Atribuțiile Președintelui României
UNIVERSITATEA “VALAHIA” DIN TÂRGOVIȘTE
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ȘI INGINERII
Specializarea: Administrație Publică
LUCRARE DE LICENȚĂ
ATRIBUȚIILE PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI – ABORDARE COMPARATIVĂ CU ALTE STATE EUROPENE
COORDONATOR:
LECT. UNIV. DR. Maria Luiza HRESTIC
STUDENT:
Sonia Cristina VĂCEAN
2016
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I – Instituția prezidențială în România
Rolul Președintelui României
Alegerea Președintelui României
Durata mandatului prezidențial
Incompatibilitatea funcției prezidențiale cu orice altă funcție publică și privată
Regimul imunității Președintelui
Răspunderea politică și penală a Președintelui României
Actele Președintelui României
CAPITOLUL II – Atribuțiile Președintelui României
Clasificarea atribuțiilor Președintelui României
Atribuțiile Președintelui României în raporturile cu Parlamentul
Atribuțiile Președintelui României în raporturile cu Executivul
Atribuțiile Președintelui României în raporturile sale cu justiția
Atribuțiile Președintelui României în raporturile cu Curtea Constituțională
Atribuțiile Președintelui României în raporturile cu poporul
Atribuțiile Președintelui României în domeniul politicii externe
CAPITOLUL III – Abordarea comparativă cu alte state europene
3.1. Aspecte comparative privind instituția Președintelui în câteva state europene (Franța, Italia, Germania)
3.2. Atribuțiile Președintelui în Finlanda
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Administrația reprezintă o activitate executivă pusă sub semnul comenzii sau al delegării de atribuții.
Administrația publică este împărțită în administrație centrală și teritorială, în administrație de stat și locală, a colectivităților locale, cea a administrației generale și administrației specializate.
Instituția șefului de stat a cunoscut o concentrare a mai multor prerogative de putere în persoana sa: legislative, executive și chiar judecătorești; în sistemele contemporane se produce o riguroasă delimitare atribuțiilor sale față de celelalte autorități.
Cele mai multe aprecieri, dar și delimitări s-au operat între șeful statului și puterea executivă, fapt ce a determinat esențial forma de guvernământ.
Constituția României din 2003 consacră prin ansamblul reglementărilor sale un regim semiprezidențial, în cadrul căruia executivul este reprezentat prin două autorități publice: Președintele României – art. 80 și Guvernul –art. 102. Totuși, spre deosebire de alte state, în conformitate cu art. 81 alin. 1 din Constituție, Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.
Societatea este într-o continuă schimbare, ce este azi extraordinar, mâine pare demodat. Suntem asaltați cu o multitudine de informații, încercările de manipulare vin din tot mai multe direcții și de cele mai multe ori se încheie cu succes. În toate aceste modificări, unele lucruri trebuie însă să rămână constante, să fie cele care asigură stabilitatea societății. În această sferă ar trebui să se situeze și activitatea șefului statului, în special raporturile acestuia cu ceilalți factori din viața politică.
Lucrarea de fată își propune să prezinte câteva aspecte legate de instituția șefului de stat, axându-se pe atribuțiile acesteia și raporturile cu Guvernul și Parlamentul dar și o abordare comparativă cu alte state europene. Nu voi trata aspecte ce țin de condițiile pentru a candida sau modul de desfășurare a alegerilor, acestea depășind scopul prezentului demers.
Astfel, capitolul I al lucrării mele, “ATRIBUȚIILE PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI – ABORDARE COMPARATIVĂ CU ALTE STATE EUROPENE”, răspunde la o serie de întrebări, cum ar fi: care este rolul și durata mandatului Președintelui României, alegerea acestuia, incompatibilitatea funcției prezidențiale, imunitatea, răspunderea politică și penală si actele Presedintelui.
În capitolul II sunt tratate în amănunt atribuțiile Președintelui României conform constituției în vigoare exercitate în raport cu Parlamentul, Guvernul, justiția, Curtea Constituționlă, atribuții în domeniul politicii externe și cu poporul.
Capitolul III exemplifică ca o comparație a celor analizate anterior, cu câteva dintre instituțiile șefilor de stat din alte țări europene, cum ar fi: Franța, Italia, Germania, Finlanda.
CAPITOLUL I – Instituția prezidențială în România
Funcția propriu-zisă de Președinte al României a fost creată în 1974 printr-o modificare a Constituției din 1965. Marea Adunare Națională alegea Președintele țării iar acesta era răspunzător în fața Adunării, exercitând toate atribuțiile specifice funcției de șef al statului. După căderea regimului comunist și după provizoratului puterii de stat de la începutul anilor ’90, construcția instituțională s-a realizat în jurul formei republicane de guvernământ.
Opțiunea reîntoarcerii la monarhie a generat vreme de câțiva ani dezbateri publice furtunoase, constituind una dintre temele conflictului partizan. Totși, în urma alegerilor din mai 1990, iar apoi a referendumului constituțional din decembrie 1991 republica a fost confirmată și legitimată prin votul categoric al populației.
Constituția României a atribuit Președintelui o serie de prerogative pentru a satisface, pe de-o parte, necesitatea de reprezentare a statului, iar pe de altă parte, necesitatea de mediere între „puterile statului”, între „stat și societate”.
Rolul Președintelui României
Președintele României reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unitatii și al integrității teritoriale a tării. El veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate.
Președintele reprezintă alături de Guvern puterea executivă. El reprezintă statul român în plan extern, este garantul independenței, unității și integrității naționale; este comandantul suprem al Armatei, și nu în ultimul rând trebuie să vegheze la buna funcționare a instituțiilor și la respectarea Constituției.
Articolul 80 din Constituție, intitulat Rolul președintelui, cuprinde poate cele mai importante atribuții prezidențiale:
(1) Președintele României reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării.
(2) Președintele României veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate.
În raport cu Guvernul, președintele are un rol extrem de important – el desemnează premierul și numeste și învestește în funcție miniștrii, la propunerea premierului. De asemenea el poate participa la ședințele Guvernului, pe care le prezidează când e prezent și poate chema oricând Guvernul la consultări:
– desemnează candidatul pentru funcția de premier;
– numește Guvernul;
– poate participa la ședințele de Guvern, pe care le prezidează;
– poate chema la consultări Guvernul.
În virtutea atribuțiilor sale de politică externă el are întâlniri anuale cu ambasadorii, el poate negocia în numele statului român pe care îl reprezintă în plan extern. De asemenea președintele accordă decorații și alte titluri de onoare în numele statului român:
– reprezintă statul român pe plan extern;
– încheie tratate internaționale;
– participă la Summit-ul NATO și la reuniunile Consiliului European;
– are întâlniri cu șefii altor state;
– are întalniri cu delegații străine, cum ar fi cea a FMI;
– poartă negocieri în numele statului român;
– acordă decorații, titluri de onoare și grade de mareșal, de general și de amiral.
Președintele are atribuții importante și în domeniul aparării și securității naționale. În acest sens el conduce CSAT-ul și este comandantul armatei. Tot președintele este singurul care poate acorda grațieri individuale.
– este comandantul suprem al Armatei;
– conduce ședințele CSAT;
– acordă grațieri individuale;
Președintele are o serie de atribuții și în raport cu Parlamentul. El poate să ceară dizolvarea acestuia dacă Parlamentul respinge de doua ori consecutiv Guvernul propus. Iar pentru a asigura echilibrul puterilor, Parlamentul la randul său poate suspenda președintele, daca acesta încalca Constituția. Președintele poate de asemenea să inițieze referendumuri pe teme de interes național, sau să ceară Parlamentului să vină în plen să prezinte mesaje importante pentru tară.
– se adresează Parlamentului cu mesaje privind problemele politice naționale;
– poate dizolva Parlamentul;
– poate iniția referendum pe teme de interes național.
Alegerea Președintelui României
Optând pentru un regim semiprezidențial, Constituția din 1991 a decis ca modalitatea de desemnare a Președintelui să fie alegerea direct de către electorat.
Sufragiul universal direct oferă Șefului statului o legitimitate populară care îl face egal, din punct de vedere reprezentativ, cu Parlamentul.
Președintele României este ales prin vot universal egal, direct, secret și liber exprimat (art. 81, alin.l din Constituția României).
Dacă nici unul dintre candidați nu au întrunit această majoritate, se organizează cel de-al doilea tur de scrutin, între primii 2 candidați stabiliți, în ordinea numărului de voturi obținute în primul tur și va fi declarat ales, candidatul care a obținut cel mai mare număr de voturi.
Controlul legalității procedurii, precum și rezultatul alegerilor pentru funcția de Președinte al României aparțin Curtii Constituționale (art. 144 lit. d) și (art. 82). Candidatul a cărui alegere a fost validată, depune jurământul în fața Camerei Deputaților și a Senatului, convocate în ședința comuna. Astfel, președintele se obligă în fața reprezentanților națiunii să urmărească îndeplinirea mandatului precum și respectarea Constituției și a legilor țării; apărarea suveranității, independenței, unității teritoriale a României (art.l), apărarea democrației.
Accesul la funcția de Președinte al României aparține fiecărui cetățean român, care îndeplineste condițiile prevăzute de Constituție și de Legea nr.370/2004 privind alegerea Președintelui României. Pentru a candida la această funcție, persoana trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:
– sa aibă drept de vot;
– persoana care candidează să aibă cetățenie română și domiciliu în țară;
– să fi împlinit până în ziua alegerilor, vârsta de cel puțin 35 de ani;
– să nu intre în categoria persoanelor care nu pot face parte dintr-un partid politic;
– să nu fi îndeplinit, anterior, două mandate în funcția de Președinte al României.
Durata mandatului prezidențial
Conform art.83 din Constituție, este de 5 ani și se exercită de la data depunerii jurământului până la depunerea jurământului de Președintele nou ales.
"Mandatul Președintelui României este de 5 ani și se exercită de la data depunerii jurământului. Președintele României își exercită mandatul până la depunerea jurământului de Președintele nou ales. Mandatul Președintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă”.
Prin prelungirea duratei mandatului prezidențial de la 4 la 5 ani, cu ocazia recentei revizuiri, s-a intenționat decalarea alegerilor prezidențiale de alegerile parlamentare, devenită o necesitate și pentru viața politică românească. S-a urmărit, astfel, menținerea continuității instituției prezidențiale în perioada campaniilor electorale parlamentare, aspect ce reprezintă și un plus de garanție pentru stabilitatea politică a țării.
Organizarea alegerilor prezidențiale trebuie efectuată în așa fel încît mandatul să nu fie depășit, în principiu, decât cu perioada necesară desfășurării acestor alegeri. Singurele situații în care mandatul președintelui poate fi prelungit sunt starea de război sau catastrofă, gravitatea situației și necesitatea prelungirii mandatului fiind lăsate la aprecierea exclusiva a Parlamentului, care va dispune de o veritabila putere discretionară în acest sens, cel putin în cazul catastrofei, fiind vorba despre un concept juridic nedeterminat.
Pe perioada exercitării mandatului prezidențial pot interveni unele evenimente care să determine o imposibilitate temporară sau definitivă a exercitării atribuțiilor, în aceste împrejurări vorbim de vacanța funcției și de interimatul funcției, împrejurări reglementate de dispozitiile art. 97, 98 și 99 din Constituție.
Astfel, potrivit art. 98 din Constituția republicată, dacă funcția de Președinte devine vacantă ori dacă Președintele este suspendat din funcție sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-și exercita atribuțiile, interimatul se asigură, în ordine, de președintele Senatului sau de președintele Camerei Deputatilor. În acest caz atribuțiile prevăzute la art. 88-90 nu pot fi exercitate pe durata interimatului funcției prezidențiale.
Aceste prevederi constituționale sunt menite să asigure continuitatea exercitarii funcției executive supreme în stat, în cazul în care, din motivele expres enumerate, Președintele nu iși mai poate exercita atribuțiile. Interimatul are, însa, prin natura sa, un caracter temporar, până la alegerea noului Președinte sau până la încetarea situației care a determinat instituirea sa.
Vacanța funcției de Președinte al Romaniei, conform art.97 din legea fundamentală, intervine în caz de demisie, de demitere din functie, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuțiilor sau de deces. În termen de trei luni de la data la care a intervenit vacanța funcției de Președinte al României,
Guvernul va organiza alegeri pentru un nou Președinte.
