca pe „o comunicare prin care se intenționează să se influențeze alegerea”.
Keneth Burke definește persuasiunea ca pe o îndemânare artistica a agentului persuasiv în utilizarea „resurselor ambiguității”. Sentimentul de identificare se realizează prin modul în care cel persuadat se adresează într-un limbaj cât mai apropiat de cel al lui. Burke este de părere că identificarea adevărată este atunci când agenții persuasivi, cred și vorbesc la fel ca auditoriu.
Persuasiunea este pentru început definită ca un proces modificator de atitudini, credințe, păreri sau comportamente. Persuasiunea este un proces ce are la bază o sursă și un receptor care trebuie să coopereze. Definiția pe care o propune Charles U. Larson, continuând ideea lui Keneth Burke, este următoarea: „persuasiunea este crearea împreună a unei stări de identificare între sursă și receptor, ca urmare a utilizării simbolurilor”. În procesul de persuasiune este evident importantă intenția sursei sau a conținutului mesajului la fel și ceea ce se petrece în mintea receptorului. Persuadarea rezultată este de fapt o autopersuadare, pentru că nu putem fi persuadați fără a lua parte la proces.
Propaganda
Există mai multe posibilități de a definii propaganda. Într-o manieră minimală ea ar putea fi definită simplist pornind de la ideea de la care a plecat și politologul francez J. Driencourt conform căreia „totul e propagandă”. Cu toate acestea o astfel de definiție nu poate ajuta foarte mult la înțelegerea sensului termenului.
O altă posibilitate ar fi definirea acesteia după modelul lui L. W. Doob care considera că propaganda este de fapt o campanie foarte bine organizată care include mesaje și termeni cheie care prin maniera de prelucrare și transmitere orientează omul obișnuit către „concluzia inevitabilă”.
Un punct important în stabilirea eficienței propagandei îl subliniază Joesph Goebbles, ministrul nazist cu probleme de propagandă. El apreciază că „propaganda devine ineficientă în momentul în care suntem conștienți de existența acesteia”.
Rolul propagandei se evidențiază în momentul în care ea devine un mecanism prin care este promovată o doctrină. Scopul este de a influența și de a modifica atitudinele emoționale. Cu alte cuvinte reclamele ce nu conțin ideologii nu sunt propagandistice, dar în același timp mesajele religioase, majoritatea comunicatelor de presă guvernamentale au caracter propagandistic deoarece fac referiri la ideologii.
Propaganda se deosebește de argumentație prin răspunsuri prestabilite. Deoarece „toate tentativele propagandistice urmăresc modificarea opiniilor oamenilor, însă nu orice schimbare a părerii este sinonimă cu propaganda; dacă există un schimb sincer de argumente, iar grupurile de discuție nu dețin puncte secrete în agende, atunci nu avem de-a face cu o activitate propagandistică”.
Jacques Ellul susține că din punct de vedere tehnocratic, „propaganda constituie un ansamblu de reguli, directive administrative, ordonanțe modele de trai și educație precum și de compensații acordate de statutul politic modern”. Rezultă astfel o majoritate propagandistică a culturii tehnocrate.
Dierdre Johnson vede poziționarea mesajelor propagandistice între propaganda pură și nonpropagandă; unele dintre ele se folosesc de instrumentele specifice pentru a putea să fie încadrate. Opinia autoarei, după cum reiese din definițiile de mai sus, este aceea că trebuie să existe trei elemente foarte importante în orice tip de propagandă: păstrarea secretului, manipularea și scurtcircuitarea judecății logice cu ajutorul argumentelor emoționale și a sugestiei.
Propaganda poate fi definită, cu foarte mare dificultate din perspective ce pornesc de la ideologie sau mass-media, dar și arătând care sunt secretele ei, scopul uniformizator pe care îl urmărește sau obstrucționarea procesului gândirii.
Propaganda este ideologie. Punctul de plecare al ei este acela de a vinde un anumit produs, care poate fi religios, politic sau economic, de aceea putem spune că propaganda este „înainte de toate și în principal ideologică”.
Propaganda se folosește de mass-media. Pentru a promova ideologia, propaganda utilizează anumite forme ale mass-media. Mijloacele de comunicare care pot fi întrebuințate în mod propagandistic includ: discursuri, filme documentare, programe TV, show-uri radiofonice, postere și panouri publicitare, expedierea de pliante prin poștă, precum și timbrele poștale, monedele, hârtia de circulație monetară, muzica, drama, arta, etc. Acestea sunt canalele prin care sunt răspândite materiale propagandistice într-o manieră intenționată. Cu toate acestea, „nu toate genurile de comunicare prin mass-media reprezintă propagandă”.
Anumite elemente caracteristice propagandei rămân aproape întotdeauna secretele față de public. Aceste elemente sunt: sursa comunicării, obiectivul sursei, reversul poveștii, tehnicile utilizate în transmiterea mesajului, rezultatele propagandei.
Scopul propagandei este să creeze uniformizarea opiniilor, atitudinilor și comportamentelor receptorilor. Cu alte cuvinte o companie publicitară nu încearcă uniformizarea cetățenilor la un nivel global ci mai degrabă micro, care apoi să devină promotorul propagandei.
Propaganda obstrucționează procesul gândirii. Scopul propagandei este acela de a stimula emoțiile publicului și nu raționamentul acestora, pentru că altfel propaganda ar eșua. Capcana rațională poate fi ocolită de propagandă doar prin utilizarea de informații tendențioase ce au rolul de a stimula emoțional publicul.
Ce este comunicarea politică?
Comunicarea politică este „o formă a comunicării prin intermediul căreia se transmit intenționat și direcționat mesaje având conținut politic, mesaje transmise prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă sau prin alte instrumente și acțiuni, transfer și contratransfer informațional care se realizează într-un câmp sau într-un spațiu de acțiune bine definit, într-o anumită perioadă de timp, folosindu-se tehnici și metode de formare a imaginilor actorilor politici specifice publicității și care are drept scop principal realizarea unei legături pe cât posibil pozitive între actorii politici și opinia publică și invers”
Comunicarea politică mai poate fi definită plecând de la definirea marketingului politic – văzut ca „metoda globală de organizare, prezentare, promovare a informației și a resurselor necesare realizării unor obiective politice”. Resursa cea mai importantă utilizată de marketingul politic este informația. De aici rezultă eticheta ce reprezintă o încărcătură simbolică, imaginea care identifică, dă valoare și reprezintă produsul. Astfel informația este sursa vitală a cunoștințelor necesare unei campanii de marketing politic.
Dacă definim comunicarea politică drept un proces ce „include procedurile și acțiiunile prin care este folosită și organizată informația politică”, atunci ea nu trebuie confundată sau identificată cu propaganda electorală deoarece ea „include toate acțiunile de recrutate de personal, de concepții, de anchetă, de marketing, de evaluare strategică, de grafică, de analiză a peisajului audio-vizual, de calcul financiar, de pregătire a răspunsurilor care preced, care pot fi, tipărirea de afișe electorale sau intervenția unui candidat pe postul de televiziune”.
În toate aceste ipostaze, procesul de comunicare trebuie să țină cont de cele patru reguli de bază ale comunicării politice: păstrarea coerenței, adaptarea campaniei la timpul prezent, identificarea minimală și coordonarea maximă.
A păstra coerența în timpul procesului de comunicare este o necesitate deoarece numai în acest fel se poate menține imaginea de tot unitar. Deoarece există diverse acțiuni care se desfășoară la momente diferite și de către actori diferiți, este obligatoriu să se păstreze o consecvență. Succesiunea elementelor trebuie să fie logică, foarte bine gândită pentru că de unitatea lor depinde și atingerea scopului final. Unitatea acțiunilor apare atunci când se elimină contradicțiile la nivel intern și extern. Aceste conflicte pot apărea atunci când există discrepanțe de imagine, când un actor politic nu are un discurs fie conform ideologiei, fie inconsecvent. Cu alte cuvinte, lipsa coerenței însemnă scăderea credibilității omului politic, adică, scăderea numărului de votanți.
Cea de-a doua regulă presupune adaptarea campaniei la timpul prezent, este o adaptare de fapt la realitatea socială, economică, politică și culturală a societății în care trăiește. Populația este cea care va da tonul și ritmul discursului politicianului, pentru că fără a răspunde la anumite nevoi va aduce cu sine grave disfuncționalități de imagine și de profil ale actorilor politici. De aceea nici o campanie care a fost efectuată și a fost câștigătoare nu trebuie să fie considerată eficientă din start.
Dacă păstrarea coerenței este cerută de necesitatea apartenenței la întreg, identificarea minimală, este procesul prin care se face prezentarea produsului, identificarea acelor caracteristici care îl deosebesc, îl fac diferit de celelalte produse asemănătoare. „În marketingul politic, imaginea este cea care dă valoare produsului promovat, iar această imagine trebuie să reprezinte ceva diferit, cu care un alegător să se poată ușor identifica”. Cu alte cuvinte, identitatea cuprinde două componente majore, și anume apartenența la un grup și diferențierea în cadrul aceluiași grup. Omul politic este parte componentă a unui partid prin aderarea lui la ideologie, ceea ce îl face un membru al grupului. Dar în același timp este necesar ca omul politic să se diferențieze de ceilalți pentru a putea să își creeze identitatea care îl va face recunoscut și popular. Imaginea creata trebuie să fie pozitivă și mai ales menținută în această poziție.
Cea de-a patra regulă este legată de necesitatea menținerii coordonării maxime, aceasta pentru că elementele ce compun comunicarea politică trebuie puse într-o anumită ordine pentru a se folosi la maximum potențialul fiecăruia. Pentru ca să existe o coordonare eficientă este nevoie de etapizarea procesului comunicării politice precum și respectarea termenilor limită stabiliți pentru îndeplinirea etapelor. De asemenea este necesară „respectarea tuturor regulilor de prudență necesare pentru a nu anticipa rezultatelor alegerilor sau deciziilor adversarilor, pentru a nu miza sau folosi informații care nu sunt sigure și verificate ș.a.m.d.”
O dată stabilite regulile procesului de comunicare putem identifica și elementele distinctive ale acestuia: o rețea de interacțiuni, dimensiunea reprezentativă, ritualizarea, rolul mass-media și o practică democratică.
Comunicarea politică presupune existența a mai mult de doi interlocutori între care se stabilesc interacțiuni („o rețea de interacțiuni”). Actorii sociali ce posedă identități diferite, determină o rețea sau o configurație de rețele de care trebuie să se țină cont în comunicarea politică. „Din acest punct de vedere, comunicarea politică este un concept global care vizează: instituții și actori cu resurse, proiecte și legitimități diferite; procese, interacțiuni și relații care au anumite configurații și un anumit impact social”.
Comunicarea politică are un emițător pe lângă actorul politic și un actor social ce nu posedă identitate politică. Spre deosebire de alte tipuri de comunicare, comunicarea politică „înglobează contracte de comunicare diferite, de unde și finalitatea sa aparent contradictorie: persuasiune și, în același timp, informare, strategie și în același timp practică democrația”.
În procesul de comunicare politică un rol deosebit îl are dimensiunea reprezentativă deoarece orice actor implicat în acest proces trebuie să își creeze un statut politic, asta dacă nu l-a dobândit deja. În timpul comunicării politice sunt tratate acele teme de interes public și care se încadrează în percepțiile colective existente la un moment dat. „Din această perspectivă, comunicarea politică reprezintă un «teritoriu» simbolic în care actorii politici negociază construcția agendei publice conferind vizibilitate unor proiecte care vizează comunitățile, grupurile sociale și societatea în ansamblu”.
Un alt element important al comunicării politice este ritualizarea. Ea are în vedere faptul că procesul de comunicare politică este rezultatul interacțiunii dintre actori sociali diferiți, reprezentanți ai unor instituții. Tipologia interacțiunilor este foarte diversificată, fapt care face ca procesul de comunicare politică să fie mult mai convențional și mai ritualizat decât alte acte de comunicare.
Pentru ca procesul de comunicare să se realizeze eficient este importantă implicarea mass-mediei. Rolul ei este de a ajuta la o mai bună vizibilitate a informației politice, aceasta ajungând ca prin intermediul mass-mediei să fie dezbătută de către public. Mijloacele de comunicare în masă sunt „cele care pot media interacțiunea dintre participanții la comunicare politică și care furnizează imagini ale acestei interacțiuni. Așadar, mediatizarea este o condiție intrinsecă a oricărei acțiuni de comunicare politică” .
Comunicarea politică este o practică democratică esențială în regimurile democratice. Comunicarea politică în afara rolului strategic pe care îl are pentru un actor politic, este și un mijloc de implementare a unor practici sociale. Practicile de comunicare politică dintr-o societate pot evidenția gradul democratic al unei societăți.
Încheiere
Tipologia comunicării politice
Pentru a înțelege mai bine comunicarea politică, dar mai ales abordările care stau la baza definirii ei, Gerstle împarte definițiile comunicării politice în patru mari abordării: abordarea din perspectiva comportamentalistă, abordarea din perspectiva structuro-funcționalistă, abordarea interacționistă și abordarea dialogică.
Abordarea din perspectiva comportamentalistă. Unul dintre pionierii comunicării este H. D. Lasswell care în 1948 punea întrebarea „Cine spune ce, cui, prin ce mijloace și cu ce rezultate?” pentru a putea descrie o acțiune de comunicare. Un an mai târziu, Shanon și Wever propun locica teoriei matematice a comunicării. Astfel, comunicarea este înțeleasă mai întâi ca o sumă de factori din care fac parte emițătorul, mesajul, receptorul, codul, canalul și situația. Literatura de specialitate propune două modele de transmitere a mesajului.
Fig. 1 Model linear
Comunicarea mai poate fi reprezentată asemenea unui proces liniar care presupune transmiterea informației conținute în mesaj de la emițător la receptor. Rezultă astfel, că ceea ce caracterizează comunicarea este efectul pe care ea îl produce asupra destinatarului.
Fig. 2 Modelul contextual
Definițiile care insistă pe procesul de transmitere sau pe efectul produs de aceasta sunt numeroase. Pentru G. A. Miller de exemplu, „comunicarea este transmiterea unei informații de la un punct la altul”; urmând ca D. K. Berlo să adauge că scopul pentru care noi comunicăm este „pentru a influența, pentru a produce un efect în concordanță cu intențiile noastre”. Această idee a stat la baza uneia din definițiile comunicării politice. H. Eulau, S. J. Eldersveld și M. Janowitz, politologi ca formare dar care își sprijineau studiile pe teoriile behavioriste, imaginează comunicarea drept unul dintre cele trei „procese” – alături de lider și de structurile de grup – „prin care influențele politice sunt mobilizate și transmise între instituțiile guvernamentale și comportamentul electoral”.
