Atributiile Parlamentului European

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND PARLAMENTARISMUL DIN EUROPA

Scurt istoric.

În statele cu teritorii întinse, dar și populație numeroasă este imposibil ca întreg teritoriul să se constituie într-o adunare să decidă și să legifereze. Acesta este considerentul penru care a apărut necesitate politică și juridică pentru ca poporul să-și exercite atribuțiile sale de deținător al puterii indirect-prin organe reprezentative.

De-a lungul istoriei politice a Europei au existat diverse organe, foruri cu atribuții în adoptarea legilor, a deciziilor de drept public în stat, foruri denumite adunarea legislativă, adunare națională, adunare de stat, parlament sau au purtat denumiri specifice unui singur stat sau unei zone geografice.

Începutul parlamentarismului este determinat de apariția unor organe, considerate forme primitive ale parlamentelor de azi,cum ar fi : „Gerusia” sau „Sfatul Batrânilor” și „apella” sau „Adunarea poporului” din Sparta antică, „Ecclesia” din Grecia antică sau „Senatul” și „Adunarea populusului” din Roma antică .

În literatura de specialitate, s-a exprimat opinia potrivit căreia, denumirea de „parlament” a fost folosită prima dată de o cronică scrisă in 1183, iar mai târziu a înlocuit denumirile latine ale adunărilor claselor dominante. Astăzi prin denumirea de Parlament, întelegem acel organ de stat care în virtutea puterii de reprezentare, exercită autoritatea publică legislativă cea mai importantă.

De altfel, parlamentarismul ca și filosofie, poate fi rezumat la afirmațiile celebre ale lui Președintelui Lincoln: „ Cu poporul, pentru popor”. Parlamentarismul are în vedere că poporul poate construi politic- își poate însuși același tip de misiune ca și elitele-precum și că poporul merită o construcție politică, care să împartă beneficiile conlucrării după principiul echității.

În ceea ce privește istoria Parlamentului European, aceasta este similară cu istoria construcției Europei Unite. În concret, ea comportă o pre-istorie legată de momentul Consiliului Europei și o istorie propriu-zisă a instituirii unui for comunitar. În această ordine de idei, trebuie să precizez că ideea de a avea un Parlament la nivelul unui grup de state, a constituit o problematică îndelung discutată în etapa de inițiere a Comunităților, deoarece, pe de o parte instituirea unui astfel de for,la acele vremuri atrăgea un transfer de autoritate pentru a-i fi recunoscute puteri legislative, transfer care depășea limitele acceptabile la nivelul forurilor decizionale naționale, iar pe de altă parte, un Parlament cu rol consultativ ridica semne de întrebare asupra eficacității sale, dar și a costurilor pe care le presupunea o asemenea instituție. În pofida acestor circumstanțe, prin semnarea Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului în anul 1952,18 aprilie, a fost înființată și instituția Parlamentului European.

În termeni practici a fost creată o „Adunare Comună” care a reunit 78 de reprezentanți ai Parlamentelor din Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda, fără însă sa-i fie conferite funcții legislative, ci doar de supraveghere a activității Înaltei Autorități.

Ulterior acestui moment de inceput, în 1957 prin semnarea Tratatului de de la Roma s-au instituit alte două noi solidarizări:Comunitatea Economică Europeană și Euroatomul, care consacră la rândul lor „Adunarea Parlamentară”, ca for comun pentru toate cele trei Comunități.

Prin rezoluția primei Adunări Parlamentare de dupa intrarea in vigoare a tratatelor de la Roma, adoptată cu ocazia sesiunii consecutive desfășurată la Strasbourg la 19 martie 1958, cei 142 de reprezentanți ai statelor membre au decis să schimbe denumirea instituției în „Adunare Parlamentară Europeană” , denumire care a fost încă o dată modificată în „Parlamentul European” , prin rezoluția din 30 martie 1962. Privitor la această schimbare a denumirii, în literatura de specialitate s-a opinat că termenul ales de parlamentari contrasta cu denumirea care figura in textele tratatelor comunitare, motiv pentru care folosirea noii formule a întâmpinat numeroase proteste din partea Consiliului. Pe cale de consecință, în anul 1983, la Summitul Consiliului European de la Stuttgart, a fost adoptată declarația care confirma termenul de „Parlament European” , chiar dacă modificarea oficială avea să vină abia în 1987, prin intrarea în vigoare a Actului Unic European. De remarcat, că acesta este primul act care lărgește substanțial competențele Parlamentului prin introducerea cooperării legislative între Parlament și Consiliu, dar și ca instituție deliberativă.

Un impact important în istoria Parlamentului European îl are și semnarea în 1992 a Tratatului asupra Uniunii Europene datorită faptului că asigură și conferă Parlamentului European noi puteri: competențe consultative și de control, dar și posibilitatea de a acționa în judecată celelalte instituții comunitare, dacă acestea ar încălca prerogativele amintite.