Fiecare din cele patru cauze de încetare a mandatului se raportează la o situație diferită, survenită în condiții diferite. Unica trăsătură ce le unește este faptul că ele pot aparea pe timpul mandatului prezidențial, inclusiv pe perioada în care exercițiul acestuia este suspendat.
Demisia este un act unilateral al Președintelui, datorat fie unor motive personale, fie unor motive ce țin de domeniul funcției sale, care se apreciază în doctrina, ar trebui notificată în fața Parlamentului.
Demiterea din funcție poate interveni fie în urma referendumului care a confirmat suspendarea sa din funcție, în conditiile art. 95 din Constituție, fie în urma rămânerii definitive a hotărârii de condamnare de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în condițiile art. 96 din Constituția republicată.
O situație mai deosebită o prezintă imposibilitatea definitivă a exercitării atribuțiilor, cauză ce instituie o dubla condiție, constând în imposibilitatea exercitării funcțiilor (din motive de sănătate, de exemplu) și în caracterul ei definitiv.
Constatarea acestor împrejurări, care duc la vacanța funcției de Președinte al României, trebuie stabilită prin decizie a Curții Constituționale, potrivit art. 146 lit. g) din Constituția republicată, care se comunică Parlamentului și Guvernului, pentru ca în termen de cel mult trei luni să se organizeze alegeri prezidențiale.
Sub aspectul naturii funcției prezidențiale în România, într-o opinie s-a apreciat că, ea are un caracter mixt și anume politico-reprezentativ, constituțional-legislativ precum și administrativ-executiv.
Prin legea de revizuire, mandatul șefului de stat a fost prelungit cu un an față de cel al Parlamentului, soluție care era necesară, pentru a asigura continuitatea instituției prezidențiale în perioada campaniilor electorale parlamentare, ceea ce reprezintă un plus de garanție pentru stabilitatea politică a țării.
Incompatibilitatea funcției prezidențiale cu orice altă funcție publică și privată
Funcția de Președinte al României presupune în mod firesc realizarea efectiva a unui „statut“ pentru persoana fizica care exercită această înaltă demnitate publică. De aceea, Legiuitorul Constituant a prevazut în art. 84 alin. (1) din Constituția României ca: „în timpul mandatului, Președintele României nu poate fi membru al unui partid (politic – n.a.) și nici nu poate îndeplini nici o alta funcție publică sau privată.“
În consecință, exercitarea demnității publice de Președinte al României este incompatibilă cu:
calitatea de membru al unui partid politic;
exercitarea oricarei alte funcții publice sau private.
Iată că așa cum am scris anterior, calitatea de membru al unui partid politic pune persoana fizica care exercită funcția de Președinte al României într-o stare de incompatibilitate.
Desigur, având în vedere că orice candidat la funcția de șef al statului poate proveni din rândurile unui partid politic, fiind chiar susținut de acesta, prevederea incompatibilității este firească. Fiind ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat de către corpul electoral, Președintele Rmâniei se situează deasupra acțiunii diferitelor partide politice.
El reprezintă statul român, deci națiunea româna în ansamblul ei. Eventuala și ipotetica păstrare a calitații de membru de partid de către șeful statului aflat în exercițiul funcției ar știrbi într-un mod brutal și iremediabil din independenta, echidistanța și imparțialitatea care trebuie să caracterizeze pe Președintele României.
Funcția de Președinte al României este de asemenea incompatibilă cu exercitarea oricărei alte funcții publice sau private.
Și această cauză de incompatibilitate este firească.
Deținând „magistratura supremă“ în stat – cel putin sub aspect formal – Președintele României trebuie să acorde întreaga sa atenție și putere de muncă pentru a asigura îndeplinirea atribuțiilor care îi revin în cele mai bune condiții. El nu trebuie sa fie afectat in nici un fel de preocupari si de a ii micsora vigilenta in supravegherea respectarii Legii fundamentale si a bunei conlucrari a tuturor autoritt]ilor publice. Cu atât mai mul cu cât seful statului are si alte indatoriri concrete – specificate in Constitutie – in diferite domenii de activitate statala (relatia cu Parlamentul, relatia cu Guvernul; relatiile cu autoritatile administratiei publice, raporturile cu Curtea Constitutionala si cele cu autoritatea judecatoreasca).
Pe de alta parte, acest caz de incompatibilitate priveste in mod direct, conservarea echidistantei si independentei sefului statului in raport cu orice entitate publica sau privata de pe teritoriul statului român. Pentru ca, de principiu, a exercita o functie (nu are importanta natura acesteia) implica si obtinerea unei satisfactii financiar-materiale. Ori unitatea sau institutia la care potential si ipotetic ar exercita o functie seful statului, ar dobândi sau ar putea dobândi avantaje materiale sau de ordin moral. In sfârsit cazul de incompatibilitate acopera si o alta latura. Este vorba despre latura prestigiului, a prestantei demnitatii publice pe care o reprezinta instituia Presedintelui României. Exercitând o demnitate publica fundamentala, de prim rang, Presedintele României nu trebuie si nici nu poate cumula aceasta calitate cu o functie publica sau privata, indiferent de nivelul sau importanta politica, culturala, stiintifica sau social-economica a respectivei functii.
Constitutia reglementeaza trei categorii de incompatibilitati:
1. Incompatibilitatea intre functia prezindentiala si calitatea de membru al unui partid politic
2. Incompatibilitatea cu orice functie publica
3. Incompatibilitatea cu orice functie privata
Presedintele nu poate fi membru al unui partid politic.Aceasta incompatibilitate este de natura politica, ea fiind impusa de rolul Presedintelui de “ mediator intre puterile statului “. Formal “ depolitazarea” se realizeaza prin parasirea partidului caruia ii apartine, dupa alegerea sa ca Presedinte.Sigur ca nu se poate crea convingerea ca, odata parasite partidul care l-a propulsat la conducere, va deveni total independent de ideologia si influenta acestuia. Banuiala va plana in continuare, dar activitatea ulterioara o poate atenua puternic, daca este cazul(Genoveva Vrabie, Marius Balan). O pozitie pesimista in aceasta privinta a exprimat si profesorul Tudor Draganu, care afirma, referindu-se la art. 84 alin.1: “aceasta dispozitie a Constitutiei a fost si este sa ramana litera moarta. Desi dupa aegeri nu va mai figura formal ca lider al partidului cu sprijinul caruia a fost ales, Presedintele Republicii va fi pus inevitabil, in situatia de a-si manifesta fatis apartenenta la acest partid si de a se comporta ca un adevarat commandant de armata”.
In literature de specialitate s-a exprimat opinia potrivit careia, in cazul in care Presedintele ales isi mentine, in mod secret sau nu, calitatea de membru al unui partid politic, el poate fi suspendat din functie, in conditiile art. 95 din Constitutie (Cristian Ionescu).
Presedintele Romaniei nu poate indeplini nicio alta functie publica sau private. Aceste incompatibilitati apar necesare daca avem in vedere volumul atributiilor prezidentiale, importanta lor, raspunderea care apasa pe umerii acestuia si, de aici, necesitatea de a se dedica in intregime atributiilor sale. Presedintele nu este, totusi, impiedicat sa desfasoare ocazional activitati artistice, publicistice sau de cercetare stiintifica, care ar presupune si valorificarea rezultatelor acestora (Cristian Ionescu).
Regimul imunitații Președintelui
Ocrotirea mandatului Presedintelui se realizeaza si prin consacrarea imunitatii. Institutia imunitatii Sefului statului este fructul unei traditii, dar si al unei necesitati (Tudor Draganu). Ca si imunitatea de care beneficiaza parlamentarii, imunitatea Presedintelui este un miloc de protective, menit sa il apere de eventuale presiuni si abuzuri.
Reglementarea constitutional este data de art. 84. alin. 2, ce statueaza ca “Presedintele Romaniei se bucura de imunitate”, iar prevederile art. 72 alin. 1 se aplica in mod corespunzator. In ceea ce priveste continutul imunitatii Presedintelui, Constitutia nu este – si nici nu trebuie sa fie – atat de precise ca in privinta imunitatii parlamentarilor. Curtea Constitutionala a statuat, in Decizia nr. 435/2006, ca “Statutul constitutional al Presedintelui si al primului-ministru, precum si rolul acestora in cadrul democratiei constitutionale il oblige sa isi aleaga forme adecvate de exprimare, astefl incat criticile pe care le fac la adresa unor puteri ale statului sa nu se constituie in elemente ce ar putea genera conflicte juridice de natura constitutional intre acestea”.
Regula generala instituita de Constituant este imunitatea, care are character permanent. Exceptia de la regula o constituie institutia juridica a suspendarii Presedintelui Romaniei, potrivit art. 95 din Constitutie, precum si punerea sub acuzare a acestuia, conform dispozitiilor art. 96 din Constitutie.
Imunitatea nu echivaleaza cu exonerarea de raspundere pe plan politic a Sefului statului, pentru modul in care isi exercita atributiile ce ii revin in functia pe care o ocupa (Crtistian Ionescu).
Raspunderea politica si penala a Presedintelui Romaniei
Potrivit articolului 84, alineatul 2 din Constitutie, Presedintele Romaniei se bucura de imunitate, adica nu poate fi tras la raspundere juridica pentru opiniile politice exprimate in indeplinirea misiunilor sale stabilite in Constitutie. Dar, pentru faptele care nu sunt exercitate in scopul si in limitele stabilite prin Constitutie, se declanseaza raspunderea juridica, conform dreptului comun. Raspunderea Presedintelui poate fi de natura politica sau administrativa si disciplinara respectiv penala. Pentru actele sale private Presedintele poate purta si raspunderea administrativ-patrimoniala, ca orice autoritate a administratiei publice, in conditiile dreptului comun si ale contenciosului administrativ.
Raspunderea politica
Raspunderea politica a Presedintelui este invocata in articolul 95 al Constitutiei, in cazul 'savarsirii unor fapte grave' prin care incalca prevederile Constitutiei.
Pentru sanctionarea politica a Presedintelui exista 2 etape:
– suspendarea din functie;
– demiterea prin referendum.
Suspendarea din functie este procedura premergatoare si obligatorie pentru eventuala sanctionare a Presedintelui .
Suspendarea din functie poate fi infirmata prin referendum sau devine ineficienta daca referendumul nu a fost organizat in termenul prevazut de Constitutie.
Presedintele Romaniei poate fi suspendat din functie, de Camera Deputatilor si Senat, in sedinta comuna, cu votul majoritatii deputatilor si senatorilor, dupa consultarea Curtii Constitutionale, in ceea ce priveste faptele ce i se imputa, Presedintele poate da explicatii Parlamentului.
Propunerea de suspendare din functie poate fi initiata de cel putin o treime din numarul deputatilor si senatorilor si se aduce la cunostinta Presedintelui. Dupa cum reiese din art. 95 alineatul 2 coroborat cu art.144 lit.'f”’ asupra propunerii de suspendare se sesizeaza Curtea Constitutionala, in vederea emiterii avizului consultativ. Abia dupa primirea avizului solicitat se poate trece la discutarea propunerii de suspendare. Avizul Curtii Constitutionale trebuie comunicat si Presedintelui, care, inainte de formularea avizului, poate fi invitat sa ofere anumite explicatii in fata Curtii, daca el considera necesar.
Propunerea de suspendare este dezbatuta de Parlament dupa procedura stabilita prin Regulamentul sedintelor comune, si aprobata cu cel putin votul majoritatii deputatilor si senatorilor. in alin.3 art. 95 se statueaza: daca propunerea de suspendare din functie este aprobata, in cei mult 30 de zile se organizeaza un referendum pentru demiterea Presedintelui. Masura suspendarii, care declanseaza interimatul, trebuie supusa aprobarii poporului, deoarece Presedintele este ales prin vot universal, direct de popor. Aceasta masura este in concordanta cu principiul simetriei, specific nu numai dreptului public, dar, in multe situatii si dreptului privat.
Referendumul apare ca un mijloc de solutionare a conflictului politic dintre Parlament si Presedintele Republicii, ambele autoritati legitimate de votul popular direct.
In cazul in care referendumul nu s-a organizat in cel mult 30 de zile de la data aprobarii propunerii de suspendare din functie sau in cazul, in care electoratul a refuzat demiterea, inceteaza interimatul functiei si Presedintele reia exercitiul mandatului sau.