Abordarea din perspectiva structuro-funcționalistă. Jacques Gerstle este de părere că o astfel de abordare „schimbă definiția comunicării, înscriind-o în contextul societății ca pe un ansamblu de sisteme aflate în relație. Comunicarea politică este din acest punct de vedere ansamblul de procese interactive dintre elementele unui sistem și între acest sistem și elementele înconjurătoare”. Conceptele cheie sunt astfel cele de sistem, schimb, echilibru. Privite în mod concret, sistemele politice, economice, culturale, care definesc societatea, folosesc un proces de transmitere de informații prin fluxuri specifice fiecărui mediu ceea ce face ca politicul să fie situat pe o poziție secundară.
Comunicarea politică poate fi considerată „o activitate de comunicare, cu specific politic în funcție de consecințele ei, actuale sau potențiale, asupra politicului”. Pentru K. W. Deutsche ea „nu are existență proprie deoarece întreaga politică trebuie analizată ca fiind o comunicare: «a conduce este, mai întâi de toate, o activitate de comunicare»”.
Din acest punct de vedere, Jacques Gerstle consideră că eficacitatea sistemului este dată de patru factori: importanța informației, timpul de așteptare necesar sistemului pentru refacere, câștigul realizat prin fiecare operație corectivă și deplasarea scopului comunicării. De aceea Almond vede comunicarea ca fiind „elementul dinamic al sistemului politic, de care depind alte procese, precum socializarea, atragerea, participarea”. Totuși, potrivit lui David Easton și teoriei sistemelor realizată de acesta, comunicarea nu este un concept central deoarece modelul său se bazează pe aceeași logică a schimbului de informații între sistem și mediu astfel încât „cerințele și suporturile care intră în sistemul politic sunt transformate în decizii și reacționează asupra modelului printr-un mecanism de feedback”.
Comunicarea politică mai poate fi definită ținând cont de aspectul instrumental și de cel instituțional. Dacă aspectul instrumental o clasifică drept o relație de persuasiune între interlocutori, un proces de influențare și intenționalitate, aspectul instituțional face referire la aceasta ca la un sistem alcătuit din resurse tehnologice, condiții etice, profesionale, reglementări normative și convenționale destinate publicității politice.
La aspectul instrumental face referire Belanger când definește comunicarea politică drept „o relație socială echivalentă cu influențarea”. Este însă vorba despre o influențare în primul rând voită, care apoi este transformată sau nu în acțiune. Absența acțiunii – ca modalitate de comunicare politică – este de această dată echivalentă cu omisiunea. Acțiunea sau absența ei reprezintă deci intervenții intenționale în comportamentul potențial al receptorului.
Comunicare politică este însă și dincolo de cuvinte. McNair consideră că în acest segment se încadrează orice „comunicare intențională despre politic”, „toate discursurile politice”, „nu numai enunțurile verbale sau scrise, ci și elementele vizuale de semnificație precum ținuta vestimentară, machiajul, pieptănătura, designul unui logo”. Cu ajutorul acestor elemente de comunicare este întregită imaginea politică sau identitatea. Pentru ca procesul de comunicare intențională să se desfășoare în mod optim sunt necesare câteva condiții minimale: existența emițătorului, receptorului, un spațiu public și unul sau mai multe canale de comunicare.
Importanța aspectului instituțional reiese și din definiția dată de Negrime comunicării politice. Pentru el, aceasta este „un sistem complex de comunicare a informației politice întreținut prin practici jurnalistice, socializare politică și democratizarea instituțiilor statului”. Și pentru Wolton comunicarea politică este „un spațiu” în care se întâlnesc discursurile contradictorii a trei actori care au legitimitatea de a se exprima în mod public asupra politicii: oamenii politici, jurnaliști și opinia publică prin intermediul sondajelor de opinie”.
Veron, propune o abordare asemănătoare cu cea a lui Wolton. Acesta, analizează produsele comunicării politice pornind de la produsele mediatice astfel încât fiecare produs final difuzat de media de informare „este o configurație discursivă profund eterogenă” și reprezintă produsul final al unor negocieri multiple. Asupra acestui produs final și-au lăsat amprenta diferiții actori prin intermediul unor strategii diversificate. Altfel spus, „este vorba despre o suprafață discursivă care devine locul de întâlnire al unor operatori strategici de o mare diversitate”.
Roland Cayrol, în lucrarea intitulată „Noua comunicare politică”, vedea procesul comunicării politice ca un rezultat al conlucrării dintre „televiziune, sondaje și publicitate”, rezultând cea ce el numește sfânta treime. Dar la aceste trei elemente definitorii Gabriel Thoveron în lucrarea „Comunicarea politică azi”, mai adaugă un element, acela fiind americanizarea, rezultând o cvadratură.
Norris adoptă un model interactiv oarecum linear, pentru că el își reprezintă comunicarea politică sub forma unui proces interactiv. Informațiile circulă între oamenii politici, noile media și public. Această circulație se realizează pe trei direcții: de sus în jos (de la instituțiile guvernului către cetățeni), orizontal (între oamenii politici) și de jos în sus (de la opinia publică spre autorități)”
Gosselin definește comunicare politică pornind de la tipologia acțiunii sociale propusă de Weber (apud Beciu). Comunicarea politică este înțeleasă atât ca o relație pragmatică, cât și ca o structură instituțională. Comunicarea politică este definită după două axe: „una orizontală, care vizează relația acțiune-receptare, și cealaltă, verticală, care introduce arenele și teritoriile în care se desfășoară comunicarea politică”.
Abordarea integrată, susținută de Camelia Beciu, subliniază că un act de comunicare politică este în același timp: o „relație” intențională, o luare de poziție strategică, precum și un „spațiu” de interacțiune; un „ritual”, dar și un ansamblu de reglementări juridice; un dispozitiv tehnologic și simbolic „care pune în scenă” politicul, dar și o practică democratică; un „mesaj” politic, dar și cogniție politică; marketing politic dar în același timp și agendă publică. Comunicarea politică, conchide autoarea, este multidimensională dacă privim definirea ei nu prin un model linear sau informațional, ci unul constructivist sau discursiv.
Dimensiuni ale comunicării politice
Comunicarea politică, după cum remarcă Jacques Gerstle, în lucrarea „Comunicare politică”, are la bază trei dimensiuni fundamentale: dimensiunea pragmatică, dimensiunea simbolică și dimensiunea structurală.
Pragmatica este definită ca acea arie care se ocupă cu studiul practicilor reale de comunicare. Pragmatica se referă la „relația care îl unește pe emițător de receptor și care este mediatizată de comunicare”. Comunicarea politică devine în felul acesta o formă a relație socială care se stabilește prin comunicare. Interacțiunea este realizată prin persuasiune, convingere, seducție, informare, condamnare, negociere sau dominare. Rezultă astfel o perspectivă practică a comunicării, una care „poate fi concepută ca o reprezentare a politicului, definit ca spațiu social al tensiunii dintre cooperare și conflict”. Ideea de cooperare este subiacentă etimologiei termenului comunicare, cuvânt care sugerează o transmitere de informații, la un amestec și la o partajare a semnificațiilor.
Simbolurile sunt ceea ce folosesc oamenii pentru a da un sens experienței lor, iar „a simboliza înseamnă a reprezenta realul și a stabilii un raport de semnificație între lucruri”. Pentru a realiza acest lucru, omul se folosește de limbaj dar și de rituri sau ritualuri. Semnele care sunt folosite nu doar în comunicarea politică, dar și în alte forme ale comunicării umane se regăsesc în coduri. Un cod „este un stoc de semne și un repertoriu de reguli care se combină în mod potrivit pentru membrii unei comunități lingvistice”.
Simbolurile oferă strategii ce pot avea grade diferite de întrebuințare. Strategia simbolurilor se axează pe o alegere între descriere și condensare. Simbolurile condensate se caracterizează prin marea încărcătură semantică și prin puterea lor de evocare, de identificare ori de protecție. Enunțarea „permite locuitorilor individuali sau colectivi să realizeze acte de limbaj controlate, să aibă o grijă mai mare sau mai mică în privința enunțurilor și să le ofere auditoriului spre a produce mesaje de implicare, de interpretare sau de asociere”. Comunicarea politică trebuie să se folosească de umorul popular al istoriilor și glumelor, care pot fi un vector puternic al stereotipurilor sociale, rasiale și naționale.
Dimensiunea structurală face trimitere la căile prin care avansează comunicarea politică. Acestea pot fi canale, rețele și media prin intermediul cărora se derulează fluxul comunicării. Conceptul de rețea are două perspective, una socială iar o alta de comunicație. Rețeaua socială se definește „prin opoziție cu un aparat, drept o organizație socială, neconstituită, adică limite imprecise, cu actanți puțin specializați în rolurile și conexiunile aleatorii”. Rețeaua de comunicație este reprezentată ca „o infrastructură, adică un ansamblu de posibilități materiale de comunicație, care diferă de structura de comunicare definită ca ansamblul comunicărilor schimbate în mod real în cadrul unui grup”. Prin structură comunicațională se înțelege avantajului material dar care nu realizează o structură reală a comunicării. Pentru a exista stabilitate în interiorul unei rețele de comunicare este nevoie de trei factori: resursele informaționale distribuite inegal, interesul partenerilor pentru schimb și repartizarea puterii în sensul controlului informației.
Comunicarea prezidențială
Camelia Beciu în lucrarea „Comunicare politică”, definește comunicarea prezidențială ca cea care desemnează ansamblul practicilor și tehnicilor de comunicare prin intermediul cărora instituția prezidențială și/sau președintele diseminează informația de interes public și național.
Comunicarea prezidențială este în opinia autoarei una din cele mai ritualizate forme de comunicare politică. Această constatare se datorează modului în care este perceput procesul de transmitere de informații din partea președintelui. Momentele în care președintele are o intervenție sau o convorbire devin momente excepționale, ajung să fie evenimente în sine sau semne că pe scena politică se întâmplă ceva de importanță maximă, de aici rezultă așa numitul „contract” de comunicare. Prin acest contract, conchide autoarea, președintele este „reprezentantul națiunii”, iar modul de adresare este alocuțiunea.
Muchon analizând comunicarea prezidențială din Franța, a constatat că aceasta este una din ce în ce mai personalizată. Astfel se face trecerea de la ritualul ce caracterizează comunicarea prezidențială și se trece la o comunicare ce dorește să pună accentul mai mult pe psihologia personajului prezidențial. Camelia Beciu este de părere că modul de adresare al președintelui cu toate că nu seamănă cu o alocuțiune propriu-zisă, este perceput tot ca o alocuțiune, deoarece este calificat drept moment excepțional în care președintele comunică „în fața națiunii”.
Camelia Beciu consideră că președintele „ca reprezentant al națiunii, evocă sau celebrează memoria colectivă”. Atunci când președintele se adresează națiunii – națiune ce deține o anumită istorie – el o face în calitate de cetățean, lider politic și lider simbolic. Ca lider simbolic, președintele se adresează națiunii-colectivitate, încarnând valori, caractere și idealuri colective. Ca lider politic, președintele comunică în numele unui stat. Iar în calitate de cetățean, președintele se adresează în numele opiniei publice.
Pe lângă rolul important pe care îl are președintele în comunicare, tot atât de important este și rolul instituției prezidențiale, a cărei comunicare se înscrie „în procesul cotidian al comunicării politice”.
Camelia Beciu realizează o împărțire a modelelor de comunicare prezidențială prin prisma modului în care președintele utilizează televiziunea pentru a se adresa națiunii și a interacțiunii dintre președinte, mass-media și public.
Denton și Hart sunt de părere că spectacolul politic se datorează televiziunii, care „subminează adesea dimensiunea democratică a comunicării prezidențiale”. Astfel rezultă: politica popularității, televiziunea este cea care a determinat apariția discursului plebiscitar, a discursului destinat marelui public, consensual și popular; politica aparițiilor publice, acapararea de apariții publice, de capital televizual; riscul demagogiei, televiziunea prin metodele de prezentare a faptelor diminuează raționalitatea în procesul decizional, rezultând o diminuare eronată a publicului.
Jacques Gerstlé în cartea Comunicarea politică este de părere că televiziunea a jucat un rol important în schimbarea și modelarea strategiilor comunicării prezidențiale. Sufragiul universal dar mai ales separația puterilor a determinat un proces de administrare zilnică a comunicării prezidențiale, pentru că instituțiile media au dobândit o importanță strategică în jocul puterii. Comunicarea electorală avea rolul de a aduce popularitatea candidatului, iar acest proces este unul de care președintele nu se poate lipsi. Cu alte cuvinte „președintele duce o campanie fără oprire, în care comunicarea se bazează pe popularitate”.
Instituția prezidențială poate să asigure un control al comunicării. Prin control, autorul, înțelege modul în care va fi construită scena politică. Politica de comunicare va putea să gestioneze modul în care este organizat un eveniment sau chiar participarea la acel eveniment. Președintele nu trebuie doar să aibă acces direct la media, adică prin discursuri, el trebuie să poată avea și o acoperire în cadrul programelor de informare mai ales a programelor televizate. Astfel spus, „administrarea agendei prezidențiale permite orientarea acoperirii mediatice spre actualitate sau înspre crearea actualității” (pag 93).
Opinia lui Jacques Gerstlé analizând sistemul politic francez, unul bicefal, este aceea că timpul acordat președintelui și guvernului, tind să fie în favoarea celui de-al doilea. Cu toate acestea, timpul acordat guvernului nu este împărțit între Ministere, ci este concentrat asupra puterii, asupra unui singur om. În plus, președintele are ca responsabilități și pe cea de reprezentant al națiunii, rezultând astfel o acoperire media nesolicitată.
Mouchon, formulează trei modele de comunicare, ce țin seama de interacțiunea ce are loc între președinte și mass-media și rolul pe care îl joacă publicul din perspectiva contactului cu președintele.
Modelul autoritar sau modelul diadic, este modelul în care președintele se prezintă ca o autoritate menită să răspundă întrebărilor jurnalistului-vedetă cu privire la punctele esențiale ce interesează populația.
Modelul agora, este modelul în care întrebările provin din partea unui public bine selecționat, dar care nu poate avea un dialog iar rolul jurnalistului este acela de a selecta persoanele ce vor adresa întrebări, nemai fiind un purtător de cuvânt al opiniei publice. Mouchon este de părere că modelul agora prin diversitatea opiniilor este mai bun decât modelul autoritar. Cu toate acestea, constată autorul, intervențiile nu sunt egale, ci proporționale cu statutul participanților, rezultând un rol infim din partea publicului care se găsește în ecuația comunicării doar pentru a fi desfășurată comunicarea prezidențială.