Pe lângă aceste modificări, relevant este și că a crescut numărul domeniilor de aplicare a procedurilor cooperării și avizării, fiind introduse procedura codeciziei și aceea a informării.Astfel prin procedura codeciziei, Parlamentul European, a devenit în anumite domenii instituție colegislativă , împreună cu Consiliul, asigurându-i un drept de redactare și un drept de veto în procesul legislativ. În ce privește procedura informării, aceasta a fost o noutate mai puțin relevantă, constând în obligația Consiliului și a Comisiei de a informa Parlamentul European cu privire la anumite acte normative deja adoptate sau aflate în proiect.

Tot prin Tratatul de la Maastricht, Parlamentul European a dobândit prerogative de control față de executivul comunitar, astfel că numirea Comisiei depinde de aprobarea Parlamentului, iar durata mandatului comisarilor a crescut de la 4 la 5 ani pentru a corespunde cu mandatul parlamentarilor, fapt care a aceentuat răspunderea Comisiei în fața Parlamentului European.

Etapa de după 1992 constituie perioada de apogeu pentru Parlamentul European, întrucât determină consolidarea acestuia ca instituție cheie pentru construcția europeană. Reformele instituționale ale Uniunii sunt stabilite prin Tratatul de la Amsterdam, potrivit căruia Parlamentul European ajunge „cameră” într-un legislativ bicameral, co-legislator pentru majoritatea domeniilor de decizie cu majoritate calificată și capătă puterea de a primi rapoartele Comisiei, dar și de a aproba Președintele Comisiei și Colegiul Comisarilor. Aceste puteri, adăugate la puterea de a demite Comisia, printr-o moțiune de cenzură votată cu votul a 2/3 din cei prezenți, dar și de a decide pincipii pentru alegerile europene, de a decide statutul deputaților ,de a lua măsuri privind dezvoltarea partidelor politice-îi dau forța unui adevărat Legislativ.

Ultimul tratat de reformare al dreptului primar-Tratatul de la Nisa, a fost elaborat in decembrie 2000 la Nisa de șefii de stat și de guvern al statelor membre CE și aduce ca elemente de noutate, prin modificarea art.7 din Tratatul UE, un sistem de avertizare timpurie,care va intra în funcțiune în cazul în care există pericolul încălcării principiilor prevăzute de art.6 din Tratatul UE. În cadrul acestei proceduri, Consiliul UE va decide împreună cu Parlamentul European.

O altă noutate este că, prin adăugarea alin.(2) la art.191 din Tratatul CE, prin procedura codeciziei s-a propus elaborarea unui statut al fracțiunilor de partide constituite la nivelul Parlamentului European, care nu țin cont de naționalitate, ci tocmai de culoarea politică, care să permită o mai mare transparență întru funcționarea acestora.

Meritul Tratatului de la Nisa este dat și de lupta promovată împotriva „deficitului democratic” existent la nivelul Parlamentului European. Prin urmare, s-a încercat reîmpărțirea locurilor de parlamentari în așa fel, încât să se realizeze o reprezentare proporțională și în final să atingă obiectivul de extindere a competențelor legislative ale Parlametului.

Nu putem omite trecerea în revistă a Proiectului de Constituție a Uniunii Europene-2004, care redefinea dimensiunile Parlamentului și lărgea competențele acestuia, deși așa și nu a fost ratificat de toate statele membre și nici nu există șanse pentru revigorarea acestuia.

Tratatul instituind o Constituție pentru Europa consolida atribuțiile de colegislator ale Parlamentului European, lărgind în același timp și câmpul de aplicare a procedurii de codecizie. Astfel, potrivit art.III-330, măsurile necesare pentru organizarea alegerilor membrilor Parlamentului European vor fi stabilite printr-o lege caru europeană adoptată de Consiliu, cu precizarea că aceasta va intra în vigoare numai dupa aprobarea statelor membre, conform dispozițiilor lor constituționale. Numărul minim de parlamentari dintr-un stat membru este de 6, cel maxim este limitat la 96, iar numărul de locuri în Parlamentul European va fi de asemenea limitat la 750.

În ceea ce privește condițiile generale privind alegerea și exercitarea funcțiilor de către membrii Parlamentului European, aceștia vor fi aleși prin vot universal, liber și secret pentru un mandat de 5 ani, președintele și Biroul Parlamentului fiind aleși dintre membrii acestuia. Potrivit art.III-336, PE se întrunește în sesiune anuală în a doua zi de marți a lunii martie, cu eventualitate de întrunire și în sesiune extraordinară la cererea majorității membrilor săi, a Consiliului sau a Comisiei.

Tratatul constituțional reține ca element de noutate și posibilitatea Parlamentului European de a solicita propuneri Comisiei cu majoritate absolută, față de majoritatea calificată cerută de prevederile T.C.E.

În final, putem face o generalizare, potrivit căreia în epoca contemporană rațiunea existenței parlamentului este de natură practică, care își găsește expresie în alegerea unor persoane demne de încredere și competente să ia decizii în locul poporului și în numele său. Instituția Parlamentului poartă diferite denumiri: Congres (SUA, Filipine și în majoritatea tarilor din America Latina), Althing (Islanda), Dieta (Japonia), Riksdag (Suedia), Seim (Polonia), Medjilis (Turcia si Iran), Starthing (Norvegia).