Daca poporul a votat pentru demiterea Presedintelui, atunci intervine interimatul functiei (Presedintele Senatului sau Presedintele Camerei Deputatilor), iar in termen de trei luni de la data referendumului, potrivit art. 96 alin.2, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou Presedinte (un nou mandat).
Raspunderea penala
In articolul 951 , alin.l din Constitutie se statueaza: 'Camera Deputatilor si Senatul, in sedinta comuna, pot hotari punerea sub acuzare a Presedintelui Romaniei pentru inalta tradare cu votul a cel putin doua treimi din numarul deputatilor si senatorilor. Competenta de judecata apartine inaltei Curti de Casatie si Just/tie, in conditiile legii. Presedintele este demis, de drept, la data ramanerii definitive a hotararii de condamnare'.
Conceptul de 'inalta tradare'este specific dreptului constitutional si dreptului administrativ.
In Codul penal francez si roman nu exista aceasta infractiune. Sintagma 'inalta tradare''are un continut politic si de drept constitutional si poate fi definita ca o fapta politica 'foarte grava de incalcare a Constitutiei care pericliteaza valorile fundamentale nationale ale Patriei, precum acelea de suveranitate, independenta si indivizibilitatea Romaniei'.
Tragerea la raspundere penala a Presedintelui presupune mai intai punerea sa sub acuzare de catre Parlament si apoi de catre Parchetul General, prin rechizitoriu, pentru savarsirea infractiunii. Dar, acuzatia de inalta tradare nu se poate sustine juridic, daca Parchetul General constata ca nu exista infractiune, Presedintele Romaniei neputand fi urmarit penal.
In aceasta situatie, potrivit articolului 95 din Constitutie, Parlamentul are posibilitatea declansarii procedurii constitutionale de suspendare din functie a Presedintelui Romaniei.
De asemenea, inalta Curte de Casatie si Justitie poate, dupa ce a fost sesizata prin rechizitoriu, ca nu s-a savarsit infractiunea, dispune achitarea Presedintelui, ce avea deja statut de inculpat. impotriva deciziei pronuntate de Sectia Penala a inaltei Curti de Casatie si Justitie se poate face recurs, care se judeca in Sectiunile Unite ale inaltei Curti de Casatie si Justitie.
Numai dupa ce hotararea inaltei Curti de Casatie si Justitie a ramas definitiva se poate spune ca, acuzatia de inalta tradare a avut temei; Presedintele fiind demis, intervenind vacanta functiei. Potrivit art. 9o alin.2 din Constitutie, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou Presedinte in termen de trei luni.
In concluzie, dupa faza punerii sub acuzare, pentru inalta tradare a Presedintelui Romaniei (faza politica), urmeaza faza judiciara (tehnico-juridica), care contine, trei etape, potrivit dispozitiilor din Constitutie:
– trimiterea in judecata de catre Parchetul General de pe langa inalta Curte de Casatie si Justitie;
– judecata in fond a inaltei Curti de Casatie si Justitie, prin Sectia penala;
– judecata in recurs, in Sectiunile Unite ale inaltei Curti de Casatie si Justitie.
Punerea sub acuzare sau trimiterea in judecata penala, atrage, in mod logic, suspendarea Presedintelui din functie, prerogativele functiei de Presedinte al Romaniei, fiind preluate de Presedintele Senatului, potrivit art. 97 din Constitutie.
Actele Presedintelui Romaniei
Potrivit prevederilor constitutionale Presedintele Romaniei emite decrete, ca acte juridice, mesaje, declaratii, etc si acte exclusiv politice.
Primul alineat al articolului 99 din Constitutie prevede ca:'in exercitarea atributiilor sale, Presedintele Romaniei emite decrete care se publica in Monitorul Oficial al Romanici'.Nepublicarea atrage inexistenta decretului (art. 99 alin.l).
In al doilea alineat al aceluiasi articol 99 din Constitutie se mai statueaza: Decretele emise de Presedintele Romaniei in exercitarea atributiilor sale prevazute in articolul 91 alineatul 1 (incheierea tratatelor internationale), alineatul 2 (acreditarea si rechemarea reprezentantilor diplomatici), articolul 92 alineatul 2 (mobilizarea partiala sau generala a fortelor armate) si alineatul 3 (masuri pentru respingerea agresiunii armate impotriva Tarii), articolul 93 alineatul 1 (starea de asediu sau starea de necesitate), articolul 94 literele 'a' (confera decoratii si titluri de onoare), lit.'b' (acorda gratierea individuala) se contrasemneaza de Primul-Ministru.
In consecinta, fara contrasemnatura Primului-Ministru, decretul Presedintelui este lovit de nulitate, Primul-Ministru asumandu-si o raspundere politica fata de Parlament, de fiecare data, cand le semneaza, aspect ce apropie regimul nostru politic de unul parlamentar.
De asemenea, Constitutia reglementeaza in mod expres mesajul pe care Presedintele Romaniei il adreseaza Parlamentului. in afara de mesaje, seful Statului poate transmite si declaratii, comunicate, poate adresa scrisori sau apeluri, acestea avand prin natura si efectele lor, un caracter exclusiv politic.
Decretele prezinta urmatoarele caracteristici:
– ele reprezinta manifestari unilaterale de vointa in vederea
producerii de efecte juridice;
– este obligatorie publicarea lor in Monitorul Oficial al Romaniei, indeplinirea acestei conditii determinand existenta actului;
– au caracter executoriu;
– ele apar ca urmare a exercitarii atributiilor reglementate in Constitutie si legi;
– unele dintre ele trebuie contrasemnate de Primul-Ministru.
In ceea ce priveste caracterul, decretele Presedintelui nu pot avea un caracter secret (urmand a fi publicate) si nu sunt acte normative (unele pot sa se refere, de exemplu, la declararea mobilizarii, instituirea starii de asediu sau de urgenta, sau la luarea masurilor pentru respingerea agresiunii armate indreptate impotriva tarii). Decretele care au ca obiect avansari, numiri, acordari de distinctii sau gratieri individuale sunt cu caracter individual.
Mentionam ca incheierea tratatelor internationale se face prin semnarea acestor tratate de catre Presedintele Romaniei, asadar, printr-o operatie materiala si nu printr-un decret. Dar, obligatia Presedintelui, de a le supune Parlamentului spre ratificare, in termen rezonabil, se poate concretiza intr-un decret contrasemnat de Primul-ministru.
De asemenea, masurile pentru respingerea agresiunii armate impotriva Tarii, nu sunt acte juridice ci operatiuni materiale care trebuie luate operativ, fara emiterea unui decret.
Fiind un act juridic-administrativ, decretul poate fi atacat in fata instantelor de contencios administrativ, potrivit dreptului comun. Exceptie fac acele decrete care se incadreaza in dispozitiile Legii nr. 554/2005 privind contenciosul administrativ:
– actele care privesc raporturile dintre Parlament sau Presedintele Romaniei si Guvern;
– actele administrative de autoritate;
– masurile urgente luate de organele puterii executive pentru
evitarea sau inlaturarea efectelor emise ca urmare a starii de necesitate
sau pentru combaterea calamitatilor naturale, epidemiilor, incendiilor de
paduri, epizootiilor si altor evenimente de aceeasi gravitate;
– actele de comandament cu caracter militar.
Fiind emanatia vointei Presedintelui, decretele emise in exercitarea atributiilor reglementate de Constitutie sunt tot acte de autoritate si astfel, nu sunt susceptibile de control prin institutia contenciosului administrativ.
CAPITOLUL II – Atribuțiile Președintelui României
Clasificarea atribuțiilor Președintelui României
Parcurgând reglementările legii fundamentale vom constata că atribuțiile Președintelui nu alcătuiesc un tot unitar. De aceea împărțirea și gruparea devine mai mult necesară . S-au făcut mai multe clasificări determinate de diversele criterii care au stat la baza acestora .
Astfel, din punct de vedere al conținutului atribuțiilor acestea sunt grupate:
a) atribuții privind legiferarea
b) atribuții privind organizarea și funcționarea puterilor publice
c) atribuții privind alegerea,formarea,avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorități publice
d) atribuții în domeniul apărării Țării și asigurării ordinii publice
e) atribuții în domeniul politicii externe
f) alte atribuții
Se mai propune o clasificare a atribuțiilor Președintelui României folosindu-se mai multe criterii. Astfel :
din punct de vedere al funcțiilor (sarcinilor) :
a) atribuții specifice șefului de stat
b) atribuții de realizare a funcției de șef al Executivului
c)atribuții de apărare a Constituției și de asigurare a bunei funcționări a autorităților publice
din punct de vedere al subiectelor față de care se exercită :
atribuții exercitate în raport cu Parlamentul
atribuții exercitate în raport cu Guvernul
atribuții exercitate în raport cu alte autorități ale administrației publice
atribuții în raporturile cu “ puterea judecătorească”
atribuții în raporturile cu Curtea Constituțională
din punct de vedere al frecvenței exercitării se deosebesc:
atribuții obișnuite, curente în activitatea de stat
atribuții ieșite din comun (declararea mobilizării, a stării de urgență, a stării de asediu)
din punct de vedere al procedurii :
atribuții care se exercită fără condiționări sau restricții (acordarea grațierii individuale)
atribuții care sunt condiționate de termene, de propuneri ale Guvernului, de informarea, avizul sau aprobarea Parlamentului (majoritatea)
din punct de vedere al formelor tehnico-juridice prin care se realizează:
atribuții ce se realizează prin decrete
atribuții ce se realizează prin operațiuni administrative (semnarea în numele României a tratatelor internaționale)
atribuții ce se realizează prin acte exclusiv politice (mesajul, declarația)
Literatura franceză de specialitate folosește drept criteriu pentru clasificarea atribuțiilor Președintelui, regimul juridic al acestora sau condițiile în care se exercită .
Potrivit acestui criteriu apare următoarea clasificare:
atribuții pentru exercitarea cărora actele ori faptele prezidențiale sunt supuse unor condiții exterioare
atribuții pentru exercitarea cărora actele sau faptele prezidențiale nu sunt supuse unor condiții exterioare
După Ion Deleanu ar rezulta astfel:
acte sau fapte prezidențiale săvârșite în condiții de “coautorat”
acte sau fapte prezidențiale cu un singur autor
Clasificarea atribuțiilor este asociată actelor prezidențiale . Nu se consideră a fi firesc, întrucât exercitarea unei atribuții presupune o manifestare de voință, iar manifestarea de voință pentru a-și produce efectele trebuie să fie obiectivată printr-un act .
Atribuțiile Președintelui României în raporturile cu Parlamentul
Adresarea de mesaje Parlamentului
Pentru a fi un bun mediator între autoritățile statale, precum și între stat și societate, legea fundamentală reglementează posibilități, și mijloacele Președintelui României în acest scop .
Potrivit dispozițiilor articolului 88, Președinte adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale națiunii .
Această modalitate a mesajului șefului statului este cunoscută în sistemele constituționale contemporane. Prin mesaj, poporul ia cunoștință despre opiniile șefului statului și pozițiile acestuia în probleme de importanță deosebită .
Trebuie totuși să relevăm semnificația mesajului șefului de stat care diferă de la o formă de guvernământ la alta .
“Mesajul Tronului” în monarhiile constituționale este urmat obligatoriu de dezbaterea acestuia în Parlament și trimiterea răspunsului către Suveran. Prin aceasta se urmăreăte desigur să se vadă poziția instituției parlamentare față de programul de guvernare și strategia adoptată .
În republica prezidențială americană “Mesajul Președintelui cu privire la starea Națiunii”, semnifică nu numai “raportul electoral” ci și prezentarea programului și a strategiei de guvernare, Parlamentul nefiind chemat să se pronunțe .
În ceea ce privește mesajul Președintelui României, rămâne la aprecierea acestuia conținutul său, legea fundamentală folosind o terminologie generală prin expresia “principalele probleme politice ale națiunii” . Cu toate acestea, credem că ele trebuie să se refere la aspecte care pot fi soluționate de Parlament, ori chiar dacă nu și de competența acestuia, să poată fi rezolvate prin implicare parlamentară (controlul parlamentar asupra activității Guvernului) .
Forma prin care Președintele adresează mesajul, rămâne de asemenea la aprecierea șefului statului.
Credem că prezentarea directă de Președinte demonstrează importanța pe care aceasta o acordă momentului politic și ar impune o atitudine corespunzătoare din partea instituției parlamentare . Mai pot să apară și situații când masajul poate fi citit de către un consilier prezidențial ori trimis pe cale oficială sub forma unei scrisori publice .
