.atributiile Institutiei Avocatului Poporului
I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE
I.1. APARIȚIA OMBUDSMANULUI
În general, opinia recunoscută despre originea instituției ombudsmanului modern este ca fiind suedeză, există, însă, o serie de autori care consideră că rădăcinile ombudsmanului se întind până în antichitate.
Astfel, după unii autori, instituții asemănătoare ombudsmanului existau în mai toată lumea, de exemplu, la curțile faraonilor Egiptului antic existau funcționari ale căror atribuții erau de a primi plângerile oamenilor. Atribuții asemănătoare îndeplineau și funcționarii numiți de Moise din rândul evreilor. De asemenea, un protector al celor slabi exista în Grecia antică – Archontele Eponym. În Roma antică au existat instituții similare ombudsmanului, astfel, în timpul Republicii, doi cenzori primeau plângerile împotriva abuzurilor administrative.
Însă, cea mai asemănătoare instituție cu ombudsmanul modern – a fost Defensor Plebis, instituție ce are originea romană și a fost creată de împăratul Valentinian, în timpul Dominatului, împărat considerat de istorici ca având o mare contribuție în îmbunătățirea legislației și a administrației.
În primul an al domniei sale, Valentinian creează Defensorul pentru a apăra cetățenii împotriva necinstei funcționarilor imperiali. Sarcinile Defensorului constau în apărarea orașelor, a bisericilor, a ,,humiliores“ de asuprirea celor puternici și stoparea abuzurilor funcționarilor care își exercitau atribuțiile în detrimentul ideii de administrație.
În acea perioadă, exista la nivel național un ,,Defensor Plebis“ iar la nivel local un ,,Defensor Civitates“, ca și un ,,Defensor Ecclesiae“.
Rolul Defensorului era, în primul rând paternal, având atribuția de a semnala autorităților superioare abuzurile concretizate în injustiții fiscale, abuz de putere, exacțiuni ( fapta de a cere și încasa în mod abuziv dări sau taxe mai mari decât cele legale ), poate interveni în procesele unde sunt atacați ,,humiliores“ și poate împiedica ca aceștia să fie supuși torturii, poate interveni împotriva exigențelor și pretențiilor militare, nimeni nu poate fi încarcerat fără permisiunea Defensorului.
De asemenea, instituții similare ombudsmanului au fost cunoscute și în China antică, unde, în perioada dinastiei Han ( Sec.II îHs – Sec. II dHs ), putea fi întâlnit ,,Yuanul de Control“, mai târziu, în perioada Kublai Han, se poate găsi instituția ,,Cenzoratului“
Instituții asemănătoare au mai existat și în India antică.
Se observă că instituția Defensorului Plebis este foarte asemănătoare cu instituția ombudsmanului modern, mergând până la asemănare, ceea ce ne îndreptățește să acordăm credit autorilor care susțin că rădăcinile ombudsmanului se găsesc în antichitate, bineînțeles într-o formă mai puțin evoluată ca cea de astăzi.
Un rol important, în evoluția instituției ombudsmanului, l-a jucat influența musulmană , astfel, profetul Mahomed obișnuia să asculte plângerile oamenilor ca un exemplu pentru Calif, iar un funcționar numit ,,Mohtașib“ se deplasa zilnic prin orașe, însoțit de asistenți, pentru a se convinge că toți funcționarii își îndeplinesc corect și moral sarcinile lor. Mohtașib-ul musulman avea autoritatea să anuleze ordinele executive care contraveneau moralei religioase.
O importanță deosebită, pentru apariția instituției ombudsmanului modern, a avut-o instituția ,,Q`adi al Qudat“ (sau ,,Quazi`ul`Quazat“ / ,,Quaid-ul-Quadat“), instituție ce exista în imperiul Turc în perioada în care regele Carol al XII-lea al Suediei, inițiatorul instituției proto-ombudsmanului în Suedia, se afla exilat în imperiul Otoman.
Instituția Turcă avea sarcina de a asigura ca legea islamică să fie respectată de către demnitari, inclusiv de către sultan, în raporturile cu poporul și în relațiile dintre ei, aceasta apăra dreptul poporului de a nu fi supus injustiției și abuzului de putere din partea funcționarilor și potentaților.
Instituții asemănătoare se pot întâlni în Arabia Saudită ( Comitetul pentru Plângeri), de asemenea, în evul mediu, instituția a cunoscut o expansiune înfloritoare în Spania musulmană, unde putea fi întâlnit ,,Sahib-al-Mazaim“, tot în Spania medievală putem întâlni instituții asemănătoare ombudsmanului ca: ,,El Sindico Procurador“ sau ,,El Personero del Pueblo“, ,,El Consul del Mar“ sau ,,Instruman“ care va deveni, în anul 1755, ,,Ustruman“. În 1503, apărea în Țara Bască ,,Abogado de los pobres” (Avocatul Săracilor), considerat ca precursor al ,,Ararteko”(ombudsmanul basc din zilele noastre), acesta fiind un salariat al statului cu rolul de avocat al săracilor.
Așadar, se poate observa, din parcursul acestui subcapitol, că instituții asemănătoare ombudsmanului modern au existat, chiar dacă într-o formă mai mult sau mai puțin asemănătoare cu cea de astăzi, încă din antichitate, ceea ce ne poate conduce la concluzia că preocupări pentru respectarea legilor și implicit pentru înlăturarea eventualelor abuzuri, din partea persoanelor din administrație, au existat din cele mai îndepărtate timpuri.
Cu toate acestea, instituția ombudsmanului modern, în forma în care există astăzi, își are originea în Suedia.
Astfel, în anul 1709, regele Carol al XII-lea al Suediei, înfrânt în bătălia de la Poltava, s-a văzut nevoit să se refugieze în imperiul Otoman. Una din localitățile în care s-a adăpostit, în anii de exil, a fost și Tighina ( Bender ), în Basarabia. De aici, în anul 1713, Carol al XII–lea, a emis un ordin prin care, în Suedia, bântuită pe atunci de tulburări și dezordine, va fi creat un serviciu condus de cel mai înalt Ombudsman al regelui, care avea misiunea de a asigura ca legile să fie respectate, având prerogative de control al administrației și funcționarilor.
O posibilă sursă de inspirație pentru regele suedez s-ar putea găsi în instituția ,,Q`adi al Qudat“ existentă în imperiul otoman la acea dată.
După moartea lui Carol, în anul 1718 și până în anul 1809, începe o perioadă de declin a Coroanei și a supremației parlamentului. Însă în anul 1809, a izbucnit în Suedia o revoluție care a condus la proclamarea unei noi Constituții, influențată de teoria separației puterilor în stat, în care se prevedea și crearea instituției ,,Riksens Standers Justitie Ombudsman“ – Ombudsmanul Parlamentar. Astfel, în anul 1810 a fost numit primul Ombudsman Parlamentar suedez, care, ca și succesorii săi, avea competența de a supraveghea atât autoritățile civile cât și pe cele militare.
I.2. DEZVOLTAREA INSTITUȚIEI OMBUDSMANULUI.
O perioadă îndelungată, până în anul 1919, instituția ombudsmanului, a rămas o instituție Suedeză, de altfel, până în anul 1957, aceasta a fost strict scandinavă.
Astfel, în anul 1919, în Finlanda avea să apară ombudsmanul parlamentar, în anul 1952, Norvegia a adoptat instituția ombudsmanului, iar în anul 1955, Danemarca.
Primul ombudsman din afara scandinaviei avea să apară, în anul 1957, în Germania Federală. După această dată, instituția ombudsmanului cunoaște o adevărată expansiune, până la în prezent, instituția fiind adoptată în mai toate statele lumii, bineînțeles, fiecare stat care a adoptat această instituție, nu a copiat întocmai modelul Suedez ci a adaptat această instituție la nevoile și specificul național. Astfel, există la această dată ombudsmani atât la nivel național și regional, cât și la nivel local.
De asemenea, în unele state există ombudsmani parlamentari iar în altele ombudsman subordonat Guvernului sau puterii executive.
De altfel, această instituție este diversificată, astfel încât, în mai multe țări, pe lângă ombudsmanul cu competențe generale mai sunt și ombudsmani specializați pe diverse probleme ca: protecția consumatorului, ocrotirea libertății presei și a informației, protecția intimității, controlul forțelor armate și de securitate, sfere educative, sfere impresariale, etc., totodată, mai există și ombudsmani universitari sau ombudsmani de intreprindere.
Așadar, putem spune că, în prezent, instituția ombudsmanului este pe cât de dezvoltată, la nivel de număr de state care au adoptat-o, pe atât de deversificată, respectând, într-un anume fel, nevoile și specificul fiecărei entități administrative care a înființat o astfel de instituție, fie ea națională, regională sau locală.
I.3. APARIȚIA INSTITUȚIEI OMBUDSMANULUI ÎN ROMÂNIA
I.3.1.Prevederi Constituționale
Instituția Ombudsmanului este o instituție nou creată în România, aceasta a apărut recent, ca urmare a preocupării puterii legislative de a construi un stat de drept, care să asigure o bună funcționare a puterii executive și eliminarea, pe cât posibil, a eventualelor abuzuri sau a aplicării legilor într-un mod eronat de aceasta.
Astfel, după revoluția anticomunistă din Decembrie 1989, în urma căreia a fost eliminată de la putere dictatura comunistă, s-a impus elaborarea unei Constituții care să corespundă noilor orientări și care să asigure instaurarea democrației în România.
Așadar, puterea nou instaurată, în urma revoluției, a considerat necesară, pe lângă abrogarea legilor care contraveneau ordinii instaurate și crearea cadrului legislativ necesar, elaborarea unei noi Constituții, astfel încât a dispus înființarea Adunării Constituante, însărcinată cu elaborarea Constituției care să stea la baza creării statului de drept și care să corespundă noilor valori la care România dorea să se alinieze.
Adunarea Constituantă a fost legal constituită în urma alegerilor parlamentare din 20 Mai 1990, după constituire s-a procedat la formarea unei Comisii de redactare a proiectului Constituției României, comisie ce a fost formată din 12 deputați, 11 senatori și 5 specialiști. În urma redactării proiectului de Constituție, Comisia a supus spre dezbatere Adunării Constituante proiectul în data de 10 Septembrie 1991, fiind votat în întregime în data de 21 Noiembrie 1991. Constituția a fost supusă referendumului național în data de 8 Decembrie 1991, fiind aprobată a intrat în vigoare.
Pe parcursul lucrărilor Comisiei de redactare a Constituției, domnul senator Dan Lăzărescu a supus spre aprobare Comisiei includerea în Constituție a instituției Avocatul Poporului, instituție similară cu cea a Ombudsmanului din celelalte țări.
Deși propunerea a fost primită destul de bine de membrii Comisiei, au existat, totuși, și voci care s-au opus înființării acestei instituții, motivând că aceasta este inutilă și că instituției ,,chiar dacă i s-ar aduce îmbunătățiri, nu-și are locul într-un text constituțional“.
De asemenea, au mai existat discuții, pe lângă dezbaterile referitoare la principiile generale ce trebuie cuprinse în textele înscrise în Constituție, și discuții asupra denumirii aleasă pentru această instituție, vehiculându-se denumiri ca ,,Tribun al poporului“ sau ,,Mediator”, însă forma finală adoptată a fost cea de ,,Avocatul Poporului“.
În urma adoptării, prin referendum național, la data de 8 Decembrie 1991 a Constituției României, regăsim pe parcursul a trei articole 58-60, într-un capitol separat (Titlul II capitolul IV), instituția Avocatul Poporului.
În cele trei articole consacrate acestei instituții se regăsesc doar caracterele generale ale acesteia, astfel articolul 58 este consacrat numirii și rolului avocatului poporului, unde, potrivit alin. (1), Avocatul Poporului este numit de senat pe o durată de 4 ani, pentru apărarea drepturilor și libertăților persoanelor fizice. Organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului se stabilesc prin lege organică.
Se observă, din cuprinsul acestui alineat, caracterul general al normei constituționale, care stabilește rolul Avocatului Poporului ca fiind acela de a apăra drepturile și libertăților cetățenilor în totalitatea lor, însă lasă la dispoziția puterii legislative elaborarea unei legi organice ce urmează să stabilească organizarea și funcționarea acestei instituții. Lege care, așa cum vom vedea mai departe, restrânge competențele Avocatului Poporului doar la anumite autorități publice.
În alineatul (2), din același articol, se dispune că Avocatul Poporului nu poate îndeplini nici o altă funcție publică sau prlor parlamentare din 20 Mai 1990, după constituire s-a procedat la formarea unei Comisii de redactare a proiectului Constituției României, comisie ce a fost formată din 12 deputați, 11 senatori și 5 specialiști. În urma redactării proiectului de Constituție, Comisia a supus spre dezbatere Adunării Constituante proiectul în data de 10 Septembrie 1991, fiind votat în întregime în data de 21 Noiembrie 1991. Constituția a fost supusă referendumului național în data de 8 Decembrie 1991, fiind aprobată a intrat în vigoare.
Pe parcursul lucrărilor Comisiei de redactare a Constituției, domnul senator Dan Lăzărescu a supus spre aprobare Comisiei includerea în Constituție a instituției Avocatul Poporului, instituție similară cu cea a Ombudsmanului din celelalte țări.
Deși propunerea a fost primită destul de bine de membrii Comisiei, au existat, totuși, și voci care s-au opus înființării acestei instituții, motivând că aceasta este inutilă și că instituției ,,chiar dacă i s-ar aduce îmbunătățiri, nu-și are locul într-un text constituțional“.
De asemenea, au mai existat discuții, pe lângă dezbaterile referitoare la principiile generale ce trebuie cuprinse în textele înscrise în Constituție, și discuții asupra denumirii aleasă pentru această instituție, vehiculându-se denumiri ca ,,Tribun al poporului“ sau ,,Mediator”, însă forma finală adoptată a fost cea de ,,Avocatul Poporului“.
În urma adoptării, prin referendum național, la data de 8 Decembrie 1991 a Constituției României, regăsim pe parcursul a trei articole 58-60, într-un capitol separat (Titlul II capitolul IV), instituția Avocatul Poporului.
În cele trei articole consacrate acestei instituții se regăsesc doar caracterele generale ale acesteia, astfel articolul 58 este consacrat numirii și rolului avocatului poporului, unde, potrivit alin. (1), Avocatul Poporului este numit de senat pe o durată de 4 ani, pentru apărarea drepturilor și libertăților persoanelor fizice. Organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului se stabilesc prin lege organică.
Se observă, din cuprinsul acestui alineat, caracterul general al normei constituționale, care stabilește rolul Avocatului Poporului ca fiind acela de a apăra drepturile și libertăților cetățenilor în totalitatea lor, însă lasă la dispoziția puterii legislative elaborarea unei legi organice ce urmează să stabilească organizarea și funcționarea acestei instituții. Lege care, așa cum vom vedea mai departe, restrânge competențele Avocatului Poporului doar la anumite autorități publice.
În alineatul (2), din același articol, se dispune că Avocatul Poporului nu poate îndeplini nici o altă funcție publică sau privată. De reținut că acest alineat are un conținut restrictiv, care pune Avocatul Poporului într-o situație severă, situație asemănătoare cu cea a Președintelui României. Acesta însă poate exercita funcțiile didactice din învățământul superior, așa cum pot cumula magistrații, judecătorii Curții Constituționale sau membrii Curții de Conturi.
Articolul 59 se referă la exercitarea atribuțiilor de către Avocatul Poporului, care, prin alineatul (1) dispune că Avocatul Poporului își exercită atribuțiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile și libertățile lor, în limitele stabilite de lege.
Din cuprinsul acestei norme constituționale se observă, de asemenea, caracterul general al acesteia, care lasă la dispoziția legiuitorului elaborarea unei legi care să stabilească limitele competenței Avocatului Poporului.
Alineatul (2) din același articol are, însă, o importanță deosebită, deoarece instituie, printr-o normă constituțională, obligativitatea autorităților publice de a sigura sprijinul necesar pentru ca avocatul poporului să-și poată exercita atribuțiile.
Deoarece prin legea de organizare și funcționare a instituției Avocatul Poporului nu există restricții iar în norma constituțională sunt denumite prin termenul general ,,autoritățile publice”, considerăm că toate autoritățile publice, fără distincție, au obligația de a-l sprijini pe Avocatul Poporului în exercitarea atribuțiilor sale.
Ultimul articol, art. 60 din Constituție, consacrat instituției Avocatul Poporului prevede că Avocatul Poporului va prezenta celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora. Deosebit de importantă este prevederea prin care rapoartele pot conține recomandări privind legislația sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea drepturilor și a libertăților cetățenilor.
Prin acest articol se acordă posibilitatea Avocatului Poporului de a arăta, în fața Parlamentului, eventualele lacune în legislație, precum și necesitatea adoptării unor anumite măsuri, în scopul apărării drepturilor și libertăților cetățenilor.