Parlamentele desfășoară o vastă și laborioasă activitate internațională care în concret se înfățișează sub diverse aspecte, fie prin racordarea diplomației internaționale cu ratificarea tratatelor, situație care transformă diplomația parlamentară nu numai în „executant”, cu particularități specifice ale politicii externe a statului, dar și în „judecător” al modului în care organele de stat au reușit să ducă la îndeplinire misiunea de a negocia cu alte state.

Parlamentul European în reglementarea Tratatului de la Lisabona

Parlamentul European a fost conceput ca una din principalele instituții continentale, însărcinată să reprezinte „vocea” populațiilor din statele membre ale Uniunii Europene, fiind legate între ele prin angajamente comune, în efortul concentrat spre progresul și prosperitatea continentului.

Pe parcursul existenței sale, această instituție parlamentară s-a aflat într-un proces continuu de desăvârșire și de căutare a identității sale în cadrul instituțiilor comunitare, dobândind fizionomia actuală, care tinde s-o apropie de parlamentele naționale, dar fără să se identifice cu acestea.

Potrivit doctrinei, Parlamentul European este instituția Uniuniii Europene compusă din reprezentanții cetățenilor Uniunii, astfel, cetățenii sunt reprezentați direct la nivelul Uniunii, în Parlamentul European.

Instituția Parlamentului European își exercită puterile conferite prin tratate, având prin urmare competență de atribuire, iar prin intrarea în vigoare la 1 iulie 1978 a –Actului privind alegerea reprezentanților prin vot universal direct, reprezentanții în Parlamentul European ai popoarelor reunite vor fi aleși prin vot universal direct. Pe cale de consecință, Tratatul de la Lisabona a preluat expres aceste prevederi cu precizarea că: „membrii Parlamentului European sunt aleși prin vot universal direct,liber și secret, pentru un mandat de cinci ani”. Numărul membrilor PE a fost și el modificat succesiv, în urma alegerilor pentru Parlamentul European din 2009, acesta întrunind 736 de membri.

Tratatul de la Lisabona prevede expres că numărul membrilor Parlamentului nu poate depăși șapte sute cincizeci, plus președintele Comisiei. Reprezentarea cetățenilor este asigurată în mod proporțional descrescător, cu un prag minim de șase membri pentru fiecare stat membru. Prin urmare, nici unui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci și șase de locuri, cu precizarea că numărul de locuri alocat fiecărui stat membru a fost fixat astfel încât să se asigure o reprezentare satisfăcătoare bazată, atât pe criterii demografice, cât și pe criterii de apartenență politică.

Privitor la atribuțiile Parlamentului European, tratatul reformator reține următoarele:

Art. 9 alin.4 prevede că «Parlamentul European își alege președintele și biroul dintre membrii săi».

Parlamentul European exercită împreună cu Consiliul, funcțiile legislativă și bugetară.

Parlamentul European alege președintele Comisiei.

Relațiile Parlamentului European cu parlamentele naționale

Cooperarea interparlamentară are un scop general de conformare a instituțiilor parlamentare considerate un mijloc de expresie privilegiată a democrației.

Astfel prime legături între Parlamentul European și parlamentele naționale au fost materializate inițial, prin întâliniri sistematice între președinții parlamentelor naționale, iar ulterior, prin întâlniri sistematice ale fracțiunilor și comisiilor parlamentare.

De asemenea, Tratatul de la Maastricht, a stabilit că, atunci când este nevoie, Parlamentul European și parlamentele naționale să se reunească sub forma „Conferinței parlamentelor” , cu posibilitatea consultării acestui for asupra principalelor orientări ale UE, fără a se aduce atingere competențelor Parlamentului European și parlamentelor naționale.

În vederea organizării și promovării a unei cooperări interparlamentare, concretă și constantă, în 1989 a fost creat la Madrid, Conferința inter-parlamentară a organismelor specializate în afaceri europene-COSAC-la care membrii parlamentelor naționale ale statelor membre ale UE au convenit să consolideze rolul parlamentelor naționale în raport cu problemele comunitare, prin reunirea lor în Comitete pentru Afaceri Europene.

COSAC a fost recunoscut oficial într-un Protocol de la Amsterdam, respectiv „Protocolul privind rolul parlamentelor naționale în UE”, intrat în vigoare la 1 mai 1999.

În acest context, Tratatul de la Amsterdam a prevăzut într-o „Declarație privind rolul parlamentelor naționale în UE” , că este foarte important să se încurajeze o mai mare participare a parlamentelor naționale la activitățile UE, urmând ca guvernele statelor membre să asigure transmiterea în timp util a propunerilor Comisiei parlamentelor naționale, pentru informare sau pentru o eventuală examinare.

Parlamentul European reunește reprezentanții popoarelor statelor membre ale UE;fiind aleși prin sufragiu universal direct, spre deosebire de parlamentele națioanle, ai căror membri sunt aleșii unui popor aparținând unui stat sau ai unui popor unic. Consecința acestei distincții constă în lipsa pentru Parlamentul European a acelor competențe proprii unui organ legislativ, în acest context facându-și incidența primul deficit democratic.