Modelul interactiv, este pentru Muchon, un model de comunicare prezidențială ce se desprinde complet de logica spectacolului. Spre deosebire de modelul agora, modelul interactiv permite un dialog între public și președinte. Cu toate acestea există riscul apariției sindromului discuției de cafenea. Adică, se poate întâmpla ca în cele din urmă calitatea dialogului să depindă prea mult de selecția participanților și de intervenția acestora. Un alt risc ar mai fi complexitatea întrebării care nu permite un răspuns succint și convingător din parte președintelui.
Dimensiunea funcției prezidențiale este cea care determină strategia de comunicare. Președintele, „în perioadele de criză internă sau internațională, în conjuncturile electorale sau în timpul exercitării curente a puterii”, va trebuii să gestioneze diversele aspecte simbolice ale rolului de: „gardian al instituțiilor, garant al unității naționale, arbitru, figură tribuniană, șef militar și diplomat”. Situațiile de criză în care președintele este privit ca un garant al libertății cetățenilor, are suportul segmentelor de opinie ostile.
Comunicarea prezidențială merge mai departe până acolo încât vrea să controleze scena, modul în care este distribuită informația dar mai ales ce fel de informație ajunge la public.
De cele mai multe ori, este de părere Jacques Gerstlé, comunicarea prezidențială are ca bază de susținere „administrarea popularității președintelui și a deciziilor acestuia, precum și de menținerea legitimității”. Funcția de președinte permite orientarea strategiilor de comunicare spre o anumită problemă, fie crearea unei noi direcții ce trebuie dezbătută. Perioadele de criză sunt cele mai bune momente pentru președinte să își transmită mesajul, iar oricare ar fi situația criză sau ameliorare, el trebuie să își orienteze discursul în așa mod încât el să se plieze pe situația dată.
Comunicarea politică a președintelui nu se rezumă doar la relatările televizate sau la articolele apărute în ziare, ci pot fi deplasările în străinătate sau acele gesturi de forță simbolică. Jacques Gerstlé definește comunicarea prezidențială nu doar ca o reducere la câteva tehnici, ci ca pe „un ansamblu de eforturi ale președintelui, canalizate în direcția unui control – prin cuvânt, tăcere, acțiune – al definirii situației politice oferite de mijloacele media și de alți actanți politici, sprijnindu-se pe resursele oferite de poziția instituțională”. Obiectivul constă în a orientarea eforturilor spre o reprezentare a eforturilor spre o redare a situație care să fie conformă cu punctele de vedere ale președintelui. Pentru ca acest obiectiv să fie îndeplinit trebuie administrate din timp luările de cuvânt, a intervalelor de tăcere și a politicii simbolice.
Capitolul 5: Emițătorul
Tipologia liderilor politici
Introducere
Gustav Le Bon în lucrarea sa „Psihologia maselor”, împarte liderii politici în două categorii mari: aventurierii și ctitorii.
Aventurieri pentru Le Bon sunt acei oameni energici care posedă o voință puternică dar numai de moment. Ei dau dovadă de violență și de cutezanță, fiind deosebit de utili în dirijarea conflictelor sau în demararea unor acte temerare.
Actele de vitejie ale aventurierului sunt uimitoare, stârnind admirație la cei apropriați și teamă la dușmani. Cu toate acestea în viața cotidiană dă dovadă de foarte multe slăbiciuni, cedând în fața unor obstacole elementare pentru omul obișnuit. După trecerea momentului culminant de vitejie ei nu mai pot să conducă, dând dovadă de pasivitate și dezorientare. Din acest motiv liderul aventurier are nevoie de o idee sau de ceva care să-l conducă, ceva care să îi ofere o linie de conduită bine stabilită ce poate fi urmată.
Ctitorii reprezintă persoanele capabile să exercite, grație unei voințe durabile, influențe constante și foarte puternice, uneori în pofida exteriorizărilor mai puțin structurate. Aceștia tind să intre cu abnegație în posesia lumii întregi. Liderii de acest tip posedă o voință persistentă care confirmă existența unor facultăți extrem de rare și puternice. În fața lor nu rezistă nimic, nici natura, nici zeii, nici oamenii.
În general tipologiile nu țin cont de aspectul moral al actelor de conducere, omițându-l sau tratându-l neadevărat. Un exemplu de luat în considerare este cazul Adolf Hitler care nu trebuie considerat un lider ci un tiran.
Susținător al acestei idei este J. M. Burns care realizează o tipologie a liderilor care ar trebui să fie structurată în funcție de modalitatea de interacțiune cu ceilalți membri în două mari categorii: lideri tranzacționali și lideri reformatori.
Liderului tranzacțional îi este caracteristică adaptarea la factorii compromisului, iar interacțiunea cu ceilalți membrii îl determină să facă diferite schimburi, precum: locuri de muncă contra voturi într-o campanie electorală, promisiuni de majorare a salariilor contra asigurării de neparticipare la grevă, ș.a.m.d. Cu toate că liderul tranzacțional are la baza activității lui schimbul, acesta nu ajută la schimbări radicale în cadrul societății.
Cea de-a doua categorie, liderul reformator înclină spre o conlucrare mai profundă cu ceilalți membrii ai grupului, având o tendință spre compasiune și conlucrare reciproc avantajoasă. Datorită calităților pot devenii idoli ai mulțimii, influențând în mod substanțial gândurile și comportamentele colectivității. Empatici, exemple de moralitate demne de urmat, ei pot, spre deosebire de liderul tranzacțional, să producă schimbări de importanță majoră în ecuațiile de organizare a socialului.
O altă tipologie a liderilor este făcută de către Roger-Gerard Schwartzenberg, criteriul avut în vedere este de această dată identitatea acestora. Astfel, putem distinge între: lideri al căror profil este asemenea omului obișnuit, liderul care fascinează, tatăl nostru și non-femeia politică la care se adaugă un anumit tip de lider care însumează toate calitățile unui conducător recunoscut și acceptat de către mase, acesta este eroul.
Autorul consideră că eroul poate să joace rolul fondatorului care se regăsește în țări din lumea a treia și cel de salvator pentru că reușește să vină în ajutorul unei țări dezvoltate dar care se află într-o criză. Apoi se regăsesc eroii divini cei care au parte de acceptare folosindu-se de partea simbolică a legitimității mai mult decât de cea rațională.
Profetul sau cel care face ca visul să devină realitate oferă siguranță celor ce simt nevoia, „pentru că eroii nu se pot înșela”. Prin orgoliu și distanță eroul își poate păstra aura și misterul, fapt care îi sporește longetivitatea. Puterea este ceva ce poate și trebuie să fie făcut doar de către conducător și numai în secret, pentru că ea nu este la îndemâna oricui.
Conducătorul care a fost ales prin sufragiu universal se depărtează încet de supușii lui, nu mai are nevoie să se lase judecat de către semenii lui, puterea este numai a lui, astfel el devine și se comportă precum un monarh. Puterea nu mai este universală ea devine personalizată. Eroul este cel care ajunge pentru cetățeni unsul lui Dumnezeu el are puterea de a vorbi în numele Lui, el este prezența Lui pe pământ și totul are un mesaj dumnezeiesc.
Dar pentru a putea să își sporească autoritatea și să își facă simțită prezența, Schwartzenberg consideră că ei se folosesc de cultul personalității care are rolul de a-l așeza pe erou lângă Dumnezeu. Acești eroi autoritari simt și au nevoie de această glorificare pentru a putea să se asigure de puterea pe care ei o au asupra oamenilor. După dispariția lor se încearcă fie ștergerea lor din memoria colectivă fie sunt înlocuiți de către subalternii lor care vor exercita puterea la o scară mai redusă.
Eroul nu poate să conducă pentru totdeauna. Dacă se întâmpla să decadă iată care sunt cei patru factori identificați de către autor: eșecul, un conducător care nu câștigă bătăliile pe care le dă nu mai poate să își dovedească puterea de a conduce și de a cucerii; răsturnare de situație, dacă nu mai există situație de criză care să necesite un dictator, înseamnă ca nu mai este nevoie de el; democrația, liderul charismatic și distant nu este agreat de oamenii de rând care vor să reducă acest handicap dintre ei și conducător; și oboseala care apare după atâtea elogii și laude de sine. Se ajunge în situația în care „marile figuri de la cârmă sunt abandonate în favoarea oamenilor obișnuiți, ce încarnează virtuții obișnuite”.
Omul obișnuit la Schwartzenberg este „fără strălucire, fără pasiune, fără dramă, el este campionul normalului” pentru că „totul este banal în el, obișnuit, convențional”, ”nu se distinge prin nimic obișnuit”. Dar, ne putem întreba că în condițiile în care liderul – om obișnuit este atât de anost și lipsit de atractivitate, de ce este ales, de ce ajunge să capteze atenția? Un răspuns posibil ar fi că tocmai acest lucru este atractiv la el, poate că simplitatea cu care orice om se poate identifica cu liderul obișnuit îl face să fie ales. Modestia este cea care îl va propulsa pe culmile cele mai înalte ale puterii.
Totul la omul obișnuit se leagă de rutină și de conformismul gândirii care nu permite interpretări ce ar putea să reducă lipsa de încredere dar mai ales să permită risipirea sentimentului de siguranță al publicului. Omul obișnuit, omul din popor este cel care vine să aducă în față pe cei ce au stat atâta timp în planul secund, cei ce nu au avut puterea sau șansa de a se afirma.
Omul obișnuit își va face apariția pentru a lua locul liderului puternic, locul eroului și asta pentru că oamenii se caracterizează printr-un instinct puternic al egalității. Se simt de prea mult timp supuși iar acum vor să se identifice cu cel ce îi va conduce, vor să fie pe picior de egalitate, vor să se vadă în oglindă.
Orice țară are oamenii ei obișnuiți dar ei nu sunt identici, se diferențiază datorită unei expresii a „folclorului țării sale, a elementelor ce alcătuiesc specificul național”. Totuși Schwartzenberg încearcă să contureze un portret robot cvasiuniversal al omului obișnuit: provine dintr-un mediu modest, ignoră mizeria precum și opulența, studii primare, poate secundare și foarte rar superioare, este opusul intelectualului și al mondenului, are o viață de familie liniștită și simplă, pentru că „simplitatea face parte din calitățile sale fundamentale: măsura, bunul simț și priceperea”.
Există oameni simpli care vor să fie precum omul de rând. Dar aici apar două situații, una în care cel ce vrea să fie văzut așa chiar este un om simplu ce nu va fi nimic altceva, dând cu stângul în dreptul aproape de fiecare dată și cea de-a doua ipostază în care doar se prezintă în această manieră de om din popor, el fiind o persoană cu multe calități pregătit să le exercite odată ajuns la putere. De cele mai multe ori cel de-al doilea are mai mult de câștigat, pentru că cetățeanul se identifică cu liderul, dar care demonstrează calități ce îi lipsesc alegătorului, făcându-l astfel pe cel ce îl va vota să se simtă împlinit și realizat la acele puncte nerealizate.
Omul obișnuit nu-i ajunge cetățeanului care vrea să viseze, să avanseze, să se desprindă de poziția lui statică, să iasă din cotidian și să pătrundă într-o lume a mulțimilor, o lume a spectacolului. Astfel omul obișnuit obosește, nu mai satisface nevoile alegătorilor și este înlocuit de liderul charismatic, cel care fascinează.
Liderul cu șarm este cel care folosește sentimentul solidarității, al fratelui cel mare care „se ridică împotriva adulților, a societății prestabilite pe care o reprezintă adulții”. Imaginea fraternă este pentru Schwartzenberg asociată democrației, concepută ca o încercare de opoziție împotriva puterii personale, împotriva conducătorilor în funcție, ca să le clatine autoritatea, tutela, pentru că ei sunt cei ce dețin puterea impusă, asemănată cu imagine paternă sau maternă.
Spre deosebire de liderul obișnuit care nu are studii superioare, liderul cu șarm este un absolvent al unor școli faimoase și foarte bune. Un lider cu șarm, charismatic este pentru Schwartzenberg acela ce va ști să se folosească de „miturile din vremea lor (viteză, acțiune, succes), de ideologia implicită vehiculată de mass-media și mai ales de publicitate”. Așadar liderul cu șarm se poate definii prin mobilitate, dinamică, în continuă mișcare și calități fotogenice.
Liderul charismatic împrumută de la liderul obișnuit acea rețetă ce l-a făcut celebru. Împrumută din aerul simplist care poate fi unul prefăcut și îl amestecă cu cel al distincției, pentru „a satisface egalitarismul democratic”.
„Eroul cultivă în mod deschis superioritatea, distanța. Omul obișnuit nu poate ajunge decât într-o proximitate familiară. Liderul care fascinează lansează însă o dublă imagine și pune accentul pe două registre opuse. Este pe rând distant și apropiat, diferit și asemănător, superior și egal. În final, imaginea lui de marcă este suprapunerea pe retină a două imagini opuse.”.
Dacă omul obișnuit este dorit atunci când se simte nevoia de liniște, calm și întoarcere la valorile tradiționale, liderul charismatic își face prezența după cum s-a putut vedea atunci când se dorește și se vrea aventură și spectacol. Dar ce se întâmplă când situația devine dificilă și este nevoie de cineva care să poată rezolva problema apărută. Pentru Schwartzenberg în astfel de momente își face apariția liderul puternic, autoritar, mai bine spus tatăl nostru.
Imaginea tatălui este prezentă în subconștientul nostru și poate fi tatăl de familie, liniștit, nobil, al patriei, al națiunii, întemeietor, sau chiar părinte etern. Schwartzenberg distinge două mari categorii prin care se poate diferenția părintele eroic de părintele obișnuit: „autoritatea eroico-paternă – aceea a conducătorului revoluționar sau a făuritorului independenței naționale, numit și părintele revoluției sau părintele țării, dar care este foarte apropiat de erou – și autoritatea paternă obișnuită – aceea a înțeleptului, plin de învățăminte și rațiune, aceea a părintelui liniștit, mai aproape de omul obișnuit”.
Mai important decât tatăl poate apărea imaginea bătrânul împovărat de experiență, cel căruia i se atribuie existența unui popor, care în moment de suferințe caută alinare în puterea octogenară și înțelepciunea lui.