Desigur, această prevedere constituțională, nu trebuie privită ca o posibilitate de a avea inițiativă legislativă, care este prevăzută de art. 73 din Constituție unde este restrictiv stipulat cui aparține inițiativa legislativă, ci ca o posibilitate de a arăta eventualele disfuncționalități din sistemul legislativ lăsând, totuși, la aprecierea Parlamentului, ca for legislativ, dacă este sau nu necesar să adopte măsurile arătate, prin raport, de Avocatul Poporului.
De asemenea, trebuie remarcat că, aceste recomandări pot conține doar măsuri care să vină în sprijinul apărării drepturilor și libertăților cetățenilor, altfel spus, aceste recomandări nu pot cuprinde și alte măsuri în afara celor ce privesc strict problematica apărării drepturilor și libertăților cetățenilor.
Așa cum am arătat mai sus, articolele din Constituție ce au ca obiect instituția Avocatul Poporului, au un caracter general, lăsând la dispoziția puterii legislative să stabilească limitele în care acesta își va exercita atribuțiile, lege care, așa cum vom arăta mai jos, a fost adoptată cu o întârziere foarte mare, și anume în anul 1997.
I.3.2.Prevederi Legale
Deși instituția Avocatul Poporului a fost prevăzută în Constituția României din anul 1991, Legea nr. 35 privind organizarea și funcționarea instituției, care să stabilească limitele în care își poate exercita atribuțiile, așa cum se dispune în art. 56 din Constituție, a fost adoptată, cu o întârziere de peste 5 ani, de Camera Deputaților și Senat în ședință comună în data de 21 februarie 1997 și a fost publicată în M. Of. nr. 48 din 20 martie 1997.
Ulterior, pentru a se putea stabili structura organizatorică a instituției Avocatul Poporului, la data de 29 octombrie 1997, a fost aprobat, de către Biroul permanent al Senatului, Regulamentul de organizare și funcționare a instituției Avocatul Poporului, regulament ce a fost publicat în M. Of. nr. 347 din 09 decembrie 1997.
În urma adoptării și publicării actelor normative necesare funcționării instituției, s-a putut, teoretic, trece la organizarea și, respectiv, la începerea activității instituției, însă din lipsa unui spațiu adecvat pentru o bună funcționare, instituția și-a putut începe activitatea, în condiții cât de cât adecvate, abia în luna ianuarie 1999.
Așadar, se poate observa cu ușurință că pentru a-și începe activitatea și a încerca să atingă scopul pentru care a fost creată instituția Avocatul Poporului, și anume acela de a apăra drepturile și libertățile cetățenilor în raporturile acestora cu autoritățile publice ( art. 1 din Legea nr. 35/1997 ), au fost necesari peste șapte ani, timp în care cetățenii care s-au considerat lezați în drepturile lor recunoscute de lege, nu au avut decât calea instanțelor judecătorești, unde s-au introdus un număr foarte mare de cereri de chemare în judecată, numai ca urmare a aplicării legii fondului funciar.
De altfel, așa cum vom vedea mai departe, o mare parte din cererile adresate instituției Avocatul Poporului au ca obiect tocmai probleme legate de aplicarea Legii nr. 18/1991.
Trebuie adăugat că, în anul 2002, cadrul juridic al instituției s-a perfecționat. Astfel, prin adoptarea Legii nr. 181/2002 privind modificarea și completarea Legii nr. 35/1997 și a Regulamentului de organizare și funcționare a instituției Avocatul Poporului, aprobat prin Hotărârea biroului permanent al Senatului nr. 5 din 17 aprilie 2002, s-au introdus noi elemente.
O altă noutate în activitatea Avocatului Poporului o reprezintă desemnarea sa ca autoritate de supraveghere în domeniul instituit de Legea nr. 677/2001 privind protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, act normativ care are ca scop garantarea și protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor fizice, în special a dreptului la viață intimă, familială și privată.
Perfecționările legislative și organizatorice au permis eliminarea unor structuri greoaie, apropierea de cetățean, eficientizarea și rentabilizarea activității, o mai bună și corectă angrenare a personalului în soluționarea problemelor instituției.
II. ATRIBUȚIILE INSTITUȚIEI AVOCATUL POPORULUI
II.1. ATRIBUȚII PREVĂZUTE DE CONSTITUȚIE
Așa cum am arătat în capitolul precedent, în Constituția României competențele instituției Avocatul Poporului au caracter general, respectiv, în articolul 58 se instituie competența generală a avocatului poporului și anume aceea de a apăra drepturile și libertățile cetățenilor.
Deși această prevedere constituțională acordă avocatului poporului competența de a apăra drepturile și libertățile cetățenilor în totalitatea lor, în articolul 59 alin. (1) se arată că acesta își exercită atribuțiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile și în libertățile lor, în limitele stabilite de lege, ceea ce înseamnă că limitele competențelor avocatului poporului sunt cele stabilite de legea de organizare și funcționare, așa cum vom arăta în subcapitolul următor.
De reținut că prin articolul 59 alin (1) se limitează exercitarea atribuțiilor la numai două posibilități, de altfel aceste posibilități sunt reluate și de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 35/1997, și anume:
la sesizare persoanelor lezate
din oficiu
Din cele de mai sus se poate desprinde concluzia că avocatul poporului nu are un drept de control general asupra autorităților publice pentru a constata dacă actele administrative, în totalitatea lor, au fost emise cu respectarea drepturilor și libertăților prevăzute de lege sau faptele administrative au fost făcute cu încălcarea acestor drepturi, ci doar dreptul de a controla strict actele sau faptele administrative cu care a fost sesizat sau s-a autosesizat.
De asemenea, deosebit de importantă este posibilitatea, prevăzută de art. 60, prin care avocatul poporului poate include în conținutul raportului anual și recomandări privind legislația sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea drepturilor și a libertăților cetățenilor.
Așadar, din acest punct de vedere, avocatul poporului are poziție privilegiată, știut fiind faptul că inițiativa legislativă este prevăzută de art. 73 din Constituție și se poate exercita doar în condițiile acestui articol, desigur, avocatul poporului poate face aceste recomandări doar în scopul ocrotirii drepturilor și libertăților cetățenilor.
În concluzie, competențele prevăzute de Constituția României au un caracter general, cu excepția celei care conferă avocatului poporului posibilitatea de a include în raportul anual recomandări privind legislația, cu raportare strictă la ocrotirea drepturilor și a libertăților cetățenilor, lăsând ca limitele în care avocatul poporului își va exercita atribuțiile să fie stabilite de legea de organizare și funcționare a acestei instituții.
II.2. ATRIBUȚII PREVĂZUTE DE LEGEA DE ORGANIZARE ȘI FUNCȚIONARE A INSTITUȚIEI AVOCATULUI POPORULUI
Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului a fost publicată în M. Of. nr. 48 din 20 martie 1997, este structurată în VII capitole, pe parcursul a 36 de articole.
În chiar primul articol se stabilesc concret competențele instituției, și anume în art. 1 alin. (1) se prevede că instituția Avocatul Poporului are drept scop apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor în raporturile acestora cu autoritățile publice.
Autoritățile publice, așa cum sunt ele prevăzute în Constituția României, în Titlul III, sunt următoarele: Parlamentul, Președintele României, Guvernul, Administrația Publică și Autoritatea Judecătorească.
Se observă că, de la caracterul general prevăzut de constituție, s-a trecut la caracterul special și anume la apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor în raporturile acestora cu autoritățile publice, așadar cererile adresate instituției care nu au ca obiect raporturi între cetățeni și autoritățile publice nu fac obiectul instituției Avocatul Poporului.
De exemplu, cererile care au ca obiect litigii între persoane fizice, litigii între cetățeni și societățile comerciale, litigii între societățile comerciale, litigii între diferite organizații sau între acestea și autoritățile publice etc., nu pot fi supuse controlului instituției Avocatul Poporului.
De altfel acest lucru nici nu ar fi posibil pentru că, așa cum se prevede în art. 2 alin. (2) din lege, în activitatea sa, avocatul poporului nu se substituie autorităților publice, or, este cunoscut că, acest gen de litigii sunt date spre competentă soluționare autorității judecătorești.
De asemenea, în spiritul aceluiași articol, avocatul poporului nu poate efectua acte de urmărire penală, deoarece acestea sunt date spre competentă soluționare organelor de cercetare penală din Ministerul de Interne sau Ministerul Public, după caz.
Însă, potrivit art. 18 din lege, în situațiile în care avocatul poporului constată că soluționarea cererii cu care a fost sesizat este de competența Ministerului Public, se află pe rolul unei instanțe judecătorești sau are ca obiect erori judiciare, el îl va sesiza pe procurorul general sau Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit competenței acestora, care sunt obligați să comunice concluziile la care s-a ajuns și măsurile luate.
Așadar, chiar dacă avocatul poporului nu se poate substitui autorităților publice, potrivit art. 2 alin. (2) din lege, acesta are totuși posibilitatea sesizării autorităților competente, care sunt obligate să comunice concluziile la care s-a ajuns și măsurile luate.
În același spirit, deosebit de importantă este prevederea art. 25 alin. (2), care dispune că, dacă avocatul poporului constată, cu prilejul cercetărilor întreprinse, lacune în legislație sau cazuri grave de corupție ori de nerespectare a legilor țării, va prezenta un raport, conținând cele constatate, președinților celor două camere ale Parlamentului sau, după caz, primului ministru.
Chiar și în aceste cazuri deosebite, în care avocatul poporului nu se poate substitui, potrivit art. 2 alin. (2) din lege, autorităților publice competente să soluționeze astfel de fapte, acesta are, totuși, obligația să sesizeze, după caz, autoritățile competente, în aceste cazuri președinții celor două camere ale Parlamentului sau primul ministru.
Totuși, în scopul soluționării corecte a cererilor cu care a fost sesizat, avocatul poporului are posibilitatea să efectueze anchete proprii, să ceară autorităților administrației publice orice informații sau documente necesare anchetei, să audieze și să ia declarații de la conducătorii autorităților administrației publice și de la orice funcționar care poate da informațiile necesare soluționării cererii ( art. 21 alin. (1) din lege ).
De asemenea, în același scop, avocatul poporului are acces la documentele secrete deținute de autoritățile publice, în măsura în care le consideră necesare pentru soluționarea plângerilor care i s-au adresat, bineînțeles, cu obligația legală de a nu divulga sau face publice informațiile sau documentele secrete la care a avut acces, obligația extinzându-se și asupra adjuncților și a personalului instituției ( art. 19 din lege).
În concluzie, chiar dacă avocatul poporului, în activitatea sa, nu se substituie autorităților publice, acesta are, totuși, la dispoziție posibilități sporite pentru efectuarea anchetelor proprii, în scopul soluționării legale a plângerilor cu care a fost sesizat, însă este necesar ca acestea să se înscrie în sfera de competență prevăzută de legea de organizare și funcționare a instituției.
Deși, așa cum am arătat mai sus, instituția Avocatul Poporului are drept scop apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor în raporturile acestora cu autoritățile publice, de unde s-ar putea înțelege că intră în sfera de competență raporturile cetățenilor cu autoritățile publice în totalitatea lor, prin art. 15 alin. (2) și (4), se limitează sfera de competență a instituției, scoțând de sub competența acesteia plângerile anonime sau care au ca obiect încălcări ale drepturilor cetățenești mai vechi de un an de la data la care persoana a luat la cunoștință de faptele care fac obiectul plângerii, precum și plângerile care au ca obiect anumite autorități publice.
Astfel, art. 14 alin. (2) dispune că, nu pot fi luate în considerare plângerile anonime sau cele îndreptate împotriva unor încălcări ale drepturilor cetățenești mai vechi de un an de la data la care persoana în cauză a luat cunoștință despre faptele care fac obiectul plângerii.
Dacă în cazul plângerilor anonime este normal ca acestea să nu fie luate în considerare, în cazul cererilor care au ca obiect încălcări ale drepturilor cetățenești mai vechi de un an credem că restrângerea adoptată de legiuitor este severă, ținând cont că instituția Avocatul Poporului este o instituție nou creată în România iar cetățenii nu cunosc foarte bine care sunt competențele acesteia, totodată, deși a fost înființată în anul 1997, neavând un sediu adecvat, pentru a-și putea desfășura activitatea, nu s-a putut face cunoscută și, astfel, cetățenii să se poată adresa acesteia.
De asemenea, art. 15 alin. (4) dispune că: ,,Nu fac obiectul instituției Avocatul Poporului și vor fi respinse fără motivare cererile privind actele emise de Camera Deputaților, de Senat sau de Parlament, actele și faptele deputaților și senatorilor, ale Președintelui României și ale Guvernului, precum și ale Curții Constituționale, ale președintelui Consiliului Legislativ și ale autorității judecătorești“.
Așadar, de la regula generală, instituită de art. 1 din Legea nr. 35/1997, prin care instituția Avocatul Poporului are drept scop apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor în raporturile acestora cu autoritățile publice, prin art. 15 alin. (4) se instituie excepția de la această regulă, și anume, se scot din sfera de competență conferită instituției, anumite autorități publice limitativ determinate.
După cum se poate observa din textul art. 15 alin. (4), sunt exceptate de la regula generală Parlamentul cu cele două camere, Senatul și Camera Deputaților, Guvernul, Autoritatea Judecătorească, precum și Curtea Constituțională.
De asemenea, în concordanță cu imunitatea parlamentară, de care se bucură deputații și senatorii, actele și faptele acestora sunt exceptate de la regula generală. Pe lângă deputați și senatori, o altă excepție o constituie Președintele României și președintele Consiliului Legislativ ale căror acte sau fapte constituie, de asemenea, excepție.
Așadar, în urma analizei textului de mai sus se poate observa că mai rămân în sfera de competență a instituției Avocatul Poporului, așa cum se poate observa și din textul art. 21 alin. (2), doar autoritățile administrației publice, ale instituțiilor publice, precum și oricăror servicii publice aflate sub autoritatea autorităților administrației publice.
Totodată, trebuie menționat că, în accepțiunea textului art. 14 alin. (4), în cazul Curții Constituționale sunt exceptate doar actele care emană în calitatea ei de autoritate de jurisdicție Constituțională ( art. 1 din Legea nr. 47/1992 ), în speță Deciziile luate de Curtea Constituțională. În acest sens, considerăm că, actele ce nu au un astfel de caracter, pot face obiectul activității instituției Avocatul Poporului. Putem exemplifica aici, actele de destituire din diverse funcții.
În cazul autorității judecătorești, de asemenea, sunt exceptate actele care sunt emise în calitatea ei de autoritate publică, cu mențiunea, prevăzută de art. 18 din Legea nr. 35/1997, ca în cazul în care avocatul poporului constată că soluționarea cererii cu care a fost sesizat este de competența Ministerului Public, se află pe rolul unei instanțe judecătorești sau are ca obiect erori judiciare, el îl va sesiza pe procurorul general sau Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit competenței acestora, care sunt obligați să comunice concluziile la care s-a ajuns și măsurile luate.
Prin dispozițiile prevăzute de art. 18 din lege, se acordă avocatului poporului, chiar dacă nu poate el însuși cerceta anumite fapte sau controla modul de desfășurare a unor procese sau legalitatea hotărârilor luate, posibilitatea ca acesta să sesizeze autoritățile competente, care au obligația de a comunica concluziile la care s-a ajuns și măsurile luate.
În același timp, în cazul Consiliului Legislativ, constituie excepții doar actele și faptele președintelui iar nu și celelalte acte administrative ce emană de la acest for, textul de lege referindu-se strict la ,,președintele Consiliului Legislativ“, aceeași remarcă trebuie făcută și pentru Președintele României.
Referitor la Puterea Legislativă, deoarece sunt enumerate Camera Deputaților, Senatul, Parlamentul, deputații și senatorii, considerăm că nu pot face obiectul instituției Avocatul Poporului nici un act sau fapt administrativ, cu excepția celor luate de persoanele cu funcții de conducere din aparatul administrativ al Parlamentului sau Camerei Deputaților sau Senatului, însă fără a avea calitatea de deputat sau senator, spre exemplu decizii de destituire din diverse funcții.
Aceleași concluzii se pot trage și în ceea ce privește Guvernul, cu mențiunea că, potrivit art. 107 din Constituție, actele Guvernului sunt hotărârile și ordonanțele, ceea ce înseamnă că restul actelor emise pot face obiectul instituției Avocatul Poporului.
De remarcat este faptul că, pe lângă autoritățile administrației publice, prin art. 26 care dispune că, prevederile Legii nr. 35/1997 se aplică și actelor administrative ale regiilor autonome, introducându-se, astfel, în sfera de competență a instituției Avocatul Poporului și regiile autonome care, după cum se știe, nu pot fi considerate autorități publice, acestea situându-se în sfera comercialului, având un scop lucrativ și, în general, prin activitatea acestora se urmărește obținerea unui profit.
Însă, deoarece regiile autonome sunt în administrarea statului, acestea regăsindu-se cu precădere în domenii de interes național, s-a considerat necesar ca și regiile autonome să fie incluse în sfera de competență a instituției Avocatul Poporului, bineînțeles cu raportare strictă la actele administrative emise de acestea.