Remarcant este și faptul că sub aspectul funcționării sale, Parlamentul European reproduce practic în interiorul priincipiilor stabilite în tratate, modelul unui parlament național. De asemenea, Regulamentul interior, adoptat de forul parlamentar european cu majoritatea membrilor care-l compun stabilește și precizează organizarea și funcționarea sa, acest Regulament fiind folosit totodată și „pentru a optimiza condițiile de exercițiu ale puterilor sale și relațiile sale cu celelalte instituții” , „pentru a umple tăcerea tratatelor și« a-și atribui toate facultățile-compatibile cu regulile tratatelor-pe care le posedă în general Parlamentele țărilor membre»”.

Cooperarea interparlamentară poate fi exercitată atât într-un cadru bilateral, cât și în cadrul programelor Uniunii Europene, dar și cele legate de alte instituții internaționale, precum Consiliul Europei sau Uniunii Europei Occidentale. Sub acest aspect trebuie precizat că Uniunea Europeană are un executiv bicefal: Consiliul și Comisia, care asigură controlul democratic parlamentar asupra celor două ramuri, fiind important ca sistemul european să coreleze cu cel național. Prin urmare trebuie specificat și faptul că în timp ce parlamentele din statele membre asigură controlul în privința miniștrilor care formează Consiliul, Parlamentul European exercită un control autentic asupra Comisiei.

Parlamentul European nu se confundă cu parlamentul național deși există unele asemănări organizatorice și de competență. Totuși atunci când spunem că Parlamentul European este diferit de un parlament național, aceasta nu înseamnă că se apropie de o adunare parlamentară și, cu atât mai puțin de o conferință specifică organizațiilor internaționale clasice. În acest context putem menționa că Parlamentul European reprezintă o noutate în relațiile internaționale datorită:

-competenței;

-componenței;

-locului ocupat;

În ceea ce privește componența, membrii săi nu sunt delegați de către parlamentele sau guvernele națioanale, ci sînt aleși direct de popoarele statelor membre

Prin competență, întrucât are putere de codecizie, cooperare, control politic, competențe care nu se găsesc în cazul organizațiilor internaționale clasice.

În cele din urmă,prin locul ocupat în structura istituțională, deoarece nu reprezintă centrul puterii decizionale a UE.

Tratatul de la Lisabona stabilește că legăturile formale dintre parlamentele naționale și PE sunt consacrate expres în TFUE, din care rezultă că parlamentele naționale contribuie activ la buna funcționare a Uniunii:

Prin participarea la cooperarea interparlamentară dintre parlamentele naționale și PE, în conformitate cu prevederile Protocolulul mentionat anterior;

Prin participarea, în cadrul spațiului de libertate, securitate și justiție, la mecanismele de evaluare și a punerii în practică a politicilor Uniunii în acest spațiu,în conformitate cu art.70 TFUE, precum și prin implicarea în controlul politic al Europol și în evaluarea activităților Eurojust, în conformitate cu art.88 și 85 din TUE.

În aceste sens, pentru promovarea și consolidarea cooperării operaționale în materie de securitate internă, în cadrul Consiliului se instituie un comitet permanent, de a cărui lucrări vor fi informați Parlamentul European și parlamentele naționale.

În al doilea rând, Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin regulamente, în conformitate cu procedura legislativă ordinară, determină strucutra, funcționarea, domeniul de acțiune și atribuțiile Eurojust, dar și condițiile de implicare a Parlamentului European și a parlamentelor naționale în evaluarea activităților Eurojust.

Totodată, Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin regulamente in conformitate cu procedura legislativă ordinară stabilește strucutura, funcționarea, domeniul de acțiune și atribuțiile Europol, precum și condițiile în care Parlamentul European exercită controlul asupra activităților Europol, la care parlamentele națioanle sunt asociate.

Pe lângă acestea, Tratatul reformator consacră rolul parlamentelor naționale în viitor, din care rezultă următoarele:

Documentele de consultare ale Comisiei se transmit direct de Comisie parlamentelor naționale, încă de la data publicării acestora;

comisia va transmite parlamentelor naționale și programul legislativ anual, precum și orice alt instrument de programare legislativă, simultan cu transmiterea acestora Parlamentului European si Consiliului;

proiectele de acte legislative adresate Parlamentului European și Consiliului se transmit simultan și parlamentelor naționale;

proiectele de acte legislative emise de Comisie, transmise Parlamentului European și Consiliului se trimit parlamentelor naționale în același timp, direct de Comisie;

proiecetele de acte legislative emise de Parlamentul European s e transmit direct de către acesta parlamentelor naționale;

proiectele legislative emise de un grup de state membre, de Curtea de Justiție, de Banca Centrală Europeană sau de Banca Europeană de Investiții s etransmit de Consiliu parlamentelor naționale;

parlamentele naționale pot adresa președintelui Parlamentului European, al Consiliului și al Comisiei un aviz motivat privind conformitatea unui proiect de act legislativ cu principiul subsidiarității, în conformitate cu procedura cuprinsă în Protocolul privin aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității;

parlamentelor naționale li se transmit ordinea de zi, rezultatele ședințelor Consiliului, inclusiv procesele-verbale ale ședințelor în cadrul cărora Consiliul deliberează asupra proiectelor de acte legislative, simultan cu transmiterea acestora guvernelor statelor membre;

în situația în care Consiliul European întelege să recurga la procedura de revizuire, art.48 alin.(7) din TUE, parlamentele naționale sunt informate cu privire la inițiativa acestuia, cu cel puțin 6 luni înainte de adoptarea unei decizii;

Curtea de Conturi va transmite raportul său anul parlamentelor naționale, cu titlu informativ concomitent cu transmiterea acestuia Parlamentului European și Consiliului.

