Atributiile Comisiei Europene

Curprins:

Cap. 1 Istoricul Comisiei Europene

Premisele constituirii Comunităților Europene

La 19 Septembrie 1946, Winston Churchill primul – ministru al Marii Britanii, într-un discurs la Universitatea din Zurich cerea crearea unui ”fel de State Unite ale Europei”. „Vreau să vă vorbesc de tragedia Europei, acest continent magnific, care cuprinde zonele cele mai frumoase și mai civilizate ale lumii, care are un climat temperat și agreabil și care este patria tuturor marilor popoare înrudite ale lumii occidentale. Europa este, de asemenea, leaganul creștinismului și a moralei creștine, originea unei mari parti din cultura, arta, filozofia și știință veche și modernă….. și ce s-a întamplat în Europa? Câteva mici state au atins prosperitatea, dar regiuni vaste din Europa oferă imaginea unei mase de ființe umane torturate, infometate, nefericite care traiesc între ruinele orașelor și caselor lor și trebuie să asiste la noi manfestari de tiranie și teroare care întuneca cerul la apropierea de noi pericole. Printre învingatori e un Babel de voci; printre învinsi: liniste și disperare. Marea republică de dincolo de Atlantic a înteles cu timpul ca ruina sau sclavia Europei ar pune în joc propriul sau destin și atunci a întins o mana de ajutor făra de care o perioadă sumbră s-ar anunța cu toate ororile sale. Aceste orori s-ar putea încă repeta. Dar, exista un remediu pentru toate acestea și daca marea majoritate a polulatiei din numeroase state ar dori-o, toata scena s-ar transforma ca prin farmec și în câțiva ani Europa sau macar cea mai mare parte a continentului, ar trai liberă și fericită, cum o fac elvețienii azi. În ce constă acest remediu? În a recrea familia europeană, asta în măsura posibilului, apoi de a o ridica astfel încât să se poata dezvolta în pace, securitate și libertate. Trebuie să edificam un fel de State Unite ale Europei. Numai astfel sute de milioane de oameni vor avea posibilitatea să-și acorde acele bucurii mărunte și speranțe care fac viața să merite să fie traită. E de ajuns hotărârea sutelor de milioane de bărbați și femei de a face bine în loc de a face rau, pentru a culege binecuvantarea în locul blestemului. Uniunea paneuropeană a facut mult până să atingă acest obiectiv si aceasta miscare datoreaza mult contelui Coudenhove-Kalergi si omului de stat francez Aristide Briand. A mai fost, de asemenea, aceasta organizare colosală de doctrina și procedura, care a fost creată după primul razboi mondial și de care s-au legat atâtea speranțe, ma refer la Societatea Națiunilor. Dacă Societatea Națiunilor nu a cunoscut succesul, nu e pentru ca aceste principii au fost greșite, ci pentru ca statele membre care au fondat-o au renunțat la acestea. Ea a eșuat pentru că guvernele de atunci nu au îndraznit să privească lucrurile în față..….Fac acum o declarație care va va uimi. Primul pas în re- crearea familiei europene trebuie să fie parteneriatul dintre Franța și Germania. Numai aceasta metodă va putea permite Franței să preia conducerea Europei. Nu se poate concepe renașterea Europei fără o Franța mare spiritualicește și o Germanie mare spiritualicește. Daca vrem sa ducem la bun sfarșit opera de construcție a Statelor Unite ale Europei, structura lor va trebui concepută în așa fel încât puterea materială a fiecărui stat sa nu joace decât un rol secundar. Statele mici vor conta ca și statele mari și se va asigura respectul prin contribuția lor la cauza comună…. Dacă vrem să creem Statele Unite ale Europei – sau ce nume ii vom da – trebuie sa începem acum…….Trebuie ca scopul nostru permanent să fie creșterea și întărirea forței Organizației Națiunilor Unite. Trebuie să creem familia europeană dotând-o cu o structura regională plasată sub aceasta organizație mondială și această familie se va putea numi atunci Statele Unite ale Europei. Primul pas concret pe această cale este constituirea unui Consiliu european. …Si în aceasta idee va zic: Europa să reînvie!” acest discurs este emblematic pentru crearea Uniunii Europene.

Doar trei luni mai târziu, la 17 Decembrie, este fondată la Paris Uniunea Federalistă Europeană.

Într-o notă distinctă, la 14 Mai 1947 este creată Mișcarea pentru Unitatea Europei, care este ostilă creării unor organe supranaționale și în favoarea unei cooperări interguvernamentale. La 5 Iunie același an, este anunțat Planul Marshall pentru reconstrucția Europei.

În anul 1948 la 17 Martie, Tratatul Uniunii Occidentale (Tratatul de la Bruxelles) este semnat de către Belgia, Franța, Luxemburg, Olanda și Marea Britanie. La 16 Aprilie, este creată pentru coordonarea Planului Marshall, Organizația pentru Cooperarea Economică Europeană (O.E.E.C.), iar între 7 – 11 Mai, Comitetul pentru Coordonarea Internațională a Mișcărilor privind Unificarea Europei se reunește, la Haga (Olanda), într-un Congres European ce este prezidat de Winston Churchill și la care participă 800 de delegați. Aceștia recomandă crearea unei Adunări Europene Deliberative și a unui Consiliu Special European, care să aibă în atribuții pregătirea integrării economice a țărilor europene, dar ei cer și adoptarea Cartei Drepturilor Omului și a unei Curți de Justiție care să asigure aplicarea Cărții.

În anul 1949, la 28 Ianuarie, țările Benelux, Marea Britanie și Franța decid crearea Consiliului Europei și cer Danemarcei, Irlandei, Italiei, Norvegiei și Elveției să ajute la pregătirea statutului acestui Consiliu, care este semnat la Londra la 5 Mai. La 3 August b#%l!^+a?intră în vigoare Consiliul Europei, iar între 8 – 10 August prima sesiune a Adunării Consultative a Consiliului Europei este ținută la Strassbourg (Franța). Membrii federaliști ai Parlamentului cer constituirea unei autorități politice europene.

În anul 1950, la 9 Mai, într-un discurs inspirat de Jean Monet, Robert Schuman, ministrul de externe francez, propune Franței și Germaniei și oricărei alte țări europene care vor să li se alăture punerea împreună a resurselor de cărbune și oțel. Declarația Schuman:

 „Pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare proporționale cu pericolele care o amenință.

Contribuția pe care o poate aduce civilizației o Europă organizată și activă este indispensabilă pentru menținerea unor relații pașnice. Asumându-și, timp de mai bine de 20 de ani, rolul de campioană a unei Europe unite, Franța și-a pus dintotdeauna eforturile în slujba păcii. Nu am reușit să realizăm o Europă unită și ne-am confruntat cu războaie….

Solidaritatea de producție astfel stabilită va demonstra că orice război între Franța și Germania devine nu numai inimaginabil, ci și imposibil din punct de vedere material. Înființarea acestei unități de producție puternice, deschisă tuturor țărilor care doresc să colaboreze, va pune bazele reale ale unificării economice, angajându-se să le furnizeze tuturor țărilor membre elementele principale ale producției industriale, în condiții egale. 

Prin punerea în comun a producției de bază și prin instituirea unei Înalte Autorități, ale cărei decizii vor reuni Franța, Germania și alte state membre, această propunere va conduce la stabilirea primelor baze concrete ale unei federații europene, indispensabilă pentru menținerea păcii.

Sarcina pe care o va avea de îndeplinit Înalta Autoritate comună va fi de a asigura, în cel mai scurt timp posibil, modernizarea producției și îmbunătațirea calității acesteia; furnizarea în condiții egale a cărbunelui și oțelului pentru piețele din Franța și Germania, precum și pentru piețele din alte țări membre; dezvoltarea în comun a exporturilor către alte state; egalizarea și îmbunătățirea nivelului de trai al muncitorilor din aceste ramuri industriale. 

Înalta Autoritate comună care se ocupă de administrarea întregului sistem va fi alcătuită din personalități independente numite de guverne, respectându-se principiul reprezentării egale. Guvernele vor alege de comun acord un președinte. Deciziile Autorității se vor aplica în Franța, Germania și în celelalte țări membre. În cazul în care deciziile autorității vor fi contestate, se vor lua măsuri de la caz la caz. 

Un reprezentant al Organizației Națiunilor Unite va fi acreditat pe lângă Autoritate și va întocmi un raport public pentru ONU de două ori pe an, pentru a face un bilanț al activității noii organizații, în special în ceea ce privește respectarea obiectivelor acesteia.

Instituirea Înaltei Autorități nu va prejudicia în niciun fel regimul de proprietate asupra întreprinderilor. În exercitarea funcțiilor sale, Înalta Autoritate comună va lua în considerare puterea conferită de Autoritatea Internațională a Ruhrului și obligațiile de orice natură impuse Germaniei, atâta timp cât acestea rămân în vigoare”.

La 3 Iunie, Belgia, Franța, Luxemburg, Italia, Olanda și Germania subscriu la Declarația Schumann. Astfel, între 26 – 28 August Adunarea Consiliului Europei aprobă Planul Schumann, iar apoi, la 19 Septembrie este creată Uniunea Europeană a plăților, iar la 4 Noiembrie, are loc semnarea la Roma a Convenției Drepturilor Omului și Drepturilor Fundamentale.

În anul anul 1951, la 18 Aprilie, cei 6 (Franța, Germania, Belgia, Italia, Luxemburg și Olanda) semnează la Paris Tratatul privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.): ”Cea mai importantă trăsătură a acestei forme organizate de cooperare între state, care o deosebește de toate celelalte organisme internaționale constituite până în acel moment, o constituie faptul că ea a reprezentat primul caz în care statele au acceptat să renunțe la o parte din prerogativele lor de putere, încredințându-le unui organism supranațional, care va decide în locul lor și chiar mai mult își va impune deciziile asupra lor”. Mai mult decât atât, ”au fost create premisele nu numai pentru realizarea aspirațiilor de progres economic, dar și pentru evitarea pericolului reînarmării germane și al declanșării de noi conflicte în zonă”.

În anul următor, la 27 Mai, cei 6 (Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda) semnează la Paris Tratatul Comunității Europene a Apărării. La 23 Iulie, intră în vigoare Tratatul C.E.C.O. La 30 Iulie, Luxembourg este ales ca sediu temporar al C.E.C.O., iar la 10 August, își începe mandatul Înalta Autoritate C.E.C.O.

În anul 1953, la 1 Ianuarie, impozitul C.E.C.O., primul impozit european, intră în vigoare. La 10 Februarie, este creată Piața Comună pentru cărbune și minereu de fier. Cei 6 înlătură accizele și restricțiile cantitative la aceste materii prime. La 9 Martie, Paul – Henri Spaak, președintele Adunării ad – hoc create pe 10 Septembrie 1952, înmânează lui G. Bidault, președintele Consiliului C.E.C.O. un proiect de tratat instituind o Comunitate Europeană politică. Scopurile unei astfel de comunități erau de apărare a drepturilor omului și drepturilor fundamentale, de garantare a securității țărilor membre împotriva unei eventuale agresiuni, asigurarea unei coordonări a politicii externe a țărilor membre și o stabilire progresivă a Pieței Comune. În acest proiect de tratat sunt menționate 5 instituții: un Consiliu Executiv European, două camere ale Parlamentului, un Consiliu al Miniștrilor Naționali, o Curte de Justiție și un Comitet Economic și Social. O lună mai târziu, la 15 Martie, a fost instituită Piața Comună pentru fier vechi.

În anul următor, la 20 Octombrie, urmare a Conferinței de la Londra, se semnează acorduri privind modificarea Tratatului de la Bruxelles, și ia ființă Uniunea Europei Occidentale.

În anul 1955, între 1 – 2 Iunie, la întâlnirea miniștrilor de externe ai Celor 6 de la b#%l!^+a?Messina (Italia), se cade de acord asupra stabilirii scopului integrării acestor țări la nivel economic. La 8 Decembrie, Consiliul de Miniștrii al Consiliului Europei adoptă ca emblemă a sa steagul albastru cu 12 stele de aur, rămas simbolul Uniunii Europene până astăzi.

După trecerea unui interval de 5 ani de când a fost instituită prima Comunitate care și-a dovedit avantajele constituirii unei piețe comune pentru cărbune și oțel, statele comunitare au început să ia în discuție și lărgirea integrării în alte domenii. Astfel, în anul 1956, la 6 Mai, Paul – Henri Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe, prezintă colegilor săi din C.E.C.O. un raport privind proiecte de tratate de înființare de Comunități care să ducă la crearea C.E.E. și Euratom. La întâlnirea de la Veneția, miniștrii de externe decid să deschidă negocierile interguvernamentale pentru încheierea a două Tratate care să creeze o Comunitate Economică Europeană (C.E.E.) și Comunitatea Energiei Atomice (Euratom). La 26 Iunie, se deschid la Bruxelles negocierile pentru schițarea tratatelor C.E.E. și Euratom.

Finalizarea procesului de lărgire a integrării s-a realizat la data de 25 Martie 1957 când, sunt semnate la Roma (Italia) de către Cei 6 (Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda) Tratatele instituind Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom), tratate ce sunt cunoscute și sub denumirea de ”Tratatele de la Roma”. În Tratatul C.E.E, la Art. 2, statele fondatoare și-au propus ca obiective principale, să creeze o piață comună și apropierea progresivă a politicilor lor economice.

În scurt timp însă, a devenit evident faptul că, existența în același timp a trei rânduri de instituții comunitare era de fapt o frână în calea dezvoltării și deci se impunea unificarea lor. Astfel, tot la Roma, a fost încheiată o Convenție relativă la unele instituții comune Comunităților europene, în urma căreia Adunarea Parlamentară și Curtea de Justiție au devenit instituții unice pentru cele trei Comunități, restul instituțiilor continuând să existe separat.

La 17 Aprilie 1957, sunt semnate la Bruxelles protocoalele privind privilegiile și imunitățile acordate Comunităților Europene și Statutul Curții Europene de Justiție. Tratatele de la Roma au fost apoi supuse ratificării de către Parlamentele naționale ale statelor membre, intrând în vigoare la 1 Ianuarie 1958. Au fost instituite trei Comunități care, încă de la înființarea lor au funcționat distinct, fiecare dintre ele având propria-i personalitate juridică și instituții proprii.

Tratatele Construcției Europene

1.2.1. Tratatul de la Paris

În 1951, 6 state – Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Belgia și Olanda – au semnat, la 18 Aprilie, la Paris, tratatul instituind Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului. Acest tratat a intrat în vigoare la 23 Iulie 1952 și, fiind încheiat pentru o perioadă de 50 de ani, efectele sale au încetat de la data de 23 Iulie 2002.