Modelul patern de autoritate se definește prin trăsături precum înțelepciune, competență – ce îi permite rezolvarea problemelor ce nu pot fi rezolvate de cetățenii de rând – iar trăsătura definitorie este autoritatea. Autoritatea este atribuită părintelui atunci când el a reușit să-și impună propriile decizii, a reușit să elimine obstacole ce i-au stat în cale în decursul a mai mulți ani. El este un lider ferm, energic cu capacitatea de a lua hotărâri importante.
Tatăl trebuie să reflecte imaginea unui părinte nu doar în fața cetățenilor dar și a familiei sale care este o sursă importantă pentru ai legitima autoritatea. El este un foarte bun pedagog ce discută cu cetățenii precum ar discuta cu elevii lui, care fie sunt plini de admirație sau le este prea frică să se ridice împotriva autorității acestuia.
În ceea ce privește aplicabilitatea modelului patern, el este cu atât mai bine reprezentat la nivel social cu cât comunitatea este una de tip patriarhal. Tatăl este la baza unei familii iar copii și chiar tatăl acestei familii vor să fie conduși de către un om care să semene cu tatăl lor. Altfel spus, tatăl politic nu ar fi condus dacă nu ar fi fost nevoie de un om puternic și dacă nu ar fi existat climatul propice.
În opinia lui Schwartzenberg rolurile statice jucate de către tată și de către fiu ajung să se suprapună și chiar să se înlocuiască datorită „transformărilor accelerate”. Pentru Schwartzenberg liderul șarmant câștigă în fața liderului paternal deoarece se adaptează cu mai multă ușurință „la o economie în expansiune și în înnoire”. „Dar și dezvoltarea se poate opri, și pe măsură ce criza se instalează, ne întoarcem mai de grabă la o fază de tată, spre faza de erou, spre acest super-tată care redobândește virtuțile paterne, transfigurându-le însă. Învăluindu-se în mister și grandoare nu doar pentru a părea mai avizat, precum tatăl, dar și infailibil transformat în stăpân al sorții, răspândind siguranță și îngăduindu-ne să visăm”.
Un alt model propus de Schwartzenberg este cel al femeii în politică, model ce mai poate fi numit și modelul non-femeii. El pune în față această negație nu pentru că nu ar exista femei în politică sau că rolul lor nu ar trebui să existe ci pentru că ele odată ajunse la conducere se dezic de identitatea lor feminină și adoptă sau se comportă întocmai unui bărbat. Autorul le condamnă pe acele femei care nu reușesc să valorifice caracteristica feminină și „renunțând la propria cultură, cele câteva emancipate îi imită pe foștii stăpâni”.
O femeie, este de părere autorul, poate fi autoritară, dar ea nu face altceva decât să aducă un omagiu bărbatului, liderului autoritar. Non-femeia politică poate să reproducă din stereotipurile masculine, mai puțin unul. Acesta este cel al omului obișnuit care în societatea patriarhală nu ar putea exista. Imaginea femeii este cea a vieții și a compasiunii, cea care dăruiește celor aflați la nevoie și au nevoie de ocrotire. Dar nu doar femeia împrumută sau copiază de la modelele bărbătești. Imaginea protectoare a fost împrumutată de unii lideri politici care au vrut să arate că sunt alături de cei aflați în suferință și de cei care au nevoie de ajutor.
Imaginea unei femei politice este la fel ca cele ale tipurilor de lideri politici prezentate până acum duplicitară, pentru că ea poate fi bună, dăruitoare și ocrotitoare dar poate fi și rea, cea care frustrează și interzice, cea care poate și să însuflețească atât cât să poată arăta puterea pe care o deține, ea este mama „arhaică”. Schwartzenberg crede că „femeile politice aleg din această imagine maternă dublă pe cea a puterii impuse, chiar cu duritate, mai degrabă decât în imaginea binevoitoare și plină de dăruire”.
Comunicatorul
Emițătorul este o componentă esențială în transmiterea mesajului către grupurile țintă. Dar când mesajului îi lipsește latura logică, emițătorul, liderul trebuie să reușească să facă mesajul credibil folosindu-se de alte elemente și instrumente ce nu fac parte din arsenalul rațiunii. Cu alte cuvinte el trebuie să insufle mesajului o parte din caracteristicile lui de bază. Trebuie să fie credibil și atractiv, la fel cum este și emițătorul.
Experimentele lui C. I. Hovland, I. L. Jans și H. H. Kelley în lucrarea Communication and Persuasion, constată că în funcție de gradul de credibilitate emițătorul poate să modifice atitudinea electoratului. Mesajul ce provine de la o persoană puternică va avea parte de credibilitate pentru că reușește să atragă atenția asupra sa. Mesajul are același suport de credibilitate și dacă provine din partea unui personaj cu o poziție de prestigiu în societate, poziție ce sugerează puterea de influențare asupra celorlalți. Din aceste experimente credibilitatea este pentru autori „un amestec între prestigiul individului, statutul acestuia și apartenența fizică”.
J.W. McGuire în cartea The nature of attitudes and attitude changes, consideră credibilitatea ca un rezultat al unui proces de combinare a competenței și încrederii acordate acestuia de către alegători. Emițătorul se prezintă ca un deținător de informații pertinente, adevărate și pregătit să le transmită. Cu cât nivelul de educație, inteligența, statutul social competența profesională și gradul de implicare în mesaj crește cu atât puterea de convingere a sursei credibile crește.
Aprecierea pozitivă sau negativă a comunicatorului de către receptor cântărește foarte mult și poate să determine dacă informația transmisă este pertinentă, adevărată sau nu, punctele argumentate având în acest caz un rol foarte mic. Pentru autor sinceritatea este o calitate a competenței comunicatorului, ce poate fi pusă în evidență atunci când acesta: „comunică ce știe; este dezinteresat față de rezultatele demersului comunicativ; nu are intenția de convingere; apără o poziție opusă interesului său; este cu atât mai natural”.
Pentru a se putea înțelege mai bine modul în care este atribuită credibilitatea emițătorului de către receptor, Cristina Pripp folosește teoria atribuirii care susține că se însușesc comportamentului oratorului, factori specifici individuali (interni), sau factori situaționali (externi). Cu alte cuvinte, alegătorul își construiește o reprezentare a candidatului plecând de la informațiile deținute anterior și ținând seama de situația contextuală. În baza acestei imagini premergătoare discursului, receptorul va aștepta un anumit comportament politic. Îndeplinirea sau nu a acestor elemente de apreciere vor determina reușita mesajului.
Atractivitatea (aspectul fizic, personalitatea și modul de comportare) este în concepția lui J.W. McGuire cea care reușește să îl determine pe alegător să își schimbe atitudinea. Astfel, receptorul se identifică cu emițătorul, folosindu-se de sentimentul de admirație pe care le are față de acesta. Schimbarea atitudinală este dependentă „de durata legăturii afective stabilite între candidat și alegător” trebuie să fie conformă cu sistemul de valori și credințe ale alegătorului. În caz contrar, aceasta va putea fi oricând desființată.
Atractivitatea și durabilitatea relației dintre emițător și alegător stă la baza contactelor repetate ce pot fi directe sau prin intermediul mass-media. Alegătorul este tentat să simpatizeze atât pe cei ce se aseamănă lor dar care au acele calități în plus, dar se pot atașa și de un emițător cu comportamente diferite de ale lui, complementaritate.
După cum s-a arătat, imaginea proiectată este foarte importantă și de aceea trebuie ținută seama de următoarele componente: prezența fizică, îmbrăcămintea, gestică, coerență și viteza discursului. Dinamismul înseamnă convingerea că discursul emițătorului este credibil. În timpul unui discurs, emițătorul în funcție de reacțiile publicului poate să schimbe strategia, folosindu-le pe cele persuasive. Oratorul stabilește în acest fel ce îl pune în valoare. Acest proces de analizare a publicului poartă numele de imagine substitutivă.
Gabriel Thoveron în Comunicarea politică azi, identifică două elemente esențiale de care trebuie să țină cont un om politic atunci când dorește să comunice sau vrea să creeze o anumită percepție a lui publicului: imaginea și poziționarea.
Imaginea este „reprezentarea sau reproducerea mintală a unui produs, a unui partid, om politic … a unei persoane cu care ne putem identifica, în care ne putem oglindi”, un rol important în accentuarea acestui proces îl are intrarea în era imaginilor. Imaginea este o viziune globală a unui obiect sau persoane pe care o definim și o recompunem din impresii fragmentare. Prin imagine se sintetizează toate cunoștințele și informațiile obținute prin mijloace sigure sau mai puțin sigure. La baza întregirii mozaicului, a construcției eterogene este propria noastră experiență. Din punct de vedere al unui politician imaginea de ansamblu nu este compusă doar din a lui, ci și a partidului din care face parte.
Poziționarea „este o latură a imaginii, conținând numai elementele principale ale acesteia, cele care ne vin de la sine în minte, aspectele cele mai șocante cele mai ușor de remarcat, cele care ne îngăduie cel mai ușor să deosebim candidatul de adversarii săi, partidul de concurenți”. Astfel se creează o poziționare a fiecărui candidat, proces ce are loc automat și care este o reducere a imaginii per ansamblu.
Poziționarea este o imagine simplificată ce trebuie să fie îngrijită și mereu ținută sub supraveghere. Este nota distinctivă a candidatului, distincție ce îl poate ajuta să câștige notorietatea.
Pentru a fi în atenția mass-media, pentru ca mesajul să ajungă la receptori, este necesar să existe un emițător. Pentru aceasta cea mai bună metodă este fie un scandal, fie să șochezi, adică să fi îndrăzneț. De asemenea imaginea precedentă cu care este asociat un anumit emițător îl poate ajuta să construiască imaginea dorită. Acest procedeu se aplică celor ce provin din lumea spectacolului sau a comunicării în masă. Starurile sunt cele care pot oferii notorietate și pot să asigure vizibilitatea unui candidat. Unii emițători vor să suprapună imaginea starului cu a lui pentru a se bucura de atenția dorită.
Folosindu-se de împărțirea liderilor politici pe care o face Roger Gerard Scwartzemberg, Gabriel Thoveron consideră că un lider politic nu se va limita doar la un singur rol, ci va încerca să combine pentru a putea să fie pe placul alegătorilor, va face „un subtil joc dublu”.
Imaginea unui candidat se poate forma și poate fi modelată în funcție de așteptările alegătorului. În baza sondajele de opinie candidatul poate să accentueze pe acele puncte forte ce ar putea să aibă un impact asupra deciziei receptorului. Dar imaginea candidatului nu va fi mereu cea supusă modificării pentru a satisface nevoile votanților, se poate scoate în evidență un om care să dispună de aceste calități, ne mai fiind necesară înfrumusețarea.
Pornind de la imaginea atribuită unui candidat de către alegători, Gabriel Thoveron consideră că nu trebuie să se aducă schimbări ce ar putea să diminueze credibilitatea. Coerența este lucrul de care trebuie să se țină seama, pentru că ea este cea care asigură continuitatea și concordanța între fapte și percepție. Credibilitatea este dată de aspectul fizic dar mai ales de trecutul emițătorului care poate avea un efect negativ dacă nu este administrat corespunzător.
Schimbarea, acolo unde se cere, nu trebuie făcută imediat ci pas cu pas, dacă ea va fi prea bruscă aceasta va cauza mai multe pagube decât efecte benefice. Dacă gestionarea schimbării nu este făcută corespunzător și mult prea repede, alegătorii vor fi debusolați și nu vor ști care este imaginea bună, cea cu care se pot identifica și vor reține doar defectele constante.
Există și schimbări, constată autorul, care sunt benefice, care reușesc să aducă un plus de forțe acolo unde se cere. Mai exact, trebuie să se acționeze acolo unde trebuie adusă o îmbunătățire, se face o completare, nu o transformare. Astfel acestea devin puncte forte. Și punctele slabe pot fi foarte ușor transformate în atuuri, dar ele trebuie comparate cu greșelile contracandidatului. În ajutorul unei astfel de strategii vine presa care poate accentua ceea ce era vizibil dar se trecea cu vederea.
Capitolul 5: Canalul de comunicare
5.1 Canal, mijloace de comunicare, cod
Canalul de comunicare este un element important în procesul de comunicare. Fără acest instrument, informația nu ar mai fi putut să ajungă de la emițător la receptor, și nici invers, de la receptor la emițător. Mesajul ce provine de la emițător nu este transmis integral de mass-media, ci este filtrat și apoi transmis către receptori. Trebuie spus că în aceeași măsură în care comunicatorul are un public țintă căruia i se adresează, la fel și ziarele, posturile radio și TV.
Mass-media în procesul comunicării joacă roluri multiple. Acestea pot fi: o sursă de comunicare (prezintă imagini de la diferitele momente de comunicare politică, cu alte cuvinte „mass-media constituie principala resursă tehnică și simbolică pentru vizibilitatea și dezbaterea publică a informației politice”); un cod de comunicare (emițătorii vor ține cont de fiecare dată când vor comunica în funcție de practicile și limbajul mass-media, „de o întreaga gramatică a mediatizării”); un rol strategic (mass-media poate avea o poziție de actor politic sau al unei opinii publice reprezentative, în funcție de specificul proiectului de comunicare).
Demers alcătuiește următoarea structură a sistemului mediatic specific unei democrații liberale: cadrul juridico-normativ reprezentat printr-un ansamblu de „legi și valori normative care stabilesc limitele de dezvoltare a unui sistem mediatic”; regimul proprietății media, pentru că produsul media este un bun comercial, trebuie să se facă distincția între „instituții mediatice publice și instituții media private, între instituții mediatice naționale și instituții controlate de companii străine, de structuri multinaționale și surse media internaționale”; norme etice și practici, „procesul informării, precum și relațiile dintre instituțiile mediatice și ceilalți participanți la comunicarea mediatică sunt reglementate atât ca deontologie, cât și din perspectiva unor practici și comportamente tacite – un ethos al comunicării jurnalistice”; structuri redacționale sau organizații, „organizația jurnalistică mediază relația jurnaliștilor cu mediul socio-politic intern și internațional”.
