Atributiile Consiliului U.e

Introducere

Noțiunea de „instituții” cu privire la acest cadru unional se regăsește încă de la înființarea celor trei comunități europene, acestea având ca scop principal să vegheze la respectarea hotărârilor pe care statele, ce au fost de acord să colaboreze în acest proces de integrare economică și socială din Europa, le-au luat. În toate tratatele instituitive s-a prevăzut existența unor instituții, după cum urmează : o Înaltă autoritate, ce în prezent este reprezentată de Comisia Europeană, o adunare, ce în momentul actual este reprezentată de Parlamentul European, și un consiliu, Consiliul Uniunii Europene de astăzi. Aceste instituții comunitare beneficiind încă de la început de anumite garanții ce le asigurau o bună funcționare și îndeplinirea atribuțiilor.

În pofida faptului că fondatorii acestor comunități europene ar fi dorit un sistem instituțional format dintr-o adunare parlamentară aleasă, un executiv care să reprezinte, pe de o parte, voința statelor, și, pe de altă parte, pe cea a rezultatelor scrutinului pentru parlament și o putere jurisdicțională care să vegheze la respectarea de către state și cetățeni a tratatelor instituitive, în urma negocierilor purtate a rezultat un sistem mixt, în care puterile sunt împărțite.

Prin tratatul de fuziune din 1965 s-a prevăzut unificarea instituțiilor ce existau pentru fiecare comunitate în parte, această unificare realizându-se din dorința de a diminua cheltuilile bugetare și de a evita paralelismul decizional.

Iar, potrivit Tratatului de la Maastricht „Uniunea dispune de cadrul instituțional unic care asigură coerența și continuitatea acțiunilor”. Acest cadru fiind cuprins din Comisie, Parlament și Consiliu și poartă denumirea, potrivit doctrinei, de triunghi instituțional.

Datortită intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Uniunea dispune de un cadru juridic instituțional ce are ca principal scop promovarea valorilor pe care se întemeiază construcția suprastatală, să urmărească obiectivele definite și să susțină interesele legitime ale sale, ale statelor și ale cetățenilor europeni.

În prezent, potrivit art. 13 din Titlul III din Tratatul privind Uniunea Europeană, instituțiile Uniunii Europene sunt următoarele :

Parlamentul European

Consiliul European

Consiliul

Comisia

Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Banca Centrală Europeană

Curtea de Conturi.

Astfel, în continuare, vom proceda la prezentarea principalelor caracteristici si atribuții ale unei instituții europene deosebit de importantă, și anume: Consiliul Uniunii Europene. Acesta având ca principal scop reprezentarea voinței statelor care compun Uniunea Europeană, fiecare stat fiind responsabil în fața propriilor cetățeni (art.10 alin. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană).

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

Noțiuni

Existența unui consiliu a fost prevăzută încă de la înființarea comunităților. Această instituție a beneficiat de un cadru juridic important, chiar dacă în decursul anilor s-a regăsit sub mai multe denumiri: Consiliu, Consiliul Special de Miniștri, Consiliul Uniunii Europene. Multe din atribuțiile comunităților, și în prezent a Uniunii, fiind exercitate ce acesta.

Consiliul a avut o competență diferită pe parcursul timpului, numărul membrilor varind în funcție de numărul statelor care faceau parte din Uniunea Europeană. În prezent, Consiliul Uniunii Europene este alcătuit din 28 de membri, câte un reprezentant al fiecărui stat membru al Uniunii.

Consiliul este alcătuit din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, la nivel ministerial, care este împuternicit să angajeze guvernul statului respectiv. Consecințele juridice ale acestui enunț din tratat sunt privite diferit de către specialiștii în drept comunitar. Astfel, dl prof. Fuerea consideră că numai persoanele care fac parte din guvern pot face parte din Consiliu, niciun alt funcționar, indiferent de nivel, neavând dreptul de a participa la ședințele Consiliului. Dl Octavian Manolache consideră că nu numai miniștrii pot să aibă calitatea de reprezentanți, ci și alți demnitari de rang superior, cum ar fi secretarii de stat, înalții funcționari publici sau reprezentanți ai unor entități federale sau locale. Doctrina europeană consideră că „membrii Consiliului sunt oameni politici, și nu funcționari de stat, dar politicienii pot fi membri ai unui guvern regional, acolo unde este cazul”.