Tratatul ”reprezintă primul pas în procesul de geneză a unei Europe unite, sens în care în preambul, statele semnatare au făcut precizarea că această organizație urmărește să creeze condițiile pentru declanșarea unui proces mai amplu de integrare europeană, proces care va continua atât sub aspectul lărgirii spațiului comunitar, cât și sub cel care privește creșterea numărului sectoarelor de activitate asupra cărora competența organismelor comunitare se urmează a se extinde”.

Trebuie spus că acest document de bază al construcției europene avea ca obiectiv inițial să creeze o piață comună pentru producția de oțel și cărbune printr-o serie de măsuri ce trebuiau luate și anume: înlăturarea restricțiilor cantitative la importul și exportul acestor produse, înlăturarea barierelor vamale, eliminarea discriminărilor dintre producători, comercianți și consumatori, precum și stabilirea unor tarife vamale commune care să protejeze interesele comunitare în relațiile cu alte state. Această integrare economică a statelor vest – europene era doar începutul viitoarei integrări mai largi: ”Esența concepției comunitare, aflată la acea dată într-o formă incipientă, a fost inclusă în preambulul tratatului, în care se preciza faptul că integrarea economică reprezenta doar un pas premergător unei integrări cu efecte mai largi în aria vest – europeană”.

Tratatul C.E.C.A. instituia și următoarele instituții: Înalta Autoritate, Consiliul de Miniștri, Adunarea Comună și Curtea de Justiție.

Uniunea Europeană este rezultatul eforturilor depuse începând din anul 1950 de către promotorii Europei Comunitare. ”Evoluția ulterioară a fenomenului comunitar a ilustrat aceste intenții, iar instituțiile constituite pe baza Tratatului de la Paris au reprezentat punctul de plecare al viitoarelor instituții ale Comunității Europene”.

1.2.2. Tratatele de la Roma – C.E.E. C.E.E.A./Euratom

La 25 Martie 1957, la Roma, au fost semnate 2 tratate, instituind, pe de o parte, Comunitatea Economică Europeană și, pe de altă parte, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Tratatele au fost încheiate pentru o durată nelimitată și au intrat în vigoare la 1 Ianuarie 1958, după ratificarea lor de către Germania, Franța, Italia, Luxembourg, Belgia și Țările de Jos.

Potrivit Tratatului de la Roma și a dispozițiilor adoptate ulterior de către instituțiile sale, Uniunea Europeană urma să se realizeze treptat, pe etape, mai întâi sub forma unei uniuni vamale și apoi a unei uniuni economice și monetare, implicând, în prima etapă, asigurarea liberei circulații a mărfurilor, iar în a doua etapă libera circulație a capitalurilor, serviciilor, forței de muncă și adoptarea monedei unice în teritoriul comunității. Într-o etapă viitoare se prevedea și realizarea uniunii politice a țărilor member: ”Pe lângă obiectivele de natură economică, membrii fondatori ai C.E.E. au vizat și realizarea unor deziderate de factură politică, precum stabilitatea și securitatea statelor member și creșterea încrederii reciproce în detrimentul confruntărilor militare”.

În concepția Tratatului de la Roma, uniunea economică și monetară implică pe lângă unificarea politicilor economice generale și sociale ale țărilor membre și o convertibilitate reciprocă totală și ireversibilă a monedelor țărilor membre și apoi punerea în circulație a unei monede unice. Prevederile referitoare la uniunea economică și monetară aveau un caracter general, sarcina concretizării lor revenind organelor comunitare create ulterior. Se aprecia că uniunea vamală este o realizare prea fragilă, singură nefiind în măsură să susțină edificarea pieței unice și a altor obiective cuprinse în tratat, fapt ce impunea ca uniunea economică să treacă printr-o uniune monetară.

În Tratatul de Ia Roma instituind C.E.E. se arată la Art. 2: ”Comunitatea are ca misiune ca prin stabilirea unei piețe comune și prin apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităților economice în ansamblul Comunității, o expansiune continuă și echilibrată, o stabilitate crescută, o ridicare accelerată a nivelului de viață și cât mai strânse relații între statele membre”.

Tratatul privind instituirea C.E.E. prevede așadar armonizarea politicilor economice ale statelor membre, stabilirea unor politici sectoriale comune în domeniul agriculturii, transporturilor, relațiilor comerciale externe.

Tratatul C.E.E.A. cuprinde dispoziții care vizează integrarea sectorială a energiei nucleare civile, prin formarea și creșterea accelerată a ”industriilor nucleare”, urmărind în același timp ridicarea nivelului de viață în statele membre și dezvoltarea schimburilor cu alte țări (Art. 1). Toate competențele privesc în mod exclusiv aplicarea ”civilă a atomului” (Art. 2). De aici se poate trage concluzia că: ”Esența politicii comunitare promovată de EURATOM a constat în urmărirea faptului ca produsele nucleare să fie folosite numai în scopurile stabilite de Comunitate, vizând și din această perspectivă menținerea păcii”.

Specificul acestor prime trei tratate din istoria Comunității Europene ”a constat în crearea unor instituții supranaționale care să asigure realizarea integrării și conducerea Comunităților europene respective”. Tocmai de aceea ele sunt considerate atât de importante, baza juridică a procesului ulterior de integrare.

1.2.3. Tratatul de la Bruxelles – Tratatul de fuziune

Tratatul de la Bruxelles, din 8 Aprilie 1965, a intrat în vigoare la 1 Ianuarie 1967. Cunoscut și sub numele de ”Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie unică a b#%l!^+a?Comunităților Europene”, Tratatul de la Bruxelles a avut drept obiect unificarea instituțiilor de structură a celor 3 Comunități Europene. Astfel, la nivel decizional rezulta un organism unic, Consiliul de Miniștri, iar la nivel executiv rezulta o singură instituție – Comisia Europeană.

1.2.4. Tratatul de la Maastricht – Tratatul asupra Uniunii Europene

Construcția europeană după Actul Unic European a dezvăluit faptul că finalizarea unei piețe interne unice nu se putea realiza fără o integrare economică și monetară. Astfel, Consiliul European de la Strassbourg din Decembrie 1989 a decis convocarea unei conferințe interguvernamentale care avea misiunea de a redacta un proiect de modificare a Tratatelor comunitare și a Actului Unic European pentru a se constitui într-o bază juridică a viitoarei Uniuni Economice și Monetare.

Reuniunea la nivel înalt a Uniunii Europene din 10 Decembrie 1991, care a avut loc la Maastricht (Olanda), a decis cea mai importantă reformă din istoria Uniunii. La această reuniune, șefii de stat și de guvern ai țărilor membre ale U.E. au căzut de acord asupra proiectului de tratat cu privire la Uniunea Economică și Monetară și introducerea monedei unice – euro, renunțându-se totodată la termenii de Uniune Politică și Uniune Economică și Monetară. Acest tratat privind Uniunea Europeană (termenul generic), a fost semnat la 7 Februarie 1992 în localitatea olandeză de către miniștrii afacerilor externe și miniștrii de finanțe ai celor doisprezece state comunitare și a intrat în vigoare la 1 Noiembrie 1993.

În cadrul Tratatului se pot distinge trei “piloni”: un pilon – comunitar, al doilea – politica externă și de securitate comună, iar al treilea – justiție și afaceri interne.

De asemenea, conform acestui tratat ”Comunitatea are ca misiune, prin stabilirea unei piețe commune, a unei uniuni economice și monetare și prin punerea în practică a politicilor sau a acțiunilor commune vizate în art. 3 și 4, să promoveze o dezvoltare armonioasă, echilibrată și durabilă a activităților economice în ansamblul Comunității, un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și de protecție socială, egalitatea între bărbați și femei, o creștere durabilă și neinflaționistă, un grad înalt de competitivitate și convergență b#%l!^+a?performanțelor economice, un nivel ridicat de protecție și ameliorarea calității mediului, ridicarea nivelului de trai și a calității vieții, coeziunea economică și socială și solidaritatea între statele membre”.

Obiectivele Uniunii sunt, conform Art. B, următoarele:

– promovarea unui progres economic și social echilibrat și durabil într-un spațiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice și sociale, constituirea unei uniuni economice și introducerea unei monede unice;

– afirmarea identității Uniunii în plan internațional, acest lucru realizându-se prin promovarea unei politici externe, de securitate și de apărare comune;

– instituirea unei cetățenii a Uniunii pentru o protecție mai bună a drepturilor și intereselor cetățenilor membrii;

– dezvoltarea unei strânse cooperări între statele Uniunii în domeniile justiției și afacerilor interne;

– revizuirea permanentă a dispozițiilor Tratatelor de bază, pentru o funcționare mai eficientă a instituțiilor și mecanismelor comunitare.

În continuare, în Art. C, D și E, este precizat cadrul instituțional unic, ce asigură coerență și continuitate în acțiune, instituții ce aparțin Comunităților, iar regulile și modul lor de funcționare sunt cele stabilite prin cele trei Tratate de bază. Aceste instituții sunt: Parlamentul European, Consiliul de Miniștrii, Comisia Europeană și Curtea de Justiție, la care se adaugă o instituție nouă, înființată prin Actul Unic European, Consiliul European. Componența, competențele și funcționarea acestuia au fost stabilite prin Art. D al Tratatului de la Maastricht. Astfel, conform acestuia ”acțiunea Statelor Membre și a Comunității comportă, în condițiile și conform ritmurilor prevăzute de tratat, instaurarea unei politici economice bazate pe strânsa coordonare a politicilor economice ale Statelor Membre, pe piața comună și pe definirea obiectivelor comune, și condusă în conformitate cu principiul unei economii de piață deschise în care concurența este liberă;”….și mai departe se spune că: ”această acțiune a Statelor membre și a Comunității implică respectarea următoarelor principii directoare: prețuri stabile, finanțe publice și condiții monetare sănătoase și balanță de plăți stabilă”.

Pe lângă noutățile semnificative introduse prin acest Tratat și care au fost prezentate mai sus, el a făcut și o reactualizare a Tratatelor de la Paris și Roma, asigurând condițiile necesare pentru creșterea dinamismului procesului de integrare europeană. Astfel, s-au adus Tratatului de la Roma cele mai profunde și mai numeroase modificări din întreaga sa istorie, aproximativ 200 de completări, modificări și abrogări de dispoziții la Art. G 1 – 84. Prima din aceste modificări a vizat schimbarea denumirii de Comunitate Economică Europeană cu termenul generic de Comunitate Europeană, schimbare impusă de evoluția istorică ce a presupus o lărgire continuă a sferei competențelor în domenii noi precum: sănătatea, cultura, protecția consumatorilor, educație, etc. Apoi, Art. G 1 – 9 a adus numeroase modificări precum: enumerarea noilor obiective și direcții de acțiune ale Comunității pentru următoarea etapă de integrare, s-au definit noile mijloace de realizare a acestora și s-au indicat principiile ce guvernează acțiunea comunitară, precum și unele noutăți la sistemul instituțional.

În fine, modificări de fond ale Tratatului de la Roma sunt cuprinse în Art. G par. D 10 – 38, ce se referă la politicile sectoriale, care să asigure suportul juridic necesar trecerii într-o nouă etapă de integrare europeană. Conform modificărilor Tratatului de la Maastricht, politicile comunitare sunt: Libera circulație a mărfurilor, Agricultura, Libera circulație a persoanelor, serviciilor și capitalurilor, Transporturile, Normele comune privind concurența, fiscalitatea și apropierea legislațiilor, Politica economică și monetară, Politica comercială comună, Politica socială, educație, formare profesională și tineret, Cultură, Sănătate publică, Protecția consumatorilor, Rețele transeuropene, Industrie, Coeziune economică și socială, Cercetare și dezvoltare tehnologică, Mediu, Cooperare pentru dezvoltare. Noutatea în acest domeniu constă în faptul că s-au extins competențele Uniunii și la alte domenii precum: cultura, sănătatera publică, protecția consumatorilor, rețelele transeuropene și industria. În fapt, modificările au vizat realizarea unei Uniuni Economice și Monetare pe de o parte, precum și politica sectorială a Comunității pe de altă parte. Astfel, pentru realizarea unei uniuni economice, statele membre au responsabilități mari în ceea ce privește stabilirea direcțiilor de dezvoltare, respectiv să promoveze strategii și să coopereze acolo unde apar probleme de interes comun, pentru finalizarea cu succes a obiectivelor comunitare, iar instituțiilor comunitare le-au fost rezervate competențe pentru ”fixarea orientărilor generale ale politicilor economice ale statelor membre, supravegherea evoluției economice în fiecare stat membru, verificarea conformității politicilor economice cu orientările generale”.

În altă ordine de idei, Tratatul de la Maastricht a adus modificări importante Tratatului de la Roma și în ceea ce privește instituțiile Comunității. Astfel, au fost extinse în primul rând atribuțiile Parlamentului European căruia i se acordă puteri decizionale, i-au b#%l!^+a?fost extinse totodată și competențele și a fost învestit cu dreptul de a soluționa petițiile cetățenilor.

Mai amintim că, referitor la importanța Tratatului de la Maastricht, Jacques Delors aprecia: ”Paralelismul indispensabil între economic, social și monetar, legătura irevocabilă în ultima fază dintre monede, gestiunea comună a anumitor politici și abandonarea suveranității ce decurge din acestea – toate vor fi realizate prin Uniunea Economică și Monetară – ambiție economică profund politică și totodată embrionul clar al unei veritabile Comunități de destin”.

Tratatul de la Amsterdam

Conferința interguvernamentală de la Torino ce a început la 29 Martie 1996, a deschis lucrările de modificare a Tratatului de la Maastricht, care s-au finalizat prin conferința interguvernamentală a șefilor de state și de guverne de la Amsterdam, unde s-a semnat, de către statele membre U.E. la 2 Octombrie 1997, ”Tratatul de la Amsterdam ce modifică Tratatul de Uniune Europeană, Tratatul prin care s-a instituit Comunitatea Europeană și unele acte anexe”, și care a intrat în vigoare la 1 Mai 1999.

Acest tratat modifică dar și completează dispozițiile Tratatului de la Paris, a celui de la Roma și a celui de la Maastricht, fiind structurat pe trei părți.

Acest Tratat își propune două mari obiective: o adâncire a procesului de integrare europeană prin modificări de fond ale Tratatului Uniunii și la cele instituind Comunitățile cu precădere vizând politica externă și de securitate, cooperarea în domeniile justiției și a poliției, dar și modificări în ceea ce privește procesul decizional din perspectiva aderării noilor state, precum și un obiectiv vizând o reactualizare și readaptare formală a conținutului Tratatelor de bază.

Tratatul de la Nisa

El a fost semnat în Februarie 2001 și a intrat în vigoare la 1 Februarie 2003. Trebuie menționat că, practic, schimbările instituționale prevăzute în Tratatul de la Nisa au avut loc abia începând cu 2004. Astfel, noul Parlament European care a fost ales în Iunie 2004 avea 732 de membrii, iar noua Comisie, care și-a început mandatul în Noiembrie 2004, avea 25 de membrii. Tot din Noiembrie 2004 a avut loc și o nouă ponderare a voturilor în cadrul Consiliului.

