Atributiile Presedintelui Republicii Moldova

Atribuțiile Președintelui Republicii Moldova. Limitele sarcinilor Președintelui sunt determinate de ipostazele acestuia. Prevederile constituționale îl determină ca șef al statului și ca șef al executivului.

Astfel, ca șef de stat, în primul rând, Președintele are funcția de reprezentare a statului. Prin reprezentare înțelegem posibilitatea șefului statului de a vorbi din numele poporului atât în exteriorul țării, cât și în interiorul ei. Această reprezentare se realizează la încheierea tratatelor internaționale, la acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici ai republicii, prin aprobarea, înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice ori acreditarea reprezentanților diplomatici ai altor state în Republica Moldova. Pe plan intern, funcția de șef de stat, tradițional, presupune dreptul de conferire a decorațiilor și titlurilor de onoare, de acordare a celor mai înalte grade militare, de numire în anumite funcții publice etc.

Ca șef al executivului, Președintele Republicii are sarcina de a garanta suveranitatea, independența națională, unitatea și integritatea teritorială a țării, ceea ce presupune, în mod logic, ca Președintele să fie „comandantul suprem al forțelor armate”, cum se arată în art. 87 alin.(l) din Constituție. În vederea realizării acestei sarcini, Președintele este învestit cu atribuții în domeniul apărării (declararea mobilizării, respingerea agresiunii armate) și în situații excepționale (instituirea stării de urgență sau a stării de asediu).

Parcurgând reglementările legii supreme, constatăm că atribuțiile Președintelui se referă la diverse domenii ale vieții statului, acestea pot fi determinate în funcție de criteriile care stau la baza lor.

Astfel, atribuțiile Președintelui pot fi grupate în:

– atribuții de garantare a suveranității, independenței, unității și integrității statului;

– atribuții privind organizarea și funcționarea autorităților publice;

– atribuții în domeniul politicii externe;

– atribuții în domeniul apărării țării și asigurării ordinii publice;

– atribuții privind numirea și revocarea unor funcționari publici;

– atribuții privind legiferarea;

– alte atribuții.

Atribuțiile Președintelui în raporturile sale cu Parlamentul

1. Alegerea și demiterea. Președintele Republicii, este ales de către Parlament, fiind și unul din șefii puterii executive, ceea ce, logic, conduce la necesitatea unor legături instituționalizate cu Parlamentul, în calitatea sa de putere legiuitoare sau de autoritate reprezentativă supremă a poporului, care exercită controlul asupra Guvernului și administrației publice.

Pentru a fi învestit în funcție, Președintele Republicii are nevoie de votul Parlamentului potrivit cerințelor art. 78 din Constituție. O astfel de situație plasează Președintele într-un raport de dependență față de legislativ. Această dependență este evidentă și prin faptul că Președintele este demis tot de Parlament, așa cum prevede art. 89 din legea supremă. Demiterea poate fi inițiată de cel puțin o treime din deputați și realizată cu votul a două treimi din deputații aleși. Vorbim despre o dependență și nu despre o subordonare, deoarece demiterea nu poate fi dispusă arbitrar; ea urmează să fie întemeiată, iar circumstanțele care pot conduce la demitere sunt stabilite de Curtea Constituțională. Prin urmare, un vot de neîncredere exprimat Președintelui l-ar putea determina pe acesta să demisioneze, însă nu poate constitui temei pentru demitere.

2. Mesajele Președintelui. Potrivit dispozițiilor art. 84 din Constituție, Președintele ia parte la lucrările Parlamentului și adresează acestuia mesaje cu privire la principalele probleme ale națiunii.

Prevederile constituționale, prin care se menționează că Președintele poate participa la lucrările Parlamentului, comportă două sensuri:

Președintele este solicitat și impus să participe la lucrările Parlamentului – situația intervine independent de dorința Președintelui, astfel, șeful statului trebuie să consulte fracțiunile parlamentare, pentru desemnarea candidaturii primului-ministru sau dizolvarea Parlamentului; să dea explicații în legătură cu demiterea din funcție; în legătură cu prelungirea mandatului pentru caz de război sau catastrofă; prezentarea proiectelor de legi etc.