Am arătat până în acest moment care sunt modalitățile în care avocatul poporului poate demara cercetările, și anume la plângerea prealabilă a cetățenilor sau în cazul sesizării din oficiu, autoritățile publice împotriva cărora pot fi luate în considerare plângerile, mai rămâne de văzut care este finalitatea în cazul în care constată că plângerea cu care a fost sesizat este întemeiată.
Finalitatea este dată de prevederile art. 20 alin. (1) din lege, unde se dispune că, în exercitarea atribuțiilor sale, avocatul poporului emite recomandări care nu pot fi supuse controlului parlamentar și nici controlului judecătoresc, așadar prevederile art. 2 alin. (1) care consacră independența avocatului poporului față de orice autoritate publică, sunt întărite de prevederile art. 20 alin. (1).
De remarcat este faptul că recomandările pot conține sesizarea autorităților administrației publice asupra ilegalității actelor sau faptelor administrative ( art. 20 alin. (2) din lege ), totodată, poate cere autorității administrației publice care a încălcat drepturile sau libertățile persoanei lezate să reformeze sau să revoce actul administrativ și să repare pagubele produse, precum și să repună persoana lezată în situația anterioară ( art. 22 alin. (1) din lege).
Recomandările emise de avocatul poporului au un caracter obligatoriu pentru autoritățile publice în cauză, caracter prevăzut de art. 22 alin. (2) care dispune că, autoritățile publice în cauză vor lua de îndată măsurile necesare pentru înlăturarea ilegalităților constatate, repararea pagubelor și înlăturarea cauzelor care au generat sau favorizat încălcarea drepturilor persoanei lezate și vor informa despre aceasta pe avocatul poporului.
În cazul nerespectării, de către autoritățile publice în cauză, a recomandărilor emise de avocatul poporului, trebuie arătat că acesta nu are la dispoziție sancțiuni sau măsuri coercitive, însă, pe lângă utilizarea căilor ierarhic superioare, poate publica în mijloacele de informare în masă concluziile la care a ajuns, cu consimțământul persoanei sau al persoanelor interesate și cu respectarea prevederilor art. 19 privind informațiile și documentele secrete (art. 25 alin. (1) din lege ).
De asemenea, trebuie menționat că, potrivit articolului 14 alin. (2) din lege, cererile pot fi adresate de orice persoană fizică, fără deosebire de cetățenie, vârstă, sex, apartenență politică sau convingeri religioase.
Așadar, este de remarcat faptul că, pe lângă nediscriminarea cetățenilor în funcție de vârstă, sex, apartenență politică sau convingeri religioase, cererile pot fi adresate și de persoanele străine, totodată, cererile pot fi adresate și de către grupuri de persoane, cu mențiunea că acestea este necesar să nu fie organizați în vreo asociație sau altă formă de asociere care ar presupune să aibă personalitate juridică.
În concluzie, se poate spune că domeniul de activitate al instituției Avocatul Poporului este destul de larg, trebuie remarcat că se înscriu aici, așa cum vom arăta în capitolul următor, autoritățile administrației publice centrale de specialitate și locale, instituțiile publice, precum și orice alte servicii publice care se află sub autoritatea autorităților administrației publice, precum și regiile autonome.
II.3. ATRIBUȚII PREVĂZUTE DE LEGEA 677/2001
Legea nr.677 din 21 noiembrie 2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, este structurată în IX capitole, pe parcursul a 36 de articole.
Avocatului Poporului este desemnat ca autoritate de supraveghere în domeniul instituit de Legea nr. 677/2001 privind protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, acest act normativ avand ca scop garantarea și protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor fizice, în special a dreptului la viațã intimă, familială și privată.
Incă din primul articol se stabilesc cu precizie competențele noi ale instituției, fiind vorba despre ,,garantarea și protejarea drepturilor si libertăților fundamentale ale persoanelor fizice, in special a dreptului la viață intimă, familială si privată, cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal”.
Potrivit articolului 21 din lege, Avocatul Poporului indeplinește funcția de autoritate de supraveghere, desfășurându-și activitatea in condiții de “completă independentă si imparțialitate”, acesta “monotorizează și controlează sub aspectul legalității prelucrările de date cu caracter personal care cad sub incidența prezentei legi” (articolul 21 alin.3)
Autoritatea de supraveghere, potrivit articolului 21 alin.3 lit.a-l, exercita următoare atribuții:
– este cea care elaborează formulare le tipizate ale notificărilor și ale registrelor proprii;
– primește notificările, pe care trebuie să le analizeze, după care trebuie să anunțe operatorului rezultatele controlului prealabil.
– altă atribuție este cea de a autoriza prelucrările de date, în anumite situații, prevăzute de lege.
– poate dispune, dacă observă încălcarea prezentei legi, retragerea provizorie sau încetarea prelucrării datelor, ștergerea parțială ori integrală a datelor prelucrate, și poate sesiza organele de urmărire penală sau poate intenta și acțiune in justiție;
– trebuie să păstreze și să pună la dispoziția publicului registrul cu evidența prelucrărilor de date cu caracter personal;
– Avocatul Poporului este cel care primește și solutionează plângeri, sesizări sau cereri ce au fost înaintate de persoanele fizice, după care trebuie să comunice soluția dată, sau dacă e cazul diligențele depuse;
– trebuie să facă investigații atât la primirea unor plângeri sau sesizări, precum și din oficiu;
– Avocatul Poporului va fi consultat atunci când se elaborează proiecte de acte normative referitoare la protecția drepturilor și libertăților persoanelor, în privința prelucrării datelor cu caracter personal;
– în această calitate de autoritate de supraveghere poate face diferite propuneri în ceea ce privește inițierea unor proiecte de acte normative sau pentru modificarea actelor normative în vigoare în domenii ce au legatură cu prelucrarea datelor cu caracter personal;
– trebuie să coopereze cu autoritățile publice și cu organele administrației publice, trebuie să centralizeze și să analizeze rapoartele anuale de activitate ale acestora privind protecția persoanelor în privința prelucrării datelor cu caracter personal, va trebui să formuleze recomandări și avize asupra oricărei chestiuni legate de protecția drepturilor și libertăților fundamentare în privința prelucrării datelor cu caracter personal, la cererea oricărei persoane, inclusiv a autorităților publice și a organelor administrației publice (aceste recomandări și avize trebuie să facă mențiune despre temeiurile pe care se sprijină și se comunică în copie și Ministerului Justiției, dacă recomandarea sau avizul este cerut de lege, se publică în Monitorul Oficial);
– va coopera și cu autoritățile similare de peste hotare în vederea asistenței mutuale, precum și cu persoanele cu domiciliul sau sediul in străinătate, în scopul apărării drepturilor și libertăților fundamentale ce pot fi afectate prin prelucrarea datelor cu caracter personal.
În articolul 21, alin.4 din lege, este subliniat faptul că ,,întregul personal al autorității de supraveghere are obligația de a păstra secretul profesional, cu excepțiile prevăzute de lege, pe termen nelimitat, asupra informațiilor confidențiale sau clasificate, la care are sau a avut acces în exercitarea atribuțiilor de serviciu, inclusiv după încetarea raporturilor juridice cu autoritatea de supraveghere“.
NOTIFICARE
pentru prelucrarea de date cu caracter personal
1. Numele (denumirea) operatorului …………………………………..
……………………………………………………………………..
2. Domiciliul (sediul) operatorului ………………………………….
……………………………………………………………………..
3. Numele (denumirea) reprezentantului (reprezentanților) ………………
……………………………………………………………………..
4. Domiciliul (sediul) reprezentantului (reprezentanților) ……………..
……………………………………………………………………..
5. Numele (denumirea) împuternicitului (împuterniciților)*1) ……………
……………………………………………………………………..
6. Domiciliul (sediul) împuternicitului (împuterniciților) ……………..
……………………………………………………………………..
7. Scopul (scopurile) prelucrării ……………………………………
……………………………………………………………………..
8. Descrierea categoriei (categoriilor) de persoane vizate*2) …………..
……………………………………………………………………..
9. Descrierea datelor ori a categoriilor de date ce vor fi prelucrate*3) …
……………………………………………………………………..
10. Sursa din care sunt colectate datele ……………………………..
……………………………………………………………………..
11. Operațiunile prin care se realizează prelucrarea datelor ……………
……………………………………………………………………..
12. Destinatarii sau categoriile de destinatari cărora urmează să li se dezvăluie datele*4) ……………………………………………………
……………………………………………………………………..
13. Garanțiile care însoțesc dezvăluirea datelor către terți*5) …………
……………………………………………………………………..
14. Modul în care persoanele vizate sunt informate asupra drepturilor lor ..
……………………………………………………………………..
15. Data estimată pentru încheierea operațiunilor de prelucrare …………
……………………………………………………………………..
16. Destinația ulterioară a datelor ………………………………….
……………………………………………………………………..
17. Transferuri de date care se intenționează să fie făcute către alte state*6) ……………………………………………………………..
……………………………………………………………………..
18. Descriere generală care să permită aprecierea preliminară a măsurilor luate pentru asigurarea securității prelucrării …………………………..
……………………………………………………………………..
19. Specificarea oricărui sistem de evidență a datelor cu caracter personal, care are legătură cu prelucrarea, precum și a eventualelor legături cu alte prelucrări de date sau cu alte sisteme de evidență a datelor cu caracter personal, indiferent dacă se efectuează, respectiv dacă sunt sau nu sunt situate pe teritoriul României …………………………………………………
……………………………………………………………………..
20. Motivele care justifică aplicarea prevederilor art. 11, art. 12 alin. (3) sau (4) ori ale art. 13 alin. (5) sau (6) din Legea nr. 677/2001, în situația în care prelucrarea datelor se face exclusiv în scopuri jurnalistice, literare sau artistice ori în scopuri statistice, de cercetare istorică sau științifică …………………………………………………………..
……………………………………………………………………..
Data ………….. Semnătura
……………….
––––
*1) Dacă este cazul.
*2) În cazul în care se prelucrează date în scopuri diferite, se va menționa distinct fiecare categorie de persoane vizate, în funcție de scopul prelucrării.
*3) În cazul în care se prelucrează date în scopuri diferite, se va menționa distinct fiecare categorie de date prelucrate, în funcție de scopul prelucrării.
*4) În cazul în care se prelucrează date în scopuri diferite, se va menționa distinct fiecare categorie de destinatari, în funcție de scopul prelucrării.
*5) Se vor menționa actele normative în baza cărora are loc dezvăluirea datelor cu caracter personal către terți. În lipsa acestor acte normative se va menționa dacă există consimțământul persoanei vizate.
*6) În situația în care se intenționează ca datele care sunt prelucrate să fie transferate în străinătate, se va completa și notificarea pentru transferul în străinătate al datelor cu caracter personal.
NOTIFICARE
pentru prelucrarea de date cu caracter personal, efectuată în cadrul activităților de prevenire, cercetare și reprimare a infracțiunilor și de menținere a ordinii publice, precum și al altor activități desfășurate în domeniul dreptului penal, în limitele și cu restricțiile stabilite de lege
1. Denumirea operatorului …………………………………………..
……………………………………………………………………..
2. Sediul operatorului ……………………………………………..
……………………………………………………………………..
3. Scopul prelucrării ………………………………………………
……………………………………………………………………..
4. Temeiul legal al prelucrării ……………………………………..
……………………………………………………………………..
5. Categoriile de date cu caracter personal supuse prelucrării ………….
……………………………………………………………………..
Data ……….. Semnătura
…………..
NOTIFICARE SIMPLIFICATĂ
1. Numele (denumirea) operatorului …………………………………..
……………………………………………………………………..
2. Sediul și numărul de telefon ale operatorului ………………………
……………………………………………………………………..
3. Numele reprezentantului (reprezentanților) …………………………
……………………………………………………………………..
4. Domiciliul reprezentantului (reprezentanților) ……………………..
……………………………………………………………………..
5. Numele (denumirea) împuternicitului (împuterniciților)*1) ……………
……………………………………………………………………..
6. Domiciliul (sediul) împuternicitului (împuterniciților) ……………..
……………………………………………………………………..
7. Scopul (scopurile) prelucrării ……………………………………
……………………………………………………………………..
8. Datele sau categoriile de date ce urmează a fi prelucrate*2) …………
……………………………………………………………………..
9. Categoria (categoriile) de persoane vizate*3) ………………………
……………………………………………………………………..
10. Destinatarii (categoriile) de destinatari*4) ………………………
……………………………………………………………………..
11. Perioada pentru care sunt stocate datele ………………………….
……………………………………………………………………..
Data ……….. Semnătura
…………..
––––
*1) Dacă este cazul.
*2) În cazul în care se prelucrează date în scopuri diferite, se va menționa distinct fiecare categorie de date prelucrate, în funcție de scopul prelucrării.
*3) În cazul în care se prelucrează date în scopuri diferite, se va menționa distinct fiecare categorie de persoane vizate, în funcție de scopul prelucrării.
*4) În cazul în care se prelucrează date în scopuri diferite, se va menționa distinct fiecare categorie de destinatari, în funcție de scopul prelucrării.
NOTIFICARE
pentru transferul în străinătate al datelor cu caracter personal
1. Numele (denumirea) operatorului …………………………………..
……………………………………………………………………..
2. Sediul și numărul de telefon ale operatorului ………………………
……………………………………………………………………..
3. Numele reprezentantului (reprezentanților) …………………………
……………………………………………………………………..
4. Domiciliul reprezentantului (reprezentanților) ……………………..
……………………………………………………………………..
5. Numele (denumirea) împuternicitului (împuterniciților)*1) ……………
……………………………………………………………………..
6. Domiciliul (sediul) împuternicitului (împuterniciților) ……………..
……………………………………………………………………..
7. Categoriile de date transmise*2) ………………………………….
……………………………………………………………………..
8. Scopul prelucrării ………………………………………………
……………………………………………………………………..
9. Durata propusă pentru prelucrare ………………………………….
……………………………………………………………………..
10. Statul de origine ………………………………………………
……………………………………………………………………..
11. Statul de destinație finală ……………………………………..
……………………………………………………………………..
12. Garanțiile cu privire la protecția drepturilor fundamentale ale persoanelor*3) ………………………………………………………..
……………………………………………………………………..
Data ……….. Semnătura
………….
––––
*1) Dacă este cazul.
*2) În cazul în care se prelucrează date în scopuri diferite, se va menționa distinct fiecare categorie de date prelucrate, în funcție de scopul prelucrării.
*3) Stabilite prin contracte încheiate între operatori.
III. ORGANIZAREA INSTITUȚIEI AVOCATULUI POPORULUI
Articolul 58 din Constituție arată că, în vederea realizării scopului pentru care a fost instituit Avocatul Poporului, va trebui creată și o structură organizatorică cu același nume.
Oragnizarea instituției Avocatului Poporului rezultă din prevederile Legii 35/1997 și a regulamentului său intern, precum și din H.G. nr . 5 din 17 aprilie 2002; ea cuprinde Avocatul Poporului, adjuncții Avocatului Poporului și serviciile Avocatului Poporului, a căror strucatură și număr de personal se aprobă de Biroul Permanent al Senatului, în funcție de necesitățile realizării atribuțiilor ce le revin.
Structura sa organizatorică presupune existența unor organe de conducere Avocatul Poporului ajutat de adjuncții și consilierii săi − și a unor organe de executare a atribuțiilor specifice, servicii generale − departamentele de specialitate, secretariatul general și direcția pentru relațiile cu instituțiile statului, cu societatea civilă și de relații externe.
III.1. ORGANELE DE CONDUCERE
III.1.1.Avocatul Poporului − autoritate publică unipersonală, Avocatul Poporului reprezintă organul de conducere al instituției publice Avocatul Poporului. Ne interesează competențele specifice care îi revin acestuia, pentru o bună desfasurare a activității din cadrul instituției pe care o conduce.
Aplicare a dispoziției constituționale de la articolul 58, legea organică enumeră aceste atribuții în articolul 13; atributiile sunt întâlnite și în hotarârea nr.5 /17 aprilie 2002, art.4. O analiză a conținutului lor relevă faptul că ele pot fi regrupate în două categorii: unele specifice scopului instituției, care condiționează intrinsec buna sa functionare, și altele care țin în exclusivitate doar de conducerea acesteia.
Din prima categorie fac parte acele atribuții despre care am văzut că sunt indispensabile însăși funcționării instituției, constituind etape obligatorii în parcursul întregii proceduri desfășurate în fața Avocatului Poporului. Art.13 vorbește despre primirea și repartizarea cererilor făcute de persoanele lezate prin încălcărea drepturilor sau libertăților cetățenești de către autoritățile administrației publice și luarea unei decizii cu privire la aceste cereri, precum si despre urmărirea rezolvării legale a cererilor primite și solicitarea autorităților sau funcționarilor administrației publice în cauză de a înceta incălcarea drepturilor și libertăților cetățenesti, de a repune în drepturi petiționarul și de a repara pagubele. După cum a rezultat însă din analiza funcționării instituției, Avocatul Poporului intervine defapt pe intreaga durată a procedurii, întreg parcursul fiind condiționat de participarea sa.