Modul în care este ales președintele Comisiei și membrii ei, conform reglementărilor care au intrat în vigoare odată cu Tratatul de la Nisa, este următorul: Art. 214 (2): ”Consiliul, reunit în prezența șefilor de stat și de guvern, hotărând printr-o majoritate calificată, va numi persoana pe care intenționează să o numească președinte al Comisiei Europene; nominalizarea trebuie să fie aprobată de Parlamentul European. Consiliul, hotărând prin majoritate calificată și prin acordul comun cu președintele nominalizat, va adopta lista cu celelalte persoane pe care intenționează să le numească ca membrii ai Comisiei, în concordanță cu propunerile făcute de către fiecare stat membru. Președintele și ceilalți membrii ai Comisei astfel nominalizați, în bloc, vor fi supuși votului de aprobare al Parlamentului European. După aprobarea de către Parlamentul European, președintele și ceilalti membrii ai Comisiei vor fi investiți de către Consiliu care va hotărî prin majoritate calificată”.

Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona, cunoscut în faza de proiect sub numele de Tratatul de Reformă este un tratat destinat să înlocuiască tratatul constituțional european, proiect abandonat ca urmare a respingerii, prin referendum, de către Olanda și Franța. Denumirea să oficială este Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene.

Tratatul a fost semnat la 13 decembrie 2007 și ratificat de România în anul 2008 (prin Legea nr.13/2008), aceasta fiind al patrulea stat membru al Uniunii Europene care a încheiat procedura de ratificare parlamentară, după finalizarea acestui proces în Ungaria, Slovenia și Malta.

După ratificarea celorlalte state membre, rezultat al voinței comune și a demersurilor conjugate ale actorilor politici, documentul a intrat în vigoare la 01 decembrie 2009, fiind menit să asigure răspunsul Uniunii Europene la noile provocări globale și la problemele care contează cel mai mult pentru cetățeni, aducând Europa mai aproape de aceștia.

Din analiza obiectivelor Tratatului, rezultă faptul că, pentru prima oară, Uniunea Europeană și-a stabilit ca obiectiv protecția cetățenilor față de efectele globalizării, iar competitivitatea nu mai reprezintă un obiectiv în sine, ci devine un instrument în strategiile b#%l!^+a?de dezvoltare ale mediului economic.

De asemenea, prin utilizarea termenului valori: „Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept” în locul termenului principii (preambulul Tratatului privind Uniunea Europeană), este oferită o viziune mai largă asupra obiectivelor Uniunii, aceasta conturându-se atât din punctul de vedere al nuanțării și al preciziei acestora în raport cu drepturile omului, cât și în context global, în raport cu dreptul internațional.

Accentul se mută de pe componenta economică și socială pe valori, pace și bunăstare, reprezentând, astfel, nouă viziune asupra construcției europene a statelor membre semnatare.

Orientarea spre cetățeni este o constantă a modificărilor introduse de Tratatul de la Lisabona, care dorește să dea Uniunii legitimitatea democratică, așa cum reiese atât din rolul parlamentelor naționale în Uniune, cât și din rolul sporit al Parlamentului European și din legătura dintre cele două nivele de reprezentare.

O dată cu intrarea sa în vigoare, prin elementele de inovație aduse, Tratatul contribuie, într-o măsură semnificativă, la întărirea legitimității democratice a Uniunii și a procesului decizional european, la consolidarea rolului de actor internațional, parlamentele naționale devenind, la rândul lor, actori importanți pentru consolidarea construcției comunitare, iar cetățenilor oferindu-li-se posibilitatea implicării în deciziile care îi privesc.

Tratatul de la Lisabona este menit să asigure răspunsul Uniunii Europene la noile provocări globale, precum și la problemele cu care se confruntă cetățenii. Inovațiile aduse prin acest Tratat sunt esențiale în ceea ce privește funcționarea eficientă a Uniuni, prin noile aranjamente instituționale și mecanisme de lucru, astfel încât Uniunea să devină mai eficientă în luarea deciziilor, promovarea politicilor comune și reprezentarea externă.

Prin Tratatul de la Lisabona este introdusă posibilitatea unei cooperări mai strânse între statele membre interesate în domeniul de securitate și apărare (cooperarea structurată permanentă). De asemenea, sunt asigurate vizibilitatea și coerența acțiunii europene în aceste domenii, prin înființarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de securitate.

Introdusă de Tratatul de la Lisabona, inițiativa cetățenilor permite ca un milion de cetățeni, resortisanți ai unui număr semnificativ de state membre, să solicite în mod direct Comisiei Europene să prezinte o inițiativă de interes pentru ei într-un domeniu de competență a Uniunii.

Uniunea Europeană – spațiu de justiție presupune recunoașterea mutuală a deciziilor jurisdicționale, apropierea legislațiilor și garantarea accesului la justiție. Cooperarea polițienească și judiciară nu își mai păstrează specificitatea, alăturându-se dispozițiilor privind vizele, azilul și imigrația, formând unul din capitolele privind politicile interne Uniunii.

Tratatul de la Lisabona conferă un cadru juridic stabilirii de relații privilegiate între Uniune și statele din vecinătate. Pentru prima dată în istoria construcției europene, importanta relațiilor de vecinătate ale Uniunii este consacrată la nivel de Tratat. Astfel, potrivit Tratatului, Uniunea dezvoltă relații privilegiate cu țările învecinate, în vederea stabilirii unui spațiu de prosperitate și de bună vecinătate, întemeiat pe valorile Uniunii și caracterizat prin relații strânse și pașnice, bazate pe cooperare.

Cap 2. Organizarea Comisiei Europene

2.1. Constituire și componență

Comisia Europeană are ca misiune principală să promoveze interesul general al Uniunii Europene.

Comisia Europeană are inițiativă legislativă: un act legislativ al Uniunii nu poate fi adoptat decât prin propunerea Comisiei, în afară de cazurile în care tratatele dispun altfel. Celelalte acte sunt adoptate prin propunerea Comisiei atunci când tratatele prevăd în acest sens.

Principala misiune a Comisiei Europene este sa promoveze interesul general european. Tratatul de la Lisabona aduce schimbări la nivelul structurii acesteia.

Până în 2014 se va păstra principiul câte unui comisar pentru fiecare stat membru. Din 2014 numărul de comisari se va reduce la două treimi din numărul statelor membre, incluzând si presedintele Comisiei Europene si Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe. Principiul desemnării Comisarilor va fi acela al rotării egale între statele membre, astfel încât fiecare stat membru să fie reprezentat în două din trei legislaturi.

Comisarii nu sunt trimisii statelor membre la Bruxelles si nu trebuie să urmeze interesul național al țării de origine atunci când susțin o poziție sau alta.

Micșorarea numărului comisarilor prezintă avantajul simplificării procesului decizional. O Comisie mai suplă înseamnă o Comisie mai eficientă. Este de asteptat ca timpul necesar luării unei decizii la nivelul executivului european să scadă. Pe de altă parte, Tratatul de la Lisabona nu instituie un sistem de desemnare a celor 18 comisari, lăsând această chestiune în sarcina Consiliului European, deci a statelor membre. Clarificarea acestui aspect instituțional va fi un punct sensibil pe agenda statelor membre, în măsura în care o treime din state nu vor mai desemna reprezentanți în Comisie pe perioada unui b#%l!^+a?mandat. Totusi, spre deosebire de Nisa, este păstrată posibilitatea pentru Consiliul European să schimbe numărul comisarilor printr-o decizie unanimă.

Parlamentele naționale vor avea un rol sporit în procesul de decizie de la nivel european. Comisia Europeană va trimite direct parlamentelor;naționale draftul proiectelor legislative. Unul dintre instrumente va fi așa‐numitul „cartonaș galben”, în care dacă o treime din parlamentele naționale vor respinge o propunere legislativă, Comisia Europeană o va reconsidera. În plus, dacă o majoritate simplă a parlamentelor naționale vor considera că o propunere legislativă nu respectă principiul subsidiarității, iar Consiliul și/sau Parlamentul vor fi de acord cu această opinie, propunerea se consideră respinsă („cartonașul portocaliu”). Perioada de timp în care parlamentele naționale pot lua o decizie privitoare la o propunere legislativă va crește de la șase la opt săptămâni. Parlamentele naționale au astfel un control ex ante, prin competența de a scrutiniza propunerile legislative transmise de Comisie din perspectiva respectării principiilor subsidiarității și al proporționalității și un control ex‐post, prin sesizarea pe care o pot face statele membre în numele parlamentelor naționale la Curtea Europeană de Justiție, în cazul în care se constată că principiile subsidiarității și/sau proporționalității sunt încălcate.

Comisia Europeană poate fi considerate organul executiv al Uniuni Europene, având un caracter supranațional, care a evoluat o dată cu progresul construcției europene, comisia a fost prevăzută ca organ comunitar în fiecare din cele trei tratate constitutive ale comunității europene, exprimând interesul comun, independent de compoziția statală a acestor organe.

Denumirea de “ Comisie” a fost stabilită prin tratatul de fuziune de la Bruxelles din 1965, care reglementează existența unei singure comisii pentru cele trei Comunități, realizându-se fuziunea celor trei organe similar existente ( Înalta Autoritate prevăzuta în Tratatul CECO și cele doua Comisii prevăzute ân Îratatele CEE și CEEA).

Temeiul juridic de bază privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Comisiei este reprezentat de dispozițiile art.17-18 TUE raportate la art. 244-250 TFUE.

Conform art 17 partea 1 TUE, Comisia promovează interesul general al Uniunii și ia inițiativele corespunzătoare în acest scop. Aceasta asigură aplicarea tratatelor, precum și a măsurilor adoptate de instituții în temeiul acestora. Comisia supraveghează aplicare dreptului Uniunii sub controlul Curtii de Justiție a Uniunii Europene. Acesta execută bugetul și gestionează programele. Comisia exercită funcții de coordonare, de executare și de administrare, în condițiile prevâzute în tratate. Cu excepția Politicii Externe și de Securitate comune și a altor cazuri prevăzute în tratate, aceasta asigură reprezentarea externă a Uniunii.

Comisia adoptă inițiativele de progamare anuală și multianuală a Uniunii, în vederea încheierii unor acorduri interinstituționale.

Calitatea de comisar

Conform modificărilor intervenite prin Tratatul de la Lisabona, Comisia numită între data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona și 31octombrie 2014 este compusă din câte un resortisant, inclusiv Președintele și Înaltul fiecărui stat membru, inclusiv Președintele și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate, care este unul dintre vicepresedinții acesteia.

Începând cu 1 noiembrie 2014, Comisia este compusă dintr-un număr de membri, incluzând Președintele și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, corespunzator cu două treimi din numărul statelor membere, atât timp cât Consiliul European nu decide modificarea acestui numar, hotărând în unanimitate.

Conform dispozițiilor art 244 TFUE raportate la articolul 17 din alin. 5 TUE, membrii Comisiei sunt aleși printr-un sistem de rotație stabilit în unanimitate de către Consiliul European care se intemeiază pe următoarele principii:

Statele membere sunt tratate în mod absolut egal în ceea ce privește stabilitatea ordinii de rotație și a duratei prezenței reprezentaților lor în cadrul Comisiei; în consecință, diferența dintre numărul total de mandate deținute de resortisanții a doua state membre date nu poate fi niciodată mai mare de unu;

Fiecare dintre comisiile successive este constituită astfel încât să refelecte în mod satisfăcator diversitatea demografică și geografică a statelor membre.

Totuși, Consilui European reunit la 11-12 decembrie 2008 a stabilit la solicitarea Irlandei ca va acționa în vederea menținerii unui număr de comisari corespunzător numărului statelor membre și după 2014.

Consilul de comun accord cu Președintele ales, desemnează, lista celoralte personalități propuse pentru a fi numite membri ai Comisiei, pe baza sugestiilor făcute de statele membre. b#%l!^+a?

Membrii comisiei, Președintele acesteia și Înaltul Reprezentant pentru Afaceri externe și Politică de Securitate, sunt supuși, în calitatea de organ colegial, aprobării de către Parlamentul European, care hotărăște cu majoritate calificată. Comisia în calitate de organ colegial răspunde în fata Parlamentului European.

Dispozitiile tratatelor anterioare privind componența Comisiei

Tratatul de la Maastricht a menținut denumirea stabilită prin tratatul de la Bruxells. Conform tratatului de la Maastricht, Comisia este compusă din 27 membri aleși în temeiul competenței lor generale și prezintând toate garanțiile de independență. Fiecare stat membru are în prezent un resortisant în Comisie. Până la extinderea din 2004, Comisia cuprindea cel puțin un resortisant din fiecare stat membru, fără ca numărul membrilor având naționalitatea unui stat membru să fie mai mare ca doi. Numârul membrilor Comisiei poate fi modificat de Consilul statuând în unanimitate. În perspectiva primirii de noi membri în cadrul Uniunii Europene, problema modificarii numărului membrilor Comisei rîmane deschisă. În literatura de specialitate s-a exprimat opinia conform căreia fiecare stat membru ar trebui să aibă câte un comisar.

Pornind de la prevederea legală ca fiecare comisar este independent și nu depinde de statul său, nu se justifică prezența, mai multor comisari din partea statelor mari.

Tratatul de la Maastricht aduce modificării în privința modalității de desemare a membrilor Comisiei și în privința duratei mandatului lor. Tratatul realizează o legatură politică puternică între Comisia și Parlamentul European.

Daca conform procedurii anterioare prevăzuta în art. 11 Tratatul de fuziune de la Bruxelles, membrii Comisiei erau numiți de comun accord de guvernele statelor membre art.214 partea 2 din Tratatul de la Maastricht introduce o nouă procedură.

Tratatul de la Amsterdam aduce o modificare de conținut în legatură cu modul de desemnare a președintelui Comisiei, constatându-se creșterea rolului Parlamentului European.

O alta modificare adusă prin Tratatul de la Amsterdam constă în introducerea procedurii acordului în legatură cu desemnarea celorlați membri ai Comisiei. În sensul unei asemenea modificări, guvernele statelor membre, de comun accord cu Președintele desemnat vor desemna celilalți membri ai Comisiei. Rezultă prin urmare că consultarea inițial prevăzută prin Tratul de la Maastricht între guvernele statelor membre și Președintle desemnat trebuie să ducă la realizarea unui accord comun. Președintele și ceilalți membri ai Comisei astfel desemnați sunt supusi împreună unui vot de aprobare a Parlamentului Europeam. După aprobarea Parlamentului European, Președintele si ceilalți membri ai Comisiei sunt numiți de comun accord de către guvernele statelor membre. Membrii Comisiei sunt numiți pentu o durată de 5 ani, mandatul putând fi reînoit.