În aceste cazuri se solicită prezența personală a Președintelui și numai în cazuri excepționale acesta poate fi reprezentat de consilierii săi. Sensul opțional al normelor constituționale înseamnă că participarea Președintelui la lucrările Parlamentului în vederea exercitării atribuțiilor sale constituționale ține de discreția șefului statului.

Atunci când Președintele va participa la lucrările Parlamentului, i se va oferi cuvântul ori de câte ori îl va solicita.

De asemenea, Parlamentul va examina cu prioritate problemele abordate de șeful statului.

O altă cale prin care șeful statului își realizează atribuțiile, se referă la adresarea către Parlament a mesajelor cu privire la principalele probleme cu care se confruntă națiunea. Această modalitate – a mesajului șefului statului – este cunoscută în sistemele constituționale contemporane. Prin mesaj, poporul ia cunoștință de opiniile șefului statului și pozițiile acestuia în probleme de importanță deosebită. Trebuie totuși să relevăm semnificația mesajului șefului de stat care diferă de la o formă de guvernământ la alta.

Conținutul și forma mesajului rămâne la discreția Președintelui.

3. Convocarea și dizolvarea Parlamentului. Parlamentul nou-ales este convocat de către Președintele Republicii în cel mult 30 de zile de la alegeri.

Întrunirea Parlamentului este dispusă prin decret prezidențial, după validarea a două treimi din mandatele de deputați. Prima ședință sau ședința de constituire a legislativului nou-ales este prezidată de cel mai în vârstă deputat. La această ședință se aleg organele de lucru. După această procedură, Parlamentul este prezidat de Președintele Parlamentului sau de unul dintre vicepreședinții acestuia.

Convocarea Parlamentului intervine de drept în cazul în care Președintele Republicii, potrivit art. 87 din Constituție, ia măsuri pentru respingerea agresiunii armate îndreptate împotriva țării, declarând stare de război. În asemenea situații Președintele aduce neîntârziat acest fapt la cunoștința Parlamentului, care se va convoca în termen de 24 de ore de la declanșarea agresiunii, în cazul în care nu se află în sesiune.

Dizolvarea Parlamentului de către Președintele Republicii, Constituția a redus-o la trei cazuri:

– imposibilitatea formării unui nou Guvern;

– când se blochează procedura legislativă mai mult de 3 luni;

– când Președintele Republicii nu poate fi ales nici după alegerile repetate.

În primele două cazuri, dizolvarea Parlamentului este dispusă numai după consultarea fracțiunilor parlamentare.

În cazul situației pasibile de dizolvarea Parlamentului, Președintele Republicii sesizează Curtea Constituțională, care este competentă să constate dacă se întrunesc circumstanțele ce justifică dizolvarea Parlamentului. După constatarea unor astfel de circumstanțe Președintele este obligat să dispună dizolvarea Parlamentului.

În cazul imposibilității formării Guvernului, Parlamentul poate fi dizolvat, dacă nu a acceptat votul de încredere pentru formarea Guvernului, în termen de 45 de zile de la prima solicitare și numai după deputați (art.85).

4. Legiferarea. Președintele participă la trei etape ale procedurii de legiferare:

– șeful statului poate iniția o procedură legislativă prin înaintarea unei inițiative legislative;

– promulgă legile adoptate de Parlament;

– trimiterea pentru publicare în Monitorul Oficial.

Potrivit prevederilor art.73 din Constituție și ale art. 44 din Regulamentul Parlamentului, Președintele înaintează legislativului proiecte de legi și propuneri legislative, care sunt obligatorii spre examinare.

Promulgarea legii este următoarea fază legislativă la care participă șeful statului în virtutea atribuțiilor sale constituționale. Aceasta este o instituție prin care șeful statului confirmă oficial că legea a fost adoptată de Parlament în conformitate cu atribuțiile constituționale și cu respectarea procedurii regulamentare determinată în acest scop, precum și dispunerea ei spre executare de către organele statului.