5.2 Bariere comunicaționale
Până să ajungă la receptor mesajul poate suferi modificări; acest lucru se datorează obstacolelor ce pot interveni în procesul propriu-zis de comunicare. Cristina Pripp în lucrarea „Marketing politic” identifică zece bariere comunicaționale. Acestea sunt:
prezentarea incorectă a mesajului apare în momentul utilizării unui mod incorect de comunicare;
distorsionarea informației pe canalul de comunicare. Rezultă o comunicare trunchiată care poate fi definită și ca tehnică de manipulare. Acest gen de comunicare poate avea efecte negative dacă este decodată de către receptori, ceea ce va duce la crearea unei noi bariere comunicaționale;
lipsa canalelor de comunicare. Daca segmentele țintă nu au acces la informațiile transmise de partid sau personalitate politică, legătura va fi mai slabă. Dar acest lucru nu înseamnă ruperea fortuită a relațiilor dintre actori.
nesiguranța asupra conținutului mesajului. Pentru comunicarea orală intervențiile receptorului pot pune în dificultate sursa. Pentru comunicarea scrisă, publicul țintă poate să-și exprime atitudinea prin forma unor replici scrise în presă. Emițătorul trebuie să-și încadreze discursul ținând cont de „zona de confort” a receptorului, în acest fel comunicarea va devenii eficientă. Conform lui A. Kakabadse, zona de confort „include comportamentele, atitudinile, tendințele, valorile și ideile pe care ținte le aceptă, le stăpânește și utilizează”;
incapacitatea de absorbție a mesajelor. Această barieră comunicațională se datorează unei birocratizări excesive, deficiențelor de comunicare la nivelul structurilor organizaționale, precum și prelucrării selective a mesajului de către receptori;
percepții generatoare de false presupuneri. Mesajul transmis de emițător va fi decodificat și în acest fel înțeles de către public, ținându-se cont de factorii genetici, de educație, de prestigiul social, de nivelul cultural, sau de alți factori. Astfel, receptorul va avea o cu totul altă imagine asupra informației recepționată, decât cea care ar fi trebuit să fie din perspectiva comunicatorului.
incompatibilitatea comunicatorului cu segmentul-țintă. Dacă segmentele-țintă sau mesajele nu sunt bine selecționate pentru a răspunde necesităților țintei, atunci relația dintre ele două se poate agrava.
interferențele cu alte surse de comunicare. Evenimentele susținute de partide politice adverse, în același timp, pot duce la o blocare a comunicării.
ambiguitatea mesajului. Un alt efect al comunicării trunchiate este ambiguitatea interpretării mesajului. Poate părea neintenționată, dar poate avea un rol de diminuare a credibilității sursei, făcând în acest fel dificilă comunicarea în viitor.
telefonul fără fir. Este o barieră comunicațională care se datorează retransmiterii mesajului de către țintă. Astfel mesajul va fi distorsionat, „proces involuntar, generat de filtrarea prin sistemul perceptiv personal”. Informația ajunge să ia forma unui zvon.
5.3 Presa scrisă
Presa scrisă reprezintă unul dintre elementele de bază al comunicării mediatice, reușind să facă față concurenței provenite din partea mediilor audio-vizuale. Adaptarea la cerințele prezente ale publicului din ce în ce mai diversificat a făcut ca presa scrisă să ofere un răspuns pe măsură concurenței. De aceea putem spune că în epoca modernă „presa scrisă reflectă complexitatea lumii și așteptărilor individului”.
Presa scrisă, până în secolul al XVII-lea, se afla sub controlul statului și era utilizat doar de către elitele sociale. Prin informațiile primite în presa scrisă, clasele conducătoare primeau informații și date cu privire la viața socială și politică.
După cum a arătat și Revoluția franceză, ziarul a fost „un instrument esențial de organizare a «spațiului public»”, fapt ce a datorat răspândirea lui. Datorită accesibilității sale, ziarul devine pentru această perioadă formator de opinii publice.
Costurile de producție scad, iar în același timp sistemele de distribuție se diversifică ceea ce duce la un număr foarte mare de cititori. Toate aceste schimbări au loc la jumătatea secolului XIX, dar cea mai importantă dintre ele este transformarea ziarelor din presa de opinie în cea de informație (limitându-se astfel la a prezenta faptele și fără a le comenta).
Ziarul tinde să nu mai fie doar un suport ideologic dar să fie și un suport cultural. O dată cu apariția radioului la începutul Primului Război Mondial iar apoi și cu apariția televiziunii, presa scrisă începe un proces lent de eroziune a audienței sale. Putem spune că „marele handicap al presei scrise în raport cu celelalte două suporturi este că ea nu intervine decât după eveniment, într-un timp ulterior”. Acest dezavantaj al lipsei de actualitate, după cum remarcau Guy Lochard și Henri Boyer, este redus foarte mult prin apariția ziarelor on-line.
Presa scrisă apare sub forme diferite precum, care asociate periodicității, determină patru mari categorii de publicații:
Presa de informare generală înseamnă toată paleta de subiecte ce se adresează aproape tuturor categoriilor de public. Din această categorie fac parte: cotidienele naționale sau regionale și chiar periodicele de știri;
Presa de informare specializată are un public țintă foarte bine definit și se adresează numai acestei categorii de public, de aceea mesajul poate fi decodificat doar de ei;
Presa de documentare conține mai puține știri dar foarte multă informație sau date tehnice din anumite domenii;
Presa de divertisment conține foarte puțină informație deoarece încearcă să satisfacă publicul ce dorește destinderea și evadarea din realitate.
Presa scrisă, după cum se poate vedea din prezentarea de mai sus, prezintă un avantaj foarte mare prin intermediul cotidienelor care pot oferii un caracter informațional mai profund al evenimentelor, precum și accesul la analizele și comentariile ce le însoțesc. Presa scrisă spre deosebire de informațiile transmise prin intermediul mijloacelor audio-vizuale are un caracter peren, deoarece informația scrisă nu se perimează foarte repede. Cu toate acestea este foarte greu de spus care din metodele de comunicare are cel mai mare impact asupra receptorului.
5.4 Jurnalismul Politic
Practicile de mediatizare sunt atât de diversificate încât se poate realiza cu mare dificultate o diferențiere a informației politice obiective, sau faptul brut, și opinia jurnalistului. Rolul dispozitivului de mediatizare este atât de mare încât acesta poate imprima o anumită interpretare a produsului mediatic, este de părere Camelia Beciu. De aceea Hart conchide că „televiziunea ne face să ne raportăm la politică într-un anumit mod și, în același timp, să o vedem dintr-un anumit unghi. Televiziunea ne indică faptul că politica poate fi redusă la niște imagini”. Faptul brut devine un element mediatic și chiar o informație deja comentată, chiar înainte ca ea să fie preluată de jurnalist, fapt ce se datorează „specificului tehnologic media și al unei situații de mediatizare”.
Jurnalismul politic are o „dimensiune retorică intrinsecă astfel încât el nu poate îndeplini standardele etice prin care se legitimează”. Abaterea de la unele norme etice se datorează nu doar comportamentului jurnalistului dar mai ales unor elemente de rutină profesională. Limitele retorice ale jurnalismului politic au la bază pentru Woodward următoarele argumente: narațiunea, mediatizarea conform formulei sumă-zero și selecția evenimentelor de agendă.
Narațiunea este „o ordine în dezordinea naturală a vieții cotidiene”. Prin narațiune se realizează comunicarea dintre jurnaliști și oameni politici, comunicare care devine prin acest proces reglementată.
Mediatizarea conform formulei sumă-zero este modalitatea prin care jurnaliștii se plasează în afara unei confruntări politice, pe care chiar ei o creează și chiar delimitează pentru a fi atractivă la public.
Selecția evenimentelor de agendă înseamnă în primul rând selecția acelor fapte politice ce pot fi asociate unor personalități pentru că sunt mai ușor de transmis publicului și pentru că nu sunt la fel de dificile precum ar fi teme cu subiect economic.
Camelia Beciu consideră că jurnalismul politic „include, așadar, interpretarea informației politice. Interpretările și evaluările jurnalismului sunt constitutive jurnalismului obiectiv. În materie de jurnalism politic, încălcarea eticii începe atunci când se difuzează informații false și când opinia jurnalistului se transformă în propagandă”.
Capitolul 6: Mesajul
Termenul de mesaj este folosit în deosebi de către sociologi, psihologi și ingineri, care îl definesc pornind de la rolul pe care îl are procesul comunicării, acela de a transmite. Mesajul reprezintă astfel, „ceea ce este transmis în procesul comunicării”, mijloacele prin care cel care emite mesajul dorește să influențeze pe cel căruia mesajul îi este adresat. Mesajul este de fapt „un nucleu informațional” care există și înainte de codificare, și după decodificare; „codificarea translatează acest mesaj într-o formă în care poate fi transmisă, în vreme ce decodarea îl traduce înapoi, în starea lui originală (cu condiția ca atât codificarea, decodificarea, cât și transmisia să aibă eficiență maximă)”.
Mesajul mai poate fi definit ca o „declarație orală sau scrisă adresată poporului de către o persoană oficială”, cu toate acestea, „în practica politică se folosesc mesaje despre starea unei economii, sau despre starea unei națiuni”.
Mesajul în comunicarea politică este modalitatea prin care se realizează informarea sau persuadarea populației. Dar, pentru ca mesajul să fie atractiv și să convingă, adică pentru ca scopul să poată fi atins, el trebuie să conțină cuvinte provenite din bagajul cultural comun, cuvinte uzuale adecvate receptorului, mai bine spus să conțină cuvinte simple. Cu toate acestea, după cum observă și Andrei Stoiciu, nu poate exista un mesaj care să placă la toată lumea „așa cum nici un om politic nu se poate bucura de o popularitate unanimă”.
O clasificare a mesajelor este realizată de George David în lucrarea sa, „Relații publice; garanția succesului”. Împărțirea se face pe patru categorii:
Mesaje care scot în evidență rolul organizației: „ce face organizația, care sunt trăsăturile ei specifice, care este locul ei în structura de putere, care sunt realizările organizației, care sunt perspectivele organizației”;
Mesaje care oferă informații cu referire la rolul membrilor organizației;
Mesaje care fac referire la activitățile care se desfășoară în cadrul organizației;
Mesaje care prezintă evenimentele curente din cadrul organizației.
Informația trebuie transmisă acelui public care poate să decodifice mesajul și are nevoie de ea. Orice informați care nu îndeplinește cele două cerințe poate produce mai multe pagube față de lipsa. „Ca regulă generală, nu trebuie uitat faptul că modelarea mesajelor trebuie să se bazeze pe elemente de persuasiune: ilustrarea cu fapte concrete, cu cifre, cu date este mult mai elocventă decât simplele afirmații”. Momentul în care un mesaj este transmis este foarte important pentru impactul asupra receptorului. George David este de părere că un mesaj trebuie să fie credibil și repetat (dar nu cu prea multă insistență) pentru ca receptorul să poate percepe pozitiv campania de informare.
Astfel, după cum am putut vedea mai sus, mesajul trebuie să fie modelat ținându-se cont de câteva elemente:
Limbajul trebuie să fie adecvat tipului de public căruia se adresează;
Momentul în care trebuie transmis mesajul;
Mesajul trebuie să se bazeze pe fapte reale, pe adevăr care nu trebuie ascuns de opinia publică.
Mesajul politic
Cristina Pripp, în cartea Marketing politic, identifică câteva probleme legate de rolul mesajului în procesul de persuasiune.
Conținutul mesajului este persuasiv pentru receptorii cu un grad de educație și cu un simț analitic ridicat dacă acesta face apel la raționament și sunt folosite emoțiile pozitive. Dacă în informația oferită pentru a se evita o situație dificilă se regăsesc strategii de evitare, alăturându-se și argumente emoționale care se folosesc de instrucțiuni exacte și complete pentru a întării argumentele, va rezulta frica, ce va determina „modificarea comportamentului în sensul dorit”. Așadar, cu cât sunt aduse mai multe argumente exacte, hotărâte și concrete, cu atât mesajul este mai eficient.
C.I. Hovland, I.L. Jans și H.H. Kelley în lucrarea Communication and Persuasion au vrut să determine dacă persuasiunea are un impact mai mare la nivel cognitiv sau la nivel afectiv. Mesajul amenințător, înfricoșător devine eficient atunci când sunt prezentate informațiile și statisticile, față de mesajul în care se încearcă stimularea afectivă chiar și prin imagini. În funcție de gradul de amenințare al mesajului autorii au realizat o ierarhizare; apelul este foarte amenințător, rezultatele sunt slabe și de scurtă durată, pentru că apare mecanismul de apărare al individului; apel moderat-amenințător este cel mai eficient și de durată pentru că nu este perceput ca fiind impus; apelul care este sub forma unei sugestii nu oferă tocmai rezultatele așteptate și nu sunt nici de durată.
Disconfortul psihic este dat de către neconcordanță care îl determină pe individ să își schimbe opiniile și astfel să restabilească echilibrul cognitiv. Cercetătorii J. Turner și M. Carlasmith cercetările efectuate asupra problematicii mesajului electoral au oferit următoarele concluzii: credibilitatea sursei este cea care reușește să schimbe opinia alegătorului cu toate că ei pot avea percepții diferite, rezultă că discrepanța și credibilitatea interacționează; sursa credibilă nu poate schimba comportamentul unui receptor implicat emoțional într-un anume tip de mesaj; gradul de implicare a receptorului în problematica mesajul este cel ce va determina dacă argumentele diferite vor fi destul de persuasive.
Argumentele contradictorii pot să producă confuzie receptorului dar poate de asemenea să producă admirație, impresionând prin onestitate. Cristina Pripp identifică două tipuri de comunicare: unilaterală și bilaterală. Comunicarea unilaterală aduce numai argumente pro care apără discursul și sunt eliminate situațiile contradictorii, mesajul având un impact mai mare asupra grupurilor mai puțin educate. Comunicarea bilaterală aduce atât argumente pro cât și contra iar discursul se axează pe respingere, astfel vor fi influențate de acest gen de mesaj grupurile educate.
Autoarea consideră argumentele pro și contra ce sunt introduse în discurs trebuie să fie ordonate în funcție de nivelul educațional al auditoriului. Astfel indivizii educați preferă să obțină singuri informația, în timp ce indivizii mai puțin educați preferă să obțină concluziile chiar din mesaj. Se disting două situații: receptorul posedă contraargumente la tema centrală a emițătorului, astfel discursul trebuie să înceapă prin prezentarea contraargumentelor; receptorul nu are contraargumente la prezentarea comunicatorului iar în această situație nu trebuie să se prezinte contraargumente la început de discurs pentru că ele doar ar inhiba auditoriul. Cu toate acestea, constată C Papageorgis, introducerea contraargumentelor către sfârșitul discursului este eficient.