Tratatul de la Nisa din decembrie 2000, a examinat printre altele probleme legate de viitoarea extindere a Uniunii Europene și problema componenței Comisiei. În legatură cu aceasta s-a convenit că statele membre care au doi comisari să renunțe la cel de al doilea până în anul 2005 în favoarea statelor nou primite, dar numărul comisarilor să nu depășească 27 de membri.

2.2. Președintele Comisiei

Consiliul European, statuând cu majoritate calificată, propune Parlamentului European un candidat la funcția de președinte al Comisiei Europene, ținând cont de rezultatele alegerilor la Parlamentul European.

Candidatul propus este ales de către Parlamentul european cu majoritatea membrilor care o compun.

Dacă acest candidat nu strânge majoritatea, Consiliul European, statuând cu majoritate calificată, propune, într-un termen de o lună, un nou candidat, care este ales de către Parlamentul European în funcție de aceeași procedură.

Implicațiile acestor prevederi constau în dependența mai mare Comisiei față de PE. Se

urmăreste cresterea legitimității deciziilor la nivel european în raport cu cetățenii care aleg b#%l!^+a?în mod direct membri parlamentului. Dacă până în prezent desemnarea Presedintelui Comisiei si a membrilor colegiului era legată doar de voința statelor membre, acum rolul PE se apropie de cel al parlamentelor naționale în procedura constituțională de desemnare a guvernelor pe baza unor majorități politice formate la nivelul legislativului. Astfel, programul si activitatea Comisiei vor fi influențate în mod direct de componența politică a PE si de linia pe care majoritatea parlamentară o va impune.

Acordarea dreptului Presedintelui Comisiei de a cere demisia unui membru al Comisiei este de natură să sporească autoritatea si totodată independența decizională față de statele membre. Un aspect sensibil ar fi reprezentat de situația în care comisarul căruia i se cere demisia va fi în continuare susținut de către statul membru care l-a desemnat. O situație aparte o reprezintă Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe si Politica de Securitate. În cazul în care acestuia i se solicită demisia de către Presedinte sau PE adoptă o moțiune de cenzură, el va demisiona doar din funcția deținută în cadrul Comisiei. Demiterea din funcția de Înalt Reprezentant poate fi realizată doar la de către Consiliul European prin majoritate calificată.

Conform articolului 17 paragraful 7 -TUE, ținând seama de alegerile pentru Parlamentul European și după ce a procedat la consultările necesare, Consiliul European, hotarând cu majoritate calificată, propune Parlamentului European un candidat la funcția de președinte al Comisiei. Acest candidat este ales de Parlamentul European cu majoritatea membrilor care îl compun. În cazul în care acest candidat nu întrunește majoritatea, Consiliul European, hotarând cu majoritate calificată, propune, în termen de o lună, un nou candidat, care este ales de Parlamentul European în conformitate cu aceeași procedură.

Mandatul președintelui Comisiei este de 5 ani.

Președintelui Comisiei îi revin următoarele atribuții:

definețte orientările în cadrul cărora Comisia își exercită misiunea;

decide organizarea internă a Comisiei pentru a asigura coerența eficacitatea și colegialitatea acțiunilor acesteia;

numește vicepreședinții, alții decât Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, dintre membrii Comisiei;

2.3. Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate

Statutul Înaltului Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate este reglementat prin dispozițiile cuprinse în articolul 18 TUE, conform modificărilor intervenite prin tratatul de la Lisabona.

Consiliul European, hotarând cu majoritate calificată, cu acordul președintelui Comisiei numește Înaltul Reprezentant pentru al Uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate. Consiliul European poate pune capat mandatului acestuia în conformitate cu aceiași procedură. Înaltul Reprezentant este unul dintre vicepreședinții Comisiei.

În exercitarea mandatului său, Înaltul Reprezentant al Uniunii este susținut de un serviciu european pentru acțiunea externă. Acest serviciu lucrează în colaborare cu serviciile diplomatice ale statelor membre și este format din funcționarii serviciilor competente ale Secretariatului General al Consiliului și ale Comisiei, precum și din personalul detașat al serviciilor diplomatice naționale. Organizarea și funcționarea serviciului european pentru acțiunea externă se stabilesc prin decizie a Consiliului.

Consiliul European hotărăște la propunerea Înaltului Reprezentant, după consultarea Parlamentului European și cu aprobarea Comisiei.

Atribuțiile Înaltului Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate rezultă din dispozițiile TUE privind acțiunea externă a Uniunii și politica externă și de securitate comună.

Înaltul Reprezenant conduce politica externă și de securitate comună a Uniunii. Acesta contribuie prin propuneri la elaborarea acestei politici și o aduce la îndeplinire în calitate de împuternicit al Consiliului. Acesta acționează în mod similar și în ceea ce privește politica de securitate și aparare comună.

Înaltul Reprezentant prezidează Consiliul Afaceri Externe.

Înaltul Reprezentant asigură coerență acțiunii externe a Uniunii. Acesta este însărcinat în cadrul Comisiei, cu responsabilitățile care îi revin acesteia din urma în domeniul relatților externe și cu coordonarea celorlalte aspecte ale acțiunii externe a Uniunii. În exercitarea acestor responsabilități în cadrul Comisiei, și numai cu privire la aceste responsabilități, Înaltul Reprezentant se supune procedurilor care reglementează funcționarea Comisiei.

Consiliul și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de b#%l!^+a?securitate asigură unitatea, coerența și eficiența acțiunii Uniunii.

Politica externă și de securitate comună este pusă în aplicare de Înaltul Reprezentant și de statele membre, utilizând mijloace naționale și ale Uniunii.

Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate, care prezidează Consiliul Afaceri Externe, contribuie prin propunerile sale la elaborarea politicii externe și de securitate comune și asigură punerea în aplicare a deciziilor adoptate de Consiliul European si Consiliu.

Înaltul Reprezentant reprezintă Uniunea în chestiunile referitoare la politica externă și de securitate comună. Aceasta desfățoara, în numele Uniunii dialogul politic cu terți și exprimă poziția Uniunii în cadrul organizațiilor internaționale și a conferințelor internaționale.

Orice stat membru, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate sau Înaltul Reprezentant cu susținerea Comisiei poate sesiza Consiliul cu privire la orice chestiune politică externă și de securitate comună și poate prezenta initiative sau propuneri Consiliului. În cazurile în care se impune o decizie rapidă Înaltul Reprezentant convoacă, fie din oficiu, fie la solicitarea unui stat membru în termen de 28 ore sau în caz de necesitate absolută, într-un termen mai scurt, o reuniune extraordinară a Consiliului.

În cazul în care Consiliul European sau Consiliul a definit o abordare comună a Uniunii privind politica externă și de securitate comună, Înaltul Repezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate și miniștrii afacerilor externe ai statelor membre își coordonează activitățile în cadrul Consiliului. Misiunile diplomatice ale statelor membre și delegațiile Uniunii în țările terțe și în cadrul organizațiilor internaționale cooperează între ele și contribuie la formularea și la punerea în aplicare a bordării comune.

La propunerea Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, Consiliul poate numi un reprezentant special căruia i se conferă un mandat referitor la chestiuni politice speciale. Reprezentantul special își exercită mandatul sub autoritatea Înaltului Reprezentant.

Statele membre își coordonează acțiunea în cadrul organizațiilor internaționale și cu ocazia conferințelor internaționale, în cadrul acestor institurii, statele membre apară pozițiile Uniunii. Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate asigura organizarea acestei coordonări.

Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate consulată periodic Parlamentul European cu privire la aspectele principale și la opțiunile fundamentale din domeniul politicii externe și de securitate comune și ale politicii de securitate și apărare comune și îl informează în privința evoluției acestora. Aceasta asigură că punctele de vedere ale Parlamentului European să fie luate în considerare în mod corespunzator. Reprezentanții speciali pot fi implicați în activitatea de informare a Parlamentului European.

Parlamentul European poate adresa întrebări sau formula recomandării Consiliului sau Înaltului Reprezentat. Parlamentul European organizează de două ori pe an o dezbatere privind progresele înregistrate în punerea în aplicare a politicii externe și de securitate comune, inclusiv a politicii de securitate și apărare comune.

Prin înființarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe si Politica de Securitate, care va prezida Consiliul Relații Externe si va fi în acelasi timp unul dintre vice-presedinții Comisiei, este asigurată vizibilitatea si coerența acțiunii europene în aceste domenii. Cumularea funcției de Înalt reprezentant si de vicepresedinte al Comisiei va înlătura ambiguitatea reprezentării externe a Uuniunii Europene. De asemenea, rolul Comisiei în politica externă si de securitate comună a Uniunii va creste prin această prevedere, desi în continuare nu are drept de inițiativă în acest domeniu.

Potrivit Tratatului de la Lisabona, Comisia va beneficia de lărgirea atribuțiilor de legiferare prin trecerea din metoda guvernamentală în cea comunitară în domeniile care țineau de pilierul 3 al UE (justiție, libertate, securitate) . Comisia devine astfel unic inițiator legislativ pentru politicile JLS. Tendința este asadar aceea de a transfera competențele statelor membre către executivul european si în acest domeniu.

2.4. Alegerea Comisiei

Consiliul, de comun acord cu președintele ales, adoptă lista celorlalte personalități pe b#%l!^+a?care acesta propune să le numească membri ai Comisiei. Mandatul său este de 5 ani.

Alegerea acestor personalități se efectuează:

pe baza sugestiilor făcute de către Statele membre; ținând cont de competența generală șl de angajamentul lor european;

ținând cont de garanțiile de independență pe care acestea le oferă.

Președintele, înaltul Reprezentant și ceilalți membri ai Comisiei sunt supuși, ca și colegiul, votului de aprobare al Parlamentului european.

Pe fondul acestei aprobări, Comisia Europeană este numită de către Consiliul European, statuând cu majoritate calificată.

Parlamentul european, sesizat printr-o moțiune de cenzură asupra gestiunii Comisiei Europene, nu poate să se pronunțe asupra acestei moțiuni decât la cel puțin 3 zile de la depunerea ei și numai prin scrutin public.

Dacă moțiunea de cenzură este adoptată în majoritatea de 2/3 din sufragiile exprimate și în majoritatea membrilor care compun Parlamentul European, membrii Comisiei trebuie să demisioneze în mod colectiv din funcțiile lor și înaltul Reprezentant trebuie să demisioneze din funcțiile pe care le exercită în cadrul Comisiei.

Rămân în funcțiune și continuă să expedieze afacerile curente până la înlocuirea lor. în cazul din urmă, mandatul membrilor Comisiei numiți pentru a-i înlocui expiră la data la care ar fi trebuit să expire mandatul membrilor Comisiei obligați să demisioneze din funcțiile lor.

2.5. Competențele Comisiei Europene

Comisia Europeană își exercită responsabilitățile în deplină independență.

Membrii Comisiei Europene nu solicita nici nu acceptă instrucțiuni de la vreun guvern, instituție, organ sau organism. Ei se abțin de la orice act incompatibil cu caracterul funcțiilor lor sau cu executarea îndatoririlor lor.

Statele membre le respectă independența și nu caută să îi influențeze în actul de executare a atribuțiilor.

Competențele președintelui Comisiei:

Să definească orientările în cadrul cărora Comisia să își exerseze misiunea.

Să decidă asupra organizării sale interne pentru a asigura coerența, eficacitatea și colegialitatea acțiunii sale. Responsabilitățile care incumbă Comisiei sunt structurate și repartizate între membrii săi de către președinte care poate remania această repartiție în timpul mandatului. Ei își exercită funcțiile care le sunt atribuite de către președinte sub autoritatea acestuia.

Să numească vice-președinți, alții decât înaltul Reprezentant, dintre membrii Comisiei.

Să solicite demisia unui membru al Comisiei.

Competențele Comisiei Europene:

Comisia europeană acționează în calitate de colegiu. Ea are următoarele competențe:

propune acte legislative Consiliului și Parlamentului European;

veghează asupra aplicării tratatelor cât și a măsurilor adoptate de către instituțiile Uniunii, în aplicarea acestora;

supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curții de Justiție a Uniunii europene;

execută bugetul european și administrează programele;

exercită funcții de coordonare, de execuție și de gestiune conform condițiilor prevăzute de tratate;

asigură reprezentarea exterioară a Uniunii, cu excepția politicii străine și de securitate comună și a altor cazuri prevăzute de tratate;

ia inițiativa programării anuale și plurianuale a Uniunii pentru a se ajunge la acorduri interinstituționale;

publică în fiecare an, cu o lună cel puțin înaintea deschiderii sesiunii Parlamentului European, un raport general asupra activității Uniunii. Parlamentul European procedează, în ședință publică, la discutarea acestui raport.

b#%l!^+a?

Deliberările Comisiei au loc cu majoritatea membrilor săi.

Atunci când Comisia Europeană nu va mai cuprinde resortisanți ai tuturor Statelor membre, aceasta va trebui:

să acorde o atenție deosebită necesității:

de a garanta o transparență absolută în relațiile cu ansamblul Statelor membre;

să împartă informațiile cu toate Statele membre și să le consulte.

să ia măsurile utile pentru a garanta că realitățile politice, sociale și economice ale tuturor Statelor membre, inclusiv cele care nu au resortisanți printre membrii Comisiei, sunt luate din plin în considerare.

2.6. Reprezentanța Comisiei Europene în România

În Româmia Comisia Europeană are 4 departamente și anume:

Departamentul Presă exprimă poziția Comisiei Europene în relațiile cu media, oferă informații jurnaliștilor și promovează politicile și activitățile Comisiei. Organizăm evenimente de presă și vizite pentru jurnaliști, asigurând o bună acoperire în mass media a temelor europene de interes. Totodată, urmărim reflectarea acestora în presa scrisă, audiovizuală și online.

Departamentul Politic analizează evoluțiile politice, economice și sociale din România, precum și modul în care activitățile Uniunii sunt reflectate în opinia publică românească. Un element important al activității noastre este menținerea contactelor cu reprezentanții mediului politic și economic românesc, precum și cu societatea civilă.

Departamentul Comunicare promovează campaniile de informare și prioritățile de comunicare ale Uniunii în România, ținând cont de specificul național și local. Partenerii noștri în dialogul cu cetățenii români sunt cele trei rețele de informare Europe Direct, Centrele Europene de Documentare și Team Europe, a căror activitate o coordonăm.

Antena Direcției Generale Traduceri contribuie la o bună informare a cetățenilor cu privire la politicile și acțiunile Uniunii Europene, prin traducerea comunicatelor de presă și a buletinelor de informații și adaptarea acestora la contextul local. De asemenea, Antena are ca misiune promovarea activității DG Traduceri și a meseriei de traducător prin stabilirea de contacte cu publicul interesat (licee, universități cu programe de traducere), acordarea de sprijin pentru desfășurarea concursului de traduceri Juvenes Translatores, etc.