Consiliul este condus de un președinte ce este ales pentru un mandat de 6 luni. Președinția este exercitată de fiecare stat în parte pe baza principiului de rotație. Potrivit deciziei Consiliului de stabilire a ordinii de exercitare a președinției Consiliului din 1 ianuarie 2007, ordinea a fost stabilită până în iunie 2020, România urmând a o exercita în perioada iulie – decembrie 2019.

Președinția Uniunii are următoarele funcții:

1. funcția administrativă, de stabilire a ordinii de zi, de stabilire a timpilor de intervenție, de stabilire a ordinii intervențiilor, a calendarului ședințelor;

2. funcția de inițiativă în domeniile de competență;

3. funcția de coordonare a lucrărilor;

4. funcția de reprezentare a Consiliului în interiorul Uniunii și în afara acesteia.

Consiliul se întrunește, de regulă lunar, la convocarea președintelui, la inițiativa unuia dintre membrii săi sau a Comisiei. Ședințele fiind considerate legale în prezența majorității membrilor săi.

Formațiunile Consiliului

Consiliul se întrunește sub diverse formațiuni, potrivit domeniul de decizie specific. În general, Consiliul se întrunește sub forma Consiliului pentru probleme generale, la această formațiune participând miniștrii de externe. În această formațiune tematica asupra căreia dezbate Consiliul Uniunii Europene vizează: politica externă și de securitate comună, afacerile federale, pregătirea Consiliului European și punerea în aplicare a deciziilor luate de acesta, adoptarea măsurilor specifice pentru politica de apărare, comerț și cooperare în comerțul exterior.

Consiliul Afaceri Generale se ocupă cu asigurarea coerenței lucrărilor diferitelor formațiuni ale Consiliului, cu pregătirea reuniuniunilor Consiliului European și urmărește realizarea măsurilor adoptate, în colaborare cu Comisia și cu președintele Consiliului European.

Consiliul Afaceri Externe asigură coerența acțiunii Uniunii și elaborează acțiunea externă a Uniunii ținând cont de liniile strategice stabilite de Consiliul European.

De asemenea, Consiliul se poate întruni și în formațiuni speciale, fiind alcătuite din miniștrii de profil. Ca și în cazul Consiliului, președenția formațiunilor de lucru, exceptând formațiunea de afaceri externe, este asigurată de reprezentanții statelor membre în cadrul Consiliului după un sistem de rotație egal. Această regulă a fost instituită în urma unei decizii a Consiliului European, fiind adoptată în conformitate cu dispozițiile art. 236 TFUE.

În prezent funcționează următoarele formațiuni de lucru:

Afaceri Generale;

Afaceri Externe;

Afaceri Economice și Financiare (Ecofin);

Justiție și Afaceri Interne;

Forță de muncă, Politică Socială, Sănătate și Protecția Consumatorilor;

Competitivitate;

Transport, Telecomunicații și Energie;

Agricultură și Pescuit;

Mediu;

Educație, Tineret, Cultură și Sport.

Președenția Consiliului a devenit deosebit de importantă, deoarece își asumă un rol din ce în ce mai important la nivel european . Datorită creșterii seferelor de influnță, a crescut și necesitatea unei mai bune coordonări și corelări între diversele președinții exercitate de statele membre. Astfel, potrivit Deciziei 2006/683/CE, cel ce urmează a prelua mandatul, cu șapte luni înainte de a începe exercitarea mandatului de președinte al Consiliului, se consultă cu persoana care a deținut mandatul înaintea sa și cu cea care îi va succede, pentru a stabili agenda comună și prioritățile mandatului.

Reguli de procedură

Consiliul Uniunii Europene hotărăște cu majoritate calificată, cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel.