Papageorgis susținea de asemenea că dintre cele două tipuri de comunicări, cea bilaterală este cea mai eficientă, rezultând astfel teoria „efectul tigrului de hârtie”. Din observațiile lui, autorul constată că mesajul care se apără folosindu-se de argumente ce sunt conform atitudinii alegătorului va avea un efect de întărire a atitudinii receptorului față de tehnica apărării prin respingere. Acest mod de prezentare a argumentelor persuasive este iluzoriu, pentru că el nu pregătește receptorul pentru a putea rezista unui discurs-atac ulterior cu argumente contra, pe care prima sursă le-a evitat, datorită cărora receptorul își va schimba atitudinea. Pentru ca mesajul emițătorului să fie persuasiv acesta trebuie să combată orice contraargument ce poate apărea pe parcurs, de aceea candidatul trebuie să fie pregătit să aducă sau să ofere argumente contra. Contraargumentele receptorului pot fi îndepărtate doar dacă comunicatorul va prezenta fapte viabile și argumente puternice, exacte, concrete. Comunicarea unilaterală este recomandată doar acelor discursuri ce sunt „descoperite”, adică nu poate oferi destul de multe argumente.
Autoarea consideră că o simplă informare nu poate fi suficientă, de aceea trebuie ca mesajul să aibă și o latură calitativă care poate fi generată de noutate și validitate. În funcție de cele două criterii putem distinge două reguli: a) cu cât apariția unui argument este mai slabă, cu atât el este mai nou și b) cu cât este perceput mai puternic că un argument este adevărat sau plauzibil, cu atât el este mai valid.
Cristina Pripp identifică câteva repere care se fondează pe comunicarea ce se adresează indivizilor care au aceleași valori și așteptări politice ca cele ale mesajului emițătorului: comunicările care încep cu un mesaj persuasiv nu sunt eficiente, pentru că ele vor pierde atenția receptorilor; comunicările ce au în prima parte un mesaj de pregătire și stimulare a receptorului, iar în cea de-a doua jumătate a discursului amplasat mesajul persuasiv ce va oferi „argumentarea necesară, prin explicații întemeiate, bine fondate”.
Elementul important, constată autoarea, trebuie repetat de mai multe ori pe parcursul discursului. Această repetare trebuie să ia diferite forme și să nu fie în exces pentru că poate determina indiferență din partea auditoriului.
Se poate întâmpla ca un mesaj să nu fie susținut sau prezentat unui auditoriu ce are aceleași valori politice cu cele ale autorului. În acest caz va trebui să se înceapă prin „susținerea elementelor congruente sistemului ideologic al auditoriului, ce aparțin programului platformă, dar în același timp să păstreze linia conceptuală a oratorului”.
Persuasiunea prin coerciție impune anumite reguli mesajului oral-sonor: mesajul trebuie să aibă conotația unei chemări la luptă; trebuie să frapeze întâi auzul, apoi memoria; scurt, pronunțat dintr-o respirație, nu ca și într-o propoziție, frază sau enunț.
Discursul politic
Pentru a putea să înțelegem cum este alcătuit, cum se formează un discurs dar mai ales cum devine politic, Camelia Beciu propune o împărțire în două mari categorii de analiză: contractul de comunicare și strategii și argumente retorice.
Contractul de comunicare presupune o împărțire a discursului în două categorii: strategic și convențional.
Discursul strategic este acea categorie care impune discursului politic să comunice grupului țintă adevărul. Faptele de interes public trebuie să fie transmise într-o manieră sinceră pentru ca emițătorul să fie perceput ca o persoană ce spune adevărul atât într-un discurs, dar mai ales în general vorbind. Pentru a da obiectivitate discursurilor, comunicatorii trebuie să adopte anumite strategii, iar în același timp trebuie să asimileze tehnici diferite de mediatizare, prin care să construiască propria credibilitate.
Discursul convențional este specific sferei politice deoarece convenționalitatea este ceea ce distinge un discurs politic de un altul. Toate discursurile politice „funcționează pe baza unei argumentații convenționale corespunzătoare cu rolul instituției (un partid, un minister, președinția, o comisie, etc.) și cu imaginea publică a omului politic care reprezintă instituția respectivă”.
Orice actor politic trebuie să folosească în discursul lui argumente sau comportamente ce sunt acceptate de populație și sunt recunoscute ca esențiale. Astfel identitatea politică, adică elementele percepute pozitiv de către opinia publică trebuie reproduse de fiecare dată când un actant politic comunică. Actorul politic trebuie să țină cont de afirmațiile și argumentele aduse în alte discursuri, mod prin care acesta se legitimează, dar mai ales pentru a crea o continuitate a imaginii politice pe care o reprezintă.
Strategii și argumente retorice. Discursul politic nu este același la toți actorii politici, iar acesta nu poate avea o formă universal valabilă pentru toți, cu toate acestea el poate adopta următoarele strategii: narațiunea, limbajul personalității, argumentația periferică și argumentația naționalistă.
Narațiunea este forma prin care sunt susținute discursurile politice în timpul campaniilor electorale. Camelia Beciu este de părere că această strategie de discurs are rezultate pozitive „deoarece ea generează un efect de argumentație rațională (actorul prezintă succesiunea faptelor în mod sistematic, deci, el are un discurs articulat) și, în același timp, conferă discursului o funcție dramaturgică (actorul politic se referă la fapte care alimentează o intrigă, un conflict sau o miză)”. În cazul în care actorul politic dorește obținerea credibilității trebuie să folosească narațiunea pentru a reuși să ofere publicului o soluție la un conflict existent.
Efectele retorice ale unei narațiuni sunt sintetizate de către Adam în modul următor:
Enunțarea unui punct de vedere: receptorul, care se folosește de narațiune, o face prin legitimarea proprie de a se pronunța asupra evenimentelor: „forța persuasivă a oricărei narațiuni rezidă în suspendarea ordinii dialogice pentru a pune în practică un demers monologic de manipulare”;
Enunțarea unui punct de vedere corect, deoarece construiește o cauzalitate a evenimentelor, discursul narativ devine coerent și totalitar;
Enunțarea unui punct de vedere legitim, discursul trebuie să țină cont de credibilitatea argumentelor, iar această acceptare este dată de recunoașterea sau de pertinența lor pentru acea situație;
enunțarea unui punct de vedere transparent, înseamnă respingerea oricărei alte alternative de răspuns la problema dată și susținerea punctului său de vedere ca fiind singurul în măsură să poată fi acceptat.
Limbajul personalității presupune plasarea accentului tot mai mult pe un anumit tip de personalitate datorită mass-mediei. Ea este așadar cea care a dat naștere la procesul de personalizare a comunicării politice, cea care a determinat actorul politic să personalizeze, să sublinieze dimensiunea psihologică a discursului politic. Discursul politic nu mai este politic, pentru că el doar exprimă „mai mult o psihologie individuală sau colectivă. Rolul instituțiilor, al convențiilor și ritualurilor politice este cu atât mai important, cu cât contribuie la punerea în valoare a unui profil psihologic și a unei stări de spirit adecvate la situația dată”.
Limbajul personalității își are originea în America. Datorită lipsei de interes pentru confruntările politice abstracte și transpersonale, americanii și-au îndreptat atenția către acele campanii electorale în care media urmărea trei aspecte: „să găsească două personalități energice pentru fiecare aspect al unei dialectici, să le lase să se certe până la epuizare, apoi să numească această secvență confruntare”. Limbajul politic din punct de vedere al retoricii este doar o simplificare a discursului politic, dar și a tematicii abordate. Astfel, „discursul politic redus la limbajul personalității vine în contradicție cu principiul democratic al raționalității publice”.
Argumentația periferică este introdusă de Gauthier, „pentru a desemna o clasă de argumente folosite frecvent în discursul politic și care vizează persoana adversarului politic”. Argumentația periferică nu vizează argumentele ce sunt aduse de contracandidat ci însăși persoana care face afirmațiile respective. Argumentația periferică este așadar folosirea de „argumente care nu au nici o legătură cu conținutul celor susținute de adversari: argumentul ad populum (exploatarea emoțiilor colective), ad vercundiam (argumentul autorității), ad ignorantiam (exploatarea faptului că publicul nu are informația necesară în legătură cu tema la care se referă omul politic), ad baculum (stimularea fricii și panicii) etc.”.
Argumentația naționalistă privește utilizarea discursului naționalist drept strategie de comunicare politică. Acest lucru se face, de regulă, pentru a legitima acele acțiuni care nu se bucură de popularitate în rândul opiniei publice, sau are ca scop legitimarea unui lider sau a unei formațiuni care s-a discreditat prin ideologia la care a aderat sau prin acțiunea politică întreprinsă în trecut. Discursul naționalist este folosit nu doar de cei ce vor să lase ceva în urmă dar și de cei care nu folosesc în mod normal retorica naționalistă.
În cadrul discursului naționalist se regăsesc argumente periferice iar agenda publică cuprinde doar tema salvării identității naționale și a statului național, care devine în această situație atât cauză cât și soluție. Subiectele politice nu se regăsesc în discursul naționalist, ele fiind doar într-o formă abstractă, dar care se bucură de o aprecierea socio-culturală.
Elementele retorice specifice discursului naționalist:
comunicarea conversațională: discursul politic tradițional este înlocuit cu alte tipuri de convenții sociale. Retorica discursului naționalist se reduce la „gândirea convențională la nivelul imaginarului social”. Utilizarea misterului face ca discursul naționalist să fie plauzibil și în consecință apreciat de public, în detrimentul discursului ce are la bază argumente reale.
politica miraculoasă: este modalitatea prin care „măsurile revoluționare întrețin imaginarul colectiv anumite reprezentări cu privire la capacitatea miraculoasă a liderilor politici de a restabili echilibrul în societate”. Are loc o reducere a acțiunii politice la acte excepționale precum: salvarea, recuperarea, disoluția, instaurarea, lichidarea, refacerea, etc.
moralitatea anti-politică: spațiul politic pentru naționaliști este corupt și anti-național, și de aceea este moral să nu fii implicat în procesul de guvernare și să te plasezi deasupra intereselor de partid.
alegerea destinatarului: înseamnă că discursul naționalist este adresat numai acelor ce sunt cu adevărat patrioți și care nu sunt trădători, rezultând astfel un mesaj discriminator și creare unei scindări între cetățeni.
Tonalitatea dar și gestica: sunt elementele prin care un discurs naționalist se imprimă auditoriului. Violența tranșantă cu care este rostit dar mai ales faptul că se sustrage regulilor retoricii discursurilor politice.
componentele de enunțare: ale discursului naționalist sunt: dezvăluirea, demascarea, avertizarea, revelarea, a face apel, a proclama sau a interpela. Rezultă astfel o poziție de superioritate a liderilor naționaliști în raport cu adversarii lor: o cunoaștere, o capacitate de acțiune, o statură morală și spirituală excepțională.
retorica surselor oculte: înseamnă folosirea informațiilor ce par a fi secrete și care iau forma unor scenarii și lipsa informațiilor publice. Explicațiile oferite de liderul naționalist nu au la bază informații de natură economică, socială, juridică sau chiar statistici, ci mai de grabă, informații ce nu pot fi cercetate cu mijloace convenționale de investigație. Discursul naționalist „se întemeiază pe surse care nu dovedesc, ci conferă un caracter național și evident explicații oculte”.
În ciuda tuturor caracteristicilor și regulilor enumerate anterior discursul trebuie să fie flexibil, să evolueze și să țină cont de așteptările publicului, cu alte cuvinte să fie adaptat pentru publicul țintă. De aceea Andrei Stoiciu evidențiază câteva reguli pentru ca un discurs să fie eficient:
cât mai scurt. Un discurs nu trebuie să fie lung și plictisitor, din contră el trebuie să fie cât mai scurt, cuprins în intervalul de 5-7 minute, în felul acesta emițătorul este apreciat atât de mass-media cât și de receptori;
informații despre audiență. Pentru ca discursul să se bucure de receptivitate din partea receptorilor este nevoie ca emițătorul să cunoască cui se adresează, ce doresc să audă, ce fel de informații dețin și care sunt așteptările lor;
păstrarea liniei discursului. Discursurile consecvente sunt cele care au cel mai mare impact la public. Devierile dau impresia receptorului că discursul este unul lipsit de consecvență și de seriozitate;
discursul trebuie să aibă structura unei prezentări: început, cuprins, concluzie;
vorbirea rară și calmă poate acapara atenția la fel de mult ca o voce puternică, potrivită pentru mulțimi;
folosirea tăcerii poate crește tensiunea și atenția auditorului și permite stabilirea strategiei;
încercați să fixați pe cineva din public. Pentru a da impresia că se adresează tuturor este bine să se uite la câteva persoane ce sunt poziționate în segmentele strategice ale sălii;
Nu citiți discursul. Nu citiți discursul. Nu citiți discursul;
învățarea discursului cu voce tare poate ajuta înlăturarea tracului;
învățarea a unor fraze cheie pe de rost care au „o legătură directă cu temele de campanie, cu ideea principală” (pag 36 Stoiciu) ce urmează a fi abordate.
Tipurile de discurs
În cartea Comunicare politică, cum se vând idei și oameni, Anrdrei Stoiciu, realizează o tipologie a discursurilor din România pornind de la legitimitate și discursul politic al diferitelor grupuri de interes. Acest studiu are la bază etichetările post-decembriste care sunt foarte sărace în exprimare și nu permit spațiu foarte mare de mișcare. Astfel, autorul, împarte discursul în următoarele categorii: naționaliști, populiști, tehnocrați, paseiști și elitiști.
Naționaliștii.
discurs bazat pe apărarea miturilor colective;
se legitimează în baza revendicării protecției identității naționale;
are ca sursă de inspirație mișcarea protoconistă și cultura oficială a regimului Ceaușescu;
este mult mai importantă apartenența la o comunitate etnică față de alte apartenențe, cum ar fi cele sociale sau culturale;
cultura superioară și identitatea românească nu au nevoie de modernizări
comploturile din interior a politicienilor corupți, dar și cele din exterior ai dușmanilor naționali sunt cei ce zdruncină națiunea trădată și regăsită dinainte de 1989;
prosperitatea și rolul României din trecut era unul de invidiat.
Populiștii.
discurs bazat pe rezistența la schimbare;
se legitimează prin reprezentanți ai intereselor majorității populației;
utilizează în discursuri clișee ideologice și mentalități stabilite;
discursul are prezente nostalgii autoritare, de stat, comunitare și anti-individuale;
fac apel la sentimentul de apartenență la un grup;
se împotrivesc modelelor importate;
discurs vrea să îi prezinte ca fiind moderați, echilibrați, împotriva instabilității, singurii ce doresc să fie o forță politică liniștitoare și demnă de încredere;
discursul se schimbă în funcție de natura evenimentelor importante (câștigarea alegerilor);
existența tezei schimbării suportabile;
pe greșelile opoziției se prezintă ca singura forță politică capabilă să conducă pentru cei mai defavorizați.