CAPITOLUL II

ASPECTE GENERALE REFERITOARE LA COMPONENȚA ȘI ORGANIZAREA PARLAMENTULUI EUROPEAN

Componența și organizarea Parlamentului European.

Organizarea și funcționarea Parlamentului European sunt reglementate și cârmuite de Regulamentul său de procedură.

Parlamentul European, compus din reprezentanți ai popoarelor reunite își exercită atribuțiile în virtutea puterilor conferite prin Tratat.

Această dispoziție comportă o dublă semnificație și anume că, dat fiind faptul că membrii Parlamentului European reprezintă popoarele statelor membre, ei nu pot fi mandatați de guvernele statelor lor pentru a realiza anumite instrucțiuni și prin urmare nici nu pot sa fie ținuți de vreo obligație de consultare, iar pe de altă parte, faptul că statele sunt reunite în Comunitate, denotă o comuniune de interese și aspirații, potrivit obiectivelor ce le stabilesc. Pe lângă acestea, literatura de specialitate apreciază că membrii Parlamentului reprezintă nu doar propriile lor popoare, ci și alte popoare ale Comunității prin formarea grupurilor de partide politice.

Până în 2004, Parlamentul European cu sediul la Strabourg a avut 626 membri, iar din 2004, prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, dar și a Protocolului anexat acestuia, numarul membrilor Parlamentului European s-a extins la 732, iar ulterior a crescut la 736 ca urmare a concesiilor realizate în negocieri față de Cehia și Ungaria, care au primit 2 locuri în plus fiecare.

În contextul extinderii Uniunii Europene la 27 de state membre, dată de aderarea Bulgariei și a României la 1 ianuarie 2007, numărul locurilor alocate fiecărui stat va fi din nou modificat, atingând suma de 786 de membri, măsura fiind însoțită de reducerea numărului de reprezentanți ai fiecărui stat de dimensiuni mari. Prin urmare, statele mici vor fi avantajate, în sensul că norma de reprezentare pentru un parlamentar din statele mari va fi stabilită la 800.000 locuitori.

De menționat că pentru mandatul 2004-2009, ca urmare a concesiei făcute în favoarea României se rețin 35 de mandate reprezentative în Parlamentul European, comparativ cu numărul de 33 stabilite inițial.

Potrivit Tratatului de la Nisa, statele membre vor avea avea cel mult 96 și cel puțin 6 reprezentanți în Parlamentul European.

În perioada 4-7 iuie 2009 au avut loc alegeri directe și simultane în toate cele 27 state membre pentru mandatul 2009-2014 în Parlamentul European.

Luând în considerație faptul că procesul de ratificare al Tratatului de la Lisabona nu se incheiase anterior alegerilor din 2009, Tratatul de la Nisa a constituit în continuare baza legală cu privire la componența Parlamentului European. Astfel numărul membrilor Parlamentului European este redus la 736, respectiv: Belgia-22; Bulgaria-17; Republica Cehă-22; Danemarca-13; Germania-99; Estonia-6; Irlanda-12; Grecia-22; Spania-50; Franța-72; Italia-72; Cipru-6; Letonia-8; Lituania-12; Luxemburg-6; Ungaria-22; Malta-5; Țările de Jos-24; Austria-17; Polonia-50; Portugalia-22; România-33; Slovenia-7; Slovacia-13; Finlanda-13; Suedia-18; Regatul Unit-72 .

În ce privește componența actuală a Parlamentului European, aceasta își are temeiul legal în Decizia 2013/312/UE a Consiliului European, de stabilire a componenței Parlamentulu European după alegerile din 2014, decizie adoptată în baza propunerii formulate in acest sens de către Parlamentul European. Potrivit dispozițiilor acestei decizii, în prezent Parlamentul European are 751 de deputați, repartizați între statele membre, respectiv : Germania-96; Franța-74; Italia și Regatul Unit-73; Spania-54; Polonia-51; România-32; Țările de Jos-26; Belgia, Grecia, Ungaria, Portugalia și Republica Cehă-21; Suedia-20; Austria-18; Bulgaria-17; Finlanda, Danemarca și Slovacia-13; Croația, Irlanda și Lituania-11; Letonia și Slovenia-8; Cipru, Estonia, Luxemburg și Malta-6.

Potrivit Regulamentului său de procedură, Parlamentului European este organizat, după cum urmează:

Organele politice integrează:

Biroul, care este contituit din președinte, vicepreședinți și chestori, împuternicit cu atribuții financiare, organizatorice și administrative, legate de funcționarea Parlamentului și a organelor sale.