Astfel, pentru deliberările Consiliului, care necesită majoritate calificată, voturile membrilor sunt ponderate după cum urmează:

1. Franța, Italia, Germania și Marea Britanie, câte 29 voturi;

2. Polonia și Spania, câte 27 voturi;

3. România are 14 voturi;

4. Olanda are 13 voturi;

5. Grecia, Belgia, Cehia ,Portugalia și Ungaria au câte 12 voturi;

6. Austria, Bulgaria și Suedia au câte 10 voturi;

7. Finlanda, Irlanda, Danemarca, Lituania și Slovacia au câte 7 voturi;

8. Luxemburg, Estonia, Letonia, Cipru și Slovenia au câte 4 voturi;

9. Malta beneficiază de 3 mandate.

Deliberările sunt considerate finalizate în situația în care au fost exprimate cel puțin 255 de voturi favorabile de majoritatea membrilor, această situație fiind valabilă pentru hotărârile exprimate în cazul în care propunerea a revenit Comisiei. În celelalte situații, deliberările sunt considerate finalizate dacă majoritatea de decizie a fost alcătuită din cel puțin 255 de voturi favorabile, acordate de cel puțin două treimi dintre membri. Existând posibilitatea ca un membru al Comisiei să poată solicita verificarea faptului că statele membre care constituie majoritatea calificată reprezintă cel puțin 62 % din populația totală a Uniunii. În situația în care această condiție nu este îndeplinită, actul respectiv nu poate fi adoptat.

Potrivit art. 16 alin. (4) din T.U.E., de la data de 1 noimebrie 2014, se definește majoritate cafilicată ca fiind egală cu cel puțin 55 % din membrii Consiliului, care trebuie să reprezinte cel puțin cincisprezece state membre ale Uniunii Europene, iar acestea trebuie să reprezente cel puțin 65 % din populația statelor Uniunii.

Majoritatea de blocare trebuie să fie alcatuită din cel puțin patru membri ai Consiliului Uniunii Europene, în sens contrar considerându-se îndeplinită majoritatea calificată.

În situția în care Consiliul este chemat să hotărască cu privire la probleme în care propunerea nu aparține nici Comisiei și nici Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, se prevede o derogare de la majoritatea astfel stituită prin art. 238 din TFUE. În această situație, se consideră majoritate calificată atunci cand este egală cu cel puțin 72 % din membrii Consiliului din statele membre participante, care reprezintă cel puțin 65 % din populația Uniunii.

Potrivit art. 238 din TFUE, în cazul în care nu toți membri Consiliului participă la vot, majoritatea cafilicată se calculează astfel:

„(3) (a) Majoritatea calificată este definită ca fiind egală cu cel puțin 55 % din membrii Consiliului reprezentând statele membre participante, care reunesc cel puțin 65 % din populația acestor state.

Minoritatea de blocare trebuie să includă cel puțin numărul minim de membri din Consiliu, care reprezintă mai mult de 35 % din populația statelor membre participante, plus un membru, în caz contrar majoritatea calificată se consideră a fi întrunită.

(b) Prin derogare de la litera (a), în cazul în care Consiliul nu hotărăște la propunerea Comisiei sau a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, majoritatea calificată se definește ca fiind egală cu cel puțin 72 % din membrii Consiliului reprezentând statele membre participante, care reunesc cel puțin 65 % din populația respectivelor state.

(4) Abținerile membrilor prezenți sau reprezentați nu împiedică adoptarea hotărârilor Consiliului pentru care este necesară unanimitatea”.

Unanimitatea este cerută pentru situații excepționale,și anume, atunci când se adoptă măsuri care afectează în mod fundamental funcționarea uniunii: constatarea încălcării de către un stat a principiilor prevăzute în tratate, suspendarea dreptului de vot pentru un anumit stat, adoptarea pozițiilor comune în domeniul politicii externe și de securitate comune.

Consiliul decide cu majoritatea simplă a membrilor ce îl compun în următoarele cazuri:

Când adoptă statutul comitetelor prevăzute în tratate;

Când stabilește salariile și indemnizațiile reprezentanților Uniunii;

Când solicită Comisiei realizarea unor studii și cercetări sau când solicită anumite rapoarte;

Când stabilește organizarea secretariatului general;

Când decide în reguli de procedură;

Când adoptă propriul Regulament de procedură.

Consiliul se întâlnește în ședințe publice în momentul în care trebuie să delibereze și să voteaze un proiect de act legislativ. Cu acest scop, fiecare sesiune a Consiliului este împărțită în două părți, consacrate deliberărilor privind actele legislative ale Uniunii, respectiv activităților fără caracter legislativ.