2.7. Organizarea propriu zisă a Comisiei Europene

Sediul Comisiei este la Bruxelles, iar serviciile rămân stabilite la Luxemburg, așa cum prevede și Protocolul la Tratatul de la Amsterdam privind sediul instituțiilor comunitare.

În mandatul 2010-2014, Comisia este compusă din 27 membri fiind condusă de un Președinte, sprijinit de 7 vicepreședinti dintre care unul este Înaltul Reprezentant pentru politica externa si securitate comună.

Organizarea Comisiei poate fi analizată sub două aspect:

sub aspect static, prin identificarea elementelor sale structurale;

sub aspect dinamic, prin stabilirea raporturilor existente între elementele structurale

De-a lungul timpului, structura Comisiei a suferit o serie de modificări în funcție de evoluția atribuțiilor Comisiei. Dacă în forma inițială Comisia a fost concepută ca o „administrație de misiune”, destinată pentru o misiune precisă, ulterior a devenit „o administrație de gestiune”.

Schema structurală inițială a Comisiei nu mai corespunde noi idei de organizare, ceea ce a dus la extinderea aparatului adminstrativ al acesteia.

Prin urmare, concepută inițal ca o administrație de misiune, Comisia a evoluat spre o gestiune economică și ulterior spre o gestiune politică.

Structura Comisiei Europene, având ca model inițial de organizare administrația germana și suferind influiențe franceze prezintă un grad sporit de verticalitate, pemițând o ierarhizare suplă. În cadrul acestei structuri fiecare element are obiective precise, importanța sa fiind pusă în valoare în contextul ansamblului.

În cadrul acestei oriențării de verticalizare a structurii organizatorice a Comisiei principiul colegialității în adoptarea deciziilor se aplică doar la nivelul membrilor Comisiei, întrucât numai comisarii se reunesc într-un colegiu cu caracter orizontal.

Cabinetele comisarilor

Activitatea comisarilor se realizează atât pe orizonatală (în cadrul Comisiei ca b#%l!^+a?instituție colegială) cât și pe verticală (fiecare fiind responsabil unui sector din activitatea Comisiei în ansamblu).

Aceasta dublă funcție a comisarilor a facut ca în fapt, Comisia să funcționeze pe baza unui sistem de „ portofolii”.

În cadrul Comisiei Europene numărul portofoliilor este adecvat numărului comisarilor și nu invers, cum se întamplă în administrațiile naționale. Stabilitatea acestor portofolii depinde în principal, de dinamica procesului comunitar. Eterogenitatea care se constată la nivelul administrației Uniunii Europene, se datorează în primul rând unor considerații de ordin politic.

Fiecare comisar este asistat în activitatea sa de un Cabinet, format din funcționari administrativi. Șefii de cabinet se întâlnesc săptămânal pentru discutarea problemelor ce necesită întrunirea Comisiei și pentru a pregăti lucrările acesteia. Membrii cabinetului sunt specialiști, putând fi comparați cu consilierii tehnici din administrațiile naționale care răspund de activitatea unui anumit sector din minister. Regimul lor juridic, diferit de cel al funcționarilor comunitari se remarcă și prin faptul că numirea membrilor cabinetului nu se face după aceleași reguli ca cele aplicabile pentru desemnarea funcționarilor comunitari în general.

Regimul lor juridic indiferent de cel al funcționarilor comunitari se remarcă prin faptul ca numirea membrilor cabinetului nu se face după aceleași reguli ca cele aplicabile pentru desemnarea funcționarilor comunitari în general.

Cabinetul comisarului formează echipa ce dispare odată cu încetarea mandatului comisarului, ceea ce presupune că relațiile dintre comisar și membrii cabinetului său să fie bazate pe încredere totală și reciprocă.

De aceea, în majoritatea cazurilor, membri cabinetelor au aceeași naționalitate ca și comisarul. În mod tradițional însă, un membru de cabinet provine din alt stat membru aceasta fiind o regulă nescrisă.

Servicii administrative

Încă de la originea sa, adminstrația comunitară a fost organizată pe direcții generale, acestea fiind alcătuite la rândul lor din unității administrative.

Alte servicii, deși nu au denumirea de direcție generală, au un statut echivalent cu al acestia. Este vorba de acele servicii comune celor trei comunități originare: Serviciul juridic, oficiul de statistică, Serviciul de presa și informare, Secretariatul general, Servicul de interpretare – conferinte, Serviciul de traduceri.

În cadrul structurii organizatorice a Comisiei, un rol deosebit de important revine Secretariatului general. Secretariatul general este prezent în toate etapele activității Comisiei, având un rol de acumulare și redistribuire a informației. Secretariatul general, ajutat de Serviciul Juridic, joacă un rol esențial în ceea ce privește respectarea procedurilor interne și de drept comunitar în cadrul serviciilor.

Această funcție extrem de importantă tinde să plaseze Secretariatul general în varful ierarhizării administrative.

Secretariatul general este un serviciu special cu rang de direcție generală având o structură complaxă cu un secretar general asistat de un adjunct și având 7 direcții în subordine.

Comisia, ca instituție, este compusă din 38 de departamente, dintre care 23 de Direcții Generale și 15 Servicii Specializate. Fiecare departament are la conducere un director general, care răspunde în fața unui comisar.

Direcția generală este un ansamblu ierarhizat, cu o structură piramidală, a cărei autoritate supremă este un director general care răspunde la rândul lui în fața unuia sau mai multor comisari pentru activitatea serviciilor care îi sunt subordonate.

Fiecare direcție generală este structurată în direcții, iar acestea în divizii, ce constituie unitățile de bază ale structurii administrației comunitare. Directiile generale au competențe verticale, răspunzând de un anumit sector al ecomomiei.

În cadrul Comisiei își exercită activitatea și o serie de servicii speciale. La origine, acestea au fost reprezentate de așa – numitele „Task forces”, unități create de Comisie pentru îndeplinierea unor sarcini ad – hoc, ceea ce presupunea că au un caracter temporar. Tendința de evoluție a acestor servicii speciale de la provizoriu la permanent reprezintă o b#%l!^+a?consecință a transformării Comisiei dintr-o administrație de misiune într-o administrație de gestiune, în care accentul este pus pe structurile permanente.

Funcția publică comunitară

Concepția generală a funcției publice comunitare se distinge radical de alte funcții publice internaționale fondate pe o selectare temporară a funcționarilor naționali detasați fără posibilitatea unei cariere.

La nivelul Uniunii Europene este vorba de un sistem de funcții publice inclus asemănător funcției publice franceze sau germane, în care adevărații funcționari sunt titularii funcției și au vocația carierei.

Funcția publică comunitară reprezintă o noțiune complexă care cuprinde administrarea Uniunii Europene, statutul agenților comunitari și funcționarea acestora.

Conform art. 298 TFUE, introdus prin Tratatul de la Lisabona, în îndeplinirea misiunilor lor, instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii Europene sunt susținute de o administrație europeana transparentă, eficentă și independentă.

Statutul funcționarilor Uniunii Europene si regimul aplicabil unor reprezentații ai Uniunii au facut obiectul Regulametului din 29 februarie 1968, modificat de nenumărate ori. În plus funcționarii beneficiaza și de dispozițiile cuprinse în Protocolul asupra privilegiilor si imunităților Uniunii Europene, anexat Tratatului de la Lisabona.

Funcționarii Uniunii Eropene sunt recrutați prin concurs, cu exceptia Înalților funcționari. Funcționarii sunt împărțiți în 4 categorii fiecare categorie având un număr de grade.

Alături de funcționari, Uniunea Europeană dispune și de agenți având în principiu același regim, însă unii pot fi angajați doar temporar, pentru unele activității speciale.

Agenții temporarii (angajați cu caracter temporar pentru îndeplinirea unor activități), agenții auxiliari (angajații pentru a îndeplini anumite sarcini în absența titularului unei funcții) și consilierii speciali (angajații pe motivul calificării profesionale excepționale dar pe o durată parțială) se disting de funcționari prin faptul ca sunt supuși reînoirii neputând face carieră.

Funcționarii și agenții beneficiază de privilegiile și imunitățile cuprinse în protocolul cu privire la privilegiile și imunitățile Uniunii Europene, care cuprind:

– imunitate de jurisdicție – pentru actele îndeplinite de acestia în exercitarea funcțiilor lor;

– nu se supun atât ei cât și membri familiei lor dispozițiilor privind formalitățile de înregistrare a strainilor;

– scutiri de impozite naționale cu privire la veniturile bănești acordate de Uniune;

– scutirii de taxe privind importul mobilierului, autoturismelor de folosință persoanală.

În ansamblu, pentru a-și îndeplini sarcinile, Comisia are aproximativ 24.000 de angajați permanenți, dintre care o cincime se ocupă de traducere și interpretare. La acești funcționari se mai adaugă câteva mii de angajați temporari.

b#%l!^+a?

Cap. 3 Funcționarea Comisiei Europene

Principiul de funcționare al Comisiei Europene este colegialitatea ceea ce înseamnă că hotărârile sunt luate printr-o decizie colectivă, membrii Comisiei fiind responsabili în comun de măsurile adoptate.

Principiul colegialității în adoptarea deciziilor Comisiei a fost considerat ca o garanție a eficacității activității Comisiei cu ocazia conferinței interguvernamentale ce a condus la adoptarea Tratatului asupra Uniunii Europene.

Comisia are sediul la Bruxelles și se întrunește săptămânal, prezența comisarilor la ședință fiind obligatorie. Hotărârile se iau în prezența majorității membrilor, cu majoritate simplă, și implică răspunderea colectivă a comisarilor europeni.

În procesul de adoptare a unei decizii de către Comisie sunt implicate mai multe niveluri ale structurii administrative ale acesteia. Mai întâi proiectul actului normativ este avizat de Serviciul Juridic, ce asigură conformitatea textului cu ordinea juridică comunitară. În cazul în care o propunere necesită avizul mai multor direcții generale pentru a putea fi înscris pe ordinea de zi, proiectul se distribuie în prealabil și celorlalte servicii interesate, precum și cabinetelor comisarilor corespondenți.

Pe lângă procedura orală în ședința plenară au mai fost stabilite alte două modalități de luare a deciziei: procedura de abilitare și procedura scrisă.

Procedura de abilitare are rolul de a scuti colegiul Comisiei să ia decizii în materii care nu prezintă dificultăți politice. Comisia poate abilita pe membrii săi să ia, în numele și sub controlul său, măsuri de gestiune sau de administrare clar diferite, cu condiția ca principiul responsabilității colegiale să fie respectate.

Procedura scrisă este un mecanism ce permite Comisiei să ia decizii în probleme ce nu necesită discutarea în cadrul reuniunii sale săptămânale și care nu sunt rezolvate nici prin procedura de delegare. Procedura scrisă se folosește în cazul în care Serviciul Juridic și-a dat avizul favorabil cu privire la proiectul de text, iar direcțiile generale și celelalte servicii implicate au ajuns în prealabil la un acord asupra problemei în cauză.

Reuniunile Comisiei nu sunt publice, dezbaterile fiind confidențiale, la ședințe putând participa persoanele stabilite în regulament. Activitățile Comisiei se desfășoară pe baza unui prorgam anual de lucru adoptat de aceasta, defalcat pe programe trimestriale.

Secretariatul general este prezent la toate nivelurile de funcționare a Comisiei, având rolul de coordonator, de supraveghetor administrativ și de mediator. După adoptarea deciziilor de către Comisie, secretarul general are obligația de a asigura punerea în aplicare a procedurilor decizionale și de a veghea la executarea deciziilor.

Comisia răspunde pentru activitatea sa în fața Parlamentului European care o poate demite în bloc prin moțiune de cenzură. Deși cenzurată, Comisia își va exercita prerogativele până la numirea unei noi Comisii.

Comisarii pot fi revocați de Curtea de Justiție, la cererea Comisiei în ansamblu sau la cererea Consiliului.

Principiul de funcționare este colegialitatea ceea ce înseamnă că horărârile sunt luate printr-o decizie colectivă, membri comsiei fiind responsabili în comun de măsurile adoptate. Principiul colegialității în adoptarea deciziilor Comisiei a fost considerat ca o garanție a eficacității activității Conferinței cu ocazia conferinței interguvernamentale ce a condus la adoptarea Tratatului asupra Uniunii Europene.

Procedura adoptării deciziilor este prevăzută în Regulamentul interior al Comisiei. Comisia se reunește în principiu, o dată pe săptămână la Bruxelles în formula sa colegială, pentru a se pronunța asupra textelor incluse pe ordinea de zi la convocarea președintelui.

La reuniunile Comisiei participă de regulă Secretarul general al Comisiei, Directorul general al departamentului legislativ, Secretarul general adjunct și cu anumite excepții și Șeful de cabinet al președintelui Comisiei. Pregătirea lucrărilor pentru reuniunile comisiei revine în sarcina șefilor de cabinet, care se întâlnesc săptămânal în acest scop. În procesul de adoptare a unei decizii de către Comisie sunt implicate mai multe niveluri ale structurii administrative ale acesteia. Mai întâi proiectul actului normativ este avizat de Serviciul Juridic, care asigură conformitatea textului cu ordinea juridică comunitară. Apoi, în cadrul aceluiași serviciu, este verificată decătre juriști-revizori, concordanța terminologică și juridică a viitoarei norme întoate limbile oficiale ale Uniunii Europene. Reuniunile Comisiei nu sunt publice, dezbateriile fiind confidențiale, la ședințe putând participa persoanele stabilite în regulament. Activitățile comisiei se desfășoară pe baza unui program anual de lucru adoptat de aceasta, defalcat pe programe trimestriale. Secretariatul general are obligația de a asigura punerea în aplicare a procedurilor decizionale și de a veghea la executarea deciziilor. De asemenea, el va lua măsurile.

Comisia reprezintă interesele Uniunii Europene, având în mod special atribute ale puterii executive. De asemenea, Comisia deține un rol important în adoptarea hotărârilor Consiliului. Ea are drept de initiativă în cvasi-unanimitatea cazurilor în care Consiliul Uniunii Europene urmează să decidă, indiferent dacă se cere condiția majoritații calificate sau cea a unanimitatii. Acest drept poate fi exercitat oricând considera ea necesar, afara de dispoziții legale care prevăd altfel. Comisia Europeană este compusă din comisarii europeni. Pâna la data de 30 aprilie 2004, fiecare stat membru avea câte un reprezentant în Comisie, cu excepția Germaniei, Franței, Italiei, Marii Britanii și Spaniei, care aveau câte doi membrii în Comisie. În prezent, fiecare stat membru trimite căte un reprezentant în Comisie. Tratatul de la Bruxelles, referindu-se la conditiile de fond ce trebuie îndeplinite de către membrii Comisiei, arata la art. 11 ca acestea nu trebuie căutate decât printre națiunile statelor membre, în sensul ca membrii Comisiei trebuie să aibă cetățenia statelor care îi desemnează. La art. 10, același tratat, referindu-se la natura și locul Comisiei între celelalte instituții, menționează că aceasta „isi exercita functiilein deplina independenta, in interesul general al Comunitatilor”. Aceasta independență se manifestă cu precădere în raporturile comisarilor cu statele membre. În îndeplinirea sarcinilor lor, comisarii nu solicita și nu accepta instrucțiunile nici unui guvern sau ale altui organism. 