Regimul juridic și efectele mesajului Președintelui României
Mesajul constituie un act exclusiv și unilateral al Președintelui, care nu produce efecte juridice ale unui decret, deoarece singura consecință prevăzută de art. 65 alin.2 din Constituție este obligația Camerelor de a se întruni în ședință comună și de a-l primi.
În altă ordine de idei, când Parlamentul discută propunerea de suspendare a Președintelui, acesta nu are obligația de a participa la dezbateri.
În art. 95 alin.1 se arată că “Președintele poate da Parlamentului explicație cu privire la faptele ce i se impută” .
În concluzie credem că legiuitorul constituant face distincție între mesaj ca atare, asociat cu obligația Parlamentului de a-l primi și problemele cuprinse în mesaj, care se dezbat numai dacă Parlamentul estimează și nu pentru că ar avea obligația constituțională în acest sens .
Alta este situația mesajului prezentat Parlamentului în condițiile art. 92 alin.3 referitor la aducerea la cunoștința Parlamentului a măsurilor luate pentru respingerea unei agresiuni .
Convocarea și dizolvarea Parlamentului
În ceea ce privește convocarea Parlamentului, Președintele României poate interveni în două situații . Prima situație se referă la convocarea Parlamentului rezultat din alegeri,operație pe care Președintele trebuie să o facă în cel mult 20 de zile de la data desfășurării alegerilor .
Potrivit Constituției, Camera Deputaților și Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare, pe an, prima începe în luna februarie și poate șine până la sfârșitul lunii iunie, iar a doua începe în luna septembrie și “nu poate depăși sfârșitul lunii decembrie”, ceea ce face ca Președintele să convoace noul Parlament în sesiune ordinară,sau , după caz, în sesiune extraordinară, după cum împlinirea termenului de 20 de zile cade în perioada sesiunii sau a vacanței parlamentare .
A doua situație privește dreptul Președintelui României de a cere convocarea unei sesiuni extraordinare a Parlamentului în funcțiune, drept pe care îl mai au alte două subiecte :
biroul permanent al fiecărei Camere
cel puțin o treime din numărul membrilor unei Camere
Soluția dizolvării Parlamentului, nu poate interveni decât în caz de criză guvernamentală gravă, cerându-se întrunite trei condiții fundamentale :
a) să existe cel puțin două solicitări privitoare la acordarea votului de investitură;
b) să fi trecut mai mult de 60 de zile de la data primei cereri și de a se acorda votul de investitură;
c) să fi fost consultați președinții celor două Camere și liderii grupurilor parlamentare .
La aceasta se mai adaugă alte condiții speciale, care trebuie să fie îndeplinite după caz :
să fie vorba de prima dizolvare într-un an;
să nu fie vorba de starea de asediu sau starea de urgență ;
să nu fie vorba de ultimele șase luni ale mandatului Președintelui României .
Promulgarea legii
După votare, orice lege este înaintată șefului statului pentru promulgare. Potrivit prevederilor art. 77 alin.1 din Constituție, promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire .
Promulgarea este activitatea de “verificare și de autentificare a legii, atât și numai atât” după Ion Deleanu .
Așadar, ”promulgarea unei legi de către șeful statului român”, constituie o parte componentă obligatorie a procedurii de elaborare și adoptare a legii, grăitoare în acest sens fiind și prevederile art.58 alin.1 “Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării” .
Cu alte cuvinte, promulgarea legii de către Președinte ( sub rezervele cererii de reexaminare ori a sesizării Curții Constituționale ) este obligatorie, dreptul de adoptare ori refuzul adoptării legii fiind “de competența exclusivă a Parlamentului care nu o împarte cu nimeni” .
Termenul de 20 de zile pentru promulgare este un termen de “decădere”, deoarece, după îndeplinirea lui, legea intră în vigoare chiar în lipsa promulgării.
Mai mult, Președintele nu mai poate cere Parlamentului reexaminarea legii și nici Curții Constituționale să se pronunțe asupra constituționalității acesteia .
Se pune problema dacă Președintele poate cere direct Parlamentului reexaminarea legii sub aspectul neconstituționalității sau poate sesiza cu aceeași problemă și Curtea Constituțională .
Considerăm că nimic nu-l oprește pe Președintele României să sesizeze numai Curtea Constituțională sau numai Parlamentul, invocând în cererea de reexaminare și motive de neconstituționalitate, dar din punct de vedere al bunei ordine judiciare nu îngăduie ca una și aceiași problemă să fie sesizată concomitent Curții Constituționale și Parlamentului .
Dacă Curtea Constituțională a respins sesizarea Președintelui României, confirmând constituționalitatea, cum se menționează în art.77 alin.3, promulgarea legii devine obligatorie în cel mult 10 zile de la primirea deciziei Curții Constituționale. Decizia Curții Constituționale este obligatorie și pentru Parlament .
Concluzia care trebuie subliniată în mod expres, este că Președintele României nu poate să sesizeze unele aspecte de neconstituționalitate Curții Constituționale și altele să le cuprindă în cererea de reexaminare adresată Parlamentului. Mai mult chiar, de vreme ce Curtea Constituțională este organ specializat și special în materia controlului constituționalității legilor nu se mai justifică sesizarea și a Parlamentului, textul adoptat de Parlament, în urma reexaminării, putând fi atacat la Curtea Constituțională . Rămâne deschisă posibilitatea ca Președintele României să sesizeze Curtea Constituțională și Parlamentul cu aceeași lege, dar pentru probleme diferite de natură juridică, respectiv Curtea Constituțională pentru probleme strict tehnic-constituționale, iar Parlamentul pentru probleme de oportunitate politică .
Atribuțiile Președintelui României în raporturile cu Executivul
Atribuțiile în raporturile cu Guvernul și alte autorități
În ceea ce privește relația Președintelui României cu Guvernul , potrivit Constituției, identificăm cinci atribuții ale Președintelui:
desemnarea candidatului pentru funcția de Prim Ministru
numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament
revocarea și numirea unor membrii ai Guvernului , în caz de remaniere
consultarea Guvernului
participarea la ședințele Guvernului .
Ca șef al Executivului, Președintele României conduce activitatea unor autorități ale administrației publice care, logic sunt autorități centrale de specialitate autonome față de Guvern. Astfel potrivit art.92 din Constituție, Președintele României îndeplinește și funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării, având dreptul, să convoace lucrările acestuia, de regulă trimestrial sau ori de câte ori este nevoie, să-i coordoneze și să-i îndrume această activitate. În absența Președintelui, atribuțiile sale sunt îndeplinite de vicepreședintele consiliului .
Conform art. 92 din Constituție, Președintele îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării, organizează și coordonează unitar activitățile care privesc apărarea națională și siguranța națională. Se pune întrebarea de a ști ce regim juridic au actele Președintelui României în raport cu actele Consiliului Suprem de Apărare a Țării, fiind neîndoielnic că față de sarcina prevăzută în Constituție, precum și față de atribuțiile din Legea organică, Consiliului Suprem de Apărare a Țării adoptă acte cu caracter normativ .
Decretele emise de Președintele României care au la bază hotărâri ale Consiliului Suprem de Apărare a Țării au un caracter individual. Acestea trebuie semnate de Președintele României și contrasemnate de Primul Ministru cu excepția hotărârilor cu caracter militar și publicate în Monitorul Oficial .
Hotărârile cu caracter militar se comunică numai instituțiilor interesate.
Tot în această subcategorie este și atribuția Președintelui României de a propune numirea unor importanți funcționari ai administrației publice sau de a-i numi el în funcții publice administrative.
Atribuțiile Președintelui României în cazuri excepționale
Președintele poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau generală a forțelor armate .
Constituția permite ca numai în cazuri excepționale, hotărârea Președintelui să se supună ulterior în termen de cinci zile de la adoptare, aprobării Parlamentului.
Desigur că dacă hotărârea Președintelui nu este aprobată de Parlament, efectul este anularea decretului prezidențial, iar dacă Președintele emite un nou decret, contrar voinței celor două Camere ale Parlamentului, întrunite în ședință comună, se face vinovat de o încălcare gravă a Constituției, putând să declanșeze procedura de suspendare sau, după caz, punerea sub acuzare pentru înaltă trădare. Pe de altă parte, hotărârea Președintelui de a declara mobilizarea parțială sau generală a forțelor armate, indiferent de împrejurare, trebuie să aibă la bază analiza situației respective în Consiliul Suprem de Apărare a Țării .
În cazurile unei agresiuni armate îndreptate împotriva Țării, Președintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii, pe care le aduce neîntârziat la cunoștința Parlamentului printr-un mesaj .
Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, Constituția prevede convocarea acesteia de drept, în 24 de ore de la declanșarea agresiunii (art.92 alin.3) . Cum se susține în doctrină, în aceste condiții grave nu mai există posibilitatea solicitării prealabile a încuviințării corpurilor legiuitoare, acestea vor examina măsurile luate de Președinte, ca și în situația în care se află țara ulterior, dar și pe baza altor informații: “Desigur, în cazul în care starea de război nu a fost declarată într-o ședință anterioară, Parlamentul va face acest lucru în ședință în care audiază mesajul aprobând totodată și măsurile de mobilizare necesare”
Conform art.93 din Constituție, Președintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgență în întreaga țară ori în unele unități administrativ-teritoriale și solicită încuviințarea Parlamentului în privința măsurilor adoptate în cel mult 5 zile de la adoptarea lor .
Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgență și funcționează pe toată durata acestora .
Atribuțiile Președintelui României în raporturile sale cu justiția
Numirea judecătorilor
Conform dispozițiilor articolului 134 aliniatul 1 din Constituție, Președintele României numește judecătorii și procurorii, cu excepția celor stagiari, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii .
Soluția legiuitorului constituant român are avantajul de a neutraliza influența executivului, a politicianului în general, în procesul de investitură al magistraților. După cum este redactat textul rezultă că decizia aparține Consiliului Superior al Magistraturii.
Este adevărat că Președintele României poate refuza numirea unei persoane, dar nu poate numi niciodată vreo persoană ca magistrat dacă nu face parte din propunerile ce I-au fost înaintate de Consiliul Superior al Magistraturii, la rândul său conceput fără influențe politice sub aspectul procedurii de adoptare a deciziilor .
Președintele României prezidează lucrările Consiliului Superior al Magistraturii conform art. 133 alin. 6, această sarcină, când nu sunt în discuție aspecte de ordin disciplinar. Numirea judecătorilor de către Președintele Republicii are ca efect dobândirea inamovibilității, adică a statutului juridic special, care presupune protecția judecătorilor față de oricine care, prin măsuri arbitrare șicanatorii, le-ar putea influența decizia, Ie-ar putea afecta independența sau prestigiul în ochii opiniei publice .
În virtutea acestui statut, judecătorii nu pot fi transferați ,detașați, promovați fără consimțământul lor .
Acordarea grațierii individuale
Din vremuri foarte vechi, stăpânii aveau dreptul de a ierta , drept care s-a impus și ca o constantă a prerogativelor șefilor de stat, fiind preluat până în zilele noastre sub diverse reglementări .
Formularea din Constituția României “Președintele acordă grațierea individuală” ne conduce la cel puțin două concluzii:
grațierea poate fi colectivă ,deci se poate acorda numai prin lege, mai exact numai prin lege organică,
acordarea grațierii individuale este o atribuție exclusivă a Președintelui României, potrivit Constituției, fiind exercitată fără vreo condiționare procedurală prealabilă, nu și posterioară, art. 94, alin. 4.
Atribuțiile Președintelui României în raport cu Curtea Constituțională
Curtea Constituțională este o autoritate publică autonomă și independentă de toate autoritățile statului, care nu face parte din sistemul instanțelor judecătorești ce soluționează, în condițiile legii cauzele civile și penale, scopul fundamental al Curții Constituționale fiind, așa cum precizează Legea nr.47/1992 garantarea supremației Constituției.
Deși Curtea Constituțională este o autoritate publică independentă și autonomă, este însă totuși în unele relații cu celelalte autorități publice ale statului, inclusiv cu președintele României.
Conținutul acestor din urmă raporturi juridice este dat de două atribuții ale Președintelui României, prevăzute de dispozițiile constituționale.