De asemenea, există posibilitatea ca fiecare membru al Consiliului să primească dreptul de a vota în numele unui alt membru, însă acest drept prevede că poate vota decât pentru un singur alt membru, nu poate vota pentru mai multe persoane.

Consiliul U.E. are un secretariat general ce îl asistă și îl ajută prin mijloace tehnice, acesta fiind condus de un secretar general care are calitate de înalt funcționar al uniunii.

COREPER

În spatele acestui acronim se află Comitetul reprezentanților permanenți de pe lângă Consiliul Uniunii Europene.

Datorită activității periodice și intermitente a Consiliului U.E. și datorită faptului că integrarea europeană necesită existența unor organe cu activitate continuă, zilnică, Tratatul de fuziune din 1965 a creat COREPER.

În acest organ comunitar sunt reuniți înalți funcționari și experți din fiecare stat membru, fiind conduși de un Reprezentant permanent al acelui stat pe lângă Uniune, având rang de ambasador. Acesta este subordonat Consiliului U. E. și are drept rol ajutarea Consiliului în activitatea sa, pregătirea lucărilor acestuia și, apoi, executarea deciziilor.

COREPER realizează legătura atât între reprezentanții statelor membre, cât și între fiecare reprezentant și guvernul său.

În cadrul acestui organ comunitar, există două unități distincte, și anume: COREPER I, a cărui activitate vizează chestiunile tehnice, și COREPER II, acesta ocupându-se de problemele mai importante.

Sunt puține subiecte ce ajung pe agenda de lucru al Consiliului U.E. , fără ca înainte să fi fost discutate, sub toate aspectele, în COREPER.

Președintele COREPER este desemnat în același mod ca și președintele Consiliului U.E., și anume: pe baza principilui de rotație. Acesta, după ce primește propunerea din partea Comisiei Europene, decide dacă va trimite inițiative spre a fi dezbătută de formațiunile de lucru sau o va reține în COREPER.

În situația în care în COREPER se realizează un acord asupra unor probleme, acestea vor fi trimise Consiliului U.E. drept probleme de categoria ,,A” acestea ne necesitând discuții, ci doar votarea lor, iar probleme mai delicate, asupra cărora nu s-a realizat un acord, intră în categoria ,,B” , acestea urmând a fi discutate de experții naționali de la nivel inferior, până se va realiza un acord. În situația în care doar câteva state se opun deciziei, probleme va fi înaintată Consiliului, cu speranța că se va negocia la acest nivel și se va ajunge la luarea unei decizii.

După cum am mai menționat deja, reprezentanții permanenți sunt asitați în activitatea lor de funcționari și de experți, aceștia fiind grupați în formațiuni de lucru, pe domenii specializate, cum ar fi afacerile interne, agricultura, justiția, politică externă etc.

Astfel, există și alte organisme auxiliare Consiliului, precum:

1. comitetul pentru agricultură;

2. comitetul politic;

3. comitetul economic și monetar;

4. grupurile de experți.

Atribuțiile Consiliului U.E.

Atribuții legislative

Consiliul Uniunii Europene împărtășete în mod egal puterea legislativă împreună cu Parlamentul European. Procedura legislativă ordinară presupune o etapizare a deciziei luate în comun de către Parlament și Consiliu, fiind prezicate inclusiv situațiile în care una din cele două instituții poate lua decizii cu nesocotirea voinței celeilalte.

De asemenea, Consiliul U.E. poate solicita Comisiei Europene să întreprindă un demers de inițiativă legislativă.

Pentru aș putea exercita atribuțiile legislative, Consiliul U.E. adoptă anumite acte normative ce au o forță juridică obligatorie, ca de exemplu: regulamentele și directivele, acestea se impun celorlalte instituții comunitare, statelor membre, precum și însuși Consiliului U.E.

Aceste acte normative pe care Consiliul le adoptă trebuie să fie conforme cu tratatele comunitare și fac parte din dreptul derivat al Uniunii Europene. Datorită acestui lucru literatura de specialitate susține că organul legislativ al Uniunii nu are competențe legislative absolute, ci doar acele competențe prevăzute de tratate.