Din cea de-a doua categorie de atribuții fac parte:
− coordonarea activității instituției Avocatului Poporului; reprezentarea instituției Avocatului Poporului în fața Camerei Deputaților, a Senatului și a celorlalte autorități publice, precum și în relațiile cu persoanele fizice;
− angajarea salariaților instituției Avocatului Poporului și exercitarea dreptului de autoritate disciplinară asupra acestora;
− exercitarea funcției de ordonator de credite.
prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora;
exercită atribuțiile legale de autoritate de supraveghere a prelucrării datelor cu caracter personal și poate delega aceste atribuții unor persoane din cadrul instituției;
întocmește raportul asupra activității sale referitoare la protecția datelor personale, în condițiile Directivei Parlamentului European și Consiliului Uniunii Europene 95/46;
semnează rapoartele, recomandările, răspunsurile la interpelări, precum și orice alte acte necesare bunei desfășurări a activității instituției;
aprobă statul de funcții și fișa postului pentru personalul din instituție;
aprobă organizarea concursurilor pentru ocuparea posturilor din cadrul instituției;
numește, promovează, eliberează din funcție personalul, potrivit dispozițiilor legale;
aprobă trecerea personalului dintr-un departament în altul;
aprobă deplasările personalului în străinătate;
îndrumă și coordonează programul de pregătire și formare profesională a funcționarilor publici;
împuternicește funcționarii publici cu îndeplinirea unora dintre atribuțiile sale, în scopul eficientizării activității instituției;
aprobă planificarea și efectuarea concediilor anuale de odihnă;
aprobă compensarea orelor prestate peste programul normal de lucru;
stabilește și aprobă programul de audiențe;
exercită orice alte atribuții care îi revin potrivit legii.
În îndeplinirea tuturor atribuțiilor sale, atât cele proprii cât și cele de conducere, Avocatul Poporului este total independent; el nu este subordonat nici unei autorități publice centrale sau locale.
Avocatul Poporului nu se poate substitui nici unei autorități în exercitarea competențelor care îi sunt proprii acesteia. Avocatul Poporului desfasoara o activitate specială și specializată în materia apărării drepturilor și libertăților cetățenești; el nu poate înlocui organul competent, ci poate numai să îl controleze. În plus, acest control se desfășoară în limitele legii și numai în legatură cu activitatea legată de protecția persoanei care i-a adresat o cerere.
În directa subordonare a Avocatului Poporului se află și un alt organism, Colegiul Consultativ, din care mai fac parte adjuncții și consilierii săi, șefii departamentelor de specialitate și secretarul general al instituției.
III.1.2.Adjuncții Avocatului Poporului − dat fiind atribuțiile pe care le are de îndeplinit Avocatul Poporului și aria extrem de largă a competențelor sale, el își poate numi, cu avizul Comisiei juridice de numiri, disciplină, imunități și validări a Senatului, doi adjuncții pentru intreaga durată a mandatului său.
Atribuții specifice pentru adjuncții Avocatului Poporului:
− aducerea la îndeplinire a dispozițiilor primite de la Avocatul Poporului;
− conducerea, coordonarea și controlul activității departamentelor de specialitate aflate sub autoritatea lor respectivă;
− verificarea proiectelor de raport ce se prezintă spre însușire Avocatului Poporului;
− întocmirea programului de primire a cererilor și de audiențe, conform planificării aprobate de Avocatul Poporului;
− informarea operativă a Avocatului Poporului cu privire la desfașurarea lucrărilor;
− întocmirea, la sfârșitul fiecărui an sau la cerea Avocatului Poporului, de informări privind activitatea departamentelor de specialitate aflate sub autoritatea lor respectivă.
îndrumă și coordonează activitatea departamentelor subordonate;
coordonează activitatea privind protecția datelor cu caracter personal;
informează Avocatul Poporului cu privire la activitatea departamentelor;
repartizează cererile către departamente;
aprobă trecerea personalului de la un compartiment la altul, în cadrul departamentului pe care îl coordonează;
avizează rapoartele, recomandările, răspunsurile la interpelări, precum și orice alte acte supuse aprobării Avocatului Poporului;
îndeplinesc, în ordinea stabilită de Avocatul Poporului, atribuțiile acestuia în caz de imposibilitate temporară a exercitării funcției;
îndeplinesc orice alte atribuții stabilite de Avocatul Poporului.
Adjuncții beneficiază de același satut de independență în exercitarea atribuțiilor lor ca și Avocatul Poporului și îl sprijină efectiv pe acesta în activitatea de conducere operativă internă a instituției, din momentul primirii sesizării și până în momentul aducerii la cunoștința petiționarului a rezultatului cererii sale.
III.1.3.Consilierii Avocatului Poporului − sunt persoane numite și revocate liber de Avocatul Poporului, care îndeplinesc anumite atribuții le sunt specifice:
− asigură informarea Avocatului Poporului asupra posibilităților de rezolvare a problemelor ridicate de persoanele primite în audiență sau prin cererile adresate instituției, colaborând în acest sens cu departamentele de specilalitate;
examinează și propun soluții în problemele care privesc organizarea și funcționarea instituției;
întocmesc sau participă la întocmirea unor note, studii, evaluări, lucrări de sinteză legate de specificul activității instituției și furnizează datele de sinteză privind activitatea legislativă;
avizează ordinele, instrucțiunile, regulamentele, contractele și orice alte acte emise de Avocatul Poporului, adjuncții acestuia și secretarul general, în exercitarea atribuțiilor legate de activitatea instituției;
participă la activitatea de pregătire a rapoartelor anuale și speciale, inclusiv prin centralizarea periodică a cererilor și dosarelor aflate în lucru;
informează Avocatul Poporului cu privire la aspectele sociale care pot constitui obiectul autosesizărilor, colaborând, după caz, cu departamentele;
participă la activitatea de redactare a corespondenței Avocatului Poporului;
sesizează cu operativitate și participă la redactarea răspunsurilor la întrebările și problemele ridicate de/și în mass-media cu privire la activitatea instituției;
reprezintă Avocatul Poporului în fața instanțelor judecătorești și a altor organe jurisdicționale;
asigură, cu aprobarea ordonatorului de credite, achiziționarea la fondul de documentare științifică a culegerilor de acte normative și orice alte lucrări necesare desfășurării activității instituției, urmărind modul de gestionare, prelucrare și evidență în cadrul bibliotecii (punctului de documentare);
îndeplinesc orice alte atribuții stabilite de lege și de Avocatul Poporului.
III.2. SERVICII GENERALE
Serviciile generale sunt organe de executare efectivă a atribuțiilor proprii instituției Avocatului Poporului. Structura și numărul lor de persoane sunt aprobate de Biroul Permanent al Senatului. Prin Regulamentul de organizare și funcționare au fost stabilite trei mari componente ale acestor servicii: departamentele de specialitate, Secretariatul general și Direcția pentru relații cu instituțiile statului, cu societatea civilă și relațiile externe.
III.2.1.Departamentele de specialitate − sunt organe interne de lucru care execută, în concret, activitățile specifice instituției Avocatului Poporului. Ele sunt constituite în functie de domeniul de activitate in care se asigura protectia drepturilor si libertatilor, unele regrupand mai multe domenii conexe. Institutia Avocatului Poporului cuprinde opt astfel de departamente.
În structura acestor departamente sunt incluși consilieri, experți, consultanți și referenți; fiecare departament este condus de către un șef, aflat în directa subordonarea Avocatului Poporului sau a adjunctului acestuia.
III.2.2. Secretariatul general − este organism intern care asigură condițiile organizatorice, informaționale și materiale pentru buna desfășurarea a instituției. El este condus de un Secretar general numit și eliberat din funcție de către Avocatul Poporului. El are în subordinea directă Direcția de Relații cu Publicul și Informatică, Direcția Economică și Serviciul Organizare și Resurse Umane și Contencios.
Principalele atribuțiuni:
îndrumă și răspunde de activitatea compartimentelor din subordine și asigură comunicarea dintre Avocatul Poporului și conducătorii acestora;
colaborează cu secretarii generali din alte instituții publice;
urmărește și controlează elaborarea raportărilor statistice periodice ale Avocatului Poporului, prevăzute de reglementările în vigoare;
urmărește executarea deciziilor cu privire la managementul de resurse umane din cadrul instituției;
organizează gestionarea patrimoniului instituției și ia măsuri pentru asigurarea integrității acestuia;
organizează activitatea de întreținere, de dotare și stabilește măsuri pentru paza și folosirea sediului instituției și a bunurilor sale, prin structurile de resort;
urmărește modul de executare a contractelor pentru asigurarea utilităților (apă, căldură, energie electrică, telefon etc.);
dispune măsuri pentru efectuarea inventarierii anuale a tuturor bunurilor din patrimoniul instituției și prezintă Avocatului Poporului un raport asupra acestui inventar;
răspunde de respectarea dispozițiilor legale privind utilizarea fondurilor cuprinse în bugetul de venituri și cheltuieli al instituției și de întocmirea proiectului bugetului anual al instituției;
răspunde de organizarea și de realizarea sistemului informatic general al instituției;
dispune măsurile ce trebuie luate cu privire la circulația și la transferul bunurilor;
organizează activitatea de prevenire și de stingere a incendiilor, precum și activitatea de protecție a muncii;
răspunde de acțiunile de relații externe și de protocol ale instituției, întocmește și asigură executarea planului de relații externe;
aprobă valoarea de inventar a cărților primite gratuit;
îndeplinește și alte atribuții prevăzute de lege sau încredințate de Avocatul Poporului.
III.2.3. Direcția pentru relații cu instituțiile statului, cu societatea civilă și relații externe. Biroul de presă și protocol − este organism intern ce asigură legăturile instituției Avocatului Poporului cu toate celelalte componente ale ansamblului social pentru a cărui bună funcționare a fost institutionalizată. Însăși titulatura direcției indică principalii parteneri de dialog ai instituției, cu care aceasta trebuie să se afle într-un contact permanent.
Pentru angajarea personalului în funcții de specialitate în execuție se organizează concurs de către Comisia de numiri și disciplină a instituției Avocatului Poporului, constituită din trei consilieri numiți de Avocatul Poporului. În practică, până la constituirea efectivă a acestei Comisii de numiri și disciplină, toate atribuțiile ei au fost îndeplinite de către însuși Avocatul Poporului. Întreg personalul de execuție este angajat și își desfașoară activitatea în regimul juridic specific functionarilor publici.
Funcționarea instituției Avocatului Poporului a fost concepută de legiuitorul român de o manieră ce presupune cu necesitate participarea efectivă a Avocatului Poporului în etapele sale esențiale, aspectele de pură executare a atribuțiilor fiind realizate autonom de organele executive.
STRUCTURA ORGANIZATORICĂ
a instituției Avocatul Poporului
| (ministru) |
|________________________|
| _______| Consiliul co
IV. PROCEDURA ÎN FAȚA AVOCATULUI POPORULUI
IV.1. SESIZAREA AVOCATULUI POPORULUI
Conform articolului 58 din Constituție, competența instituției Avocatului Poporului este cuprinzătoare; textul nu face însă nici o precizare cu privire la subiectele de drept de la care poate proveni sesizarea acestuia. Trebuie menționat însă că înainte de apariția legii organice s-a sugerat că ar fi bine ca posibilitatea de a se adresa Avocatului Poporului să fie oferită oricărei persoane fizice sau juridice, fără a se impune condiția cetățeniei române. După cum vom vedea, articolul 14 din lege arată că cererile pot fi adresate de orice persoană fizică, în considerarea faptului că drepturile vizate nu pot aparține și persoanelor juridice.
Totuși, în situația în care o persoană juridică sau o organizație neguvernamentală sesizează Avocatul Poporului referitor la încălcarea drepturilor și libertăților cetățenești ale unei persoane fizice de către o autoritate a administrației publice, deși art.14, alin.2 din legea organică prevede expres că ,,cererile pot fi adresate de orice persoană fizică, fără deosebire de cetățenie, vârstă, sex, apartenență politică sau convingeri religioase“, apreciam că Avocatul Poporului are competența să le analizeze, iar dacă constată că obiectul acestor sesizări se înscrie în limitele competenței sale, iar cererile sunt întemeiate, să le dea curs, declanșând procedura de soluționare a lor.
De asemenea, având în vedere că există încă mulți cetățenii care nu cunosc drepturile și libertățile ce le sunt conferite de Constituție și celelalte acte normative, precum și mijloacele legale de valorificare a lor, deși formal legea organică nu o prevede, Avocatul Poporului poate lua în considerare sesizările referitoare la încălcarea drepturilor acestor persoane, chiar dacă a fost sesizat de un organism internațional, cum ar fi Amnesty International sau reprezentantul în România al Înaltului Comisariat ONU pentru Refugiați.
În concluzie, esențial este ca lezarea drepturilor sau libertăților despre care se face vorbire în sesizare, să se fi produs în raporturile persoanei în cauză cu o autoritate administrativă, sau să-i fie lezate drepturile cu privire la circulația datelor cu caracter personal, iar obiectul plângerii sa fie de competența Avocatului Poporului, indiferent dacă persoana ale carei drepturi au fost lezate este și autorul sesizării sau dacă această sesizare a fost făcută de către o persoană juridică ori de către o organizație neguvernamentală.
Avocatul Poporului poate fi sesizat de persoanele fizice ale căror drepturi și libertăți fundamentale în special a dreptului la viață intimă , familială și privată au fost încălcate, sau cu privire la încălcarea regimului de prelucrarea datelor cu caracter personal.
Dreptul cetățenilor străini și apatrizilor de a se adresa cu sesizări Avocatului Poporului este de necontestat, deoarece acest drept rezultă atât din dispoziții de ordin constituțional, cât și legal. Astefel, articolul 18 din Constituție stipulează în mod expres că “cetațenii străini și apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecția generală a persoanelor și a averilor, garantată de Constituție și de alte legi.”
Atât în Legea nr. 35/1997, în regulamentul pentru aplicarea ei, precum și în Legea nr. 677/2001, când se face referire la caracterul confidențial (ca excepție de la regula caracterului public) al activității Avocatului Poporului, legiuitorul nu folosește termenul de cetățean, ci stipulează că “la cererea persoanelor lezate în drepturile și libertățile lor”, ,,la cererea oricărei persoane“ sau ,,la solicitarea petiționarului, Avocatul Poporului poate dispune că demersurile sale să aibă caracter confidențial“.
În concluzie, în raport de multitudinea argumentelor, atât de natură constituțională cât și legală, prezentate mai sus, opinăm că deopotrivă cu cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii care locuiesc în România se bucură de garanția pretecției drepturilor și libertăților lor, garanția asigurată de Avocatul Poporului. Avocatul Poporului se poate sesiza din oficiu atunci când află, pe orice cale, că au fost încălcate drepturi sau libertăți cetățenești de către o autoritate a administrației publice. Sursele de informație în baza cărora se poate face autosesizarea pot preveni din presa scrisă, de la radio sau televiziune; de asemenea autosesizarea se poate face și în urma investigațiilor în teritoriu, prilejuite de alte cazuri aflate în cercetare.
IV.2. DESFĂȘURAREA PROCEDURII IN FAȚA AVOCATULUI POPORULUI
Declanșarea procedurii se poate face în două moduri și presupune un act juridic adresat Avocatului Poporului, care se materializează astfel:
IV.2.1. Sesizarea prin cerere.
De obicei cererea este formulată în scris și este adresată direct de persoana ale cărei drepturi și libertăți au fost lezate, sau poate fi trimisă de o organizație neguvernamentală din țară sau din străinătate, sau de o altă persoană juridică, cu condiția să se refere la încălcarea drepturilor și libertăților unei persoane fizice a cărei apărare este de competența Avocatului Poporului.
Pot adresa plângeri autorității de supraveghere în vederea aplicării drepturilor prevăzute de Legea 667/2001, persoanele ale căror date cu caracter personal fac obiectul unei prelucrări care cade sub incidența acestei legi. Plângerea se poate face direct sau prin reprezentant, persoana lezată putând împuternici și o asociație sau o fundație să îi reprezinte interesele.
Deosebit de cererea formulată în scris de petiționari în cazul unor motive temeinice, acestuia i se pot incuviința să-și prezinte oral cererea, care însă va fi consemnată de consilierul de serviciu (art.30 alin.2 din Regulament); această reglementare este foarte importantă, deoarece permite și persoanelor care dintr-un motiv sau altul nu pot adresa o cerere scrisă (de pildă un handicapat fizic sau psihic, o persoană de vârstă înaintată care din cauza unei afecțiuni nu poate să scrie etc.) să beneficieze de garanția apărării drepturilor și libertăților conferite de Constituție și celelalte acte normative.
Cererile însoțite de acte care probează aspectele invocate și adresate Avocatului Poporului pe una din căile prezentate mai sus, sunt înregistrate după care, în raport de obiectul lor respectiv, sunt repartizate la unul din departamentele de specialitate; după analizarea fiecărei cereri, se propune deschiderea unui dosar, în cazul în care aspectele sesizate sunt de competența Avocatului Poporului, sau se propune respingerea cererii.