Prima dintre acestea este prevăzută de art.142 alin. 3 din Constituție. Potrivit acestor dispoziții, Președintele României numește o treime in judecătorii Curții Constituționale, adică trei judecători, ceilalți șase fiind numiți, câte trei, de Camera Deputaților și, respectiv de Senat.
Cea de-a doua atribuție din această categorie se referă la dreptul președintelui României de sesiza Curtea Constituțională cu privire la neconstituționalitatea unei legi, prevăzută de art.77 alin.3. În sfera raporturilor dintre Președintele României și Curtea Constituțională s-ar mai putea înscrie și cele referitoare la dreptul Președintelui de a iniția, la propunerea Guvernului revizuirea Constituției, inițiativă care este supusă controlului Curții din punct de vedere al constituționalității ei și asupra căreia Curtea se pronunță în termen de 10 zile; cele care privesc controlul respectării procedurii alegerii Președintelui României și confirmării rezultatului sufragiului; constatarea existenței împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României; avizarea propunerii de suspendare din funcție a Președintelui României chiar dacă avizul are caracter consultativ.
Atribuțiile Președintelui României în raporturile cu poporul
Articolul 2 alin.1 din Constituție prevede că suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele reprezentative și prin referendum.
Legiuitorul constituant prin exprimarea aceasta, a consacrat principiul democrației semidirecte care îmbină democrația reprezentativă (exercitarea suveranității prin organele statale) cu democrația directă (folosirea unor metode prin care poporul își exercită nemijlocit voința) .
Prin mijloacele tehnice de intervenție directă, specifice democrației directe se numără și referendumul.
Referendumul poate fi obligatoriu (când este expres reglementat de Constituție) și facultativ (când apelarea la consultarea poporului rămâne la aprecierea subiectelor competente).
Un astfel de exemplu al referendumului consultativ îl oferă și cel prevăzut de art.90 din legea fundamentală.
Astfel, Președintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-și exprime voința cu privire la probleme de interes național, prin referendum .
Rezultă următoarele aspecte, care pot fi reținute :
Analizând conținutul textului constituțional, observăm că s-a făcut o exprimare generală – probleme de interes național . Nici nu se putea astfel, prin “probleme de interes național” înțelegând de fapt situații care se referă la interese naționale și pentru rezolvarea cărora trebuie consultat deținătorul suveranității naționale – poporul .
Președintele României “poate” cere poporului să-și exprime voința. Prin această formulare, legiuitorul constituant a lăsat la aprecierea Președintelui României, luarea deciziei de consultare a poporului.
Desigur că în calitate de șef al statului și având în vedere rolul său de garant al independenței naționale, veghetor al respectării Constituției și mediator între stat și societate, Președintele României va apela la electorat când nevoile Țării impun această măsură. Importanța măsurilor preconizate a se lua, trebuie să aibă suportul susținerii lor de către popor.
Președintele României poate cere exprimarea voinței poporului “după consultarea Parlamentului”. Consultarea prealabilă a Parlamentului este o condiție a respectării Constituției și de șeful statului în acest caz. În opinia noastră, consultarea prealabilă a Parlamentului scoate în evidență importanța care se acordă referendumului național, iar Președintele ca factor de echilibru între autoritățile statului și societate, trebuie să cunoască și părerea unicei autorități legiuitoare a țării .
Mai mult, Președintele trebuie să manifeste discernământ politic atunci când apelează la această consultare națională. Avem în vedere eventualele situații contradictorii între avizul parlamentar și rezultatele referendumului (aviz negativ al Parlamentului și rezultatul pozitiv în urma referendumului și invers. Urmările acestui conflict nu se pot întrevedea, Președintele neavând desigur interes în obținerea acestui rezultat. De aceea credem că nimeni nu e interesat să se ajungă la o asemenea situație.
Consultarea voinței poporului în legătură cu problemele de interes național, se poate face de Președinte prin referendum. Datorită importanței relațiilor sociale la care se referă, Constituția prevede ca organizarea și desfășurarea referendumului se reglementează prin lege organică .
Rămâne ca potrivit competenței legale, Curtea Constituțională să urmărească respectarea procedurii de organizare și desfășurarea referendumului și să confirme rezultatele lui.
Atribuțiile Președintelui României în domeniul politicii externe
Regimul încheierii tratatelor internaționale
Valabilitatea tratatelor încheiate de Președintele României este supusă unei triple condiționări: a) negocierea prealabilă a Guvernului; b) înaintarea, în termen de 60 de zile Parlamentului; c) ratificarea de către Parlament.
Prima condiție este în consonanță directă și firească cu rolul Guvernului, prevăzut în art. 102 din Constituție, acela de a asigura realizarea politicii interne și externe a Țării, preluând răspunderea politică în fața Parlamentului, conform art. 109, atât pentru neîmplinirile din politică internă (locuri de muncă, șomaj, inflație, protecție socială, protecția mediului, sănătate publică, învățământ public, cultură ) cât și pentru neîmplinirea din politica externă .
Referitor la politica externă, trebuie subliniat faptul că nu s-a urmărit excluderea Președintelui României ca șef al statului, de la negocierile tratatelor internaționale, dar s-a urmărit să se consacre răspunderea politică a Guvernului pentru negocierea rezultatelor acestuia, de unde și prezența obligatorie a unui reprezentant al Guvernului la orice negociere realizată de Președintele României .
Dacă Președintelui României se angajează într-o negociere pentru un tratat internațional fără reprezentantul Guvernului, atunci el încalcă grav Constituția, cu toate consecințele ce decurg de aici, rezultatul negocierii nelegând sub nici o formă statul român. Legiuitorul constituant a urmărit să-l pună pe Președinte sub control în ceea ce privește “mișcările externe”, împiedicându-l să perfecteze și apoi să semneze tratate secrete.
Ceea ce trebuie subliniat în mod expres, este faptul că legiuitorul constituant a urmărit să-l pună pe Președinte sub control în ceea ce privește “mișcările externe” împiedicându-l să perfecteze și apoi să semneze tratate secrete .
Acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici
O altă categorie de atribuții ale Președintelui României în domeniul politicii externe privește asigurarea legăturilor diplomatice ale României cu alte state prin :
acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici ai României
aprobarea înființării, desființării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice
acreditarea reprezentanților diplomatici ai altor state .
Primele două atribuții, conform art.91 al.2 din Constituție, sunt condiționate de propunerea Guvernului, ceea ce scoate de asemenea în evidență caracterul temperat al regimului semiprezidențial de la noi .
Decretele Președintelui emise în realizarea acestor atribuții, potrivit art.100 alin.2 din Constituție, se contrasemnează de către Primul Ministru. Ca atare, atât Primul Ministru cât și Președintele , trebuie să se înțeleagă asupra persoanelor și, respectiv asupra rangurilor misiunilor noastre diplomatice .
Ultima atribuție, vizează acreditarea reprezentanților diplomatici ai statelor străine, pe lângă șeful statului român, ceea ce , logic nu poate face decât șeful statului însuși .
Acreditarea reprezentanților diplomatici pe lângă Președintele României, ca șef al statului, face necesară respectarea unui protocol special, care cuprinde primirea persoanei respective de către șeful statului și înmânarea sarcinilor de acreditare.
Trebuie precizat că fiecare ambasador sau însărcinat cu afaceri, reprezintă în România pe șefii statelor care i-au acreditat .
CAPITOLUL III – Abordarea comparativă cu alte state europene
3.1. Aspecte comparative privind instituția președintelui în câteva state europene (Franța,Italia, Germania)
Instituția șefului statului este una din cele mai vechi instituții politico-juridice . Astăzi , această instituție cunoaște o mare diversitate , atât sub aspectul denumirii și modului de desemnare , cât și sub cel al rolului și atribuțiilor în cadrul sistemului consituțional . În sistemele constituționale moderne , marcate de rolul crescând al Parlamentului , instituția șefului de stat atrebuit , în mecanismul separației puterilor să-și găsească echilibrul față de legislativ , deși , în doctrină , se vorbește tot mai mult de o „slabire” a instituției șefului de stat în majoritatea democrațiilor europene contemporane (C. Grewe , H. Ruiz-Fabriz) . Rolul și locul șefului de stat diferă în regimurile consituționale contemporane . Astfel , în regimurile parlamentare , șeful statului , fie că este monarh , fie președinte , are un rol restrâns . În regimul prezidențial , președintele este principalull titular al exercițiului puterii executive aflându-se pe o poziție de egalitate cu legislativul , în cadrul separației stricte a puterilor aplicată prin așa-numitul mecanism de „frâne și contragreutăți”. Sistemul intermediar semi-prezidențial conferă președintelui statului un rol mai crescut în raport cu parlamentul .
În vederea unui demers comparativ în ceea ce privește instituția șefului statului în cele două sisteme constituționale nu putem să nu remarcăm gradul înalt de similitudine în reglementarea instituției prezidențiale ca , de altfel , a intregului model constituțional , principala sursă de inspirație a legiuitorului constituant românesc de la 1991 fiind Constituția Franței din 1958 . De aceea sistemul consituțional românesc a fost caracterizat de unii autori ca fiind semi-prezidențial , în timp ce alții , ținând cont de atribuțiile mai restrânse ale președintelui României față de omologul său francez , precum și de atribuțiile mai largi ale guvernului , au calificat acest sistem ca fiind semi-parlamentar (Antonie Iorgovan). Exemplull francez ca și cel românesc este o dovadă a dificultății de încadrare tipologică a regimurilor contemporane. Inițiatorii actualei constituții franceze au fost preocupați de două idei fundamentale pe care le-au transpus, de altfel, în cuprinsul acesteia: configurarea unui parlament raționalizat ale cărui funcții să fie limitate la controlul guvernului și votarea legilor în anumite domenii ale vieții sociale și , nu în ultimul rând, necesitatea întăririi puterii executive, îndeosebi a prerogativelor constituționale ale șefului statului căruia îi revine, pe de-o parte , rolul de arbitru între toate forțele politice , între cetățeni și organele statului, iar, pe de altă parte , misiunea de a fi garantul independenței naționale , al integrității teritoriale, al respectării acordurilor comunității și a tratatelor ( art. 5 din C-ție).
În ceea ce privește misiunea șefului statului articolul 80 din constituția noastră sintetizează rolul președintelui României în ordinea constituțională într-un mod asemănător . Astfel președintele României reprezintă statul român, exercitând funcția de reprezentare . De asemenea președintele României este garantul independenței naționale , al unității și al integrității teritoriale a țării, exercitând așa-numita funcție de apărare a șefului statului comparabilă cu cea a omologului său francez . Unul dintre cele mai importante roluri ale sale este de a veghea la respectarea constituției și la buna funcționare a autoritățiilor publice , în acest scop exercitând funcția de mediere între puterirle statului , precum și între stat și societate . Această funcție este considerată, în doctrină, ca fiin relativ redusă în practică . În privința primului aspect -cel al respectării constituției- președintele Franței este în mod similar un adevărat „garant” al legii fundamentale, sediul acestei atribuții fiind articolul 5 din Constituția Franței. Astfel, președintele are la dispoziție toate instrumentele legale pentru a-și îndeplini această atribuție . Sfera de atribuții prezidențiale în acest domeniu este largă (președintele poate sesiza Consiliul Constituțional în legătură cu neconstituționalitatea unei legi ordinare , poate considera că ,print-o emisiune de televiziune s-au încălcat libertățile publice etc.). Constituția României conferă și ea președintelui posibilitatea de a sesiza Curtea Constituțională , în temeiul art. 146 atunci când consideră că că legea care i se prezintă spre promulgare nu respectă prevedreile constituției . Vorbind despre celălalt aspect , arbitrajul prezidențial nu este o construcție constituțională nouă și nici originală . C oncepția potrivit căreia, șeful statului trebuie „să împace”interesele opuse ale unor forțe politice și sociale rivale și să găsească rezolvarea tuturor conflictelor a inspirat numeroase modele de guvernare , îndeosebi monarhice. Constituantul francez a avut în vedere o separare netă, cvasiabsolută a celor trei puteri și realizarea unui echilibru stabil între ele. La confluența acestor forțe se situează președintele republicii care, prin arbitrajul său (deși element al puterii executive) asigură continuitatea obiectivelor politice și economice naționale, respectarea angajamentelor luate în numele Franței, primatul intereselor naționale sau generale fără a ceda presiunilor exercitate prin intermediul parlamentului de către diferite grupuri parlamentare sau ale guvernului rezultat din confruntarea electorală a partidelor politice . Referindu-ne la consacrarea expresă în cadrul funcției de reprezentare a rolului de garant al angajamentelor luate în numele statului constituției române îi lipsește o stfel de prevedere , însă aceasta nu înseamnă deposedarea șefului statului de un asemenea rol . Aceasta se poate explica , în cazul Franței , prin angajamentele ce urma să și le asume în cadrul Pieței Comune , organism creat în anul 1958, și care impuneau o nouă concepție privind strategia progresului economic în centrul căreia era așezată intervenția și implicarea directă a executivului .