În conformitate cu art. 214 (2) din Tratatul CE, Consiliul, întrunit la nivelul șefilor de stat si hotărând cu majoritate calificată, numește Președintele Comisiei. De asemenea, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată și de comun acord cu persoana nominalizată la presedinție adopta o lista de propuneri pentru comisari, alcătuită pe baza propunerilor făcute de fiecare stat membru. Președintele și ceilalți comisari sunt examinați de către comitetul parlamentar relevant.

Ulterior, Președintele și ceilalți comisari sunt supuși votului de aprobare al Parlamentului. b#%l!^+a?

Odata obținută aceasta aprobare, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată numește în funcție Președintele și comisarii.

Comisia Europeană este garantul interesului general European, fiind un organism interguvernamental creat în 1974; are un rol de impulsionare politică și este constituită din șefii de stat sau de guvern și din președintele Comisiei. Președinția se schimbă, pe rând, la fiecare șase luni.

Comisia este protectoarea tratatelor, are în componență câte 1 comisar pentru fiecare stat membru până la 27 de state membre, desemnarea se face de către Consiliul European, iar învestitura se face de către Parlamentul European. Deține monopolul inițiativei legislative în cadrul pilonului comunitar.

Conform Tratatului privind Uniunea Europeană: ”Numărul membrilor Comisiei poate fi modificat de Consiliu, hotărând în unanimitate. Numai cetățenii statelor membre pot fi membri ai Comisiei. În componența Comisiei trebuie să intre cel puțin un cetățean din fiecare stat membru, fără ca numărul membrilor care au cetățenia aceluiași stat membru să fie mai mare de doi. Membrii Comisiei își exercită funcțiile în deplină independență, în interesul general al Comunității.

În realizarea îndatoririlor lor, ei nu solicită și nici nu acceptă instrucțiuni de la vreun guvern și nici de la un alt organism. Ei se abțin de la orice act incompatibil cu îndatoririle lor. Fiecare stat membru se angajează să respecte acest principiu și să nu influențeze membrii Comisiei în îndeplinirea sarcinilor lor.

Pe durata funcției lor, membrii Comisiei nu pot exercita nici o altă activitate profesională, fie ea remunerată sau neremunerată. La preluarea funcției, ei se angajează solemn ca, pe durata exercitării funcției și după încetarea ei, să îndeplinească obligațiile care rezultă din funcție, mai ales datoria de a manifesta onestitate și circumspecție în acceptarea anumitor poziții sau avantaje după încetarea funcției lor. În cazul încălcării acestor obligații, Curtea de Justiție, sesizată de Consiliu sau de Comisie, poate, după caz, să destituie membrul în cauză, în condițiile articolului 216, sau să-l declare decăzut din dreptul la pensie sau la alte avantaje care îl înlocuiesc”.

Conform Art. 214 al aceluiași tratat: ”Membrii Comisiei sunt numiți pe o perioadă de cinci ani, conform procedurii prevăzute în paragraful 2, sub rezerva Articolului 201, dacă este cazul. Mandatul lor poate fi reînnoit.

Guvernele statelor membre desemnează, de comun acord, după consultarea Parlamentului European, persoana pe care intenționează să o numească președinte al Comisiei.

Guvernele statelor membre, consultându-se cu președintele desemnat, desemnează celelalte persoane pe care intenționează să le numească drept membri ai Comisiei.

Președintele și ceilalți membri ai Comisiei astfel desemnați sunt supuși, ca organ colegial, unui vot de aprobare al Parlamentului European. După aprobarea Parlamentului European, președintele și ceilalți membri ai Comisiei sunt numiți, de comun acord, de guvernele statelor membre”. În prezent, numărul comisarilor este de 27, câte un reprezentant pentru fiecare țară membră, România deținând portofoliul minorităților.

În privința organizării acestei instituții, se mai poate cita și Art. 217 care prevede următoarele: ”Comisia poate numi unul sau doi vicepreședinți dintre membrii săi”.

Conform Art. 211 din Tratatul privind Uniunea Europeană: ”Pentru asigurarea funcționării și dezvoltării pieței comune, Comisia veghează la aplicarea dispozițiilor prezentului tratat și a măsurilor luate de instituții în virtutea acestuia; formulează recomandări sau avize în materiile care fac obiectul prezentului tratat, dacă acesta prevede în mod expres sau dacă Comisia le consideră necesare, dispune de putere de decizie proprie și participă la procesul de formare a actelor Consiliului și Parlamentului European, în condițiile prevăzute de prezentul tratat, exercită atribuțiile conferite de Consiliu pentru aplicarea normelor stabilite de acesta”.

Mai departe Art. 212 arată următoarele: ”Comisia publică în fiecare an, cu cel puțin o lună înainte de deschiderea sesiunii Parlamentului European, un raport general asupra activității Comunității”.

De subliniat că, potrivit specialiștilor în drept comunitar, funcțiile pe care le îndeplinește Comisia sunt în principal: cea de inițiativă, de execuție, de supraveghere, precum și cea de reprezentare.

Spre deosebire de situația existentă într-un stat național, unde dreptul de inițiativă legislativă este exercitat de guvern și parlament, la nivel comunitar respectivul drept revine în principal Comisiei Europene, în unele cazuri, cu titlu de excepție, revenind și Consiliului Miniștrilor Uniunii Europene și Parlamentului.

Până la adoptarea Actului Unic European, Consiliul deținea, atât puterea legislativă, cât și pe cea executivă, Comisia neputând lua măsuri de execuție decât în urma unei abilitări dată de Consiliu. În practică însă, mai ales în materie de politică agricolă comună, se făcuse simțită nevoia adoptării a numeroase măsuri de execuție la nivel comunitar, ceea ce a pus Consiliul în imposibilitatea de a le soluționa în timp util.

Cerințele legate de eficiența acțiunii comunitare au condus pe autorii Actului Unic la modificarea articolului 145 C.E.E. pentru a putea conferi Comisiei competențe executive. De acum înainte competența de principiu aparține Comisiei, regula anterioară fiind inversată. Consiliul nu mai este executivul care își poate delega competența către Comisie, ci aceasta din urmă reprezintă executivul, cu excepția situațiilor în care Consiliul își rezervă în mod expres acest drept pentru sine.

Un atribut esențial ce revine Comisiei, este acela al controlului aplicării tratatelor comunitare atât de către Consiliu, cât și de către statele membre. În virtutea acestui atribut Comisia poate să declanșeze anumite proceduri juridice care au menirea de a stabili dacă, Consiliul ori statele membre îndeplinesc obligațiile ce le revin din tratate.

Comisia Europeană îndeplinește totodată și un semnificativ rol reprezentativ, ea fiind abilitată potrivit dispozițiilor Tratatului de la Roma să reprezinte interesele Comunității pe plan internațional.

În prezent, Comisia funcționează după principiul "un stat – un comisar". Fiecărui stat?membru îi revine un portofoliu de comisar european. Pentru a spori eficiența Comisiei, mai ales în contextul extinderii, s-a propus micșorarea numărului de comisari. Numărul acestora va fi limitat la două treimi din numărul statelor membre UE. Noul sistem nu va deveni operațional până în 2014. Așadar, viitoarele două Comisii se vor baza pe principiul "un stat – un comisar".

Cap. 4 Atribuțiile Comisiei Europene și relațiile cu celelalte instituții

4.1 Atribuțiile Comisiei Europene

Ca organ executiv al Uniunii Europene puterile Comisiei se referă la următoarele categorii de probleme:

Funcția de supraveghere legislativă: veghează la respectarea, interpretarea și aplicarea corectă a Tratatelor (legislației comunitare), împreună cu Curtea de Justiție a Comunităților Europene.

Funcția de inițiativă legislativă: formulează propuneri, recomandări și avize pe linie legislativă, inițiază dezvoltarea legislației comunitare; făcând propuneri legislative Parlamentului și Consiliului Uniunii Europene, Comisia trebuie să țină seama de principiul subsidiarității – dacă problema respectivă nu se poate rezolva mai bine la nivel local, regional sau național.

 Funcția de execuție: Comisia exercită competențele de execuție conferite de Consiliul Uniunii Europene – execuția bugetului Uniunii Europene, aplicarea legislației, a programelor și a politicilor comunitare.

 Funcția de decizie: Comisia are putere de decizie proprie și ia parte la adoptarea actelor de către Consiliul European și Parlamentul European.

 Funcția de reprezentare: Comisia este abilitată în domeniul reprezentării interne și internaționale a Uniunii Europene, negociind acordurile internaționale între Uniunea Europeană și alte țări, permițând Uniunii Europene să vorbească „cu o singură voce”.

Funcția de supraveghere legislativă

Tratatele originale însărcinează Comisia Europeană să vegheze la aplicarea acestora și îi acordă în acest scop atât puteri specifice, cât și misiunea de a declanșa o acțiune în justiție contra statului care nu aplică tratatele.

Prin exercitarea acestei funcții de supraveghere a mandatului de respectare a dispozițiilor tratatelor comunitare, Comisia a fost denumită și „gardian al tratatelor” .

Pentru a-și îndeplini funcția de „gardian al tratatelor”, Comisia poate cere informații statelor, întreprinderilor sau persoanelor fizice, în scop preventiv sau de informare. Comisia beneficiază și de o putere de aplicare a unor sancțiuni (amenzi sau plata unor penalități) în special întreprinderilor care încalcă regulile concurenței.

Funcția de inițiativă legislativă

Comisia Europeană deține monopolul inițiativei legislative în sfera primului „pilon”, cel comunitar, inițiativă care este transpusă spre decizie Consiliului Uniunii Eurpene. În cazul celui de al doilea „pilon”, Comisia este doar asociată Consiliului Uniunii Europene, iar în cazul celui de al treilea ea împarte această atribuție cu statele membre.

Garantă a interesului general comunitar, Comisia a fost concepută ca „instituție motrice” a integrării europene, fiind însărcinată cu o misiune generală de inițiativă. Consiliul Uniunii Europene singur sau împreună cu Parlamentul European adoptă acte normative în principiu numai pe baza propunerilor înaintate de Comisie.

Așadar, Comisia dispune de un monopol al inițiativei în Uniunea Europeană, deoarece Consiliul nu poate să delibereze decât pe baza unei propuneri a acesteia. Comisia are posibilitatea de a-și retrage propunerea atât timp cât Consiliul nu a statuat. Modificarea propunerii se poate face de către Comisie pe tot parcursul procedurii de adoptare a unui act normativ. În cazul retragerii propunerii, aceasta trebuie motivată și este necesară informarea Parlamentului European ori de câte ori este implicată procedura de consultare a acestuia.

Consiliul poate stimula funcția de inițiativă legislativă a Comisiei, atunci când există posibilitatea să-i ceară acesteia să efectueze toate studiile pe care le consideră oportune pentru realizarea obiectivelor comune și să-i prezinte toate propunerile corespunzătoare.

În practică, propunerile Comisiei sunt pregătite în cadrul departamentelor sale administrative, apoi sunt supuse comisarilor pentru examinare și adoptare. Pentru a realiza o analiză tehnică a problemelor, în cadrul departamentelor Comisiei se apelează în mod frecvent la experții independenți. De asemenea, sunt solicitate să își exprime opiniile b#%l!^+a?Comitetele consultative alcătuite din reprezentanți ai mediilor socio-profesionale europene.

Funcția de execuție

Până la adoptarea Actului Unic European, Consiliul deținea atât puterea legislativă cât și pe cea executivă, Comisia neputând să ia măsuri de execuție decât în urma unei abilități date de Consiliu.

Comisia reprezintă organul executiv al Uniunii Europene, cel care pune în executare actele normative emise de Consiliul Uniunii Europene sau de acesta în codecizie cu Parlamentul European. În exercitarea acestei atribuții Comisia Europeană dispune de putere normativă proprie, putând adopta regulamente, directive și decizii, precum și recomandări sau avize.

Domeniile în care Comisia  are putere normativă subordonată, de executare, sunt, conform tratatelor:

implementarea (execuția) bugetului comunitar, al cărui proiect este tot de competența Comisiei;

 uniunea vamală;

concurența;

 funcționarea pieței comune (cu excepția agriculturii);

gestiunea fondurilor comunitare.

Prin Decizia 87/373 din 13 iulie 1987, Consiliul a fixat modalitățile de exercitare a competențelor de executare conferite Comisiei. Decizia 87/373 a consacrat existența a trei tipuri de comitete care să reprezinte interesele guvernelor naționale în relațiile cu Comisia. Codificarea procedurilor raporturilor stabilite între Comisie și Comitete, prevăzută și de Actul Unic European, a fost denumită „comitologie”.

Aceste comitete sunt: Comitetele consultative,Comitetele de gestiune și Comitetele de reglementare.

Comitetele sunt compuse din reprezentanți ai guvernelor statelor membre, funcționând pe lângă Comisie ca organisme de avizare a inițiativelor acesteia.

Comitetele consultative reprezintă modelul tip al organelor consultative. Comisia nu are altă obligație decât de a solicita și a analiza avizul emis de un comitet. În cazul unui dezacord între Comisie și Comitet, puterea de decizie aparține Comisiei. Aceste comitete sunt solicitate în deciziile privind realizarea pieței comune.

Comitetele de gestiune pot interveni în administrarea organizațiilor pieței comune în cadrul Politicii Agricole comune (de exemplu: Comitetul de gestiune pentru zahăr). În funcție de rezultatul votului, în cadrul comitetului există două posibilități: în cazul avizului favorabil – decizia Comisiei rămâne definitivă, iar în cazul avizului negativ va fi sesizat Consiliul, care poate adopta, cu majoritatea calificată, alte măsuri de execuție decât cele propuse de Comisie.

Comitetele de reglementare sunt active în special în domeniul reglementărilor privind produsele alimentare (exemplu: comitetul permanent pentru industria alimentară). Procedura de consultare a acestora presupune două modalități: în cazul avizului favorabil – Comisia adoptă decizia de implementare stabilită; în cazul avizului negativ, este sesizat Consiliul care poate adopta propunerea Comisiei cu votul majorității calificate, sau o poate modifica în unanimitate.

Funcția de decizie

Comisia are atât competență de executare, cât și competență decizională. Ea poate să elaboreze regulamente, emite directive sau adoptă decizii, aceste atribuții fiindu-i conferite direct prin dispozitiile tratatelor sau prin delegare de competență de către Consiliu.