Potrivti art. 235 C.E.E. și art. 236 Euroatom, în situația în care tratatele prevăd doar obiectivul comunitar și necesitatea luării unei decizii, fară să stipuleze și instituția ce este competentă în a realiza acest lucru, astfel, competența aparține, cu unanimitate, Consiliului la propunerea Comisiei și cu avizul Parlamentului. Așadar, acțiunea Consiliului este considerată justificată numai în cazul în care acesta urmărește să realizeze obiectivul comunitar ce este prevăzut expres în tratate.

Consiliul mai are competența, cu privire la puterea legislativă, de a revizui tratatele comunitare și de a adopta anumite decizii de natură constituțională, un exemplu de o astfel de deciziei fiind decizia privind alegerea parlamentarilor europeni prin sufraciu universal. De asemenea, parlamentele naționale trebuie să ratifice aceste decizii.

Atribuții de politică externă și securitate comună

Principalul scop al Consiliului U.E. este de a reprezenta interesele statelor membre în Uniune, astfel, aceste atrbuții de politică externă și de securitate comună cad în sarcina Consiliului.

Consiliul U.E. are atribuția de a autoriza, în vederea aderării, deschiderea negocierilor cu statele asociate, sau, cu scopul încheierii unor acorduri internaționale, autorizează deschiderea negocierilor cu alte state sau organizații internaționale, apoi acesta trebuie sa aprobe acordurile internaționale încheiate de Comisie.

Atribuții de coordonare a politicilor economice

Acestă atribuție a Consiliului are ca scop principal asigurarea funcționării uniunii econimice și monetare.

Potrivit teoreticianului D.C. Dragoș există două tipuri de politici comunitare: politici comune, adică cele conduse de instituțiile comunitare, și politici de armonizare, adică politicile organizate de statele membre, care însă trebuie să fie armonizate la nivel comunitar.

Datorită faptului că tratatele nu prevăd mijloacele necesare de a realiza această atrbuție, cordonarea se realizează printr-o multitudinea de acte comunitare, de la declarații până la programe de lucru. Astfel, rolul Consiliului U.E., ca organism de cooperare politică între statele membre, crește datorită lipsei unor instrumente specifice prin care să se realizeze acest obiectiv comunitar. Consiliul fiind singurului ce are dreptul de a realiza consensul necesar realizării politicilor comunitare.

Atribuția de aprobare a bugetului comunitar

Consiliul împarte această atribuție cu Parlamentul European, iar proiectul de buget fiind depus de către Comisia Europeană.

Atribuția de promulgarea a membrilor unor organe comunitare

Consiliul U.E. are competența de numirea a Comitetul Economic și Social, a Curții de Conturi și a Comitetului Regiunilor.

Concluzii

Consiliul Uniunii Europene este una din instituțiile înființate încă din 1951. Acesta este alcătuită din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, fiind desemnat la nivel guvernamental. Dată fiind participarea miniștrilor sau, prin delegare, a secretarilor de stat se asigură o coerență politică a deciziilor raportată la evoluțiile politice din interiorul statelor membre.

Consiliul, ca regulă generală, este alcătuit din miniștrii afacerilor externe, însă în funcție de tematica abordată, formațiunile de lucru pot fi compuse din miniștri de resort.

Întâlnirile Consiliului sunt, de obicei, lunare, dar dată fiind existența unei problematici vaste, întâlnirile pe diverse formațiuni sunt organizate atunci când există dezbateri asupra respectivlui domeniu.

Consiliul este condus de câtre un președinte ales pe baza principiului de rotație pentru un mandat de 6 luni, astfel, România va deține președinția Consiliului în a II-a parte a anului 2019.

Bibliografie

Tratatul privind Uniunea Europeană;

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene;

Regulamentul de procedură al Consiliului Uniunii Europene;

Augustin Fuerea- Instituțiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2002;

Dacian Cosmin Dragoș-,,Uniunea Europeană.Instituții.Mecanisme”, Ediția 3, Ed. C.H. Beck, București, 2005;

Gabriel Liviu Ispas-,,Suport de curs-Drept ul instituțional al Uniunii Europene”, Universitatea din București;

Jean Luc Sauron- Curs de instituții europene, Ed. Polirom, 2010, p. 214-218;

www. eur-lex.europa.eu .