IV.2.2. Sesizarea din oficiu.
Sesizarea din oficiu constituie a doua modalitate de declanșare a procedurii și este utilizată în situațiile în care Avocatul Poporului află pe orice cale că au fost încălcate drepturi sau libertăți cetățenești.
Sursele de informație pentru autosesizarea Avocatului Poporului pot fi diverse, iar textul de lege care reglementează sesizarea din oficiu este foarte permisiv, întrucât menționează că sesizarea ex officio se poate face când Avocatul Poporului află ,,pe orice cale“ că au fost încălcate drepturi sau libertăți cetățenești, sau după caz, regimul prelucrării datelor cu caracter personal.
Astfel, Avocatul Poporului poate valorifica informații din presa scrisă sau audio-vizuală, constatări făcute cu ocazia investigării pe teren a altor dosare sau ca urmare a unor vizite făcute în locuri de deținere (arestări de la secțiile de poliție sau penitenciare) sau în unitățile militare.
Sesizarea din oficiu se concretizează într-un referat care, după ce este aprobat de conducerea instituției, constituie actul prin care se deschide un dosar.
Cererile adresate Avocatului Poporului sunt scutite de taxă de timbru, ca o prelungire firească a alineatului al treilea al articolului 47 din Constituție (art.16 din Legea nr.35/1997).
Din punct de vedere formal, cererea trebuie să fie semnată de petiționar și să fie depusă personal sau prin reprezentant imputernicit conform legii. Ea trebuie să furnizeze informații complete referitoare la:
date de indentificare ale persoanei lezate în drepturile sau libertățile sale (nume, prenume și domiciliu);
date despre vătămările produse (drepturile și libertățile încălcate, faptele invocate, descrierea lor);
autoritatea administrativă sau functionarul public în cauză.
Eventualele cereri incomplete sau neclare pot fi completate sau refăcute de petițioanar pentru a se putea declanșa procedura în fața Avocatului Poporului. Alături de datele de mai sus cererea trebuie să mai conțină:
– dovada întârzierii sau a refuzului administrației de a soluționa cererea, potrivit legii, în termenul prevăzut;
– mențiunea obligatorie dacă cererea face obiectul unei cauze aflate pe rolul unei instanțe judecătorești sau dacă a format obiectul unei judecăți;
– precizarea autorităților publice care au fost sesizate anterior;
– orice alte acte care o pot susține.
Cauzele de inadmisibilitate a cererii se referă atât la fondul acesteia, cât și la formă; ele sunt fie vicii de competență, fie vicii de procedură propiu-zisă.
Conform legii nu pot fi luate în considerare cererile care exced competenței instituției Avocatului Poporului (art.15, alin.4 din lege). Dacă totuși cererea a fost primită, deși ea este de competența Ministerului Public sau constituie obiectul unui dosar aflat pe rolul unei instanțe judecătorești ori are ca obiect erori judiciare, Avocatul Poporului va sesiza autoritățile competente care sunt obligate să comunice concluziile la care s-au ajuns și măsurile luate (art.37 din Regulament). Deși această situație nu este explicit reglementată, nu pot fi primite nici cererile prin care se solicite asistența juridică și (sau) reprezentare în instanță, cuvantul ,,avocat“ utilizat în denumirea instituției nefiind aici întrebuințat cu sensul comun, conotativ.
Nici cererile anonime sau făcute în numele altei persoane decât semnatarul (art.15 alin.2 din Legea 35/1997), sau cele mai vechi de un an, nu pot fi luate în considerare.
Termenul este calculat de la data la care persoana în cauză, lezată în drepturi, a luat la cunoștință despre faptele care fac obiectul plângerii (art.15 alin.2 din lege) și nu de la momentul producerii efective a încălcării drepturilor sau libertăților cetățenești sau de la momentul emiterii actului sau producerii faptului vătămător.
Deși termenul de un an în care poate fi sesizat Avocatul Poporului este un termen imperativ de decădere, a cărui nerespectare de către petiționar face ca cererea să nu poata fi luată în considerare, apreciem că acest termen, prin durata lui și prin data de la care începe să curgă, a fost stabilit în mod judicios de legiuitor. În sprijinul acestei afirmații se aduc următoarele argumente:
termenul începe să curgă de la data în care persoana în cauză a luat cunoștință despre faptele care fac obiectul plângerii, adică a constatat efectiv că i s-au încălcat anumite drepturi sau libertăți, prin emiterea unui act sau producerea unui fapt vătămător despre care nu avea cunoștință. De aici rezultă intenția legiuitorului de protecție a dreptului persoanei de a se adresa Avocatului Poporului la o dată ulterioară a lezării drepturilor și libertăților ei, fără relevanță asupra momentului emiterii actului sau producerii faptului vătămător.
din punct de vedere al duratei, legiuitorul a stabilit un termen lung (1 an) în care persoana interesată să poată sesiza Avocatului Poporului.
de asemenea legea nu impune petiționarului obligația de a dovedi întârzierea sesizării Avocatului Poporului, față de data emiterii actului sau procedurii faptului vătămător, singura oblligație impusă fiind diligența de a sesiza Avocatul Poporului în termen de un an, care începe să curgă din momentul luării la cunoștință a faptelor ce constituie obiectul sesizării.
În cazul în care cererea primită, împreună cu întreaga documentație ce o insoțește, nu este suficientă, Avocatul Poporului poate cere date suplimentare (art.15 alin.3 din lege) sau dispune audierea petiționarului (art.34 din Regulament) sau poate dispune efectuarea unor cercetări preliminare, putându-se adresa autorităților publice pentru obținerea informațiilor și documentelor necesare (art.36 din Regulament). Autoritățile publice au obligația stabilită prin lege de a comunica sau pune la dispoziția Avocatului Poporului informațiile, documentele sau actele pe care le dețin în legatură cu cererile ce i-au fost adresate acestuia (art.4 din lege).
Avocatul Poporului are dreptul de a avea acces la informațiile sau documentele cu caracter secret, dacă le consideră necesare pentru soluționarea cererilor primite, însă el nu are obligația de a nu divulga sau face publice astfel de informatii, chiar și după încetarea activității sale ca Avocat al Poporului (art.19 din lege)
După primirea cererii, ea va fi repartizată de către Avocatul Poporului sau adjuncții săi unuia din departamentele de specialitate, stabilindu-se persoana responsabilă și un termen de soluționare. Titularul lucrării poate solicita xplicații și date suplimentare cu privire la conținutul dosarului. Pe baza tuturor datelor, el va trebui să întocmească un referat, care va cuprinde și se va înainta Avocatului Poporului (art.13 din Regulament).
Dacă din examinarea dosarului rezultă necesitatea unei anchete proprii, Avocatul Poporului este singurul care poate decide în consecință. În decizia luată, el trebuie să indice faptele și documentele ce urmează a fi supuse anchetei, autoritatea administrativă căreia îi aparțin, motivarea demersului sau prin rezumarea cererii primite și, în final, persoanele care vor efectua ancheta din împuternicirea sa (art.40 din Regulament). În efectuarea acestei anchete, împuterniciții Avocatului Poporului pot să audieze și să ia declarații de la orice functionar public al autorității indicate în decizia acestuia, inclusiv de la conducătorii ei, precum și de la orice persoană ce ar putea furniza informații utile. Concluziile anchetei vor fi incluse în referatul întocmit de titularul lucrării și înaintat Avocatului Poporului.
Avocatul Poporului își poate desfășura activitatea și în afara sediului instituției. Astfel, el poate intra în sediul oricărei autorități publice, cu acordul conducerii administrative a acesteia sau, la nevoie, cu concursul Ministerului Public. El poate efectua inspecții în penitenciare, în alte locuri de detenție sau reeducare sau în incinta unităților militare și poate avea discuții cu oricare din persoanele aflate acolo (art.44 și 45 din Regulament). Aceasta parte a activității sale este cea în cadrul căreia este de presupus că Avocatul Poporului constată stările de lucruri care pot conduce la autosesizarea sa. Procedura declanșată din oficiu urmează același curs ca și cea la cerere.
În cazul in care cererea a fost solutionata pe cale amiabila sau temeiurile pentru care a fost formulată au încetat, Avocatul Poporului poate întrerupe efectuarea anchetei proprii, ceea ce însă va pune capat și cursului, cererii și intregii proceduri în fața acestei instituții. Încetarea procedurii va fi adusă la cunoștința petiționarului (art.41 din Regulament).
În finalul procedurii, intervenția Avocatului Poporului este indispensabilă pe dublu palier, din două motive. În primul rând finalizarea procedurii presupune încunoștiințarea persoanei lezate de rezultatul demersului său și sensibilizarea autorității administrației publice cu privire la o eventuală îmbunătățire a activității sale. În al doilea rând, mai general, fiecare procedură individuală ajută instituția Avocatului Poporului în îndeplinirea menirii sale, anume aceea de a contribui in mod activ la eliminarea unor fenomene care parazitează orice administrație, prin evidențierea modalităților lor de manifestare și propunerea de soluții corecte.
V. ACTELE JURIDICE ALE AVOCATULUI POPORULUI
V.1. INDENTIFICARE ȘI CLASIFICAREA ACTELOR EMISE DE AVOCATUL POPORULUI
În conformitate cu Constituția, cu Legea organicǎ privind organizarea și funcționarea instituției Avocatului Poporului, precum și Regulamentul de organizare și funcționare emis în baza legii organice, Avocatul Poporului desfășoară în principal o activitate de sesizare și raportare; prin urmare, conform art.60 din Constituție, art.5 (1) din Legea nr.35/1997 și art.7 lit.h si I, din Regulament, el prezintă rapoarte, iar în baza art.20 (1) din Legea organică și art.7 lit.e din Regulament, emite recomandări.
Pentru exercitarea atribuțiilor legate de activitatea internă a instituției, Avocatul Poporului emite următoarele acte juridice: ordine, instrucțiuni, norme metodologice și regulamente. De asemenea, în cadrul funcționării interne a instituției, se identifică și alte acte juridice, respectiv referatele, deciziile și rezoluțiile.
Așadar, din cele expuse mai sus rezultă că actele juridice ale Avocatului Poporului pot fi clasificate în funcție de efectele lor juridice care se produc în afara instituției (ca în cazul recomandărilor și rapoartelor) sau în interiorul instituției (ordinele, instrucțiunile, normele metodologice, regulamentele, referatele, deciziile și rezoluțiile).
Un alt criteriu de clasificare a actelor emise de Avocatul Poporului îl constituie importanța și finalitatea lor; din acest punct de vedere, rapoartele și recomandările sunt acte juridice principale prin care se realizează scopul pentru care a fost instituit Avocatul Poporului, respectiv apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor; aceste acte juridice sunt reprezentative. Prin intermediul lor se stabilesc relațiile Avocatului Poporului cu autoritățile publice sau private, precum și cu persoanele fizice, petiționarii, beneficiarii activității Avocatului Poporului.
Actele ale căror efecte juridice se produc doar în interiorul instituției pot fi clasificate ca secundare, adiacente, deoarece, prin caracterul lor intern, ele contribuie la exercitarea atribuțiilor Avocatului Poporului si a celorlalți funcționari ai instituției, în scopul emiterii actelor principale, recomandările și apoi rapoartele.
Ca urmare a clasificării actelor juridice, acestea vor fi analizate distinct, evident în funcție de importanța lor.
Rapoartele sunt actele juridice prezentate anual sau ocazional de Avocatul Poporului, din oficiu sau la cererea celor două Camere ale Parlamentului, fie în sedință comună, fie președinților celor doua Camere sau, după caz, Primului Ministru, prin care se infățisează activitatea instituției pe un an calendaristic, se fac recomandări cu privire la modificarea legislației în vederea ocrotirii drepturilor si libertăților cetățenilor ori se semnalează cazuri grave de corupție sau de nerespectare a legilor țării.
Așadar, pot fi identificate trei feluri de rapoarte și anume: raportul anual, rapoartele prezentate la cererea Camerelor Parlamentului și rapoartele prezentate din oficiu de Avocatul Poporului.
Raportul anual – vizează activitatea instituției pe un an calendaristic și se înaintează Parlamentului până la data de 1 februarie a anului următor, în vederea dezbaterii în ședință comună a celor doua Camere.
Raportul anual este actul juridic principal și complex care cuprinde constatările Avocatului Poporului cu privire la cercetările efectuate, descrierea principalelor probleme legate de cazurile de nerespectare a drepturilor și libertăților persoanelor care au făcut sesizări, situația statistică a cererilor primite, admise, luate în lucru și soluționate, situații frecvente de încălcare a drepturilor și libertăților cetățenești prin acte administrative ilegale, măsuri pentru promovarea instituției, recomandări privind modificarea legislației, relațiile cu alte instituții din țară și străinătate cu situația financiar-contabilă etc.
În afara conținutului complex al raportului anual, importanța deosebită a lui rezultă și din dispozițiile exprese ale Legii organice si anume:
Raportul anual se face numai de Avocatul Poporului sau de unul dintre adjuncții acestuia, în caz de imposibilitate temporară a exercitării funcției de către Avocatul Poporului;
Stabilirea unei date precise (până la data de 1 februarie a anului următor) privind înaintarea raportului anual la Parlament;
Dezbaterea raportului anual în ședința comună a celor două Camere;
Raportul anual ce se dă publicității fiind singurul act al acestei instituții pentru care s-a instituit o dispoziție legală imperativă, în sensul de a fi dus la cunoștința publicului.
Totuși, din modul în care este redactat textul: ,,Raportul anual se dă publicității“ se impun anumite observații:
în primul rând, nu se menționează vreo sancționare pentru situația în care nu se îndeplinește această dispoziție legală, imperativă;
în al doilea rând, nu se stabilește în termen pentru publicare, termen care ar începe să curgă de la data dezbaterii raportului în ședință comună a celor două Camere ale Parlamentului; acest termen este foarte important, deoarece un raport prezentat după câțiva ani nu mai poate fi de actualitate, nu mai prezintă interes și utilitate din punct de vedere al alertării opiniei publice privind încalcări ale drepturilor omului săvârșite cu mult timp în urmă.
Pentru aceste considerente se impune completarea dispoziției privind raportul anual, cu mențiunea de a se publica un termen de 30 de zile de la data în care a fost supus dezbaterii în ședință comună a celor două Camere. Totodată, opinăm și pentru stabilirea unei sancțiuni pecuniare în sarcina Avocatului Poporului, de exemplu diminuarea salariului cu un anumit procent (25%) pe o perioadă scursă de la implinirea termenului când ar fi trebuit publicat anual până la data publicării.
Rapoartele pe care Avocatul Poporului le poate prezenta la cerere celor două Camere ale Parlamentului trebuie să cuprindă informații cu privire la activitatea instituției sau recomandări referitoare la modificarea legislației ori măsuri de altă natură menite să contribuie la ocrotirea drepturilor si libertăților cetățenilor, evident în raport de conținutul solicitării adresate Avocatului Poporului.
Rapoartele pe care Avocatul Poporului le poate prezenta din oficiu sunt adresate președinților celor două Camere ale Parlamentului său, după caz Primului Ministru și se referă la acele lacune din legislație, la prezentarea cazurilor grave de corupție ori de nerespectare a legilor țării, constatate cu prilejul cercetărilor efectuate.
Referitor la rapoartele pe care Avocatul Poporului le poate prezenta la cerere celor două Camere ale Parlamentului său din oficiu, se apreciază că și acestea trebuie să fie date publicității, deoarece cuprind informații de interes general, care sunt de natură să înfățișeze opiniei publice nu numai activitatea Avocatului Poporului, ci și propuneri de modificare a legislației, în scopul unei mai bune protecții a drepturilor și libertăților omului (în acest sens ar trebui completată Legea organică).
Recomandările sunt actele juridice prin care Avocatul Poporului își exercită atribuțiunile specifice în raporturile cu petiționarii și autoritățile administrației publice.
Conform reglementărilor din Legea organică și din regulamentul de organizare și funcționare a instituției, aceste recomandări au rolul de a sesiza autoritățile administrației publice asupra ilegalității actelor sau faptelor lor administrative ori de a aduce la cunoștința celor două camere ale Parlamentului, președinților acestor Camere sau Primului Ministru propunerile Avocatului Poporului privind îmbunătățirea legislației, completarea sau modificarea acesteia precum și orice alte măsuri necesare ocrotirii drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
La fel ca rapoartele, recomandările emană numai de la Avocatul Poporului sau, în caz de imposibilitate temporară a exercitării funcției, de la unul dintre adjuncții săi.
După conținutul lor, recomandările se pot clasifica în două categorii, respectiv recomdări cu caracter individual și recomandări cu caracter general.
Recomandările cu caracter individual sunt acele recomandări pe care Avocatul Poporului le adresează, în cazul în care, în urma cercetărilor făcute, a constatat că plângerea persoanei lezate este întemeiată, autorității administrației publice care a încălcat drepturile acestei persoane, pentru a reforma sau revoca actul administrativ, pentru a repara pagubele produse și pentru a repune persoana lezată în situația anterioară. Aceste recomandări sunt cele mai frecvente și se fac de obicei în fiecare dosar soluționat, înainte de a i se comunica petiționarului rezultatul sesizării Avocatului Poporului.