Comisia beneficiază de un înalt grad de autonomie în exercitarea atribuțiilor sale, în special în domeniul politicii concurențiale și al controlului aplicării politicilor comune (în agricultură, transporturi).

Comisia administrează bugetul Uniunii Europene și fondurile speciale ce îi sunt atribuite (Fondul Social European, Fondul Agricol European de Garanție și Orientare).

Comisia poate administra și măsuri protecționiste – acestea fiind măsuri temporare ce constituie excepții de la tratate, fiind adoptate de statele membre în acord cu Comisia pentru a depăși unele dificultăți deosebite. Astfel, Comisia, după consultarea Comitetului monetar, poate autoriza un stat membru a cărui piață de capital este în dificultate, să adopte măsuri protecționiste ale căror condiții sunt definite de Comisie. În eventualitatea unui dezechilibru al balanței de plăți, Comisia poate autoriza un stat membru să adopte măsurile considerate necesare pentru redresarea situației.

b#%l!^+a?

Funcția de reprezentare

Comisia reprezintă Uniunea Europeană în relațiile cu statele nemembre și organismele internaționale; în interiorul Uniunii ea reprezintă interesul comunitar, în raport cu persoanele fizice sau juridice, cu celelalte instituții comunitare sau cu statele membre.

Comisia Europeană trebuie să acționeze în așa fel încât interesul comunitar să primeze în fața intereselor statelor membre. Rolul ei este cu atât mai dificil, cu cât el necesită negocieri prealabile adoptării oricărei inițiative legislative cu statele membre, cât și medierea negocierilor dintre statele membre.

Ca reprezentant pe plan extern al Uniunii, Comisia este cea care negociază tratatele internaționale încheiate de Uniune, fiind împuternicită de fiecare dată de către Consiliul Uniunii Europene printr-o „decizie de negociere”. Ulterior, Consiliul Uniunii Europene va ratifica acordul internațional, votând de regulă cu majoritate calificată, cu excepția acordurilor de asociere sau aderare, care trebuie votate cu unanimitate.

4.2 Relația Comisiei Europene cu instituțiile Uniunii Europene

4.2.1 Parlamentul European

Parlamentul European este expresia voinței politice a popoarelor Uniunii și este totodată cel mai mare Parlament multinațional din lume. La începutul existenței sale se numea Adunarea Comună, era constituită conform Art. 7 și Art. 20 – 25 din Tratatul de la Paris și era compusă din 78 de delegați desemnați de parlamentele naționale ale statelor membre; acesta a fost de fapt ”forul parlamentar corespunzător stadiului incipient al integrării obiectivat în Comunitatea Cărbunelui și Oțelului”.

Organizarea și funcționarea Parlamentului European sunt cuprinse în linii generale în Regulamentul interior, care se adoptă cu majoritatea membrilor care îl compun. Organele de conducere sunt președintele și biroul acestuia, care sunt desemnați de Parlament dintre membrii săi. Se ține o ședință anuală, reunindu-se de plin drept în cea de a doua zi de marți din luna Martie. De asemenea, Parlamentul European poate să se reunească în sesiune extraordinară la cererea majorității membrilor săi, a Consiliului și a Comisiei.

Membrii Parlamentului European beneficiază de imunități și privilegii. În special ei nu pot fi cercetați, reținuți sau urmăriți pentru opiniile sau voturile exprimate în exercitarea funcțiilor. De asemenea, pe durata sesiunilor, parlamentarii beneficiază pe teritoriul național de imunitățile recunoscute parlamentarilor din țările lor, iar pe teritoriul oricărui stat membru, de scutirea de orice măsură de detenție și de orice urmărire judiciară. b#%l!^+a?Imunitatea nu poate fi invocată în caz de flagrant delict și nici nu poate constitui un obstacol în dreptul Parlamentului European de a ridica imunitatea unuia dintre membrii săi.

Durata mandatului fiecărui parlamentar este de cinci ani și coincide cu perioada de legislatură a Parlamentului European. Reprezentanții votează individual și personal. Ei nu pot fi legați de instrucțiuni și nici nu pot primi vreun mandat imperativ, ceea ce consacră caracterul reprezentativ al mandatului.

O altă caracteristică a organizării Parlamentului European constă în faptul că deputații sunt grupați nu pe naționalitate ci pe grupuri politice, în funcție de afinitățile politice. Grupurile se constituie prin remiterea unei declarații președintelui Parlamentului, cuprinzând denumirea grupului, semnăturile membrilor săi și componența biroului. Această declarație este publicată în J.O.C.E.

Puterea Parlamentului European are trei secțiuni: puterea legislativă, puterea de a stabili bugetul și puterea de a supraveghea și superviza executivul. El are un rol consultativ în procesul elaborării actelor comunitare (la propunerile legislative ale Comisiei își exprimă punctul de vedere), emite avize conforme referitoare la încheierea acordurilor internaționale, exercită un control politic asupra Consiliului European și al Comisiei Europene, intervine în procedura de desemnare a membrilor Comisiei, se bucură de drept de inițiativă, putând cere Comisiei să prezinte propuneri, are o putere de codecizie legislativă în domeniul bugetar și în alte domenii expres prevăzute de tratate, are dreptul de a examina petițiile care îi sunt adresate, numește și destituie pe mediatorul european pentru anumite măsuri de instrucție, pentru a judeca anumite categorii de cauze, în condițiile prevăzute în acest scop de regulament.

În același timp, pe lângă creșterea puterilor Parlamentului European în elaborarea deciziilor, noile competențe pe care le primește cu titlu propice îi dau posibilitatea să participe în mod mai activ la viața comunitară și totodată să fie un instrument direct între cetățean și instituțiile comunitare competente normative. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Consolidându-și atribuțiile bugetare și de control, Parlamentul European revendică mai ales participarea în cadrul procesului legislativ în comunitate, considerând că transferul competențelor la nivel comunitar trebuie în mod obligatoriu să fie însoțit de un control democratic de același nivel. Legislativul european participă la procesul care conduce la adoptarea actelor comunitare, exercitând atribuțiile sale în cadrul procedurilor referitoare la codecizie și cooperare și dând avize conforme sau avize consultative. În ceea ce privește cooperarea, Parlamentul poate folosi amendamentele pentru a revedea și modifica propunerile legislative ale Comisiei Europene și ale Consiliului European.

În ceea ce privește atribuțiile în domeniul controlului politic, Parlamentul European a deținut de la origine atribuții tradiționale. Acestea sunt: atribuții de informare, constând în examinarea diferitelor documente și în special în discutarea în ședință publică a raportului anual pe care îl supune Comisiei, precum și posibilitatea de a adresa instituțiilor întrebări scrise sau orale.

De asemenea, are și atribuții de sancțiune, respectiv Parlamentul European poate prin votarea unei moțiuni de cenzură să constrângă Comisia să demisioneze.
Pentru a evita abuzurile, Tratatele instituie un termen de reflectare de trei zile înainte de vot și cere ca moțiunea să fie adoptată cu o majoritate de 2/3 din voturile exprimate și majoritatea membrilor care compun Parlamentul European.

Potrivit Tratatului de la Lisabona, numărul membrilor Parlamentului European se reduce de la 785 la 750, plus Președintele. Distribuția locurilor se face conform principiului „proporționalității degresive", stabilindu-se un prag minim de 6 reprezentanți și unul maxim de 96 reprezentanți/stat membru. Consiliul European va avea competența de a decide asupra modificării componenței Parlamentului, prin vot unanim și după consultarea acestuia.

Prin derogare, în perioada 2009-2014, Parlamentul European are 754 de europarlamentari. b#%l!^+a?

România își păstrează numărul de 33 parlamentari europeni alocat conform prevederilor Tratatului de la Nisa, până la alegerile europene din 2014, când numărul reprezentanților în Parlamentul European aleși pe teritoriul României va fi cel prevăzut de decizia Consiliului European, adoptată în temeiul art. 2 din

Protocolul privind dispozițiile tranzitorii, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană, la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și la Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice.

4.2.2 Consiliul European

Consiliul European este organismul suprem al Uniunii Europene. El nu a fost prevăzut în tratatele institutive ale Comunităților Europene, ci a fost înființat în urma hotărârii Conferinței la nivel înalt de la Paris din 10 Decembrie 1974, pentru a asigura dezvoltarea și coeziunea pe ansamblu a activităților Comunităților și a cooperării politice.

Consiliul European reunește șefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum și președintele Comisiei. Aceștia sunt asistați de miniștrii afacerilor externe ai statelor membre și de un membru al Comisiei. Consiliul European se întrunește cel puțin de două ori pe an, sub președinția șefului de stat sau de guvern al statului membru care deține în momentul respectiv președinția Consiliului.

Consiliul European prezintă Parlamentului European un raport în urma fiecărei reuniuni, precum și un raport scris privind progresele realizate de Uniune”. Așadar, aceast organism comunitar ”s-a cristalizat ulterior din necesitatea apariției unui cadru organizat și b#%l!^+a?apoi instituționalizat, care să faciliteze întâlnirile sistematice ale șefilor de stat și de guvern ale statelor membre, precum și ale miniștrilor de externe ai acestora și a președintelui Comisiei Europene”.

Conform specialiștilor în drept comunitar, funcțiile îndeplinite de către Consiliul European sunt: funcția de arhitect al evoluției internaționale a construcției europene, toate deciziile importante în acest sens fiind luate sub inpulsul lui, funcția de stabilire a orientărilor generale în materia politicii economice și sociale, precum și în domeniul politicii externe, funcția de decizie la cel mai înalt nivel a problemelor deosebite ce apar în domeniul economic, social, financiar și al politicii externe. Totuși ”Specificul său în cadrul ansamblului de instituții comunitare constă în soluționarea celor mai complexe probleme interne și externe ale Comunității. Consiliul European reprezintă forul cheie pentru luarea deciziilor politice majore ale vieții comunitare, el întrunindu-se bianual”.

Prin Tratatul de la Lisabona, se confirmă pentru Consiliul European apartenența la sistemul instituțional european. În acelasi timp, prin tratat este definită si misiunea noii instituții, în sensul că aceasta „oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia si îi defineste orientările si prioritățile politice generale”. Consiliul European nu exercită funcții legislative.

O noutate importantă în ceea ce priveste Consiliul European este aceea că, prin Tratatul de la Lisabona, se conturează o reglementare a modului de funcționare a acestei instituții. Până la Lisabona, funcționarea Consiliului European era stabilită pe baza normelor cutumiare, apărute si consolidate în timp.

Potrivit Tratatului, Consiliul European este compus din sefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum si din presedintele său si presedintele Comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica de securitate participă la lucrările Consiliului European. b#%l!^+a?

Consiliul European se întruneste de două ori pe semestru la convocarea presedintelui său. Atunci când ordinea de zi o impune, fiecare membru al Consiliului European poate decide să fie asistat de un ministru si, în ceea ce îl priveste pe presedintele Comisiei, de un membru al Comisiei. Atunci când situația o impune, presedintele convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European. Consiliul European se pronunță prin consens, cu excepția cazului în care prin tratate se dispune altfel.

Deciziile Consiliului European referitoare la interesele si obiectivele strategice ale Uniunii privesc politica externă si de securitate comună, precum si celelalte domenii ale acțiunii sale externe, relațiile cu o țară sau regiune, ori pot aborda o anumită tematică. Acestea precizează durata lor si mijloacele care urmează a fi puse la dispoziție de Uniune si de statele membre.

4.2.3 Consiliul European de Miniștrii

Consiliul Special de Miniștri, reglementat de Art. 27 din Tratatul de la Paris, reprezintă și coordonează guvernele și politicile naționale ale statelor membre. Potrivit Tratatului amintit, Consiliul era o instituție înzestrată cu putere de decizie, reprezentanții statelor membre adoptând acte care le angaja fără a mai fi nevoie de aprobări sau ratificări ulterioare. Fiecare guvern avea libertatea să delege ca reprezentant al său pe unul din b#%l!^+a?membrii săi, considerat cel mai competent în problemele înscrise pe ordinea de zi a Consiliului. Consiliul dădea un ”aviz conform”, prin care aproba deciziile importante ale Înaltei Autorități.

Conform Art. 202 din Tratatul privind Uniunea Europeană: ”Pentru asigurarea realizării obiectivelor fixate de prezentul tratat și în condițiile prevăzute de acesta, Consiliul asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre, dispune de puterea de decizie, prin actele pe care le adoptă conferă Comisiei atribuțiile de executare a normelor stabilite de Consiliu.

Consiliul poate supune exercițiul acestor atribuții unor modalități. De asemenea, în anumite cazuri specifice, el își poate rezerva dreptul de a exercita direct atribuții de executare. Modalitățile susmenționate trebuie să corespundă principiilor și normelor stabilite în prealabil de Consiliu, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei și cu avizul prealabil al Parlamentului European”.

Ca o particularitate a acestei instituții comunitare trebuie amintit faptul că, ”În funcție de profilul miniștrilor și de domeniile de care ei răspund, Consiliul se manifestă fie ca un ”Consiliu General”, fie ca un Consiliu Specializat”. Dacă în primul caz el este constituit din miniștrii de externe ai statelor comunitare, în cel de al doilea caz el este format din titularii portofoliilor din guvernele naționale pe domenii de activitate”.

În desfășurarea activității sale, președenția Consiliului este deținută de fiecare stat membru pentru o perioadă de 6 luni, în ordine alfabetică. Ca o particularitate a sa, ”Președenția în exercițiu este sprijinită de statul membru care a deținut-o anterior cât și de statul care va urma să o dețină”.

Printre atribuțiile acestei intituții comunitare se numără: formularea politicilor b#%l!^+a?comunitare, finalizarea acordurilor Uniunii cu state terțe în domeniile de competență comunitară, ia decizii cu privire la îndeplinirea obiectivelor tratatelor, dar cea mai importantă atribuție este cea privind adoptarea legislației comunitare, fiind așadar un organ legislativ, cel mai important, iar aceasta este trăsătura sa esențială: ”se manifestă, pe de o parte, ca for al reprezentanților statelor membre, iar pe de altă parte, ca organ de luare a deciziilor comunitare;….Din această perspectivă el se afirmă atât ca organ interguvernamental, cât și ca instituție supranațională, comunitară. O consecință a caracterului său dualist este și faptul că în condițiile în care membrii consiliului nu sunt responsabili din punct de vedere politic față de alte instituții comunitare (de exemplu față de Parlamentul European), răspunderea lor față de guvernele naționale care i-au desemnat este evidentă”.

Începând cu 1 noiembrie 2014 si sub rezerva dispozițiilor stabilite prin Protocolul privind dispozițiile tranzitorii, în cazul în care, în temeiul tratatelor, nu toți membrii Consiliului participă la vot, majoritatea calificată se defineste ca fiind egală cu cel puțin 55 % din membrii Consiliului, cuprinzând cel puțin cincisprezece dintre acestia si reprezentând state membre care întrunesc cel puțin 65 % din populația Uniunii.