Președintele Parlamentului European este ales prin vot secret de către membrii acestui for, pe o durată de doi ani și jumătate, fiind insărcinat cu prerogative ce vizează mai ales conducerea și coordonarea lucrărilor Adunării și a formațiunilor din structura sa, relațiile externe ale Parlamentului și prezidarea ședințelor plenare. Rolul său este apreciat a fi unul net superior celui avut de președinții parlamentelor naționale. De menționat că președintele nu poate lua parte la dezbaterile pe care le conduce, decât prin desemnarea unui vicepreședinte în acest sens.

Vicepreședinții sunt în număr de 14, aleși pentru o jumătate de legislatură, la fel ca și chestorii de alt fel, prin vot secret, urmărindu-se ca prin componența sa să fie reprezentate cat mai multe state membre. Rolul vicepreședinților constă în a înlocui Președintele Parlamentului atunci când aceste se află într-o imposibilitate de a lua parte la dezbateri, exercită orice alte funcții delegate de către Președinte, îndeplinește sarcini generale sau speciale ce țin de competența Președintelui sau Biroului, precum și amplifică relații cu parlamentele naționale, etc.

În cei privește pe chestori, aceștia sunt responsabili, în funcție de orientările stabilite de către Birou de chestiunile administrative și financiare care îi privesc pe deputați, punându-le la dispoziție infrastructura necesară exercitării mandatului.

Conferința președinților este formată din Președintele PE și președinții grupurilor politice; în cadrul acesteia, Președintele PE invită unul dintre deputații neafiliați să participe la reuniunile acesteia, fără însă a-i conferi și drept de vot.

Conferința președinților este responsabilă de organizarea lucrărilor Parlamentului European, dezvoltarea relațiilor cu parlamentele naționale ale statelor membre,cu celelalte instituții ale UE, dar și cu instituțiile care nu fac parte din Uniune, chestiunile aferente relațiilor cu țările terțe, procedează la organizarea unor consultări structurate cu societatea civilă europeană și dispune de prerogativa stabilirii componenței și a competențelor comisiilor, ale comisiilor de anchetă, precum și ale comisiilor parlamentare mixte, ale delegațiilor permanente și ale delegațiilor ad-hoc.

Conferința președinților de comisie este compusă din președinții tuturor comisiilor permanente sau speciale ale Parlamentului European;aceasta își alege președintele.

Rolul său se concretizează în a face recomandări Conferinței președinților în legătură cu lucrările comisiilor, precum și stabilirea ordinii de zi în perioadele de sesiune.

Conferința președinților de delegație este constituită din președinții tuturor delegațiilor interparlamentare permanente, având competențe în formularea și adresarea de recomandări Congerinței președinților în legătură cu lucrările delegațiilor.

Comisii și delegații.

Deputații sunt organizați în 20 de comisii, 2 subcomisii și 39 de delegații. Parlmentul constituie comisii permanente, având atribuții determinate în anexa Regulamentului, dar și comisii temporare reglementate prin decizia de constituire a acestora. De altfel, la cererea formulată de un sfert dintre membrii săi, Parlamentul poate constitui o comisie temporară de anchetă, care va exercita examinarea cazurilor de presupuse încălcări ale dreptului Uniunii sau de administrări defectuoase în aplicarea acestuia reținute în sarcina unei instituții sau a unui organ al Uniunii, fie a administrației publice a unui stat membru, fie chiar a unor persoane mandatate prin dreptul unional să îl pună în aplicare.

De asemenea, Parlamentul European își formează delegații interparlamentare, menite să asigure legăturile cu parlamentele țărilor terțe și cu organizațiile internaționale.

Grupurile politice.

În acest context identificăm o caracteristică a organizării Parlamentului European și anume că deputații sunt grupați nu pe naționalități,ci pe grupuri politice, în funcție de afinitățile politice.

Grupurile politice se formează la întrunirea unui număr minim de 26 de deputați, dacă aceștia aparțin unui singur stat membru, de 21 deputați, dacă sunt din două state membre , de 16 dacă sunt trei state membre și la 13,daca sunt din patru state membre sau mai multe.

Grupurile politice se constituie la transmiterea unei declarații Președintelui Parlamentului European, ce trebuie să cuprindă denumirea grupului , semnătura membrilor săi și competența biroului, urmând să fie publicată în J.O.C.E.

Activitatea grupurilor politice constă în organizarea unor reuniuni regulate în săptămâna de dinaintea perioadei de sesiune, dar și în săptămânile de sesiune, precum și în desfășurarea unor seminarii pentru a stabili principiile de bază ale activității lor.

Cu titlu de exemplu, reținem următoarele, cele mai importante grupuri parlamentare:

Grupul Partidului popular european și al democraților europeni;

Grupul Partidului socialiștilor europeni;

Grupul Alianței Liberalilor și Democraților pentru Europa;

Grupul verzilor/Alianșa Liberală Europeană;

Grupul confederal al stângii unitare europene/stânga verde nordică;

Grupul Uniunii pentru Europa;

Grupul Democrației/Independența;

Grupul celor neînscriși în nici un grup parlamentar.

Partide și fundații politice europene

Prin activitatea desfășurată,Parlamentul European urmărește printre altele și crearea unui mediu favorabil dezvoltării continue apartidelor și fundațiilor politice europene, inclusiv adoptarea legislației –cadru. TFUE prin art.224 formează temeiul juridic pentru adoptarea, în conformitate cu procedura legislativă ordinară, a unui statut pentru partidele politice înființate la nivel european, și a unor norme privind finanțarea acestora.