În ceea ce privește funcția de mediere , aceasta este considerată ,în doctrină, ca fiind relativ redusă în practică . Oricum importanța socială a acestei funcții prezidențiale este pusă în evidență, cu deosebire, în condițiile moderne de guvernare , caracterizată printr-o mare diversitate de interese economice, sociale, militare, politice, de opțiuni , de strategii mai mult sau mai puțin efemere care ar fi disputate de partidele puternice în propriul interes ți manipulate în defavoarea unor largi categorii de cetățeni . Fundamentul teoretic al puterilor moderatoare ale președintelui constă într-o sșa-numită putere de reprezentare de către acesta a voinței generale exprimate de membrii aceleiași societăți de atrăi în comun și într-un de consens și armonie socială .
În cadrul funcției de apărare, președinții celor două state sunt comandanții supremi ale forțelor armate și îndeplinesc funcția de președinți ai consiliilor de apărare a țării .
Alegerea președintelui este o chestiune relevantă , desemnarea șefului de stat fiind criteriul esențial care distinge marile forme de guvernământ . În România , președintele este ales prin vot universal , egal , direct și liber exprimat , potrivit legii electorale . În cazul Franței , c-ția din 4 oct. prevăzut alegera președintelui republicii de către un colegiu electoral format din membrii celor două camere la cre se adăugau membrii consiliilor generale și ai adunărilor teritoriale de peste mări, ca și reprezentanții aleși ai consiliilor municipale . După reforma constituțională , însp , propusă de președintele De Gaulle în 1962 și aprobată prin referendum , președintele republicii a fost desemnat pentru un mandat de 7 ani prin sufragiu universal direct . În 2001 durata mandatului prezidențial s-a redus la 5 ani . Anterior , printr-un referendum național, organizat la 24 sept. 2000, 73,2 % dintre alegători și-au exprimat acordul cu privire la reducerea mandatului prezidențial . Ca mod de scrutin în ambele state se folosește scrutinul majoritar ci două tururi. Astfel , dacă un candidat obține la primul tur de scrutin majoritatea de votuir a alegătorilor înscriși în listele electorale, va fi declarat ales în funcția de președinte . Dacă nici unul dinter ei nu obține această majoritate, se va organiza al doilea tur de scrutin , la care participă doar primii doi candidați în ordinea descrescătoare a numărului de voturi obținute la primul tur . În urma celui de-al doilea tur de scrutin , ținându-se cont de orice retragere, va fi declarat ales candidatul care obține cel mai mare număr de voturi . Alegerea în funcția de președinte în cele două țări este validată de instanța constituțională. În cazul Franței există o procedură preliminară a depunerii candidaturilor la funcția de președinte menită să împiedice candidaturile fanteziste sau neserioase. Astfel, potrivit legii electorale, lista candidațiilor se stabilește de Consiliul Constituțional. Candidaturile trebuie să fie prezentate de cel puțin 500 de cetățeni care au calitatea de parlamentari, membrii ai consiliilor regionale , consiliilor generale, ai consiliului Parisului, ai adunărilor teritoriale ale teritoriilor de peste mări sau să fie primari ori membri aleși ai Consiliului Superior al francezilor rezidenți în străinătate. Se înțelege că, datorită responsabilitățiilor ce le incumbă în calitatede parlamentari sau membrii ai unor autorități administrative , persoanele care susțin o candidatură prezidențială, vor ști dacă acel candidat la funcția de președinte al republicii prezintă garanții de seriozitate.
Mandatului președintelui României îi corespunde și lui un mandat de 5 ani. Constituția României stabilește momentul de la care începe exercitarea de drept a mandatului –cel al depunerii jurământului (art. 82) după cum la depunerea jurământului de către președintele nou ales acesta încetează de drept . Oricum acesta încetează la împlinirea termenului sau în caz de demisie , deces ori împiedicare definitivă a exercitării funcției. În cazul Franței mandatul poate fi reînnoit fără condiții restrictive ceea ce nu e cazul României. Articolul 81 alin. 4 din c-ție impune regula potrivit căreia nicio persoană nu poate îndeplini funcția de președinte al României decât pentru cel mult două mandate, care pot fi succesive. Mandatul președintelui poate fi prelungit , prin lege organică, în caz de război sau catastrofă . În constituția Franței se prevede o astfel de prelungire. De asemenea ea nu face referire la incompatibilități care în cazul președintelui României înseamnă că pe perioada exercitării mandatului nu poate fi membru al unui partid politic și nu poate îndeplini nici o altă funcție publică sau privată . Vacanța funcției de președinte poate interveni în următoarele situații prevăzute de art. 97 din c-ție : demisie , demitere din funcție , imposibilitate definitivă a exercitării atribuțiilor , deces . În termen de trei luni de la dat la carea intervenit vacanța funcției guvernul va organiza alegeri pentru un nou președinte . Constituția Franței prevede un termen mai restrâns între 20-30 zile . În ambele sisteme, în perioada de vacanță a funcției , interimatul se asigură cu prioritate de președintele senatului.
În îndeplinirea rolului său constituțional președintele exercită o serie de atribuții care pot fi clasificate în mai multe categorii , după criteriul obiectului sau conținutului lor . De asemenea se disting atribuții exercitate de președinte cu sau fără concursul altor autorități .Atribuțiile președintelui sunt largi , în special cele decurgând din art.5 al Constituției Franței, respectiv, art. 80 din cea română.
În cadrul atribuțiilor privind legiferarea în cazul președintelui României cea mai tipică este promulgarea legilor , potrivit art. 77 din c-ție .În exercitarea acestei atribuții , președintele are dreptul de a cere parlamentului , o singură dată , reexaminarea legii înaintată spre promulgare . Președintele semnează legile , în vederea publicării lor în Monitorul Oficial. Atribuțiile șefului de stat francez sunt similare , la fel cum sunt și sesizarea instanței constituționale atunci când consideră că legea care i se prezintă spre promulgare nu respectă prevederile constitușiei . O diferență majoră privind legiferarea constă în necesitatea semnării de către președintele francez a actelor Consiliului de Miniștri.
Atribuțiile privind organizarea și funcționarea puterilor publice decurg , în principal , din funcția sa de mediere între puterile statului , precum și între stat și societate . Astfel prezentarea de mesaje parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale națiunii este reglementată de art. 88 din C-ția României . În cadrul sistemului francez președintele comunică cu cele două adunări ale parlamentului prin aceeși modalitate . De asemenea , consultării guvernului cu privire la probleme urgente și de importanță deosebită în baza art. 86 din c-ție de cătrepreședintele României îi corespunde consultarea primului-ministru și a altor autorități de către omologul său francez în condiții similare (art. 66 din c-ția franceză). Președintele României poate lua parte la ședințele guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind politica externă , apărarea țării , asigurarea ordinii publice și la cererea primului-ministru în alte situații . El prezidează ședințele guvernului la care participă . O diferență majoră se înregistrează în sistemul francez unde șeful statului prezidează de drept executivul Consiliul de Miniștrii . În cazul românesc opinia președintelui în cadrul acestor ședințe nu are decât valoarea unui vot consultativ .
De asemenea , șefii celor două state au posibilitatea de a cere convocarea celor două camere în sesiuni extraordinare și de a sesiza instanțele constituționale privind conflicte juridice de natură constituțională .
Organizarea referendumului în probleme de interes național este o importantă prerogativă a șefului statului . Potrivit constituției României aceasta se realizează după consultarea parlamentului (art. 90) fără a impune un termen înăuntrul căruia parlamentul să se pronunțe asupra cererii de organizare a referendumului ceea ce ar putea duce la paralizarea exercitării acestei atribuții a președintelui . Trebuie precizat, de asemenea , că , în temeiul art.61 alin .1 din constituție care stabilește că parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării , nu este posibilă organizarea de către președinte a unui referendum legislativ adică , a unui referendum care să aibă ca obiect adoptarea unei legi prin ocolirea procedurii legislative prevăzute de constituție . Un astfel de referendum ar putea totuși avea ca obiect , în opinia profesorului Tudor Drăganu , confirmarea sau infirmarea unei legi deja adoptate de parlament . Această posibilitate ar rezulta din prevederile art. 2 alin. 1 din constituție , potrivit căruia suveranitatea națională se poate exercita și direct prin referendum. Făcând notă discordantă președintele republicii franceze are dreptul, doar la propunerea guvernului , în timpul duratei sesiunilor sau la propunerea comună a celor două camere , să supună unui referendum popular orice proiect de lege privind organizarea autorității de stat sau care comportă aprobarea unui acord de către Comunitate ori vizează autorizarea ratificării unui tratat care , fărăr a fi contrar constituției , ar avea unele consecințe asupra funcționării instituțiilor politice (art. 11 din c-ția Franței ). Dacă se are în vedere poziția predominantă a președintelui republicii , a puterii executive în general , observă importanța majoră a acestei prerogative constituționale .Pe această cale, președintele ar putea să se impună, într-o manieră decizională autoritară , un obiectiv politic apelând la votul popular electoral , fiind mai ușor de convins decât parlamentarii după ce a obținut propuneri fictive din partea primului ministru . Uzând de prerogativă președintele De Gaulle a impus revizuirea constituției ( schimbarea modalității de alegere a președintelui Franței) deși legea fundamentală prevedea o altă procedură pentru revizuire .
Dreptul de veto este o prerogativă definitorie a sistemelor prezidențiale însă între aceste prerogative constituționale din diferite sisteme constituționale nu se poate pune semnul egalității . În sistemul constituțional francez dreptul de veto al președintelui este circumscris dreptului acestuia de a cre parlamentului o nouă deliberare asupra unei legi ordinare sau numai asupra unor artcole ale acestora sau după caz, de a sesiza Consiliul Constituțional în legătură cu neconstituționalitatea unei legi ordinare , înainte de a promulga. Cum și șefului de stat român îi revine această posibilitate se poate considera că și el are un astfel de veto legislativ .
Atribuțiile președintelui privind formarea unor autorități publice includ , în primul rând, convocarea formală în prima sesiune a parlamentului nou ales . Apoi urmează importanta posibilitate de a dizolva parlamentul care în cazul Franței se reduce numai la dizolvarea camerei inferioare , a Adunării Naționale . În condițiile art. 89 din constituția României , după consultarea președinților celor două camere și a grupurilor parlamentare , președintele poate să dizolve parlamentul , dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare ș inumai după respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură .Constituția Franței impune consultarea prealabilă și a primului-ministru însă motivele dizolvării sunt lăsate la libera apreciere a președintelui francez al cărui decret nu trebuie contrasemnat . Constituția României mai impune și alte restricții de dizolvare . Astfel în cursul unui an parlamentul poate fi dizolvat o singură dată și nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului președintelui ș inici î n timpul stării de mobilizare , de război , de asediu sau de urgență . Constituția franceză interzice în acelați mod o nouă dizolvare a Adunării Naționale decât după 12 luni . De asemenea dizolvarea nu poate fi decisă în situația în care președintele arecurs la puterile sale excepționale potrivit art. 16 din c-ție .
În privința formării guvernului există o diferență esențială . Astfel , președintele României , în temeiul art. 88 din c-ție desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru și numește guvernul pe baza votului de încredere acordat de parlament . Coroborând acest text cu art. 103 din c-ție rezultă că desemnarea candidatului pentru funcția de prim-mistru se face în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în parlament ori , dacă nu există o asemenea majoritate , a partidelor reprezentate în parlament . Șefului de stat francez îi revine unilateral dreptul de aforma guvernul numind prim-ministrul și ceilalți membrii ai guvernului însă la o propunere a acestuia . Din acesta rezultă că revocarea și numirea noilor membrii ai guvernului se realizează în același mod . Constituția României impune , în cazul unei modificări a structurii politice în caz de remaniere guvernamentală , aprobarea parlamentului . Potrivit art. 107 alin. 2 din c-ție președintele nu îl poate revoca pe prim-ministru . Șefului statului îi revine numirea și a altor autorități publice , în cazul României , numirea prim-ministrului interimar (art. 107) , numirea a trei judecători la Curtea Constituțională (art.142) , numirea în funcție a magistrațiilor (art. 125) ,numirea în alte funcții publice (art. 94 lit. c ) .De asemenea el acordă gradele de mareșal , general și amiral (art. 94 lit. b) . Art. 13 din constituția Franței conferă președintelui francez dreptul de a face numirile , la rândul spu , în posturile civile și militare ale statului .