Trecerea la majoritate calificată priveste atât domenii tehnice, cât si anumite subiecte aparținând unor domenii foarte sensibile, precum controlul frontierelor, azilul sau migrația. Alte domenii importante în care Tratatul stabileste regula majorității calificate sunt: dreptul de stabilire; transporturile; politicaspațială; energie; sport; turism; protecție civilă; cooperarea structurată permanentă în domeniul apărării.

Numeroase domenii rămân totusi guvernate de regula unanimității. Este vorba îndeosebi de: fiscalitate, măsurile de armonizare în domeniul securității sociale si al protecției sociale, procedura de revizuire a tratatelor, precum si cea mai mare parte a politicii externe si de securitate comune.

Tratatul de la Lisabona amendează si structura formațiunilor Consiliului, în sensul separării fostului Consiliu pentru Afaceri Generale si Relații Externe (CAGRE) în două formațiuni distincte: Consiliul pentru Afaceri Generale (cu rol de orientare si coordonare a celorlalte formațiuni) si Consiliul pentru Afaceri Externe (prezidat de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica de securitate).

Locul central în cadrul diferitelor formațiuni ale Consiliului este oferit Consiliului pentru Afaceri Generale, acesta asigurând coerența lucrărilor diferitelor formațiuni, pregătind reuniunile Consiliului European si urmărind aducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, în colaborare cu presedintele Consiliului European si cu Comisia.

Curtea Europeană de Justiție

Curtea Europeană de Justiție a fost înființată în virtutea Art. 31 – 45 din Tratatul de la Paris. Ea efectua în mod independent un control judiciar asupra actelor Înaltei Autorități și asupra actelor statelor comunitare. Ea era însărcinată și cu supravegherea respectării Tratatului și cu soluționarea diferendelor dintre țările membre sau dintre particulari și Înalta Autoritate.

Curtea era compusă din 7 judecători și 2 avocați generali numiți de comun acord de către guvernele statelor membre pentru o perioadã de 6 ani. Ea avea în aparatul său un grefier, ales prin scrutin secret.

Potrivit Art. 221 din Tratatul privind Uniunea Europeană: ”Curtea de Justiție este formată din cincisprezece judecători. Curtea de Justiție se întrunește în ședință plenară. Totuși, ea poate crea în cadrul său camere, formate fiecare din trei, cinci sau șapte judecători.

La solicitarea unui stat membru sau a unei instituții comunitare care este parte la proces, Curtea de Justiție se întrunește în ședință plenară. La cererea Curții, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate mări numărul judecătorilor și poate efectua adaptările necesare alineatelor 2 și 3 din prezentul Articol și alineatul 2 din Articolul 167”.

Conform Art. 222: ”Curtea de Justiție este asistată de opt avocați generali.
Avocatul general are datoria să prezinte în mod public, cu deplină imparțialitate și independență, concluzii motivate asupra cauzelor aduse în fața Curții de Justiție, în scopul de a o asista în îndeplinirea misiunii sale, astfel cum este definită în Articolul 220. La cererea Curții de Justiție, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate mări numărul avocaților generali și poate efectua adaptările necesare alineatului 3 din Articolul 223”.

Conform Art. 223: ”Judecătorii și avocații generali sunt aleși dintre persoanele care oferă toate garanțiile de independență și care întrunesc condițiile cerute pentru exercitarea celor mai înalte funcții juridice în țara lor, sau care sunt jurisconsulți de competență notorie; ei sunt numiți de comun acord de guvernele statelor membre, pe o perioadă de șase ani. O reînnoire parțială a avocaților generali are loc din trei în trei ani. Reînnoirea afectează de fiecare dată trei avocați generali.

Judecătorii și avocații generali care își încheie mandatul pot fi numiți din nou.
Judecătorii desemnează dintre ei președintele Curții de Justiție, pe o perioadă de trei ani. Mandatul său poate fi reînnoit”.

Conform Art. 224: ”Curtea de Justiție își numește grefierul și îi stabilește statutul”.

Principalele atribuții ale Curții Europene de Justiție sunt: controlul legalității actelor instituțiilor, controlul respectării de către statele membre a obligațiilor care le sunt impuse de către tratate, interpretarea regulilor comunitare și negocierea validității actelor instituțiilor.

Tratatul de la Lisabona aduce modificări în ceea ce priveste organizarea si competențele Curții de Justiție a Uniunii Europene. Sistemul jurisdicțional al Uniunii, în ansamblu, se va numi Curtea de Justiție a Uniunii Europene, aceasta fiind compusă din trei instanțe: Curtea de Justiție, Tribunalul si Tribunalul Funcției Publice.

În ceea ce priveste crearea de tribunale specializate, Tratatul de la Lisabona prevede că acestea urmează să fie înființate potrivit procedurii legislative ordinare (co-decizie cu majoritate calificată). Această procedură se aplică si în cazul unei cereri de modificare a Statutului Curții de Justiție a Uniunii Europene, aceasta fiind considerată „proiect de act legislativ”. Statutul judecătorilor si avocaților generali, precum si regimul lingvistic al CJUE rămân supuse regulii unanimității.

Tratatul de la Lisabona reduce strictețea condițiilor de admisibilitate a acțiunilor formulate de particulari (persoane fizice sau juridice) împotriva deciziilor instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii. Particularii pot formula acțiuni împotriva unui act normativ dacă îi priveste direct si dacă nu presupune măsuri de executare. Prin urmare, particularii nu mai au obligația de a demonstra că actul respectiv îi priveste în mod individual.

În cadrul controlului respectării principiului subsidiarității, CJUE poate fi sesizată de un stat membru cu o acțiune în anularea unui act legislativ pentru încălcarea principiului subsidiarității, act emis de un parlament național sau de una din camerele unui astfel de parlament.

Concluzii

Comisia Europeană se numără printre organismele comunitare cele mai importante, reprezentând organul executiv al Uniunii Europene. Comisia Europeană are ca rol principal, într-o formulare foarte generală exprimarea interesului comunitar și asigurarea realizării acestuia. Ea întruchipează „ideea europeană”, întrucât membrii săi, deși numiți de guvernele naționale, nu au nici o obligație față de acestea, fiind loiali doar intereselor Uniunii Europene.

  Pe lângă atribuțiile legislative, Comisia este și apărătoarea tratatelor europene, controlând aplicarea lor. De asemenea, ea asigură formularea și implementarea politicilor comunitare, administrează bugetul și programele comunitare, cu ajutorul administrațiilor naționale.

Comisia reprezintă Uniunea în negocierile internaționale din toate domeniile, cu excepția domeniului politicii externe și de securitate comună, unde intervine Ministrul de externe al Uniunii.

Rolul Comisiei este de a asigura respectarea prevederilor tratatelor, de a iniția proiecte legislative și de a pune în practică politicile comunitare. Comisia administrează bugetul Uniunii Europene, precum și programele de asistență comunitare ale Uniunii Europene, inclusiv pe cele care se ocupă de sprijinirea țărilor din afara Comunității.

Printre alte atribuții ale Comisiei Europene amintim faptul ca:

veghează la dezvoltarea și buna funcționare a pieței comune;

 emite recomandări și avize chiar și în lipsa unei împuterniciri exprese;

 administrează diferite fonduri;

 are atribuții în domeniul concurenței.

Spre deosebire de situația existentă într-un stat național, unde dreptul de initiațivă legislativă este exercitat de Guvern și Parlament, la nivel comunitar respectivul drept revine în principal Comisiei Europene, în unele cazuri, cu titlu de excepție, revenind și Consiliului Miniștrilor Uniunii Europene sau Parlamentului.

Comisia răspunde politic în fața Parlamentului European, care are posibilitatea să o demită, prin adoptarea unei moțiuni de cenzură.

În ceea ce privește membrii Comisiei, aceștia îsi exercitã functiile în deplinã independențã, în interesul general al Comunității, în realizarea îndatoririlor lor, ei nesolicitând și neacceptând instrucțiuni de la vreun guvern și nici de la un alt organism.

În privința viitorului Comisiei se urmărește ca aceasta să fie compusă dintr-un număr de membri egal cu două treimi din numărul statelor membre, cu excepția cazului în care Consiliul European nu va hotărî cu unanimitate de voturi modificarea acestui număr. Reducerea numărului de membri ai Comisiei are ca scop creșterea eficienței activității acesteia, respectiv a capacității de acțiune a comisiei într-o UE lărgită.

BIBLIOGRAFIE

Aldecoa Luzárraga, F., Guinea Llorente, M., Europa viitorului.Tratatul de la Lisabona, Editura Polirom, Iași, 2011,

Bărbulescu I., Ghe., Europa Mea. Sistemul Instituțional, Editura Tritonic, București., 2007,

Cotea F., Drept Comunitar Instituțional, Editura Aeternitas, Alba – Iulia, 2004,

Delors, J.,Discurs în fața Parlamentului European, Buletin C.E.E., 12 Februarie 1992,

Diaconu, N., Dreptul Uniunii Europene. Partea generală, Editura Lumina Lex, București, 2007,

Diaconu, N,, Dreptul Uniunii Europene.Tratat editia a II-a reviziuta, Editrua Lumina Lex, București, 2011,

Dragoș, D. C., Uniunea Europeană: instituții și mecanisme, Ediția a II-a, Editura All Beck, București, 2005,

Fabian, G., Drept instituțional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006,

Fuerea, A., Drept comunitar. Partea generală, Ed. All Beck, București, 2003,

Gornig G., Rusu, I. E., Dreptul Uniunii Europene, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2006,

Lefter, C., Fundamente ale dreptului comunitar instituțional, Editura Economică, București, 2003,

Leicu, C., Leicu, I., Instituții Comunitare, Editura Lumina Lex, Bucuresti., 1996,

Leicu, C., Drept Comunitar, Editura Lumina Lex, Buc., 2005,

Niță, D., Tratatul de la Lisabona, Editura Nomina Lex, 2009,

Stoica, O., Mecanisme și instituții ale Uniunii Europene, Suport de curs, Editura Univ. Al. I. Cuza, Iași, 2007,

Voicu, M., Uniunea Europeană înainte și după tratatul de la Lisabona, Editura Universul Juridic, București, 2009,

Oficiul pentru publicații al Uniunii Europene – 2010 – Ghidul dumneavoastră pentru Tratatul de la Lisabona – Luxemburg,

Tratatul UE și Tratatul de funcționare al UE, Editura Hamangiu, București, 2008,

Tratatul de la Lisabona, Editura Dacia, Cluj-Napoca 2008

Tratatul UE și Tratatul de funcționare al UE, Ed. Hamangiu, București, 2008

Tratatele de la Roma – C.E.E. C.E.E.A./Euratom

Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Maastricht

Tratatul de la Nisa

Tratatul de la Paris

www.ec.europa.eu

www.euractiv.ro

=== Curprins ===

Curprins:

Cap. 1 Istoricul Comisiei Europene 2

1.1.Premisele constituirii Comunităților Europene 2

1.2.Tratatele Construcției Europene 7

1.2.1. Tratatul de la Paris 7

1.2.2. Tratatele de la Roma – C.E.E. C.E.E.A./Euratom 8

1.2.3. Tratatul de la Bruxelles – Tratatul de fuziune 10

1.2.4. Tratatul de la Maastricht – Tratatul asupra Uniunii Europene 10

1.2.5 Tratatul de la Amsterdam 13

1.2.6 Tratatul de la Nisa 14

1.2.7 Tratatul de la Lisabona 14

Cap 2. Organizarea Comisiei Europene 17

2.1. Constituire și componență 17

2.2. Președintele Comisiei 21

2.3. Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate 23

2.4. Alegerea Comisiei 26

2.5. Competențele Comisiei Europene 27

2.6. Reprezentanța Comisiei Europene în România 28

2.7. Organizarea propriu zisă a Comisiei Europene 29

Cap. 3 Funcționarea Comisiei Europene 34

Cap. 4 Atribuțiile Comisiei Europene și relațiile cu celelalte instituții 40

4.1 Atribuțiile Comisiei Europene 40

4.2 Relația Comisiei Europene cu instituțiile Uniunii Europene 44

4.2.1 Parlamentul European 44

4.2.2 Consiliul European 47

4.2.3 Consiliul European de Miniștrii 48

4.2.4 Curtea Europeană de Justiție 50

Concluzii 53

BIBLIOGRAFIE 55

=== ВІВLІΟGRАFІE ===

BIBLIOGRAFIE

Aldecoa Luzárraga, F., Guinea Llorente, M., Europa viitorului.Tratatul de la Lisabona, Editura Polirom, Iași, 2011,

Bărbulescu I., Ghe., Europa Mea. Sistemul Instituțional, Editura Tritonic, București., 2007,

Cotea F., Drept Comunitar Instituțional, Editura Aeternitas, Alba – Iulia, 2004,

Delors, J.,Discurs în fața Parlamentului European, Buletin C.E.E., 12 Februarie 1992,

Diaconu, N., Dreptul Uniunii Europene. Partea generală, Editura Lumina Lex, București, 2007,

Diaconu, N,, Dreptul Uniunii Europene.Tratat editia a II-a reviziuta, Editrua Lumina Lex, București, 2011,

Dragoș, D. C., Uniunea Europeană: instituții și mecanisme, Ediția a II-a, Editura All Beck, București, 2005,

Fabian, G., Drept instituțional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006,

Fuerea, A., Drept comunitar. Partea generală, Ed. All Beck, București, 2003,

Gornig G., Rusu, I. E., Dreptul Uniunii Europene, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2006,

Lefter, C., Fundamente ale dreptului comunitar instituțional, Editura Economică, București, 2003,

Leicu, C., Leicu, I., Instituții Comunitare, Editura Lumina Lex, Bucuresti., 1996,

Leicu, C., Drept Comunitar, Editura Lumina Lex, Buc., 2005,

Niță, D., Tratatul de la Lisabona, Editura Nomina Lex, 2009,

Stoica, O., Mecanisme și instituții ale Uniunii Europene, Suport de curs, Editura Univ. Al. I. Cuza, Iași, 2007,

Voicu, M., Uniunea Europeană înainte și după tratatul de la Lisabona, Editura Universul Juridic, București, 2009,

Oficiul pentru publicații al Uniunii Europene – 2010 – Ghidul dumneavoastră pentru Tratatul de la Lisabona – Luxemburg,

Tratatul UE și Tratatul de funcționare al UE, Editura Hamangiu, București, 2008,

Tratatul de la Lisabona, Editura Dacia, Cluj-Napoca 2008

Tratatul UE și Tratatul de funcționare al UE, Ed. Hamangiu, București, 2008

Tratatele de la Roma – C.E.E. C.E.E.A./Euratom

Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Maastricht

Tratatul de la Nisa

Tratatul de la Paris

www.ec.europa.eu

www.euractiv.ro