În prezent, identificăm următoarele partide supranaționale: Partidul Popular European, Partidul Socialiștilor Europeni, Alianța Liberalilor și Democraților pentru Europa, Partidul Ecologist European, Alianța Conservatorilor și Reformiștilor Europeni, Partidul Stângii Europene, Mișcarea pentru o Europă a Libertăților și Democrației, Partidul Democrat European, Alianța Liberă Europeană, Alianța Europeană pentru Libertate, Alianța Europeană a Mișcărilor Naționale, Mișcare Politică Creștină Europeană și Democrații Europeni.

Secretariatul este constituit din Biroul Secretarului General, 12 direcții generale și Serviciul Juridic. Acesta are prerogativa de a coordona activitatea legislativă, de asigura organizarea sesiunilor plenare si a reuniunilor, precum și de a sprijini organele parlamentare și deputații în exercitarea mandatelor lor, prin asistență tehnică și juridică, respectiv consultanță de specialitate.

Desemnarea și statutul parlamentarilor europeni

Membrii Parlamentului European sunt desemnați prin sufragiu universal direct de către cetățenii statelor membre, pentru un mandat reprezentativ de 5 ani.

Primele alegeri directe au avut loc între 7-10 iunie 1979, iar primul Parlament direct ales s-a întâlnit pentru prima dată la 7 iunie a aceluiași an.

Trebuie să preciez că inițial, reprezentanții în Adunare erau desemnați de guvernele fiecărui stat membru, neexistând la nivel unional un act, care să reglementeze o procedură electorală unitară de numire. Decizia Consiliului Comunităților din 20 septembrie 1976, însă , intitulată ”Act privind alegerea prin sufragiu universal direct a reărezentanților în Adunarea Generală” stabilea principalele condiții pentru desfășurarea alegerilor parlamentare:

Alegerile au loc între joia și sâmbăta unei anumite săptămâni;

Are drept de vot orice persoană fizică, mai mare de 18 ani;

Nimeni nu poate vota decât o singură dată;

Statele pot restrânge dreptul de vot doar la proprii cetățeni, dar îl pot recunoaște și rezidenților;

Cadidatura pentru alegerile parlamentare poate fi depusa fie independent, fie pe liste de partide, potrivit regulilr stabilite de fiecare legislație națională a statelor membre.

Actul recent menționat a fost modificat prin Decizia Consiliului nr.2002/772 din 25 iunie 2002, stabilind că alegerea să se facă după o procedură uniformă în toate statele membre, conform normelor constituționale, recomandând totodată ca alegerile să se facă pe baza reprezentării proporționale.

Astfel procedura electorală prin care sunt alesi membrii PE este guvernată de legislația fiecărui stat membru, potrivit normelor sale constituționale, fiecare dintre aceste aplicând un sistem de reprezentare proporțională, cu eventuale mici deosebiri.

Până în 2004 Marea Britanie și-a păstrat propriul său sistem bazat pe reprezentarea majoritară, astfel că ulterior acestui moment, ea a acceptat la rândul său sistemul de reprezentare proporțională, predominant în restul statelor. Cu toate acestea, și între sistemele proporționale utilizate de statele membre, există diferențe determinate de aplicarea acestora la diverse nivele, precum la circumscripții naționale sau la circumscripții regionale, existând și sisteme mixte

Statutul membrilor Parlamentului European este reglementat atât de dispozițiile comunitare, cât și de cele naționale. Astfel dispozițiile comunitare stabilesc o serie de incompatibilități; respectiv calitatea de membru al Parlamentului European este compatibilă cu cea de membru al parlamentelor naționale, și incompatibilă calitatea de:

Membru al guvernului național;

Membru al Comisiei;

Membru al Curții de Justiție sau grefier;

Membru al Curții de Conturi;

Membru al Comitetului Economic și Social;

Funcționar administrativ sau agent al unei instituții a Uniunii, etc.

Membrii Parlamentului European își exercită mandatul în mod independent, iar timpul de lucru este împărțit în felul următor:

La Buxelles, unde participă la reuniunile comisiilor parlamentare și ale grupurilor politice, dar și la perioadele de sesiune suplimentare;

La Strasbourg, unde se desfășoară ședințele plenare ; aici menționăm că perioadele de sesiune durează o săptămână pe lună, exceptând luna august, putând avea loc și ședințe suplimentare cu o durată mai mică, acestea însă vor avea loc la Bruxelles;

Deputații trebuie să aloce timp și circumscripțiilor lor electorale, din tările de origine.

Deputații Parlamentului European beneficiază de o serie de privilegii și imunități stabilite în Protocolul privind Privilegiile și Imunitățile din 8 aprilie 1965:

Libertate de deplasare ;

Facilități de vamă;

Imunitate juridică, penală și fiscală, în temeiul căreia membrul PE nu poate fi reținut, arestat sau amendat în timpul exercitării funcțiilor sale, cu mențiunea că acestea pot fi ridicate numai de Parlament.