Atribuțiile președintelui în domeniul apărării și asigurării ordinii publice se exercită în calitatea sa de comandant suprem al forțelor armate , de președinte al Consiliului de Apărare a Țării . În această privință funcțiile celor doi șefi de stat sunt similare . Constituția Franței nu consacră expres aceste atribuții care , în cazul României , sunt : declararea cu aprobarea prealabilă a parlamentului , a mobilizării parțiale sau generale a forțelor armate , luarea de măsuri pentru respingerea unei agresiuni armate împotriva țării , instituirea stării de asediu sau a stării de urgență. Asigurarea autorității de stat constituționale este o prerogativă prezidențială de o importanță majoră pentru stabilirea locului președintelui republicii franceze în procesul conducerii sociale : „ Atunci când instituțiile Republicii Franceze , independența națiunii , integritatea teritoriului sau îndeplinirea a ngajamentelor internaționale sunt amenințate în mod grav și imediat și când funcționarea legală a autorității de stat constituționale este întreruptă , președintele republicii ia măsurile cerute de circumstanțe după consultarea oficială a primului-ministru , a președinților celor două camere și a Consiliului Constituțional”(art. 16) .Adunarea Națională nu poate fi dizolvată în timpul exercitării acestor puteri excepționale. Articolul 16 constituie , în fapt, sursa preeminenței președintelui față de alte organisme constituționale.
Atribuțiile președintelui în domeniul politicii externe decurg , în principal, din funcția sa de reprezentare . Astfel , el încheie tratatele internaționale (în cazul Franței el fiind un adevărat garant al acestor acorduri ), acreditează și recheamă , la propunerea guvernului , reprezentanții diplomatici , acreditează reprezentanții diplomatici ai altor state . Alte atribuții , similare în ambele sisteme , sunt acordarea de decorații și titluri de onoare și acordarea grațierii individuale.
Răspunderea președintelui este reglementată de o serie de dispoziții constituționale privind imunitatea și răspunderea politică și penală.Potrivit art. 68 din c-ția Franței , președintele nu este responsabil de actele săvârșite în exercițiul funcțiilor sale decât în caz de înaltă trădare . Imunitatea este, și în cazul președintelui României , o formă de protecție a acestuia împotriva oricăror presiuni . Imunitatea președintelui este reglementată de art. 84 din constituție, într-un mod similar cu imunitatea parlamentară sub forma independenței opiniilor politice exprimate în timpul mandatului (art. 84 trimite la rt. 72 din c-ție referitor la imunitatea parlamentară . Din textul art. 84 alin. 2 ar rezulta , însă , că imunitatea președintelui este doar una parțială , raportată la imunitatea parlamentară . Astfel , acest text trimite doar la art. 72 alin. 1 din c-ție , și nu la paragrafele art. 72 prin care se reglementează inviolabilitatea parlamentarilor față de măsurile preventive de percheziție, reținere sau arestare . Însă aceste dispoziții sunt aplicabile și președintelui pentru aceleași considerente ca și în cazul parlamentarilor. Așadar, imunitatea președintelui îl scutește pe acesta de răspunderea juridică de orice fel , pe perioada exercitării mandatului , pentru fapte săvârșite în această perioadă , cu excepția răspunderii politice prevăzute de art. 95 și a celei penale prevăzute de art. 96. Pentru faptele săvârșite în timpul mandatului , dar care nu au legătură cu atribuțiile ce revin președintelui în exercitarea acestuia , se aplică numai inviolabilitatea , astfel încât după încetarea mandatului , președintele va putea fi supus percheziției , reținerii sau arestării pentru acele fapte . Competența de punere sub acuzare în caz de înaltă trădare revine potrivit ambelor sisteme constituționale celor două camere ale parlamentului . În Franța acestea decid printr-un vot identic în scrutin public și cu o majoritate absolută a membrilor care le compun, în timp ce în sistemul nostru punerea sub acuzare a președintelui poate fi hotărâtă de camera deputaților și de senat în ședință comună , cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputațiilor și senatorilor .Inițiativa punerii sub acuzare poate aprține majorității deputaților și senatorilor . Aceasta propunerede punere sub acuzare se aduce neîntârziat la cunoștiința președintelui pentru a putea da explicații cu privire la faptele ce i se impută . Dacă această propunere este aprobată de parlament președintele va fi suspendat de drept pânî la data eventualei demiteri . Competența de judecată revine în cadrul ambelor sisteme înaltelor curți de justiție . În cazul în care acestea pronunță o hotărâre de condamnare președintele va fi demis de drept la dat rămânerii definitive a acestei hotărâri .
Deși în regelementarea instituției prezidențiale , principala sursă de inspirație a legiuitorului constituant român de la fost constituția Franței din 1958 , sistemul constituțional românesc a fost caracterizat de mulți autori ca fiind semiprezidențial , în timp ce alții , ținând cont de atribuțiile mai restrânse ale președintelui României față de omologul său francez , precum și de atribuțiile mai largi ale guvernului , au calificat acest sistem ca fiind semiparlamentar . Astfel , din dispozițiile constituționale franceze rezultă pe lângă o separație aproape strictă a celor trei puteri , o preponderență a puterii executive față de cea legislativă , concentrarea puterii de decizie statală la nivelull președintelui republicii , neresponsabilitatea politică a șefului statului , numirea membrilor guvernului de acesta la propunerea premierului fără consultarea parlamentului .Ar trebui să caracterizăm deci regimul politic francez ca pe un regim prezidențial .
Conform Constituției , fiecare stat este guvernat de către un lider care este desemnat pentru a reprezenta statul respectiv numit printr-o convenție generală – Șeful Statului . Fiecare stat conform constituției proprii desemnează câte o denumire proprie pentru termenul de “șef al statului” față de celelalte state – de exemplu : conform Constituțiilor României , Ungariei și Italiei șeful statului este – Președintele (țării sau republicii) . Conform Constituției Spaniei Șeful Statului este – Regele .
Conform constituțiilor României , Ungariei și Italiei , există atât asemănări cât și deosebiri referitoare la Șeful Statului celor trei state. Din prevederile constituțiilor celor trei state mai sus menționate , putem desprinde anumite asemănări între șeful statului fiecărei țări în parte :
în primul rând denumirea prevăzută în constituția acestor trei state este aceea de Președinte , care în cazul României este de Președinte al Statului , iar în cazul Ungariei și Italiei este de Președinte al Republicii.
are rolul de a reprezenta statul său republica și este cel care deține puterea supremă în stat , fiind reprezentantul națiunii.
este comandantul șef al forțelor armate ;
funcția președintelui este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, președintele neavând voie să îndeplinească altă funcție decât cea de șef al statului.
este cel care are inițiativa referendumului ;
este cel care încheie tratatele internaționale în numele țării pe care o reprezintă;
are dreptul de grațiere individuală și de comutare a pedepselor;
persoană președintelui este inviolabilă ;
nu răspunde pentru acțiunile sale cât timp este la conducerea statului decât în cazurile de înaltă trădare sau atentat contra Constituției statului ;
are dreptul să confere decorații și onoruri conform prevederrilor legale;
are dreptul de promulgare a legilor .
trebuie să depună jurământul de credință față de statul pe care îl reprezintă inante de a fi numit în funcție ;
este îndepărtat de la guvernare în următoarele cazuri : când i se revoca mandatul în caz de expirare a termenului , în cazul decesului , când este declarat incompatibil , în caz de demisie și de destituire .
se bucura de imunitate .
este ales prin tur de scrutin secret .
poate fi destituit din funcție în cazul încălcării în mod grav a constituției .
beneficieaza de indemnizație și celelalte drepturi ce îi revin prin lege.
După ce am analizat asemănările care există între șefii celor trei state conform constituției fiecărui stat în parte , trebuie analizat și faptul că, pe lângă atribuții comune , există multe deosebiri între atribuțiile , modul de guvernare și îndatoririle unui șef de stat.
Jurământul de credință de exemplu , deși este un lucru comun și este obligatoriu a
fi depus de către șeful statului înainte de numirea în funcție , este depus în mod diferențiat în cele trei state astfel :
președintele României depune jurământul de credința în fața Camerei Deputaților și a Senatului în ședință comună ;
președintele Italiei depunde jurământul de credința în fata Parlamentului reunit în ședință comună ;
președintele Ungariei depune jurământul de credința în fața Adunării Naționale ;
Regăsim o asemănare între durata mandatului de guvernarea a șefului staului care
este de cinci ani în cazul României și Ungariei ,spre deosebire de Italia în care mandatul șefului statului este de 7 ani.
Conform constituției României , nu este prevăzută o vârstă minimă pe care care candidatul la președenție trebuie să o aibă îndeplinită pentru a putea candida la șefia statului , fapt care este clar determinat în constituția Italiei , în care este specificat faptul că pentru a putea fi ales președinte al republici , orice cetățean care se bucura de drepturile sale civile și politice care dorește să candideze la șefia staului trebuie să aibă îndeplinită vârsta de 50 ani , În cazul Ungariei , poate fi ales șef al staului orice cetățean care are drept de vot și care, în ziua alegerii are împlinită vârsta de 35 de ani .
În cazul României și Ungariei , șeful statului nu poate îndeplini mai mult de două mandate în funcția de președinte – care pot fi sau nu succesive , lucru care nu este însă prevăzut în constituția Italiei.
Una dintre “puterile” șefului statului este aceea ce el poate să divolve în cazul României Parlamentul , dar numai după consultarea președinților celor două camere , pe când în cazul Italiei poate să dizolve ambele Camere ale Parlamentului, pe când , în cazul statului Ungar , președintele republicii poate să dizolve Adunarea Națională .
În caz de război însă , conform prevedirilor constituției , regăsim o asemănare între cele trei state , mai exact faptul că Parlamentul (în cazul României și Italiei) și Adunarea Națională ( în cazul Ungariei ) nu pot fi dizolvate și își prelungesc mandatul și atribuțiile până la finalizarea războiului , ele neputând fi înlăturate de la condure în acest caz .
De asemenea o altă cauză conform căreia Parlamentul nu poate fi dizolvat (cauza care se aplică doar pentru România și Italia ) , este atunci când Președintele statului mai are rămase 6 luni din mandatul de conducere , precum și în stare de urgență , asediu , stare de mobilizare .
Regăsim o asemănare între prevederile constituționale în cazul Italiei și Ungariei în care sunt prevăzute maxim trei tururi de scrutin pentru alegerea președintelui republicii , iar în cazul României , constituția nu prevede mai mult de două tururi de scrutin pentru alegerea șefului statului .
O altă asemănare regăsim în cazul prevederilor constituționale pentru statul Român și cel Italian , conform cărora , președintele nu este numai comandantul forțelor armate , el este și președintele Consiliului Superior de Apărare , spre deosebire de prevedirile în cazul statului Ungar care stipulează numai faptul că șeful statului este commandant șef al forțelor armate .
Distingem o asemănare între constituțiile celor trei state cu privire la faptul că : șeful statului deține puterea în stat , și beneficieaza de imunitate , dar și că el poate fi însă și acuzat în cazul săvârșirii unor fapte grave prin calca prevederile Constituției .În ciuda faptului că în toate cele trei țări este prevăzut faptul că președintele poate fi pus sub acuzare ,observăm o deosebire de la un stat la altul legat de care organ al statului are dreptul instituie acuzarea după cum urmează:
Conform Contitutiei României , șeful statului în cazul încălcării legii poate fi pus sub acuzare de către Camera Deputaților și Senatul , în ședință comună , cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputaților și senatorilor , în caz de înaltă trădare . Propunerea de punere sub acuzare poate fi inițiată de majoritatea deputaților și senatorilor și se adduce , neîntârziat , la cunoștință Președintelui României pentru a putea da explicații cu privire la faptele ce i se împută.De la data punerii sub acuzare și până la data demiterii Președintele este suspendat de drept, competentade judecata aprtinand Înaltei Curți de Casație și Justiție
Conform Constituției Ungariei , președintele republicii poate fi pus sub acuzare în cazul în care în timpul exercitării funcțiilor sale violează în mod intenționat Constituția sau o altă lege.O cincime din numărul deputaților poate propune punerea sub acuzare a Președintelui Republicii pentru violarea Constituției sau a altor legi în timpul exercitării funcțiilor sale . Procedura punerii sub acuzare este angajată printr-o hotărâre luată cu o majoritate de două trimi din numărul deputaților. Votul este secret . Din momentul adoptării hotărârii de către Adunarea Națională și până la încheierea procedurii de punere sub acuzare , Presedintelenun își poate exercita puterile. Calificarea actului tine de competenta Curții Constituționale .