Recomandările cu caracter general se regăsesc în rapoartele adresate Avocatului Poporului celor două Camere ale Parlamentului, președinților acestor două Camere sau Primului Ministru; caracterul lor general constă în faptul că se referă la probleme de interes obștesc, astfel: lacune în legislație și propuneri pentru eliminarea lor, prezentarea unor cazuri grave de corupție sau de nerespectare a legilor țării privind încălcarea drepturilor și libertăților omului etc.
Caracterul de recomandare al actelor juridice prin care Avocatul Poporului își exercită atribuțiile specifice în raporturile cu petiționarii și autoritățile publice sau private face ca ele să nu fie susceptibile de vreo formă de control parlamentar sau judecătoresc, chiar dacă în cuprinsul lor se îmbină elemente de oportunitate cu elemente de legalitate, motivat de faptul că legiuitorul organic a prevăzut expres imposibilitatea vreunei forme de control: ,,în exercitarea atribuțiilor sale Avocatul Poporului emite recomandări care nu pot fi supuse controlului parlamentar sau judecătoresc“.
Dintre actele juridice cu caracter intern emise de Avocatul Poporului în exercitarea atribuțiilor legate de activitatea instituției, cel mai important este Regulamentul; conform legii organice, în 60 de zile de la numirea Avocatului Poporului acesta trebuie să propună spre adoptare biroului permanent al Senatului Regulamentul privind organizarea și funcționarea instituției, în care sunt reglementate toate actele juridice cu caracter intern.
În funcție de necesitățile activității instituției, conform acestui regulament, Avocatul Poporului poate emite ordine, instrucțiuni sau norme metodologice.
Referatele sunt acte juridice cu caracter intern care, în conformitate cu reglementările din Regulament, se întocmesc în următoarele situații:
ca urmare a unei informații aparute în presa scrisă sau vorbită ori a unor constatări privind încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor, făcute cu prilejul unei inspecții, în vederea declanșării procedurii în temeiul sesizării din oficiu;
când titularul lucrării constată, în baza documentației primite împreună cu cererea, că faptele expuse sunt evidente și dovedite, întocmește referatul fără alte verificări;
după efectuarea tuturor lucrărilor, titularul lucrării întocmește referatul cuprinzând concluziile ce rezultă din coroborarea actelor aflate la dosar;
pentru adaptarea structurii departamentelor de specialitate în raport de ponderea și volumul lucrărilor, șefii departamentelor întocmesc referate în vederea măririi sau reducerii numărului de subalterni.
Cele patru situații identificate mai sus privind întocmirea referatelor determină două precizări. În primul rând, de regulă, referatele sunt utilizate pentru materializarea unor activități specifice instituției (declanșarea procedurii din oficiu sau finalizarea lucrărilor dintr-un dosar). În al doilea rând, referatele sunt utilizate în scop pur administrativ, orice altă instituție, pentru a informa conducerea cu privire la necesitățile de mărire sau micșorare a numărului de funcționari din schema unui departament.
Majoritatea referatelor se întocmesc în scopul finalizării dosarelor după ce s-a constatat că sesizarea este intemeiată, apoi, în raport de conținul fiecărui referat, se fac atât recomandări către autoritățile administrației publice cât și comunicări petiționarilor din respectivele dosare.
Din cele expuse mai sus, rezultă că referatele sunt acte juridice interne utilizate în principal în cazul finalizării dosarelor în care sesizarea a fost intemeiată.
Cu privire la cererile pe care Avocatul Poporului le respinge în Legea organică și în Regulament nu se menționează numele actului prin care se materializează respingerea cererii, ci doar se face o distincție între cererile care nu fac obiectul instituției Avocatului Poporului și în consecință, vor fi respinse fără motivare și cererile vădit nefondate, care vor fi de asemenea respinse, însă motivat.
Deși legiuitorul nu a menționat expres numele actului prin care se dispune închiderea unui dosar, ca urmare a respingerii cererii, indiferent că este inadmisibilă în raport cu atribuțiile Avocatului Poporului sau că este nefondată, este evident că și în acest caz trebuie întocmit un act. În consecință, se apreciază că, pentru motive de rigoare legislativă, ar fi trebuit să se prevadă că și în caz de respingere a cererii se întocmește tot un referat care, în raport de temeiul respingerii, va înfațișa motivele pentru care s-a respins cererea sau dimpotrivă, va consemna doar simpla respingere, nemotivat.
Rezoluția este actul juridic intern prin care Avocatul Poporului sau imputerniciții săi repartizează cererea și actele atașate acesteia, în vederea examinării faptelor sesizate și a temeiurilor legale ce o susțin, departamentului de specialitate competent să o soluționeze, stabilindu-se totodată și termenul pentru soluționare.
Deși nu se prevede expres în Legea organică sau în Regulament, apreciem că rezoluția se utilizează și în situația plângerilor anonime sau a celorlalte îndreptate împotriva unor încălcări ale drepturilor cetățenești mai vechi de un an, întrucât referitor la aceste două categorii de sesizări legiuitorul precizează că ,,nu pot fi luate în considerare“ și, în consecință, numai prin rezoluție se poate dispune clasarea acestor sesizări, fără a mai fi cercetate.
O altă omisiune a Legii organice și a Regulamentului constă în faptul că nu se prevede dacă, în cazul plângerilor care nu pot fi luate în considerare deoarece sunt tardive (se referă la încălcari ale drepturilor cetățenești ce nu au fost sesizate Avocatului Poporului timp de un an de la data la care petiționarul în cauză a luat cunoștință de faptele care fac obiectul plângerii), se face o comunicare în acest sens petiționarului; totuși, în aceste cazuri Avocatul Poporului a aplicat sesizărilor tardive regimul cererilor respinse și, în consecință, s-a trimis o comunicare în acest sens fiecărui petiționar.
Decizia este actul juridic intern care se emite de Avocatul Poporului atunci când din examinarea cererilor și a documentelor anexate rezultă necesitatea unei anchete proprii. În decizie se va menționa un rezumat al cererii, autoritatea publică în cauza, faptele și documentele care fac obiectul anchetei, precum și persoanele desemnate de Avocatul Poporului să efectueze ancheta.
V.2. EFECTELE JURIDICE ALE ACTELOR EMISE DE AVOCATUL POPORULUI
Din analiza funcționării acestei autorități publice a rezultat că activitatea sa presupune două mari aspecte: pe de o parte, sesizarea administrației publice competente pentru a o determina să ia măsurile necesare restabilirii legalității iar pe de altă parte, urmărirea modului de soluționare a sesizărilor primite și raportarea în fața Parlamentului, însoțită si de posibilitatea de a face propuneri legislative.
Prin urmare, efectele acestor acte juridice pot fi și ele analizate pe un dublu palier: cu privire la parțile între care Avocatul Poporului se interpune în activitatea sa de mediere (persoana care l-a sesizat și autoritatea administrativă controlată) pe de o parte, dar și starea de legalitate și de bună și eficientă funcționare a administrației publice, pe de altă parte.
În acest sens, efectele juridice ale actelor emise de Avocatul Poporului pot avea caracter individual (recomandările) sau caracter general (rapoartele). Precizăm că efectele juridice cu caracter individual au recomandările făcute de Avocatul Poporului în situațiile în care a constatat că sesizarea ce i-a fost adresată este întemeiată și, în consecință, el cere în scris autorității administratiei publice care a încălcat drepturile persoanei să reformeze sau să revoce actul administrativ, să repare pagubele produse și să repună persoana lezată în situația anterioară.
În ceea ce privește starea de legalitate, de bună și eficientă funcționare a administrației publice, efectele actelor juridice ale Avocatului Poporului au caracter de generalitate și se regăsesc în rapoartele anuale sau cele prezentate la cererea celor două Camere ale Parlamentului sau, din oficiu, de Avocatul Poporului, președinților celor două camere ori, după caz, Primului Ministru; rapoartele cuprind informații referitoare la încălcări ale drepturilor omului, cazuri grave de corupție, lacune ale legislației, propuneri de completare a diverselor acte normative, în scopul garantării respectării drepturilor omului și îmbunătățirii legislației în acest domeniu.
Ceea ce diferențiază procedura în fața Avocatului Poporului de alte tipuri de arbitraj este tocmai specificul actelor juridice pe care le emite, pentru că recomandările sale nu tranșeaza un litigiu, stabilind răspunderi și vinovați si nici nu au forta juridică obligatorie și executorie pentru părțile implicate. În situația în care Avocatului Poporului ajunge la concluzia că s-a produs realmente o lezare a drepturilor sau libertăților cetățenești, el va cere în scris autorității administrației publice respective să reformeze sau să revoce actul administrativ și să repare pagubele produse, precum și să repună persoana lezată în situația anterioară. Sub acest aspect recomandarea Avocatului Poporului seamănă cu o hotarâre judecătorească de contencios administrativ, numai că ceea ce diferă este tocmai forța sa juridică.
Avocatul Poporului solicită fără a avea posibilitatea de a recurge la forța de constrângere a statului pentru a-și aduce la îndeplinire solicitarea. Realizarea celor recomandate de către autoritatea administrației publice ar putea fi asemănătoare cu ceea ce reprezintă în dreptul civil îndeplinirea unei obligații pentru care dreptul la acțiune în justiție s-a prescris, cu singura deosebire că referitor la Avocatul Poporului persoana lezată păstrează integral dreptul de a se adresa instanței de contencios administrativ. În plus Legea în art.22 prevăzut chiar expres, obligația autorităților administrative de a se conforma de îndată celor recomandate de Avocatul Poporului și de a-l informa despre aceasta, pentru că el, la rândul său, să poată comunica rezultatul demersului său persoanei lezate.
Doctrina și-a exprimat destul de multe rezerve cu privire la eficiența reală, practică a actelor emise de Avocatul Poporului. S-a arătat astfel că ,,posibilitățile Avocatului Poporului de a impune respectarea legii sunt totuși reduse“ . S-au formulat chiar și unele sugestii, cu titlu de soluție pentru actuala stare de lucruri considerată ca extrem de ineficientă: ,,adoptarea unor modalități juridice concrete, pentru a putea impune respectarea legii, că declanșarea unei proceduri disciplinare, în unele condiții sau chiar penale ori aplicarea unor sancțiuni pecuniare“. Pentru situația în care Avocatul Poporului constată că soluționarea cererii este de competența Ministerului Public, se află pe rolul unei instanțe judecătorești sau are ca obiect erori judiciare, în loc de sesizarea autorități competente s-a propus recunoașterea de catre Avocatul Poporului a posibilității de a declanșa unele proceduri judiciare direct în fața instanțelor judecătorești în mod expres și alte legislații.
Astfel Ombudsman-ul suedez are competența de a dispune urmărirea în justiție a oricărui funcționar care a dovedit neglijență în îndeplinirea atribuțiunilor de serviciu sau de a trimite un raport oricărei autorități abilitate să dispună aplicarea unei sancțiuni disciplinare.
De asemenea Ombudsman-ul suedez este abilitat să atace cu apel la tribunalul competent decizia unei autorități care a refuzat sancționarea funcționarului, în sensul celor propus de Ombudsman.
În situația în care pe durata procedurii de soluționare a unei sesizări, apar indicii suficiente privind săvârșirea unei infracțiuni sau unei abateri de natură disciplinară sau administrativă, ,,Provedor de Justica“, în Portugalia, trebuie să sesizeze parchetul sau autoritatea administrativă competentă să declanșeze procedura pentru sancționarea abaterii disciplinare sau administrative, după caz.
Totodată, ,,Provedor de Justica“, în răspunsul trimis petiționarului trebuie să-l informeze cu privire la posibilitatea de a introduce o acțiune în justiție, indicându-i și instanța competentă.
Efectele actelor juridice emise de Aparatorul Drepturilor Civice din Polonia, după examinarea unui dosar, sunt următoarele:
introducerea, la instanța competentă, a unei acțiuni în materie civilă sau administrativă și participarea la proces (la instanța de fond și la instanțele de control judiciar, dacă s-au exercitat căi de atac), având aceleași prerogative ca și procurorul;
sesizarea procurorului pentru începerea urmăririi penale, în cazul infracțiunilor în care procurorul se poate sesiza și din oficiu;
formularea unei cereri privind sancționarea unei persoane sau casarea unei hotărâri definitive în materie contravențională, conform dispozițiilor legale în materie;
sesizarea Curtii Supreme de Justiție în vederea pronunțării unei decizii privind interpretarea dispozițiilor legale care au provocat jurisprudența.
De asemenea, Avocatul Poporului ar putea sesiza Curtea Constituțională în situația în care constată că rezolvarea unor probleme cu care este confruntat ar fi de competența acestei autorități, soluția existând și în alte sisteme juridice naționale.
De pildă, în Spania, efecte juridice deosebite produc actele emise de ,,Defensor del Pueblo“ , ca urmare a sesizării Tribunalului Constituțional cu privire la neconstituționalitatea unei legi, pe calea recursului de neconstituționalitate sau cu privire la încălcarea drepturilor fundamentale, pe calea recursului de protecție.
Apărătorul Drepturilor Civice din Polonia poate emite acte juridice prin care sesizează Tribunalul Constituțional cu privire la neconstituționalitatea unor dispoziții legale.
Legea a prevăzut totuși anumite modalități de constrângere indirectă. Acestea, deși nu au aceeași eficacitate ca recursul la forța de constrângere statală, pot însă constitui mijloace de convingere destul de eficiente fie datorită faptului că, pe cale ierarhică în cadrul administrației, multe probleme iși pot găsi rapid o soluție convenabilă, fie pentru că publicitatea pe care Avocatul Poporului poate să o facă unei conduite neconvenabile a administrației publice sau a funcționarului în cauză riscă să fie mult mai convingătoare decât constrângerea directă.
Astfel, dacă în termen de 30 de zile de la data sesizării administrația publică în cauză sau funcționarul acesteia nu înlatură ilegalitațile comise, Avocatul Poporului se va adresa autorităților administrației publice ierarhic superioare (art.23 alin.1 din lege). Recursul ierarhic are prevăzut si un termen. În cel mult 45 de zile de la sesizare, organele ierarhice superioare sunt obligate să comunice Avocatului Poporului măsurile luate. Însă, așa cum pe bună dreptate s-a remarcat în doctrină, legea nu prevede ,,sancțiunile pe care autoritățile în cauză vor trebui să le suporte atunci când nu oferă sprijinul necesar“ , deși soluții pentru acest gen de probleme fuseseră propuse încă dinainte de intrarea în vigoare a legii organice numarul 35/1997.
La fel de adevărat este însă și că, în situația în care administrația publică sau funționarul public în cauză aparține administrației publice locale, în baza principiului autonomiei locale și al descentralizării serviciilor publice menționat în art.119 din Constituție, legea nu putea să prevadă recursul ierarhic. Față de aceste autorități, administrația publică centrală nu dispune decat de o tutelă administrativă, în baza căreia controlul se efectuează prin intermediul reprezentantului Guvernului în teritoriu, prefectul. Tocmai de aceea Avocatul Poporului se va adresa acestei autorități, care dispune de acelasi termen de 45 de zile pentru a soluționa cererea sa.
Dacă ilegalitatea provine de la un organ al administrației centrale sau de la un prefect, Avocatul Poporului se va adresa Guvernului. ,,Acest procedeu este sortit să aibă încă de la inceput o aplicatie puțin frecventă în cazul actelor administrative ale consiliilor județene, ale consiliilor locale și ale primărilor“. Aceasta pentru că singura modalitate care stă la dispoziția prefectului pentru a remedia ilegalitatea unor asemenea acte este introducerea unei acțiuni în fața instanței de contencios administrativ în condițiile art.111 din Legea administrației locale nr.69/1991. Așa fiind, Avocatul Poporului ar constata ilegalitatea unui act al consiliului județean, al consiliului local sau al primarului, pe care prefectul nu l-a atacat cu acțiune la instanța de contencios administrativ, el va putea doar să încerce să determine Guvernul să îi dea prefectului dispoziția de a introduce o asemenea acțiune.
O eventuală inactivitate a Guvernului, dincolo de termenul de 20 de zile fixat în art.24 alin.2 din Lege, atrage încunoștiințarea Parlamentului cu privire la situația respectivă. Evident ca Parlamentul nu este anunțat în calitatea sa de ,,organ suprem“, nefiind integrat în sistemul ierarhic organizat al organelor administrației publice; el nu are aceleași posibilități de acțiune și nu va putea da curs imediat și în mod direct cererii Avocatului Poporului, așa cum ar părea că lasă să se înțeleagă gradarea măsurilor pe care Legea le pune la dispoziția Avocatului Poporului. Parlamentul este încunoștiințat în calitatea sa de organ reprezentativ care, pe lângă importanța funcției legislativă, mai exercită și o complexă funcție de control. Controlul parlamentar fiind necesar și deplin, în ultimă instanță, prin intermediul său toți cetățenii exercită o formă de control.