Tehnocrații
discurs se bazează pe competența dobândită și pe care o pot folosii;
capacitățile lor administrative superioare sunt ceea ce îi legitimează;
se prezintă ca oameni de acțiune, moderni, responsabili, credibili;
pornesc cu un discurs liniștitor și de continuitate administrativă (1990);
instituțiile nu trebuie schimbate ci doar controlate;
trec apoi la un discurs care situează acțiunile lor ca fiind capabile, cu un caracter util, prețios și indispensabil;
imaginea lor este una de profesioniști;
discursului i se adaugă ideea de lideri politici mai buni față de cei actuali (1996);
iar în final mizează pe capacitatea de a propune a acțiuni ce pot repara pagubele suferite.
Paseiștii
discursul se bazează pe restaurare;
se legitimează prin apartenența la un univers de valori anterioare și superioare comunismului;
se consideră continuatorii unei politici istorice, curmată de către comuniști;
moralitatea și autenticitatea este ceea ce îi deosebește de comuniști;
pledoarii monarhiste, anticomuniste, cu accent de martir în 1990-1991;
un discurs ce se schimbă o dată cu 1996, dar cu toate acestea rămâne moralizator;
discursul devine astfel unul populist, unitar, critică corupția și propune un nou pact social;
recunoașterea morală și politică trebuie înfăptuită de indivizi și nu de către instituții
anul 1998 aduce cu sine schimbări la discurs care devine din această perioadă defensiv: singura alternativă în fața comuniștilor.
Elitiștii
discurs bazat pe superioritate murală;
se legitimează prin capacitatea de arbitru moral al societății;
se folosesc de valori în strategii;
au un discurs moralizator și dezinteresat;
se identifică ca medicii spirituali ai societății, dorind să vindece răul absolut;
prin natura lor își pun întrebării la care trebuie să se găsească răspunsuri;
se consideră diferiți de alți români, pentru că au alte calități, alte așteptări și alte interese de aceea ai sunt europeni.
Capitolul 7: Receptorul
7.1 Receptorul
Scopul emițătorului este de a persuada receptorul prin intermediul răspunsurilor cognitive. Acest lucru ar însemna acceptarea rolului important pe care îl are procesul de învățare. Cu ajutorul acestui proces, persuasiunea reușește să determine schimbări atitudinile ce vor avea amploare și persistență în timp.
Procesul prin care se realizează o acceptare cognitivă, pozitivă a mesajului de către receptor, este un proces nelămurit. Astfel, alegătorul care este supus unui mesaj de tip proatitudinal, mesaj ce va susține atitudinea receptorului, va oferii un răspuns cognitiv în favoarea emițătorului. De asemenea pot exista și mesaje contra-atitudinale, ce pot avea următoarele rezultate:
Dacă receptorul este conștient de faptul că se vor încerca tehnici de persuadare, atunci va rezulta un comportament de „punere în gardă”;
Procesul de „rezistență la schimbare” se manifestă în momentul în care receptorul devine conștient că va fi persuadat, dar nu i se impune nici tema comunicării, nici poziția ce trebuie să o susțină. Defensiva ce ar fi trebuit să o pregătească dispare, dar acest gen de rezistență ad-hoc va determina respingerea conținutul și opiniile mesajului deoarece își percepe libertatea amenințată.
Mecanismele psihice care intervin în procesul persuasiv de „punere în gardă” a receptorului sunt multiple, ele având explicații diferite.
J.W. McGuire este de părere că unei persoane al cărei respect de sine a fost diminuat se datorează gradului de conștientizare a influențabilității, rezultând astfel conceptul stimei de sine. Dacă se realizează o adoptare mesajului de către subiect, atunci receptorul va considera că atitudinea lui din timpul prezentării argumentelor nu este schimbată, autostima fiind salvată;
C. Papageorgis face referire la coerența cognitivă. Dezacordurile ce apar la receptor în legătură cu persuasiunea emițătorului vor o crea o discordanță cognitivă. Astfel alegătorul va încerca rezolvarea acestei probleme prin identificarea elementelor comune cu emițătorul;
R.E. Pety concepe „un model al elaborării prin care stabilește limitele în care o persoană raționează în legătură cu argumentele relevate în mesaj”. Ideile generate de către receptor sunt cele ce determină mărimea schimbărilor atitudinale, obținute prin administrarea mesajului. Cu cât argumentele mesajului tind spre pozitiv cu atât și gradul de acceptare va fi mai mare. Argumentele logice, convingătoare sunt utile persoanelor motivate, iar receptorilor mai puțin motivați sunt eficiente argumentele slabe.
Temele unui mesaj pot fi receptate de alegător într-o măsură oarecare dar nu în totalitate. Emițătorul se poate adresa cu ajutorul unui mesaj individului, acesta având reacții diferite la tehnici de persuasiune diferite, dar impactul pe care îl are la nivelul grupului este cu totul altul. Iată câteva din aceste legături ce se stabilesc între grupuri și comunicările persuasive:
Comunicările disonante nu sunt agreate de către grupuri, fapt datorat modului de structurare a lor sau chiar omogenitatea sau neomogenitatea.
Emițătorul trebuie să aibă în vedere raporturile cu grupurile pentru că acestea vor determina credibilitatea candidatului în funcție de relația stabilită. De asemenea, atitudinea față de un candidat este determinată de apartenența acestuia la un anumit grup.
Membrul unui grup este recompensat sau pedepsit în funcție anumite atitudini manifestate de sprijinul social.
Grupul poate induce sau opri schimbarea atitudinală, poziția din interiorul grupului putând determina gradul de persuasiune asupra membrilor.
7.2 Feedback
Feedbackul reprezintă, în opinia lui John Fiske „transmiterea reacției receptorului la emițător” ceea ce „îl ajută pe vorbitor să-și ajusteze performanțele la nevoile și răspunsurile audienței”. Astfel se poate deduce că există două categorii de emițători: vorbitorii buni care sunt sensibili la feedback și vorbitorii pompoși, dominatori și plictisitori care reușesc să facă abstracție de el.
Feedbackul nu este ușor de realizat pe toate canalele de comunicare (un exemplu foarte bun este radioul și televiziunea care au parte doar de un feedback parțial).
Feedbackul are o funcție principală care are rolul „să ajute comunicatorul în ajustarea mesajului la nevoile și răspunsurile receptorului”. Și o funcție secundară care realizează implicarea receptorului în comunicare ce va duce la o acceptare mai ușoară a mesajului.
John Fiske consideră că feedbackul nu distruge linearitatea modelului ci din contră, determină o eficientizare a mesajului.
Capitolul 8: Studiu de caz
Atribuțiile Președintelui României
Atribuțiile Președintelui României stipulate în Constituția României, după cum am văzut în Capitolul 2, sunt următoarele:
reprezentant al statului român;
garant al independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării;
veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorității publice;
exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate;
desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru și numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament;
poate numi sau revoca membrii ai Guvernului la propunerea primului-ministru;
poate consulta Guvernul în cazul unor probleme urgente de importanță deosebită;
prezidează ședințele Guvernului la care participă;
adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale națiunii;
poate dizolva parlamentul;
poate cere poporului să-și exprime, prin referendum, voința cu privire la problemele de interes național;
emite decrete
Atribuții specificate:
atribuții în domeniul politicii externe:
încheie tratate internaționale în numele României, negociate de Guvern și le supune spre ratificare Parlamentului;
propune Guvernului acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici români;
acreditarea reprezentaților diplomatici ai altor state;
atribuții în domeniul apărării:
este comandantul forțelor armate;
îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării;
poate mobiliza parțial sau general forțele armate;
poate declara stare de asediu sau stare de urgență;
alte atribuții:
conferă decorații și titluri de onoare;
acordă gradele de mareșal, de general și de amiral;
numește în funcții publice, în condițiile prevăzute de lege;
acordă grațiere individuală
Descriere generală a studiului de caz
În baza acestor atribuții Președintele ar trebui să își exercite funcția. De asemenea aceste activități pot fi urmărite în discursurile, alocuțiunile și comunicatele de presă. Din modul în care Președintele tratează un anumit subiect sau a modului în care el frecventează un anumit tip de temă poate rezulta identitate Prezidențială.
Pentru a se putea contura identitatea Președintelui s-a recurs la o monitorizare a discursurilor și comunicatelor de presă prezidențiale, precum și a ziarelor din presa centrală. Perioada de monitorizare au fost lunile iulie, august, septembrie, octombrie 2003. După ce am analizat comunicatele de presă ale Președinției, precum și alocuțiunile Președintelui, am conchis că aceste patru luni sunt cele în care activitatea Șefului statului României are cele mai multe evenimente reprezentative. Perioada iulie-octombrie este marcată de următoarele evenimente:
Iulie:
Vizita președintelui în Federația Rusă
Interviul acordat de Președinte cotidianului israelian “Ha`aretz”
Atacurile partidelor din opoziție la adresa remarcilor făcute despre Holocaustul din România de către Președinte
Problema Grațierii lui Miron Cozma
August:
Vacanța prezidențială
Grațiere Miron Cozma
Atacuri ale PD – Traian Băsescu la adresa Președintelui în legătură cu declarația din cotidianului israelian “Ha`aretz”
Septembrie:
Este luna de dinainte de Referendum Constituțional
Conflictul SIE – SRI
Beuran, Ministrul Sănătății este acuzat că ar fi plagiat
Octombrie:
Vizita Președintelui în Statele Unite ale Americii
Are loc Referendumul Constituțional
Cota unică de impozitare
Demisiile Miniștrilor de Integrare în structurile UE, Sănătate și
Pentru aceasta am considerat că este eficientă împărțirea studiului în teme. Temele care au fost urmărite sunt politică, economie, social, cultural/sportiv, protocol. Prin aceste teme nu doar că se va putea vedea care sunt domeniile de interes ale președintelui dar mai ales și identitatea acestuia. Astfel va rezulta o identitate prezidențială, creată cu ajutorul Biroului de presă, iar apoi o identitate ce va reieșii din presa scrisă. Pentru a avea o imagine cât mai bună asupra modului în care ziarele tratează temele prezidențiale era nevoie de două ziare care sunt văzute ca proiectând o imagine pozitivă și una negativă a Președintelui.
Cât de mult pot influența discursurile Președintelui, în așa mod încât ziarul respectiv să preia din temele dezbătute de președinte? Ce fel de Președinte avem? Un Președinte axat cu discursul pe politica internă sau pe cea externă, pe economia internă sau cea externă? Președintele este interesat să discute despre societatea românească împreună cu problemele ei, sau despre cultură? Sau președintele este mai mult interesat de vizite și întrevederi, sau de oferirea decorațiilor unor personalități?
Aceste întrebări vor primi un răspuns ținând cont și de modul în care ziarele tratează temele dezbătute de președinte în alocuțiunile lui.
Metodologie
Lucrarea de față are la bază o lucrare practică ce analizează comunicatele de presă precum și alocuțiunile Președintelui și articolele favorabile și nefavorabile din două ziare de mare tiraj.
Discursurile Președintelui Românie, Ion Iliescu, precum și comunicatele de presă eliberate de către Biroul de Presă au fost cele care au compus identitatea Prezidențială. Această imagine o putem numi „prefabricată”.
Articolele din ziare sunt instrumentul prin care se creează o identitate ce este percepută de către cititori. Cele două ziare au fost alese în funcție de modul favorabil sau nefavorabil în care tratează instituțiile prezidențiale și Președintele Ion Iliescu.
Ziarul cu o atitudine negativă față de Președinte sau de orice este legat de persoana Președintelui, Ion Iliescu, este România Liberă. De asemenea, un ziar ce prezintă Președinția într-o lumină nefavorabilă este și Evenimentul Zilei. Cu toate acestea din cele două am considerat că cel mai potrivit pentru a oferii o identitate cât mai bună este ziarul România Liberă.
În ceea ce privește ziarele ce tratează Președinția sau Președintele favorabil, sunt Gardianul și Cronica Română. Cel din urmă a fost cel selectat pentru a oferii „identitatea ziaristică” a lui Ion Iliescu.
Nu au fost luate în considerare editorialele sau opiniile cititorilor.
În toate cele trei surse, s-au urmărit temele tratate de către Președinte. Am notat ca temă, o anumită problemă prezentată de președintele Ion Iliescu, atunci când acel lucru este dezbătut mai mult de două ori în cursul acelui discurs sau comunicat de presă și/sau are legătură cu ideea alocuțiunii. Exemplu: Președintele discută despre problema terorismului și a intervenție României în Irak, ca viitor stat membru al Alianței Nord-Atlantice ce va adera în 2004, iar aceste idei sunt dezbătute sub mai multe forme. Atunci avem următoarele teme: Politică externă cu subtemele Conflict armat și Integrare în Alianța Nord-Atlantică.
În ceea ce privește modul de selectare al unei teme din ziar, problema este că Președintele nu este prezentat cu alocuțiunile lui ci de cele mai multe ori se scrie despre el făcându-se referire la anumite afirmații recente sau mai vechi, precum și la ce spun alții despre el. Exemplu: Gușă discută despre Președintele Ion Iliescu, pe care îl atacă, rezultă ca temă Politică internă iar ca subtemă Atacuri Cozmin Gușă. La fel și în cazul atacurilor lui Băsescu, doar că acesta intră tot la tema de Politică internă dar la subcapitol Lideri partide parlamentare. De asemenea, dacă se prezintă vizita Președintelui la Washington unde au avut loc discuții cu privire la investițiile americane în România dar și de creșterea economică pe care a înregistrat-o România în ultimii ani, vor rezulta următoarele teme: Protocol cu subtemă vizite/întrevederi, dar și tema economie internă cu subtema reformă economică și tema Economie externă cu subtema relații/contracte economice.
Pentru a înțelege mai bine împărțirea Temelor și a Subtemelor iată ce s-a urmărit: politică internă, politică externă, economie internă, economie externă, socială, cultural sportivă, protocol diverse
Tema politică internă cuprinde următoarele sub teme: Guvernul României, Ministere, Premierul Adrian Năstase, Partidul Social Democrat, Partide Parlamentare, Lideri Parlamentari, Partide ne-parlamentare, Lideri ne-parlamentari, Parchetul Național Anticorupție / Corupție, Referendumul Constituțional, Legea Electorală, Administrație, Baroni Locali, Grațieri / Miron Cozma, Reformă Politică, Reformă Justiție, Atacuri Cozmin Gușă, Sondaje de opinie, SIE-SRI, Securiști, Candidaturi.