Conform Constituției Italiei președintele republicii poate fi pus sub acuzare decât în cazurile de înaltă trădare sau atentat împotriva Constituției. În aceste cazuri , el este pus sub acuzare de către Parlament, reunit în ședință comună , cu majoritatea absolută a menbrilor săi.
În urma suspendării din funcție , incapacității de executare a funcției sau dacă funcția de Președinte rămâne vacanță , la condurerea statului este asigurat un intermediar până la soluționarea acestei probleme . În acest caz găsim o asemănare și deosebire între statul Român și cel Italian cu privire la faptul că : funcțiile Președintelui republicii sunt exercitate de președintele Senatului în cazul Italiei , fapt care se regăsește și incazul statului Român , funcția de intermediere fiind asigurată în ordine de președintele Senatului sau președintele Camerei Deputaților. Când vorbim despre Ungaria , înlocuitorul președintelui republicii la conducere va fi Președintele Adunării Naționale.
Există și o serie de deosebiri în ceea ce privește atribuțiile președintelui statului de numire în diferite funcții , atrbutii care diferă de la un stat la altul. Astfel :
Constituția României prevede că Președintele acorda gradele de mareșal, de general și de amiral cadrelor militare ; numește în funcții publice , în condițiile prevăzute de lege ; la propunerea Guvernului , acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai României și aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice .
Constituția Italiei prevede că Președintele poate să numească funcționarii în stat , în cazurile prevăzute de lege ; după o autorizare prealabilă a Camerelor acreditează și primește reprezentanții diplomatici și ratifica tratatele internaționale.
Constituția Ungariei prevede că președintele republicii numește și primește ambasadorii și miniștrii plenipotențiar ; conform dispozițiilor stabilite printr-o lege specială , numește secretarii de stat și îi revoca din funcție; la propunerea unei persoane sau a unor organe stabilite printr-o lege specială , numește și revocă din funcție pe președintele și pe vicepreședintele Băncii Naționale a Ungariei și pe profesorii universitari; numește rectorii universităților și îi revoca din funcție; numește și înaltă în grad generalii; îl confirma în funcție pe președintele Academiei de Științe a Ungariei.
În concluzie, conform contituțiilor României, Italiei și Ungariei, șeful statului se numește președinte, el este cel care deține puterea supremă în stat , se bucura de imunitate în timpul exercitării atribuțiilor prezidențiale, este comandantul supreme al apărării , poate să numească în diferite funcții și să acorde grade militare precum și multe alte atribuții care diferă de la un stat la altul. Deși nu poate fi tras la răspundere pentru greșelile sale în timpul executării mandatului, el poate însă fi tras la răspundere și judecat pentru faptele sale în cazul în care încalcă cu constita prevederile Constituției sau alte legi în acest sens .
3.2. Atribuțiile Președintelui în Finlanda
Un alt regim semi-prezidențial se regăsește în FINLANDA, țară ce a solicitat în mod oficial aderarea la Uniunea Europeană, în 1992 și a devenit membru al acesteia, în anul 1995. Potrivit regimului constituțional actual, activitatea legislativă este exercitată de Președinte și Edeskunta (Parlamentul finlandez), compus din 200 de membri, aleși prin vot direct, pe un mandat de patru ani iar activitatea executivă se exercită de Președinte și Guvern format în urma alegerilor legislative.
Potrivit Constituției intrate în vigoare la 1 martie 2000, ce înglobează de fapt Legea constituțională a FINLANDEI din 1919 și alte acte normative având o valoare constituțională, Președintele FINLANDEI exercită următoarele atribuții principale: convoacă în sesiuni extraordinare Parlamentul; ordonă desfășurarea de alegeri; deschide și închide lucrările parlamentare; are dreptul de a emite decrete în probleme de ordin administrativ ce nu sunt de competența Guvernului, cu condiția să nu atingă conținutul unor legi; poate grația sau reduce pedepsele, cu avizul Curții Supreme; este comandantul suprem al forțelor armate; poate acorda naturalizarea finlandeză unui cetățean străin sau să aprobe retragerea naționalității finlandeze; supraveghează administrația de stat și conduce relațiile externe.
O dispoziție importantă a Constituției finlandeze actuale este cea potrivit căreia Președintele Republicii poate în orice situație să demită Guvernul sau numai pe un ministru, dacă acesta nu se mai bucură de încrederea Parlamentului, chiar dacă nu există o cerere specială în acest sens. FINLANDA nu cunoaște instituția vicepreședintelui, iar în cazul în care acesta se află în imposibilitatea temporară a exercitării atribuțiilor, prerogativele sale sunt îndeplinite de primul-ministru iar dacă și acesta se află într-o situație care nu-i permite să îndeplinească aceste îndatoriri, ele vor fi exercitate de ministrul care-i ține locul primului-ministru.
Concluzii
Sintetizând aspectele și considerațiile constituționale care rezultă din modul de desemnare a șefului statului, rolul și atribuțiile Președintelui României, trăsăturile caracteristice ale raportului acestuia cu autoritățile publice și popor, așa cum au fost ele prezentate putem să concluzionăm astfel:
Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Este reglementarea care, alături de cea privind organizarea alegerilor prezidențiale în două tururi de scrutin, se regăsește în republicile semiprezidențiale.
Președintele poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau generală a forțelor armate. Hotărârea Președintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, numai în cazuri excepționale și în cel mult 5 zile de la adoptare (art.92 alin.2).
Președintele ia măsuri pentru respingerea agresiunii armate îndreptate împotriva țării, dar le aduce la cunoștința Parlamentului, printr-un mesaj (art.92 alin.3)
În capitolul 2 al lucrării am prezentat atribuțiile președintelui României conform constituției în vigoare exercitate în raport cu Parlamentul, Guvernul, justiția, Curtea Constituțională, poporul și atribuții în domeniul politicii externe.
Potrivit art.88 din Constituția României Președintele adresează mesaje cu privire la principalele probleme politice ale națiunii.
Conform următorului art. 89 alin. 2 din Constituția României aflăm că Parlamentul se poate fi dizolvat o singură dată în cursul unui an.
În schimb, conform aceluiași articol de mai sus dar în alineatul 3 aflăm că Președintele României nu poate dizolva Parlamentul în ultimele șase luni ale mandatului său și nici în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu, sau de urgență.
De regulă, cele două Camere ale Parlamentului sunt convocate în sesiuni de către președinții fiecăreia dintre ele astfel cum prevăd dispozițiile art. 66 alin. (3) din Constituția României, republicată.
De la această regulă Constituția prevede o singură excepție în art. 63 alin. (3), potrivit căruia „Parlamentul nou ales se întrunește, la convocarea Președintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri”.
În relațiile cu Guvernul, Președintele României poate: desemna un candidat pentru funcția de prim-ministru (art.85 alin 1 și art.103), numii Guvernul pe baza votului de încredere (art.85, art.104), revoca și numi, la propunerea primului-ministru, a unor membrii ai Guvernului (art.85 și art.107 alin.4), consulta Guvernul (art.86), și participa la ședințele Guvernului (art.87).
În raport cu Curtea Constituțională, Președintele numește pentru o perioadă de 3, 6 și respectiv 9 ani a trei judecători ai Curții Constituționale.
În relațiile cu justiția el numește judecătorii și procurorii la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, și acordă grațieri individuale, atribuție care reprezintă un drept universal al șefului statului.
În domeniul politicii externe, încheie tratate internaționale în numele României, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai României la propunerea Guvernului, acreditează reprezentanții diplomatici ai altor state.
Președintele României poate cere poporului să-și exprime prin referendum, voința cu privire la probleme de interes național, numai după consultarea Parlamentului (art.90)
Prin urmare reglementările constituționale au dorit o îngrădire a atribuțiilor Președintelui României, legea fundamentală din 1991 adaptată soluției caracteristice republicilor parlamentare. De alt fel chiar Antonie Iorgovan este de părere că “suntem mai aproape de un sistem parlamentar decât de unul semiprezidențial, suntem în prezența unui sistem semiprezidențial atenuat sau parlamentarizat”.
Un exemplu reprezentativ pentru regimul semiprezidențial este cel francez unde rolul politic al Președintelui republicii este foarte important. În comparație cu rolul președintelui francez rolul Președintelui României este mai atenuat. În această ordine de idei făcând referire la articolul 11 din Constituția Franței unde se stipulează că Președintele “poate supune referendumului orice proiect de lege asupra organizării puterilor publice, asupra reformelor politica economică sau socială a națiunii și privind sarcinile publice care contribuie la acesta, sau vizând autoritatea ratificării unui tratat care, fără a fi al constituției, ar avea implicații asupra funcționării instituțiilor”, s-ar putea aduce completări la articolul 90 din Constituția României cu privire la referendum, astfel încât Președintele să poată propune referendum în mai multe probleme de interes național fără o prealabilă aprobare a Parlamentului. Tot în comparație cu Franța unde Președintele poate participa la toate ședințele Guvernului propunem o completare în acest sens la articolul 87 din Constituția României unde la primul aliniat se stipulează că Președintele României poate lua parte la ședințele Guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice și la cererea primului ministru, în alte situații. Și în această situație putem propune o extindere a prerogativelor Președintelui României și anume participarea la toate ședințele Guvernului nu numai în anumite situații strict prevăzute în Constituție.
Făcând aceste comparații este ușor de remarcat că rolul politic al Președintelui României este mult diminuat, toate atribuțiile sale politice majore sunt supuse unui sistem de îngrădiri și condiționări specifice regimului parlamentar și uneori mai excesive ca în orice regim parlamentar. În acest sens putem menționa cu titlul de exemplu atribuția de dizolvare a Parlamentului și cele menționate mai sus. Și la acest articol s-ar putea aduce completări în sensul că Președintele ar putea dizolva oricând Parlamentul asemeni Președintelui Franței.
Considerăm că pentru a se stabili un regim politic semiprezidențial deplin în România și nu unul atenuat ca cel existent, o condiție necesară și suficientă în acest sens este augmentarea prerogativelor Președintelui. În încercarea de a extinde sfera prerogativelor Președintelui României și pentru a dovedi rolul important al acestuia, considerăm că cele câteva sugestii menționate mai sus și-au găsit justificarea.
În concluzie Președintele României, conform art.80 din Constituția României, reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și integrității teritoriale a țării. El veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice.
Bibliografie
Tratate, monografii, cursuri universitare si alte lucrări de specialitate
Deleanu, Ion, Drept constituțional și instituții politice vol. II (Ed. Europa Nova, București, 1996; reeditat de Ed. Chemarea, Iași, 1996)
Gilia, Claudia, Manulalul de Drept constitutional și instituții publice, Ed. Hamangiu, 2010
Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, vol.I, Editura Nemira, BUCUREȘTI,1996
Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, vol II, Editura Nemira, București, 1996
Jean Rivero, Droit dministratif, 17e edition, editura Dalloz, PARIS, 1998
Manda, Corneliu, Drept administrativ, Editura Victor, BUCUREȘTI, 2000
Vedinaș, Verginica, Drept administrativ, Edițiia a V-a revazută și actualizată, Ed. Universul Juridic
Vrabie, Genoveva, Drept constituțional și instituții politice,vol.II, Editura Cugetarea, Iași 1997
II. Acte normative
Art. 3 din Legea nr.39 /1990
Art. 81, alin.1 din Constitutia Romaniei
Art. 83 – Constituția României
Art. 90 – Constituția României
Legea nr.47/1992 Republicată, în M. Of. Nr.643 din 16 iulie 2004
Legea 415/27 Iunie 2002
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Atribuțiile Președintelui României (ID: 110532)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.