Informațiile pe care le obține Avocatul Poporului au ca destinatar final Parlamentul. Nu numai în baza dreptului de care dispun senatorii și deputații de a fi informați, ci și pentru că, Avocatul Poporului prezintă Parlamentului raportul său de activitate.
În mod evident, depășind sfera efectelor ,,inter partes“ ale procedurii, legea prevede că în situația în care Avocatul Poporului constată lacune în legislație sau cazuri grave de corupție ori de nerespectare a legilor, el trebuie să prezinte un raport, după caz, președintilor celor două Camere ale Parlamentului sau Primului Ministru (art.25 alin.2 din Lege). Aceste rapoarte pot fi însă considerate, în egală măsură, și ca un mijloc de presiune de care Avocatul Poporului poate dispune nelimitat.
Procedura desfașurată în fața Avocatului Poporului se finalizează prin închiderea dosarului și aducerea la cunoștință petiționarului a rezultatului cererii sale.
După modul de soluționare, dosarele se clasifică în două mari categorii, respectiv dosare rezolvate în favoarea petiționarului și dosare închise în defavoarea petiționarului.
Țelul instituției îl constituie rezolvarea tuturor dosarelor în favoarea petiționarului, când sesizarea este întemeiată, deoarece în acest mod Avocatul Poporului își îndeplinește menirea pentru care a fost instituționalizat: apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor dar, din motive obiective, nu toate dosarele se finalizează în acest mod.
Închiderea unui dosar se poate face și în defavoarea petiționarului, din diferite motive cum ar fi:
Când susținirele sale sunt infirmate de informațiile și actele prezentate de autoritatea reclamată. Acestea sunt situațiile cele mai clare, când Avocatul Poporului constată că nu a existat un refuz nejustificat din partea autorității de a soluționa legal cererea petiționarului, iar actele sau faptele criticate s-au dovedit dimpotrivă, corecte și în conformitate cu reglementările legale în vigoare.
Când se constată că petiționarului i-au fost lezate drepturile si libertățile, însă nu există text de lege care să permită înlăturarea încălcării drepturilor, iar autoritățile se prevalează de aceste lacune legislative pentru a-și justifica refuzul. În aceste cazuri, Avocatul Poporului nu își poate continua demersurile (de exemplu, cazul imobilelor cu destinație de locuință expropriate și demolate, pentru care măsurile reparatorii reglementate prin lege specială sunt enunțate de art.25 din Legea nr.112/1995, pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinație de locuințe, trecute în proprietatea statului sau împroprietărirea cu terenuri a veteranilor de război și a altor categorii îndreptățite.).
În cazurile în care reglementările legale permit interpretări diferite, care dau naștere la aplicarea neunitară a legii, astfel că o soluție adoptată de administrația publică dintr-o anumită localitate sau județ poate fi total opusă deciziei autorității similare dintr-un alt județ, ca de exemplu în cazul Comisiilor de aplicare a Legii fondului funciar, nr.18/1991, a Legii nr.112/1995 sau al Comisiilor pentru protecția copilului.
Când autoritățile publice acceptă concluziile și recomandările Avocatului Poporului, recunosc dreptul petiționarului, însă din motive obiective nu pot să îi satisfacă cererea (de exemplu din lipsa posibilităților materiale nu se pot acorda ajutoare sociale, locuințe sociale etc.).
În situațiile în care autoritatea rezistă la orice argument, se situează pe o poziție consecventă de respingere a demersurilor grațioase făcute de Avocatul Poporului pentru a modifica rutina sau interpretarea birocratică a legii, facută în defavoarea cetățeanului.
În aceste situații, eșecul solutionării favorabile a cererii petiționarului aparține administrației publice și nu Avocatului Poporului, iar cetățeanul are posibilitatea de a formula o acțiune la instanța competentă de contencios administrativ.
Cererea de chemare în judecată va trebui dovedită cu înscrisuri, iar printre actele cu care petiționarul tinde să își probeze acțiunea apreciam că se pot utiliza și acte din dosarul închis de Avocatul Poporului, deoarece aceste documente emană de la autoritatea imparțială și abilitată să aprecieze dacă dispozițiile legale au fost aplicate corect de administrația publică vizată. Desigur că referatul prin care s-a dispus închiderea dosarului, precum și recomandarea făcută de Avocatul Poporului autorității administrației publice privind revocarea actului prin care s-au încălcat drepturile petiționarului vor fi apreciate de instanță de contencios administrativ în mod egal cu restul actelor folosite ca probe (actul administrativ incriminat precum și celelalte înscrisuri depuse la dosar de petiționar sau de autoritatea administrației publice intimată), însă important este faptul că efectele juridice ale actelor emise de Avocatul Poporului se pot manifesta ca elemente de probațiune utilizate de petiționarul căruia i-au fost încălcate drepturile de către autoritatea publică, în tentativa sa de a obține o hotărâre judecătorească ale cărei dispoziții executorii sunt obligatorii pentru autoritatea administrației publice în cauză.
Întreaga procedură desfășurată în fața Avocatului Poporului se finalizează prin aducerea la cunoștință persoanei lezate a rezultatelor demersurilor făcute. În legătură cu această etapă finală a fost prevăzută o ultimă posibilitate de constrângere indirectă a autorităților publice: cu consimțământul persoanei interesate și cu respectarea obligației de a nu divulga informațiile cu caracter secret la care a avut acces, Avocatul Poporului poate face publice rezultatele cercetării sale cu privire la un caz particular.
Caracterul necontencios și neobligatoriu al intregii proceduri își află în această formă de publicitate sancțiunea morală cea mai eficientă, deși extrajuridică. Aducerea la cunoștința opiniei publice a rezultatului unui astfel de demers poate avea consecințe de nebănuit asupra administrației publice sau funcționarului în cauză, total diferite, în funcție de natura rezultatului obținut. Oricare ar fi însă acest rezultat, din punct de vedere practic este sigur că această formă de sancționare are un impact mult mai mare asupra publicului larg decât obligativitatea publicității dezbaterilor în instanță și a hotărârilor judecătorești.
VI.COMPETENȚELE INSTITUȚIEI AVOCATUL POPORULUI ÎN RAPORTUL CU ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ
VI.1. COMPETENȚE ÎN RAPORTUL CU ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ CENTRALĂ DE SPECIALITATE
Așa cum s-a arătat în capitolul precedent, sfera competenței instituției Avocatul Poporului a fost restrânsă, prin legea de organizare și funcționare. Printre autoritățile publice care nu au fost exceptate din competența instituției se regăsește și administrația publică.
Administrația publică, așa cum este ea prevăzută în Titlul III, Capitolul V din Constituție, este compusă din administrația publică centrală de specialitate (secțiunea 1) și administrația publică locală (secțiunea a 2-a).
De asemenea, trebuie amintit că, administrația publică centrală de specialitate este compusă, la rândul ei, din ministere, care se află în subordinea Guvernului, din organe centrale de specialitate, ce se pot afla în subordinea Guvernului sau a ministerelor, din autorități administrative autonome, din Forțele Armate, care se subordonează exclusiv voinței poporului și Consiliul Suprem de Apărare a Țării.
Din enumerarea de mai sus se pot constata care anume sunt organele administrației publice centrale de specialitate asupra cărora se extind competențele instituției Avocatul Poporului conferite atât de Constituție cât și de Legea nr. 35/1997.
Dacă asupra autorităților administrative autonome, se extinde competența instituției Avocatul Poporului fără să existe restrângeri, adică toate actele administrative emise de aceste autorități pot face obiectul cercetărilor instituției, desigur doar în scopul pentru care aceasta a fost creată, se pune întrebarea dacă pentru celelalte organe ale administrației publice centrale de specialitate există sau nu restrângeri, ținând cont că ministerele sunt subordonate Guvernului iar celelalte organe de specialitate sunt subordonate fie Guvernului fie ministerelor.
Deoarece, nici în Constituție și nici în legea de organizare și funcționare a instituției nu există prevederi legale care să restrângă competența, considerăm că nici pentru acestea nu există restricții în ceea ce privește posibilitatea ca instituția să poată face cercetări în scopul soluționării corecte a plângerii cu care a fost sesizată.
Chiar dacă organele administrației publice centrale de specialitate, arătate mai sus, sunt direct sau implicit subordonate Guvernului, actele emise de acestea pot face obiectul cercetărilor instituției Avocatul Poporului, deoarece, așa cum am arătat în capitolul precedent, restrângerile prevăzute de art. 15 alin. (4) se referă doar la actele de autoritate emise de Guvern.
De altfel această concluzie se poate desprinde și din art. 24 alin. (1) din Legea nr. 35/1997, unde se prevede că avocatul poporului este îndreptățit să sesizeze Guvernul cu privire la orice act sau fapt administrativ ilegal al administrației publice centrale.
De asemenea, trebuie amintite aici și prevederile art. 17 alin. (1), prin care se instituie obligația conducerii penitenciarelor, a instituțiilor de reeducare și resocializare, precum și Ministerului Public și organelor de poliție să permită, fără nici o restricție, persoanelor care execută pedeapsa închisorii sau, după caz, se află arestate sau reținute, să se adreseze în orice mod avocatului poporului cu privire la lezarea drepturilor și libertăților lor, cu excepția restrângerilor legale.
De remarcat este faptul că, deși Ministerul Public face parte, conform Constituției (Titlul III, Capitolul VI, secțiunea a 2-a), din autoritatea judecătorească, care am arătat că face parte din excepțiile prevăzute de Legea 35/1997, obligația de mai sus este prevăzută și pentru acesta
De asemenea, în ceea ce privește Forțele Armate, deoarece denumirea este generică, cuprinzând armata în totalitatea ei, iar aceasta, potrivit art. 14 din Legea nr. 41/1990, este organizată în Ministerul Apărării Naționale, considerăm că pentru actele administrative emise de acest minister nu există restrângeri, concluzia fiind întărită și de art. 17 alin. (2) din Legea 35/1997, care dispune că obligația de a permite, fără nici o restricție, persoanelor care își satisfac serviciul militar obligatoriu sau serviciul utilitar alternativ, să se adreseze, în orice mod avocatului poporului, cu privire la lezarea drepturilor și libertăților lor, cu excepția restrângerilor legale, revine și comandanților unităților militare.
În cazul Consiliului Suprem de Apărare a Țării, considerăm că, în principiu, fac excepție doar actele care sunt supuse, potrivit art. 2 din Legea nr. 39/1990, spre aprobare Parlamentului, cum însă președintele Consiliului Suprem de Apărare a Țării este Președintele României ( art. 3 din aceeași lege ) iar vicepreședintele este primul ministru, actele care ar putea face obiectul cercetărilor instituției Avocatul Poporului sunt foarte puține, în general cele cu caracter administrativ interne.
Desigur în aceste ultime două cazuri trebuie ținut cont de specificul acestora și de domeniul de activitate.
Așadar, competențele instituției Avocatul Poporului în raporturile acesteia cu administrația publică centrală de specialitate nu au restrângeri Constituționale sau legislative, cu excepția, arătată mai sus, a Consiliului Suprem de Apărare a Țării.
De menționat este faptul că, așa cum am mai menționat, instituția Avocatul Poporului nu are competențe de control general asupra autorităților administrației publice, ci poate efectua anchete proprii doar în legătură cu plângerile cu care a fost sesizat sau în cazul în care s-a sesizat din oficiu.
Concret, avocatul poporului nu poate efectua cercetări la autoritățile administrației publice pentru a controla legalitatea actelor sau faptelor administrative decât în cazul în care a fost sesizat sau s-a autosesizat cu privire la acestea.
De asemenea, trebuie menționat că, în toate cazurile, este necesar să se țină cont de prevederile art. 15 alin. (2), adică plângerile să nu fie anonime sau să nu fie îndreptate împotriva unor încălcări ale drepturilor cetățenești mai vechi de un an de la data la care persoana în cauză a luat la cunoștință de acestea.
VI.2. COMPETENȚE ÎN RAPORTUL CU AUTORITĂȚILE PUBLICE LOCALE
Am arătat în subcapitolul precedent că, potrivit Constituției, administrația publică este formată din administrația publică centrală de specialitate și administrația publică locală.
Pentru o mai bună reliefare a competențelor instituției Avocatul Poporului în raportul cu administrația publică locală este necesar să stabilim organele care fac parte din aceasta.
Astfel, potrivit Constituției, administrația publică locală este întemeiată pe principiul autonomiei locale și pe cel al descentralizării serviciilor publice și este formată din Consiliile locale și primarii, aleși în condițiile legii, Consiliul Județean și Prefectul.
În ceea ce privește competențele instituției în raportul cu administrația publică locală trebuie să arătăm, încă de la început, că nu există restrângeri Constituționale sau legale în ceea ce privește raporturile instituției Avocatul Poporului cu administrația publică locală, raporturile fiind aceleași ca în cazul raporturilor cu autoritățile administrației publice centrale de specialitate, desigur cu respectarea, așa cum am arătat, a prevederilor art. 15 alin. (2).
Astfel, în ceea ce privește primarii, consiliile locale și consiliile județene, toate actele administrative emise de aceste autorități pot face obiectul instituției Avocatul Poporului, ținându-se cont de scopul pentru care a fost creată instituția, fără să existe restrângeri, chiar dacă acestea sunt organe alese și se bucură de autonomie locală, cu mențiunea că în cazul nerespectării recomandărilor emise de avocatul poporului acesta se poate adresa prefectului, cum însă, potrivit principiului autonomiei locale, primarul nu se subordonează prefectului, acesta din urmă nu are la îndemână pârghii prin care să oblige primarii să respecte recomandările emise de avocatul poporului, în acest caz la dispoziția avocatului poporului rămânând doar calea publicității în mijloacele de informare în masă.
În cazul serviciilor publice de interes local sau județean concluzia este aceeași, adică nu există restrângeri legale sau Constituționale cu privire la actele administrative emise de acestea, cu mențiunea că în cazul nerespectării recomandărilor emise de avocatul poporului, acesta are la îndemână atât calea sesizării ierarhic superioară cât și calea publicării în mijloacele de informare în masă.
Deși prefectul este reprezentantul Guvernului în teritoriu, nici în cazul acestuia nu există restrângeri față de actele administrative emise, concluzia se desprinde din textul art. 24 alin. (1) care dispune că, avocatul poporului este îndreptățit să sesizeze Guvernul cu privire la orice act sau fapt administrativ ilegal al administrației publice centrale și al prefecților.
Așadar, chiar dacă potrivit art. 122 alin. (2) din Constituție și al art. 106 alin. (1) din Legea nr. 69/1991, prefectul este reprezentantul Guvernului în teritoriu, actele și faptele administrative ilegale ale acestuia pot face obiectul cercetărilor instituției Avocatul Poporului.
Important de menționat este faptul că, în caz de neadoptare de către Guvern, în termen de cel mult 20 de zile, a măsurilor privitoare la ilegalitatea actelor sau faptelor administrative semnalate de avocatul poporului se comunică Parlamentului ( art. 24 alin. (2) din lege ).
Prin art. 24 alin. (2) din lege se instituie o excepție de la prevederile art. 15 alin. (4) prin care se dispune că nu fac obiectul instituției Avocatul Poporului, pe lângă alte acte și fapte ale altor autorități, și actele și faptele Guvernului, însă trebuie menționat că această excepție se referă doar la neadoptarea de către Guvern a măsurilor privitoare la ilegalitatea actelor sau faptelor administrative ilegale semnalate de avocatul poporului.
De asemenea, posibilitatea avocatului poporului de a face public prin mijloacele de informare în masă a concluziilor la care a ajuns, cu respectarea prevederilor art. 25 alin. (1) din lege, se menține în toate cazurile prezentate.
În concluzie, atât în cazul administrației publice centrale de specialitate, cu excepțiile prezentate în subcapitolul precedent, cât și în cazul administrației publice locale, nu există restrângeri Constituționale sau legale în ceea ce privește posibilitatea ca avocatul poporului să facă cercetări în scopul soluționării legale a cererilor cu care a fost sesizat și, în cazul în care constată că plângerile sunt întemeiate, să emită recomandări autorităților publice în cauză prin care să sesizeze ilegalitățile actelor sau faptelor administrative, să ceară reformarea sau revocarea actelor administrative, repararea pagubelor produse, precum și repunerea persoanei lezate în situația anterioară.
VII. ASPECTE REFERITOARE LA ACTIVITATEA INSTITUȚIEI AVOCATUL POPORULUI
VII.1. ÎNCEPUTURILE ACTIVITAȚII INSTITUȚIEI AVOCATULUI POPORULUI
Am arătat în capitolele anterioare aspectul referitor la întârzierea foarte mare cu care a fost adoptată Legea nr. 35 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, deși această instituției era prevăzută în Constituția României din 1991, și anume în martie 1997, precum și adoptarea regulamentului de organizare și funcționare a instituției pe baza căruia aceasta să se poată organiza și implicit să funcționeze, și anume în luna decembrie a aceluiași an.