Odată adoptată, legea este semnată în termen de 20 de zile de Președintele Parlamentului sau de unul din vicepreședinți și este trimisă în termen de 25 de zile de la adoptare Președintelui Republicii spre promulgare.

Președintele folosește termenul de două săptămâni doar pentru a se pronunța asupra obiecțiilor și remiterii legii spre reexaminare, iar dacă acest termen a expirat, promulgarea legii se va putea face în orice moment la dorința șefului statului.

Șeful statului nu poate refuza promulgarea legii și nici nu poate depăși termenul de două săptămâni prevăzut pentru promulgare.

Rațiunea remiterii legii spre reexaminare este susținută de necesitatea de a atenționa legiuitorul în mod special asupra legii, care, pentru anumite motive, îngrijorează șeful statului înainte de a dispune executarea acesteia. Reconfirmarea de către Parlament a intenției sale prin menținerea votului asupra hotărârii adoptate anterior face ca obiecțiile Președintelui să fie respinse și promulgarea devine obligatorie.

În cazul când Președintele Republicii nu-și exercită dreptul sau nu-și onorează obligația de a promulga legea, el decade din acest drept, urmând ca legea, la expirarea acestui termen de decădere, de 2 săptămâni, să fie publicată în Monitorul Oficial, fără a mai fi supusă în mod obligatoriu promulgării, devenind în acest fel obligatorie și opozabilă pentru toți (erga omnes). Un următor argument în sprijinul celor menționate este determinat de prevederile Constituționale (art.135 alin (1) lit. a)), conform cărora Curtea Constituțională exercită controlul constituționalității legilor. Deoarece, până a fi publicată în Monitorul Oficial, legea nu poate genera efecte juridice generale, iar legislația țării noastre nu prevede un control prealabil al constituționalității, este firesc ca publicarea legii să se efectueze fără actul de promulgare, urmând ca apoi să fie supusă controlului constituționalității ca rezultat al unei sesizări. De asemenea.

Președintele poate promulga legea în termenele cerute de lege, după care o va ataca, pentru a fi supusă controlului constituționalității.

După promulgare, președintele trimite legea spre publicare în Monitorul Oficial. Intrarea în vigoare a legii este condiționată de mai mulți factori determinați de legiuitor, care decide asupra momentului de producere a efectelor juridice ale noii legi.

3.3. Atribuțiile Președintelui în raporturile sale cu Guvernul și alte autorități administrative. În raporturile sale cu Guvernul, șeful statului este implicat chiar de la formarea executivului, prin desemnarea candidatului pentru funcția de Prim-ministru.

(art. 98) Președintele Republicii desemnează un candidat pentru funcția de Prim-ministru, în urma consultării fracțiunilor parlamentare, de regulă, accentul consultărilor se pune pe fracțiunea care deține majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, pe fracțiunile aliate. Persoana este desemnată pentru a candida la funcția de Prim-ministru după ce Președintele se consultă cu fracțiunile parlamentare, pentru a obține susținerea Parlamentului.

În continuare Constituția prevede că în termen de 15 zile de la desemnare, candidatul pentru funcția de Prim-ministru va cere votul de încredere al Parlamentului asupra programului și a întregii liste a Guvernului.

Lista Guvernului și programul de guvernare se elaborează sub conducerea candidatului la funcția de Prim-ministru.

După acordarea votului de încredere Președintele exercită numirea Guvernului.

O altă atribuție importantă a Președintelui în raporturile sale cu Guvernul îi revine la revocarea și numirea unor membri ai acestuia.

O altă atribuție a șefului statului este cea de consultări Primului-ministru la emiterea unor decrete. Potrivit dispoziției constituționale din art. 96 alin.(l), Guvernul asigură realizării politicii interne și externe a statului, conform programului guvernare acceptat de Parlament. El poartă așadar răspunde politic pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă țari același context, șefului statului îi revin anumite atribuții pe trebuie să le exercite doar de comun acord cu Guvernul. Așa Președintele, deși se află în fruntea puterii executive, nu este conducătorul Guvernului, prin urmare, apare necesitatea contrasemnării de Primul-ministru a unor acte emise de Președintele Republicii pentru ca acestea să producă efecte juridice.