Tema politică externă: Integrare Uniunea Europeană, Integrare Alianța Nord-Atlantică, Organizația Națiunilor Unite, Conflicte armate, Moldova, Tezaurul.
Tema economie internă: Reformă economică, Fondul Monetar Internațional.
Tema economie externă: Integrare Uniunea Europeană, Integrare Alianța Nord-Atlantică, Acorduri / înțelegeri economice, Globalizare.
Tema socială: Societate românească, Reforma socială, societăți civile discuții / conflicte, probleme sociale, Revoluția Română de la 1989, Holocaust.
Tema cultural, sportiv, învățământ.
Tema protocol: Premieri, distincții, decernări; scrisori; întâlniri, vizite, întrevederi.
Rezultate
Lunile în care s-au monitorizat temele Președintelui în comunicate de presă și alocuțiuni precum și ziarele România Liberă și Cronica Română au fost iulie, august, septembrie, octombrie 2003. După cum am mai spus, aceste luni sunt importante pentru că ele ne pot oferi o imagine mai bună asupra identității Președintelui României, Ion Iliescu.
În continuare vom prezenta rezultatele studiului de caz pentru fiecare temă principală a fiecărui emițător:
Politică internă
Președinția României:
Nivel de interes scăzut.
Guvernul României, Ministerele, Premierul Adrian Năstase sau PSD, ocupă un loc stabil în discursurile președintelui, depășind cu puțin 10%. Cu alte cuvinte, nu face referiri prea multe despre actuala putere politică pentru a nu fi confundat cu ea. Pentru ca nu cumva în felul acesta să lase impresia că este un susținător al PSD. Constituția României subliniază că Președintele României trebuie să fie lipsit de culoare politică, pentru a putea fi imparțial. Dar atunci când vorbește despre partidul de guvernământ o face numai pozitiv;
Acordă un interes foarte mare pentru corupția din România, precum și pentru modul în care funcționează Parchetul Național Anticorupție.
Referendumul Constituțional este de maxim interes pentru Președintele Ion Iliescu odată cu apropierea zilei de 19 octombrie;
Atât Referendumul Constituțional cât și Problema Corupției sunt teme ce se regăsesc în alocuțiunile președintelui, dar care alternează, ceea ce poate lăsa de înțeles că încearcă să transmită un mesaj. Acel mesaj este că noua Constituție va crea acel culoar necesar unei noi Românii, cea în care Corupția este redusă drastic. Iar faptul că are ca temă prezentă în discursuri, reforma politică și pe cea a justiție, nu face altceva decât să întărească această presupunere.
România Liberă:
Interes foarte ridicat pentru temele de politică internă ce sunt tratate sau privesc Președintele României;
În luna iulie, Grațierea lui Miron Cozma este tema centrală, alături de PSD (Iliescu este asociat constant cu partidul de guvernământ), dar și foarte multe articole cu un caracter general.
În luna august, au loc atacurile PD – PNL prin Traian Băsescu, în felul acesta se încearcă scoaterea la lumină a trecutului comunist al lui Iliescu dar mai ales al tatălui său, grațierea lui Miron Cozma este trecută pe un plan secundar.
În luna septembrie, Ion Iliescu este considerat ca un promotor al politicii PSD, în consecință este asociat cu tot ce face partidul de guvernământ prin guvern și ministere. Sunt scoase în evidență neînțelegerile ce au loc între SIE și SRI și care trebuie rezolvate de președinte. Cu toate acestea, Premierul Adrian Năstase nu este atât de prezent în articole ce îl privesc pe Ion Iliescu și nici invers;
În luna octombrie, referendumul constituțional și problema corupției sunt cele mai frecvente teme. Demisiile celor trei miniștri ocupă un loc important dar ele sunt oarecum corelate cu temele despre PSD. Este luna în care începe campania de atacurile a lui Cozmin Gușă la adresa lui Ion Iliescu.
Cronica Română
Destul de redus ca intensitate.
În luna iulie, temele principale sunt Partidul Social Democrat și grațierea lui Miron Cozma. Guvernul României este și ele prezent în temele ce privesc Președintele Ion Iliescu, dar și acuzele ce i se aduc Președintelui din partea partidelor Parlamentare și a liderilor acestora. Pentru această lună tema reformei justiției este prezentă, precum și discuții pe baza Referendumului Constituțional.
În luna august, Ministerele și PSD se găsesc în atenția ziarului cu referire la Președinte, dar pe seama unui număr foarte mare de teme ce au ca referință atacurile din partea Partidelor parlamentare, dar în special a unor lideri precum Traian Băsescu. Grațierea lui Miron Cozma scade în intensitate, iar reforma în justiție și Referendumul, păstrează aceeași situație ca și în luna precedentă. Își face apariția tema comunismului.
În luna septembrie, poziția față de problema Ministrului Sănătății, acuzat că ar fi plagiat o carte, dar și poziția Partidelor Parlamentare care cer demisia acestuia sunt temele cele mai importante. De asemenea putem constata prin numărul destul de ridicat teme ce privesc Premierul ca o apropiere a lui Adrian Năstase de Președinte. Atacurile lui Cozmin Gușă în această lună pot fi puse nu doar pe seama poziției Președintelui față de Ministrul Sănătății, dar și pe trecutul comunist al lui Ion Iliescu. Se poate observa de asemenea că există un număr foarte mare de articole cu un caracter general, cea ce poate sugera o inundare a temelor principale cu cele mai puțin importante dar pozitive.
În luna octombrie, demisiile celor trei miniștrii nu se regăsesc cu o mai mare frecvență decât atacurile partidelor parlamentare la adresa Președinției. Problema corupției și a modului eficient de funcționare a PNA sunt strâns legate de Referendumul Constituțional care a avut loc pe data de 19 octombrie 2003.
Politica externă
Președinția României
Temele integrării în Uniunea Europeană și în Alianța Nord-Atlantică sunt cele mai frecvente. Se poate observa un interes destul de ridicat al președintelui pentru conflictul din Irak, dar mai ales de rolul României în acest război, pe care noi îl ducem alături de SUA. Temele politicii externe sunt foarte bine centrate de către Președinte, de aceea nu există teme cu caracter general
România Liberă
Politica externă a Președintelui este pentru acest ziar este privită cu mai mare interes Integrarea României în Uniunea Europeană, decât procesul de Integrare în Alianța Nord-Atlantică. Rolul jucat de țara noastră în conflictele armate din lume ocup și el un loc important în politica Președintelui. O dată cu vizita lui Ion Iliescu în Rusia, apare în prim plan și problema tezaurului românesc care ar trebui să fie la ei. Foarte multe teme cu caracter general.
Cronica Română
Temele sunt distribuite în mod echitabil în ceea ce privește Integrarea României în UE și NATO, cu excepția lunii octombrie, când integrarea în NATO are o frecvență mai mare spre deosebire de celelalte luni. Conflictele armate au o frecventă relativ redusă dar cu toate acestea ele sunt legate de cele două integrări. Problema Moldovei și a Tezaurului sunt prezente în luna Iulie, o dată cu vizita Președintelui în Rusia. Există un segment foarte mare de politică externă ce nu poate fi încadrat în baza temelor deja existente.
Economia Internă
Președinția României
Discursurile președintelui au ca temă centrală în toate cele patru luni reforma economică din România. Există un cadru ce are ca bază teme ce privesc economia României în general.
România Liberă
Pune accentul pe teme ce privesc atât reformele economice ale României, dar și pe cele cu caracter general. FMI este prezent doar în luna iulie.
Cronica Română
Accentul este pus atât pe reforma economică a României, dar și caracterul general al președintelui în ceea ce privește economia internă.
Economie Externă
Președinția Românie
Accentul este pus pe acordurile și înțelegerile României cu alte state. De asemenea, Integrarea României în UE este privită și din punct de vedere al rolului economic, mai puțin integrarea în NATO. Globalizarea ca proces dar și ca fenomen este prezent prin prisma cărții scoase de Președinte, carte ce tratează această temă.
România Liberă
Președintele apare ca fiind interesat foarte mult de acordurile sau legăturile economice pe care le are România cu alte state. Integrarea în UE ca și proces economic este prezent doar în luna iulie.
Cronica Română
Pune accentul pe acordurile economice ce privesc România. Promovează cartea președintelui României, prin evidențierea perspectivei președintelui asupra Globalizării
Social
Președinția României
Temele ce privesc societatea românească sunt cele mai dese în celor patru luni. Președintele este foarte preocupat și de problemele sociale cu care se confruntă societatea românească. Comunicatele de presă, alocuțiunile Președintelui, pe marginea declarațiilor acestuia din ziarul Ha`aretz, în legătură cu existența sau nu a Holocaustului în România se regăsesc doar în lunile iulie și august apoi ele dispărând aproape de tot.
România Liberă
Problema Holocaustului este tema ce ocupă cel mai mare spațiu în lunile iulie, august, scăzând apoi la aproximativ 10%. Societatea românească ocupă și ea un loc important cu procentul cel mai mare în lunile septembrie și octombrie. Problemele sociale au o frecvență constantă. Societatea civilă este prezentă doar în lunile iulie, august, lunile Holocaustului și a grațierii lui Miron Cozma.
Cronica Română
În lunile iulie și august ziarul pune accent pe problema Holocaustului, dar și pe problemele sociale românești. Societatea românească este prezentă, precum și problemele sociale românești în lunile septembrie și octombrie.
Analiza generală
Președinția României
Politica Externă a României este temea cu prezența cea mai mare în discursurile și în comunicatele de presă ale Președintelui României, Ion Iliescu. Alături de politica externă se regăsesc întâlnirile și vizitele pe care le-a efectuat dar și primit Șeful Statului. Ion Iliescu alocă un important spațiu în alocuțiunile lui economiei externe a româniei dar și temelor sociale românești. În ceea ce privește economia și politica internă, Ion Iliescu nu consideră că ar avea un rol mai mic decât temele mai sus menționate. Cultura și politica nu au un grad ridicat de frecvență, în cele patru luni de analiză
Rezultă o identitate a Președintelui de garant și promotor al politicii și economiei externe a României. Procentul foarte ridicat de vizite și întrevederi susține ideea de promotor al României de către Președinte.
Temele sociale sunt astfel un rezultat nu doar al scandalurilor din politica românească, dar și a faptului că este un Președinte ce provine dintr-un partid social-democrat. Ion Iliescu în alocuțiuni și comunicate de presă nu prezintă un interes foarte ridicat față de politica internă, cât nici față de economia internă a României arătând că fie nu este interesat de modul în care este condusă țara, fie își menajează aparițiile pentru a intervenii atunci când consideră că este cel mai bine.
Ion Iliescu este în definitiv un ambasador al României, decât un garant al vieții politice și economiei interne.
România Liberă
Temele politice sunt cel mai bine reprezentate, urmate de cele sociale și protocolul prezidențial. Toate celelalte teme sunt foarte scăzute ca intensitate.
Identitatea lui Ion Iliescu în ziarul România Liberă este una al cărei ax central este viața politică internă și socială a României. În ceea ce privește politica externă sau economia acestea sunt foarte puțin prezente. Acest lucru ne spune fie că politica ziarului este de a-l așeza pe Ion Iliescu în centrul vieții politice românești , sau că încearcă să scoată în evidență atribuția de mediator și garant al stabilității politice.
Cronica Română
Președintele are cel mai mare număr de teme axate pe politică internă. Urmează cele ce privesc politica externă dar și socialul. Vizitele și întâlnirile ce le are Președintele sunt și ele forate bine reprezentate. Temele ce privesc economia internă și cea externă nu au un procentaj mare în comparație cu celelalte teme. Cultural sportivul este foarte scăzut.
Rezultă în felul acesta o identitate a Președintelui Ion Iliescu de mediator al politicii interne dar și de promotor al României în vizitele pe care le efectuează sau pe care le primește. De asemenea rezultă un președinte care este aproape de cetățeni și care răspunde problemelor sociale și mai puțin în ceea ce privește economia internă sau externă.
Bibliografie
Andrei STOICIU, Comunicarea politică: cum se vând idei și oameni, editura Humanitas – Libra, București, 2000.
Camelia BECIU, Comunicare politică, editura comunicare.ro, București, 2002.
Charles U. LARSON, Persuasiunea, Receptare și Responsabilitate, traducere de Odette Arhip, editura Polirom, Iași, 2003.
Claudiu SĂFTOIU, Jurnalismul Politic, editura Trei, București 2003.
Cristina PRIPP, Marketing Politic, editura Nemira, București, 2002.
Flavius Călin RUSU, Introducere în Știința Comunicării și a Relațiilor Publice, editura Institutul European, Iași, 2002.
Gabriel THOVERON, Comunicarea Politică Azi, traducere de Marius Conceatu, editată de Robert Adam și Nicolae Năstase, editura Antet.
Gabriel THOVERON, Istoria mijloacelor de comunicare, traducere de Maria Zbarcea, editura Institutul European, Iași, 2003.
George DAVID, Relații publice, garanția succesului, editura Oscar Print, București, 2002.
Gustav LE BON , Psihologia maselor, traducere Leonard Gavriliu, editura Științifică, București, 1991
Guy LOCHHARD, Henry BOYER, Comunicarea Mediatică, traducere de Bogdan Geangalău, editura Institutul European, Iași, 1998.
Jacques GERSTLÉ, Comunicarea Politică, traducere de Gabriela Cămară Ionesi, editura Institutul European, Iași, 2002.
Jean-Marie DOMENACH, Propaganda Politică, traducere de Dana Lungu și Dan Lungu, editura Institutul European, Iași, 2004.
John FISKE, Introducere în Științele Comunicării, traducere de Monica Mitracă, editura Polirom, Iași, 2003.
Mihai ȘLEAHTITCHI, Eseu asupra reprezentării puterii, editura Știința, Chișinău – Republica Moldova, 1998.
MONTESQUIEU, Despre spiritul legilor, vol. 1, Editura Științifică, București, 1964
Pierre ZÉMOR, Comunicarea Publică, traducere de Margareta Samoilă și Ion I. Ionescu, editura Institutul European, Iași, 2003.
Roger-Gerard SCHWARTZENBERG, Statul Spectacol, traducere de Rodica Gârleanu-Costea, editura Scripta, București, 1995.
Tim O’SULLIVAN, John HARTLEY, Danny SANDERS, Martin MONTGOMERY, John FISKE, „Concepte Fundamentale din Științele Comunicării”, traducere de Monica Mitracă, editura Polirom, Iași, 2001.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .atributiile Presedintelui Romaniei (ID: 125082)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.