Având în vedere aceste aspecte, putem spune că instituția a luat ființă cu adevărat doar în urma adoptării și publicării regulamentului în M. Of. din 09 decembrie 1997, cu toate acestea chiar înainte ca această instituției să ia ființă, datorită publicității făcută acesteia, la acea dată, existau deja un număr de peste 1 000 de petiții adresate de cetățeni avocatului poporului, care însă nu puteau fi soluționate într-un mod operativ din lipsa personalului de specialitate care să se poată pronunța cu privire la acestea.
Începuturile activității instituției au fost destul de vitrege, deoarece aceasta a funcționat pentru început într-un birou al senatului, apoi într-o încăpere situată lângă bufetul aceleiași instituții unde nu-și puteau desfășura activitatea mai mult de 20 de persoane, în condițiile în care la finele anului 1997 existau înregistrate la instituție un număr de 1168 de plângeri.
Această situație a persistat până în luna mai a anului 1998 când instituția a primit, pentru a-și putea desfășura activitatea, o vilă de protocol a statului, însă nici de această dată s-a putut desfășura în bune condiții activitatea, deoarece, din lipsa spațiului, o parte a personalului și biroul de audiențe a rămas în spațiul de la senat.
Un spațiu cât de cât adecvat s-a primit abia în luna ianuarie 1999, când la instituție erau deja înregistrate un număr de peste 4 000 de plângeri ale cetățenilor adresate instituției Avocatul Poporului, dată de la care activitatea instituției a intrat în normalitate.
Așadar, începuturile activității acestei instituții nu au fost deloc ușoare, confruntându-se pe lângă lipsa unui spațiu adecvat și cu o lipsă de personal specializat care să poate prelua și soluționa volumul foarte mare de plângeri adresate instituției.
Pe lângă aceste neajunsuri, instituția s-a mai confruntat și cu o lipsă acută a cunoașterii instituției de către cetățeni, aceștia în mare parte confundând avocatul poporului cu avocatul cunoscut ca apărător într-un proces, și în acest fel o mare parte din cererile primite în primul an aveau ca obiect litigii care excedeau sferei de competență a instituției, mare parte din ele se refereau la litigii între persoane fizice sau nemulțumiri cu privire la hotărârile luate de instanțele de judecată.
De altfel, în anul 1997, din totalul de 1186 de cereri s-au deschis doar 86 de dosare, însă și aceste cereri, chiar dacă nu erau de competența instituției trebuiau examinate și soluționate.
Această situație s-a schimbat odată cu mediatizarea competențelor instituției, astfel încât în 1998 din totalul de peste 2 500 de plângeri, s-au deschis în jur de 400 de dosare.
Iar în anul 1999, până în luna august erau înregistrate aproximativ 3 000 de plângeri, estimânduse ca până la finele anului să se primească circa 5 000 de astfel de cereri.
Îmbucurător este faptul că din ce în ce mai multe cereri au ca obiect litigii care se înscriu în sfera de competență a instituției Avocatul Poporului, ceea ce înseamnă că cetățenii au început să cunoască specificul acestei instituții.
VII.2. PREZENTAREA UNOR CAZURI
Pentru o mai bună reliefare a activității instituției Avocatul Poporului vom prezenta mai jos câteva cazuri care au fost supuse atenției instituției.
1. Petiționarii N. G., din municipiul Craiova, și S. E., din municipiul Ploiești, au solicitat sprijin instituției Avocatul Poporului pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra unui teren trecut abuziv în proprietatea statului, în anul 1964. Tribunalul Dolj, secția Contencios Administrativ le-a admis acțiunea și a obligat Consiliul Local al Municipiului Craiova să facă propunerea pentru atribuirea în proprietate a terenului în suprafață de 1080 mp., situat în str. Reforma Agrară nr. 125. Hotărârea a rămas definitivă în data de 25 septembrie 1995.
Consiliul Local a amânat sistematic executarea hotărârii, fără temei legal, motivând că pe terenul în cauză se află amplasat un părculeț, deși, în cursul judecății, expertiza a dovedit că terenul nu a făcut obiectul vreunei sistematizări. În data de 23 decembrie 1996, în cadrul Comisiei locale de fond funciar de pe lângă Consiliul Local, s-a propus atribuirea în compensare a unui alt teren în suprafață de 1080 mp. În februarie 1997, se face punerea în posesie și se înaintează propunerea către Comisia Județeană de fond funciar din cadrul prefecturii Dolj, în vederea validării, respectiv a eliberării titlului de proprietate.
Comisia județeană tergiversează aprobarea propunerii, nu din considerente procedurale, ci pe motivul existenței unui certificat de urbanism eliberat unei societăți comerciale. Petiționarii se adresează din nou justiției, obținând sentința civilă nr. 423/2.09.1997, rămasă definitivă, prin care prefectul este obligat să emită ordinul de atribuire pentru terenul propus în compensare.
În urma examinării documentației anexate, instituția Avocatul Poporului a constatat că plângerea este întemeiată. Ca atare, s-a adresat prefectului de Dolj, cu recomandarea de soluționare legală a situației și de informare cu privire la măsurile întreprinse. În urma demersurilor făcute de instituție, prefectul ne-a informat că a emis ordinul de atribuire în proprietate pentru suprafața de teren în cauză, în conformitate cu hotărârea Comisiei locale pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 din Craiova, ulterior, prin telefon, petiționarii au confirmat soluționarea pozitivă a cererii.
2. Prin cererea cu nr. 2338 din 14.10.1998, domnul Ș.D., domiciliat în com. Pielești, județul Dolj, a sesizat instituția Avocatul Poporului cu privire la refuzul Comisiei locale pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 de a executa două hotărâri judecătorești rămase definitive și irevocabile, prin dispozitivul cărora se dispunea reconstituirea dreptului de proprietate, în favoarea petentului, asupra unei suprafețe de 2,97 ha teren agricol, precum și daune cominatorii de 500 lei pe zi până la executarea hotărârii.
În urma examinării cererii și a documentelor anexate la aceasta, sa considerat necesară intervenția instituției noastre, pe lângă primăria comunei Pielești, pentru a ne comunica care este stadiul soluționării cererii petentului, precum și măsurile legale avute în vedere a fi luate pentru reglementarea situației.
Demersurile instituției au fost efectuate în data de 23.11.1998, însă nici până la această dată nu s-a primit un răspuns din partea primăriei comunei Pielești.
3. D-l S.G.R., din București, ne-a sesizat asupra tergiversării acordării despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru un imobil amplasat în comuna Podoleni, județul Neamț.
Comisia județeană Neamț îi comunicase că data de la care începe să curgă termenul de acordare a despăgubirilor aprobate prin hotărârea sa din 03 decembrie 1996, este data de 02.07.1997, considerând că termenul pentru plata despăgubirilor începe să curgă de la comunicarea către beneficiar a hotărârii Comisiei, ce conține raportul de evaluare. Astfel, între momentul adoptării hotărârii Comisiei și cel al comunicării ei către solicitant, apărea un interval de 7 luni care curgea în defavoarea cetățeanului.
S-a considerat că s-a făcut o defectuoasă interpretare a dispozițiilor legale, întrucât textul art. 13 alin. (4) din Legea nr. 112/1995 prevede că termenul pentru plata despăgubirilor curge după 12 luni de la încheierea lucrărilor de evaluare, dar nu mai târziu de 24 de luni. Totodată, potrivit art. 41 alin. 10 lit. d, din normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, aprobate prin H. G. nr. 20/1996 ( redactarea în vigoare la data de 03.12.1996 ), Comisiile județene analizează fiecare cerere primită, temeinicia actelor prezentate, evaluarea efectuată de comisiile tehnice de specialitate și hotărăsc, în fiecare caz, cu votul majorității. În continuare, alin. 10 lit. e, arată că acestea comunică hotărârile în termen de 5 zile de la adoptare, persoanelor îndreptățite, iar hotărârile rămase definitive se comunică și serviciilor publice descentralizate ale Ministerului de Finanțe. În consecință, s-a considerat că există obligația comisiei de a face comunicarea hotărârii în termen de 5 zile de la data adoptării iar nu după trecerea a 7 luni. De altfel, chiar art. 17 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 prevede obligația Comisiilor județene de a stabili în termen de 60 de zile de la primirea propunerilor transmise de Comisiile locale, acordarea de despăgubiri, cuantumul acestor despăgubiri și emiterea hotărârii în acest sens, în vreme ce art. 12 alin. (2) din Normele metodologice, arată că după depunerea cererii de către persoanele îndreptățite, se va proceda la stabilirea valorii locuințelor respective și a anexelor acestora. Din economia textelor legale, rezultă indiscutabil că indicarea datei încheierii lucrărilor de evaluare ca moment de la care începe să curgă termenul legal pentru achitarea sumelor acordate ca despăgubiri este în beneficiul solicitantului și nu poate constitui de amânare a plăților, la discreția organului administrativ.
Comisia județeană, reprezentată prin președintele Consiliului Județean Neamț, a considerat însă că termenul de 60 de zile, prevăzut de art. 17 din lege, nu poate fi decât de ,,recomandare, pentru că, dacă legiuitorul voia să-I dea un alt caracter, trebuia să o spună în mod expres“. Totodată, se preciza că hotărârea Comisiei județene a fost emisă anterior terminării lucrărilor de evaluare a imobilului, ,,cu convingerea că acestea, pe de o parte, se vor realiza într-un termen rezonabil, iar pe de alta, că vor fi urgentate și în acest mod“, ceea ce nu s-a întâmplat.
În cele din urmă, dosarul a fost soluționat favorabil, petiționarului i s-au plătit despăgubirile la care era îndreptățit, după un termen departe de a fi rezonabil.
4. Domnul D.I., din municipiul București, a sesizat instituția Avocatul Poporului în legătură cu tergiversarea înscrierii sale la pensie pentru munca depusă și limită de vârstă, precum și cu stabilirea eronată a cuantumului pensiei, ca urmare a neluării în considerare a unor perioade de vechime în muncă și a neincluderii în baza de calcul a unor sporuri la salarii.
În urma demersurilor făcute de avocatul poporului, petiționarul a fost repus în drepturi după o întârziere de aproximativ 10 ani.
5. Dl. S.C. din comuna Șoimari, județul Prahova, a sesizat instituția Avocatul Poporului în legătură cu situația dificilă în care se află patru copii minori, orfani de mamă încă din 1991, al căror drept de proprietate asupra pământului moștenit de la mamă este încălcat. Petiționarul, deși poartă același nume cu mama decedată a copiilor, nu preciza dacă există legătură de rudenie cu aceștia. În urma primirii plângerii, avocatul poporului s-a adresat primarului comunei Șoimari solicitându-I informații cu privire la situația reală a copiilor, recomandând, totodată, instituirea tutelei, deoarece din cerere rezulta că cei patru copii sunt lipsiți de ocrotire părintească, iar proprietatea acestora riscă să fie diminuată. Primarul comunei a răspuns că petiționarul este chiar tatăl copiilor, iar pentru apărarea drepturilor copiilor a decis instituirea curatelei.
6. Ca urmare a știrilor difuzate de un post de televiziune, instituția Avocatul Poporului s-a autosesizat în cazul celor doi copii în vârstă de 9 și 10 ani ai familiei B. din comuna Tazlău, județul Bacău, maltratați de propria mamă.
Avocatul poporului s-a adresat autorităților publice obligate să ia măsuri de urgență pentru protecția copiilor, respectiv primarului și Comisiei pentru protecția copilului de pe lângă Consiliul Județean Bacău. I s-a recomandat primarului să-și asume responsabilitățile în calitate de autoritate tutelară, potrivit art. 108 și 109 din Codul familiei. De asemenea, i s-a solicitat să ne trimită, în copie, ancheta socială efectuată și să ne comunice care sunt măsurile necesare pentru protejarea integrității fizice și psihice a copiilor respectivi.
În urma demersurilor efectuate, primarul a răspuns prompt solicitărilor noastre, concluziile anchetei sociale întreprinsă subliniază faptul că familia B. este incapabilă să-și asume responsabilitatea continuării îngrijirii corespunzătoare a copiilor, fiind necesară încredințarea acestora unei instituții de ocrotire. În prezent, copii se află în îngrijirea unei instituții private.
Se poate observa din cele câteva cazuri prezentate în acest subcapitol diversitatea de probleme care sunt supuse atenției instituției Avocatul Poporului, cu mențiunea că acestea sunt departe de a reliefa problemele cu care este sesizat avocatul poporului.
CONCLUZII
Se poate observa, din cuprinsul lucrării de față, că instituția Avocatul Poporului este o instituției deosebit de importantă a statului modern, spre care tinde să se îndrepte și România postrevoluționară.
Concluzia de mai sus se poate desprinde din faptul că este o instituție cu o vechime considerabilă, rădăcinile acesteia întinzându-se până în antichitate, din faptul că se regăsește în majoritatea statelor lumii și, nu în ultimul rând, pentru că se ocupă cu apărarea drepturilor și libertățile cetățenilor, drepturi și libertăți care, după cum se știe, în România comunistă, nu au fost respectate de regimul aflat la putere în această perioadă.
Așa cum am arătat, în România, deși au existat voci care s-au opus înființării unei asemenea instituții, cea mai mare parte dintre membrii Comisiei de redactare a Constituției, precum și dintre membrii Adunării Constituante, au considerat că această instituție este importantă pentru România, ținând cont că, în ultima perioadă, drepturile și libertățile cetățenești au fost frecvent încălcate.
Chiar dacă Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului a fost adoptată cu o întârziere foarte mare, iar acordarea unui sediu adecvat pentru buna funcționare a instituției, a durat, de asemenea, foarte mult, importanța ei pentru România este aceeași, perioadele lungi de întârziere ținând mai mult de factorul politic decât de importanța instituției.
De asemenea, importanța instituției Avocatul Poporului în statul modern, cum se dorește să devină România, care să vină în întâmpinarea oamenilor, să le rezolve problemele cu care se confruntă, se poate desprinde și din paleta largă de probleme care au fost supuse, în scurta perioadă de timp de când funcționează, atenției acesteia, precum și din numărul mare de plângeri primite, în condițiile în care aceasta nu este foarte bine cunoscută de populația țării.
Nu lipsit de importanță este faptul că, sectorul administrației publice este sectorul care a fost cel mai greu accesibil populației în regimul trecut, totodată, în prezent, acesta este sectorul care creează cele mai multe probleme cetățenilor, cu precădere administrația publică locală, datorită sechelelor vechi și a birocrației uriașe, iar instituția Avocatul Poporului este chemată să apere drepturile și libertățile cetățenilor, în principal, în raporturile acestora cu administrația publică.
Mai trebuie menționată aici, posibilitatea, acordată avocatului poporului, de a prezenta recomandări, în fața parlamentului, care să poată crea premizele și cadrul legislativ necesar unei mai bune respectări a drepturilor și libertăților cetățeanului.
Așadar, chiar dacă în momentul de față instituția Avocatul Poporului este puțin cunoscută de cetățeni, și funcționează cu greutățile inerente unui început de activitate, aceasta rămâne una dintre instituțiile fundamentale pentru crearea statului modern.
BIBLIOGRAFIE
Legislație:
*** Constituția României, cu modificările și completarile aduse prin Legea de revizuiredin 18 septembrie 2003, Ed. All Beck.
*** Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, publicată în M.Of. nr. 48 din 20 martie 1997.
*** Legea nr. nr.677 din 21 noiembrie 2001 pentru protectia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal si libera circulatie a acestor date , publicată în M.Of. nr.790 din 12 decembrie 2001.
*** Legea nr.181 din 12 aprilie 2002 pentru modificarea și comlepetarea Legii nr.35/1997 privind organizarea si funcționarea instituției Avocatului Poporului, publicată în M.Of nr.268 din 22 aprilie 2002.
*** Regulamentul de organizare și funcționare a instituției Avocatul Poporului, publicat în M.Of. nr. 347 din 09 decembrie 1997.
*** H.G. nr . 5 din 17 aprilie 2002 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a instituției Avocatul Poporului publicată în M.Of. nr.326 din 16 mai 2002.
*** Ordinul nr. 53 din 18 aprilie 2002 privind aprobarea formularelor tipizate ale notificărilor prevăzute de Legea nr.677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, publicată în M.Of nr.383 din 5 iunie 2002.
Doctrina:
Virgiliu Pop, Avocatul Poporului – Instituție Fundamentală a Statului de Drept, Ed. Perenia, Timișoara, 1995.
Corneliu, Manda; Ovidiu, Predescu; Ioan, Popescu Slăniceanu; Cezar Corneliu, Manda; Ombudsmanul – Instituție fundamentală a Statului de Drept, Ed. Lumina Lex, București, 1997.
Ioan, Muraru, Drept Constituțional și Instituții Politice, Ed. Actami, București, 1998.
Antonie, Iorgovan, Odiseea Elaborării Constituției – fapte și documente, oameni și caractere – cronică și explicații, dezvăluiri și meditații, Ed. Uniunii Vatra Românească, Târgu Mureș, 1998.
Constantin, Brânzan, Avocatul Poporului, o instituție la dispoziția cetățeanului, Ed. Juridică, București, 2001.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .atributiile Institutiei Avocatului Poporului (ID: 125080)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.