Contrasemnarea înseamnă și angajarea răspunderii Prim-ministrului în ceea ce privește conținutul actului.

O astfel de contrasemnare urmărește scopul de a înlesni adoptarea unor decizii corecte, îndeplinirea atribuțiilor și excluderea confruntării dintre Președinte și Guvern.

O altă categorie de raporturi dintre Președinte și Guvern este în urma controlului exercitat asupra actelor Guvernului. În care șeful statului consideră că o hotărâre de Guvern este ilegală, Președintele poate dispune suspendarea efectelor acesteia și solicită Curții Constituționale să exercite un control de legalitate.

Raporturile Președintelui cu alte autorități administrative rezultă din atribuțiile Președintelui de a numi persoane în anumite funcții publice, precum și din faptul că autoritățile administrative prezintă șefului statului rapoarte prin care informează despre starea de lucruri etc.

Atribuțiile Președintelui în raporturile sale cu puterea judecătorească. Raporturile Președintelui Republicii cu autoritățile publice cu funcții jurisdicționale constau în numirea și eliberarea din funcție a judecătorilor din instanțele judecătorești și curțile de apel. Acest drept determină mecanismul de colaborare cu puterea judecătorească. Conform Constituției (art.116), judecătorii instanțelor judecătorești sunt numiți în funcție de Președinte, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.

O altă categorie de atribuții ale Președintelui urmează a fi examinate în raport cu unica autoritate de jurisdicție constituțională, în acest aspect, Președintele poate sesiza Curtea Constituțională, pentru a supune controlului constituționalității actele Parlamentului și ale Guvernului, pentru a solicita interpretarea Constituției, precum și pentru a constata circumstanțele care justifică dizolvarea Parlamentului. Sesizarea se face în condițiile Legii cu privire la Curtea Constituțională și a Codului jurisdicției constituționale.

Curtea Constituțională, la rândul său, confirmă rezultatele alegerilor Președintelui și validează mandatul acestuia. De asemenea, Curtea constată circumstanțele care justifică demiterea Președintelui Republicii sau interimatul funcției de Președinte, precum și imposibilitatea acestuia de a-și exercita atribuțiile mai mult de 60 de zile.

Atribuțiile Președintelui în domeniul politicii externe. Una din dimensiunile administrației publice este politica externă, iar unul dintre ministere se ocupă de acest domeniu, ceea ce înseamnă că reglementarea unor atribuții și pentru șeful statului în această materie are și semnificația implicării sale în procesul decizional administrativ. Astfel, pentru realizarea politicii externe Președintele poartă tratative și ia parte la negocieri, încheie tratate internaționale și le prezintă Parlamentului spre promulgare.

O altă categorie de atribuții ale Președintelui în domeniul politicii externe privește asigurarea legăturilor diplomatice ale Moldovei cu alte state prin:

– acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici ai Republicii Moldova;

– aprobarea înființării, desființării sau a schimbării rangului misiunilor diplomatice;

– acreditarea reprezentanților diplomatici ai altor state (art.86).

În raport cu statele străine, o atribuție distinctă, de acreditare a reprezentanților diplomatici, îi revine șefului statului, ca autoritate ce reprezintă statul, ceea ce este firesc și logic și se face necesară respectarea unui protocol special, care include primirea persoanei respective și înmânarea scrisorilor de acreditare.

Atribuțiile Președintelui în domeniul apărării. De competența șefului statului ține declararea mobilizării parțiale sau generale a forțelor armate.

Președintele țării recurge la exercitarea atribuției de a declara mobilizarea generală sau parțială a forțelor armate în cazul în care o asemenea măsură se impune în virtutea unui pericol sigur pentru independența, unitatea și integritatea teritorială a țării. Pentru a se elimina orice posibilitate de voluntarism în exercitarea acestei atribuții, declararea mobilizării forțelor armate se poate face numai cu aprobarea Parlamentului, iar dacă acesta nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanșarea agresiunii.