Pe toată durata sesiunilor Parlamentului, membrii acestuia beneficiază de imunitate; mai mult de atât, implicit putem admite că imunitatea acestora este permanentă. Pe teritoriul național, imunitățile deputaților sunt echivalente cu cele recunoscute membrilor Parlamentului din țara de origine, în schimb pe teritoriul oricărui alt stat-membru, ei sunt exceptați de la incidența oricărei măsuri de detenție ori de urmărire judiciară.

În ce privește dispozițiile națioale, acestea reglementează indemnizația parlamentară, precum și regimul său de impozitare.

Parlamentarii exercită un mandat liber, în sensul că nu acționează în numele statelor din care vin, prin urmare nu pot primi sarcini sau indicații, ci se supun doar propriului Regulament de procedură. Potrivit prevederilor acestuia, membrii Parlamentului European , în funcție de orientarea lor politică , se pot reuni în fracțiuni, sub condiția întrunirii numărului minim de membri stabilit de dispozițiile aceluiași Regulament de procedură.

Având în vedere că statutul, dar și condițiile generale referitoare la exercitarea functiilor membrilor PE sunt stabilite prin regulament, putem distinge între:

Deputați care exercită funcțiile de Președinte al PE, vicepreședinți și chestori, aleși prin vot secret;

Deputați care sunt organizați în cadrul biroului, al Conferinței președinților, al Conferinței președinților de comisie și al Conferinței președinților de delegație.

CAPITOLUL III

ATRIBUȚIILE PARLAMENTULUI EUROPEAN

Puterile de supraveghere și control

Competențele bugetare

Competențele legislative

Atribuțiile Parlamentului European în cadrul acțiunii externe a Uniunii Europene.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Volume (Cursuri, tratate, monografii)

Andreescu Marius, A.N.Puran, Drept constituțional-drepturi, libertăți și îndatoriri fundamentale. Instituții politice, Editura Universității din Pitești, 2012.

Bărbulescu Iordan Gheorghe, Procesul Decizional în Uniunea Europeană, Editura Polirom, București, 2008.

Dacian Cosmin Dragoș, Uniunea Europeană- Instituții, mecanisme, Ediția a II-a, Editura All Beck, București, 2005.

Fuerea Augustin, Manualul Uniunii Europene, Ediția a III-a, revizuită și adăugită, Editura Univers Juridic, București, 2006.

Gorning Gilbert, Rusu Ioana Eleonora, Dreptul Uniunii Europene, Ediția a II-a, Editura C.H.Beck, București, 2007.

Groza Anamaria, Uniunea Europeană-Drept instituțional, Editura C.H.Beck, București, 2008.

Gyula Fábián, Nicolae Mihu, Emöd Veress, Parlamentul European, Editura Wolters Kluwer, Romania, București, 2007.

Gyula, Fabian, Drept instituțional al Uniunii Europene, Editura Hamangiu, București, 2012.

Gyula, Fabian, Drept instituțional comunitar, ediția a III-a, revizuită și adăugită cu referiri la Tratatul de la Lisabona, Editura Hamangiu, București, 2010.

Lefter Cornelia, Drept comunitar instituțional, Editura Economică, București, 2001.

Lefter Cornelia, Fundamente ale Dreptului Comunitar instituțional, Editura Economică, București, 2003.

Manolache Octavian, Drept comunitar, Ediția a III-a, Editura All Beck, București, 2001.

Militaru Ioana Nelly, Dreptul Uniunii Europene. Cronologie. Izvoare. Principii. Instituții. Ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2011.

Pârlici Valeria, Drept comunitar general, Editura Universității din Pitești, 2010.

Pop, Lia, Pentru Parlamentul European, Editura Universității din Oradea, București, 2007.

Popa Adriana Bianca, Coordonate istorice și politice ale formării și funcționării Parlamentului European, Editura Paralela 45, București, 2008.

Rizescu Gheorhe, Diplomatia Parlamentară, Rolul ei în soluționarea problemelor internaționale, Editura Lumina Lex, București, 2000.

Sauron Jean-Luc, Curs de instituții europene, politici publice și integrare europeană, Editura Polirom, București, 2010.

Tescașiu, Bianca, Instituții Europene-schimbări și adaptări din perspectiva extinderii Uniunii Europene, Editura C.H.Beck, București, 2007.

Thathan Allan, Osmochescu Eugen, Dreptul Uniunii Europene, Editura ARC, București, 2003.

Tudorel Ștefan, Andreșan Beatrice-Grigoriu, Drept comunitar, Editura C.H.Beck, București, 2007.

Vâlcu Elise, Mihai, Delcea, Elemente de drept comunitar din perspectiva Proiectului de Constituție Europeană, Ediția a II-a, revizuită, Editura Sitech, Craiova, 2007.

Vâlcu, Elise Nicoleta, drept comunitar instituțional, Editura Sitech, Craiova, 2013.

Articole în reviste de specialitate

Augustin Fuerea, Practici Instituționale, Statutul parlamentarilor europeni – dimensiune juridică, Revista de Drept Public, nr. 3/2009.

Acte normative

Regulamentul intern al Parlamentului European – a șaptea legislatură, mai, 2013.

Tratatul de la Lisabona – versiune consolidată, publicată în Jurnalul Oficial C 83, 30 martie, 2010.