Instituirea stării de urgență, de asediu și de război, în dreptul public, reprezintă un regim de restrângere a libertăților publice în caz de amenințare străină sau de tulburări interne, care se caracterizează prin extinderea sferei de competență a poliției, prin posibilitatea de substituire a autorităților civile în favoarea autorităților militare și prin extinderea competențelor tribunalelor militare.

Starea de urgență reprezintă, de asemenea, un regim de restrângere a libertăților fundamentale ale cetățenilor. Ea se caracterizează prin extinderea atribuțiilor ordinare ale poliției și ale autorităților publice, care, în virtutea unor evenimente extraordinare, instituie un regim special de administrare.

Starea de asediu intervine în situații excepționale, care presupun implicarea forțelor armate și se datorează factorilor din exterior, în timp ce starea de urgență este impusă de evenimente extraordinare interne cum ar fi calamitățile naturale sau alte dezastre. în ambele situații, măsurile excepționale au în vedere fie întregul teritoriu al statului, fie unele localități din țară.

Restrângerea drepturilor și libertăților cetățenilor în cazuri excepționale, potrivit art. 54 din Constituție, se poate face doar prin lege organică, respectând principiul proporționalității. O astfel de lege, potrivit art. 72 din Constituție, urmează să reglementeze regimul juridic, iar instituirea stării de asediu, de urgență și de război, ca și încetarea acestora, fac obiectul unor decrete prezidențiale, care sunt contrasemnate de Primul-ministru.

Actele Președintelui. art. 94 alin.(l) din Constituție – „în exercitarea atribuțiilor sale, Președintele emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova”, trebuie privită într-un sens strict.

Vom reține că Președintele emite decrete, ca acte juridice, și mesaje, declarații, apeluri etc., ca acte exclusiv politice.

Una din formele constituționale de comunicare a Președintelui cu Parlamentul este mesajul, care apare ca un act exclusiv politic.

Mesajele sunt adresate personal de Președinte ori acestea se adresează Parlamentului prin reprezentanții săi. Dacă am face o interpretare în exclusivitate formală, atunci, conform normelor art. 94 alin.(l) din Constituție, prezentarea unui mesaj Parlamentului nu s-ar putea face decât după publicarea acestuia în Monitorul Oficial, căci numai atunci el există, ceea ce este absurd.

În problema actelor s-a încetățenit practica prin care Președintele, printr-un demers, remite Parlamentului spre reexaminare legile asupra cărora are obiecții. Anume actul prin care Președintele trebuie să remită legea spre reexaminare Parlamentului a făcut obiectul discuțiilor dintre Președinte și Parlament, soldându-se cu o adresare către Curtea Constituțională pentru o interpretare oficială a prevederilor art. 93 din Constituție. Prin urmare, art. 93 din Constituție dă posibilitate Președintelui să trimită legile cu obiecțiile sale spre reexaminare Parlamentului printr-un demers scris.

De asemenea, printr-un mesaj, Președintele aduce la cunoștința Parlamentului măsurile luate pentru respingerea agresiunii armate îndreptate împotriva țării etc. Semnificative în acest sens sunt stipulările constituționale care impun informarea neîntârziată a Parlamentului în toate cazurile, ceea ce exclude ideea de a aștepta publicarea mesajului în Monitorul Oficial.

Decrete ale Președintelui sunt contrasemnate de către Prim-ministru. Acestea țin de domenii deosebit de importante și pentru realizarea cărora Guvernul este responsabil nemijlocit. Domeniile respective sunt determinate expres de Constituție, în art. 86 alin.(2) (acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici), și în art. 87 alin.(2), (3) și (4) (respingerea agresiunii armate), contrasemnarea în aceste cazuri intervine în virtutea prevederilor art. 94 alin. (2). Toate celelalte decrete nu se supun procedurii contrasemnării și intervin în diverse domenii a căror administrare este pusă în seama Președintelui.